LEXICONUL TEHNIC ROMÍN
ELABORARE NOUĂ
ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA
ASOCIAŢIEI ŞTIINŢIFICE A INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR DIN R. P. R.
(A. S. I. T.)
DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA
Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEJ
5
Colb-Cy
EDITURA TEHNICĂ
BUCUREŞTI, 1959
COLABORATOR!
Anfonescu C. S.f inginer (Piscicultura)
Anfonescu Ion, inginer (Geotehnică)
Anton iu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrotehnică, Aparate de măsură)
Aîanasiu Ionr doctor inginer (Electrochimie)
Avramescu Aurel, doctor inginer, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparataj)
Badea Leonard, inginer (Industria chimică, Aparate)
BalI Leopold, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Nomografie)
Barbu Virginia, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureată a Premiului de Stat (Paleontologie)
Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Filatură)
Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat
Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinfe (Industria alimentară) Beiu-Palade Ernest, inginer, lector universitar (Statica construcţiilor)
Bianu V., doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Instrumente muzicale)
Bisiriceanu Evdochia, inginer (Industria texiiiă, Industria pielăriei)
Blidaru Valeriu, inginer, conferenţiar universitar (Hidroamelioraţii)
Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinfe (Industria alimentară) Boerescu Cezar, inginer (Telecomunicafii, Propagarea undelor, Antene)
Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bratu Emil ian, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Procedee şi Aparate)
Carfianu Paul, inginer (Electrotehnică)
Chifulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectura, Urbanism) Chifulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism)
Ciorănescu Ecaterina, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Farmacie, Produse farmaceutice)
Ciplea Liciniu, doctor inginer (Tehnica militară, Gaze) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinfe, profssor universitar (Geofizică)
Constantinescu Mihai, inginer (Hidrologie)
Coroţleanu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Tracţiune electrică)
Costăchel Aurel, inginer, conferenfiar universitar (Topografie, Geodezie)
Costeanu George, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureat ai Premiului de Stat (Geomorfologie, Geografie)
Cristescu Nicolae, inginer, conferenfiar universitar (Plasticitate)l
Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism)
Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje)
Drăgan Gleb, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte)
Drăgănescu Mihai, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Electronică)
Duca Zoltán, inginer, conferenfiar universitar (Metalo-tehnică)
Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenfiat în Matematice (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică)
Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale)
Evghenide Constantin, inginer (Exploatări petroliere, Extracţie)
Fiiirrion Raul, inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră)
Fransua Alex., inginer, candidat în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Maşini electrice)
Genjiu luliu, inginer (Metalurgie)
Georgescu G., inginer (Exploatări petroliere)
Gheorghiu Alexandru, inginer, profesor universitar (Statica construcţiilor)
Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie)
Gheorghiu Mircea, inginer, şef de lucrări (Maşini şi aparate electrice)
Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţii, Tehnica militară)
Ghermănescu Mihai, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Mafemaf/ce)
Ghifescu Dan, inginer (Instalaţii sanitare)
Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie)
Grigorescu Clement, inginer, asistent universitar (Utilaj minier)
Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică)
Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie)
Horhoianu Gheorghe, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului)
Hrisanide Dumitru, inginer, profesor universitar (M/ne)
loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) lonescu V. Dan, inginer (Distribuţia electrică) lonescu !!ie, inginer (Creion)
lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Cărbuni)
Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală)
Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie)
Manolescu Gábriel, inginer, conferenfiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor)
Manolescu Paul, inginer, asistent universitar (Măsuri electrice)
Manoliu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Căi navigabile)
Marin lonf inginer (M/ne)
Marinescu l.r inginer (Industria alimentară)
Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Căi ferate)
Mendelsohn Nattie, inginer, profesor universitar (Tehnologia anorganică)
Metsch Max, inginer (Exploatarea petrolului)
Micücscu Romulus, inginer (Metalurgie)
Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Coordonare tehnică; Geologie, Mine, Petrol)
Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie)
Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicafii, Electronică) Misir!iu Eiisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie)
Mişu Alexandru, inginer, lector universitar (Centrale electrice)
Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate)
Mofoc Dumitru, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimia agricolă)
Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Ind. textilă, Jesăior ie)
Murgu M., inginer, conferenţiar universitar (Mine) Negrescu Traian, doctor inginer, profesor universitar, membru ai Academiei R.P.R. (Metalurgie)
Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termo-tehnică)
Neumann Carol, inginer (Coordonare generală) Nicolau-Bîrlad Gh., doctor inginer (Fotogrammetrie) Nicolescu Nicolae, inginer (Geometria descriptivă, Desen) Niculescu Isaiia, doctor inginer (Organe de maşini, Utilai minier)
Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica fluidelor)
Otel Ion, doctor în Medicină veterinară (Industria alimentară) Pairulius D„, candidat în Ştiinţe, asistent universitar (Stratigrafie)
Pefer Andrei, inginer (Meta'otehnică, Organe de maşini) Petre Aucustin, inginer (Aviaţie)
Pe^rescu Gheorohe, inciner (Electricitate)
Pir nger Reinhard, inginer, şef de lucrări (Electronică) Pîrvulescu Nicolae, oudor inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului)
Plosceru Ovidiu, inginer (Industria lemnului)	>	w
Popa Mircea, inginer, iector universitar (Electrotehnica,
Maşini electrice)	■
Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie,
Ceramică)
| Popescu Mihai j, inginer, profesor universitar (Aviaţie) Popovăf Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie)
Popovici Alexandru, inginer, şef de lucrări (Electronică) Popovici Eugen, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Radulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat ai Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică) Sachelarie 1. Paul, inginer (Construcţii civile şi industriale) Savu Alfréd, inginer (Industria alimentară)
Sburlan Dimitrie, inginer, profesor universitar (Silvicultură, Industria lemnului)
Scarlat A., inginer, candidat în Ştiinţe tehnice, lector universitar (Statica construcţiilor)
Smigelschi Octavian, inginer (Cuptoare electrice)
| Stamatiu Mihai j, doctor inginer, profesor universitar, iaureat al Premiului de Stat (Mine)
Stinghe Vlntilă, inginer, profesor universitar (Silvicultură) Straşun Leonid, inginer (Cinematografie)
Suciu Gheorghe, doctor inginer, profesor universitar (Industria petrolului)
Şeptilici Raul, inginer, conferenfiar universitar (Optică, Măsuri)
Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinfe (Geobotanică) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenţa materialelor)
Ştefănescu Nicolae, inginer (Explorări, Exploatarea petrolului)
Tărăboi Vasile, inginer, lector universitar (Organe de maşini)
Teodorescu P. Petre, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate)
Timotin Alexandru, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică) Tipei Nicolae, inginer, profesor universitar, iaureat al Premiului de Stat (Aviaţie)
Tocan Dumitru, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Extracţie)
Torna C., inginer (industria alimentară)
Torje Ion, inginer (Textile)
Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trolin Petre, inginer, conferenfiar universitar (Alimentări cu apa)
Ţifeica Radu, doctor în Ştiinfe, inginer, licenfiat în Matematice, profesor universitar, laureat a! Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimia fizică)
Ţugulea Andrei, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Electrotehnică)
Uşer bac, inginer (Mine)
Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor)
Vasilescu Petre, inginer (Electroenergetică)
Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metaiografie)
Vîlsănescu Vasile, inginer (Energetică)
Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimia organică) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică)
Voinea Dinu, inginer (Staţiuni electrice)
Voinea Martba, inginer (Electronică)
Voinescu Victor, comandor (Navigaţie)
Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinfe Tehnice (Tehnică militară, Armament)
Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimia biologică)
Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului)
!. ABREVIAŢII
ant.	antonim	1-	levo-	pl.	plural
col.	coloană	m-	meta-	p. s.	punct de
consi	constant, constantă	moL	moleculă	p. t.	punct de
d.	densitate	nr. at.	număr atomic	sin.	sinonim
d-	dextro-	o-	orto- «	sing.	singular
gr. at.	greutate atomică	P-	para-	v., V.	vezi
gr. mol.	greutate moleculară	p., pp.	pagină, pagini	0/o	la sută
gr. sp.	greutate specifică	p. f.	punct de fierbere	%0	la mie
S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate
Ii. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON
â
Agr. •	• • • .................Agrotehnică(Agronomie,Ma-
şini şi instalaţii agricole, Agricultură)
Alim. apă......................Alimentări cu apă
Arh............................Arhitectură
Artă •	• ...................Artă
Arte gr........................ • Arte grafice
Asfr...........................Astronomie
Av.............................Aviaţie (Construcţii aeronau-
tice, Navigaţie aeriană)
B
Bet............................Beton
Biol...........................Biologie
Bot............................Botanică
C
Cad............................Cadastru
Canal. ........................Canalizare
C. f...........................Căi ferate (Construcţia de căi
ferate, Circulaţie, Exploatare)
Chim...........................Chimie (Generalităţi, Chimie
analitică, Chimie anorganică)
Chim. biol.....................Chimie biologică (Chimie
organică)
Chim. fiz......................Chimie fizică
Cinem..........................Cinematografie
CIc.	e........................Calculul	erorilor
C/c.	pr.......................Calculul	probabilităţilor
C/c.	t........................Calculul	tensorial
C/c.	v........................Calculul	vectorial
Cs............................Construcţii (Construcţii civile
şi industriale, Fundaţii şi te-rasamente, Construcţii metalice)
D
Desen.........................Desen
Drum........................... Drumuri
E
Elf...........................Electricitate şi Electrotehni-
că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport)
Energ.........................Energetică
Expl..........................Explozivi
Expl. pefr....................Exploatarea petrolului (Foraj,
Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări)
F
Farm..........................Farmacie (Produse farmaceu-
tice, . Chimie galenică, Chimie farmaceutică)
Fiz...........................Fizică (Fizică generală, Acus-
tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică)
Fotgrm........................Fotogrammetrie
Foto..........................Fotografie
Fund..........................Fundaţii
G
Gen....................	Generalităţi (Simboluri)
Geo bot.......................Geobotanică
Geochim...............  . • Geochimie
Geod...............................Geodezie
Geofiz.................	Geofizică
Geogr..............................Geografie (Geografie fizică,
Geomorfologie)
Geol...............................Geologie (Geologie genera-
lă, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie inginerească, Geologie structurală)
Geom. • • • • ’....................Geometrie (Geometrie ana-
litică, Geometrie în plan şî în spafiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geof...............................Geofehnică
H
Hidr...............................Hidraulică (Hidraulică subte-,
rană, Hidrologie, Mecanica fluidelor)
Hidrot.............................Hidrotehnică (Construcfii	hi-
drotehnice, Irigafii, Baraje, Căi navigabile)
I
lg. ind............................Igienă industrială
II.			Iluminat
Ind. alim..........................Industria alimentară	(Indus-
tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică)
Ind. cb............................Industria cărbunelui
Ind. chim..........................Industrii chimice (Tehnologie
organică, Tehnologie anor-ganică, Mase.plasticef Chimia petrolului, Coloranfi, Aparate de control, Industri i chimicespeciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide)
Ind. hírt..........................Industria hîrtiei şi a celulozei
Ind. lemn..........................Industria lemnului
Ind.	petr................	Industria petrolului
Ind.	piei.	• ..Industria pielăriei
Ind.	st. c........................Industria sticlei şi a ceramicii
Ind.	text.........................Industria textilă (Filatură, Tri-
cotaje, Jesătorie, Materii prime)
Ind.	ţar..........................Industrii fărăneşti
Insf.	conf.	..•••••• Instalafii de confort (Ventila-
f ie, Condifionare, Calorifer) Insf. san..........................Instalaţii sanitare
L
Log.......................' • • Logică
M
Mat. • *...........................Matematice (Aritmetică, Al-
gebră, Trigonometrie, Analiză matematică, Teoria mulţimilor)
Mat. cs...........................Materiale	de construcţie (Industria	cimentului,	Mate-
riale refractare, Lianti)
Mec. ..............................Mecanică
Mefeor. ........ Meteorologie
Mefg............................... Metalurgie (Metalurgie	fizică,
Siderurgie, Metalurgia neferoaselor)
Meff. .... . . . . . Metalotehnică (Prelucrare,
Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale)
M/ne	•  .Mine (Exploatare, Utilaj mi-
nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări)
Mineral..............................Mineralogie (Cristalografie)
Ms. .................................Măsuri şi Unităţi de măsură
Mş...................................Maşini (Maşini de forţă, Me-
canisme, Maşini-unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini)
N
Nav................................Navigaţie (Navigaţie fluvială
şi maritimă, Construcţii navale)
Nomg.................................Nomografie
O
Opt..................................Optică (Optică industrială şi
instrumentală)
P
Paleonf..............................’ • Paleontologie'
Ped. •	*..........................Pedologie
Petr. •	*..........................Petrografie
Pisc..................... • • Piscicultură
Plast. ..............................Plasticitate
Pod. •	* • .......................... Poduri (de lemn, metalice,
de zidărie, etc.)
Poligr.	Poligrafie
Prep. min............................Prepararea mecanică (a mi-
nereurilor şi a cărbunilor)
R
Rez. mat.............................Rezistenţa materialelor (-Elas-
ticitate)
S
Silv.................................Silvicultură
Stand. *.............................Standardizare
St. • • • • • • •	•	•	* Statistică
St. cs...............................Statica construcţiilor (Stabili-
tate)
Stratigr.............................Stratigrafie
ş
Şt...................................Ştiinţă
T
Ţehn..' • • Tehnică (Generalităţi)
Tehn.med.............................Tehnică medicală
Tehn. mii............................Tehnică militară (Armament,
Fortificaţii, Gaze)
Te/c.................................Telecomunicaţii (Telefonie,
Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică)
Termőt. .............................Termotehnică, Industria fri-
gului
Tnl..................................Tuneie
Topog..................	Topografie
Transp...............................Transporturi (rutiere, fero-
viare, navale, aeriene)
U
Urb..................................Urbanism
Ut.....................	Utilaj
Z
Zoo/.................................Zoologie
Zoot.................................. Zootehnie
C,c
Üi. Colb. Gen..* Sin. Praf natural. V. sub Praf.
2.	Coicesa. Ind. text.: Fibră viscoza caracterizată prin uniformitate şi netezime pe toată lungimea ei, folosită pentru tricoturi şi ţesături de calitate superioară. Are următorii indici tehnici principali: gradul de polimerizare 300--600; gr. mol. 50000—100000; repriza 11%; gr. sp. 1,48»-1,52 g/cm3; fineţea filamentului Nm 2500--3600; grosimea filamentului 25—40 fx; rezistenţa la tracfiune 18-**22 kgf/mm2 în stare uscată şi 35 -*40% din această valoare, în stare umedă; rezistenta la îndoire, 5000 de îndoiri; modulul de elasticitate 65 100 kgf/mm2; alungirea 20<<-24% în stare uscată şi 23--36% în stare umedă.
s. Colehicină. Chim.: Alcaloid care se găseşte în brînduşa de. toamnă (Colchicum autumnale), înrudit structural cu morfina (îi lipseşte nucleul eterociclic). E o otravă puternică, remarcabilă prin proprietatea de a împiedica diviziunea celulelor, atît în regnul animal, cît şi în cel vegetal (otravă mitozică). La plante, acfiunea sa se manifestă astfel: Celulele sexuale (gametele) sînt haploide '(conţin 50% din numărul cromosomilor celorlalte celule ale plantei, cari sînt deci diploide). La formarea gametelor din celulele diploide, numărul cromosomilor se împarte în două (diviziune reductivă). Colchicina împiedică această diviziune, astfel încît rezultă celule sexuale diploide (cu numărul total de cromosomi). Cînd apoi aceste celule se fecundează, contopindu-se două gamete, rezultă celule tetrapîoide (dacă operaţiile se repetă, se pot realiza celule poliploide). în acest mod s-au creat noi plante, cu caractere diferite de ale plantei iniţiale (de ex. dalia uriaşă).
4.	Colcord. Ind. text.: Fibră viscoza pentru cord, cu rezistenţă mare, obţinută prin întindere în faza plastică (la ieşirea din filiere), atingînd o lungime de rupere de minimum 27 km, şi o alungire la rupere mai redusă (8-*-12%).
Firele, cu fineţea Nm 14--15, cari se obţin după torsionarea colcordului, se cablează în fire cu fineţea Nm 7--8, iar din firele astfel cablate se ţese cordul pentru anvelope.
5 Colcoiar, pl. colcotari. V. Caput mortuum. g. CoSeciarea probelor. Geo/., Mine: Operaţia de culegere a unor cantităţi mici de substanţă din zăcăminte (zăcăminte de minereuri, masive de roci comune, izvoare minerale, zăcăminte de gaze, fosile, etc.), cari servesc ca material documentar scopuri didactice sau pentru cercetări amănunţite în laborator, sPre a fi identificate sub raportul petrografic, mineralogic, paleontologic, sau pentru a le determina caracteristicile fizice, chimice şi tehnologice.
Metoda de colectare a probelor se	stabileşte	în funcţiune
de	caracteristicile zăcămîntului sau ale	substanţei	care	intere-
sează, şi de scopul colectării probelor. Proba trebuie să aibă dimensiuni corespunzătoare şi materialul trebuie să fie bine Qnnogeneizat. Colectarea probelor se face în general manual, ,nsa uneori şî mecanic. Se recomandă ca operaţia să fie făcută, P® cît posibil, chiar de persoana care va efectua analizele reactive sau sub directa sa supraveghere.
Manual, probele se colectează: prin brazde,	prin	puncte
•^olate,: prin răzuire pe toată suprafaţa	deschisă,	prin	bulgări
Prin probe totale.
Metoda prin brazde aşezate transversal pe direcţia minerali-zaţiei se aplică atît la zăcămintele omogene, .cît şi la cele neomogene. Condiţiile unei bune probe luate prin această metodă sînt: brazda să cuprindă toată grosimea substanţei minerale utile; greutatea probelor pe unitatea de lungime de brazdă să fie aceeaşi; numărul de probe să fie corespunzător cu gradul de omogeneitate al minereului; distribuirea brazdelor se face după forma şi gradul de uniformitate al mineralizaţiei; brazda poate avea secţiune dreptunghiulară sau triunghiulară; dimensiunile brazdei sînt variabile în funcţiune de răspîndirea şi granulaţia mineralizaţiei, brazdele cele mai obişnuite fiind de
5—10 cm lăţime şi 2--3 cm adîncime (v. şî Brazdei, metoda ~).
Metoda prin puncte izolate consistă în luarea unui număr de bucăţi din anumite puncte (cît mai multe), situate de obicei în colţurile unei reţele cu ochiuri pătrate sau rombice. Cantitatea de material din fiecare punct trebuie să fie aceeaşi. Metoda se foloseşte la zăcămintele cu forme masive de roci comune sau în zăcămintele cu mineralizaţie uniformă. în masivele de roci comune se urmăreşte ca proba să fie luată din roca sănătoasă (de sub eventualul strat de alteraţie), şi anume din locuri diferite, în cari, după privire, roca pare a se găsi în condiţii medii.
Metoda prin răzuire consistă în scoaterea unei felii de material de pe toată suprafaţa deschisă a sectorului indicat pentru probare. Grosimea feliei variază de la cîţiva centimetri la 50 cm, grosimea fiind constantă pe toată secţiunea la aceeaşi probă. Metoda, rar folosită, se aplică la zăcămintele cu mineralizaţie foarte neuniformă.
Metoda colectării probei totale consistă în adunarea materialului rezultat pe mai mulţi metri de înaintare. La încărcarea în vagonete se obişnuieşte ca, la fiecari 3->-4 lopeţi cu material aruncat în vagonét, una să fie pusă într-o ladă. Materialul adunat în ladă constituie proba. Alteori, din fiecare vagonét ieşit din mină sau din carieră se ia cîte o lopată cu material. Metoda se foloseşte pentru zăcămintele metalifere omogene.
Mecanic, probele se colectează din găuri de mină sau prin sondaje.
Metoda de colectare din găuri de mină consistă în adunarea prafului sau a noroiului de rocă sau de zăcămînt rezultat la operaţia de perforare, care serveşte drept probă. Dispoziţiile găurilor de mină pentru cules probele variază în funcţiune de forma şi de aşezarea zăcămîntului, de tipul lucrărilor miniere din cari se iau probele şi de caracteristicile minereului.
Metoda de colectare prin sondaje consistă în adunarea materialului rezultat din foraj, adică a carotelor. Acestea se taie longitudinal în două, o jumătate fiind folosită ca probă pentru analiză, iar cealaltă jumătate se păstrează şi se supune studiului geologic.
Pentru studii paleontologice se iau din strat bucăţi de rocă cu toată colonia de fosile care se găseşte în ea, sau se iau mai multe probe cari să formeze un profil continuu al formaţiunii. La fiecare metru se ia o probă de circa 1 kg de material, prin ciupire din 3-"4 puncte, sau printr-o brazdă continuă din toate stratele de pe interval.
1
Colectiva, anienă de recepţie ^
2
Colector de abur
Pentru studiul gazelor sau al lichidelor gazoase, probele se iâu în vase închise ermetic, pentru a nu se descompune şi a nu pierde gazele din solufie. Sin. Luarea probelor.
î. Colectivă, antenă de recepţie Te/c..* Antenă de recepfie radioelectrică destinată să furniseze simultan tensiunea de radiofrecvenfă mai multor receptoare de radiofonie sau de televiziune. Se foloseşte în special în radiodifuziune şi în televiziune, în clădirile mari, cînd pe acoperiş nu e posibil sau e neeconomic să se monteze cîte o antenă pentru fiecare receptor.
în cazul radiodifuziunii pe unde lungi, medii şi scurte, antena colectivă e formată dintr-o antenă de recepfie obişnuită
Anienă colectiva şî instalaţia aferentă, a) schema instalaţiei; b) schema unui amplificator de antenă; 1) anienă; 2) suport prin interiorul căruia trece coborîrea; 3) acoperiş; 4) guler protector; 5) doză de intrare în cablul coaxial; 6) punere la pămînt; 7) amplificator de antenă; 8) cablu coaxial; 9) doză de conectare a unui receptor; 10) rezistentă de închidere a cablului coaxial; 11) cordonul unui receptor, cu sfecker şi banane,
şi dintr-o conexiune la pămînt, debitînd pe o refea bifilară la care abonaţii sînt conectafi, prin fişe, în paralel. Dacă numărul abonafilor depăşeşte 8—10, e necesar să se intercaleze între antenă şi refeaua de distri buf ie un amplificator de radiofrecvenfă de bandă largă, numit amplificator de antenă.
în cazurile radiodifuziunii pe unde metrice şi televiziunii, antena colectivă e de obicei mai complicată, comportînd un amplificator special, cutii de distribufie şi linii de alimentare; în cazul televiziunii, instalafia trebuie să asigure o bună adaptare a tuturor elementelor dispozitivului.
2.	Colector, pl. colectoare. 1. Tehn.: Recipient, respectiv canal, în care fluide sâu materiale solide se acumulează ori se păstrează provizoriu, pentru a efectua un anumit proces tehnic, respectiv pentru a iii dirijate într-un anumit mod în alte locuri. Unele colectoare servesc ca separatoare, în cari se separă anumite impurităfi, iar alte colectoare servesc ca amor* tisoare sau compensatoare.
Exemple:
3.	Ind. cb.i Utilaj folosit în bateriile de cuptoare pentru carbonizarea industrială a cărbunilor (distilarea uscată), în care sînt captate produsele volatile ale procesului, pentru a fi conduse la instalafia de recuperare, unde produsele sînt separate din
gaze, în faza gazoasă, lichidă sau solidă, prin spălare-absorpfie, prin răcire, prin reacfii chimice sau prin alte metode (v. şî sub Bari let).
4.	Hidrof.: Sin. Canal colector (v.).
5.	~ de abur. Termőt.: Colector folosit în instalaţiile de producere, de distribuire sau de utilizare a aburului, de exemplu Ia sistemul fierbător al căldărilor acvatubulare, la supraîncălzi-torul căldărilor de abur, în refeaua de abur energetic a centralelor termoelectrice, în refeaua de abur tehnologic dintr-o uzină de produse chimice sau petroliere, în refeaua de încălzire a unei clădiri civile sau industriale, etc. Poate fi constituit dintr-un rezervor cilindric de presiune (în general, colectoarele cu destinafie .specială ale căldărilor de abur), dintr-o conductă de ofel dreaptă sau inelară, cu diametru relativ mare (în general dinterior ^130 mm) sau dintr-o conductă ori cameră prismatică, la care se racordează conductele de aducere şi cele de distribuire a aburului. Colectoarele cilindrice cu diametru mare (500*-1800 mm) se confecfionează, fie din tole de ofel nituite sau sudate, fie prin forjare din bloc; colectoarele cilindrice cu diametru mai mic (130--500 mm) se confecfionează din fevi laminate sau trase, sau prin forjare din bloc; colectoarele prismatice se confecfionează din tole de ofel matrifate separat şi asamblate prin sudură sau prin forjare; unele colectoare de supraîncălzifoare de abur, folosite la temperaturi şi la presiuni foarte înalte, se confecfionează din ofel, prin aşchiere. în general, colectoarele constituite din conducte drepte sînt închise la extremifăfi cu capace plane sau bombate. Intrarea şi ieşirea aburului din colector pot fi libere sau comandate de robinete. După funcfiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc:
Colector separator de abur: Rezervor de presiune, făcînd parte din circuitul căldărilor acvatubulare cu circuit închis, şi uneori al celor cu trecere forfată, care are, în principal, rolul de a distribui apa de alimentare a căldării în fasciculele de fevi fierbătoare, de a colecta amestecul apă-abur format în aceste fascicule, de a separa apa din acest amestec şi de a evacua aburul saturat colectat, în general, către supraîncălzitorul căldării.
E constituit dintr-un corp cilindric cu diametrul de 800»**1800mm şi lungimea de 4-*18 m, închis la extremifăfi cu capace bombate. Se confecfionează, fie din tole de ofel nituite sau sudate împreună cu capacele matrifate separat, fie monobloc din ofel. în interiorul colectorului separator se montează în general: con-
I. Dispozitive pentru separarea aburului saturant montate în colectoarele separatoare.
Í) manta; 2) fevi de urcare; 3) fevi de coborîre; 4) {evi pentru evacuarea aburului saturant; 5) colector de abur saturant; 6) şicane; 7) conducta de alimentare cu apă; 8) jgheab distribuitor.
ducta sau fevi le de alimentare, şicanele sâu cicloanele pentru separarea aburului, dispozitivele de spălare a aburului cu apă de alimentare, fevi pentru purjarea continuă şi periodică, con-duete colectoare de abur saturat, etc. (v. fig. I şi II). La exterior se montează stufuri, cu sau fără bride, pentru fixarea armaturii şi a aparatajului de comandă şi de control. Ţevile de distribuire a apei, fevi le de urcare (de aducere a amestecului apă-abur),
Colector de aer comprimat
3
Colector de zgură
II. Coîecfor separator cu cicloane.
I) manfa; 2) ciclon; 3) conductă de alimentare cu apă de la preîncălzitor; 4) separatoare secundare.
fevi le de legătură (cu colectorul uscător de abur, cu supra-încălzitorul sau între colectoare), se racordează la corpul colector, în general după direcţii radiale, prin mandrinare sau prin sudare.
Aparatajul de comandă şi de control al colectorului separator consistă din manometre, indicatoare de nivel şi regulator de alimentare; unele căldări de construcfie recentă au şi instalaţie de televiziune pentru controlul nivelului apei în colector. Armatura consistă din capetele de alimentare formate dintr-un robinet, de închidere şi un refinător (folosite numai la căldările cu econo-mizor nefierbător), robinete pentru reglarea purjării continue, robinete pentru purjare periodică, de golire, etc.
La căldările acvatubulare de construcţie recentă se folosesc, fie unu sau două colectoare separatoare montate orizontal lapartea superioară a sistemului fierbător (la căldările cu autocirculafie), fie un singur colector separator, orizontal sau vertical (la căldările cu circulajie forjată, cu circuit închis).
Colector uscător de abur: Rezervor de presiune de construcţie asemănătoare cu cea a colectorului separator de abur (cu diametrul mai mic decît al acestuia), folosit la unele căldări de abur, fie pentru separarea picăturilor de apă din aburul saturat umed (obfinut în corpul căldărilor-cu spafiu mare de
apă), fie ca separator secundar de apă din aburul saturat provenit din colectorul separator al căldărilor acvatubulare (cu circuit închis). Se montează deasupra corpului căldării (la căldările cu spaţiu mare de apă) sau al colectorului separator (la căldările acvatubulare) ş| e legat de acestea fie prin fevi verticale drepte cu diametrul relativ mare (la construcţiile vechi), fie Prin tevi curbe cu diametrul mic (la construcţiile mai recente)
(v. fig. III). Aburul uscat din colector e condus fie spre supra-
încalzitorul căldării,
J'e spre consumator Ma căldări le fără supra-■ncalzitor), iar apa separată e readusă prin tevi de întoarcere în corpul căldării (la căldările cu spafiu mare de apă) sau e condusă la un distribuitor
unui fascicul fierbător (la unele căldări acvatubulare). î. ~ de aer comprimat. Mş.: Rezervor cilindric, montat vertical (de preferinţă) sau orizontal între un compresor cu P'ston şi conducta de refulare, care serveşte la compensarea yQriafiilor de consum fafă de debit, la amortisarea mişcărilor
III. Schema de instalare a colectorului uscător Ia o căldare acvatubulară.
1 şi 2) colectoare separatoare; 3) colector uscător; 4) şicane; 5) legătură pentru amestec apă-abur; 6) legătură pentru abur saturant; 7) conductă pentru scurgerea apei separate.
pulsatorii ale aerului refulat de compresorul cu piston, lă separarea resturilor de ulei şi a apei confinute în aerul comprimat. Colectorul se aşază într-un curent de ventilafie naturală, spre a favoriza răcirea aerului comprimat şi a activa separarea apei şi a uleiului; se preferă amplasamentele spre nord şi neacoperite. Se recomandă construirea unui zid între colector şi compresor, ca protecţie contra exploziilor.
Colectorul, care e echipat cu şicane în interior (în special pentru separarea particulelor de ulei şi de apă) cuprinde următoarele accesorii.* un manometru, un robinet de scurgere a condensatului (apă şi ulei), o gură de vizitare, tuburile de legătură la compresor şi la consumator, şi un ventil de siguranţă (recomandabil cu contragreutate, care să se deschidă la o depăşire cu 10% a presiunii de regim, avînd o secfiune suficientă pentru evacuarea debitului compresorului).
Construcfia şi montajul se execută conform regulamentelor de tehnică a securităţii. Pentru mai multe compresoare cu piston se montează uneori mai multe colectoare, legate între ele în serie sau în paralel.
Capacitatea acestor colectoare se poate determina cu diferite formule empirice; de exemplu, pentru compresoare mici,
Vr = (5 K)'2 sau pentru compresoare mari (în minerit),
F, = (60 F)i/3,
unde Vr (m3) e volumul rezervorului şi V (m3/min) e debitul aerului aspirat de compresor.
2.	~ de apă. Alim. apă: Ansamblul construcţiilor şi al
instalajiilor dintr-o captare de apă, cari au rolul de a strînge la un loc apa	captată cu ajutorul unui şir	de pufuri,	dintr-un
strat de apă subterană, pentru a fi	trimisă	spre rezervor,	prin
conducta de aducfie. La captările de apă subterană cu pujuri în strate freatice, colectorul e alcătuit din conducta-sifon, care colectează apa de la pufuri, şi din puful colector.
3.	~ de apă al sitei. Ind. hírt,: Ansamblul jgheaburilor
aşezate sub partea plană a sitei, adică sub masa de lucru, şi pînă la prima	cutie aspiratoare, în	care e	colectată	apa	care
se scurge din	materialul fibros de	pe sită.
4. ~ de evacuare. 1. Hidrot.: Sin. Canal de evacuare (v.).
5. ~ de evacuare. 2. Mş.: Cameră sau conductă folosită la unele motoare cu piston, pentru colectarea agentului motor uzat, înainte de evacuarea acestuia, în general în mediul ambiant.
Sin. Cameră de evacuare, Cameră de emisiune.
La motoarele cu ardere internă, colectorul de evacuare consistă dintr-o conductă cu ra-mificafii legate la orificiile de evacuare ale cilindrilor; poate avea nervuri de răcire (v. fig.) sau un dispozitiv pentru încălzirea amestecului carburant ori a combustibilului. De obicei acest colector de evacuare e asamblat (de ex. la motoare de automobil, la motoare stabile) cu o feâvă de evacuare, pentru conducerea gazelor într-un punct depărtat sau la o tobă de amortisare a zgomotului. Sin. Tubulura de evacuare. V. şi sub Eşapament, tobă de
6.	~ de nămol: Sin. Sac de nămol (v.).
7.	~ de zgură. Mett., Metg.: Canal orizontal de distribufie din refeaua de turnare, avînd de obicei secfiune transversală
Colector de evacuare (de automobil). Í) flanşe de legătură la cilindri,* 2) flanşe de legătură la feava de evacuare; 3) nervuri de răcire; 4) ramificafii.
Coîecfor principal
4
Colector
Colectoare de zgură, a) refea de turnare normală; b şl c) colectoare de zgură cu frînare, în zig-zag, respectiv cu trecere în diferite plane orizontale; d) colector de zgură cu basin; 1) pîinie; 2) piciorul pî/niei; 3) colector de zgură obişnuit; 3') colector de zgură cu vîrtejuri (basin); 4) alimentator.
frapezoidală, aşezat în rama superioară deasupra planului de separaţie a ramelor de formare, care serveşte la refinerea zgurii din metalul lichid, în timpul turnării. în cadrul refelei de turnare, colectorul de zgură e aşezat între piciorul pîiniei de turnare şi alimentatoare (v. fig. a).
Dacă, în timpul turnării, colectorul de zgură se menfine plin cu metal topit, zgura se ridică la partea lui superioara, iar în alimentatoare, cari sînt practicate în rama inferioară, intră metalul purificat. Pentru a menfine colectorul de zgură plin în permanentă cu metal, sec-fiunea piciorului pîiniei trebuie să fie mai mare decît secfiunea colectorului de zgură, iar aceasta, mái mare decît suma secfiunilor canalelor de alimentare. De asemenea, pe colector, distanfa dintre piciorul pîiniei şi intrarea în alimentatoare trebuie să fie cît mai mare, pentru ca metalul lichid să rămînă cît mai mult timp în colectorul de zgură.
în practică, pe lîngă colectoareîe de zgură rectilinii şi cu secfiune trapezoidală, se folosesc şi alte colectoare, cu secfiuni şi forme diferite, cum sînt:
Colectorul de zgură cu frînare, în zig-zag (v. fig. b), şi colectorul de zgură cu frînare, cu trecere în diferite plane orizontale (v. fig. c), cari au rolul de a micşora vitesa de trecere a metalului prin colector, şi deci de a separa mai bine zgura; colectorul de zgură, în formă de basin (v. fig. d), cu intrare şi ieşire tangenfială a metalului lichid, care provoacă formarea de vîrtejuri în interior şi acumularea zgurii în axa colectorului, şi care e folosit numai în cazuri speciale, la piese foarte solicitate, din cauza volumului său mare.
î. ~ principal. Canal.: Sin. Canal colector principal. V. sub Canal de canalizafie.
2.	~ secundar. Canal.: Sin. Canal colector secundar. V. sub Canal de canalizafie.
s. Colector. 2. Elt.: Parte componentă a rotorului maşinilor electrice cu înfăşurare rotorică de curent continuu, care are rolul de a comuta conexiunile electrice între circuitul exterior fix şi înfăşurarea rotorului mobil, punînd circuitul exterior în contact permanent cu secfiunile de înfăşurare ale rotorului cari, în timpul rotirii rotorului, trec printr-o anumită pozifie fixă fafă de stator, astfel încît căile de curent ale înfăşurării rotorice se comportă ca şi cum ár fi fixe fafă de stator (ca şi căile de curent ale înfăşurării staforice). Astfel, unghiul geometric dintre axa fluxului statoric şi cea a fluxului propriu rotoric rămîne practic constant, făcînd posibilă producerea cuplului în maşină.
Colectorul are formă generală de cilindru circular gol, constituit din lamele de cupru electrolitic, tras Ia rece, cu secfiune transversală în formă de trunchi de sector de cerc, izolate una fafă de alta cu foi subfiri (maximum 2 mm), de obicei de micanită. între două lamele vecine sau depărtate sînt fixate cîte una dintre secfiunile înfăşurării. Pe colector apasă perii fixe, prin cari se face legătura între conductoarele fixe şi înfăşurare.
I. Coîecfor cilindric cu fixare prin inele conice.
1) lamelă de colector; 2) 'inele de strîngere; 3) butucul colectorului; 4) manşon izolant; 5) crastătură în lamele pentru fixarea conductoarelor sau a stegulefufui; 6) manşon filetat de strîngere.
Existenfa colectorului impune ca înfăşurarea rotorului să fie închisă şi simetrică. Colectorul se foloseşte la maşinile de curent continuu (unde are rolul de redresor mecanic) şi la unele maşini de curent alternativ monofazat şi polifazat.
Se deosebesc următoarele tipuri de colectoare:
Colector cilindric cu fixare prin inele conice. Se foloseşte la orice putere, pentru lurafii mai joase decît 3000 rot/min. Lamelele au profil cu „coadă de rîndunică", fixarea lor făcîndu-se prin două inele de ofel, izolate fafă de lamele prin manşoane presate de micanită (v. fig. I).
Uneori unul dintre inele face corp comun cu butucul colectorului.
Strîngerea inelelor se face printr-un manşon filetat (v. fig. /), cu buloane scurte cari prind inelele de butuc, sau cu buloane ]ungi,cari prind inelele între ele. în urma alungirilor produse de încălzire, lamelele au tendinfa de a se încovoia spre exterior, dînd colectorului forma de butoi; în acelaşi sens acfionează forfele centrifuge. Din acest punct de vedere, cele mai bune rezultate se obfin prin strîngerea cu buloane lungi.
Pentru a evita manşoanele izolante, foarte costisito^ra, Ia maşini mici inelele de strîngere se execută din masă plastică; în unele cazuri (la diametri de colector sub 120 mm), întregul dispozitiv metalic de fixara e înlocuit, colectorul executîndu-se prin presarea cuprului într-o masă plastică.
în cazul cînd din calcul rezultă un colector lung (peste 400—500 mm), pentru a evita deformarea lui se foloseşte colectorul divizat, format în principiu prin montarea în prelungire a două-trei colectoare scurte, astfel încît să se asigure aşezarea lamelelor exact în prelungire (în cez contrar se înrăută-feşte comutafia). Lamelele în prelungire sînt legate electric între ele, astfel încît, din punctul de vedere electric, ansamblul formează un Singur colector.
Colector cilindric cu fixare prin bandaje. Se foloseşte la puteri mai mari decît 15-25 kW şi ia turafii peste 3000 rot/min. Lamelele au profil aproximativ dreptunghiular, fiind strînse din exterior cu ajutorul unor bandaje izolate de ofel (v. fig. II).
Uneori se folosesc colectoare de construcţie combinată: lamele cu coadă de rîndunică, inele conice de strîngere şi unu sau două inele de bandaj.
Colector-disc. Se foloseşte rar, de exemplu la excitatoarele de înaltăturafie.Lamelele da colector, înguste şi înalte, sînt fixate prin
II. Colector cilindric cu fixare prin bandaje. 1) arborele maşinii, cu conicitafea 1 : 100; 2) lamelă de colector cu crestătură; 3)inele de bandaj cu şănfulefe 4, pentru greutafile de echilibrare; 5) rondele de fextolit; 6) rondele de ofel; 7) şaibă arcuită; 8) piulifa; 9) sfegulef; 10) manşon izolant; 11) crestătura lamelei.
coadă de rîndunică, periile fiind apăsate pe una dintre fefele laterale plane ale colectorului.
Conductoareleînfăşurării se introduc în crestăturile (v. fig. I şi II) practicate în lamelele colectorului şi se lipesc cu cositor. Dacă diferenfa dintre diametrul rotorului şi al colectorului e mare, legătura dintre conductoare şi lamele se face cu ajutorul unor
Colector
5
Colectori
-i
p\n\p
B
a	b
Polarizarea electrozilor transistoarelor cu joncţiune de tip p-n-p (a) şi n-p-n (b) cu simbolurile grafice corespunzătoare.
E) emitor; C) colector; B) bază.
piese intermediare (steguleţe) (9, fig. //), lipite în crestătură şi — uneori — fixate suplementar cu unu sau cu două nituri.
î. Colector, pl. colectoare. 3. Ind. fext.: Cilindru îmbrăcat cu garnitură de ace fine, montat în contact cu toba principală la carde, care preia de pe tobă materialul fibros cardat între garnitura de ace a tobei şi garnitura de ace a linealului capacului sau a ciiindrelor lucrătoare din grupurile cardatoare, De pe colector, materialul fibros e scos cu ajutorul unui cuţit oscilant desprinzător sau al unui dispozitiv cu două cilindre desprinză-toare, în cazul materialelor cu fibre lungi, sub forma unui val subţire format din fibre unite prin forţele de adeziune. Unele carde (cardele de lînă, cardele fine de cîlfi) au două cilindre colectoare. Sin. Cilindru perietor, Doffer, Penior (peigneur).
2.	Colector, pl. colectoare. 4. Elf., Te/c.; Electrodul unui
transistor (v.) care corespunde joncţiunii polarizate invers. în transistorul cu succe-	e	c	e	o
siunea p-n-pa regiunilor semiconductoare (v. fig.) — prin p în-felegîndu-se o regiune cu conductibilitate lacunară (de găuri), iar prin n o regiune cu conductibilitate electronică — colectorul trebuie polarizat negativ fafă de bază(v.). în transistorul cu succesiune n-p-n a regiunilor semiconductoare, colectorul trebuie polarizat pozitiv fafă de bază.
Colectorul corespunde anodului unui tub electronic, apar-finînd circuitului de ieşire (de sarcină) al montajului.
3.	Colector de unde. Telc.: Sin. Antenă de recepfie.
4.	Colectori, sing. colector. Prep. min.: Substanfe organice eteropolare, folosite ca reactivi în procesul de flotafie, pentru a mări hidrofobia (neudabilitatea) mineralelor.
Colectorii sînt adsorbifi la suprafafa mineralelor, formînd — datorită afinităfii grupărilor polare fafă de minereu — un înveliş hidrofob constituit din resturile nepblare ale moleculelor de colectori (v. fig.), mărind astfel capacitatea de adeziune a particulelor minerale la bulele de aer (v. şi sub Flotafie).
Alături de spumanfi, colectorii sînt reactivii de flotafie foiosifi cel mai mult, intervenind în flotarea majorităfii mineralelor. Consumul lor e relativ redus, variind între 50 şi 500 g/t de minereu supus flotafiei. După natura lor, colectorii se împart în colectori chimici şi în uleiuri colectoare, primii fiind foiosifi în măsură mai mare, din cauza compozifiei lor chimice constante şi a selectivităfii lor mai mari.
Dintre colectorii chimici, sînt foiosifi cel mai mult colectorii anionici, caracterizafi prin funcţiunea anionică a ionului care reacfionează cu suprafafa mineralului. După natura chimică a a colectorilor, aceştia se clasifică în colectori sulfhidrici, cari sînt şi cef mai întrebuinfafi, şi în colectori carboxilici. Cei mai importanţi colectori sulfhidrici sînt xantafii, derivafi alcalini ai acizilor xantogenici. în mod obişnuit se folosesc xantatul de etil Şi cel de sodiu, care e xantatul cel mai ieftin, întrebuinţat la flotarea majorităţii sulfurilor de metale grele, şi, în mai mică măsură, în cazul minereurilor oxidate. Xantaţii superiori (de ex. Xantatul de butii, de propil, de amil, de jsoamil, etc.) sînţ
Reprezentare schematică a modului de funcfionare a unui colector.
1) particulă de mineral; 2) moleculă din învelişul colectorului; 3) grupare polară; 4) rest ne-polar (hidrofob).
grupării reactive
întrebuinţaţi în special în cazul minereurilor oxidate şi al sulfurilor mai greu flotabile (arseniuri, stibiuri, etc.). Dintre ceilalţi colectori sulfhidrici sînt de menţionat: tiocarbonilida — folosit în special pentru flotarea galenei şi a calcopiritei — care, în amestec cu ortotoluidina, formează amestecul TT, folosit la flotaţia minereurilor complexe de plumb, cupru şi zinc; mercap-tanii şi tioalcoolii, foiosifi în special la flotaţia minereurilor oxidice de cupru; mercaptobenzotiazolii, etc. Un loc important în seria colectorilor sulfhidrici îl ocupă aerofloafii (v.),
Aceşti reactivi, a căror acfiune colectoare creşte cu procentul de fosfor din moleculă (care variază de la 15--*30%), sînt foiosifi la flotarea sulfurilor, cu excepfia piritei, şi au, afară de funcţiunea lor colectoare, şi una spumantă, datorită prezenfei crezolilor.
Din grupul colectorilor carboxilici fac parte unii acizi graşi şi sărurile lor alcaline, dintre cari cei mai importanfi sînt: acidul oleic, C17H33COOH, şi sărurile lui alcaline (oleafii de sodiu, etc.) — în mai mică măsură acidul palmitic, Q5H31COOH,— cari au o acfiune colectoare puternică asupra mineralelor oxidice şi a mineralelor metalifere (oxizii de fier şi de mangan, oxizii de plumb, de zinc şi de metale rare, fosfaţii de calciu, diferiţi sulfaţi, etc.), acizii naftenici (întrebuinţaţi în flotaţia baritei şi a apatitului), etc. Consumul specific al acestor colectori — cari au în acelaşi timp şi funcţiune de spumanţi — e în general mai mare decît al colectorilor sulfhidrici, ridicîndu-se în unele cazuri pînă la 1000***2000 g/t minereu. Folosirea acestor reactivi, cari sînt foarte puţin selectivi, impune în general un control riguros al exponentului de hidrogen din turbureală şi folosirea în cele mai multe cazuri a silicatului de sodiu, pentru depre-sarea cuarţului şi a silicaţilor antrenaţi în spumă.
Un rol din ce în ce mai important în flotaţia mineralelor nemetalifere (cuarţ, feldspat, mică, etc.) şi a unor minerale oxidice (molibdâţi, wolframaţi, vanadaţi, arseniaţi, etc.) îl au colectorii cationici, cari reacţionează cu suprafaţa mineralelor prin cafionul lor. Formula generală a acestor reactivi e
(R')—X—A
n -2
în care R şi R' sînt radicali hidrocárbonafi; X, azot pentavalent, sulf tetravalent, fosfor pentavaJent; A, anionul OH, Cl, Br, J.
Dintre colectorii cationici, cei mai foiosifi sînt: aminele, în special lauril-amina, folosită la flotafia scheelitului; sărurile cua-ternare de amoniu, în special clorhidratul de lauril-amină şi bromura de cetil-trimetil amoniu; compuşii pi rid i nici şi sărurile derivafilor sulfonici.
Colectorii cationici sînt colectori puternici şi mai puţin selectivi decît colectorii anionici. Datorită prefului lor ridicat şi consumului lor mare, folosirea reactivilor cationici e limitată deocamdată la flotafia minereurilor de wolfram, de molibden şi de vanadiu.
Uleiurile c o I e c t o a r e, cari în majoritatea cazurilor au şi proprietăfi de spumant, îşi. bazează acfiunea colectoare pe adsorpfia lor la suprafafa mineralelor. Ei sînt foiosifi pe scară mai mică decît colectorii chimici, şi în general sînt limitafi la flotafia unor minereuri metalifere oxidice, a minereurilor aurifere oxidate, şi — împreună cu colectorii cationici şi cu cei carboxilici — la flotarea unor minerale nemetalifere şi a mineralelor oxidice. Aceşti reactivi sînt foiosifi pe scară mai mare la flotafia cărbunilor şi a grafitului, în special cei cari au proprietăţi de spumant mai pronunţate.
Dintre uleiurile colectoare, cel mai des folosite sînt: produsele de distilare şi de cracare ale petrolului (petrol lampant, uleiuri de parafină, motorină, petrol oxidat, etc.); produsele de distilare ale cărbunilor şi lemnului, în special creozoturile, gudroanele de huilă şi de lemn cu punctul de fierbere de 15Q-25Q0,
Coleială
6
Colesterol
1.	Coleială. Ind. piei. V. sub Coleire.
2.	Coleinîcir acizi Chim. biol. V. sub Colici, acizi
3.	Coleire. !nd. piei.: Operaţie de aplicare pe carnea pieilor a unei paste depilatoare numite coleială, pentru depărarea lor rapidă şi recuperarea părului în bună stare. Uneori coleiala se aplică şî pe fafa pieilor. în acest caz, părul e distrus, obfinîndu-se unele însuşiri speciale ale gelatinei.
Alături de cenuşărire, coleirea e cel mai răspîndit procedeu de depărare. Cenuşarul şi coleiala nu se deosebesc în ce priveşte acfiunea lor chimică asupra pielii, coleiala fiind o altă formă de întrebuinfare a substanţelor chimice pentru cenuşărire. La cenuşărire, părul şi lîna pieilor cari trebuie să fie depărate vin în contact direct cu substanfele pentru cenuşărire şi sînt mai mult sau mai pufin atacate; coleiala tinde să realizeze depărarea fără a avea această influenfă defavorabilă asupra părului. După depărarea pieilor coleite, peptizarea necesară a pielii se obfine prin postcenuşărirea corespunzătoare.
în procesul de coleire se întinde pe partea din spre carne a pielii o pastă de coléit cu o compozifie adecvată (sulfură de sodiu, sulfhidrat de sodiu, sulfhidrat de calciu, sulfură de arsen, etc., ca agent depilator şi var, cretă, humă, bentonit, etc. ca substanfe de îngroşare); substanfele chimice pătrund prin piele pînă la epidermă şi la rădăcinile părului, distrug proteinele protoplasmatice pufin rezistente ale epidermei, fără ca părul, cu excepfia rădăcinilor, să vină în contact cu ele. După realizarea unei slăbiri suficiente a părului, pielea se depărează, iar părul se spală bine. Părul obfinut prin procesul de coleire are o reacfie alcalină şi e uşor atacat numai în partea din spre rădăcină. Umflarea colagenului la coleire e mult mai redusă decît la cenuşărire, din cauza lipsei de apă. Cu cît pasta de coléit e mai concentrată, deci confine mai pufină apă, cu atît umflarea e mai redusă. Pe de altă parte, degradarea substanfei dermice se accentuează considerabil, pe măsură ce concentrafia de sulfură de sodiu a pastei de coléit creşte, fenomen în care concentrafia pastei are un rol mai important decît cantitatea de pastă întinsă.
Pe cînd în coleiala de var-sulfură de sodiu, varul are doar o acfiune de liant şi de regulator al consistenfei, efectul de depărare datorindu-se excluziv sulfurilor, în coleiala de vâr-arsenic, prin reacfia cu arsenicul roşu, varul formează sulfură de calciu, care e excluziv activă.
Pasta de coléit se întinde într-un strat subfire şi omogen pe partea din spre carne a pielii, fie manual, cu ajutorul unei mături, fie cu ajutorul maşinilor de coléit. Apoi pieile se sti-vuiesc, fie îndoite pe linia şirii spinării, fie păr pe păr, iar stivele nu trebuie să fie prea înalte, pentru a evita încălzirea. După producerea slăbirii părului se depărează; se curăfă pielea gelatină de resturile de pastă de coléit, prin spălare, şi eventual se pune într-un postcenuşar, pentru a se peptiza.
Coleirea se foloseşte, ca procedeu de depărare, în special la pieile cu păr de valoare (piei de oi, de capre şi de vifei). Pieile mai grele se pretează mai pufin la coleire, din cauza diferenfei mari dintre grosimea cruponului şi# a poalelor, care determină depărări neuniforme. Coleirea lor se face în general pe păr, după care pieile reclamă un tratament în cenuşar, pentru a fi peptizate.
4.	Colemanif. Mineral.: Ca2B60n*5H20. Mineral din grupul borafilor hidratafi, cristalizat în sistemul monoclinic. Se formează în lacuri sărate secate, în regiuni cu climă aridă, asociat cu gips şi cu alte minerale de bor; se depune şî din izvoare fierbinfi. Se prezintă sub formă de cristale cu habitus columnar scurt sau bipiramidal şi, frecvent, sub formă de mase granu-lare şi sferolitice.
E incolor sau alb, cu luciu sticlos. Are clivaj perfect după (010) şi mai slab după (001), duritatea 4,5 şi gr. sp. 2,44. Nu se disolvă în apă, ci numai în acid clorhidric încălzit. E optic pozitiv, cu indicii de refracfie: ^=1,586, nm~ 1,592,	1,614.
E înfrebuinfat la extragerea borului şi a acidului boric,
5.	Colenchim. Bot.: Ţesut dur care susfine în principal organele în creştere, cum şi tulpinile, la unele plante, la cari se formează lemnul în proporfie mică. Colenchimul e constituit din celule vii, alungite, uneori rotunde, a căror membrană, neligni-ficată, e îngroşată neuniform. Aceste îngroşări se produc fie la coifurile celulei (colenchim unghiular), fie pe perefii tangenfiali (colenchim tabular). Colenchimul se găseşte, de obicei, în mai multe straturi, sub epiderma tulpinilor erbacee, a ramurilor, a pefioluiui frunzelor, etc.
e. Coleoglobulină. Chim. biol.: Combinafie obfinută prin degradarea oxidativă a heminei, cînd se deschide ciclul por-finic şi se formează un compus cu patru inele pirolice, avînd un atom de fier legat încă de molecula globinei. E un pigment verde (verdohemoglobină), care prin pierderea fierului trece în bilirubinoglobină.
7.	Coleopfilă, pl. coleoptile. Bot.: Teacă protectoare care îmbracă mugurele embrionar (gemula), şi care ajută ca acesta să străpungă mai uşor solul, în timpul formării viitoarei plante. Apare după prima radicelă embrionară. V. şi Germinafie.
8.	Coleoriză, pl. coleorize. Bot.: Teacă, în formă de dege-tar, care îmbracă şi apără vîrful rădăcinilor, la majoritatea plantelor cari cresc în pămînt sau în apă. Sin. Scufie, Piloriză.
9.	Colerefice, sing. coleretic. Farm.: Produse medicamentoase cari măresc fluxul biliar, prin provocarea unei hipersecrefii debilă, activînd formarea acesteia în celula hepatică. Substanfele colere-ticemai importante sînt următoarele: salicilatul de magneziu, extractul de boldo şi de cynara, acidul dehidrocolic,etc.Colereticele sînt indicate în tratamentul colecistitei, al angiocolitei, al atoniei veziculei biliare, al icterelor infecfioase, în drenajul veziculei şi al căilor biliare, etc.
10.	Colesfan. Chim. biol.: Hidrocarbură derivată de la ciclo-pentonoperhidrofenantren (steran), corespunzînd structurii:
H2
H2C H c
H3 C ch2 ch3
2 C I u *	/
,c,|,c“ h2c-ch
H2C11	C'a 1?«CH2	XCH«
H H3 I	I	I
C2 9 CH H	CJ
./1 \ L/9 N	h
2-CH2
h2c
C 10
B
H2CwfwCH2 c ic
h2 m h2
obfinută prin reducerea coprosterinei, o sterină izolată din excremente, care e un derivat al coprostanului, avînd o grupare OH în pozifia 3.
în molecula colestanului, inelele A şi B au forma „scaun", iar CH3 din pozifia 10 e în „trans" fafă de H din pozifia 5. La coprostan (isomer sferic al colestanului), inelele Ă şi B au forma „baie" şi gruparea metil din 10 cu H din 5 sînt în „cis". De la colestan, prin substitufia unei grupări hidroxilice în pozifia 3 derivă colestanolul, iar de la coprostan, coprostanolul.
11.	Colesfanol, Chim. biol. V. sub Colestan.
12.	Colesferină. Chim. biol. V. Colesterol.
13.	Colesferinesferază. Chim. biol.: Enzimă care intervine în procesul de resorpfie a acizilor graşi. Se cunosc două^ coie-sterinesteraze: una în pancreas, care esterifică colesterina cu acizii graşi, şi a*doua în ficat, care scindează esterii colesterinei.
14.	Colesterol. Chim. biol.: Zoosferol foarte impoHant^ răspîndit în toate fesuturile şi lichidele din organismul animal. Are o structura sterinică, corespunzînd formulei brute C27H40O. Derivă formal din colestan (v.), avînd o grupare „hidroxi substituită în pozifia 3 şi o dublă legătură în pozifiile 5-6.
Colet
7
Colici, acizi ~
Originea colesterolului în organism poate fi exogenă (prin ali-mentafie) sau endogenă, prin sinteză în glanda hepatică. Biosinteza e reglată de glandele suprarenale şi de splină. în organism, colesterolul se găseşte fie liber (în eritrocite, bilă, plasmă), fie esteri-ficatcu acizi graşi (fesutul nervos, suprarenale, etc.). Colesterolul şi esterii săi sînt insolubili în apă, solubili în grăsimi şi în acizi colici, fiind eliminat prin bilă, în care e solubilizat. Concentrafia mărită a colesterolului, în raport cu acizii colici din bilă, conduce la depunerea lui sub forma de caiculi biliari.
Colesterolul e o substanfă antilipofropă, avînd un important rol fiziologic în reglementarea permeabilifăfii membranelor celulare. Cu saponinele formează combinafii moleculare insolubile, anihilînd acfiunea emolizantă a acestora. Această acţiune protectoare pentru eritrocite se extinde şî asupra altor emolizine (ca veninul şerpilor). în intestinul gros, flora micro-biană transformă colesterolul în coprosterol, prin hidrogenarea dublei legături; sub această formă e eliminat din organism. Metabolismul colesterolului e reglat de vitamina A. în serul sangvin uman se găseşte normal în concentrafia de 1,50—2 g%o. în cursul infecfiilor grave se observă o hipocolesterinemie (1,1 — 1,2 g%o), iar în diabetul zaharat, în ictere şi în cirozele hepatice, o hipercolesterinemie. Sin. Colesterină.
î. Colet, pl. colete. Bot., Silv.: Porfiunea de trecere a unei plante vasculare, care e situată imediat sub fafa solului şi constituie zona de legătură dintre partea aeriană (tulpină) şi cea isubterană (rădăcină) a plantelor lemnoase, şi în care se produc şi schimbări de ordin anatomic, prin inversarea pozifiei relative dintre vasele liberiene şi vasele lemnoase (în tulpină există fascicule libero-lemnoase; în rădăcină, fasciculele de vase liberiene şi lemnoase sînt separate). Coletul se observă uşor Ia puiefi, fiind mai pufin evident la plantele mature. Schimbarea de pozifie a fasciculelor de vase din regiunea coletului are şi consecinfe de ordin fiziologic; între altele, o gîtuire sau o încetinire în circu-lafia sevei între rădăcină şi tulpină. în lucrările de plantare, îngroparea puiefilor trebuie să se facă astfel încît, după aşezarea pămînfului, coletul să rămînă imediat sub fafa solului.
2.	Colet. 2. TranspObiect (balot, ladă, sac, etc.) predat ia transport, a cărui greutate şi ale cărui dimensiuni nu depăşesc anumite limite fixate prin prescripţiile indicatorului tarifar de mărfuri.
3.	Coletărîe. Transp.; Mărfuri expediate în cantităţi şi forme uşor de mînuit, de obicei ambalate, expedifia făcîndu-se în special cu mijloace feroviare. Pentru astfel de transporturi se formează, în general, trenuri speciale, cantitatea maximă de transport dintr-un material şi pentru un singur destinatar fiind limitată prin regulamente.
4.	Colibaeil, pl. colibacili. Biol.: Microb care se găseşte, de obicei, în intestinul gros al omului şi al animalelor, cum şi în diferite medii (apă, sol, etc.), fie ca simplu saprofit inofensiv, fie sub formă patogenă.
Colibacilii se prezintă sub formă de bastonaşe drepte, uneori curbate, cu capetele rotunjite, lungi de 2-‘3 jx şi cu diametrul de 0,6»‘0,7 \i. Au o mobilitate variabilă, nu formează spori şi numărul cililor, inserafi Ia extremităfi, e de obicei de 4*"6. Colibacilii sînt microbi anaerobi (facultativi), dezvoltîndu-se mai bine în prezenfa aerului, limitele extreme compatibile fiind între 4 şi 46° (temperatura optimă de dezvoltare e între 30 şi 37°). Fermentează zaharurile, producînd acid lactic şi gaze (bioxid de carbon şi hidrogen), şi transformă nitrafii în nitrifi. Se cultivă şi se dezvoltă cu uşurinfă pe următoarele medii: bulion, apă peptonată, geloză, ser coagulat, gelatină, lapte, mediu lactozat, glucozat, maltozat, etc.
Devenind patogeni, colibacilii pot determina diferite afecţiuni, ca: septicemii, diaree, abcese ale ficatului, icter infecfioSi cistită, pielonefrită, metrifă, pleurezie, flebită, etc. Sin. Bacte-rium coli, Bacillus coli communis, Bacilul lui Escherich.
5.	Colibă, pl. colibe. Ind. far.: Construcfie supraterană provizorie şi rudimentară, avînd o singură încăpere şcundă şi
cu suprafafă mică, folosită ca adăpost izolat (pe cîmp, pe un teren cultivat, în pădure, etc.) pentru oameni (ciobani, grădinari, paznici, etc.) şi, mai rar, pentru animale. Poate fi constituită numai dintr-un acoperiş cu două versante, sau poate avea şî perefi laterali. Se execută dintr-un schelet simplu de lemn şi dintr-o împletitură de nuiele lipită cu lut, sau dintr-o învelitoare de paie, stuf sau crengi înfrunzite (simplă sau acoperită cu un strat de pămînt), ori de scînduri.
6.	Colici, acizi Chim.: Oxiacizi monocarboxilici, derivafi ai acidului colanic, cari din punctul de vedere structural aparfin grupului steroidelor şi fac parte din seria coprosfanului, o hidrocarbură cu schelet tefraciclic (ciclopentano-perhidrofenantrenic).
Acizii colici sînt cei mai imporfanfi componenfi ai bilei, în care se găsesc fie liberi, fie conjugati cu aminoacjzi, cum sînt glicina, taurina, şi anume sub forma sărurilor de sodiu solubile în apă, cari funcfionează ca agenfi activi de suprafafă şi permit materiilor grase şi substanfelor insolubile în apă, cum sînt carotenul, vitaminele A, D, E şi K, cum şi calciul şi fierul, să pătrundă în traiectul intestinal.
Acizii colici sînt sintetizafi de ficat şi excretafi prin bila. în bilă se găsesc sub formă conjugată cu glicocolul sau cu taurina, fiind cunoscuţi, în această formă, sub numele de acizi biliari. Acidul colic formează acidul glicocolic, C23H39O3—CO—NH—CH2—COOH, iar acidul dezoxicolic, âcidul taurocolic: C23H39O2—CO—NH—CH2—CH2—SO3H.
în bila umană predomină acidul glicocolic; în bila dinilor sau a altor carnivore se găseşte excluziv acid taurocolic. Sărurile acizilor biliari sînt tensioactive şi, datorită acestei proprietăfi, pot fi recunoscufi în urină (reacfia Hay). Sărurile biliare (8 moli), împreună cu acizii graşi (1 mol), formează produşi solubili cunoscufi sub numele de acizi coleinici, cari pot traversa mucoasa intestinală. După această trecere, acizii coleinici se desfac, iar sărurile biliare sînt readuse în circuitul sangvin şi apoi în ficat, parcurgînd un circuit închis (ciclul enterohepatic).
Acizii colici tind să formeze compuşi moleculari şi, în general, confin o moleculă de solvent de cristalizare.
Acidul apocolic, (3-apocolic şi dezoxicolic, ca şi acidul colic, dau compuşi moleculari cu hidrocarburi alifatice şi aromatice, cu acizi graşi, esteri, alcooli, eteri, fenoli şi alcaloizl, numifi acizi coleici, complecşi solubili în apă.
Prin dehidratare şi hidrogenare succesivă, acizii liberi dau acizi saturafi; acizii colic, dezoxicolic, chenodezoxicolic, urso-dezoxicolic şi litocolic dau acidul colanic.
Solufiile apoase de bilă, tratate cu acid sulfuric concentrat în prezenfa zaharurilor, a furfurolului sau a altor aldehide, dau o culoare purpurie, datorită reacfiei dintre aldehidă şi acidul colic (reacfie Pettenkofer).
în general, acizii colici se obfin din bila de bovine sau de porc, secretată de ficat, şi sînt cunoscufi sub numele generic de acizi biliari. Prin hidroliza alcalină a acesteia (respectiv a acizilor colici conjugafi), acizii sînt puşi în libertate şi apoi sînt izolaţi prin cristalizare fracfionată din solvenfi organici. Separarea se poate face şi cu eter, care confine diverse proporfii de acid clorhidric. Acidul colic se extrage cu acid clorhidric de 15%; acizii dezoxicolic şi chenodezoxicolic cu acid de 25%, iar acidul litocolic, cu acid clorhidric concentrat. Acizii prezenfi în cantităţi mici sînt foarte greu de izolat.
Astfel, din bila de bovine se obfin prin acest procedeu acid colic şi acid dezoxicolic, cari se precipită ca săruri de magneziu. Sarea de magneziu a acidului colic e mai solubilă în apă, Ia fierbere, decît aceea a acidului dezoxicolic şi, datorită acestei proprietăfi, acizii se pot separa. Sarea de magneziu precipitată se usucă, se hidrolizează cu acid, acetic, repetat, şi se obfin acizi liberi.
Acidul hiodezoxicolic se obfine prin hidroliza alcalină a bjlei de porc, Acidul dezpxjcol|c se poate obfine şi prin re-
Colidine
8
Colimafie, eroare de ~
ducerea Kishnér-Wolff a acidului 3,12-dihidroxi-7-cetocoIanic. Acidul dehidrocolic se obţine prin oxidarea acidului colic cu acid cromic (în acid acetic).
Acizii litocolic şi chenodezoxicolic se obfin prin oxidarea acizilor neconjuga}i din bilă. Oxidarea Ia acizii cetocolanici se poate face cu oxid cromic în acid acetic, sau cu brom.
Acizii biliari conjugaţi, cum şi sărurile lor de sodiu, se prepară după metoda Corteze. Esterul etilic sau metiiic al acidului colic se transformă în hidrazină, care se transformă în azidă; aceasta, prin tratare cu glicină sau cu taurină, dă acid glicocolic, respectiv taurocolic; aceştia se purifică prin disolvare în alcool şi precipitare cu apă. Sărurile de sodiu se obţin prin neutralizarea acidului cu cantităfi echivalente de hidroxid de sodiu 0,1 n. Taurocolatul de sodiu se poate obţine şî din bilă.
Acizii biliari liberi sau conjugaţi sînt utilizafi în Medicină, în cercetări biochimice şi ca intermediari în sinteze farmaceutice. Acidul dezoxicolic e folosit în sinteza cortizonului. Sin. Acizi biliari.
î. Colidine, sing. colidină. Chim.: Derivafi trimetilafi ai piridinei, Se găsesc alături de aceasta în gudroaneie cărbunilor de pămînt.
2.	Colier, pl. coliere. 1. Mş.; Element de legătură, în general metalic, care se montează pe o piesă (de ex. pe o feavă) ori pe un grup de piese (de ex. în jurul foilor unui resort lamelar), prin fretare sau strîngere cu un şurub, astfel încît să permită prinderea acestora de un alt obiect, sau menţinerea lor într-o anumită poziţie. Sin. (parţial) Brăţară.
3.	Colier. 2. Geom.: La suprafeţele de rotaţie, cel mai mic dintre cercurile paralele pentru cari tangenta la meridian e paralelă cu axa suprafeţei.
4.	Colier port-perie. Elf.: Dispozitiv de formă inelară, cu mai multe braţe, purtînd tijele port-periilor maşinilor electrice cu colector (v. fig.).
Se poate roti, dînd posibilitatea să se deplaseze simultan periile pe colector, fie pentru aşezarea lor în poziţia în care comutaţia e optimă, fie pentru reglarea turaţiei motorului; în ultimul caz, colierul are şî un dispozitiv special de rotire (în general, o roată de mînă).
5.	Coligare. Chim.:
Formarea unei legături covalenfe prin unirea a doi atomi sau a doi radicali liberi. Termenul e folosit în teoria electronică a reacţiilor organice.
e. Coligativă, proprietate F/z.: Proprietate a unei substanţe, care depinde numai de numărul şi de natura moleculelor acelei substanţe. Exemplu: volumul unui gaz Ia presiune dată.
7.	Colimator, pl. colimatoare. 1. F/z.: Aparat optic folosit pentru producerea unui fascicul de raze paralele. în general, colimatorul e constituit dinfr-o lentilă acromatică montată la una dintre extremităţile unui tub care, la cealaltă extremitate, în planul focal al lentilei, are fie o deschidere circulară, fie o fantă. Acestea, cînd sînt luminate, servesc ca izvor de lumină din care porneşte un fascicul divergent, paralelizat apoi de lentilă. Pentru domeniile de radiaţie pentru cari, fie că nu se găsesc substanţe transparente spre a confecţiona lentile, fié că acestea se confecţionează mai greu (de ex. pentru radiaţiile infraroşii), lentilele sînt înlocuite cu oglinzi concave, în planul focal al cărora se aşază deschiderea circulară, respectiv fanta.
8.	Colimator. 2. F/z., Topog.: Dispozitiv optic folosit pentru determinarea unei direcţii, constituit dintr-o lentilă acromatică în planul focal al căreia e o cruce reticulară, direcţia de deter-
Colier pentru maşini de putere mică. Í) tijă; 2) palier.
Colimator.
minat fiind definită de centrul optic al lentilei şi de punctul de înfîlnire a firelor crucii reticulare.
9.	Colimator. 3. Topog., Geod.: Instrument de vizare simplu, asemănător cu o mică lunetă, care nu reclamă punerea la punct a imaginii, prealabilă vizării, ca la lunete, şi care permite determinarea erorii de colimaţie a lunetei unui instrument de măsură sau de vizare la care se ataşează, cum şi corectarea ei.
Colimatorul folosit Ia instrumentele vechi de nivelment, cu pendul, servind ca organ de vizare fără focalizare (v.), era constituit dintr-un tub C, suspendat cardanic solidar cu pendulul P (v. fig.). Acest tub se aşeza orizontal în mod automat şi avea spre ochiul O o lentilă convergentă, iar puţin înainte de focarul inferior al lentilei, un fir orizontal asemănător cu firul reticul nivelor de la instrumentele de nivelment geometric.
Colimatoarele moderne, de construcţie mai perfecţionată, se folosesc actualmente aşezate deasupra lunetelor teodolitelor, servind ca instrument auxiliar pentru vizări aproximative preliminare, în scopul „prinderii" uşoare a imaginii obiectelor vizate, în cîmpul lunetei.
Colimatoarele se mai folosesc la mirele moderne de fahimetrie, avînd axa lor de vizare perpendiculară pe miră (vizînd prin colimator tahimetrul, în lungul axei de vizare a acestuia, mira se aşază automat perpendicular pe linia de vizare a tahimetrului).
10.	Colimafie, pl. colimafii. 1. Topog.: îndreptarea unui vizor (de ex. a lunetei aparatelor de măsură) către un punct P (punct vizat), dinfr-o stafie S (punct de staţie), astfel încît, aducînd în coincidenţă linia de vizare SP cu linia care constituie axa optică a lunetei aparatului respectiv, linia SP să intersecteze verticalele celor două puncte S şi P. Termenul de colimaţie e în curs de dispariţie, fiind înlocuit cu vizare. Sin. Colimare.
11.	axă de V. Colimaţie, linie de
12.	eroare de Topog.; Eroare introdusă în unghiurile măsurate cu un goniometru al cărui centru reticul, datorită unei poziţii defectuoase şi necorectate a axei de colimafie, nu se găseşte pe axa optică a lunetei.
Pozifia defectuoasă a vizorului e consecinfa unei dereglări şi poate fi corectată printr-o verificare prealabilă (rectificarea erorii de colimafie a lunetei). Din figură rezultă că, în acest caz, axa de colimafie OS, în loc să fie perpendiculară pe axul hh1 al gonio-metrului, e înclinată cu unghiul 100c + a^100c fafă de acest ax; a, unghiul pe care-i formează linia de vizare cu axa optică a lunetei, e eroarea de colimafie. Verificarea şi rectificarea erorii de colimafie se fac cum urmează; se vizează un semnal S în prima pozifie a lunetei, adică cu cercul vertical E pe stînga; se citeşte pe limb valoarea Ls; menfinînd alidada fixă, se răstoarnă luneta în jurul axului secundar hh', astfel încît poziţia axei de colimaţie va fi acum OS'; se roteşte alidada de 200c exact şi, dacă semnalul S apare peste centrul reticul, aparatul nu prezintă eroare de colimaţie. în caz contrar apare eroarea de colimaţie şi pentru rectificarea ei se procedează astfel: se mută luneta în mod convenabil pînă la suprapunerea centrului reticul peste imaginea semnalului S; apoi se citeşte pe limb valoarea LD.
Din diferenţa Z,jD-Ls = 200c-f 2 a se deduce valoarea dublului erorii de colimaţie, adică 2 a. Se mişcă încet luneta (cu şurubul de mişcare fină), pînă cînd pe limb se face citirea
Determinarea erorii de colimafie.
Colimafie, linie de ~
9
Colimafie
tD-j-ot şi, mutînd centrul reticul (cu ajutorul şuruburilor de rectificare speciale ale dispozitivului reticul), pînă cînd el se suprapune peste imaginea semnalului S, se efectuează rectificarea erorii de colimafie. Se verifică din nou ca mai sus şi la nevoie se re.ctifică din nou după acelaşi principiu.
î. linie de Topog.: Linia care reprezintă direcfia de vizare a unui obiectiv şi care e determinată de centrul pupi ie i observatorului, de punctul central al reticu Iu lui lunetei de vizare, de centrul optic al dioptrului lunetei şi de punctul vizat. Sin. Axă de colimafie, Linie de viză.
2.	unghi de Topog.: Unghiul în plan orizontal, format de axa de vizare (v.) a unui teodolit cu perpendiculara pe axa de rotafie a lunetei care e situată în acel plan orizontal, şi trece prin centrul de vizare al teodolitului (v.).
La un instrument de nivelment, unghiul de colimafie e unghiul în plan vertical, pe care-l formează aceeaşi axă de vizare cu axa geometrică a lunetei, perpendiculară prin construcfie pe axa de rotafie 'a lunetei.
Unghiul de colimafie se datoreşte descentrării centrului reticul, adică deplasării sale în afara axei geometrice a lunetei. El provoacă erori importante la măsurarea unghiurilor cu teodo-Iiţele şi erori în nivelmentul geometric, numite erori de colimafie (v.).
3.	Colimaţie. 2. F/z.: Metodă optică folosită pentru materializarea unui punct care, teoretic, e depărtat la infinit, cu ajutorul unui colimator, constituit dintr-un obiectiv (sistem optic convergent) în al cărui plan focal se găseşte un reticul iluminat. Privind spre obiectivul colimatorului, orice punct al reticulului dă o imagine Ia infinit. Instrumentele colimatoare, adică instrumentele cari folosesc metoda colimafiei sînt, în general, compuse dintr-un colimator şi o lunetă de vizare sau de măsurare.
Un tip particular de colimafie, mult mai des folosit în construcfia aparatelor de măsură, e autocolimafia.
Autocolimafia consistă în următoarele: Un fascicul de raze emise de un punct luminos S, după ce străbat un sistem optic O, cad perpendicular pe o suprafafă reflectantă M (v. fig. /), astfel încît sînt întoarse pe acelaşi drum, în sens invers, formînd o imagine reală care coincide cu punctul S.
Majoritatea aparatelor autocolimatoare se bazează
I. Principiul autocoiimafiei.
PF	Ob
	
	
	
	
r ' 	n	
II. Autocolimafie simplă.
PF) plan focal; Ob) obiectiv; Cg) oglindă.
pozitivului autocolimator. Punctul 8, care e imaginea punctului A dată de dispozitivul autocolimator, se numeşte imagine auto-colimată. Imaginea autocolimată a focarului principal F coincide cu focarul F.
Pe lîngă autocolimafia simplă se foloseşte autocolimafia cu dublă reflexiune. în acest caz, suprafafa plană reflectantă din cazul precedent e înlocuită cu ansamblul a două suprafefe plane reflectătoare cari fac între ele un unghi diedru drept (v. fig. III).
III. Autocolimafie cu dublă reflexiune.
PF) plan focal; Ob) obiectiv; Og) oglindă.
Toate razele de lumină, cari pleacă din focarul principal F, după ce sînt proiectate paralel cu axa optică, sînt dublu reflectate de ansamblul celor două oglinzi perpendiculare, tot paralel cu axa optică, apoi sînt adunate de obiectiv în acelaşi focar F. Adeseori autocolimafia cu dublă reflexiune se face cu o prismă dreptunghiulară isoscelă, cele două fefe catete ale prismei fiind reflectătoare. Pe metoda autocoiimafiei se bazează lunetele autocolimatoare, cari se compun, în esenfă, dintr-o lunetă propriu-zisă (cu un obiectiv OB şi un ocular OC ale căror plane focale coincid) şi dintr-un »dispozitiv de iluminat pentru auto-colimafie (v. fig. /V). Dispozitivul de iluminat se compune
pe autocolimafia simplă, la care suprafafa reflectantă M e o suprafafă plană. Un dispozitiv cu autocolimafie simplă e format dintr-un obiectiv O şi dintr-o oglindă plană M, aşezată perpendicular pe axa optică a obiectivului (v. fig. II). Razele de lumină provenite de la un punct-obiect A (iluminat printr-un mijloc oarecare) aflat în planul focal al obiectivului O sînt proiectate de obiectiv ca un fascicul de raze paralele, avînd direcfia AO ,care formează unghiul / cu axa optică.
Fasciculul de raze paralele emergente, proiectate de obiectivul O spre oglinda Al, e reflectat de oglindă tot ca fascicul de raze paralele, avînd direcfia OB, care formează cu axa optică acelaşi unghi /. Fasciculul de raze reflectate de oglindă e apoi reunit de obiectivul O în punctul B al planului focal, simetric cu nunctul A fafă de focarul F şi de axa optică a dis-
IV. Lunetă autocolimatoare.
dintr-o prismă de iluminat P, care primeşte lumină de la o lampă cu incandescenfă S, prin intermediul unui condensor de lumină C. Acest dispozitiv permite iluminarea unui mic orificiu A, aflat în planul focal comun al obiectivului şi ocularului lunetei. Obiectivul lunetei OB proiectează la infinit imaginea acestui orificiu A. Oglinda M, aşezată în fafa obiectivului, perpendicular pe axa optică a lunetei, dă o altă imagine la infinit a orificiului A. Luneta fiind reglată pentru infinit, permite observarea prin ocular a acestei ultime imagini de la infinit a orificiului A: în planul focal al obiectivului, şi anume la încrucişarea firelor unui reticul R, se formează imaginea autocolimată A' a orificiului A. La alte tipuri de lunete autocolimatoare, reticulul R e iluminat cu ajutorul unei lame L de sticlă plan-paralelă (v. fig. V), care reflectă spre reticulul R o parte din lumina primită de la sursa S prin condensorul C.
Metoda colimafiei e folosită pentru materializarea focarului principal al unui sistem optic convergent, pentru aşezarea unei suprafefe plane perpendicular pe axa optică a unui obiectiv sau, reciproc, pentru verificarea rectilinităfii şi planeităfii, pentru măsurarea unghiului cu care s-a rotit oglinda unui dispozitiv autocolimator sau colimator, etc.
Dispozitiv de iluminat pentru lunetă autocolimatoare.
Colimafie
10
Colimafie
Materializarea focarului principal al unui sistem optic convergent se realizează fie prin colimafie, rezultatul fiind obfinut aşezînd sistemul optic convergent în fafa unui colimator, focarul căutat fiind imaginea focarului principal al obiectivului colimatorului, fie prin autocolimafie, rezultatul fiind obfinut folosind o oglindă care, împreună cu sistemul optic convergent considerat, formează un dispozitiv autocolimator (ca în fig. //), şi deplasînd un punct luminos pînă cînd coincide cu imaginea autocolimată á sa.
Aşezarea unei suprafefe plane reflectante perpendicular pe axa optică a unui obiectiv (respectiv a unui sistem optic convergent), operafie numită „autocolimarea obiectivului", se obfine înclinînd oglinda fafă de axa optică a obiectivului, astfel ca un punct A din planul focal al obiectivului să aibă o imagine autocolimată B, simetrică cu A, în raport cu axa optică a obiectivului. Cînd focarul principal Fal obiectivului e cunoscut (materializat), se înclină oglinda pînă cînd focarul F coincide cu imaginea sa autocolimată.
La unele instrumente de măsură autocolimatoare, încrucişarea a două fire reticulare materializează focarul principal F; la alte instrumente autocolimatoare, un reper linear (în majoritatea cazurilor reperul zero) materializează intersecfiunea unui plan care trece prin axa optică, cu planul focal.
Aşezarea unei lunete autocolimatoare, astfel încît axa sa optică să fie perpendiculară pe o suprafafă reflectantă plană (operafie numită autocolimarea lunetei), se realizează privind prin ocularul lunetei şi observînd ca reticulul acesteia (âşezat în planul focal al obiectivului şi iluminat în mod corespunzător) să coincidă cu imaginea sa reflectată de oglindă (v. fig. V/),
palpatoare fafă de o oglindă palpatoare e că denivelările transversale nu influenfează măsurarea.
VI. Principiul aufocolimării unei (unefe.
OP) oglindă palpatoare; Ob) obiectiv; R) reticul; L) lamă; Oc) ocular;
D) diafragmă; SL) sursă de lumină.
respectiv ca A' (imaginea lui A) să coincidă cu încrucişarea firelor reticulare ale lunetei (v. fig. IV).
Verificarea rectilinităfii şi a planeităfii se realizează prin colimafie folosind o lunetă şi un colimator cari, prin intermediul unui suport adecvat, se aşază pe suprafafa sau pe muchia de verificat. Se reglează luneta astfel, încît axa sa optică să coincidă cu aceea a colimatorului (centrul reticular al lunetei coincide cu acela al colimatorului). Abaterile de la rectilinitate (respectiv de la planeitate) se măsoară deplasînd colimatorul în lungul elementului care se verifică; ele se citesc pe scara gradată a reticulului lunetei, elementul indicator fiind imaginea centrului reticular al colimatorului. Prin autocolimafie, operafia se efectuează, în mod asemănător cu cel precedent, cu o lunetă autocolimatoare şi cu o oglindă cari, prin intermediul unui suport adecvat, palpează elementul de verificat (v. fig. VI). Se reglează inifial luneta autocolimatoare, astfel încît axa sa optică să fie perpendiculară pe oglindă.
La unele instrumente de acest fel, oglinda plană e înlocuită cu o prismă dreptunghiulară isoscelă, în care caz autocolimafia se face prin dublă reflexiune (v. fig. VII). Cînd se deplasează suportul cu prisma, imaginea autocolimată care se vede în lunetă rămîne imobilă, dacă drumul QR, parcurs de cele două palpatoare a şi b ale ansamblului palpator cu prismă, e rectiliniu; în caz contrar, imaginea autocolimată se deplasează pe reticulul gradat al lunetei autocolimatoare. Avantajul folosirii unei prisme
viu.
Principiul măsurării unghiului de rotafie al „ unui dispozitiv autocolimator.
R) reticul; Ob) obiectiv; Og) oglindă.
VII. Principiul aufocolimării prin dubla reflexiune a unei lunete.
P) prismă; LA) lunetă autocolimatoare.
Măsurarea unghiului cu care s-a rotit oglinda unui dispozitiv autocolimator se realizează astfel: Cînd oglinda M e perpendiculară pe axa optică a unui dispozitiv autocolimator (v. fig. VIII), razele de lumină plecate din focarul principal F, după ce străbat obiecti-. vul O, sînt reflectate de oglindă şi se întorc pe acelaşi drum, formînd o imagine reală (imaginea autocolimată), care coincide cu focarul F.
Rotind oglinda cu un unghi /, raza FM
nu se mai întoarce pe acelaşi drum (ca în cazul precedent), ci va fi rotită cu unghiul 2 /, fiind reflectată de oglindă după MP şi apoi refractată de obiectivul O după PF'; prin rotirea oglinzii M, focarul F nu mai coincide cu imaginea sa F'. Punctul F' se găseşte ducînd prin O o paralelă OF' cu MP, Valoarea unghiului / (cu care s-a rotit oglinda) se calculează cu ajutorul relafiei:
FF' = ftg 2 i,
în care f e distanfa focală a obiectivului O; distanfa FF' se măsoară cu ajutorul unei scări gradate aflate în planul focal.
Pe baza acestei aplicafii se construiesc instrumente autocolimatoare de măsurat lungimi. La aceste instrumente, tija palpatoare Tp face să se rotească oglinda M a unui dispozitiv autocolimator corespunzător abaterii S a piesei care se măsoară, între abaterea S şi unghiul / există relaf ia:
S — u tg i,
în care a e braful de pîrghie al sistemului palpator. Deplasării s a tijei palpatoare, amplificată optic de dispozitivul autocolimator, îi corespunde deplasarea indicatoare FF' pe reticulul cu scară gradată al aparatului. Raportul de amplificare R, datorit dispozitivului autocolimator, e dat de relafia:
jl-FF' J^2i 2 f
S	a tg i a
Această amplificare e mărită şi mai mult folosind fie un ocular, fie un sistem de proiecţie măritor.
în cazul unui instrument autocolimator cu ocular, raportul de amplificare total RT e:
250
T~'
J oc
în care Goc e grosismentul ocularului, iar foc e distanfa focală a ocularului (în mm).
'G=R-
Colinacetilază
11
Colinii
în cazul unui instrument autocolimator cu sistem de proiecfie măritor, raportul de amplificare total RT e:
fp
Rt=R-Vp = R^,
în care e mărirea sistemului de proiecfie, fp e distanfa focală a sistemului de proiecţie, iar x e abscisa focală a reti-culului cu scară gradată.
Măsurarea unghiului cu căre s-a rotit oglinda unui dispozitiv colimator se realizează ca şi în cazul precedent, cu deosebirea că, în acest caz, dispozitivul de măsurare e format din-tr-un colimator, o lunetă de măsurare şi o oglindă rotitoare (v. fig. /X). Pe baza acestei aplicafii se construiesc instrumente colimatoare de măsurat lungimi. La aceste instrumente se foloseşte un sistem format din două oglinzi, dintre cari una e fixă, cu scopul de a amplifica deviaţia unghiulară a razei reflectate la 4 i în loc de 2 i, pentru a mări precizia instrumentului. Şî la aceste instrumente, rotirea oglinzii mobile se datoreşte deplasării tijei palpatoare (Tp).
Raportul de amplificare R, datorit dispozitivului colimator, e dat de relajia:
S	a tg i a
Măsurarea unghiului format de două oglinzi se obfine auto-colimînd un obiectiv sau o lunetă pe oglinda /, după care se autocolimeaza pe oglinda II (v.fig.X),
Dacă a e unghiul cu care s-a rotit axa optică a lunetei, respectiv a obiectivului, prin trecerea de la prima la cea de a doua pozifie de autocolimafie, unghiul i format de cele două suprafefe reflectante e suplementul unghiului
IX. Principiul măsurării unghiului de rotafie a oglinzii unui dispozitiv auto-colimator-»
C) colimator; L) lunetă; Og) oglindă; /) unghi de rotafie.
a, adică:
i— 180°— a.
î.	Colinacetilază. Chim.	biol. V. sub Colinesterază.
2.	Colină,	pl. coline. 1.	Geogr.: Ridicătură de teren,	de
obicei de formă lunguiafă, de înălfime mică (cel mult 250 m) Şi avînd pante	line, adică un	deal mic, cu spinarea netedă.
3.	Colină.	2. Chim. biol.:	[(CH3)3=N-CH2-CH2OH]+OH-.
Hidroxid de trimetil-hidroxietil-amoniu; substanfă cu caracter bazic pronunfat, formînd săruri; colina formează şî esteri la hidroxidul alcoolic. în organismul animal se găseşte sut formă liberă acetilată (acetilcolină), şi în compozifia fosfatidelor. Are funcţiuni fiziologice multiple. Intervine în procesul de trans-metilare, cu formare de creatinină. E lipotropică, împiedicînd ^cumularea grăsimilor în ficat; de aceea e numită şi factor lipotropic, sau de transmetilare. Prezenfa ei e esenfială pentru creşterea normală a unor animale şi în procesul de lactafie, fiind clasificată dt'i această cauză în complexul vitaminelor B.
Sub formă de acetilcolină intervine în transmiterea impulsului nervos. în organism se menfine un echilibru dinamic între colină şi acetilcolină, datorită unui sistem enzimatic specific, co I inesterază-col i nacet i I ază.
4.	Colinear: Calitate a mai multor puncte de a se găsi pe aceeaşi dreaptă.
5.	Colinear, obiectiv Fiz. V. sub Obiectiv.
6.	Colineafie, pl. colineafii. 1. Mat.: O transformare a spafiului proiectiv în el însuşi, care face să corespundă fiecărui punct-obiect al spafiului un singur punct-imagine, puncte distincte avînd imagini distincte, iar imaginile punctelor unui plan fiind situate şi ele într-un acelaşi plan. în coordonate omogene, expresia unei colineafii e:
4
lxl= Yiaikxi (*. £=1< 2< 3' 4)-
unde Xi,“',X4 sînt cordonatele punctului-obiect,	sînt coor-
donatele punctului-imagine, iar determinantul coeficienfilor aik e diferit de zero. Conceptul de colineafie se poate generaliza la spafii proiective cu oricîte dimensiuni.
Un caz particular important e corespondenfa perspectivă dintre două cîmpuri plane, în care fiecărui punct al unui cîmp îi corespunde un punct în cel de-al doilea cîmp, iar punctelor cari se găsesc pe o dreaptă în primul cîmp le corespund totdeauna puncte situate în linie dreaptă în cel de-al doilea cîmp; punctelor de intersecfiune a două sau a mai multor drepte dintr-un cîmp le corespund punctele de intersecfiune ale dreptelor corespunzătoare în cel de-al doilea cîmp.-1-Conceptul de colineafie se poate restrînge şi la dreapta proiectivă.
7.	Colineafie. 2. Mat.: Corespondenfă proiectivă între două forme în cari se corespund elemente de aceeaşi natură.— O colineafie între două spafii e reprezentată de colineafia dintre cele două forme pătratice ale elementului lor de linie şi transformă punctele în puncte, dreptele în drepte, planele în plane. Transformările de coordonate corespunzătoare unei colineafii între două spafii au fost date sub 1, Dacă determinantul coeficien-filor aik ai transformării e diferit de zero, colineafia se numeşte nesingulară, iar dacă determinantul e zero, colineafia se numeşte singulară.
8.	Colinesterază. Chim. biol.: Enzimă prezentă în organismul animal, în concentrafie mare în muşchii plafi. Colinesteraza scindează acetilcolina, limitînd astfel acfiunea fiziologică a acesteia la terminaţiile nervoase:
[(ch3)3=n~ch2—ch2—ococh3]+oh-
colinesterază	colinacetilază
[(CH3)3=N—ch2—ch2oh]+oh- + CH3—COOH.
Rezistenfa acetilcolinei e dată de colinacetilază. Prin inter-acfiunea acestor două enzime se menfine un echilibru între acetilcolină, cu acfiune depresivă asupra presiunii sangvine, şi colina fără acfiune.
9.	Colinii. Petr.: Constituent macerai vitrinitic al cărbunilor naturali, fără structură vegetală vizibilă.
în lumină reflectată şi în imersiune are culoare cenuşie, variind pînă Ia alb-gălbui, cu creşterea rangului cărbunelui, iar în lumină transmisă e portocaliu pînă la roşu închis.
Capacitatea de reflexiune a colinitului variază între 0,51 şi 5% în imersiune şi între 6,40 şi 15% în aer, crescînd cu rangul cărbunelui.
în secfiuni mari, colinitul prezintă anisotropie, de asemenea în funcfiune de rangul cărbunelui: în lumină reflectată şi în secfiuni perpendiculare pe stratificafie, anisotropia începe la un confinut de 90% carbon, iar în lumină transmisă, aceasta se manifestă chiar la un grad de încărbunare mai mic, dar pentru acelaşi rang e mai mare decît în lumina reflectată.
Colir
12
Colivie
Microduritatea colinitului variază tot în funcfiune de rang, de la 30 la peste 100 kg/mm2 şi trece printr-un minim pentru un confinut de aproximativ 89% carbon.
Densitatea colinitului, determinată cu picnometrul, variază între 1,2 şi 1,7, în funcfiune de rang, densitatea reală (de ex. densitâtea cu heliu) trecînd printr-un minim pentru un confinut de aproximativ 89% carbon.
Colinitul are rolul de ciment care leagă sau de „masă fundamentală" în care sînt înglobate celelalte feiuri de elemente structurale, incluziv substanfele minerale. Uneori colinitul formează benzi de deferite grosimi.
î. Colir, pl. colire. Farm.: Preparat farmaceutic, de obicei sub formă de lichid limpede, care se obfine prin disolvarea unor substanfe medicamentoase (sulfat de zinc sau de atropină, azotat de argint, etc.) în apă proaspăt distilată şi sterilizată, sau în uleiuri neutre. Dacă în colirele apoase substanfa activă nu depăşeşte 0,2 g la 1000 ml se poate obfine isotonizarea lor, fie cu clorură de sodiu (14 g), fie cu sulfat de sodiu cristalizat (57,72 g), fie cu azotat de sodiu (20,2 g) la 1000 ml. Se între-buinfează în tratamentul bolilor de ochi sau de pleoape. Sin. Collyria.
2.	Colifîflu. Chim. biol.: Volumul celei mai mici probe de apă uzată, din care se mai pot însămînfa colibacili (măsurat în centimetri cubi). Exemplu: o apă cu colititlul 0,1 e aceea din care, însămînfînd 0,1 cm3, nu s-a mai obfinut nici o colonie de colibacili.
3.	Coliţă, pl. colije. Poiigr.: Coală de carte sau de revistă, tipărită şi fălfuită, înainte de a fi broşată sau legată. Sin. Fasciculă.
4.	Colivia scării. V. Casa scării.
5.	Colivie, pl. colivii. 1. Mine: Vas de extracfie care serveşte la transportul prin pufuri verticale şi înclinate al personalului şi al materialelor (minerale utile, steril, utilaj, etc.), încărcate în vagonete. E constituit dintr-un cadru metalic, în
I. Colivie cu ghidaj lateral pentru transportul substanţelor mineral e uf ii e.
/) cadru; 2) platformă; 3)patină de ghidare; 4) şină.
general cu pereţii laterali de tablă de ofel de 3***5 mm, şi cu una sau cu mai multe platforme suprapuse, fiecare platformă putînd transporta 1—2 vagonete	(v. fig. / şi	II),	Unele
colivii sînt echipate cu clichete sau cu opritoare, pentru imobilizarea	vagonetelor	în	timpul
transportului (v. fig. III). în serviciu, coliviile sînt ghidate în puf cu ajutorul unor grinzi de ghidaj (în general de lemn de brad şi uneori metalice) sau al unor cabluri, aşezate de-a lungul ,l‘ Co,ivie cu P^fru etaje, pufului, cîfe două pentru fiecare ^ cadru: 2) platforma; 3) tija de aga-comparfiment de puţ. Menţinerea	*are;	4) va9onet.
coliviei	între ghidaje	se	obfine	prin	patru	papuci	sau	patine,
cîte două de fiecare	parte a cadrului.	Ghidarea	poate	fi	late-
rală (folosită la coliviile pentru vagonete aşezate paralel) sau
III. Opritor de vagonét.
Í) cadrul coliviei; 2) platformă; 3) opritor; 4) mecanism de acfionare a opritorului.
frontală (folosită la coliviile pentru vagonete aşezate cap la cap). Agăţarea coliviei la cablul de extracfie se face prin intermediul unei tije de ofel superior, legată la partea superioară cu bucla de cablu, iar la cea inferioară, la dispozitivul cu resort al paracăzătoarelor (v.) cu cari e echipată, în mod obligatoriu, orice colivie.
Regulamentele de tehnică a securităţii muncii prevăd în mod obligatoriu bariere (pentru evitarea căderii din colivie a personalului şi a vagonetelor) şi lanfuri de siguranţă (legate independent de tija de agăţare, cu un capăt de căuş şi cu celălalt de cadrul coliviei), în cazul ruperii tijei de agăţare. Zalele lanţurilor trebuie construite astfel, încît să nu se încolăcească, cînd sînt slăbite.
Se deosebesc: colivii pentru puţuri verticale, câri pot fi cu platforme fixe şi cu platforme basculante, şi colivii pentru puţuri înclinate.
Colivia cu platforme fixe e folosită numai la transportul vagonetelor cu substanţa minerală utilă (v. fig. /). Se construiesc: colivii cu ghidaje de lemn frontale sau laterale, pe ambele părţi; cu ghidaje metalice laterale pe ambele părţi; cu ghidaje pe o singură parte şi cu cabluri de frînare. Dimensiunile platformelor se iau în general în funcţiune de dimensiunile vagonetelor, asigurînd un spaţiu liber lateral de 50—75 mm şi, frontal, de 60 mm, faţă de gabaritele exterioare maxime ale vagonetelor.
înălţimea liberă dintre platforme e de 1,8 m; deasupra ultimei platforme sînt montate capace rabatabile, cari se deschid la transportul materialelor sau al utilajelor lungi.
Greutatea coliviei, incluziv dispozitivul de agăfare, se exprimă în funcfiune de greutatea utilă Gu, avînd pentru construcfiile de ofel valorile Gc — (0,9—1,25) Gu, pentru minereu, şi Gc = = (1,2'--2,2) Gu, pentru cărbune. La construcfiile recente se folosesc aliaje de aluminiu, pentru a se reduce greutatea coliviei.
Colivia cu platformă basculantă e folosită în general la transportul unui singur vagonét. Ea are o platformă care poate oscila în jurul unor articulaţii, permiţînd descărcarea automată a platformei, respectiv a vagonetului. Se construiesc colivii cu unghiul de înclinarea platformei de 45°, la cari se folosesc vagonete cu perete frontal mobil, descărcarea materialului efectu-îndu-se prin bascularea platformei; colivii cu unghiul de înclinare a platformei de 135°, la cari se folosesc vagonete cu pereţi ficşi, descărcarea efectuîndu-se prin răsturnarea acestora (v.fig./V).
Avantajele acestei colivii faţă de cele cu platforma fixă consistă în: manevrarea mai simplă la rampa de descărcare a puţului, necesitatea unui parc de vagonete mai
mic (acestea rămînînd în coli-	,
. v, i	\	IV.	Colivie	basculanta,	cu	unghiul	de
vie dupa descarcare), creş- ro)a)ie a| p|atformei de ,3yso. ferea capacităţii de transport
a instalaţiei de extracţie. Dezavantajele sînt: greutatea moartă mare a coliviei, puterea motorului de extracţie şi înălţimea
Colivie
13
Collyrites
fumului de extracfie mai m ari; construcţie mai complicată şi mai costisitoare.
Colivia pentru pufuri înclinate e folosită la trensportul de materiale şi de persoane, pentru înclinări, fafă de orizontală, mai mari decît 30°, sau numai de persoane, pentru înclinări între 6 şi 50°. E constituită dintr-un cadru aşezat pe două osii montate (pentru deplasarea pe o cale de rulare cu şine) şi dintr-una sau mai multe platforme (v. fig. V).
V. Colivii penfru pufuri înclinate, a) cu platformă fixă, pentru un vagonét; b) cu platforme fixe, penfru două vagonete; c) cu platformă basculantă; d) pentru materiale şi personal;-
1)	cadru; 2) montant; 3) platformă; 4) bară de sprijin; 5) bancă rabatabilă.
Colivia e echipată cu bănci rabatabile penfru transportul persoanelor. Are dispoziiive de agăfare şi paracăzătoare; pentru a se reduce puterea motoarelor de extracfie, aceasta are contra* greutăfi montate pe cărucioare cari se deplasează pe o cale de rulare dispusă lateral sau sub calea de rulare a coliviei.
î. Colivie, pl. colivii. 2. Ut.: Ramă, metalică sau de material plastic, în care se montează corpurile rostogolitoare ale unui rulment şi care menfine o distanfă egală şi constantă între acestea. Coliviile, al căror material trebuie să aibă o duritate mai mică decît a corpurilor rostogolitoare, se confecfionează de obicei prin turnare (de ex. din bronz), sau prin ştanfare (de ex. din alamă). Forma coliviilor diferă după felul rulmentului, respectiv după forma şi numărul şirurilor de corpuri rostogolitoare ale acestuia.
2.	Colivie. 3. Elf.: Sistem de conductoare în formă de bare aşezate în crestăturile rotoarelor unor maşini electrice (cîte o bară pe crestătură) şi scurt-circuitate la ambele capete prin inele conductoare frontale, echivalent unei înfăşurări legate permanent în scurt-circuit — cu un număr de poli egal cu numărul de poli ai înfăşurării statorului —, indiferent de numărul de conductoare ale coliviei.
E folosită ca înfăşurare a rotorului maşinilor asincrone în scurt-circuit, fiind mai ieftină decît o înfăşurare obişnuită. Colivii complete sau por[iuni de colivie se prevăd şi în rotorul maşinilor sincrone, pentru anularea unor , cîmpuri dăunătoare produse de stator, micşorarea péndulafiilor rotorului (v. Colivie de amortisare) şi pentru mărirea cuplului de pornire în asincron (v. Colivie de pornire).
Se execută, fie din bare de cupru sudate la capete prin cele două inele, fie prin turnare sub presiune, din aluminiu (coliviile motoarelor asincrone mici).
La maşini asincrone se deosebesc:
Colivie simplă, cu un singur rînd de bare.
Colivie dublă, cu două rînduri de bare, formînd două colivii coaxiale cu acelaşi număr de bare, între cele două crestături fiind lăsată o deschidere care influenfează reac-tanfele de scăpări şi caracteristicile motorului. Colivia exterioară, de alamă sau de bronz special, are rezistenfă mare şi reactanfă de scăpări mică şi serveşte la producerea unui cuplu de pornire mare; colivia interioară, de cupru, are rezistenfă mică şi reactanfă de scăpări mare şi serveşte drept colivie de lucru în funcfionarea normală, cu randament mare. Uneori ambele colivii se execută turnate din aluminiu, care umple şi deschiderea dintre cele două crestături.
Colivia cu bare înalte, cu bare de cupru a căror înălfime (în sens radial) e de 10--* 12 ori mai mare decît lăfimea, dînd caracteristici apropiate de cele ale coliviei duble. Sin. Colivie cu crestături adînci.
3.	~ de amortisare. Elf.: Colivie în rotorul maşinilor sincrone, pentru amortisarea péndulafiilor rotorului, care măreşte şi cuplul de pornire în asincron (v. şî Amortisor electromagnetic, sub Amortisor).
4.	~ de funcţionare. Elf.: Colivia interioară a motorului cu dublă colivie.
5.	~ de pornire. 1. Elf.: Colivia exterioară a motorului cu dublă colivie (v.).
o. ~ de pornire. 2. Elf.: Colivia rotorului motoarelor sincrone, special calculată pentru mărirea cuplului de pornire în asincron.
7.	Coliziune, pl. coliziuni. Fiz., Tehn.: Ciocnire Între două corpuri.
8.	Coliziune, compartiment de Nav.: Compartiment situat la extrema proră a unei nave, începînd de la etravă, şi separat de restul navei printr-un perete etanş, destinat penfru limitarea pătrunderii apei în inferiorul navei în caz de coliziune cu prora. Partea superioară a compartimentului serveşte, uneori* şî ca magazie de pituri (vopsele). Sin. Compartiment de abordaj.
9.	drum de Nav.: Drumul pe care trebuie să-l ia două nave pentru a ajunge în punctul de coliziune. E folosit în problemele de cinematică navală.
10.	~ , perete de Nav.: Perete, transversal etanş care
separă compartimentul de coliziune de restul navei.	«
11.	~ , punct de Nav.; Punctul de pe mare în care se produce coliziunea între două nave.
12.	Coiibranif. Mineral.: Amestec de ludwigit şi	\J
piroxen fibros. (Termen vechi, părăsit.)	I\
13.	Collins, filtru V. Filtru ColIins.
14.	Collînsit. Mineral.: Varietate de messelit (v.) cu confinut de magneziu. (Termen vechi, părăsit.)
îs. Collongitte. V. Fosgen.
16. Collyrites. Paleont.: Echinoid lipsit de aparat masticator (grupul Atelostoma), din familia Collyritidae, al cărui test, cu contur oval, are fafa superioară boltită, iar cea infe-	3	fo
rioară plană.Gura, pentagonal-rotun-jită, e apropiată de marginea ante-	Collyrites.
rioară a fefei inferioare, iar peri- a) vedere de sus; b) aparatul proctul ocupă posterior O pozifie	apical	(mult	mărit),
marginală.
Aparatul apical disociat e separat în două părfi: la extremitatea lui anterioară sînt dezvoltate patru plăci genitale despărfite
Colmataré
14
Coimafită
prin íréi plăci ocelare intercalate, din dreptui cărora pornesc trei zone ambulacrare anterioare (trivium)r iar la extremitatea posterioară a acestui aparat sînt dezvoltate numai două plăci ocelare, din dreptul cărora pornesc două zone ambulacrare (bivium). între cele două părfi ale aparatului apical sînt intercalate două şiruri de plăci supranumerare.
Zonele porifere sînt înguste, cu pori circulari.
Genul Collyrites, reprezentat în sedimente prin numeroase specii, e cunoscut din Jurasicul superior şi din Cretacic.
Specia Collyrites eliptica Desm. a fost menfionată în fara noastră în Jurasicul superior de la Topal-Hîrşova (Dobrogea).
î. Colmatare. 1. Tehn., Geof.; Astuparea porilor unui material poros prin introducerea sau intrarea în masa lui a unei substanfe coloidale tixotrope.
Se pot colmata în serviciu filfrele folosife în industriile chimice speciale, prin suspensiile coloidale vîscoase şi tixotrope, cari se găsesc în lichidele filtrate.
La colmatare se pot umple porii unui mediu poros natural, cu particule fine solide cari se găsesc în suspensie în curentul de lichid ce se filtrează prin acest mediu, ceea ce conduce la micşorarea capacităţii de filtrafie a mediului poros, adică la micşorarea permeabilităfii lui. Pe măsură ce colmatarea înaintează, vitesele de filtrafie prin mediul respectiv scad. Interacţiunea particulelor solide din suspensie cu particulele mediului poros consistă de o parte într-o simplă refinere mecanică a particulelor în porii mediului, iar de altă parte, în apariţia unor legături fizicochimice între particulele suspensiei şi cele ale mediului. Fenomenul de colmatare e influenfat atît de particularităfile particulelor din suspensie şi ale celor cari constituie mediul poros, cît şi de condiţiile locale exterioare.
în colmatarea nisipurilor, un rol deosebit are adsorpfia particulelor fine din suspensie pe suprafafa particulelor de nisip, fenomen care depinde în mare măsură de compozifia grânulometrică a nisipului şi de natura particulelor fine argi-loase. Astfel, nisipurile fine au o suprafafă specifică mare şi deci şi o mare energie superficială; la nisipurile mai mari, suprafafa specifică fiind mai mică şî energia superficială e mai mică. De aceea, influenfa fenomenului de adsorpfie în procesul de colmatare se accentuează pe măsură ce gradul de dispersiile (de finefă) al nisipului creşte.
Adsorpfia particulelor argi loase între ele trebuie considerată în legătură cu peliculele de apă cari iau naştere în jurul particulelor argiloase prin fenomenul de hidratare (v. sub Apă în roci) şi cari se opun interacfiunii particulelor cari se găsesc în apă. Micşorarea peliculelor sau chiar dispariţia lor condiţionează procesul de coagulare, care reprezintă tocmai adsorpţia reciprocă a particulelor. De aici rezultă rolul peliculelor de apă în fenomenul de colmatare.
Condiţiile în cari se produce colmatarea sînt diferite. La nisipurile fine, cu creşterea gradientului sub care are loc fil-traţia se produce o accelerare a colmatării, pe cînd la nisipurile grosiere se produce o încetinire a acesteia. Mărirea gradientului conduce de o parte la sporirea cantităţii de material argilos în suspensie, transportat prin nisip în unitatea de timp, iar de altă parte la desprinderea particulelor argiloase de pe suprafaţa celor nisipoase. La nisipurile fine, particulele argiloase adsorbite sînt reţinute puternic pe suprafaţa celor nisipoase, datorită energiei superficiale mari a acestora din urmă şi, în consecinţă, mărirea gradientului în timpul colmatării are drept efect predominant mărirea cantităţii de material argilos transportat, şi deci accelerarea colmatării; la nisipurile mari, particulele argiloase nu sînt reţinute puternic, astfel încît, prin mărirea gradientului se accentuează efectul de desprindere a particulelor argiloase de pe suprafafa celor nisipoase, ceea ce conduce la încetinirea colmatării.
în unele cazuri, în practică, procesul de colmatare e dorit şi se iau măsuri penfru favorizarea producerii şi accelerării lui, pe cînd în alte cazuri el e un proces neintenfionat şi măsurile cari se iau au în vedere reducerea sau înlăturarea lui.
Astfel, în ameliorarea solurilor-schelet sau a terenurilor improprii pentru agricultură, procesul de colmatare e folosit pentru mărirea fertilităfii. în acest scop, porfiunea de teren care trebuie colmatată se împarte, cu ajutorul unor valuri (diguri) de pămînt, într-o serie de basine de adîncime redusă (0,5---1,0 m), în cari se introduce apă încărcată cu particule în suspensie. în aceste basine, în cari apa turbure fie că stă pe loc, fie că se mişcă foarte lent, particulele din suspensie sedimentează, formînd un strat de mîl cu fertilitate mărită. Colmatarea se face, fie periodic (basinele se umplu cu apă, de cîteva ori pe an, pentru 1 /2***2 zile), fie continuu. Timpul total de colmatare depinde de grosimea stratului de mîl care trebuie creat, cum şi de gradul de turbureală al suspensiei. Un strat de 40,,,50 cm se formează de obicei în circa 2-*3 ani.
Colmatarea se practică mult în cîmpiile joase din Olanda, etc.
în văile rîurilor, în perioadele de inundafie, are loc un proces de colmatare naturală, care de asemenea măreşte fertilitatea solului din lunci. în hidroameliorafii sau la executarea unor construcfii hidrotehnice — de exemplu canale de irigafii, rezervoare, eleştee, etc. — e necesar, de multe ori, să se reducă vitesa de infiltrafie a apei printr-un teren, şi în acest scop se foloseşte procesul de colmatare.
în cazul forajelor sondelor, colmatarea consistă în acoperirea perefilor găurii cu un strat subfire de noroi (argilă), care prin pătrunderea lui superficială în porii formafiunilor traversate micşorează permeabilitatea acestora şi capacitatea de filtrare a apei libere din fluidul de foraj. în acest mod, perefii sondelor se consolidează pentru un timp mai mult sau mai pufin îndelungat, cînd pot rămîne netubate şi nscimentate. Calitatea stratului de colmatare (subfire, rezistent şi impermeabil) depinde de calitatea fluidului d&foraj. Cel mai corespunzător din acest punct de vedere e noroiul de foraj natural cu viscozitateşi filtrafie reduse (4*»*6 cm3 în 30 de minute). în cazul fluidelor de foraj de calitate neco-respunzătoare, straiul de colmatare fiind gros, afînat şi permeabil, nu izolează şi nu protejează perefii sondei şi, în plus, micşorînd diametrul acesteia, îngreunează operaţiile de introducere şi de extragere a instrumentelor de foraj şi provoacă surpări. în cazul circulaţiei cu aer sau cu gaze, colmatarea pereţilor sondelor nu e posibilă.
în alte cazuri, cum e exploatarea puţurilor şi a filtrelor pentru alimentări cu apă, a sistemelor de drenaj cu scop ame-liorativ sau pentru construcţii, colmatarea straielor drenante e un proces nedorit, şi se caută eliminarea sau atenuarea ei.
2.	Colmafare. 2. Hidr.: Umplerea unui spaţiu prin depunerea materialelor solide cari au fost transportate de o apă curgătoare sub formă de suspensii, sau au fost tîrîte de ea pe fund. De exemplu: colmatarea lacurilor de acumulare, a canalelor de navigaţie, etc. Ca măsură generală de luptă contra colmatării se recomandă micşorarea eroziunii solului de pé suprafaţa basmelor hidrografice respective (v.), care se obţine prin încetinirea scurgerii apei pe versante, cu ajutorul împăduririlor, al stingerilor de torenţi, al arăturilor raţionale, etc.
Pentru îndepărtarea colmatării în canale se construiesc de-cantoare sau se creează o vitesă de scurgere care să nu permită depunerea aluviunilor.
Pentru asanarea unui teren se provoacă sau se intensifică uneori colmatarea acestuia prin lucrări terasiere sau prin regularizări hidrotehnice.
3.	Colmatarea rosturilor. V. Bitumarea rosturilor.
4.	Colmatită. Expl. petr.: Produs artificial care se obţine prin măcinarea zgurii de Firiza şi care se întrebuinţează în industria noastră petrolieră, la săparea găurilor de sondă, pentru mărirea greutăţii specifice a noroiului de foraj.
Colnic
15
Coloana de burlane
Materialul are o greutate specifică relativ mare (3,6—-3,7), iar produsul finit se prezintă sub forma unei pulberi cenuşii închise, foarte fine, a cărei compoziţie chimică aproximativă e: 34,14% Si02; 40,20% Fe203; 10,70% Al203; 1,68% S04; 1,54% S; 13,20% CaO; 0,40% MgO, etc.
Din experienţele făcute pînă în prezent se constată că acest material nu e suficient de inert (contine substanfe solubile), ceea ce conduce la mărirea viscozităţii şi a fiItrafiei noroiului şi, deci, la dificultăfi în timpul forajului; de aceea, folosirea col-matitei e limitată la îngreunări ale noroiului pînă la d = 1,45,
î. Colnic, pl. colnice. 1. Geogr.: Drum îngust de picior, care uneşte două drumuri mari şi trece peste un deal sau printr-o pădure.
2.	Colnic. 2: Sin. Colină.
3.	Colnic. 3: Loc mic, lipsit de vegetaţie, într-o pădure. Sin. Luminiş.
4.	Colnova. Ind. text.: Fibră de celuloză regenerată cu rezistenţă mare la torsiune (se rupe la 1540 de torsionări/m), ceea ce face să fie indicată, în primul rînd, penfru fesături crep (v.).
5.	Coloana imaginilor. Cinem.: Partea din filmul cinematografic care contine numai imaginile.
e. Coloană, pl. coloane. 1. Gen., Tehn.: Corp, în general cilindric sau aproape cilindric, înalt, vertical sau aproape vertical, plin sau cav.
7.	Arh., Cs.: Stîlp cu sec}iunea cilindrică sau prismatică, de zidărie, de beton sau de metal (de obicei de fontă), mai rar de lemn, masiv sau gol în interior, însă totdeauna cu peretele plin, destinat să susfină o parte dintr-un edificiu, să constituie un reazem pentru alte elemente de construcfie (grinzi, arce, etc.) sâu să constituie un element decorativ, izolat ori făcînd parte dintr-un edificiu.
Coloanele sînt alcătuite în general din trei elemente: bază (v.), fus (v.) şi capitel (v.). Formele şi decoraţiile acestor trei elemente, ca şi proporţiile dintre ele, constituie caracteristicile unui stil sau ale unui ordin de arhitectură.
V. sub Ordin de arhitectură, Stil.
8.	Nav.: Partea componentă a unui arbore sau a unui bompres, care se găseşte între călcîiul acestora şi gabierul arborelui, respectiv bastonul bompresu-lui. V. ş] sub Greement.
9. ~ de ancoraj. Expl. petr.: Sin.
Coloană de suprafaţă (v.).
10.	~ de aspiraţie. Tehn.: Coloana dintre un recipient de alimentare şi o pompă sau un injector, care trebuie să fie de lungime mică şi să aibă pereţii inferiori netezi, pentru ca pierderile de sarcină să fio cît mai mici ?i totodată trebuie să fie etanşă, pentru a evita pătrunderea aerului care ar putea produce dezamorsarea. O coloană de aspiraţie poate deservi mai multe pompe sau injectoare, sau se pot utiliza coloane de aspiraţie pentru fiecare pompa în parte (în general, la coloane cu lungime foarte mică).
Coloana de aspiraţie se compune din următoarele organe: Sorbul cu clapetă sau cu supape de reţinere, coloana propriu-2,să, robinetul cu vană, racordul de legătură între pompă şi robinetul cu vană, piesele de legătură ale coloanei (mufe, flanşe), şuruburi, piuliţe şi garnituri. Sorbul, cu clapetă sau cu supapă de reţinere, cuprinde o sită care împiedică intrarea lrnpurităţilor în pompă. Coloana propriu-zisă, în general metalică sau construită din materiale plastice, face legătura între sorb maşina de transportat lichide (pompă), fiind montată prin flanşe cu garnituri sau cu mufe, cari asigură etanşeitatea coloanei de aspiraţie; Ia coloanele subterane, îmbinări le prin flanşă pînă la
Coloană arhitectonică ciasi că, susfinînd un anfablamenf aj baza coloanei; b) fusu coloanei; c) capitel; d) arhi travă; e) friză; f) cornişă
racordul cu pompa nu sînt recomandabile, ci se preferă cele prin manşoane filetate sau sudate. Robinetul cu vană (robinet cu sertar) se montează între coloană şi racordul pompei, servind la oprirea lichidului care s-ar scurge din coloana de refulare prin pompă, cînd se demontează coloana de aspiraţie.
Vitesa de curgere prin coloană trebuie să fie de 1 —2 m/s, fiind de evitat valorile sub 0,8 m/s, din cauza pericolului de ruginire. Trecerile de la o secţiune mare la una mică, pe tronsoane orizontale, se fac printr-o piesă de legătură nesimetrică (v. fig.), penfru evitarea pungilor de aer la partea superioară.
Coloana de aspiraţie, care e în general verticală, nu trebuie să aibă porţiuni orizontale, minimul de în-
Piesă de legătură a) legătură corectă;
a intrarea în pompă, b) legătură incorectă.
clinare admisibil fiind de 2 cm la metru linear. Dacă în coloana de aspiraţie există puncte în cari se formează pungi de aer, în aceste locuri se montează un dispozitiv de dezaerisire, la partea cea mai înaltă.
Ruperea coloanei de apă e fenomenul de împiedicare a apei de a pătrunde în corpul pompei sau al injectorului, din cauza pătrunderii aerului prin puncte neetanşe sau a formării unei perne de vapori de apă înaintea pompei, datorită înălţimii prea mari de aspiraţie sau temperaturii înalte a apei.
ii. ~ de burlane. Expl. petr.: Coloană alcătuită din burlane (v.) îmbinate cap în cap, prin filet sau prin sudură, şi cari se introduc în gaura de sondă pentru protecţia acesteia contra surpării pereţilor sau a strîngerii găurii, accidente cari se datoresc presiunii litostatice a rocilor, forţelor orogenice şi umflării marnelor hidrofilé. Coloanele servesc totodată la izolarea straielor şi uneori la ancorarea instalaţiilor de erupţie (v. şi sub Coloană de suprafaţă), în ansamblu, coloanele unei sonde constituie o construcţie care trebuie să permită introducerea sculelor de fund şi să asigure un canal de transport al fluidului din zăcămînt. în acest scop, de cele mai multe ori se folosesc mai multe coloane, cu diametri şi lungimi diferite, introduse telescopic în aceeaşi gaură de sondă Introducerea coloanelor în gaura de sondă se face după un anumit program de tubaj, care cuprinde complexul de burlane, gaura de sondă şi cimentările corespunzătoare, cu ajutorul cărora se asigură izolarea straielor (v. fig. I).
Programul de tubaj se stabileşte avînd în vedere: sistemul de foraj folosit (uscat, hidraulic, cu percusiune, rotativ), profilul geologic al sondei şi scopul urmărit (explorare, exploatare de ţiţei, de gaze, de apă), cum şi coloana de producţie al cărei diametru minim e determinat de condiţiile de zăcămînt, de metoda de extracţie, de capacitatea de producţie, ţinînd seamă de eventualitatea adîncirii sondei la strâtele inferioare şi de retragerile la straiele superioare.
Adîncimea (considerată de la suprafaţă) pînă la care se introduce în sondă o coloană de burlane (adîncimea de tubaj) depinde, pentru fiecare coloană în parte, de o serie de factori de ordin geologic, tehnic şi economic.
Astfel, adîncimea necesară de tubare a coloanei de ancoraj depinde de particularităţile geologice ale terenului; ea trebuie să fie suficientă pentru ca atunci cînd prevenitorul de erupţie e fixat de coloana de ancoraj, presiunea dezvoltată în sondă, în caz de erupţie, să nu smulgă coloana din teren (pentru acest motiv, coloana de ancoraj
100rv- ~
2000n
2500m
12"
Program de tubaj. f) zonă de cimentare.
Coloană de burlane
16
Coloană de burlane
se şi cimentează pe foafă lungimea sa) şi pentru a consolida formafiunile superficiale cu tendinţe de dărîmare pronunfate. De obicei, această adîncime e de 100—200 m, în condifii deosebit de grele (strate gazeifere sau acvifere cu presiuni mari) putînd atinge 300—400 m.
Condifii le geologice impun de obicei numărui şi adîncimea necesară de tubaj a coloanelor intermediare. Acestea se tubează după ce s-a traversat o zonă care ar produce dificultăţi în timpul continuării forajului, dacă gaura de sondă ar rămîne netubată (cazul traversării marnelor friabile, a faliilor, a sării, gipsului, etc.). Dacă sonda traversează două sau mai multe astfel de zone, nu se vor tuba, de obicei, un număr egal de coloane intermediare, ci, din motive de ordin economic, numai una singură la adîncimea la care s-a terminat traversarea zonei periculoase inferioare. Totuşi, dacă această zonă inferioară se află la o adîncime prea mare şi e separată de zonele superioare cari produc dificultăfi, prin strate stabile de grosime mare, în funcfiune de condiţiile tehnice se pot tuba două coloane intermediare.Cînd tubarea unei coloane intermediare e necesară numai datorită adîn-cimii prea mari la care se găsesc orizonturile productive,adîncimea de tubaj a acesteia se stabileşte în funcţiune de considerentele de ordin tehnic (rezistenţa coloanei, stabilitatea formaţiunilor traversate, regimul de foraj, calitatea noroiului de foraj folosit, etc.).
Adîncimea necesară de tubare a coloanei de exploatare (v.) depinde de adîncimea la care se află orizontul productiv inferior. La adîncimi de tubare prea mari se vor folosi coloane de exploatare formate din burlane cu diametru mic (de ex. 4V2", 4%", 5").
Adîncimea maximă admisibilă de tubaj pentru un anumit diametru de coloană şi pentru grosimile de perete corespunzătoare acestui diametru se calculează ţinînd seamă de efortul datorit presiunii exterioare (efort de turtire) şi de cel datorit greutăţii proprii (efort de smulgere din filet), în: ipoteza eforturilor unitare normale maxime, ipoteza alungirilor maxime, ipoteza eforturilor unitare tangenţiale maxime sau ipoteza lucrului mecanic maxim de variere a formei (dă rezultatele cele mai apropiate de realitate).
Pe baza combinării eforturilor conform acestor ipoteze se pot alcătui diagrame de tubaj penfru fiecare diametru de coloană; din consultarea acestora se poate determina adîncimea admisibilă de tubaj a acelei coloane (în funcţiune de gradul oţelului şi de grosimile de perete de cari se dispune). De exemplu: dacă se tubează o coloană formată din burlane 10 3/4", şi se dispune de toate grosimile de perete, însă folosind numai oţel grad C şi D, adîncimea maximă admisibilă de tubaj va fi de
circa 1550 m (v. fig. II a); dacă se dispune şî de oţel de grad EM şi E, adîncimea maximă admisibilă de tubaj va fi de circa 2200 m.
Din aceleaşi diagrame rezultă componenţa pe care trebuie să o aibă o anumită coloană (din punctul de vedere al grosimii pereţilor şi al materialului folosit) care se tubează la o adîncime dată. De exemplu: O coloană formată din burlane 43/4f', care trebuie să se introducă ia adîncimea de 3500 m (v. fig. II b), va fi alcătuită din următoarele tronsoane: 0*”500 m burlane avînd grosimea peretelui de 10 mm, oţel grad EM\ 500—1100 m burlane avînd grosimea peretelui de 10 mm, oţel grad D«* 1100—* 1500 m burlane avînd grosimea peretelui de 8 mm, oţel grad D; 1500--1800 m burlane avînd grosimea peretelui de
7	mm, ofel grad D; 1800—2600 m burlane avînd grosimea peretelui de
8	mm, ofel grad D; 2600—3500 m burlane avînd grosimea peretelui de 10 mm, ofel grad D. Diametrii coloanelor precedente se determină din necesitatea unui spaţiu inelar suplementar, care să permită tubarea coloanelor.
Mărimea spaţiului inelar variază între 6 şi 12% din diametrul găurii săpate şi depinde de: diametrul coloanei, lungimea descoperită care urmează să fie tu-bafă, natura terenului, rotunjimea găurii, verticalitatea axei găurii săpate.
Pentru a reduce costul forajului se urmăreşte reducerea greutăţii de burlane pe metru forat, în ce priveşte: numărul coloanelor, diametrii şi grosimile de perete ale burlanelor, fără ca totuşi siguranţa sondei să fie periclitată.
Coloanele sînt solicitate în principal prin presiunea exterioară, presiunea interioară şi tracţiune; accidentaI pot să apară încovoierea, flambajul, solicitările dinamice şi coroziunea.
Odată cu calculul coloanelor la presiunea exterioară, acestea se calculează şî la stabilitate (turtire, păpuşare), iar odată cu calculul la tracţiune se verifică şî rezistenţa îmbinării. Coloanele
presiune exterioară.
Presiunea exterioară hidrostatică se creează la ruperea echilibrului de presiune prin denivelarea lichidului din interiorul coloanei (golirea coloanei).
Presiunea interioară se produce cînd sonda intră în erupţie dintr-un strat cu presiune.
200
¥00
600
800
1000
1100
im
1600
1800
2000
\j	\	\	A			\	*! \ '			V		
	\				r-SM	\	lOm/n-L]		M\	\		
						“h	x					
				V \	\	\	\	\				\
				\	\	\					\	\
				\	\	\			\			>
	7mm-		c		\	\		\	\	v		
					/		\	\		\		
					y		\ /		k		\	y
2096			''/>77 /		7l'~ B'/		/		\	s		\
N									/	/		
	\				8mm-3 /				/			
29,	b'											
			\			/	> ,					
			’3¥									
				T	\			10mm-x			u	
}						k	A					
												y
!								\		/		
								33.			Imn	7-f-
I												
j											\	
1												\
												
Lungimea coloanei, înm
a	b
II. Diagramă de tubaj.
a) penfru determinarea adîncimii admisibi/e de fubaj cu o anumită coloană de burlane (10s/i“); b) pentru determinarea componentei coloanei de burlane (43/4"), care se tubează ia o adîncime dafă.
100
20,0
2000
2100
1000 1200 mo 1600 1800 2W0
Lungi mea coloanei, în m
Coioană de burlane
17
Coloană de burlanâ
Tracfiunea coloanei provine din greutatea proprie, la care se adaugă frecarea coloanei în timpul manevrei coloanei, sau o tracţiune suplementară, în cazul prinderii coloanei de teren.
încovoierea coloanei poate să apară în găuri strîmbe, iar flambajul se poate produce cînd o parte din greutatea proprie se reazemă pe talpă.
Solicitările dinamice apar în timpul manevrei. Abraziunea e provocată de frecarea prăjinilor de foraj în timpul lucrului, iar coroziunea se manifestă în fluidele corozive (apă sărată), etc.
Calculul de rezistenţă al burlanelor cu secfiune circulară şi cu perefi subfiri, solicitate la presiune exterioară sau interioară, se face cu relafia:
(1)	P	=
în căre p e presiunea; Gt e efortul unitar după direcfia tangentei; g e grosimea peretelui; D e diametrul burlanului (exterior, în cazul presiunii exterioare, şi interior în cazul presiunii interioare).
Presiunea admisibilă pa corespunde efortului unitar oa la limita de rezistenfă admisibilă.
Dacă presiunea e creată prin denivelare, se foloseşte formula
. y l
(2)
10
(3>
2 E
(>-é)
pk = oc(2,503-^-0,046),
La tracfiune, coloana se verifică astfel, încît efortul unitar Gz dintr-o secfiune normală pe ax să nu depăşească rezis-
tenfa admisibilă oa. Efortul unitar se calculează cu formula
(6)	°^TĂ'
cz n
în care P e tracţiunea (greutatea aparentă a coloanei), An e secfiunea netă (minimă) şi cz e coeficientul de siguranţă.
Alungirea X a coloanei sub greutatea proprie poate fi calculată cu formula
kg/cm'-
7000
6000
5000-
cu care se obfine presiunea p în kg/cm2, cînd adîncimea L e dată în m, iar greutatea specifică y a lichidului, în kg/dm3.
în căzui burlanelor cu perefi groşi, solicitate la presiunea exterioară/^, pentru a fine seamă şi de variafia efortului unitar de-a lungul grosimii peretelui, se foloseşte formula
în care z e lungimea coloanei; y e greutatea specifică aparentă a coloanei introduse în lichidul din sondă şi c e un coeficient supraunitar penfru a fine seamă şi de greutatea racordurilor.
woo
WÜU-
2000-
woo-
io 20	30	¥0
60
D/s
Diagrama rezisfenfefor critice fa cari se turtesc burlanele.
Din proprietatea coloanei de a se alungi proporfional cu sarcina în domeniul elastic se poate determina adîncimea z, la care coloană e prinsă eventual de teren, cu ajutorul formulei
stabilită pentru fafa interioară a burlanului, unde solicitarea e maximă.
Calculul burlanelor cu secţiune circulară, solicitate la presiune exterioară, considerate stabile în domeniul elastic (turtire elastică), se face cu formula:
(-)3
(4)	~	^
(8)
z-^EA
AP
în care raportul AVAPe alungirea sub acţiunea unităţii de sarcină.
La sondele adînci, penfru a economisi materialul se folosesc burlane cu grosimi de perefi sau cu calităfi diferite; astfel, se introduc burlanele cele mai rezistente în partea de jos şi, treptat, burlane mai puţin rezistente, cu cît scade presiunea exterioară. Spre suprafaţă, tensiunea sub greutate proprie crescînd, se reîntăreşte coloana cu burlarîe mai rezistente.
în care pk e presiunea exterioară critică (de flambaj) şi ^ e coeficientul lui Poisson (pentru oţel, = 0,3).
,Dacă în relaţia (3) se înlocuieşte pe cu ph din relaţia (4), devine rezistenţa critică Gh, la care burlanul se turteşte elastic.
în domeniul plastic, efortul unitar se limitează la rezistenţa de curgere oc.
în domeniul intermediar se poate folosi, fie diagrama rezistentelor critice (v. fig. III), stabilită experimental în funcţiune dp raportul D/g, fie o formulă empirică
^ i
valabilă penfru D/g> 14 şi pînă la intersecfiunea acesteia cu tCurba dată de relaţia (4).
E. Atît diagrama rezistenţelor critice, cît şi formula empirică, •iin seamă şî de ovalizarea burlanelor în limita toleranţelor şi "SÖmai în măsura probabilă în care tuburile experimentate au Prezentat ova li zări.
"7
j
~~4 i2
■i
L__L
IV. Coloană de burla-necusecfiuni variate. Ii> hi kf" ) fung/mea sectoarelor ín cári coloana are un anumit diametru.
V. Diagrama compunerii solicitărilor (eforturilor) în diferite ipoteze de rupere a materialului.
Această dispoziţie a burlanelor de-a lungul coloanei (v. fig. /V) reclamă o verificare a coloanei la solicitări Compuse, în veci-
Coloana de exploatare
10
Coioană liliranfa
năfatea fiecărei trepte de schimbare a grosimii peretelui (eventual a calităfii).
Compunerea solicitărilor într-una din ipotezele de rupere a materialului (v. fig. V) se poate face cu formula:
(9)
u*f
y+-z=1,
ct e coeficientul de siguranţă la turtire şi cz e coeficientul de siguranfă la tracfiune.
Pentru determinarea valorilor raporturilor y şi z din relafia (9) se folosesc relaf ii ie:
(10)
y=w;
'T
în cari L e adîncimea secfiunii considerate; H e adîncimea admisibilă a coloanei de acelaşi fel de burlane şi supusă la presiunea exterioară produsă de lichidul din spate; q, l sînt, respectiv, greutatea pe metru şi lungimea porfiunii de coloană, care atîrnă sub secfiunea considerată; T e tracfiunea admisibilă a burlanelor din secfiunea considerată.
Formula (9) e valabilă cînd predomină solicitarea la presiune exterioară. Dacă predomină solicitarea la tracfiune, influenfa celeilalte se consideră că poate fi preluată de coeficientul de siguranfă, care se iá mai mare penfru a cuprinde şî influenfa forfelor dinamice în timpul tubajului. Raportul cp e egal cu unitatea în domeniul plastic şi subunitar pentru celelalte domenii, astfel încît dacă, pentru simplificare, se ia în general cp = 1, aceasta înseamnă că se majorează influenfa trac-fiunii în relafia (9), ceea ce e acoperitor.
Coeficientul § se referă la ipoteza de rupere a materialului admisă în compunerea solicitărilor. în ipoteza rezistenfelor normale maxime (1), |=0; în ipoteza rezistenfelor reduse (2), 1 = 0,3; în ipoteza rezistenfelor tangenfiale maxime (3),Ş = 1, iar în ipoteza mediană (6) (cea mai apropiată de elipsa lucrului mecanic de deformare), | = 2/3 (v. fig. V).
în ipotezele lucrului mecanic maxim, elipsa lucrului mecanic total 4 şi elipsa lucrului mecanic de deformare 5 (diagramele din fig. V) se folosesc prin încercări succesive.
Treptele de îniărire a burlanelor din partea de sus a coloanei se determină prin verificarea rezisfenfei îmbinării. Sin. Coloană de tubaj, Casing, Coloană de sondă.
î. ^ de exploatare. Expl. petr.: Coloana de burlane finală, introdusă şi cimentată total sau parfial în gaura de sondă, în scopul consolidării şi exploatării straielor de fifei. Ea trebuie să deschidă o suprafafă de strat cît mai mare şi să permită introducerea uneltelor şi a dispozitivelor (fevile de extracfie) necesare exploatării şi transportului la suprafafă al fluidului din zăcămînt. Perforarea coloanei de exploatare pentru deschiderea straielor productive se execută, fie înainte de introducerea ei în sondă, la atelier, cu găuri rotunde sau dreptunghiulare (şlifuri), fie după introducerea în sondă, prin împuşcare sau prin găurire cu burghie speciale. Sin. Coloană de extracfie.
2.	~ de exploziv. Mine: Şir de cartuşe de exploziv introduse cap la cap înfr-o gaură de mină. Sin. încărcătură în coloană.
3.	~ de ghidaj. Expl. petr.: Coloană de burlane de tablă sudate, folosită la sonde pentru tubarea pufului săpat în prealabil pînă la adîncimea de 4-*-30 m. Se tubează pînă sub masa rotativă, pentru a servi şi la conducerea noroiului pe jgheab şi se betonează de obicei în spatele coloanei, pentru a consolida astfel gura pufului.
4. ~de perforare. M/ne; Dispozitiv de susfinere şi fixare a maşinilor de perforat (perforatoare sau ciocane perforatoare) grele, la frontul de lucru, folosit Ia perforarea găurilor de mină. în general, coloanele servesc la executarea găurilor orizontale sau verticale, şi rareori a celor înclinate. Fafă de alte mijloace de fixare a maşinilor de perforat (de ex. căruciorul de perforat), coloanele prezintă următoarele dezavantaje: pot susţine osingură maşină de perforat; sînt greu de manipulat şi reclamă timp lung la montarea sau la mutarea maşinii.
Se deosebesc coloane mecanice, pneumatice şi hidraulice.
Coloana mecanică e un stîlp metalic cav, avînd la partea inferioară un şurub de presiune cu cap dinfat, care fixează coloana la tavanul şi la talpa lucrării miniere, cu ajutorul unor papuci în formă de disc cu gheare (v. fig. /).
Maşinile perforatoare sînt montate pe o consolă (braţ) prin intermediul unei brăfări, iar consola poate aluneca de-a lungul coloanei, avînd un manşon care poate fi calat în orice poziţie (cu un şurub). Datorită ansamblului format din brăţară, consolă şi manşon, maşina perforatoare poate ocupa poziţiile dorite faţă de frontul de lucru.
Coloanele mecanice, a căror greutate proprie e de 40—100 kg, se construiesc pentru poziţii de fixare de Ia 1,75 m pînă la circa 3 m.
Coloana pneumatică e asemănătoare coloanei maşinii perforatoare telescopice, cu deosebirea că are o şea articulată la partea superioară, pe care se montează maşina respectivă, astfel încît aceasta poate perfora găuri de mină în orice direcţie (v. fig. II).
I. Coloană mecanică de perforare.
1)	stîlp metalic;
2)	„papucii" de fixare, în formă de disc cu gheare;
3)	consolă; 4) dispozitiv penfru fixarea perforatorului; 5) şurub penfru fixarea şi scoaterea coloanei.
II. Coloană pneumatică de perforare.
Î)cofoană; 2) perforator; 3) conductă de aer comprimat.
Coloana hidraulică e formată din două părţi telescopice, cari se deplasează una faţă de alta sub acţiunea presiunii unui lichid refulat de o pompă. Coloanele hidraulice se folosesc rar, din cauza preţului mare de cost.
5.	~ de protecţie a puţului. Alim. apă. V. sub Puţ.
6.	~ de suprafaţă. Expl. petr.: Coloană de burlane ermetice, folosită la sonde pentru a împiedica contaminarea apelor de suprafaţă (izolarea apelor freatice), ancorarea instalaţiei de prevenire a erupţiei şi izolarea eventuală a straielor salifere sau permeabile în cari se poate pierde noroiul de foraj. Se tubează pînă la adîncimea de 100"*350 m şi se cimentează de obicei în spate, de la sabot pînă Ia suprafaţă. Sin. Coloana de ancoraj.
7.	~ filtrantă. Alim. apa. V. sub Puţ.
Coloană infermedlară	1	9	Coloână	perforafa
î. ~ intermediară. Expl. petr.: Coloană de burlane ermetice, folosită la sonde de adîncimi mari, între coloana de suprafafă şi cea de exploatare, pe consideraţii tehnice şi geologice. La unele sonde de explorare pot fi folosite chiar mai multe coloane intermediare. Sin. Coloană tehnică.
2.	~ mobilă. Mine: Coloana de exploatare, folosită la metoda de exploatare prin disolvare cinetică a zăcămintelor de sare (v. sub Exploatare, metode de ~ speciale), care se ridică în gaura de sondă pe măsură ce se înalfă camera cilindrică de disolvare. Vitesa de ridicare a acestei coloane e de 2—4 mm/h, pentru camere de disolvare cu diametrul de 40—50 m.
3.	~ perforată. Expl. petr.: Porfiunea din coloana de exploatare (v.) echipată cu deschideri (perforaturi) în dreptul stratului din care urmează să se extragă jifei sau gaze, respectiv în care urmează să se injecteze apă, gaze sau aer.
Coloana perforată îngreunează comunicafia între strat şi gaura de sondă. O sondă tubată se numeşte „imperfectă după caracterul de deschidere", iar debitul ei de extracfie sau de injecfie se determină cu formula:
2 n khAp
q~ ' rT'
(3ji ( Ci + ln -
\	's'
în care q e debitul; k e permeabilitatea; h e grosimea stratului; A pe diferenfa de presiune între gaură şi strat; (3 e factorul de volum al fluidului care curge; \i e viscozitâtea fluidului; Rc e raza zonei de drenaj (injecfie) a sondei; rs e raza găurii de sonda; Ci e o constantă a cărei valoare depinde de numărul şi de forma perforaturi lor în coloană: pentru găuri netubate, Ci=0; pentru coloane cu perforaturi rotunde, Ci variază conform fig. I (unde n e numărul de perforaturi, D e diametrul găurii de sondă şi de diametrul perforaturi lor); penfru coloane perforate cu puşca, ale cărei	„
gloanfe au pătruns în strat, Ci se micşorează simfitor, devenind cu atît mai mic, cu cît gloanfele au pătruns mai adînc în strat; pentru coloane cu perforaturi în formă de fante (şlifuri), Ci se determină cu formula:
2	2
Cx = -^r In —— r N	jtco
în care N e numărul de rînduri longitudinale de şlifuri şi co e raportul dintre suprafafa şlifuri lor şi suprafafa exterioară a coloanei perforate.
Coloanele perforate se execută din burlane de tubaj obişnuite; ele formează, fie o parte dintr-o coloană întreagă de tubaj, cu capul superior suspendat Ja gura sondei, fie o parte dintr-o coloană pierdută, fie o coloană pierdută separată, perforată pe toată lungimea ei; capetele coloanelor pierdute mai lungi sînt fixate şi suspendate în coloanele anterioare cu ajutorul unor agăfătoare de coloane pierdute, în general, diametrul coloanelor perforate variază între 4 1 '2 şi 7".
. După metoda de executare a perforaturi lor, se deosebesc: coloane perforate în gaura de sondă şi coloane perforate înainte de introducerea în gaura de sondă.
Coloanele perforate în gaura de sondă se introduc inifial ţieperforate, şi se cimentează pe toată lungimea lor. Apoi se introduce în coloană, cu ajutorul unui cablu, o puşcă de per-
I. Relafia dinfre coeficientul Cj şi produsul nD, penfru diverse valori ale raportului d/D, cuprinse între (/) d/D = 0,03 şi (2) d/D—0,09.
forat care execută găuri în coloană, fie cu proiectile cilindrice de ofel (gloanfe), fie prin acfiunea unei vine puternice, produse de un exploziv (pulbere, balistită, etc.). Diametrul găurilor variază de obicei între 6 şi 13 mm, iar numărul lor e de
6—14 pe metru linear, la sondele de extracfie, şi de 10—20 la sondele de injecfie.
Acest procedeu, folosit foarte des, permite o selecfionare bună a straielor productive, respectiv evitarea perforării în dreptul stratelor cari urmează să rămînă închise (strate de apă, de gaze), cari rămîn izolate de stratele productive prin cimentul din spatele coloanei. La aceasta se adaugă avantajul unui control perfect asupra adîncimii la care trebuie plasate perforaturi le, cum şi faptul că glonful, respectiv vîna, pot pătrunde în strat, trecînd prin turta de noroi şi zona infiltrată cu apa din noroi în zona productivă, ceea ce măreşte productivitatea sondei. Această metodă prezintă însă şi dezavantajul că nu se poate asigura o repartizare uniformă a găurilor, pe circumferenfa burlanelor, iar din cauza şocurilor produse de împuşcături pot lua naştere fisuri, crăpături şi chiar spărturi în perefii burlanelor, în consecinfă, nu se pot executa decît relativ pufine găuri în coloană; deci la porfiunile constituite alternativ din strate subfiri de nisipuri şi marne există riscul să nu se deschidă totalitatea stratelor productive, în special atunci cînd, din cauza unor defecte la puşcă, nu toate gloanfele pătrund prin peretele coloanei.
Un procedeu învechit, care nu se mai aplică aproape deloc, consistă în executarea perforaturilor în coloană cu burghie, acfionate electric sau mecanic, sau cu cufite spintecătoare.
Coloanele perforate înainte de introducerea în gaura de sonda au perforaturi le rotunde sau în formă de fante executate în atelier. Găurile rotunde sînt executate cu burghiul spiral şi au diametrul între 8 şi 10 mm.
Se fac între 80 şi 110' găuri pe metru linear de burlan, aranjate în rînduri paralele cu axa burlanului, iar pozifia găurilor din două rînduri vecine e alternantă (v. fig. II). Fantele sau şlifurile cu latura lungă paralelă sau perpendiculară pe axă burlanului (v. fig. III) se execută cu freze rotunde speciale; lăţimea lor variază între
0,8 şi 2,0 mm, iar lungimea, între 50 şi 80 mm.
Se execută între 60 şi 120 de şlifuri pe metru linear de burlan.
Metoda coloanelor perforate înainte de introducerea în gaura de sondă prezintă avantajul că, orificiile fiind uniforme şi relativ des repartizate pe suprafafa burlanului, se obţin condiţii optime din punctul de vedere hidrodinamic şi al utilizării rezistenţei mecanice a burlanelor, iar riscul de a lăsa sfrate productive ne-deschise e redus la minimum. Întrucît însă coloana perforată nu se cimentează, izolarea unor strate cu apă, intercalate între stratele productive, nu se poate face. La aceasta se mai adaugă următoarele dezavantaje: plasarea perforaturilor la adîncimile dorite nu e totdeauna posibilă (cînd tubajul coloanei întîmpină dificu Ităţi de teren) şi faptul că coloana perforată trebuie preparată din timp, reclamînd un atelier mecanic echipat cu uneltele necesare. Din punctul de vedere hidrodinamic, şlifurile sînt da preferat; şliţurile transversale asigură burlanului ş) o rezistenfă mecanică mai mare; în schimb, frezele pentru executarea şlifurilor se procură mai greu decît burghiele spirale pentru găuri rotunde.
II. Coloană perforată cu găuri rotunde (tip C).
III. Coloană perforată cu fante (şlifuri). a) cu fante longitudinale (tip A); b) cu fante transversale (tip B); c) secfiunea l-l'; d) secfiunea ll-H'.
2*
Coloaha pierduta
■20
Coloana cu umplutura
Dimensionarea perforaturi lor se face finind seamă de: condifii ie hidrodinamice (de curgere) optime; rezistenţa mecanică a coloanei perforate; condiţiile de oprire a intrării nisipului din strat în gaura de sondă, în special la sondele de extracfie.
î. ~ pierdută. Expl. petr.: Coloană de exploatare tubâfă cu ajutorul garniturii de foraj pe porţiunea deschisă, în dreptul zăcămîntului, pînă deasupra sabotului coloanei precedente, în care şi. de care se suspendă, de obicei, aceasta din urmă. Uneori coloana pierdută se întregeşte ulterior pînă la suprafafă.
2.	~ tehnică. Expl. petr.: Sin. Coloană intermediară (v.).
3.	~ unică. Expl. petr.: Coloană de exploatare în construcţia unei sonde, neprecedată de alte coloane (coloane intermediare). Se foloseşte, de obicei, la sondele de mai mică adîncime, cari nu prezintă dificultăţi tehnice.
4.	Coloană. 2. Tehn.: Masa de lichid confinută într-un tub, sau care fîşneşte dintr-o conductă ori dintr-un rezervor. Exemple: coloană de apă, coloană de mercur.
5.	~ de aspirare a puţului. Alim. apa. V. sub Puf.
c. ~ de refulare. V. înălfime de refulare.
7.	Coloană. 3. Gen.: Ansamblul de litere, de simboluri, cifre, etc., dispuse pe o aceeaşi verticală într-o expresie matematică, într-un material tipografic, într-o reprezentare grafică, etc.
8.	Mat.: Totalitatea elementelor ale unui determinant
|î*î}-| sau ale unei matrice	cari au o aceeaşi valoare a
celui de-al doilea indice j. De exemplu, matricea
r au	^121
L #21	^22 J
are următoarele două coloane:
a\\	ai2
V
#21	^22*
9.	Poligr.: Material tipografic cules în rînduri de lungime egală şi aşezat pe galion. De pe coloană se dă prima corectură, înainte ca materialul să fie paginat. Sin. Şpalt.
10.	Poligr.: Spafiu limitat într-o tabelă, cuprins între două linii sau între două spafii albe verticale, în care se găsesc sau se frec înregistrările de aceeaşi categorie. Sin. Coloană de tabelă, Rubrică.
11.	Poligr.: Secfiunile verticale în cari se împarte o pagină de ziar şi de revistă, de cele mai multe ori şi paginile de dicfionar, de lexicon şi enciclopedie, separate între ele printr-o linie verticală sau printr-un spafiu alb.
12.	~ de anunţ. Poligr.: Termen folosit de tipografiile de ziare şi de agenfiile de publicitate pentru lăfimea coloanei în care se culeg anunfurile şi care în majoritatea cazurilor e mai mică decît aceea a coloanelor de text. în acelaşi sens se folosesc şî termenii: anunf pe o coloană, pe două, pe trei sau pe mai multe coloane.
îs. ~ încadrată. Poligr.: Coloană de ziar, de revistă sau de carte, cu chenar, pentru a i se da un aspect mai ornamentat sau pentru a fi evidenfiată fafă de restul textului.
14.	Coloană, pl. coloane. 4. Tehn., Ind. petr., Ind. chim.: Aparat în formă de coloană (cilindru vertical, mai rar prismă) cu înălţimea mare fafă de diametru, servind la efectuarea unor procese fizice ori chimice, în industrie. Forma de Coloană e indicată şi se adoptă în special în următoarele cazuri: pentru procese.cpntinue ori semicontinue; cînd în proces iau parte cel pufin două substanfe ori amestecuri distincte (dintre cari cel pufin unul e fluid), între cari trebuie realizat un contact cît mai bun; cînd circulaţia celor două substanfe e bine să se facă în confracurent; cînd durata contactului dintre substanfe trebuie să fie cît mai lungă.
Materialul de construcfie pentru coloane se alege astfel, încît să aibă rezistenfa chimică şi mecanică necesară.
După procesul penfru care sînt folosite, se deosebesc: coloane de absorpfie, coloane de desorpfie, coloane de extracfie, coloane de polimerizare, coloane de rectificare, etc*; după caracteristicile constructive, se deosebesc: coloane cu talere, coloane cu umplutură, coloane cu pulverizare, etc.; după unele condifii speciale de lucru, se deosebesc: coloane de presiune înaltă; coloane de detentă.
îs. ~ cu reacjîe de suprafaţă- Ind. chim.: Sin. Coloană cu umplutură (v.).
ie. ~ cu reac|Î3 pe etaje. Ind. chim.: Sin. Coloană cu talere (v.).
17. ~ cu talere. Ind. chim.: Coloană cu interiorul despărţit prin talere transversale, a căror distanfă variază, după diametrul coloanei, între 0,1 şi 0,8 m. Coloanele cu talere se folosesc,în special,pentru separarea lichidelor prin distilare şi rectificare (coloane de rectificare), cum şi pentru absorpfîa gazelor (coloane de absorpfie). Pe fiecare taler se menfine un strat de lichid, pînă la un nivel anumit, determinat de un prea-plin, al	cărui capăt
inferior e cufundat în lichidul de pfc talerul următor (inferior) (v. fig.). Schema de constructie a co-Lichidul care se introduce în partea	(oane, cu )a,ere.
superioară a coloanei (la coloane () falsr. 2) co„ductă de vapori; de absorpfie, absorbantul, iar la 3) clopot; 4) conducta de prea-coloanele de rectificare, refluxul)	p|lnt
curge din taler în taler, pînă la
baza acesteia, de unde e evacuat printr-un dispozitiv de nivel constant. Fiecare taler mai are una ori mai multe fevi, cari depăşesc pufin nivelul lichidului şi prin cari gazate, respectiv vaporii, circulă de la bază spre vîrful coloanei. Aceste ţavi sînt acoperite cu cîte un clopot, a cărui margine inferioară, dinfată, e cufundată în lichidul de pe taler. Din această cauză, gazele barbotează prin lichidul de pe fiecare taler, realizîndu-se astfel un contact intim între faze şi, ca urmare, se tinde spre stabilirea unui echilibru.
Vitesa gazelor în spaţiul dintre două talere se limitează (în cazurile normale)	între 0,1 şi 0,8 m/s (pentru	a nu	an-
trena picături de pe un taler pe talerul superior), iar la trecerea prin clopote, vitesa gazelor are valori, de 10 ori mai mari.
Coloanele cu talare au o mare eficienfă. Principalele lor inconveniente sînt: construcfia relativ complicată şi costiş sitoare; pierdere de presiune mare, deoarece gazele trebuie să barboteze prin straturile de lichid de pe fiecare taler; la întreruperea lucrului, lichidul rămîne pe talere, pînă la nivelul prea-plinului; nu pot fi folosite cînd lichidul conţine şi o suspensie. Pentru	simplificarea	construcţiei şi	penfru	ca
lichidul să se poată scurge de pe talere la scoaterea din funcţiune a coloanei, s-au construit coloane cu talere perforate. Acestea sînt simple discuri cu un număr cît mai mare de orificii mici, prin cari circulă gazele, de jos în sus, barbotînd prin stratul de lichid de pe talere. Lichidul nu poate curge prin aceste orificii din cauza presiunii gazelor, care e mai mare sub taler, decît	deasupra lui.	Circulaţia lichidului,	de
sus în jos, de la un taler la altul, se face tot prin prea-plinuri. Sin. Coloană cu reacţie pe etaje.
îs. ~ Cu umplutură. Ind. chim.: Coloană umplută cu elemente de diferite forme şi dimensiuni (umplutură), cu scopul de a realiza o cît mai mare suprafaţă de contact între fazele (lichidă şi gazoasă) cari iau parte Ja proces. Se folo* seşte, mai ales, penfru procesele de absorpfie şi pentru rectificare. Eficacitatea coloanelor cu umplutură depinde în special de suprafaţa specifică a umpluturii (m2/m3), de forma ele?
Coloană de absorpfie
21
Coloană de absorpfie
mentei01* de umplutură (fiindcă anumite forme, deşi dau supra-fefe specifice mari, aceste suprafefe ar putea fi parfial inactive, de exemplu sfere goale), de volumul liber (care e bine să fie cît mai mare, spre a nu stingheri curgerea celor două fluide în contracurent), de densitatea stropirii cu lichid a umpluturii (kgf/h m2 secfiune de coloană) şi de vitesa gazelor, care e bine să fie cît mai mare (practic, 0,4 la 1 m/s; cu atît mai mare, cu cît presiunea de lucru e mai micăj.
Ceea ce limitează densitatea de stropire şi vitesa gazelor e pericolul de „înecare" a coloanelor, adică situafia în care, din cauza presiunii prea mari exercitate de gazele (vaporii) în mişcare, lichidul nu mai poate curge spre partea inferioară ş coloanei. Condifia de înecare se determină cu ajutorul re-lafiei lui Pjanovski şi Kafarov,
lg (a
în care
vvap
0,16
= —0,073 — 1,75
*Vvap
Vl
■v%„
a (m2/m3) e suprafafa specifică a umpluturii;
(m3/m3) e volumul liber al umpluturii; wvap e vi-tesa vaporilor (a gazului) în secfiunea liberă a co-Ioanei; yvap (kgf/m3) e greutatea specifică a vaporilor; Yj- (kgf/m3) e greutatea specifică a lichidului; ^ e viscozitatea lichidului, în centipoise; W (kgf/h) e. debitul gravimetric al lichidului; G (kgf/h) e debitul gravimetric al gazului.
în fig. I e transpusă această relafie pentru calculul coloanelor cu umplutură.
Grafic pentru caicului coloanelor cu umplutură.
1) înecare; 2) regim optim.
. , .	II.	Forme de umplutură.
a) 'inele, aşezate neregulat; b) inele cu perefi despărţitori, aşezate regulat; v inele cu aripi eficoidafe; cf) bile; e) umplutură în formă de elice; ■ 0 umplutură în formă de şfea; g) umplutură în formă de grătar..
Umplutura folosită cel mai mult e aceea în formă de inele CL* diametrul egal cu înălfimea. Se folosesc însă şi formele
din fig. II, etc. Dimensiunea maximă a elementelor de umplutură nu trebuie să depăşească 1/70 din . diametrul coloanei.
Oricare ar fi forma umpluturii, lichidul care circulă prin coloană tinde să se depărteze de centrul secfiunii de curgere şi să se prelingă pe perefii coloanei, fapt care echivalează cu scăderea suprafefei active a umpluturii. Pentru evitarea acestei situaţii se divide umplutura în cîteva straturi rezemate pe nişte talere (echipate cu găuri pentru scurgerea lichidului şi cu altele, pentru trecerea gazelor), cari aduc din nou lichidul mai spre centrul secfiunii coloanei.
Principalele avantaje ale coloanelor cu umplutură sînt simplicitatea construcţiei, care permite să se execute şi din materiale nemetalice (gresie, sticlă) şi cu pref de cost scăzut; pierderea de presiune mult mai mică decît la coloanele cu talere; la scoaterea din funcfiune, lichidul se scurge total la partea inferioară; pot fi folosite, în cazul absorpfiei, şi pentru absorbanfi consistînd din suspensii lichide. în acest caz, elementele de umplutură trebuie să fie mai simple (inele) şi cu dimensiuni mai mari. Fig. III reprezintă o coloană cu umplutură, de gresie, penfru ab-sorpfia acidului clorhidric în apă. Sin. Coloană cu reacfie de suprafafă.
î. ~ de absorptie. Ind. chim.: Aparat în formă de coloană, în care se efectuează un proces de absorpfie simplă, ori de chemo-sorpfie. De obicei se absoarbe un component dintr-un amestec de gaze, într-un absorbant care poate fi: un lichid pur (absorpfia bioxidului de carbon în apă), o solufie (absorpfia chimică a bioxidului de carbon în solufie de carbonat de amoniu), o suspensie (absorpfia chimică a clorului în lapte de var).
Cantitatea de gaz absorbită în unitatea de timp e propor-fională cu suprafafa de contact între faza lichidă şi cea gazoasă, şi cu diferenfa medie dintre presiunea parfială efectivă, a componentului, şi presiunea de echilibru corespunzătoare concentrafiei componentului în solufie (v. şi urmare, în construcfia coloanelor de absorpfie se caută să se realizeze un contact cît mai bun şi o suprafafă cît mai mare de contact între faze, şi să se asigure o bună circulafie, în contracurent, a gazelor şi a absorbantului.
Cînd procesul de absorpfie e puternic exoterm, coloanele trebuie echipate şî cu un mijloc de răcire. Circulafia în contracurent se asigură, în toate cazurile, introducînd absor-bantulpe la vîrful coloanei, iar amestecul de gaze, pe la baza ei. Absorbantul iese pe la baza coloanei (care are un dispozitiv de nivel constant), iar gâzele, prin vîrful coloanei.
Gazele întîlnind la ieşire absorbantul proaspăt, se poate ajunge pînă aproape de epuizarea completă a componentului solubil, iar absorbantul, întîlnind la ieşire amestecul de gaze cu concentrafia maximă de component solubil, se obfine o solufie de concentrafie mare. în scopul măririi vitesei de absorpfie şi a concentrafiei solufiei obfinute se lucrează, uneori, la presiuni înalte. (Absorpfia bioxidului de carbon, ori a acetilenei în apă, se
III. Coioană de ab-sorpfie de ceramică, cu umpfutură. 1) eiemente de coloană; 2)grătarpen-tru umplutură; 3) intrarea I ichidului de stropire; 4) intrarea gazului; 5) ieşirea gazului neabsorbit.
Absorpfie). Ca
r>*
T
Schema unei coloane de absorpfie cu pulverizarea absorbantului.
1) intrarea amestecului de gaze;2) Intrarea absorbantului;
3)	ieşirea sofufiei;
4)	ieşirea gazelor
inerte.
face la aproximativ 20 kgf/cm2.) Pentru realizarea unui cît mai bun contact între faze, există diferite tipuri de coloane, dintre
Coloană de amesiec
22
Coloană de presiune
cari cele mai importante sînt: coloanele cu talere, coloanele cu umplutură, coloanele cu pulverizare. Figura reprezintă schematic o coloană de absorpfie cu pulverizare.
î. ~ de amestec. Ind. petr.: Coloană în care se face amestecul unui anumit produs petrolier cu un disolvant care-i îndepărtâază unii componenfi dăunători.
2.	~ de concentrare. Ind. chim. V. sub Coloană de rectificare.
3. ~ de condiţionare. Ind. alim.: Instalaţie specială cu ajutorul căreia se efectuează condifionarea cerealelor. După procedeul şi agentul folosite la încălzirea sau la răcirea cerealelor, se deosebesc: co Ioană de condiţionare cu apă; coloană de condiţionare cu aer cald: coloană de condiţionare cu aer şi cu apă; coloană de condiţionare cu vid.
Schema de funcţionare a coloanei de condifionare cu aer şi cu apă.
Í) intrarea boabelor; 2) ciclon; 3) calorifer; 4) încălzitor de apă; 5) termometru cu mercur; 6) vas de expansiune; 7) panou de control cu manometre şi cu termometre de distanfa; 8) zonă receptoare; 9) zonă de încălzire; tO) zonă de uscare; li) zonă de încălzire; Í2) zonă de răcire; 13) ieşirea boabelor.
Dintre tipurile menfionate, cele mai bune sînt: coloana de condifionare cu aer şi cu apă, care poate fi folosită pe scară mare nu numai la morile noi în construcfie, ci şi la cele existente; coloana de condifionare cu vid, care are o eficacitate tehnologică mai mare decît a celorlalte tipuri.
în figură e reprezentată schema de funcfionare a coloanei de condifionare cu aer şi cu apă. Cerealele intră în coloana de condifionare cu umiditatea de 18—22%, în funcfiune de duritate, şi trec consecutiv prin toate etapele, începînd cu prima încălzire, după care (dacă e necesar) se usucă în zona de uscare. Se supun apoi unei noi încălziri, în a doua zonă de încălzire, după care trec prin zona de răcire şi ies din coloana de condifionare cu umiditatea de 15—17% şi cu temperafura de 18**-20°,
4.	~ de desorp|ie. Ind. chim.: Coloană în care se efectuează un proces de desorpfie, în special prin contactul dintre un gaz inert şi solufia unui gaz într-un absorbant oarecare. Pentru asigurarea unui randament optim e necesar ca circulafia celor două fluide să se facă în contracurent. Coloanele folosite penfru desorpfie sînt de tipul „cu talere" şi mai ales „cu umplutură".
5.	~ de detentă. Ind. petr.: Coloană din instalafia de distilare primară, în care fifeiul preîncălzit pierde fracţiunile cele mai uşoare, şi anume benzinele. Cu ajutorul acestei coloane se micşorează rezistenfa de curgere a fifeiului în cuptor şi deci presiunea la pompa de alimentare. Sin. Flashing.
b. ~ de dezbenzinare. V. Coloană de detentă.
7.	~ de distilare. Ind. chim.: Sin. Coloană de rectificare (v.).
«. ~ de epuizare. Ind. chim. V. sub Coloană de rectificare.
9.	~ de extracţie. Ind. chim.: Coloană pentru efectuarea unei extracfii în special în sistem lichid (eterogen) şi cu funcfionare continuă. Cele două faze lichide, dintre cari una e un solvent selectiv pentru componentul care trebuie extras din cealaltă, circulă în contracurent. Lichidul cu greutatea specifică mai mică se introduce pe Ia partea inferioară şi iese pe la partea superioară a coloanei, şi invers. Coloanele de extracfie pot fi goale sau cu umplutură de acelaşi tip ca cea folosită la coloanele de absorpfie, dar de dimensiuni mai mari, întrucît pericolul de înecare e mai mare.
10.	~ de finisaj. Ind. chim.: Coloană cu inele Raschig, în care anhidrida sulfurică (SO3) de la coloanele de contact e prinsă în acid sulfuric de 97—98° Bé, pentru a obfine acid monohidrat.
n. ~ de fracfionare. Ind. chim.: Sin. Coloană de rectificare (v.).
12.	~ de presiune. Alim. apă: Rezervor cilindric, înalt de 20—30 m, executat din tablă de ofel sau din beton armat, aşezat direct pe fundafie şi umplut cu apă pe toată înălfimea, folosit în alimentările cu apă pentru industrii la cari consumul de apă e aproape constant, şi avînd rolul de a atenua loviturile de berbec în refeaua de distri-bufie şi de a asigura o rezervă de apă în cazul avarierii stafiunii depompare.
Figura reprezintă o coloană de presiune, cu o capacitate de circa 300 m3, executată din tablă de ofel, groasă de 8 mm, şi aşezată pe o fundafie masivă de beton.
Coloanele de presiune executate din metal sînt protejate contra coroziunii prin vopsire, atît la interior cît şi la exterior. Pentru a uşura între-finerea şi exploatarea, coloanele sînt echipate cu
o	scară exterioară şi una interioară, metalice. De asemenea, coloanele de presiune sînt echipate cu un coş de ventilafie şi cu	Ö
ferestre la partea superi-	Coloană	de presiune, de fabfă.
oară, penfru a permite a) eievafieîb) secfiune verticală; Í) fundafie de beton; 2) rezervor de tabla; 3) acoperiş intrarea Şl evacuarea ae- cje |emn. 4) scară exterioară de acces, ruiui, la variafiilede nivel
ale apei. Ferestrele nu au geamuri, pentru e evita spargerea lor în cazul unei variaţii bruşte a nivelului apei.
Coloană de rectificare
23
Coloană hidraulică
li
lU
î. ^ de rectificare. Ind. chim.: Apărat în formă de coloană, care serveşte la separarea — prin distilare — a componenţilor cu puncte de fierbere diferite ai unui amestec de lichide. Coloanele de rectificare se montează deasupra unui fierbător (blază de distilare) în care lichidul e finut în stare de fierbere, iar la partea superioară sînt echipate cu un condensator, în cáré se condensează vaporii ce ies prin vîrful coloanei. Din condensatul rezultat, o parte se introduce în vîrful coloanei, ca reflux, iar altă parte iese ca produs de vîrf (v. fig. /). în coloanele de rectificare, vaporii dezvoltafi în fierbător circulă continuu spre vîrful coloanei, iar în contracurent — de la vîrful coloanei Spre fierbător — circulă lichidul rezultat prin condensarea vaporilor. în drumul spre vîrful coloanei, faza de vapori, prin schimb de căldură şi de materie cu lichidul (refluxul), se îmbogăţeşte treptat în componentul volatil, ieşind din coloană cu puritatea dorită. Faza lichidă, care la vîrful coloanei are compozifia vaporilor (adică component volatil aproape pur), se îmbogăfeşte treptat în component greu, ajungînd, la baza coloanei, să aibă compozifia amestecului din fierbător, bogat în component greu.
După modul de funcfionare, coloanele de rectificare (şi procesul respectiv) se pot clasifica în coloane cu funcţionare continuă şi coloane cu funcţionare discontinuă. în primul caz, alimentarea coloanei cu amestecul lichid se face în mod continuu la nivelul la care compozifia fazei lichide din coloană e identică cu compozifia amestecului, iar lichidul din fierbător are mereu aceeaşi compozifie, apropiată de a componentului greu (aproape pur) şi se evacuează în mod continuu. Partea coloanei cuprinsă între vîrf şi nivelul alimentării se numeşte coloană de concentrare, iar partea cuprinsă între nivelul alimentării şi fierbător se numeşte coloană de epuizare. în al doilea caz, alimentarea cu amestecul lichid se face „în şarjă", direct în fierbător, care trebuie să fie mai mare. Componentul volatil iese în mod continuu prin vîrful coloanei. Lichidul din fierbător se îmbogăţeşte treptat în component greu, şi se evacuează numai cînd a atins puritatea dorită, după care se repetă operaJia.
Coloanele folosite cel mai mult pentru rectificare sînt coloanele cu talere (v.). Teoretic, pe fiecare taler are loc o distilare simplă, prin care faza de vapori, în echilibru cu cea lichidă, se îmbogăfeşte în componentul volatil, în măsura care rezultă din relafia; Pa~Pa*xA' care Pa e presiunea parfială a vaporilor componentului volatil în prezenfa amestecului lichid; P4 e presiunea vaporilor componentului volatil pur, la aceeaşi temperatură; xA e fracfiunea molară a componentului volatil în faza lichidă. Vaporii se condensează apoi pe talerul superior (obfinîndu-se un lichid cu xama\ mare) şi îmbogăfirea în component volatil continuă astfel pînă la vîrful coloanei.
Eficienfa coloanelor de rectificare depinde de măsura în care se poate realiza echilibrul dintre faze pe fiecare dintre talerele coloanei (talere reale), cum şi de numărul de talere.
Eficienfa unui taler real depinde de contactul dintre faze. Practic ea e de 0,4—0,9 din cea a unui taler teoretic (pe care s~a realizat echilibrul).
Coloanele cu umplutură se folosesc şi ele pentru rectificare, Eficienfa acestora depinde în special de caracteristicile
/. Coioană de rectificare.
1)	abur de încălzire;
2)	alimentare cu amestec; 3) apă; 4) ieşirea componentului volatil; 5) reflux; 6) partea de concentrare; 7) partea de epuizare; 8) ieşirea
componentului greu.
umpluturii, de densitatea stropirii şi de vitesa vaporilor, şi se defineşte prin înălfimea de umplutură „echivalentă" unui taler teoretic.
Penfru separări de lichide cu puncte de fierbere apropiate s-au imaginat, în ultimul timp, diverse tipuri de coloane de rectificare de mare eficacitate, ca de exemplu coloane cu tuburi subfiri, coloane cu talere rotative (v. fig. II).
Sin. Coloană de distilare, Coloană de fracfionare.
2.	Coloană. 5. Insf. san.: Conductă verticală penfru transportul apei la etajele clădirilor. Sin. Coloană montantă. V. sub Alimentarea cu apă rece a clădirilor, Re-fele le de conducte pentru distribufia apei.
3.	~ montantă. Insf. san. V. Coloană 5.
4.	Coloană acustică. Fiz.: Grup de mai multe difuzoare, montate în paralel, situate pe o aceeaşi axă, cu scopul de a obfine o anumită distribufie a energiei sonore radiate în spafiu. Coloanele acustice sînt folosite la emisiuni sonore în spafii deschise (piefe, stadioane) şi în săli mari.
5.	Coloană baromefrică. Ind. chim.:
Conductă pentru evacuarea prin cădere liberă a condensatului dintr-un con-
II. Schema de principiu a coloanei de rectificare cu talere rotative, f) corpul coloanei; 2) elec-densator barometric, care lucrează sub fromotor; 3) taiere rotative,' depresiune (vid parfial). Penfru ca 4) ta|ere fixe; 5) arbore; aerul atmosferic să nu pătrundă în	6) abur ds încălzire,
condensator, capătul inferior al conductei trebuie să fie cufundat într-un lichid, iar nivelul acestuia trebuie să fie cu atît mai jos (decît condensatorul), cu cît vidul la care se lucrează e mai înaintat, pentru a nu îneca aparatul. O denivelare de 10,33 m corespunde teoretic pentru vidul absolut. Sin. Picior barometric.
c. Coloană de direcfie. Transp.: Ansamblul format de arborele (tubular) de direcfie al unui autovehicul, împreună cu volanul de direcfie şi cu alte dispozitive accesorii, montate pe sau în interiorul arborelui (de ex. pentru comanda accelerafiei, a avansului, a semnalizărilor sonore sau luminoase, etc.). V. şî sub Direcfie.
7.	Coloană electrică inferioară. Elf.: Porfiunea din circuitul de alimentare al unui consumator de energie electrică, cuprinsă între locul unde e introdus în clădire (în cazul cînd distribufia e prin linie aeriană) sau între firida consumatorului (în cazul cînd distribufia e prin cablu subteran) şi tabloul contorului electric (incluziv), iar în lipsa acestuia, tabloul principal al consumatorului (excluziv acest tablou).
E constituită din: firidă (care cuprinde tabloul de siguranfe, tabloul pentru derivafii, siguranfe unipolare cu filet, cleme şi uşa de închidere a firidei) şi din coloana propriu-zisă (din conducte de cupru sau de aluminiu izolate în cauciuc, introduse în tuburi de protecfie) cu accesoriile ei.
Traseul trebuie să fie cît mai scurt, evitînd trecerea prin anumite încăperi sau în apropierea unor instalaţii (conducte de calorifer, coşuri, sobe, etc.).
8.	Coloană-ghid. Cinem.: Pistă sonoră, imprimată simultan cu luarea imaginilor cinematografice şi care apoi, în studio, serveşte la înregistrarea sonoră definitivă.-
9.	Coloană hidraulică. C. f.: Gură de apă, de mare debit (2---10 m3/ min), situată lîngă o linie de cale ferată, în stafii şi în depouri de locomotive, şi care serveşte la alimentarea cu §pă a tenderului locomotivelor. E formată (v. fig.) dintr-o conductă
Coloană luminoasa
24
Colodiu iodat
verticală de fontă, numită stîlpul coloanei, de care se articulează capul coloanei legate cu bra}ul orizontal mobil, la înăl}imea gurii rezervoarelor de apă ale tenderului locomotivei. Braţul orizontal are un cot cu un tub mobil, care se aduce în pozifie corespunzătoare pentru alimentarea tenderului. Pentru asigurarea contra*, înghefului, coloana are un orificiu de evacuare. Pe liniile secundare, fără stafiifni de pompe şi castele de apă, se folosesc coloane speciale cu ejector sau pulsometre cu abur. Pe capul coloanei sau pe braf se găseşte un felinar care indică pozifia coloanei fafă de linie,
î. Coloană luminoasă. Mefeor. V. sub Meteori optici.
2.	Coloană pozitivă. V. sub Descărcare electrică.
s» Coloană sonoră. Cinem. V. Pistă
Coloană hidraulică.
Í) stîlpul coloanei; 2) braful coloanei; 3) valvă de închidere.
sonora.
4.	Coloană sfrafigrafică. Geol.: Profilul tip al succesiunii tuturor formafiunilor geologice dintr-o regiune, reprezentată grafic într-o coioană verticală (v. fig.). Pe marginea din stînga a coloanei se scrie grosimea
normală a fiecărui strat, iar pe marginea dreaptă se fac descrierea litologică şi descrierea zăcămîntului cu mineralele componente, se arată confinutul în fosile, se dau indicafii speciale, se indică vîrsta stratelor şi, din loc în loc, înclinarea lor. Amănuntele descrierii depind de scopul în care se studiază profilul şi de scara la care acesta va fi reprezentat grafic. La lucrările ştiinfifice de recunoaşteri geologice, coloana stratigrafică poate fi desenată la scara 1 :5000 sau 1 :2000. La lucrările amănunfife, cum sînt prospecfiunile, coloanele stratigrafice se desenează la scări mai mari, 1:200, 1:500 sau cel pufin 1 : 1000. Scările
1	; 100 ••• 1 : 20 se folosesc pentru reprezentarea succesiunii stratelor în deschideri mici. Straiele mai subfiri decît 20 cm se descriu ca inter-calafii în roca dominantă. Roci le se reprezintă în coloana stratigrafică prin simboluri specifice, cari trebuie să fie
Pimmt vegetai si umpiuiură cupjetriş Şj bucăţi de cărămida
Praf nisipos cafeniu
Nisip mijlociu cu intercdieiii _____ prăfoase ros ielice - - -N.H ' "	'	0	Pietriş	mijlociu	cu nisip
cuarţos galben
-18U5
'ă£y:
Nisip fin cenuşiu gălbui
Argilă prăfoasă verzuie şi cenuşie
Argilă nisipoasă cenuşie -vinâiă
Argilă cărbunodsă
Marna nisipoasă cu slabe interesig iii cărbunoass
Argilă csicaroasă cu urme de cărbune
Ca ic 3 r cu goi uri cer plice
Coloană stratigrafică.
sugestive şi uşor de desenat şi combinat, pentru a prezenta variafia compozifiei rocilor. O coloană stratigrafică completă trebuie să redea toate formafiunile din regiune, cum şi variafiile laterale, ca grosime şi ca facies Miologie, ale acestor formafiuni.
Pentru întocmirea unei coloane stratigrafice trebuie să se urmărească succesiunea stratelor pe o vale transversală cu cele mai bune deschideri. în aceste deschideri se măsoară grosimea normală a stratelor şi se face descrierea rocilor întîlnite. Coloanele stratigrafice se pot întocmi şî pe baza datelor obfinute la foraj prin urmărirea şi descrierea carotelor recuperate pe măsura adîncirii forajelor şi a datelor obţinute în executarea lucrărilor miniere.
5.	Colobloc, procedeul Poligr.: Procedeu de preparare a unui clişeu imprimabil pentru tipar înalt, prin durificarea unei foi subfiri de gelatină bicromatată, folosind acelaşi principiu de sensibilizare şi copiere aplicat pentru colografie. Coloblocul e o foaie subfire de gelatină, preparat din trei straturi sensibilizate. Primul strat, mai gros, e incolor; stratul mijlociu are o colorafie portocalie, ca a ceaiului, iar al treilea strat e negru şi absoarbe şi refine toate radiafiile luminoase cari ar fi putut străbate prin stratul mijlociu. Copierea se face în rama de copiat, folosind un negativ în semitonuri, descompus în puncte cu o sită specială. Negativul se pune în contact cu primul strat incolor al foii subfiri. Expunerea în regiunile de lumini înalte e mai puternică şi e reflectată astfel, încît nu pătrunde prea mult în stratul mijociu colorat. Regiunile de umbră permit ca lumina mai pufin puternică să poată străbate prin stratul mijlociu şi să ajungă în stratul exterior negru. în felul acesta, semitonurile, a căror intensitate e situată între părfile de lumini înalte şi cele de umbră, pot pătrunde în parte prin stratul mijlociu. Prin acţiunea luminii, diferitele straturi se durifică. După terminarea expunerii, negativul e înlăturat, iar apoi foaia subfire e din nou expusă la lumină. Expunerea finală se face pentru durificarea suprafefei primului strat incolor; această suprafafă va reprezenta baza clişeului, deoarece coloblocul, după ce a fost preparat, se montează cu fafa de jos deasupra. înainte de fi montat, coloblocul e spălat cu apă caldă, aproximativ timp de 5 minute. Primul strat incolor fiind întărit prin expunerea finală, nu e influenfat de această spălare, în timp ce stratul negru opus se disolvă. Stratul mijlociu, de culoarea ceaiului, a fost durificat mai mult în regiunile de umbră, mai pufin în regiunile de semitonuri şi foarte pufin în regiunile de lumini înalte. El se disolvă în apă după gradul de durificare. După developare, clişeul colobloc are aparenfa unei suprafefe denivelate, cu regiunile de lumină cele mai adîncite, cu semitonurile în înălfimi variabile pufin mai mari, iar cu părfile întunecoase cu înălfimea cea mai mare. Prin aceasta se obfine un clişeu gata potrivit. Foaia subfire de colobloc se usucă şi apoi se montează cu ajutorul unui adeziv pe un suport de metal. Suportul de metal îi dă rezistenfa mecanică; clişeul, împreună cu acest suport, se fixează pe un picior de lemn, care-i dă înălfimea tipografică necesară. Spălarea clişeelor colobloc cursul imprimării nu se face .cu apă, ci numai cu terebentina.
6.	Colodin. Ind. chim.: Clei vegetal preparat din 20 parfi făină de cartofi, 80 părfi apă şi 5 părfi solufie de hidroxid de sodiu de 36° Bé. Substanfele se fierb împreună şi se obfine un produs adeziv, folosit în diverse scopuri. Colodinul se întrebuinţează şî ca liant la fabricarea hîrtiei, a cartonului de asbest şi în legătorie.
7.	Colodionare. Poligr.: Operafie de aplicare a unui strat de colodiu iodat pe suprafafa unei plăci de sticlă, cu scopul de a prepara o placă sensibilă la lumină, destinată pentru foto-reproducere.
8.	Colodiu. Chim.: Solufie eteroalcoolică de azotat de celuloză, cu 10—11,5% azot. E un lichid limpede, de consistenfă siropoasă, care, prin evaporare, lasă o peliculă incoloră aderentă. Se foloseşte în scopuri farmaceutice, în fotografie, ori ca lac şi clei special. Colodiul e folosit la prepararea colodiului elastic, care e un amestec de 97 părfi colodiu cu 3 părfi ulei de ricin.
9.	~ iodat. Foto., Poligr.: Solufie de colodiu într-un amestec de alcool şi eter, căreia i se adaugă săruri de iod, pentru ob-
Colofoniu
25
Colofoniu
ţinerea unui produs care poate fi făcut sensibil la lumină, prin tratarea lui cu o soluţie de azotat de argint. Operafia de preparare a colodiului iodat se numeşte iodarea colodiului (v. şi Fotografiere cu colodiu umed).
î. Colofoniu. Ind. chim.: Produs care rămîne după ce s-a îndepărtat esenfa de terebentină din oleorezină (secrefie produsă de scoarfa coniferelor din familia Abietaceelor, în special a celor din genul Pinus), constituit dintr-un amestec de acizi monocarboxilici sau'lJicárboxiiici cu formula brută C20H30O2, printre cari sînt de menfionat acidul pimaric dextrogir şi levogir, acidul sapinic, acidul abietic, etc.
Colofoniu! se prezintă sub forma de produs solid, sticlos, fără gust şi aproape fără miros, solubil în produsele petroliere, în alcool etilic, în acetonă, cloroform, eter, etc., culoarea Iui variind de Ia galben deschis pînă la brun închis. Cu alcaliile, colofoniul formează săpunuri rezinice. Temperatura de înmuiere a colofoniului e cuprinsă între 60 şi 70°, iar cea de topire e de circa 120°. Proprietăfile colofoniului variază după specia de conifere din care a fost fabricat, ca şi după procedeul de fabri-cafie. Astfel, de exemplu, colofoniul fabricat în (ara noastră prin extracfie din răşina de molid are aspectul sticlos, spărtura concoidală, miros caracteristic de răşină, temperatura de înmuiere 65°, confinutul în cenuşă sub 1 %, culoarea galbenă-roşcată, indicele de aciditate 134---154 mg KOH/g, indicele de iod ■■116—123 mg J^g şi se disolvă complet în amestec de alcool cu benzen.
în cazul colectării răşinii prin scurgeri naturale, răşina nefiind colectată imediat după scurgere, se produc pierderi de terebentină prin evaporare, iar colofoniul se oxidează parfial, pro-porfia de colofoniu oxidai crescînd odată cu timpul cît răşina e finută Ia aer. Cînd se foloseşte procedeul de colectare a răşinii prin inciziune, colectarea se face primăvara şi vara, cea mai mare cantitate fiind obfinută în lunile iulie şi august. Răşina colectată conţine totdeauna apă şi impurităţi mecanice (nisip, pămînt, etc.) şi e constituită din amestecuri (în proporţii variabile) de: uleiuri cu formula brută Qo Hi6 (a-pinen, (3-pînen, A-caren, mai rar limonen sau camfen), sescviterpeni cu formula brută Q5H24 şi acizi monocarboxilici şi dicarboxilici cu formula brută C20H39O2. Răşina proaspătă e un lichid incolor, mai mult sau mai pufin vîscos, cu un conţinut de pînă Ia 30% terebentină, care în contact cu aerul pierde prin volatilizare o parte din aceasta, acizii rezinici cristalizînd. Răşina colectată e solidă şi nu mai conţine mai mult decît 3*-4% terebentină.
Prelucrarea oleorezinei comportă separarea produselor: esenţă de terebentină, colofoniu, apă şi impurităţi mecanice. Ea se face în două faze: epurarea răşinii şi obţinerea esenţei de terebentină şi a colofoniului. Epurarea răşinii de impurităţile mecanice se face prin filtrare la rece sau la cald, cu ajutorul filtrelor-prese manuale sau hidraulice. Colofoniul şi esenţa de terebentină se obfin, fie distilînd oleorezină epurată, fie extrăgînd-o în extractoare speciale.
Distilarea răşinii se poate face fie direct, fie în prezenfa apei, fie în vid sau prin antrenare cu un gaz inert. Distilarea în prezenfa apei se face într-un alambic de cupru, pe foc direct, la 140° (temperaturi mai înalte conduc Ia obţinerea unui produs de culoare închisă), într-un aparat special (v. fig. /). Amestecul distilat pe foc direct conţine iniţial 45% esenţă, dar procentul scade pe măsură ce operaţia înaintează şi temperatura creşte; de aceea e necesar să se mărească continuu adausul de apă, ceea ce conduce la un consum mare de combustibil, [-a încălzirea iniţială a alambicului apar vapori albi; apoi, la 140°, începe sa distile esenţa amestecată cu apă. La această temperatură se începe adăugarea de apă şi se întrerupe distilarea între 160 şi 170°, continuîndu-se încălzirea pînă cînd colofoniul se usucă.
Prelucrarea răşinii brute prin extracţie cuprinde următoarele operaţii: purificarea, antrenarea terebentinei, disolvarea colofoniului obţinut şi distilarea soluţiei de colofoniu. Extractorul
se construieşte din tablă de cupru, deoarece ofelul formează cu taninul din cojile cari impurifică răşina produşi coloraţi, cari determină obfinerea unui colofoniu de culoare închisă. Extractorul are un agitator mecanic, manta şi serpentină cu abur,
I. Alambic penfru distilarea răşinii.
conductă pentru introducerea aburului şi conductă pentru introducerea solventului. După ce s-a introdus răşina, se închide etanş extractorul şi se încălzeşte cu abur supraîncălzit, introdus în manta şi în serpentină. Apoi se introduce în extractor abur, pentru antrenarea terebentinei, antrenantul fiind răcit într-un răcitcr condensator, iar condensatul fiind trecut într-un separator, care separă terebentina de apă. Cînd s-a terminat antrenarea terebentinei, se introduce în extractor benzină de extracfie, care extrage colofoniul din răşină. Apoi se încălzeşte cu abur sub temperatura de fierbere a solventului, agitînd continuu. Se repetă operaţia de extragere da două ori, cu solvent proaspăt, pentru a asigura extracţia cît mai completă a colofoniului. Solu-
II. Schema fabricării colofoniului prin extracfie cu solvenfl.
I)	vas de disolvare-distilator; 2) gură de vizitare; 3) răcitor; 4) vas colector pentru terebentină; 5) vas colector penfru solvent; 6) rezervor penfru solvent şi vas de decantare; 7) vapori direcfi; 8) pompă de alimentare; 9) conductă de alimentare cu solvent şi cu abur; 10) vas de decantare;
II)	distilafor în vid; 12) refrigerent; 13) rezervor pentru solvent; 14) pompă de vid; 15) spărgător de spumă; 16) serpentină; 17) injector de vapori;
18) butoi penfru colofoniu; 19) apă.
ţii le de colofoniu obţinute se filtrează prin site cu ochiuri foarte mici şi apoi sînt colectate pentru distilare, cînd se recuperează benzina de extracţie şi se obţine colofoniu brut. Din aceasta se extrage apoi colofoniul oxidat, în acelaşi tip de extractor ca şi colofoniul obişnuit, folosind ca solvent alcoolul metilic. Prin distilarea alcoolului metilic se obţine colofoniu
Colografie
26
Coloid
oxidat, care în unele întrebuinţări înlocuieşte shellacul. O astfel de instalaţie de extracţie e reprezentată în fig. II. După distilarea completă a solventului se continuă încălzirea colofoniului în vid, pentru îndepărtarea umidităţii din el, după care produsul e descărcat şi, dacă e necesar, e supus unei rafinări. Rafinarea colofoniului consistă în îndepărtarea substanţelor colorate şi se efectuează, fie prin extragere cu solvenţi selectivi, fie prin tratare cu pămînt decolorant, fie prin distilare în coloane sub vid.
Colofoniul e întrebuinţat în industria hîrtiei, ca adaus pentru mărirea capacităţii de aderenţă a substanţelor de umplere şi penfru mărirea rezistenţei şi a proprietăţilor hidrofobe faţă de cerneală. în amestec cu uleiuri minerale inodore, colofoniul intră în compoziţia lacurilor şi a gudroanelor utilizate la im-permeabilizarea butoaielor de lemn. De asemenea, colofoniul e întrebuinţat ca adaus în unele săpunuri (sub formă de răşină de sodiu), cărora le măreşte puterea de spumare. Industria cauciucului utilizează de asemenea colofoniul pentru prepararea emulgatorilor de polimerizare. Colofoniul e folosit şî în industria răşinilor gliptalice, fenolice şi maleice, ca substanţă de adaus.
Sub formă de rezinat de aluminiu, de magneziu, cobalt, zinc, colofoniul e întrebuinţat ca sicativ în industria vopselelor. Rezi-naţii de crom, de argint, de aur sau de platin sînt întrebuinţaţi ca smalţuri în industria porţelanului. Sin. Sacîz.
î. Colografie. Poligr. V. sub Fotocolografie.
2. Coloid. Chim. fiz.: Sistem eterogen dispers, cu cel puţin două faze, în care faza dispersă se găseşte sub formă de particule sau de micele avînd mărimea de 10-7>,*10~5 cm, adică intermediară între mărimile corespunzătoare dispersiunii moleculare (10“8cm), şi dispersiunii mecanice (10-4 cm), cum sînt emulsiile şi suspensiile. Substanţele cari fac transiţia spre dispersiunea moleculară se numesc eucoloizi şi emicoloizi.
Gradul de dispersiune, adică suprafafa prezentată de 1 g sau de 1 cm3 dintr-o substanfă dispersată, numită şî suprafafă specifică, e cu atît mai mare, cu cît diametrul particulei coloidale e mai mic. Această suprafafă specifică e cuprinsă între 6*106 şi 6-107 cm2, ceea ce explică puterea mare de adsorpfie a coloizilor.
Dispersiunile în mediu lichid (solurile) se împart în soluri liofobe şi soluri liofile.
Din prima categorie fac parte, în general, coloizii anorganici ale căror particule nu au afinitate pentru mediul de dispersiune. Aceste particule au un contur bine definit; indicele lor de refracţie variază brusc, cînd se trece de la particulă Ia mediul de dispersiune. Solurile liofobe sínt pufin stabile şi confin canti-tăfi mici de masă de substanfă dispersă; astfel, hidrosolurile de metale confin aproximativ 0,1%, iar hidrosolurile sulfurilor metalelor grele confin 1 -**7,5% substanfă uscată. Prin evaporare se obfine un gel care, reluat cu mediul de dispersiune respectiv, nu mai revine Ia starea de sol. Coloizii liofobi sînt, deci, ireversibili.
în cazul solurilor liofile (gelatina, amidonul, celuloza şi în general tofi coloizii biochimici), substanfa dispersată fixează molecula solventului, adică se solvatează; acest fenomen uşurează foarte mult disolvarea. Solurile liofile sînt foarte stabile şi confin mari cantităţi de substanfă. Coloizii liofili sînt reversibili:
coagulare
sol	V	: ";-^qel,
peptizare
Solurile coloidale se prepară prin două metode: metoda de condensare şi metoda de dispersiune.
în metoda de condensare, solul ia naştere în reacfii de dublă descompunere (Ag+ + CI" -> AgCI coloidală), de oxidare, de reducere şi de hidroliza. în metoda de dispersiune se folosesc pulverizarea în arc electric (la metale) în mediul de dispersiune, măcinarea în prezenfa mediului de dispersiune, agitarea prin undele ultrasonore (mercur-apă) şi disolvarea în cazul coloizilor liofili (mediul de dispersiune fiind în acest caz chiar agentul de peptizare).
Purificarea solurilor se face prin dializă, adică solul e vărsat pe o membrană semipermeabilă de pergament, colodiu, etc., în contact cu solventul respectiv. Impurităfile solubile difuzează prin membrană în solvent, care se reînnoieşte de mai multe ori. O purificare prea înaintată provoacă uneori coagularea particulelor coloidale. îndepărtarea elecfro-lifilor dinsoluri se face mult mai complet prin electrodiăliză(v.),prin acfiunea unui cîmp electric. O altă metodă e ultrafiItrarea prin filtre de hîrtie îmbibate jj surs§ luminoasă; 2) lentilă; 3) con luminos, cu substanfe convenabil alese. UltrafiItrarea se face sub acfiunea presiunii sau prin sugere. UltrafiItre preparate special pot servi şî la separarea de particule coloidale de diferite mărimi.
Solufiile coloidale (soluri le) prezintă efectul Tyndall, adică difuzează în toate direc-fiile lumina dintr-un fascicul, ceea ce arată că în solufiile coloidale există particule capabile să difuzeze lumina (v. fig. /). Pe această proprietate se bazează ultramicro-SCOpul, care e un micro- I) microscop; 2) cuvetă cu solufie coloidală; SCOp obişnuit CU aju- 3) lentilă pentru paralelizat lumina; 4) oglindă torul căruia e exami-	reflectatoare	a	luminii,
nat pe un fond întunecat (v. fig. II) un sol puternic luminat lateral sau pe Ja partea inferioară a cuvei aşezate sub obiectivul unui microscop, printr-un condensor cardioid (v. fig. III), montat sub platina microscopului. Particulele apar în cîmpul microscopului ca nişte puncte luminoase, avînd mişcări rapide şi dezordonate (mişcarea browniana).
Cu ajutorul ultramicroscopului se văd particule coloidale, pînă la mărimea de
6	• 10~7 cm, în cazul coloizilor liofobi, şi pînă la 4- 10*6 cm, la coloizii liofili. Par- m. Schema de principiu ticulele vizibile la ultramicroscopse numesc a unuî condensor submicroni sau ultramicroni, iar particulele	cardioid.
invizibile se numesc amicroni.
Unele soluri sînt anisotrope şi prezintă fenomenul de bi-refringenfă şi dicroism.
De forma moleculelor depinde în parte şi viscozitatea soluţiilor coloidale. Astfel, de exemplu, unele proteine (albumina, hemoglobina, etc.) în soluţii de 10"*20% au o viscozitate foarte mică; în schimb altele (gelatina), la concentrafii mult mai mici, sînt foarte vîscoase. în primul caz, moleculele sînt sferice; în al doilea, sînt lineare.
Cu ajutorul spectrelor de raze X s-a constatat că, în general, coloizii liofobi au o structură cristalină. Solul de aur dă aceeaşi roentgenogramă că şi pulberea de aur. Solurile de hidroxid de fier, de aluminiu, etc., sînt amorfe sau cristaline, după modul de preparare. Prin îmbătrînire, un sol trece în general în stare cristalină. Coloizii naturali, cum sînt celuloza, mătasea, părul, etc., dau diagrame de fibră.
Particulele coloidale se deplasează într-un cîmp electric Fenomenul se numeşte elecfroforeză. Vitesa de deplasare^ a particulelor e de acelaşi ordin de mărime ca şi a ionilor, adică
I. Schematizarea efectului Tyndafl.
II. Dispozitiv ultramicroscopic pentru studiul coloizilor.
Coloid
27
Coloid
aproximativ 10~4cm/s’V, particulele fiind încărcate în urma adsorpfiei unor ioni pe suprafafa lor. în sistemele coloidale, adsorpfia are un rol foarte important, datorită ariei foarte mari a suprafeţei de adsorpfie. Ionii prezenfi într-un sol se distribuie în mod inegal între particule şi solufie. Dacă în timpul electro-forezei se introduce în sol un electrolit cu ioni capabili să neutralizeze ionii adsorbifi pe suprafafa particulelor, vitesa de deplasare a acestora scade, devine nulă la punctul isoelectric, iar coloidul precipită. Efectul de precipitare va fi cu atît mai pronunfat, cu cît valenfa ionului adăugat va fi mai mare. Cînd cantitatea de electrolit adăugat e suficient de mare, particulele se neutralizează, dar în acelaşi timp adsorb ioni de sarcini contrare, iar coagularea nu se mai produce. Deplasarea în cîmpul electric se face în sens contrar.
Stabilitatea coloizilor liofobi e bazată pe distribufia inegală a ionilor între particulele coloidale şi solufie. Toate particulele fiind încărcate cu sarcini de acelaşi nume, forfele de coeziune nu se pot manifesta şi particulele rămîn în suspensie. Fenomenul e mai complex; el cere cunoaşterea potenfialului care se stabileşte între particule şi solufii, cum şi a potenfialului elecfrocinetic. La suprafafa de separafie dintre particula coloidală şi solufie se formează un strat electric dublu: un strat fix dé ioni pozitivi sau negativi la suprafafa particulei şi un strat mai mult sau mai pufin difuz şi mobil, în solufie. Se formează o diferenfă de potenfial între linia de separafie dintre cele două straturi, numit potenţial elecfrocinetic sau potenfial dzeta (după semnul 5). Linia de separafie e constituită dintr-un strat de molecule ale solventului, polarizate şi adsorbite la suprafafa particulei (v. fig. /V).
WAY////////////////////, + + + + ++ + +-f
. +---------------
•--+- +-----------
* + -+-----1- + - ■
IV. Sfraful dubiu electric şi potenţialul dzeta.
Particula coloidală se comportă ca un electrod, al cărui potenfial depinde de distribufia ionilor de semne contrare. Diferenfă de potenfial particulă-solufie nu e identică cu potenţialul elecfrocinetic (v. fig. V). Pe ordonată se poartă diferenfele de potenfial, iar pe abscisă, depărtarea de particulă. Curba reprezintă căderea de potenfial, e e potenfialul particulă-solufie, iar \ e potenfialul elecfrocinetic. Numai ionii atmosferei ionice cari se găsesc în afara stratului fix iau parfe la mişcarea electrocinetică. £ reprezintă o parfe din e; el poate varia chiar cînd e V. Schema căderii de pofenfiai rămîne constant. Curba de cădere !a diferite depărtări de peretele a potenfialului e cu atît mai com-	mîcelei coloidale.
primată, CU CÎf numărul de ioni din A) diferenfe de pofenfiai; B) de-solufie, de sarcină contrară celor părfarea de particula coloidală; adsorbifi, e mai mare, şi cu cît sar- i) micefa (particula) coloidală; cina lor e mai mare. Potenfialul £ 2) curba căderii de potenfial; depinde de fofi ionii prezenfi în 3) stratul disolvanf adsorbif; solufie. Coagularea coloidului, prin e) pofenfiafui particulă-solufie; adăugarea unui electrolit, se pro- %) potenfialuf efecfrocinefic. duce cînd potenfialul elecfrocinetic
a atins o valoare critică, care e de aproximativ 20 mV pentru un mare număr de electrolifi.
Potenfialul elecfrocinetic determină stabilitatea coloizilor liofobi. Solurile de coloizi liofobi pot fi stabilizate cu coloizi liofili,
cari în acest caz se numesc coloizi de protecţie.
Stabilitatea coloizilor liofili se poate explica finînd seamă de existenfa, datorită solvatării, a unui strat de molecule de solvent la suprafafa particulelor. Pentru ca particulele să se contopească, ele^ trebuie să străbată acest strat de molecule. Lucrul mecanic necesar e foarte mare, ceea ce explică stabilitatea solurilor liofile. Stabilitatea coloizilor liofili poate fi explicată, de asemenea, şî cu ajutorul stratului dublu electric, adică ai potenfialului dzeta. Adăugarea unui electrolit în cantităţi mari produce coagularea.
Acfiunea de coagulare a electrolifi lor se datoreşte îndepărtării stratului de molecule ale solventului de la suprafafa particulelor. Acfiunea coagulantă a electrolifi lor depinde de natura ionilor. După efectul de coagulare, electrolifii se pot aranja în ordinea descrescîndă a acfiunii anionilor:
S04- ‘> CH3 • COO-> CI-> NCV>CIO3- >r > CNS~;
cationii au o acfiune mai slabă; ei se aranjează în ordinea
următoare:
Mg+ + >Ca+ + >Sr+ + >Ba+ + >Li+>Na+>K+.
în cazul adăugării unui amestec de electrolifi la un sol liofil, unii ioni micşorează acfiunea coagulantă a ionilor de aceeaşi polaritate. Această acfiune antagonistă e legată şi de natura coloidului liofil.
Coloizii liofili prezintă fenomenul de electroforeză, însă la proteine, cari sînt considerate aminoacizi complecşi, sensul deplasării în cîmpul electric e sensibil influenfat de exponentul de hidrogen al solufiei. în solufie acidă, proteina se comportă ca o bază
H2N - R- COOH + H+3O^H+3N - R~ COOH + H20 şi e încărcată pozitiv, iar în solufie alcalină se comportă ca un acid şi e încărcată negativ:
H2N - R—COOH + OH-^H2N - R - COO* + H20.
La punctul isoelectric, cele două funcfiuni sînt prezente; molecula se prezintă câ un âmfipn: H+3N — R—COO"; particulele nu se mai deplasează sub acfiunea cîmpului electric; solubili-tatea e minimă şi se produce coagularea.
Variafia mobilităfii proteinelor sub acfiunea curentului electric, în funcfiune de exponentul de hidrogen al solului, permite izolarea lor cu ajutorul electroforezei, în aparatul lui TiseÜus.
Particulele coloidale ale coloizilor liofobi sînt constituite din atomi sau din molecule elementare asociate între ele prin forfe van der Waals. în cazul coloizilor liofili, particulele coloidale sînt constituite din molecule imense, numite macromolecule, sau din asociafii de macromolecule. Macromoleculele rezultă din polimerizarea unei substanfe de bază, de unde şî numele de polimeri superiori. Macromolecula de celuloză e constituită dintr-o serie de inele de cîte şase atomi de carbon legafi între ei, ca şi în glucoză, iar inelele sînt legate între ele prin intermediul atomilor de oxigen, adică prin covalenfă (v. fig. Vl). Lungimea
VI. Fragment dinfr-o macromolecufă de celuloză.
acestei macromolecule e de 5-1 O*5 cm şi ar putea fi văzută la microscopul obişnuit, dacă n-ar fi prea subfire (10~7cm).
Particulele coloidale şi macromoleculele sînt unităfi fizico-chimice cărora li se poate determina greutatea moleculară prin metode bazate pe: presiunea osmotică, viscozitate, fenomenul de difuziune, echilibru şi vitesa de sedimentare. La aceste ultime două metode se utilizează ultracentrifuga. Greutăfile moleculare ale coloizilor liofili pot fi determinate cu toate aceste
Coloid de protecţie
28
Coloprint, procedeul ~
metode. Pentru coloizii liofobi se folosesc metodele difuziunii şi vitesei de sedimentare. Greutăfile moleculare ale proteinelor sînt cuprinse între 20 000 (gelatina) şi 6 000 000 (hemocianina). Dintre coloizii liofobi face parte sulfura de arsen, a cărei greutate moleculară e de 7«108 şi care confine 3* 106 molecule elementare (As2S3 =246^
Structura coloidală impune materiei condifii care-i modifică complet proprietăţile: rezistenfa la tracfiune, porozitate, plasticitate, etc.
î. ^ de protec|ie. Chim. fiz.; Coloid liofil, care protejează coloizii liofobi contra coagulării cu electrolifi. Acfiunea protectoare a unui coloid se măsoară prin cifra de aur. Exemplu: purpura lui Cassius.
2. ~ electrolitic. Chim. fiz.: Substanfă care, în solufie, dă naştere unui ion de dimensiuni coloidale, în timp ce ionul celălalt are dimensiuni normale. Exemplu: proteinele, de o parte şi de alta a punctului lor isoelectric. Conductivitatea electrică a coloizilor electrolitici e comparabilă cu a electrolifilor puternici.
a.	~ ireversibil. Chim. fiz.: Substanfă în stare coloidală pare, după evaporarea mediului dispersant, nu mai poate fi readusă în stare coloidală cu nici un mediu dispersant.
4.	~ reversibil. Chim. fiz.: Substanfă care, din starea de coagulare, poate trece din nou în starea de solufie coloidală în acelaşi mediu dispersant.
5* Cololit. Chim., Mineral.; Răşină transparentă, folosită, în locul balsamului de Canada, la montarea secfiunilor subfiri microscopice. Are indicele de refracfie 1,5354.
iî. Colomal. Ind. fexf.: Fibră hidratcelulozică de tip viscoza (v.), care se distinge prin uşurinfa cu care se poate stenoza (adusă în starea de a nu se mai umfla sub acfiunea lichidelor).
După tratare (15 min) cu solufie de formaldehidă în concentrafia de 7% (raportul de flotă 1 : 2,5) în care se adaugă
0,1 g perclorat de aluminiu, centrifugarea timp de două minute (3000 rot/min) şi uscarea (30 min) într-o etuvă la 90°, şifona-bilitatea şi gradul de umflare al colomalului se micşorează mult.
7.	Colomif. Mineral,: Roscoelit. (Termen vechi, părăsit.)
8.	Colon. Biol.: Partea mijlocie a intestinului gros, care la rumegătoare e dispusă în formă de cerc; în industria cărnii se numeşte rotocol — şi se prelucrează ca înveliş pentru salamuri.
9.	Colonadă/ pl. colonade. Arh.: Ansamblu arhitectonic constituit dintr-un sistem de coloane, care face parte integrantă dintr-un edificiu sau constituie o unitate, independentă.
în primul caz, colonada poate fi aşezată ia interiorul sau la exteriorul edificiului (constituind un element plastic al fafadei). Coloanele pot fi înglobate parfial în perete (coloane angajate); ele pot fi aşezate la mică distanfă de acesta (coloane degajate) sau pot fi aşezate la o distanfă mai mare de perete, delimitînd astfel un spafiu utilizabil, sau pentru circulafie (v. Loggia, Peridrom, Peristil, Portic). Cînd coloanele sînt izolate şi dispuse la intervale egale, ele constituie o colonadă simplă, iar cînd sînt grupate cîte două, constituie o colonadă dublă.
Colonadele pot fi alcătuite dintr-un singur şir, din două şiruri sâu, uneori, din patru şiruri paralele de coloane, grupate două cîte două (de ex. colonada de la Palmyra).
Colonadele independente sînt amplasate în parcuri, în grădini, pe terase descoperite, în piefe, etc., constituind elemente decorative independente sau susfinînd plante agăfătoare ori alte elemente de decorafie exterioară.
io.	Coloncifră, pl. coloncifre. Poligr.: Cifrele, pe o pagină de carte, aşezate sus sau jos, în mijloc sau la margine, cari reprezintă numărul de ordine al paginii în carte. Coloncifra face parte din colontitlu (v.).
ti. Colonel. Poligr.: Literă de tipar cu corpul de 7 puncte tipografice; se foloseşte Ia culesul textelor de mai mică importantă, în ziare, în anunfuri de mică publicitate, al textului note-Jor din josul paginilor şi la alte lucrări similare (v. şî Literă tipografică). Sin. Mignon.
12.	Colonelemente, sing. colonelement. Poligr.: Indicafii auxiliare cari nu fac parte din textul unei lucrări, dar sînt necesare pentru executarea corectă a operafii lor de paginare; colonelementele se adaugă fiecărei pagini sau coli de tipar. Ele sînt coloncifrele, colontifIuI, norma şi signatura.
13.	Colonetă, pl. colonete. Arh.: Coloană mică, subfire şi zveltă, folosită mult în arhitectura romanică şi în cea gotică, în construcfia galeriilor, a biforelor, a porticurilor de la intrări, pentru flancarea coloanelor principale, etc. V. fig. sub Biforă.
14.	Colonie, pl. colonii. Zool.: Grup de indivizi ai aceleiaşi specii animale, organizafi pentru a duce viafa în colectivitate şi cari pot fi uniformi, sau diferenfiafi penfru a îndeplini funcţiuni speciale (de ex. colonie de corali).
îs. Colonie muncitorească. Urb.: Aşezare umană, — constituită din clădiri de locuit, clădiri pentru birouri, clădiri social-culfurale (club, cantină, baie, dispensar, etc.), şi din clădiri şi construcfii anexe (magazine, garaje, pichet de pompieri, depozite de alimente, terenuri de sport, etc.), ■— amenajată în apropisrea unei unităfi industriale (fabrică, exploatare,, şantier, etc.), departe de o localitate şi destinată salariafilor acestei unităfi şi familiilor lor. Coloniile mici sau destinate unor unităfi temporare (de ex. şantiere de construcfii) sînt amenajate, în general, după sistemul structural al baracamentelor (v. Baracament), iar cele mari, ori destinate unor unităfi permanente (de ex. fabrici, cariere, mine, etc.), sînt amenajate după sistemul structural al locali-tăfilor, constituind oraşe muncitoreşti. V. şî sub Oraş, Şantier.
io.	Colonizatoare, putere Geobof.: Totalitatea acfiunilor datorite factorilor interni şi externi, cari conlucrează în expansiunea unei plante. Exemplu: busuiocufa (Galinsoga parvifiora), buruiană introdusă în fara noastră în secolul trecut şi care prin marea ei putere colonizatoare s-a răspîndit pe tot teritoriul fării, devenind adesea un flagel pentru unele culturi.
17.	Colontitlu, pl. colontitluri. Poligr.: Indicafii auxiliare cari se tipăresc pe fiecare pagină de carte, deasupra textului curent al paginii (cu excepfia primei pagini şi a paginilor cu cari încep o parte sau un capitol, cum şi a paginilor ocupate în întregime de o ilustraţie sau o tabelă). Colonfitlul e necesar pentru lucrările de finisare a cărţii: fălfuirea colii şi broşarea sau legarea ei, servind şî cititorului pentru a găsi mai uşor o anumită parte din text. Colontitlul cuprinde numărul de ordine al paginii (cöloncífra), titlul, eventual prescurtat, al cărţii, sau titlul capitolului respectiv, uneori şî numele autorului. La lucrări de artă, pe lîngă indicaţiile strict necesare, se adaugă şi elemente de ornament (colontitlu decorativ). Cînd colontitlul cuprinde toate indicaţiile enumerate, se numeşte colontitlu viu; cînd cuprinde numai numărul paginii, se numeşte colontitlu mort.
is. Coloprint, procedeul Poligr.: Procedeu indirect de fotografiere în culori şi de multiplicare a imaginilor obfinute, bazat pe un transport chimic şi pe suprapunerea celor trei imagini partiale executate pe principiul extraselor de culori. Filmul coloprint confine o sare de argint amestecată într-un strat de gelatină făcut sensibil la lumină. După expunerea care se face pe dosul filmului, în cursul developării, stratul de gelatină, care a fost supus influenţei razelor de lumină, se fanează şi se durifică, astfel încît în apă caldă nu se mai disolvă decît gelatina netanată. Pe film (numit matrifă) rămîne o imagine în relief, dar transparentă şi limpede ca cristalul. Fiecare mâtrifă e colorată într-o baie, cu culoarea corespunzătoare extrasului de culoare respectiv, iar pentru controlul efec^ tului de tricromie obfinut, matriţele pot fi suprapuse. Acordarea tonurilor poate fi făcută în cele mai largi limite, prin întărire şi slăbire. Penfru obfinerea şi multiplicarea imaginilor în culori se întrebuinfează o hîrtie specială cu un component care, în momentul transportului, leagă şi refine culoarea matriţei în cele mai mici detalii. Transportul se execută printr-un procedeu asemănător tipăririi; imaginea gafa confecţionată are toate nuan-fele de culori, fără nici o urmă de argint. Fiecare matrifă poate
Col oraclo it
29
Colorant
fi colorata din nou şi se poate repeta procedeul, deci se pot multiplica imaginile. Există chiar posibilitatea retuşării şi modificării nuanfelor de culori în copiile gata executate, printr-o nouă colorare şi aplicare a matrifei respective, chiar şi numai parfial.
. Procedeul, deşi depăşit de fotografierea în culori* e foarte simplu şi dă rezultate excelente mult măi pufin costisitoare, în special cînd se cere un număr mare de reproduceri ale unei anumite imagini.
î. Coloradoif. Mineral.: HgTe. Telurură de mercur naturală, îhtîlnită rar în zăcămintele de telururi de aur. Are culoarea neagră de fier, cu luciu metalic asemănător cu al petzitului (v.)f cu care se confundă; are spărtura neregulată, duritatea 3 şi gr. sp. 8,0-8,1.
2. Colorant, pi. coloranfi. Chim., Ind. chim.: Substanfă organică colorată, care poate colora diverse produse, ca: fibre textile, hîrtie, cauciuc, mase plastice, argila, lacuri, uleiuri, efc. Pe lîngă anumite particularităfi de structură, coloranfii trebuie să fie substanfe colorate capabile de a se lega de 'materialul de vopsit, fie prin reacfii chimice (de ex. în cazul vopsirii lînii cu coloranfi acizi), fie prin adsorpfie (de ex. în cazul vopsirii cu coloranfi direcţi), sau chiar de a fi disolvate (de ex. în cazul vopsirii acetilceluiozei şi a uleiurilor). în aceste scopuri, coloranfii trebuie să aibă anumite solubilităfi în apă _sau în solvenfi organici. Sin. Materii colorante.
După originea lor, se deosebesc: coloranfi organici sintetici şi coloranfi organici naturali.
Coloranfi organici sintetici: Combinafii organice colorate, obfinute prin sinteză, cari, în anumite condifii, au proprietăfi tinctoriale. O substanfă organică e colorată, adică absoarbe selectiv lumina în domeniul vizibil, dacă confine anumite grupări funcfionale, numite grupări cromofore. Principalele grupări cromofore sînt: —NO (gruparea nitrozo), 1—NO2
(gruparea nifro), —N = N— (gruparea azo), C = S (gruparea
tiocetonică), ^C = 0 (gruparea cetonică) şi ^C = C^ (dubla
legătură); ultimele două trebuie să existe în număr mai mare pentru ca să apară culoarea. Unele substanfe colorate nu sînt colorante, deoarece culoarea substanfelor cari confin numai grupări funcţionale cromofore e, în general, foarte slabă. Pentru ca o substanfă colorată să fie şî colorantă, trebuie să confină, pe lînga grupările cromofore, şî alte grupări funcfionale, numite auxocrome. Grupările auxocrome produc închiderea şi intensificarea cu lor ii. Principatele grupări auxocrome sînt—NH2 (gruparea ami no), grupările hidroxil-fenolice, cum şi derivafii lor alchilafi: aminele secundare şi terfiare, şi éteri! fenolici. Astfel, azobenzenul: H H	H H
/c—cx	/c—c
Iic'	C—N—K—C	yCH
xo c/	c---c
H H
H H
© o substanfă care, datorită grupării cromofore — N = N— pe care o confine, are culoare portocalie. Culoarea azobenzenului § însă foarte pufin intensă şi el nu are afinitate pentru fibră, adică nu poate vopsi. Azobenzenul nu e deci un colorant, ci humai o substanfă colorată. Dacă se introduce în molecula azobenzenului o grupare amino, se obfine para-aminobenzenul:
.	H H	H H
.C—C.	. C—C
hc( V-N=N~C	";c—nh2
••■■■■.	:■	■	C=C	.	-	: C=C
H H	H H
un colorant care vopseşte în galben. Introducerea unei a doua
grupări amino în molecula azobenzenului coriduce ta formarea crisoidinei:
H H	H H
C—C	C—C\
Wcf	%C—N=N—C—^	NH2 .......
xc=c	C=C
H H	I	H
NH2
un colorant galben închis şi intens, care are bune proprietăfi tinctoriale.
Pentru ca un colorant să poată fi folosit în vopsitorie, el mai trebuie să îndeplinească o serie de condifii de calitate, dintre cari cele mâi importante sînt: să aibă suficientă afinitate pentru fibră; să poată fi adus cu uşurinfă într-o formă solubilă în apă; mediul în câre se face vopsirea nu trebuie să atace fibrele textile; să reziste condifii lor la cari e supus împreună cu materialul pe care e aplicat (să nu fie descompus decît foarte greu de lumină, să reziste la spălare, la agenfii oxidanfi, la alcalii diluate, etc.); să poată fi fabricat la un pref suficient de mic.
Penfru satisfacerea unora dintre aceste condifii, coloranfi] confin uneori, pe lîngă grupările cromofore şi auxocrome, şj alte grupări funcfionale. Astfel, de exemplu, pentru mărirea solubilităfii, unii coloranfi confin grupări sulfonicesau carboxilice cari nu influenfeaza apreciabil nuanfa. Atomii de halogén con-finufi în unii coloranfi le conferă o mai mare rezistentă contra agenfilor oxidanfi, etc.
Cea mai mare cantitate de coloranfi (circa 80%) e.t întrebuinţată în industria textilă, iar restul, în industria hîrtieî, a lacurilor, a vopselelor, a maselor plastice, a pielăriei, a grăsimilor tehnice, în industria alimentară. în cantităfi mai mici se întrebuinfează în scopuri farmaceutice, ca indicatori, în fotografie,, microscopie, cosmetică, pirotehnie, etc.
Cel mai des, la vopsire, coloranfii sînt întrebuinfafi sub formă de solufii apoase, fie că însuşi colorantul e solubil, fie că el e trecut într-o formă solubilă (leucoderivat) printr-o reacfie chimică, de exemplu prin reducere (coloranfi de sulf şi de cadă). în unele cazuri, coloranfii insolubili sînt întrebuinfafi sub formă de suspensii foarte fine (de ex. coloranfii pentru acetilceluloză). Coloranfii insolubili sau foarte greu solubili în apă şi cei cari nu pot fi trecufi în leucoderivafi nu pot fi întrebuinfafi ca atare în vopsitoria textilă, ci în acest scop ei sînt formafi direct pe fibră, de exemplu prin cuplarea componenţilor la coloranfii azoici numifi „de gheafă", prin formarea complexelor metalice greu solubile, prin mordansarea pe fibra (coloranfi de mordanfi), prin oxidarea unor intermediari simpli pe fibră (în cazul negrului da anilină), etc.
Coloranfii insolubili în apă, dar solubili în uleiuri, sînt întrebuinţaţi la colorarea acestora, iar cei insolubili şi în apă şi în uleiuri, la prepararea lacurilor.
Agenfii cari schimbă nuanfa şi fafă de cari coloranfii trebuie să prezinte rezistenfă sînt: lumina, spălarea în diverse condiţii, frecarea, piuarea, transpiraţia, călcatul, diverse refratări, etc.
Coloranfii se prepară sub formă de praf, mai rar ca. pastă sau sub formă de solufii. Uneori, înainte de uscare, pasta de colorant se amestecă cu substanfe dispersante. Colorantul uscat trebuie pulverizat, iar pulverizarea cît mai înaintată e cu atît mai necesară, cu cît colorantul e mai greu solubil. Colorantul măcinat e „tipizat", adică e adus în starea de a fi conform colorantului „tip" sau etalon, prin diluare cu substanfe inerte (clorură de sodiu, sulfat de sodiu, carbonat de sodiu, dextrină* etc.) şl nuanfat cu cantităfi mici de diverşi coloranfi, sau amestecat cu şarje de acelaşi colorant, cu nuanfe pufin diferite,
în anumite cazuri, coloranfii se tipizează cu cantităfi mici din substanfele pe cari sînt destinâfi să ie vopsească (de. ex.: cauciuc, uleiuri, mase plastice).
Coioranf
30
Coíorani
Sub formă de pastă sînt întrebuinfafi coloranfii cari reclamă o dispersiune foarte înaintată (coloranfi de cadă) şi, uneori, cînd colorantul prezintă pericol de explozie (coloranfi cu acid picraminic).
După structura lor chimică, coloranfii organici sintetici sînt clasificafi în: coloranfi nifrozo; coloranfi nitro; coloranfi azoici; coloranfi stilbenici; coloranfi difenilmetanici şi trifenilmetanici; coloranfi xantenici; coloranfi acridinici; coloranfi metinici; chino-ftalone; indamine, indofenoli; coloranfi azinici; coloranfi tiazinici; coloranfi oxazinici şi dioxazinici; coloranfi de sulf; coloranfi oxicetonici; coloranfi benzochinonici şi naiftochinonici; coloranfi antrachinonici; coloranfi indigoizi; ftalocianine; diverşi alfi coloranfi sintetici.
în ce priveşte proporfia în care se fabrică coloranfii, ea e aproximativ următoarea: coloranfi azoici 55%, coloranfi antrachinonici 20%, coloranfi trifenilmetanici 20%, alfi coloranfi 5%.
După proprietăţile lor tinctoriale, coloranfii organici sintetici sînt clasificafi în: coloranfi solubili în apă (coloranfi bazici, coloranfi acizi, coloranfi acizi de mordanfi, coloranfi de mordanfi, coloranfi direcţi, esterii coloranfi lor de cuvă); coloranfi insolubili în apă (coloranfi cari pot fi solubilizafi prin reducere: coloranfii de cadă şi coloranfii de sulf; coloranfi insolubili cari se utilizează ca atare: coloranfi de dispersiune penfru fibre sintetice, coloranfi solubili în uleiuri şi în grăsimi, pigmenfi, lacuri, coloranfi solubili în alcool); coloranfi insolubili, obfinufi direct pe suport (coloranfi azoici, cum sînt coloranfii de „gheaţă", unii coloranţi^ pentru acetilceluloză, coloranfii de la diazotipie; coloranfi ..obfinufi prin oxidare pe fibră, ca negrul de anilină, ursoli, etc.; coloranfi pentru fotografia în culori ; unele ftalocianine obţinute pe fibră).
Nomenclatura coloranfi lor sintetici s-a condus mult timp şi se mai conduce încă, în unele fări, după fantezia producătorilor, în general, coloranfii vechi au numiri comune tuturor producătorilor şi compozifia lor e bine cunoscută; de exemplu: fuchsina, eosina, etc. Marea majoritate a coloranfi lor are însă numiri caracteristice, date de firma producătoare unei clase de coloranfi, corespunzînd, fie aplicaţiilor colorantului, fie modului de vopsire şi calităţilor lui. Numirea coloranţilor e însoţită de iniţiale şi de indici, cari arată nuanfa; de exemplu R = roşu, etc. De asemenea, se mai indică uneori forma colorantului (de pastă sau de pulbere fină).
Analiza care se face de obicei coloranfilor se referă Ia următoarele elemente: determinarea faptului că substanfa de analizat e un colorant unitar sau un amestec de coloranfi şi impurităţi., cum şi izolarea lor, în acest caz; determinarea clasei de coloranfi din care face parte colorantul cercetat şi determinarea colorantului tip din comerf cu care e similar colorantul cercetat; determinarea concentrafiei colorantului în comparafie cu colorantul tip (etalon). Ceea ce complică analizele e numărul imens de coloranfi aflaţi în comerf, cum şi faptul că grupurile dé coloranfi nu sînt separate net între ele. Colorantul de analizat poate confine: coloranfi intermediari, săruri minerale şi substanfe organice inerte din punctul de vedere coloristic. Amestecul de coloranfi se detectează, cel mai simplu, prin răspîndirea unei cantităfi mici de coioranf pe o hîrtie de filtru umezită cu apă caldă, acetonă, alcool, ester acetic, acid clorhidric, hidroxid de sodiu, etc. sau la suprafaţa unui vas cu apă sau cu acid sulfuric concentrat. în acest caz, colorantul disolvîndu-se lasă puncte sau dîre, eventual de culori diferite. E o probă calitativă, suficientă, în cazul cînd coloranţii au fost amestecaţi în stare uscată. Dacă au fost amestecaţi în soluţie, sau ca paste, proba nu e concludentă. în unele cazuri, dau rezultate disolvarea fracţionâtă, disolvarea în amestecuri de solvenţi sau vopsirea fracţionata. O metodă cu rezultate mult mai bune şi foarte adesea eficientă e cromatografia (v.).
Pentru a obţine coloranţi puri pot fi utilizate metode caracteristice fiecărei clase de coloranţi, precipitarea colorantului
din soluţie prin salifiere sau prin formarea de precipitate insolubile — de exemplu prin formarea sărurilor de bariu Ia coloranţii acizi. Coloranţii de sulf se purifică prin reducere cu sulfură de sodiu şi reoxidare.
Pentru determinarea clasei căreia îi aparţine colorantul, atît din punctul de vedere al vopsirii, cît şi din cel al constituţiei chimice, se utilizează diverse reacţii, — cu reactivi în special reducători: hidrosulfit de sodiu, praf de zinc în mediu acid, rongalit, — cum şi oxidarea după reducere. Se cercetează dacă colorantul vopseşte mordansat sau nemordansat firele de bumbac, etc. în literatură există tabele şi clasificaţii după cari, pe baza reacţiilor de mai sus, se poate afla clasa din care face parte colorantul. Cunoscînd clasa şi nuanfa colorantului se poate identifica colorantul cercetat, cu un anume coioranf din comerf, pe baza vopsirii, a spectrului de absorpfie, a reacfiilor cu alcalii, cu acid sulfuric concentrat, etc., date cari se găsesc în cataloagele de specialitate.
Determinarea concentraţiei unui colorant, faţă de colorantul tip (etalon), se poate face colorimetric, prin vopsiri, prin metode chimice bazate pe întrebuinţarea unui agent puternic de reducere: clorură de titan, sulfat de titan, clorură stanoasă, sulfat de vanadiu. în acest mod se determină coloranfi: azoici, azinici, trifenilmetanici, chinonici, etc.
Probele de vopsire se fac în condifii standardizate.
în industria pielăriei şî a blănăriei se întrebuinţează următoarele grupuri principale de coloranţi: coloranţi anionici, caracterizaţi prin prezenţa unor grupări puternic negative, în general sulfonice (de ex.: sarea de sodiu a acidului benzen azo-(3-naftol-disulfonic, oranj GG; brun de bumbac A; etc.) cu caracter eteropolar; coloranţi amfoteri (de ex. fuchsina acidă); coloranfi cationici (bazici), a căror moleculă conţine un cation care le determină proprietăţile colorisfice (de ex. crisoidina); coloranfi de sulf, cari se disolvă numai prin reducere în prezenfa sulfurii de sodiu (se folosesc la vopsireâ pieilor chamois, tăbăcite cu untură de peşte); coloranfi de mordant (de ex. coloranfi de alizarină sau azoici, etc.); coloranfi de developare (pentru vopsirea pieilor de velur, de năbuc, de mănuşi, a părului blănurilor, etc.); coloranfi de cadă (pentru vopsirea pieilor de mănuşi glacé, a celor pentru haine, a blănurilor, etc.); coloranfi de oxidare (de ex.: p-fenilendiamina; p-aminofenolul; clorhidratul de anilină; etc.); etc.
Coloranfi organici naturali: Combinaţii organice colorante, produse de animale (în piele, organe, etc). de microorganisme (bacterii, etc.) sau de plante (frunze, flori, rădăcini, polen, etc.). Uneori, colorantul se găseşte ca atare; alteori, sub formă de leucoderivat, legat de zaharuri sub formă de glicozide, sau de substanţe albuminoide (cromoproteide, etc.).
Faţă de coloranţii sintetici, coloranfii naturali prezintă dezavantajul unei concentrafii mai mici şi variabile, de la un lot ia altul, al unor nuanţe variabile, cum şi al unui sortiment incomplet. Unii coloranţi naturali, ca extractul de lemn albastru, catechina, dau vopsiri cu rezistenţe deosebit de bune Ia spălare şi lumină, cum şi tonuri pline, rareori întîlnite la coloranţii sintetici.
în prezent, coloranţii naturali au oarecare importanţă Ia vopsirea pieilor. Coloranţii naturali sînt pe cale de a înlocui pe cei sintetici în industria alimentară şi în industria cosmetică, întrucît s-a constatat că unii dintre coloranţii sintetici folosiţi întrecut erau cancerigeni. în unele cazuri se întrebuinţează direct extractul de plante care conţine coloranţii naturali.
Din punctul de vedere al structurii chimice, coloranţii naturali fac parte din clasa carotinoidelor, a coloranţilor indigoizi, chinonici, oxazinici, fenazinici, a pteridinelor, etc.
Din punctul de vedere al vopsirii, coloranţii naturali sînt rareori bazici sau direcfi. Cei mai mulţi sînt coloranfi de mordanţi sau de cuvă.
Colorant de nuanfare
31
Colorarea materialelor textile
Cei cari mai au oarecari utilizări în vopsitorie, în prezent, sînt: lemnul albastru (băcan), lemnul roşu, galben, cuercitrina, berberina, catechina, cochenila, alizarina, etc.
î. ~ de nuan|are. Ind. chim.: Colorant care serveşte la înfrumusefarea aspectului produselor supuse vopsirii. Coloranfii de nuanţare sînt întrebuinfafi în industria alimentară (pentru unt, margarină, uleiuri comestibile, mezeluri, zahăr, etc.), la fabricarea hîrtiei (albăstreala), la colorarea materialelor textile (v.), la înfrumusefarea cernelurilor negre folosite în poligrafie, pentru a le da o nuanfă mai plăcută şi mai profundă de negru, în acest din urmă caz se întrebuinţează o nuanfă violetă (violet de metilen), albastră (indulina) sau nigrosina.
2.	Coloranfi penfru betoane. Mat. cs.: Substanfe minerale (pămînturi colorante sau derivafi ai acestora, oxizi metalici naturali sau coloranfi minerali sintetici) folosite ca adausuri la prepararea betoanelor (sau a mortarelor), pentru a le da diferite nuanfe de culoare, în scop decorativ. Ele se adaugă în proporfia de 3***10% (din greutatea liantului), fie în liantul folosit, fie în amestecul de liant şi nisip. Deoarece aceste adausuri pot provoca micşorarea rezistenfelor mecanice ale betoanelor sau mortarelor, trebuie să se execute încercări preliminare, pentru a determina influenfa lor asupra acestora. Coloranfii pentru betoane sau mortare trebuie să satisfacă următoarele condifii: să fie stabili la lumina solară şi la acfiunea agenfilor atmosferici; să aibă mare putere de colorare, pentru a fi adău-gafi în cantitate cît mai mică, astfel încît să nu micşoreze re-zistenfele mecanice ale produsului întărit; să aibă o fineţe de măcinare cel pufin egală cu a cimentului folosit, deoarece granulele prea mari se pot oxida lent şi pot produce tensiuni în măsa betonului sau a mortarului; să fie rezistenfi la acfiunea acizilor slabi şi a alcaliilor, în special a hidroxidului de calciu format în timpul prizei şi al întăririi materialului; să nu confină săruri solubile în apă, cari pot provoca eflorescenfe pe fafa elementelor de construcfie; să nu confină sulfafi, cari pot provoca expansiuni ale volumului betonului sau al mortarului; să nu fie higroscopici; să fie foarte miscibili cu apa, pentru a se repartiza uniform în masa betonului sau a mortarului, dar să nu fie solubili, pentru a nu fi spălafi de apa ploilor.
Tabloul de mai jos cuprinde substanfele folosite cel mai des pentru colorarea betoanelorşi a mortarelor, cum şi culorile obfinute.
Culoarea	Coloranful
Albă	Ciment alb, amestecat cu praf fin de calcar, de marmură, sau cu nisip fin alb.
Albastră	Ulframarin albastru; albastru de Prusia.
Cafenie	Ocru închis; amestec de oxid roşu de fier cu un colorant negru; amestec de ocru galben cu un colorant negru (afară de negru de fum).
Cenuşie	Ciment Portland amestecat cu praf de calcar, cu praf de marmură sau cu nisip fin afb; cimenf alb amestecat cu un colorant negru (afară de negru de fum).
Galbenă	Ocru galben; cromat de bariu; galben de zinc.
Roşie	Oxid de fier.
Verde	Oxid verde de crom; ultramarin verde; amestec de ulframarin albastru cu cromat de bariu.
Violetă	Amestec de ulframarin albastru, sau de albastru de Prusia, cu oxid roşu de fier.
Cantitatea de colorant necesară obfinerii nuanfei dorite se determină prin încercări. Aprecierea intensifăfii nuanfei trebuie făcută pe betonul sau pe mortarul uscat, deoarece în stare umedă materialul prezintă nuanfe mult mai închise.
3.	Colorare. Tehn.: Operafia prin care se dă o anumită culoare unui corp sau unui material care a fost incolor, ori a
avut o altă culoare. Colorarea se realizează fie prin aplicarea unui strat de substanfă colorantă pe suprafafa corpului respectiv (operafie numită, de obicei, vopsire), fie prin introducerea substanfei colorante în masa materialului.
4.	~ manuală. Poligr.: Procedeu de colorare a ilustrafiilor folosind şabloane şi aplicînd culorile manual, cu ajutorul unei pensule, sau prin stropire. Şabloanele se execută dintr-un material care nu se deformează prin absorpfia umidităfii. Şablonul se aplică pe ilustrafie folosind semne de potriveală. Colorarea se face întrebuinfînd culori de acuarele (cărora li se adaugă pufină dextrină şi fiere de bou, ca să adere bine la suprafefele tipărite) sau culori de anilină. Colorarea manuală e utilizată pentru ziare şi reviste de modă, penfru cărfi poştale fotografice, bilete de felicitare, mici imagini executate în colografie şi, în general, pentru lucrări cari nu au un tiraj prea mare şi pentru cari pregătirea formelor de tipar în culori şi trecerea repetată prin presă a lucrărilor ar fi prea costisitoare.
5.	Colorarea materialelor textile. Ind. text.: Ansamblul operafiilor prin cari se fixează materiile colorante pe materialele textile.
Fixarea se poate face, fie prin reacfie chimică între anumite grupări ale fibrei textile şi ale materiei colorante, fie prin absorpfie, adică prin deplasarea materiei colorante din- Solufia colorantă în lichidul din spafiile intramicelare ale fibrei, fie prin adsorpfie, sau prin forfele coulombiene dintre ionii din baia de colorant şi fibrele de bumbac cari, în contact cu apa mai pufin disociată, se încarcă negativ. în general participă la colorare mai multe sau chiar toate procesele indicate mai sus.
Colorarea materialelor textile se face, de obicei, în două faze: operafii preliminare şi colorarea propriu-zisă, incluziv re-tratarea eventuală a materialului colorat, pentru ameliorarea aspectului colorării sau mărirea rezistenfei la lumină, la substanfe chimice, la acfiuni mecanice, temperatură, etc.
în cazul fibrelor vegetale, operâfiile preliminare mai importante sînt: înmuierea (v. înmuierea textilelor), descleirea (v.), albirea (v. Albitorie), mercerizarea (v.) şi fierberea timp de 3***6 ore, sub presiune, într-o solufie de hidroxid de sodiu 3°* cu adauş de 1% muiant.
Operâfiile preliminare penfru fibrele animale sînt: albirea* carbonizarea (v. sub Carbonizarea lînii), piuarea (v.), spălarea, mărirea afinităfii pentru coloranfi (care se foloseşte, în anumite cazuri, pentru fesături uşoare, şi care se poate realiza prin tratare cu acid clorhidric, cu sulfocianură de potasiu, cu hidroxid de sodiu), înlăturarea încîlcirii (care se face prin introducerea materialului înfr-o baie cu apă rece, în care se adaugă hipo-clorit de sodiu şi apoi acid clorhidric).
De cele mai multe ori, materialele textile artificiale şi sintetice n-au nevoie de operafii preliminare colorării.
Colorarea propriu-zisă depinde de natura materialului textil, cum şi de natura colorantului cu care se face vopsirea. Se deosebesc mai multe colorări.	1
Colorarea cu materii colorante acide (electrolifi cu grad mare de disociafie, cari confin un anion colorant) e utilizată, în general, la colorarea fibrelor animale, pe cari acestea se fixează prin formare de săruri cu grupările COOH şi NH2 din janfurile polipeptidice confinute în moleculele acestor fibre, în baia de colorare se adaugă acid mineral, care activează reacfia. Pentru menfinerea unui echilibru şi pentru reglarea procesului se introduce în baie sare Glauber (v.), ca regulator. Se folosesc următoarele sisteme de colorare cu coloranfi acizi:. colorare cu coloranfi cari egalizează bine; temperatura de colorare e de circa 100°, şi durată colorării, de 1/2 oră; se obfin culori rezistente la alcalii şi la frecare; — colorare cu coloranfi cari egalizează slab, în care caz e necesar un procent mare de sare Glâuber şi un procent mic de acid; temperatura ;de colorare inifială e de 50° şi cea finală, de 100°; durata de colorare e de o oră; se obfin culori cu aceleaşi calităfi ca şi cele din cazul
Colorarea materialelor fexfile
32
Colorarea materialelor 'textile
precedent; — colorare cu coloranfi rezistenţi la lumină; temperatura de colorare inifială e de 35° şi cea finală e de 100°; durata e de IV2 oră; se obfin culori durabile; — colorare cu coloranţi slabi acizi; baia se acidulează cu acid acetic sau cu acid formic, iar la sfîrşit se adaugă o cantitate mică de acid sulfuric; temperatura de colorare inifială e de 40°, iar cea finală e de 100°; durata colorării e de o oră; — colorare cu coloranţi cari colorează în acetaf de amoniu, în locul acidului, care ar produce o absorpfie inegală; temperatura inifială e de 40°, iar cea finală, de 100°; durata e de o oră; — colorare cu coloranţi universali, cari colorează în baie neutră, la temperatura inifială de 60° şi, finală, de 100°, timp de 1/2 oră; culorile obfinute nu sînt prea rezistente; — colorare cü derivaţi ai fenol-ftaleinei la temperatura inifială de 50° şi, finală, de 80°, timp de 1/2 oră; culorile obfinute sînt destul de rezistente; — colorare în prezenţă de alcalii, la temperatura inifială de 60° şi, finală, de 90°, timp de o oră; culorile obfinute sînt vii, strălucitoare, însă foarte pufin rezistente; — colorare în prezenţă de săpun, pentru obfinerea de tonuri delicate.
Colorarea cu materii colorante bazice se face cu substanfe cari confin un cation colorant şi grupări aminice întregi sau substituite (fuchsina, indamine, oxazine, tiazine, fenazine, cum şi multe materii colorante azoice). în comerf se găsesc, de obicei, sub forma de săruri ale acizilor clorhidric şi acetic, şi se disociază prin disolvare, punînd în libertate acidul şi elementul Colorant, care dă un lac cu mordantul. Pe fibrele animale şi pe mătasea artificială viscoza se fixează direct. Materiile textile vegetale sînt slab colorate; de aceea, acestea se mordansează în prealabil prin tratare cu substanfe pe bază de tanin (ulei turcesc şi katanol). Temperatura dé colorare e de circa 70°; cólorafiile obfinute sînt frumoase, vii şi curate, însă pufin rezistente.
Colorarea cu coloranfi direcfi (azocoloranfi) se face cu substanfe cari confin în molecula lor gruparea —N = N— şi fac parte din clasa materiilor colorante azoice. Aceşti coloranfi sînt întrebuinfafi sub forma de săruri cari se disociază în solufie; colorează materiile textile animale şi vegetale direct, în baie slab alcalină sau neutră şi, în cazuri speciale, în baie slab acidă. în baie se introduce un procent mare de sulfat sau de clorură de sodiu, pentru a micşora solubilitatea materiei colorante (floculare). Se folosesc următoarele sisteme de colorare cu coloranfi direcfi: colorare în baie alcalină cu sare Glauber şi sodă calcinată; temperatura inifială e de 35°, iar cea finală, de 100°; durata colorării e de 1/2—1 oră; — colorare în baie neutră fără sodă calcinată; procesul e similar celui precedent; —colorare în baie alcalină cu adaus de fosfat de sodiu şi săpun, la temperatura de colorare inifială de 35° şi, finală, de 100°; durata de colorare e de 1/2***1 oră; — colorare în baie acidă, lâ temperatura de colorare inifială de 35° şi, finală, de 100°, durata de colorare e de 1 /2*--1 oră; pentru ameliorarea rezis-tenfei se adaugă 3% acid acetic. Pentru mărirea rezistenfei culorii fafă de diferifi agenfi mecanici, fizici, sau chimici, materialul textil colorat poate fi retratat cu bicromat de potasiu, cu sulfat de cupru, formaldehidă, clorură de var, paranitroanilina diazotată, sau prin diazotare.
Colorarea cu materii colorante de cadă se face cu substanfe cari nu sînt solubile în apă şi nu formează săruri solubile. Prin tratare cu acizi reducători, ele devin solubile, trecînd în hidroderivafi sau în leucoderivafi. Sărurile acestor hidroderivafi au caracter substantiv şi se fixează pe fibra, în contact cu aerul, hidroderivafii regenerează materia colorantă, care rămîne fixată pe fibră. Agenfii reducători, întrebuinfafi în practică pentru prepararea căzilor de colorare, sînt hidrosulfitul de sodiu şi rongalita (v.), în mediu alcalin. Băile de colorare ale materiilor colorante de cadă fiind puternic alcaline, nu pot fi colorate cu ele decît materialele textile vegetale. Unele materii colorante din seria indigoului şi cele numite helindon pot fi, totuşi,
reduse în prezenfa carbonatului de sodiu sau a amoniacului — şi pot servi la colorarea lînii. Coloranfii întrebuinfafi sînt indigoul şi derivafii lui, materiile colorante antrachinonice (indantrenice), indigosolii.
Colorarea cu indigo comportă două operafii: prepararea băii-mame (cada) şi prepararea băii de colorare. Baia-mamă trebuie să fie destul de alcalină, penfru ca colorantul să se disolve complet. Operafia durează circa 1/4 oră. Baia de colorare trebuie să fie cît mâi pufin alcălină, pentru a nu altera calităfile materialului textil. Oxidarea leucobazei se face la aer, în circa 20 de minute.
Colorarea cu materii colorante antrachinonice (indantrenice) şi cu derivafi hidron e asemănătoare celei cu indigo, baia fiind însă puternic alcalină. Oxidarea se face tot la aer, tn circa 30 de minute; ea poate fi accelerată prin spălarea materialului colorat cu apă care confine bicromat de potasiu şi acid sulfuric.
Colorarea cu indigosoli consistă în esîerificarea leuco-derivatului cu acid clorsulfonic, în prezenfa aminelor terfiare, şi în trecerea în sarea de sodiu a acestor sulfafi acizi. Indigosolii pot colora orice fel de materiale textile în solufie neutră, regenerînd materia colorantă direct pe fibră, prin hidroliză acidă şi oxidafie. Afară de aer, oxidarea se poate face şi cu clorură ferică sau cu bicromat de potasiu. Colorafiile obfinute sînt foarte frumoase şi rezistente la lumină, la spălat şi la agenfi chimici.
Colorarea cu materii colorante de sulf e asemănătoare celei cu coloranţi de cadă. Coloranfii respectivi se solubilizează prin reducere cu sulfură de sodiu, trecînd în leucobază. După ce colorantul pătrunde în fibră, sub formă de leucobază, el se reface prin oxidare. Excesul de sulfură de sodiu deschide nuanfa colorafiei. Coloranfii de sulf colorează bine bumbacul şi fibrele artificiale. Lîna nu poate fi colorată, fiind atacată de sulfura de sodiu din baie. Colorarea se face în prezenfa sodei calcinate (al cărei rol e de a menfine solufia alcalină) şi a sării Glauber. Temperatura de vopsire e de circa 100°. Operafia durează 3/4 oră. Se obfin colorafii foarte rezistente Ia spălat şi destul de rezistente la lumină, Ia călcat, la acizi şi la alcalii; sînt însă „şterse" (nu. au vioiciune). Pentru o nuánfare mai frumoasă, materialul textil e retratat în ultima baie de vopsire cu perborat de sodiu, iar pentru obfinerea unei nuanfe închise, profunde, e retratat, după clătire, cu săpun, untdelemn şi sodă calcinată.
Colorarea cu materii colorante de developare, în care materia colorantă se formează chiar pe fibră, se foloseşte, fie ca o colorare cu coloranfi de gheafă (naftol), fie ca una cu coloranfi de oxidare (negru de anilină). Pentru colorarea cu coloranţi de gheaţă, fibra se imbibă cu un component de cuplare ((3-naftol, m-fenilendiamină şi naftol AS); apoi se înmoaie în solufia componentului diazotat. Se aleg astfel de componenfi, încît să rezulte o materie colorantă insolubilă, care să rămînă strîns legată de fibră. Spre deosebire de celelalte procedee de colorare, în cari se lucrează la cald, în acest procedeu se lucrează cu amestecuri refrigerente. — Colorarea cu coloranţi cari se dezvoltă pe fibră prin oxidare (de ex. negrul de anilină) se poate face, fie prin imbibare şi oxidare într-o singură baie, fie prin imbibare şi oxidare în băi separate, fie prin imbibare şi oxidare în băi separate cu vaporizare. Se utilizează în special penfru materiile textile vegetale (bumbac). Anilină se întrebuinfează sub formă de clorhidrat, iar ca oxidant se întrebuinfează bicromat de potasiu în prezenfa unui acid mineral. Se pot obfine nuanfe de la roşu la negru, caracterizate printr-o mare rezistenfă. Nu se obfin colorafii galbene sau verzi.
Colorarea cu materii colorante de mordanfi se obfine fixînd colorantul pe fibre impregnate cu mordanfi. Materialul textil formează cu mordanfii „lacuri colorante”, cari sînt com-binafii complexe, insolubile şi frumos colorate. Ca mordanfi se
Culoarea pielii
33
Coloraţia lemnului
întrebuinţează săruri de fier, de crom, aluminiu, staniu sau antimoniu. Cînd se întrebuinfează ca mordant bicromatul de sodiu sau de potasiu, aceştia se descompun în acid cromic şi se fixează sub această formă pe fibră. Bicromatul oxidează o parte din materia colorantă, trecînd în trioxid de crom, care se combină cu restul materiei colorante. Operafia se numeşte cromare. Materiile colorante cu cari se face colorarea aparfin grupului antrachinonei, şi colorează lîna şi mătasea; nu colorează bumbacul, deoarece această fibră se combină greu cu sărurile metalice ale mordanfilor.
Pentru colorarea materiilor textile de origine animală (lîna) se operează ca în cazul coloranfi lor acizi. Ca mordanfi se întrebuinfează în special săruri de aluminiu în amestec cu acid tartric şi acid oxalic, cum şi săruri de crom în amestec cu acid lactic. Temperatura băii poate atinge 100°. Pentru colorarea mătăsii, mordansarea se face, în general, cu sare de aluminiu. Penfru colorarea bumbacului, principalul colorant întrebuinfat e roşul turcesc. Culorile obfinute sînt vii şi, uneori, mai închise decît materia colorantă inifială; ele sînt rezistente la lumină şi la agenfi chimici.
Fibrele artificiale au o mare afinitate pentru coloranfii acizi. După vopsire, ele devin hidrofuge şi au o mare afinitate pentru grăsimi.
Se deosebesc următoarele moduri de colorare a fibrelor artificiale: colorare cu coloranfi solubili, cu adaus de sare Giauber în baie; temperatura de vopsire inifială e de 20°, iar cea finală, de 70°; durata operafiei e de o oră; după colorare, materialul se clăteşte şi se acidulează; — colorare cu coloranfi prin diazotare şi developare, la temperatura inifială de 40° şi, finală, de 75°; — colorare cu coloranfi bazici, la temperatura inifială de 50° şi, finală, de 70°, timp de 1/2 oră; — colorare cu coloranfi în suspensie, insolubili sau greu solubili în apă, la temperatura inifială de 60° şi, finală, de 70°, timp de o oră.
Materiile textile sintetice se colorează, în general, prin adaus de pigmenfi coloranti în masa de filare. Grupările polare speciale —CO—NH, —CO—O, etc. uşurează fixarea coloranfi lor. Lipsa acestor grupări se face simfită la vopsirea fibrelor poli-vinilice sau poliacrilice, colorarea lor prezentînd mari dificultăfi şi fiind posibilă numai sub presiune şi cu mordanfi.
Aparatele în cari se efectuează colorarea depind de natura materialului şi a colorantului.
Colorarea bumbacului se face la maşini cu acfiune discontinuă (căzi de vopsit şi jiggere, v.) şi la maşini cu acfiune continuă, cel mai des folosite astăzi (foulard şi maşini cu trecere continuă).
Firele de bumbac se colorează în sculuri, în bobine, în suluri de urzeală şi în funii, cu coloranfi direcfi, de sulf, de reducere şi, uneori, bazici, în căzi sau în aparate cu trecere continuă. Colorarea firelor în bobine şi în suluri de urzeală se face în aparate în cari solufia de colorant circulă de la centrul căldării spre periferie.
Bumbacul puf se colorează în aparate cu acţiune continuă sau discontinuă, cu coloranfi de sulf (negru de sulf).
Defectele, la colorarea fesăfurilor de bumbac, sînt următoarele: Pet-, din cauza disolvării incomplete a colorantului, cum şi din cauza petelor existente în fesătură; dungi formate la maşinile QQ colorat, din cauza coaserii greşite a bucăfilor de fesătură; locuri nevopsite, din cauză că fesătură n-a fost bine fiartă; bronzarea culorii, din cauza unui exces de colorant; colorare !negală, din cauza preparării neregulate a fesăfurii înainte de colorare, sau din cauza stoarcerii inegale ori a adăugării neuni-torme a solufiei de colorant în timpul colorării.
Colorarea lînii se face în căzi asemănătoare cu cele folosite ja colorarea bumbacului, sau în căzi închise, de ofel inoxidabil, in cari se realizează o reducere a consumului de abur cu 30--40% fafă de cel. din căzi le deschise.
Colorarea mătăsii depinde de structura materialelor de colorat, cum şi de coloranfii întrebuinfafi: fesăturile de mătase naturală Şi artificială se colorează în funie, fără întindere, sau în lăfime;
cele de crep se colorează în căzi mecanice cu acfiune discontinuă, de tip închis sau deschis; cele netede (satin, atlaz, poplin, etc.) se colorează în jiggere automate, închise sau deschise. Colorarea în aparate continue nu e economică. E utilizată foarte mult colorarea pe foulard.
Defectele cari apar la colorarea materialelor de mătase sînt următoarele: inegalitatea culorii, care consistă în dungi şi în pete, rezultat al pregătirii defectuoase a procesului de colorare şi al nerespectării regimului şi a refetelor stabilite; cutele permanente, cari se formează pe fesătură din cauza răsucirii prea mari a funiilor; evantaiele sau razele, locuri necolorate cari apar la înnodarea capetelor funiilor de fesătură, cînd colorarea se face în căzi mecanice; marginile închise, cari se formează cînd fesătură a fost înfăşurată greşit pe sulurile jiggerelor, în special cînd colorarea se face cu coloranfi de cadă şi de sulf; locuri mai deschise sau „purici", cari se formează din cauza unor substanfe chimice cu efect mecanic prea energic.
Defectele de colorare pot fi înlăturate prin recoiorarea materialului în culori mai închise sau în negru. Locurile mai deschise sau cutele permanente nu mai pot fi înlăturate.
Colorarea materialelor de bast (in, cînepă, urzică, ramie, iută, etc.) se efectuează în jiggere, în foulard sau în maşini cu trecere continuă. Stoarcerea se face pe calandre, iar uscarea, pe tobe uscătoare. Firele de bast se colorează manual, în căzi sau în centrifuge cu acfiune discontinuă.
Defectele cari apar la colorarea materialelor de bast sînt: colorarea inegală, petele, locurile murdare, etc., cauzate de ne-respectarea procesului de colorare şi de spălarea defectuoasă a materialului, — cum şi slăbirea fesăfurii, cauzată de nerespec-tarea regimului tehnologic la prelucrare.
î. ~ pielii. V. Pieloplastie.
2. ~ tranşei. Poligr. V. Marmorare.
8.	Coloraţia lemnului. Silv., Ind. lemn.: Defect de culoare al lemnului verde, fasonat sau debitat, caracterizat prin abaterea anormală a colorafiei de la culoarea proprie speciei lemnoase^ respective, colorafia fiind foarte diferită, mai mult sau mai pufin caracteristică pentru cauza care a produs-o, şi cuprinzînd diferite porfiuni neregulate ale lemnului (de ex. partea centrală, partea periferică, porfiuni inelare neregulate, pete, etc.). Cauza principală a diverselor colorafii ale lemnului sînt ciupercile xilofage (v.), ori diferifi factori neparazitari, cum sînt: cauze mecanice, temperaturile prea înalte sau prea joase (de ex. gerul, pentru lemnul arborilor), confinutul prea mare în tanin la stejar, in-fiuenfa anumitor soluri argiloase pe cari cresc arborii, păstrarea îndelungată a lemnului în anumite condiţii de mediu (de ex. lemnul de stejar înecat sute de ani în apă capătă o frumoasă culoare brună-negricioasă). Colorafia lemnului neatácat de putregai nu afectează în mod esenfial proprietăfi le mecanice ale lemnului; în general, acesta îşi păstrează structura şi greutatea specifică. Uneori, lemnul colorat capătă proprietăfi mecanice mai favorabile, ori greutate specifică mai mare. Lemnul colorat şi în special cel colorat neuniform ori pătat e, în general, depreciat în oarecare măsură, mai ales în întrebuinfările lui la fabricarea mobilei, a tîmplăriei mai pretenfioase şi a altor produse fine.
Colorafia lemnului poartă diferite numiri standardizate în fara noastră, după felul lor ori după cauza care a produs-o, cele mai importante fiind: albăstreala, colorafia cafenie, colorafia de plutire, duramenul fals, inima brună a frasinului, inimâ de ger a fagului, inima roşie a fagului, inima stelată a fagului, lunura, mucegaiul, petele de mucegai, petele de tanin, roşeafa.
Pentru prevenirea colorării lemnului din cauze micologice
—	care se produce în special în lunile calde şi umede de vară — materialul lemnos trebuie scos cît mai repede din mediul umed al pădurii şi depozitat în locuri bine aerate şi uscate. O măsură mai bună consistă în debitarea rapidă a lemnului şi stivuirea produselor în condifii bune. Dacă lemnul nu poate fi scos la timp din pădure, arborii doborîfi trebuie
3
Colorgraf
34
Colorimeirie
să fie lasafi cu vîrfurile netăiate, pentru a grăbi uscarea lemnului prin transpirafia frunzelor încă verzi. Buştenii se păstrează, în oarecare măsură, prin acoperirea capetelor lor cu anumite paste ori substanfe fungicide, prin cufundarea lor în apă sau prin stropirea frecventă cu apă (ploaie artificială).
Coloraţia cafenie a lemnului apare la materialul umed de răşinoase (molid şi brad) şi anume la buştenii cojiţi imediat după doborîre şi finufi apoi în locuri umede sau dafi pe apă, încă verzi. Prin uscare, colorafia cafenie se atenuează.
Colorafia de plutire a lemnului e caracterizată prin îngăl-benirea uşoară a lemnului de răşinoase (în special de molid şi de brad) plutit, după uscarea lui. Nu afectează decît în mică măsură valoarea de întrebuinţare a lemnului, mai mult în lucrările de tîmplarie fină şi de mobilă.
1.	Colorgraf, pl. colorgrafe. Poligr.: Aparat electronic de corectat şi de dozat extrasele de culori obfinute pe negative fotografice, destinat special pentru pregătirea formelor de tipar adînc multicolor, dar care, cu mici modificări ale părfii electronice, poate fi folosit şi pentru tipar înalt sau pentru tipar offset multicolor. Aparatul e echipat cu o masă de urmărit imaginile, pe care se pot fixa filme sau plăci. Pe masă se fixează cele trei negative parfiale, necorectate, cum şi trei, respectiv patru filme sau plăci fotografice, pe cari se execută negativele sau diapozitivele în semitonuri, cu valori corectate. Comutarea de la tricromie la patrucromie poate fi făcută cu sau fără recalcularea gradului de negru. Masa e acfionată hidraulic. Aparatul electronic de calcul, instalat într-un dulap separat, e dimensionat astfel, încît recalculează impulsurile electrice primite de la négativele necorectate prin celulele fotoelectrice şi trimite tensiuni redresate, cari, transformate în raze de lumină, execută expunerea regiunii respective a plăcilor sau a filmelor corectate. Formatul maxim al clişeelor e de 30X40 cm; durata retrans-misiunii penfru cele trei sau patru negative (diapozitive) é de aproximativ 100 de minute (pentru plăci cu dimensiuni mai mici, durata de preparare e mai scurtă).
2.	Colorimeirie. 1. F/z.; Metodă fizică de analiză chimică cantitativă, bazată fie pe determinarea fluxului de radiafie (uneori, vizibilă) absorbită de substanfa de analizat, fie pe compararea culorii unui strat din substanfa de analizat (datorită absorpfiei unei fracfiuni din fluxul de lumină incident) cu culoarea unui etalon (solufie a aceleiaşi substanfe, de concentrafia cunoscută, sau filtru de aceeaşi culoare), pe care cade acelaşi flux incident de radiafie. Se deosebesc, deci, două metode de analiză colorimetrică: metoda de colorimetrie absolută şi metoda de colorimeirie prin comparafie. în ambele metode, observafia poate fi, fie obiectivă (cu receptoare convenabile), fie subiectivă (cu ochiul). Fafă de metoda prin comparafie, metoda absolută prezintă avantajul de a fi mai rapidă, adeseori mai sensibilă, şi de a nu necesita etaloane. în ambele metode se obfine sensibilitatea maximă, cînd radiafia folosită are lungimi de undă cît mai apropiate de cea a maximului benzii de absorpfie a substanfei cercetate, astfel încît coeficientul de extincfie să aibă valori cît mai mari. în observafie e folosită, fie radiafie mono-cromatică emisă de un izvor adecvat, fie radiafie oarecum monocromatizată prin filtre, fie (în cazul metodei prin comparafie) chiar lumină albă. în anumite cercetări, instrumentul de măsură comportă ca parfe integrantă un monocromator, astfel încît măsurarea absorpfiei se poate face pentru radiafii de diferite lungimi de undă. Astfel de instrumente se numesc spectro-fotometre (v.)f iar studiul absorpfiei unéi substanfe pentru un întreg domeniu de lungimi de undă face obiectul spectro-fotometriei (v.).
Determinările colorimetrice se bazaază pe legea lui Beer (v. Beer, Iege3 lui ^). Conform legii lui Beer, intensitatea / a fluxului de radiafia care străbate un strat de grosime d dintr-o solufie de substanfă absorbantă, de concenfrafie c, e dată de / = /0r^' respectiv de / = /q W~e°cd,— ^respectiv £q, fiind
două constante cari caracterizează substanfa absorbantă din solufie, numite, prima, coeficientul de absorpfie, iar a doua, coeficientul de extincfie al acelei substanfe pentru radiafia
folosită. Mărimea D= log -~ = z$cd se numeşte extincfia sub,
stanfei penfru acea radiafie. Dacă radiafia incidenţă nu e mono-cromatică, ci confine radiafii monocromafice penfru cari coeficientul de extincfie are valori cari variază între limite mari, extincfia D nu e proporfională cu concentrafia c şi, deci, legea lui Beer nu se aplică. O substanfă verifică legea lui Beer, în solufie, cu atît mai bine cu cît, în domeniul de lungimi de undă ale radiafiei incidente, coeficientul de extincfie variază mai pufin în funcfiune de lungimea de undă.
Colorimetria prin comparafie. Colorimetria prin metoda comparafiei se bazează pe faptul că, Ia intensitate egală Iq a fluxurilor incidente pe solufia de cercetat şi pe etalon, culoarea va apărea aceeaşi cînd intensitatea 1 a fluxurilor emergente e aceeaşi. în acest caz, deci, extincfii le D sînt egale. Se folosesc două procedee de comparafie.
în primul procedeu, etalonul e o solufie, de concenfrafie cunoscută, a aceleiaşi substanfe a cărei concenfrafie, într-o solufie necunoscută, se determină colorimetric. în acest caz, coeficientul de extincfie are aceeaşi valoare penfru solufia necunoscută şi pentru etalon, şi egalitatea extincfiilor se obfine prin varierea grosimii straturilor celor două solufii. La egalitate de culoare, deci, C\d\ = C2d2, — q, respectiv c2 fiind concentrafia solufiei cercetate, respectiv a solufiei etalon, iar d\, respectiv d2, grosimile de strat respective. în practică, concentrafiile celor două solufii trebuie să fie de acelaşi ordin de mărime, astfel încît raportul grosimilor de strat străbătute să nu difere prea mult de unitate. Comparafia egalităfii extincfiilor celor două solufii se facé, fie cu ochiul (prin compararea egalităfii culorilor celor două solufii, văzute prin transmisiune), fie cu alte receptoare, de exemplu cu celule fotoelectrice (v. şî Colorimetru).
în al doilea procedeu se menfine constantă grosimea de strat şi se variază, într-un mod cunoscut, concentrafia solufiei cu care se compară solufia necunoscută, astfel încît extincfiile să devină egale. într-o realizare mai simplă, pentru comparafie se foloseşte fie o serie de solufii de concentrafii crescătoare, fie o serie de filtre de sticlă de aceeaşi nuanfă ca şi cea a solufiei cercetate. Pe această cale se determină, cu suficientă precizie, exponentul de hidrogen al unei solufii.
Colorimetria absolută. în colorimetria absolută, determinarea concentrafiei c a solufiei unei substanfe absorbante de coeficient de extincfie 8j cunoscut se realizează măsurînd intensitatea /0, respectiv I, a fluxului care cade pe stratul de solufie, respectiv care străbate acest strat, cum şi grosimea d a stratului, concentrafia	fiind dedusă din legea	lui	Beer:
î , A) 1	-	A)
c=MIo97=^Io9T
Determinările se fac fie cu receptoare obiective convenabile (de ex. cu celule fotoelectrice, termoelemente sau bolometre), fie cu ochiul. în cazul instrumentelor cari folosesc receptoare obiective, se măsoară / şi Iq după ce, printr-o etalonare convenabilă, a fost determinată, o dată pentru totdeauna, valoarea constantei k$. Astfel de instrumente prezintă avantajul de a nu	necesita	etaloane. Metoda poate	fi	folosită	şî	dacă	legea
lui	Beer nu	e verificată, adică dacă	nu	există	proporfionalitafe
între concenfrafie şi D — log — , cu condifia să se stabilească, în prealabil, curba c-f(D).
Determinări colorimetrice absolute pot fi efectuate şî prin observafii vizuale. în astfel de determinări se folosesc două fascicule de lumină vizibilă, dintre cari unul străbate solufia de cercetat şi altul un strat neabsorbanf, de exemplu o cuvă în care e introdus solventul, şi se slăbeşte intensitatea acestui
Coiorimetrie
35
Colorimetru
lascicul pînă cînd devine egală cu cea a fasciculului care a străbătut solufia absorbantă (v. sub Colorimetru).
Precizia unei determinări colorimetrice depinde de precizia cu care poate fi măsurată intensitatea unui flux de radiafie, respectiv de precizia cu care poate fi constatată egalitatea de culoare a fasciculelor cari străbat cele două solufii de comparat, în determinările în cari e folosit ca receptor ochiul, precizia e limitată de sensibilitatea cu care acesta poate distinge diferenfe de strălucire pentru radiafii de aceeaşi culoare. Cînd cele două cîmpuri.de observat sînt observate simultan, precizia poate atinge 1%, variind în funcfiune de lungimea de undă a radiaţiei folosite, deoarece ochiul are sensibilitate maximă pentru
radiafii cu lungimi de undă în jurul lui 5500 A. De asemenea, într-o oarecare măsură, precizia determinării depinde de absorpfia exercitată asupra radiafiei incidente şi e maximă cînd transmisiunea e de 10***20%. în determinările cu alte receptoare, precizia depinde de diferenfă minimă dintre două fluxuri incidente, care poate fi simfită da receptorul respectiv. Ea depinde de intensitatea fluxului de radiafie care cade pe acel receptor. Precizia poate atinge 0,5%.
î. Colorimeirie. 2. F/z.; Metodă de determinare a caracteristicilor unei culori.
2.	Colorimetru, pl. colorimetre. F/z.; Instrument care serveşte la determinarea colorimetrică a concentrafiei solufiilor substanţelor colorate (v. Coiorimetrie). După metoda de lucru folosită, se deosebesc colorimetre prin comparafie şi colorimetre absolute.
Se folosesc două tipuri de colorimetre prin comparafie: colorimetre cu observare subiectivă (în cari receptorul e ochiul) şi colorimetre cu observare obiectivă (în cari receptorul e fie o celulă fotoelectrică, fie o pilă termoelectrică, fie un bolometru, etc.). Ambele tipuri de instrumente sînt bazate pe legea lui
Beer:I = I0e kfíCd, respectiv / = /q 10“
în care k$ e coefi
/. Colorimetru Dubosq.
cientul de absorpfie al solufiei pentru radiafia folosită, 8q e coeficientul de extincfie, c e concentrafia şi d e grosimea stratului de solufie străbătut de radiafie.
în colorimetria prin comparafie se trimit fluxuri de radiafie de aceeaşi intensitate prin solufia de cercetat de concentraţie c şi printr-o solufie de concentrafie cunoscută co a aceleiaşi substanfe	în acelaşi solvent şi se	variază grosimile	de	strat
străbătute	de radiafie d, respectiv	do, pînă	cînd	intensitatea
fluxului emergent e aceeaşi, ceea ce se constată, subiectiv, prin observarea egalităfii de culoare a celor două solufii, iar obiectiv, prin măsurări- directe de intensitate de flux. în acest caz, cq d$ — = cd\ măsurînd pe d$ şi pe d şi cunoscînd concentraţia cq se deduce concentrafia necunoscută c.
Colorimetru! cu observafie oculară cel mai des folosit e colorimetru! Dubosq (v. fig. I). în principal, el e alcătuit din două cuve	cilindrice cu fundul plan	Fi şi F2,
rn cári se	pun solufiile de comparat	şi în cari
pot pătrunde, mai mult sau mai pufin, doi cilindri plini, de sticlă transparentă, Tj şi T2, astfel încît grosimea de strat de solufie, traversată de. fasciculul- de radiafii, e determinată ae fundul cuvei respective şi de fundul cilindrului plonjor. Radiafia incidenţă, provenită de la un izvor de radiafii, e trimisă asupra cuvelor de oglinda plană S, iar fasciculele emergente sînt concentrate, în două zone vecine ale cîmpuiui observat, de sistemul de prisme reflactăf03re p şi sînt observate prin lupa L.
O	variantă a colorimetrului Dubosq e micro-co lön metrul Bechstein, căruia îi e suficient 1 cm3 d© solufie, pentru o adîncime maximă de 60 mm coloană de lichid. Acest microcolorimetru e folosit cînd se dispune de cantităfi mici de solufie de analizat, mai ales în scopuri medicale.
în unele colorimetre folosite pentru determinarea exponentului de hidrogen, sistemul de cuve e mai complicat şi fluxurile de radiafie traversează două straturi de solufie absorbantă suprapuse.
în colorimetrele obiective de tip Dubosq, comparafia culorilor se realizează comparînd intensitatea celor două fluxuri emergente cu două celule fotoelectrice (respectiv două pile termoelectrice, etc.), montate în opozifie pe un galvanomefru, şi se variază grosimile de strat pînă cînd galvanometrul nu mai deviază, în care caz intensităfile fasciculelor emergente sînt egale.
—	în colorimetria absolută se determină concentrafia căutată c, măsurînd intensitatea Iq a fluxului de radiafie incident, intensitatea I a fluxului emergent, şi cunoscînd coeficientul de extincfie 80 al substanfei absorbante şi grosimea de strat.
1	1
Din legea lui Beer rezultă c = -log — . Se folosesc atît
colorimetre obiective, cît şi colorimetre cu observafie vizuală.
Se deosebesc două tipuri de colorimetre obiective pentru colorimetria absolută: colorimetrele cu un singur receptor şi colorimetrele cu două receptoare.
La tipul cel mai simplu de colorimetru cu un singur receptor, în calea radiafiei incidente se introduc, pe rînd, stratul de solufie şi, apoi, un strat de aceeaşi grosime dé solvent pur, receptorul măsurînd, succesiv,	5
valorile I şi, apoi, Iq (v. fig. II). ^ în alte tipuri de astfel de colorimetre fie că se determină căderea de potenfial într-o rezistenfă exterioară, datorită curentului electric produs de receptor, fie că se compensează căderea de potenfial dintre polii celulei fotoelectrice receptoare, etc.
în colorimetrele cu doua receptoare se măsoară, fie direct cele două infensităfi / şi Iq, fie,
CUO metodădiferenfială,diferenţa II. Colorimetru cu un receptor, dintre aceste intensităfi, fie, CU S) izvor de radiafie; L) lentila coli-omefodădezero,seasigurăegali- mafoare; Cj) cuvă cu solufie; C2)cuvă tateadintre intensităfile fluxurilor cu solvent; F) filtru penfru mono-cari cad pe cele două receptoare cromatizare; R} receptor; G) insfru-reducînd, într-un mod cunoscut,	ment	de	măsură,
intensitatea/0 a fluxului incident,
pînă cînd ea devine egală cu intensitatea I a fluxului care a străbăiut substanfa absorbantă. Reducerea intensităfii Iq se poate face cu o pană fotometrică (v.), cu o diafragmă de deschidere variabilă, cu un strat de grosime variabilă de lichid absorbant, etc. în fig. III e reprezentat un colorimetru cu două receptoare (colorimefrul Lange). în acest instrument se foloseşte, fie un instrument de măsurăG, gradat direct în procente de absorpfie	III, Colorimetru cu două receptoare,
a substanfei din cuva S) izvor de radiafie; Lit i2) lentile colimatoare. Cj, rezistenfele varia- Q) cuvă cu solufie; C2) cuvă cu solvent; D) dia-bile Sj şi S2 servind fragmă reglabilă; F) filtre; Rj, R2) receptoare; la ajustarea instrumen- G) instrument de măsură; Sit S2) rezistenţe variabile, tu lui, astfel încît să
indice o absorpfie de 100%, cînd în fafa cuvei Q se aşază un ecran perfect opac, şi diafragma D lipsind, — fie un instrument, de măsură G( care serveşte ca instrument de zero, diafragma D, cu deschidere variabilă, dînd direct procentajul de absorpfie.
-<ZH
3*
Colorisi
36
Colfar
Colorimetrele pentru determinări absolute, în cari receptorul e ochiul, se bazează tot pe principiul reducerii intensităfii fluxului de radiafie care traversează solventul pur pînă cînd intensitatea lui devine egală cu cea a fluxului care a străbătut solufia absorbantă. Un tip de astfel de colorimetru e colorimetru I Pulfrich (v. fig. /V). în acest instrument, egalizarea
5
Fig. b reprezintă una dintre schemele de alimentare posibile— alimentarea paralel—, în care bateria Ea, tubul şi circuitul oscilant sînt conectate în derivafie. Bobina Ls, de inductivitate mare, serveşte pentru a împiedica trecerea la masă a curenfilor alternativi (cari, altfel, ar fi scurt-circuitafi de sursa Ea), iar condensatorul C*,, de capacitate mare, are rolul de a separa tensiunea continuă + Ea (care, altfel, ar ajunge, prin bobina L, pe grilă). Rezistenfa Rg realizează negativarea automată, prin curent de grilă, a tubului.
Frecvenfa oscilafiilor produse de acest oscilator e dată (cu o precizie suficientă în practică) de relafia
/*
IV. Colorimetru Pulfrich.
1) dispozitiv de iluminare; 2) cuvă; 3) dispozitiv de concentrare a luminii;
4) ocular; 5) şurub micrometric,* Dj, D2) diafragme.
intensităţilor se face cu diafragme cu deschideri dreptunghiulare Di, D2i manevrate cu ajutorul unor şuruburi cu toba gradată direct în procente de absorpfie sau în extincfii.
Colorimetrele absolute în cari observarea celor două fluxuri se face simultan, atît cele în cari se măsoară intensităfile acestor fluxuri, cît şi cele în cari ele sînt egalizate, prezintă avantajul de a nu necesita izvoare de radiafie absolut constante în timp.
î. Colorisf, pl. colorişti. Artă: Pictor ale cărui opere se disting, în special, prin vioiciunea coloritului şi prin efectul produs de colorit, desenul sau compozifia fiind lăsate pe planul al doilea al interesului său.
2.	Cclorit, pl. colorituri. Artă: Impresia generală produsă de ansamblul culorilor unui peizaj, ale unui tablou, ale unui grup de obiecte, etc. (colorit cald sau rece, intens sau stins, violent sau îndulcit, etc.).
3.	Colosal, ordin ~ . Arh. V. sub Ordin de arhitectură.
4.	Colofipie. Poligr. V. sub Fotocolografie.
5.	Coloxilenă. Chim.: Substanfă obfinută prin purificarea mecanică şi chimică a bumbacului, urmată de tratarea lui într-o solufie de acid azotic şi sulfuric, pînă la nitrarea la un anumit grad. E o substanfă intermediară la fabricarea celuloidului.
Coloxilenă e materia primă din care se prepară colodiul, disolvînd-o într-un amestec de părfi egale de alcool etilic şi de eter sulfuric. Viscozitatea solufiei e funcfiune de cantitatea de coloxilenă disolvată şi se indică în procente; de exemplu: colodiul de 4% confine 4g coloxilenă în 100 cm3 alcool şi eter.
6.	Colpac. Tehn. mii.: Sin. Clopot (v.).
7.	Colpachi. Tehn. mii.: Sin. Clopot (v.), Colpac.
8.	Colpifts, oscilator Elf.: Oscilator electronic cu un singur circuit acordat, la care reacfia pozitivă e realizată prin cuplaj capacitiv.
2 jt
V-
cacg
'C.+C,
F
Coif de alamă, asemănător.
Oscilator Colpitts.
a) schema de principiu penfru componentele alternative; b) schema de alimentare paralei.
Schema oscilatorului Colpitts, penfru componentele alternative ale curenţilor şi tensiunilor, e reprezentată în fig. a.
iar între amplitudinile componentelor alternative, a tensiunii anodice şi a tensiunii de grilă, există relafia UjUg — CgjCa. Sin. Oscilator în trei puncte cu cuplaj capacitiv.
9.	Coif, pl. coifuri. 1: Punct proeminent în care se întîlnesc douăsaumai multe muchii ale unui obiect, aleunei laturi, ale unei figuri, etc., respectiv două străzi.
10.	~ de alamă. Poligr.: Element tipografic cu care se completează liniile de alamă, cînd sînt folosite pentru executarea unui chenar, cu scopul de a obfine o bună intersectare a liniilor (v. fig.).
u.	~ de registru. Poligr.: Piesă de tablă de fi er nichelată, cromată sau brunată, uneori de tablă de alamă, care se aplică pe coifurile registrelor voluminoase şi folosite mult, pentru a le da o rezistenfă mai mare.
12.	Colj, pl. colfi. 2: Fiecare dintre vîrfurile
lungi şi ascufite	ale dinfilor unei greble, ale
coarnelor unei	furci sau ale unui alt	obiect
13.	Coif. 3. V. Embrion.
14.	Coif. 4: Cui de formă specială, montat pe talpa încălţămintei, ori pe potcoavele animalelor de tracfiune, penfru a împiedica alunecarea pe zăpadă, pe gheafă, pe povîrnişuri, etc.
îs. Coif an, pl. colfani. Silv., Ind. piei.: Formafiune patologică, rezultată din creşterea neregulată, colfuroasă, a ghindei stejarului (Quercus pedunculata), mai rar a gorunului (Quercus sessiIi-flora), care apare în urma atacării ghindelor tinere de viespea Cynips quercus	calicis Burgsd. Această	insecta	îşi	depune
ouăle înfepînd	la bază ghindele tinere,	înăuntrul	cărora	se
dezvoltă apoi larvele, cari provoacă formarea galelor respective (v. şî sub Gale). Colfanii bine conservafi au un confinut bogat în substanfe tanante (22—40% din materialul uscat). Ei sînt considerafi cel mai prefios produs tanant natural din fara noastră, fiind valorificafi — într-o oarecare măsură — ca produs accesoriu al pădurilor de stejar, prin recoltare toamna (în lunile septembrie şi octombrie), după cădere. Importante pentru păstrarea proprietăfi lor tanante sînt alegerea momentului recoltării şi depozitarea adecvată a colfanilor după recoltare (ferirea de spălare prin ploaie, şi de umezire, care provoacă mucegăirea). Colfanii de calitatea I au culoare galbenă-brună, iar cei de calitatea II, brună-negricioasă. Se întrebuinfează la fabricarea extractelor tanante în amestec cu cojile de molid şi de stejar, îmbogăfind confinutul în substanfe tanante şi îmbunătăţind calitatea extrasului obfinut. Talpa tăbăcită cu extract de colfani are culoare deschisă, e foarte rezistentă şi tare, cu proprietăfi hidrofobe. Sin. (impropriu) Colfar.
io.	Colfar, pl. colfare. 1. Tehn., Mş.: Sin. Echer (v.).
Colfar
37
Comandă
i. Colfar, pl. colfare. 2. Ind. lemn., Cs.; Piesă metalică sau de lemn, cu două aripi sau cu două laturi sau fefe în unghi
3!Ql]
Colfar de litere.
Colţare şi îmbinări consolidate cu colfare. a) îmbinare cu colfar de tablă de oţel aplicat (la cercevea); b) şi c) îmbinări cu colfare de lemn; d) colfar de ofel (forjat sau matrifat) pentru banchetă de îmbarcafie; Í) piese îmbinate; 2) colfar.
drept, care serveşte la rigidizarea sau la protejarea unei îmbinări de coif (v. fig.), de exemplu la cercevele.
2.	Colfar, pl. colfare. 3. Metg.: Sin. Cor-nieră (v.).
3.	Coifar, pl. colfare. 4. Me/g..* Sin. Netezitor de coifuri (v. sub Netezitor şi sub Formare, unelte de ~).
4.	Colfar, pl. colfare. 5. Poligr.: Calibru pentru controlul înălfimii literelor tipografice (v. fig.), avînd doi perefi neparaleli, executat astfel, încît la mijloc depărtarea dintre perefi corespunde exact înălfimii normale a literelor (23,566 mm); pe una dintre margini, colfarul are o scară gradată cu diviziuni de 0,03 mm (v. şî sub Tipometru).
5.	Colfar, pl. colfare. 6. Poligr.: Element tipografic de alamă sau de plumb, mai mult sau mai pufin ornamentat, care formează coiful unui chenar.
Colfarul poate fi un simplu coif de alamă; cînd el e mărginit de linii şi formează o casetă mică, se numeşte colfar casetat (v. fig.).
6.	Colfar, pl. colfari. 7. Silv.:
Sin. (impropriu) Colfan (v.).
§ 7. Colfar de accidenfe. Poligr.: Gálion (v.) de dimensiuni mai mari, avînd una dintre laturi mobilă, pentru a putea potrivi lăfimea necesară a coloanei care se culege. Colfarul de acci-denţă e folosit la culegerea anunfurilor cu dimensiuni mai ^ari şi la executarea de lucrări tabelare.
8.	~ de afişe. Poligr.: Gálion cu dimensiunile unei coli întregi de hîrtie (700X100 cm), şi chiar mai mare, format din două laturi de lemn încheiate în unghi drept şi avînd din distanfă în distanfă găuri cari corespund găurilor făcute într-o planşetă de lemn de mărime corespunzătoare. Colfarul se fixează de planşetă cu cepuri. Colfarul de afişe e folosit la culesul afişelor de dimensiuni mari, al căror text nu mai poate fi cules în culegar, din cauza mărimii şi a greutăfii literelor. Acestea se aşază direct în colfarul de afişe, care face simultan serviciul de culegar şi de galion.
9.	Colţişor, pl. colfişoare. Poligr.: Articol mai mic, aşezat in unul dintre coifurile paginii unui ziar, cu excepfia coifului din dreapta sus, pentru care se foloseşte numele de fereastră Paginarea colfişorului se face pe 2—3 coloane; el se separă de restul paginii printr-o linie compactă.
10.	Columbar, pl. columbare. 1. Arh.: Sală sau construcfie specială într-un crematoriu, ai căror perefi au nişe în cari se păstrează urnele cu cenuşa celor incinerafi.
Modele de colfare casetate.
n. Columbar, pl. columbare. 2. Arh.: în Antichitate, con-strucfie funerară într-un cimitir, săpată în stîncă sau subterană, în ai cărei perefi erau amenajate şiruri de nişe mici, în cari se depuneau urnele funerare. Sin. Columbariu.
12.	Columbif. Mineral.: Sin. Niobit (v.).
13.	Columbiu. Chim. V. Niobiu.
14. Columella. Paleont. V. sub Gasteropode.
îs. Columnar. Mineral. V. sub Habitus.
16.	Columnă, pL columne. Arh.: Mare monument comemorativ în formă de coloană izolată, ridicat în amintirea unui eveniment important. Exemplu: columna lui Traian, de la Roma, înaltă de 29 m şi împodobită, la exterior, cu basoreliefuri dispuse după o elice şi reprezentînd scene din timpul cuceririi Daciei de armatele romane, în amintirea căreia a fost ridicată.
17.	Colur, pl. coluri. Ind. far.: Braful de lemn prin care cîte două aripi opuse ale unei rofi de moară de vînt sînt legate de grindei, căruia îi transmit mişcarea de rotafie. Sin. Săgeată. V. sub Moară de vînt.
18.	Colusif. Mineral.: Varietate de tetraedrit, bogată în staniu, în zinc şi arsen.
19.	Coluviai, depozit Geo/. V. sub Coluviu.
20.	Coluviu. Petr.: Material detritic rezultat ca produs de dezagregare a rocilor prin acfiunea agenfilor fizici (apa, ghe-farii, vînturile, etc.), care a suferit un transport la distanfă mică de la locul de formare. Astfel de depozite (depozite coluviale), sedimentate prin gravitafie, se formează pe pantele mai înclinate ale dealurilor şi ale munfilor.
21.	Colva. Ind. text.: Fibră de celuloză regenerată de tip viscoza (v.), în calităfi cari diferă între ele prin lungimea de rupere (15---30 km) şi cari au alungirea la rupere de 24%.
22.	Cclvadur. Ind. text.: Fibră de cord de celuloză regenerată de tip viscoza, care se deosebeşte prin rezistenfa mare, avînd lungimea de rupere 33 km în stare uscată şi 23 km în stare umedă (identică cu lungimea de rupere a celui mai bun bumbac). Alungirea de rupere a colvadurului în stare uscată e de 23%, iar în stare umedă, de 26%, adică foarte apropiată de alungirea de rupere a mătăsii, care e de 25—35% în stare uscată şi de 30--*40% în stare umedă.
23.	Coma. 1. Opt.: Aberafie a unui sistem optic care se prezintă cînd pe sistem cade un fascicul larg de raze de lumină, înclinat fafă de axa fasciculului. V. sub Aberafie optică.
24.	Coma. 2. Te/c.: Aberafie a .lentilelor electronice, care se caracterizează prin aparifia unei estompări progresive (mărirea cercului de difuziune) spre periferia imaginii.
25.	Coma, efect Te/c.: Creşterea în amplitudine a unui lob secundar al caracteristicii de directivitate a unei antene cu directivitate reglabilă, în funcfiune de direcfia principală de radiafie. Acest lob secundar e situat în partea opusă noii direcfii principale fafă de direcfia principală inifială (v. fig.). Efectul coma e însofit de scăderea cîş-tigului în direcfia principală.
26.	Comană, pl. comane.
Ind. far.: Laful care leagă boldurile la casa ţărănească, formînd partea cea mai înaltă a construcfiei. Sin. Coroană,
Coamă, Culma.
27. Comandă,pl.comenzi.
1.	Tehn.: Operafieîncare, printr-un şir cauzal de fenomene ce se desfăşoară în circuit deschis, se impun unui sistem tehnic, cu ajutorul unui mic consum de putere, anumite regimuri de funcfio-nare. Circuitul în care se desfăşoară şirul cauzal de fenomene fiind
Caracteristici de directivitate ale unei antene parabolice de radiolocafie.
1) caracteristica inifială; 2) caracteristica cu direcfia principală deplasată; 3)efectul coma.
Comanda acţionărilor electrice
38
Comanda acfionărilor electrice
deschis, mărimile (de ieşire) cari se stabilesc în urma comenzii în sistemul tehnic nu reacţionează asupra proceselor de comandă. Comanda se deosebeşte de aservire şi de reglare (v.), în cari şirul cauzai de fenomene se desfăşoară în circuit închis (bucla de şservire, respectiv de reglare), ceea ce dă posibilitatea să se constate, în aceste ultime două operafii, măsura în care s-au realizat regimurile de funcţionare dorite, prin compararea valorilor de consemn cu valorile efectiv realizate ale mărimilor de ieşire. Comenzile se efectuează printr-un echipament de comandă (v. Comandă 2). Uneori, în locul termenului comandă se utilizează termenul impropriu confroI sau derivatele lui (de ex. control de volum, controler, etc.). —
După modul în care se efectuează comanda, se deosebesc; Comandă directă, la care elementul de inifiere acfionează direct asupra elementului de execuţie a comenzii.
Comandă indirectă, la care acfiunea elementului de inifiere e transmisă — cu sau fără amplificare — la elementul de execufie prin intermediul altor elemente, cari pot fi mecanice, electrice, electronice, hidraulice, pneumatice, optice, etc.
Comandă la distanfă, individuală, la care elementul de inifiere şi elementul de execufie, fiind amplasate în general la distanfă, sînt legate printr-o transmisiune mecanică, electrică, pneumatică, hidraulică, etc.
Se numeşte telecomandă (v.) comanda la distanfă care utilizează o transmisiune efectuată cu ajutorul unui echipament de telecomunicafii, fie din cauza distanfei foarte mari, fie datorită avantajelor pe cari le prezintă acest echipament (de ex. numărul mare de căi de transmisiune), fie din cauza imposibilităfii de a realiza o transmisiune de alt tip (de ex. cînd elementul de execufie e amplasat pe o unitate mobilă). —
După modul de inifiere a comenzii, se deosebesc: Comandă manuală, la care ansamblul de operafii e inifiat de om, folosind butoane, manete, pedale, volanuri, etc.
Comandă automată, la care ansamblul de operafii e inifiat de variafia unei mărimi independente de sistemul tehnic comandat. (Se obişnuieşte să se considere automată şi comanda Ia care în operâfiile de inifiere intervine omul, dar într-o măsură foarte redusă, limitată la manevre foarte simple.)
î. ^a acfionărilor electrice. Elf.; Comandă penfru pornirea, reglarea . turafiei, frînarea, inversarea sensului de rotafie şi menfinerea regimului de funcfionare al unei acfionări electrice în conformitate cu cerinfeje procesului tehnologic la care se aplică.
în cazurile în cari nu se cer condifii speciale în ce priveşte regimul de funcfionare, se utilizează comanda manuală prin întreruptoare, comutatoare stea-triunghi, autofransformatoare de pornire, reostate de pornire şi de reglare, etc.
în cazuri mai complexe, cînd procesul tehnologic e totuşi suficient de stabil sau cînd eventuale perturbafii (abateri) ale parametrilor nu influenfează sensibil procesul tehnologic, se utilizează comanda automată în circuit deschis (v. Automat, sistem ~). în astfel de cazuri, unele dintre impulsurile de comandă sînt date, fie manual de operatorul insfajafiei printr-o manevră simplă (buton de comandă), fie de un alt element de impuls (traductor de temperatură, de nivel, presiune, etc.). Celelalte operafii necesare de conectare, de scurt-circuitare a treptelor rezistenfelor de pornire, etc., sînt efectuate automat, prin dispozitive corespunzătoare, ca relee, contactoare, etc.
_ în cazul acfionărilor complexe în cari anumifi parametri trebuie menfinufi neschimbafi cu abateri mici, sau cari trebuie să urmărească un program dat, etc., se utilizează comanda automată completată cu un control automat al îndeplinirii comenzii, ceea ce constituie în ansamblu un sistem automat în circuit închis (v. Automat, sistem ~).
Ca exemplificare se examinează mai departe cîteva scheme de acfionări electrice cu comandă automată (în circuit deschis), folosind simbolurile uzuale (v. Simbol).
Comandă reversibilă penfru mofor cron în scurf-circuif.
Comandă reversibilă pentru motor asincron în scurf-circuit
(v. fig. I). Schema cuprinde două contactoare tripolare D şi S pentru cele două sensuri de rotafie, butoanele duble BD şi BS pentru pornirea şi inversarea sensului de rotafie şi butonul BO pentru oprire. Comanda pentru pornirea în sensul dorit se face apăsînd bufonul dublu BD sau BS, iar oprirea se face apăsînd butonul 80. Folosirea butoanelor duble Li L2 h permite inversarea sensului de rotafie din mers cu o singură manipulare, realizînd şi o blocare electrică. De exemplu( dacă se apasă butonul BS, se întrerupe întîi circuitul contactorului D şi se stabileşte circuitul confac-torului S,provocîndschimbarea sensului de rotafie, Schema poate fi realizată şî cu butoane simple; în acest caz, circuitul bobinei contactorului D cuprinde un contact normal închis al contactorului
S,	şi invers. Pentru inversarea sensului de rotafie din mers sînt necesare, în acest caz, două manipulări: una de oprire şi una de pornire în sens invers. Protecfia motorului contra suprasarcinii e asigurată prin releul termic RT pe două (sau trei) faze şi avînd contactul normal închis în circuitul bobinelor contactoare lor. Dacă deconectarea motorului se face prin releul RT, după trecerea timpului necesar răcirii releului, contactul său e readus în pozifia normală printr-un buton special, după care motorul poate fi pornit din nou. Protecfia contra scurt-circuitelor se face prin siguranfe fuzibile pe cele trei faze ale circuitului de alimentare. Profec-fia contra suprasarcinii şi a scurt-circuitelor se mai poate realiza printr-un întreruptor tripolar automat cu relee termice şi electromagnetice, instalat în circuitul de alimentare; în acest caz nu mai apare în schemă releul RT.
Uneori contactoarele D şi S sînt echipate cu o blocare mecanică, care împiedică conectarea simultană a ambelor contactoare. Da asemenea, se poate realiza şî o blocare electrică a contactoarelor, cum s-a arătat mai înainte, chiar în cazul folosirii butoanelor duble de comandă.
Comandă reversibilă penfru mofor asincron în scurt-circuit cu frînare prin contracurent (v. fig. II). Cuprinde, ca şi în schema precedentă,	^
două contactoare tripolare D şi S pentru mers spre dreapta şi spre stînga, şi două butoane duble de pornire DR şi ST. Afară de acestea mai cuprinde releul RICC pentru frînare şi releul mecanic RlSR, acfionat de arborele motorului. Comanda penfru pornirea în sensul dorit şi pentru inversarea sensului de rotafie se face apăsînd bufonul dublu DR sau ST, ca la schema precedenta. Pentru oprirea cu frînare prin contracurent se , apaşă butonul „Oprire", care închide'circuitul releului de frînare RICC echipat cu un contact normal închis şi cu două contacte normal deschise. Prin deschiderea contactului ^normal închis f-3 se întrerupe circuitul bobinelor celor două contactoare D, S.
Oprire
II. Comandă reversibifă penfru mofor asincron în scurf-circuif cu frînare prin confracurenf.
Comanda acţionărilor elecfrice
39
Comanda acţionărilor elecfrice
Prin închiderea contactului 1-17 se alimentează releul mecanic RlSR care, în funcţiune de sensul de rotaţie al motorului, alimentează, prin contactul 17-11 sau 17-7, bobina contactorului 5 sau D corespunzătoare sensului invers de rotafie, reali-zînd frînsrea prin contracurent. Totodată se realizează auto-menfinerea releului RICC prin contactul 13-15. Turafia motorului scade, iar în momentul opririi se desface contactul 17-11 sau 17-7 al releului RlSR, care întrerupe frînarea, liberînd con-tactorul S sau D şi releul RlCC. Schema poate fi completată cu un al doilea buton	de	oprire	normal	închis,	care	întrerupe
alimentarea circuitelor	de	comandă,	pentru	oprirea	motorului
fără frînare prin contracurent.
Protecfia motorului e asigurată prin releul termic RT şi siguranţele 1SF sau printr-un întreruptor tripolar automat, ca în schema precedentă. Siguranjele 2SF asigură circuitele de comandă.
Comandă ireversibilă penfru mofor asincron cu inele cu accelerare în funcţiune de timp (v. fig. III). Alimentarea circuitelor de comandă se face în curent continuu printr-un redresor uscat, dar se poate	^
face şî în curent I	I	I	I
alternativ, utilizîn- /	/
du-se aparataj co- o respunzăfor. Dacă motorul funcţionează în regim intermitent cu porniri foarte dese, e indicată folosirea curentului continuu pentru releele temporizate şi a curentului alternativ pentru celelalte aparate de comandă.Conectarea statorului la refea se face prin trei contactoare de linie monopolare 1L,2L,
3L; în locul lor se poate utiliza şî un contactor tripolar.
Pentru pregătirea pornirii se închid întreruptoarele îl şi 2/ cari alimentează motorul, respectiv circuitele de comandă. Bobinele releelor de accelerare 1RA, 2RA, 3RA (cu temporizare la închidere) sînt alimentate şi contactele lor normal închise se deschid imediat. Comanda pentru pornire se face apăsînd butonul „Pornire11. Confactoarele de linie se închid şi conectează statorul la refea. Automentinerea e asigurată prin contactele auxiliare normal deschise ale contactoarelor. Motorul porneşte cu toate rezistenţele de pornire în circuitul rotoric. La închiderea contactoarelor de linie se întrerupe alimentarea bobinei releului 1RA. După întîrzierea reglată a acestui releu se închide contactul 1RA, alimentînd bobina contactorului de accelerare IA. Acesta scurt-circuitează prima treaptă 1RP a rezistentei de pornire şi întrerupe alimentarea bobinei releului 2RA, al cărui contact se închide cu întîrziere, alimentînd bobina contactorului de accelerare 2A. Acesta scurt-circuitează a doua treaptă 2RP a rezistentei de pornire şi întrerupe alimentarea bobinei releului 3RA, care alimentează cu întîrziere con-tactorul 3A, scurt-circuitînd ultima treaptă 3RP a rezistentei de pornire.
La apăsarea butonului „Oprire" se deschid confactoarele de linie ÎL, 2L, 3L şi confactoarele de accelerare IA, 2A, 3A, deconectînd statorul de la refaa şi reintroducînd rezistenfele de pornire în circuitul.rotoric. Totodată se alimentează bobinele releelor de accelerare 1RA, 2RA, 3RA, pregătind acţionarea pentru o nouă pornire.
ireversibifă pentru motor asincron cu cu accelerare în funcfiune de timp.
Protecţia motorului contra suprasarcinii e asigurată prin releele termice 1RM şi 2RM, iar protecfia contra scurtcircuitelor, prin siguranfe fuzibile pe cele trei faze ale circuitului de alimentare.
Autopornirea se evită alimentînd redresorul din acelaşi circuit cu motorul.
în locul înfreruptorului îl se poate utiliza un înfreruptor aufomat, care asigură protecfia motorului; în acest caz nu se mai folosesc re-
ÎP	M
3A 2A 1A pil y ltţ.lL| L 2RM
i±ST
IV. Comandă reversibilă pentru motor derivaţie de curent continuu cu frînare dinamică.
leele ÍRM şi 2R/VI, iar uneori nu se mai foloseşte nici întreruptorul 21, dacă alimentarea redresorului se face după întreruptorul automat.
Comandă reversibilă pentru motor derivafie de curent continuu cu frînare dinamică (v. fig. IV şi V).
Schema permite comanda automată a pornirii în funcfiune de timp cu trei trepte de pornire, frînarea dinamică cu o singură treaptă şi inversarea sensului. Se poate realiza şî reglarea turafiei în
trei trepte, dimensionînd rezistenfele de pornire pentru regim de durată. Impulsurile pentru realizarea diferitelor comenzi se dau manual, cu ajutorul unui controler de comandă, a cărui schemă e reprezentată în fig. V. Apa-ratajul de comandă cuprinde un contactor de linie L, trei relee de accelerare ÍRA, 2RA, 3RA cu temporizare la închidere, trei contactoare de accelerare IA, 2A, 3A, un releu RFD şi un contactor F pentru frînare dinamică, două contactoare îl şi 21 a) pentru mers înainte, două contactoare 1P şi 2P pentru mers înapoi, un releu de tensiune nulă RU, două relee termice 1RM şi 2RM pentru protecfia motorului, o rezistenfă pentru frînare dinamică RD şi un controler de comandă cu contactele Kq*”Kq.
Pentru pregătirea pornirii se închid întreruptoarele I şi I Primul alimentează circuitul indusului, iar al doilea, înfăşurarea de excitafie IE a motorului şi circuitele de comandă. Prin această manevră se alimentează înfăşurarea de excitafie IE şi releul de accelerare 1RA, al cărui contact normal închis se deschide imediat. Dacă controlerul de comandă se găseşte în pozifia zero, releul de tensiune nulă RU e alimentat şi se automenfine prin contactul său auxiliar, asigurînd alimentarea circuitelor de comandă. Dacă controlerul se găseşte pe altă treaptă, trebuie readus la zero, pentru a se închide releul RU, realizînd astfel protecfia contra aufopornirii.
	Oo	0	<5 1
ko		X	
k.	X		X
k?	X		
*3			X
kH	X		X
%	X		X
h	X		X
	Insinte j					Ingpoi			
	H	3	2	î	0	1	z	3\	
ko					X			I	
*1	X	X	X	X		X	X	X	X
k?	K	X	X	X		\ \			\
**						X	! x	i*	X
kH	X	X	X				!*	I X	X
k$	x	X				I		X	X
h	X					Í			X
V. Schema controlerului de comandă, fără reglarea turafiei; b) cu reglarea turafiei.
Comandă automată a trenului
40
Comandă centralizată a circulaţiei
în instalaţiile la cari nu se cere reglarea turaţiei, controlerul de comandă are schema din fig V a. Pornirea se face mane-vrînd manual controlerul în sensul dorit. Dacă controlerul e manevrat, de exemplu, pentru rotaţia înainte, se închid contac-toareie L, îl, 21, iar motorul porneşte cu toate rezistenfele de pornire în circuit. Totodată se întrerupe circuitul releului 1RA, al cărui contact alimentează cu întîrziere contactorul IA, care scurt-circuitează prima treaptă a rezistentei de pornire. Apoi se închid succesiv contactele 2RA, 2A, 3RA şi 3A, scurt-circuitînd treptele rezistenfei de pornire. în cazul cînd se cere reglarea turafiei, controlerul are schema din fig. V b. Dacă controlerul e trecut repede din pozifia O în pozifia 4, se produce pornirea automată sub controlul releelor temporizate; prin oprirea pe pozifiile intermediare se poate realiza reglarea turafiei.
Pentru oprirea şi frînarea motorului se aduce controlerul în pozifia zero. Releul RFD şi contactorul F sînt alimentate, rezistenfa RD e conectată la bornele indusului pentru frînarea dinamică. La scăderea turafiei şi a tensiunii indusului, releul RFD şi contactorul F liberează, deconectînd rezistenfa RD.
Protecfia contra suprasarcinii e asigurată de releele termice 1RM şi 2RM, iar protecfia de tensiune nulă, de releul RU. Dacă în locul întreruptorului I se utilizează un întreruptor automat, se suprimă releele ÍRM, 2RM şi RU, însă pentru protecfia contra autopornirii, bobina de tensiune nulă a întreruptorului va fi conectată în locul releului RU din schemă, iar în locul contactului auxiliar RU sa va utiliza un contact auxiliar normal deschis al întreruptorului.
O rezistenfă de descărcare se conectează la bornele-excitâfie IE la deschiderea întreruptorului /i, pentru a împiedica străpungerea izolafiei din cauza tensiunii de autoinducfie. întrerup-torul li trebuie să conecteze această rezistenfă înainte de a întrerupe legătura cu refeaua. Uneori se foloseşte o rezistenfă de descărcare legetă permanent la bornele excitafiei.
î. ~ automată a trenului. C. f.: Comandă automată care acfionează fie asupra unui mecanism de oprire automată a trenului, prin strîngerea frînelor pînă la oprirea completă a acestuia, fie asupra unui mecanism de reglare automată a vitesei, frînele fiind strînse cînd vitesa trenului depăşeşte o anumită limită stabilită şi rămînînd strînse pînă cînd această vitesă se reduce la o valoare dinainte determinată. Instalafia intră în funcfiune dacă mecanicul trenului nu răspunde sau răspunde cu întîrziere la ordinul unui semnal de oprire. în cazul opririi automate, oprirea se produce fără intervenfia manuală a mecanicului, după care aparatele pot fi aduse manual în pozifia normală, pentru a permite trenului să-şi continue mersul.
Toate instalafiile de comandă automată a trenului cuprind un organ de cale, care acfionează asupra organului de pe locomotivă la trecerea acesteia prin dreptul semnalului. Această acfiune se produce cu sau fără contact mecanic ori electric, prin inducfie electrică sau prin legătură optică.
Funcţionarea aparatelor începe în dreptul semnalelor prevestitoare, cînd acestea dau indicafia că semnalul următor ordonă oprirea, prin controlul permanent al vitesei de la semnalul prevestitor pînă la semnalul principal; dacă vitesa trenului depăşeşte vitesa maximă prescrisă, se provoacă frînarea automata.
Pentru ca vigilenfa mecanicului să nu fie micşorată datorită acestei instalafii, pe locomotivă e instalat un buton de vigilenfă, la apăsarea căruia instalafia poate fi scoasă din funcfiune cînd mecanicul intervine în mod activ la observarea semnalului; apăsarea pe butonul de vigilenfă se înregistrează pe banda vitesometrului.
2.	~ centrală a circulaţiei. C. Sin. Comandă centralizată a circulafiei.
3.	~ centralizată a circulafiei. C. f.: Instalaf ie de centralizare care permite telecomanda şi telecontrolul prin cod, de la un post central, de către un singur agent, ale macazurilor şi
semnalelor din stafiile de pe o secfiune de circulafie (care poate fi de cîteva sute de kilometri), sau dintr-un complex de linii şi macazuri depărtate (v. fig. I), fafă de postul central de co-
I. Complex de cale ferată cu comandă centralizată a circulafiei. í) pcst central de comandă; 2) zona de macazuri telecomandate de la postul centrai de comandă.
mandă (v. Centralizare, instalaf ie de ^). Pentru realizarea acestei comenzi, postul central de comandă e echipat cu telecomandă şi cu telecontrol prin cod, linia curentă între semnalele de oprire absolută e echipată cu bloc de linie automat, iar grupurile de macazuri (protejate prin semnale de oprire absolută) sînt echipate cu posturi de înzăvorîre locale, dependente de postul central de comandă. în posturile de înzăvorîre locale se realizează înzăvorîrile cari privesc incompatibilităfile indicate de operafii le elementare în legătură cu schimbarea pozifiei macazuri lor şi schimbarea aspectului semnalelor; datorită acestui fapt nu mai e necesar să se aducă la postul central toate circuitele electrice cari realizează incompatibilităţi locale, ci numai circuitele de comandă cari declanşează operâfiile elementare legate de schimbarea pozifiei macazurilor sau de schimbarea aspectului semnalelor. Prin folosirea telecomenzii şi a telecontrolului prin cod se reduce numărul de circuite între postul de comandă şi posturile locale (al căror număr trebuie să corespundă cu numărul de comenzi executate), obfinîndu-se astfel o economie apreciabilă de cabluri şi deci reducerea prefului de cost al insta-lafiei.
în principiu, telecomanda şi telecontrolul prin cod comportă
o	legătură bifilară între postul de comandă şi posturile de înzăvorîre locale, prin cari trec succesiv codul de comandă şi codul de control. Conexiunile dintre diferite relee ale instalaţiei sînt realizate astfel, încît acţionarea unui buton la postul central sau schimbarea poziţiei releelor de control de la posturile de înzăvorîre locale provoacă emisiunea în linia bifilară a unui lanţ de impulsii de curent după un anumit cod (v. Cod de comandă şi de control). Cînd unu sau mai	multe	coduri	se
prezintă simultan, şi cînd	o transmisiune e în	curs,	ele se	înregistrează şi se transmit	cînd linia e liberă,	ţinînd	seamă	de
prioritatea codului de comandă asupra codului de control; în cazul codurilor de aceeaşi natură are prioritate codul cu indicativul cel mai mic.
Prin utilizarea microundelor se poate renunfa şî la legătura bifilară dintre postul de	comandă şi posturile de	înzăvorîre
locale (v. fig. II).
Concentrarea comenzilor pentru circulafia trenurilor pe o secfiune de circulafie sau într-un complex, într-un singur post, şi
Comandă centralizată în stafie
41
Comandă
controlul de către un singur agent, elimină aprecierile subiective ale agenfilor foiosifi în stafii, şi cari nu pot coordona totdea-
II. Secfie de circulafie cu comandă centralizată prin microunde.
1) stafii de cale ferată de pe secfiunea de circulafie; 2) antene penfru emiterea şi recepfia microundelor cari comandă pozifia macazurilor şi a semnalelor din stafii.
una cel mai bine rapiditatea cu siguranfa necesară circulafiei trenurilor. Sin. Comandă centrală a circulafiei.
î. ~ centralizată în stafie. C. f.; Comanda circulafiei trenurilor, cu ajutorul semnalelor optice fixe comandate la distanfă de la unu sau de la mai multe posturi din cuprinsul stafiei. Aspectul semnalelor optice reprezintă, conform codului de semnalizare, indicafiile obligatorii pentru mecanici, referitoare Ia conducerea trenului şi la mişcările de manevră în cuprinsul stafiei (v. şi sub Centralizare, instalaţie de ~).
2.	~ de acord. Telc.: Varierea unor capacităfi sau a unor in-auctanfe din circuitele cu acord variabil, în scopul stabilirii unei anumita frecvenfe de lucru. Comanda manuală se realizează de obicei rotind un buton solidar cu axul rotorului condensatorului sau variometrului; comanda automată se face pornind un motor care ©xecută operafia mecanică după un program dinainte stabilit.
La radioreceptoarele cu mai multe circuite variabil acordate se realizează monocomanda, prin montarea rotoarelor pe un ax comun, astfel încît acordul tuturor acelor circuite se execută cu o singură mişcare.
a.	^ ~ de ton. Telc.: Varierea caracteristicii de frecvenfă a unui amplificator de audiofrecvenfă, pentru a obfine diverse r. e sonore; se realizează introducînd în lanful de ampli-•care circuite cari atenuează frecvenfele joase sau cele înalte orrnate din capacităfi şi din rezistenţe variabile.
La unele receptoare se folosesc mai multe lanfuri de ampli-frec^ ^ar.a^e* focare cu comanda lui de ton (unu pentru CVenfe joase, unu pantru cele mijlocii, unu pantru cele înalte). vo|COrn?n^ *on se realizează, de asemenea, acfionînd asupra urnului Ia fiecare difuzor în cazul receptoarelor cu mai multe u*oare cu caracteristici diferite. Sin. (impropriu) Control de ton. diofr4 ~ volum. Te/c.; Varierea puterii utile (de ex. de au-QmD|?,?Venfă)^după dorinfă, fie variind excitafia unui etaj de
1	,carei fie variind amplificarea acestuia, fie variind ten-
siunea aplicată sarcinii (difuzorului); se execută de obicei cu ajutorul unui potenfiometru sau al unui reostat.
Comanda de volum se combină în receptoare cu comanda de ton, deoarece urechea e mai pufin sensibilă la frecvenfe joase, cînd intensitatea sonoră e mică (curba sensibilitate/fre-cvenfă a urechii e alta la intensităfi sonore mici decît la cele mari), în care caz comanda de volum se numeşte fiziologic compensată. Sin. Comandă de amplificare; sin. (Impropriu) Control de volum.
5.	~a parcursului. C. f.: Declanşarea manuală, semiautomată sau automată a operafii lor elementare (v. Centralizare, instalaf ie de ~) necesare pentru schimbarea aspectului semnalelor cari autorizează ocuparea de către vehiculele de cale ferată a parcursurilor de circulafie sau de manevră. Schimbarea aspectului semnalelor, conform codului stabilit, se face prin telecomandă, iar executarea comenzii se efectuează treptat, pe măsura îndeplinirii condifiilor impuse de programul fixat în prealabil.
6.	~ pierdută. C. f.: Comandă de acfionare dată şi neexecutată, dacă condifiile fixate prin program nu sînt îndeplinite sau se îndeplinesc ulterior. Comanda trebuie executată imediat, dacă condifiile sînt îndeplinite, sau nu se mai execută. în acest scop, în circuitul electric al instalafiei de centralizare se montează un releu special de comandă pierdută (v. fig). La acfionarea
*f?
2
=——qih-
o	^	V
Schema de instalare a releului de comandă pierdută în circuitul instalafiei de comandă.
Í) bufon de comandă; 2) releu de comandă pierdută; 3) întreruptoare pentru
controlul condifiilor fixate prin program; 4) releu de comandă.
butonului de comandă 1 se întrerupe alimentarea releului de comandă pierdută 2, care e temporizat la cădere; dacă releul de comandă 4 nu se excită înainte de dezexcitarea releului de comandă pierdută, comanda nu se mai execută.
7.	Comandă. 2. Tehn.: Echipamentul (uneori, dispozitivul) necesar efectuării comenzii; putînd fi distinct de sistemul tehnic comandat, sau inclus în el. Echipamentul de comandă cuprinde atît aparate, mecanisme sau motoare, cît şi circuitele mecanice, electrice, hidraulice, pneumatice sau combinate, cari îndeplinesc o anumită funcfiune.
în general, pentru efectuarea unei comenzi sînt necesare următoarele organe: organul de lansare, da exemplu mîna sau piciorul operatorului (la comenzi manuale), care inifiază comanda; organul de comandă, care dirijează sau produce impulsia de comandă; organul de transmisiune, de exemplu mecanic, electric, hidraulic, pneumatic, optic, electronic, combinat, etc., care comunică mai departe această impulsie; organul de execufie, care efectuează comanda.
Comenzile, la diferite utilaje sau vehicula, se deosebesc după felul organelor sau mecanismelor asupra cărora se exercită, şi anume: pentru antrenare, în general cu motoare electrice, hidraulice, pneumatice, termice, etc., se efectuează comenzi de pornire-oprire, frînare, inversare, etc.; pentru mişcări de lucru, cari pot fi realizate prin schimbătoare de vitesă (de ex. cutii de vitesă sau de avans, variatoare), controlere, etc., se efectuează aceleaşi comenzi ca mai sus; pentru pozifionarea obiectului de prelucrat sau a sculei la maşini-unelte (de ex. în păpuşa fixă, în universal, în dispozitive, etc., respectiv în suport, în capul de lucru, etc.) se efectuează comenzi de strîngere sau de liberare; pentru reglarea unor mecanisme sau a unor organe
Comandă la maşini-uneite
42
Comandă la maşini-uneite
mobile ale utilajului, la maşini-uneite (de ex. cărucioare, păpuşi mobile, capete divizoare, montanfi, traverse sau coloane), la macarale sau poduri rulante (de ex. pozifia căruciorului sau a cîrligului), etc., se efectuează comenzi de deplasare, de strîngere sau de liberare; pentru ungere sau răcire, cu agregate adecvate, se efectuează comenzi de pornire-oprire; pentru operafii auxiliare, cum e alimentarea automată la maşini-uneite (de ex. prin magazine alimentatoare sau prin avans automat), se efectuează comenzi de pornire-oprire.
Condifiile principale pe cari trebuie să le satisfacă un echipament de comandă sînt următoarele: mînuirea organelor de comandă să fie uşoară şi comodă, cu consum minim de energie (în special de energie musculară), pentru a evita ca operatorul să folosească regimuri de lucru cari nu sînt totdeauna cele optime; pozifia, ordinea şi indicarea organelor de comandă să permită o memorizare rapidă; transmiterea şi execufia comenzii să se realizeze într-un interval de timp cît mai scurt (de ex. pentru a reduce timpul total de lucru, la prelucrări); operafia de comandă să nu pericliteze pe operator, maşina, scula sau obiectul de prelucrat; precizia deplasării diferitelor organe ale maşinii, ca rezultat al exercitării comenzilor, să corespundă necesităfilor funcfionale sau tehnologice. în ce priveşte consumul minim de energie la mînuirea organelor de comandă şi durata de efectuare a comenzii, sînt preferabile echipamentele electrice, hidraulice, pneumatice sau combinate.
Unele instalafii au post de comandă, care e o încăpere în care sînt concentrate toate organele de comandă, cum şi tablou de comandă, care e locul de unde se pot executa comenzile, urmărind şi con-	2
trolînd funcfionarea.-—
După sistemul tehnic asupra că r ui a se efectuează corn anda, se deosebesc; comanda la maşini-uneite, comanda la motoare termice, comanda la utilaje de ridicat, comandă la vehicule.
1. ~ la maşini-unelfe. Ut.: Echipamentul de comandă ai unei maşini-uneite, prin care se exercită comenzile pentru antrenarea maşinii, pentru mişcările de lucru (principală şi de avans), pentru poziţionarea obiectului de
prelucrat şi a sculei, Comanda mecanică a unui schimbător de vitesă.
pen ru reglarea unor ax de osciíafie a manetei 3; 2) placă-selector;
mecanisme Sau a unor ^ manetă de comandă; 4) ax de comandă; 5) ax
Organe mobile ale canelat al schimbătorului de vitesă; 6) ax interme-
maşinil, pentru un- ţjjar de comandă; 7) r03tă dinfata angrenată cu 8;
gere Sau răcire, pentru ^ cremalieră cilindrică; 9) ax canelat al schim-
a imen are au ornată, bătorului de vitesă; 10) pinion (ung; 11) furcă cu
eC'	ec	cremalieră; 12 şi Í3) trenuri bfoc baladoare cu
ment, cu comenzi /n-	.	,	„	f
,	.	,	,	trei	roti	dinfafe;	14) furca oscilanta.
dependente sau interdependente, e relativ complex (chiar la cele mai simple maşini-uneite) şi poate fi electric, hidraulic, pneumatic, mecanic sau combinat.
La echipamentul de comandă al unei maşini-uneite se deosebesc organele de lansare, de comandă, de transmisiune şi de execufie.
Fig. I reprezintă schema unui echipament mecanic de comandă, la care organul de lansare e mîna operatorului, organul de comandă e maneta 3, organul de transmisiune e ansamblul format din axul 4 cu pinionul 10 şi cremaliera cilindrică 8, iar organul de execufie e format din furcile 11 şi 14. Fig. II
II. Comanda hidraulică a cutiei de vifese la un strung normal, î) roată de transmisiune de la electromotor; 2) ax de antrenare; 3) acuplaj hidraulic pentru mers înapoi; 4 şi 5) acupfaje hidraulice penfru mers înainte; 6) ax intermediar; 7-8) şi 22-23) frîne hidraulice; 9) ax intermediar; 10, 11 şi Í9) acupfaje cu gheare; 12, 16 şi 17) cilindri hidraulici pantru comanda acupfajelor cu gheare 10, 11 şi 19; 13) pistonul cifindrului hidraulic 12; 14, 15 şi 18) furci pentru deplasarea acupfajelor cu gheare; 20) axul principaf af maşinii; 21) ax de transmisiune; 24) robinet de distribuţie principaf; 25) robinet de disfribufie; 26) robinet suplementar;
27) opritor; 28) pompă de ulei.
reprezintă un echipament hidraulic de comandă, Ia care organul de lansare e mîna operatorului, organul de comandă e rozeta cu aripioare a robinetului 24, organul de transmisiune e circuitul hidraulic 24-12-13-14, iar organul de execufie e acuplajul cu gheare 10.
Echipamentele de comandă ale maşinilor-unelte pot fi mecanizate, semiautomate sau automate. Maşinile-unelte se numesc semiautomate sau automate, după felul echipamentului de comandă pe care-l au, iar diferenfă dintre ele consistă în faptul că ultimele au şi alimentarea automată, prin magazine de alimentare sau prin avans automat (la prelucrarea din bare). La maşinile universale, numărul de comenzi automatizate variază în limite largi, după felul şi utilizarea maşinii, în unele cazuri putînd lucra ca maşini semiautomate (maşini de broşat, maşini de prelucrat dinfări, maşini de rectificat, maşini de rodat).
Gradul de automatizare optim al unei maşini-uneite, adică al comenzilor acesteia, depinde de felul şi destinafia maşinii, de complexitatea construcţiei, de dificultăfi tehnologice, de siguranfa în exploatare, reducerea timpului de lucru, deservirea uşoară şi preful de cost al maşinii. Automatizarea minimă trebuie să cuprindă atît oprirea maşinii după terminarea lucrului, cît şi interdependenta dintre pornirea-oprirea maşinii şi por-nireâ-oprirea agregatelor de ungere sau de răcire a sculelor.
După gradul de automatizare, se deosebesc: comandă pre-selectivă şi comandă programată.
Comandă la maşnii-unelte
43
Comandă la maşini-unelfe
Comandş preselectivă: Comandă automată, la care regimurile de funcţionare ale unei maşini (turafii şi avansuri),
III. Cutia de vitese a strungului 1D62M.
1) rozetă de preselectare; 2) angrenaj conic; 3) cremalieră; 4) bolf; 5) tobă; 6) pîrghie; 7) came; i — /X) axuri.
corespunzătoare fazelor succesive de prelucrare a unui obiect (în special prin aşchiere), sînt pregătite în prealabil. La comanda preselectivă, regimul de funcfionare al maşinii pentru o anumită fază de lucru e pregătit în timpul execufiei fazei precedente, rămînînd ca numai cuplarea să se efectueze după terminarea a-cestei faze, după ce noua sculă a fost adusă în pozifia de lucru. Comanda preselecii-vă, care se foloseşte în special cînd frecvenfa de schimbare a regimurilor de lucru e mare (de ex. la strunguri-revolver, rnaşini de burghi-at, maşini de frezat, efc.), prezintă următoarele avantaje: reduce timpul total de lucru cu 10—20%, prin eliminarea întârzierilor datorite timpului de reflex (care trece pînă I?, inifierea comenzii) şi prin suprapunerea timpilor de mînuire cu
timpul de bază al maşinii; permite preselectarea turâfiilor şi avansurilor, cu calm şi atenfie, ceea ce înlătură eventuale mîruiiri greşite, cari ar putea provoca fie deteriorarea maşinii sau a uneltei, fie rebuturi; evită posibilitatea de a se lucra în regimuri de lucru neadecvate procesului tehnologic, de exemplu cînd operatorul obosit e tentat să nu efectueze o nouă mînuire corespunzătoare fázei de prelucrare.
Sistemele de comandă preselectivă pot fi mecanice, hidraulice sau electrice. Sistemul de preselectare electrică, în general la cutii de vitese şi de avansuri cu acuplaje electromagnetice, e echipat cu un controler, care permite punerea sub tensiune a circuitului de comandă corespunzător unei faze de lucru, după terminarea fazei în curs.
Fig. III şi IV reprezintă o comandă cu preselectare mecanică, pentru o cutie de vitese folosită la strungul modernizat 1D62M. Realizarea diferitelor turafii pentru axul principal VI se obfine prin combinafiile de deplasări a patru trenuri de rofi dinfate (unu pe axul II, două pe axul III şi unu pe axul IV) şi ale unui acuplaj cu gheare dublu (pe axul principal). Preselectarea turâfiilor e asigurată prin pozifia axului cu came IX, comandată prin rozeta de preselectare 1 şi angrenajul conic 2; pozifia axului cu came pregăteşte deci turafia, iar deplasarea acestuia spre stînga produce comutarea.— După terminarea unei faze de lucru se apasă maneta de comutare în jos, astfel încît cremaliera 3 roteşte axul VIII şi bolful 4 intră cu extremitatea sa liberă în canalul tobei 5, deplasînd această tobă şi axul VIII spre stînga. Prin această deplasare şi prin intermediul unui sistem de pîrghii se realizează decuplarea ambreiajului şi frînarea axurilor cutiei de vitese; în acest timp pîrghia 6, legată la partea sa inferioară cu axul cu came IX, rămîne nemişcată, deoarece rola de la partea sa superioară se menfine în porfiunea inelară plană a canalului de pe tobă. Aceasta continuînd să se rotească, rola intră în porfiunea elicoidală a canalului şi pîrghia 6 deplasează axul cu came IX spre stînga. Camele 7, prin intermediul unor tachefi, acfionează asupra pîr-
ghi i lor, cari deplasează trenuri de rofi dinfate bala-doare şi un acuplaj cu gheare dublu, realizînd cuplarea corespunzătoare turafiei prese lec-tate. După ce o-peratorul întoarce maneta de comutare în sus,întregul ciclu de mişcări se repetă în sens invers, deci cutia de vitese se de-frînează, ambreia-jul se cuplează din nou şi axul principal începe să se rotească cu noua turafie.
Fig. V reprezintă o comandă cu preselectare hidraulică, pentru comanda turâfiilor şi a avansurilor, !■■■ IX) axuri. folosită la maşinile de găurit radiale model 257 şi „Raboma". Fiecare dintre trenurile de rofi dinţate balâdoare e acfionat de pistonul unui cilindru hidraulic;
IV. Detalii la cutia de vitese a strungului 1D62M.
1) rozeta de preselectare; 2) angrenaj conic; 3) cremalieră; 4) bolf; 5) toba; 6) pîrghie; 7) came;
Comandă ia maşini-unelfe
44
Comandă la maşini-uneite
uleiul sub presiune vine în cilindrii 9 (aferent cutiei de vitese) şi 10 (aferent cutiei de avansuri), prin intermediul
V. Sistem hidraulic de comandă preselectivă a turâfiilor şi avansurilor la maşinile de găurit radial.
Í) pompa cu rofi dinfate; 2) acumulator; 3J sertar de cuplare; 4) acuplaj inversor; 5) maneta acuplajului inversor; 6) rozetă de preselectare; 7) valvă de preselectare penfru turafii; 8) valvă de preselectare pentru avansuri; 9) cilindru de comutare pentru furafii; Í0) cilindru de comutare penfru avansuri; 11) tren balador; 12) frînă hidraulică.
valvelor de preselectare 7 şi 8, compuse dintr-un cilindru exterior (legat prin conducte cu fiecare dintre cilindrii hidraulici respectivi) şi dintr-o bucea interioară (cu orificiu de legătură), care se poate roti prin intermediul angrenajului conic şi al rozetei de preselectare 6. La rotirea bucelei, orificiile acesteia stabilesc legătura cu cilindrul hidraulic care acfionează trenul balador, corespunzător turafiei sau avansului preselectate prin mînuirea rozetelor de preselectare, mînuire care se execută în timpul fazei premergătoare celei pentru care se pregăteşte noul regim de funcfionare al maşinii.— După terminarea unei faze de lucru, se apasă în jos maneta de comutare 5, astfel încît ambreiajul 4 se decuplează şi frîna hidraulică 12 frînează axurile cutiilor de vitese şi de avansuri, iar sertarul de cuplare 3 deschide calea uleiului sub presiune către valvele de preselectare 7 şi 8. Uleiul trece în cilindrii hidraulici respectivi, prin legăturile pregătite prin preselectare, realizîndu-se cuplarea turafiei şi a avansului preselectate. în continuare, operatorul frage în sus maneta de comutare 5, axurile cutiilor de vitese şi de avans se defrînează, deci ambreiajul se cuplează din nou şi axul principal al maşinii începe să se rotească cu noua turafie, scula avansînd cu noul avans.
nm
#	o	*
#	0	é	0	0
3	b	c	cf	e
VII. Semnalizarea	optică	la maşina
UF-22.
a)	pozifia neutră; b) maneta 5 şi mecanismul de preselectare gata de preselectare; c) pozifia de preselectare; d) turafia gata pre-selecfafă; e) turafia gafa comutată.
Fig. VI şi VII reprezintă o comandă cu preselectare electrică, folosită Ia maşina de frezat orizontală model UF-22. Pentru preselectare, maneta 5 trebuie adusă în pozifia 4, iar rozeta (pe care sînt marcate turafiile axului principal al
VI, Schema comenzii preselectoare de turafii la maşina de frezat orizontală model UF-22.
0) pozifia neutră; 1) comutarea turafie i de lucru; 2) comutarea avansului de lucru; 3) comutarea avansului rapid; 4) pozifia de presefectare; 5) manefă.
maşinii) se învîrteşte; cînd turafia de preselectat se găseşte în dreptul unui indicator, se aduce maneta 5 în pozifia neutră 0. Turafia e astfel preselectată şi comutarea ei se face după terminarea fazei de lucru în curs, prin mutarea manetei 5 în pozifia 1.
Comandă programată: Comandă automată, la care succesiunea comenzilor într-un ciclu de funcfionare al maşinii-unelfe constituie un „program" de lucru, înregistrat parfial sau total, şi transmis organelor de execufie Ia fiecare ciclu. Organul de lansare (de ex. mîna operatorului) acfionează numai la începutul subciclurilor şi al ciclurilor, eventual numai la începutul executării unei lucrări, dacă alimentarea maşinii e automatizată, înregistrarea programului se poate face pe panouri (cu sau fără cartelă perforată), pe tobe, pe benzi magnetice sau pe benzi perforate cifrat, iar transmiterea comenzilor se realizează electric, electronic, hidraulic, pneumatic, mecanic, optic sau combinat.
La înregistrarea programului pe panouri sau pe tobe da comandă nu pot fi înregistrate şi executate limitările de cursă pentru organele de maşină deplasabile în timpul lucrului; limitările se fac prin came şi limitoare obişnuite, iar reglajul pozifiai acestora, care reclamă un anumit timp, e necesar pentru ca lotul de obiecte de prelucrat să nu scadă sub o anumită limită (20-*50 de bucăfi). La înregistrarea pe bandă magnetică se înregistrează şi se execută toate fazele ciclului de lucru, incluziv limitări de cursă, comenzi auxiliare, efc.
Comanda programată, numită şi comandă după program, care se foloseşte la maşini universale obişnuite (de ex.: strunguri normale, carusel, revolver sau de copiat, maşini de frezat sau de burghiat, etc.) şi e recomandabilă pentru producfia în unicat sau în serie mică, prezintă următoarele avantaje: reduce timpii de lucru şi simplifică munca operatorului; evită eventuale mînuiri greşite, cari ar putea provoca, fie deteriorarea maşinii sau a uneltei, fie rebuturi.
După modul de înregistrare a programului, se deosebesc: Comandă cu panouri: Comandă la care panourile de comandă au găuri pantru fişele de contact, astfel încît prin introducerea fişelor
de copiaf MAGKOMAT.
I) dispozitiv de copiat hidraulic; 2) tobă rotativă; 3) Iimitoare pentru adîncimea de aşchiere; 4) piesă model; 5) limitoare de cursă; 6) cutie cu contacte pentru comanda circuitelor electrice; 7) panou de comandă; a) numerotarea trecerilor (I, II, III, IV, V); b) treptele de turafie pentru trecerile de eboşare; c) trepte de avans; d) deconectare după trecere; e) comutarea vitesei se termină cu trecerea; f) succesiunea comutării turâfiilor penfru trecerea de finifíune, pe porţiunile cuprinse între camele A, B, C, D şi E; g) treptele pentru finifiune.
în găuri se închid circuitele electrice de execufie a comenzii. Dacă o anumită lucrare se repetă de multe ori, programul
Comandă la maşini-uneite
45
Comandă la maşini-uneite
respectiv se înregistrează pe o cartelă perforată (aplicată pe panou), ale cărei găuri coincid cu cele de pe panou, fiind încercuite găurile în cari urmează să se introducă fişele de contact. La panouri de comandă cu comutatoare rotative, la cari o anumită valoare a turafiei sau a avansului corespunde unei pozifii determinate a comutatorului, înregistrarea programului se obfine prin rotirea comutatoarelor în pozifii le corespunzătoare.
Fig. VIII reprezintă sistemul de comandă al unui strung semiautomat, la care „trecerile" de degroşare (eboşare) se obfin prin comandă programată, iar trecerea de finifiune, prin copiere după piesa model 4. Acest strung are şase grupuri de turafie a cîte trei trepte, cu comandă manuală pentru grupuri şi cu comandă automată pentru trepte; avansul e reglabil continuu, între două limite comandate automat. înregistrarea programului de lucru se face pe panoul de comandă 7, prin introducerea de fişe în găurile respective, direct sau prin intermediul unei cartele perforate. Reglarea maşinii consistă în fixarea limitoarelor 3, 5 şi a camelor A—E; timpul necesar pentru aceasta fiind destul de scurt, strungul MAGKOMAT e indicat chiar pentru loturi
H
r~i
ir
JL
r9 $ o ouo: o po o		
® 18 19 20 O O O	n_ • O #	
12 ® ® ^ © © ^ m m ^ 'S.		...... 3/
IX. Panouri de comandă programată la un strung-carusel.
0)	panoul suportului vertical;
b)	variantele ciclurilor de mişcare a suportului vertical;
c)	panoul suportului lateral;
Í • - • 70) variante de cicluri;
11)	bornă de fixare; 12) lampă de semnalizare; Í3) comutator pentru turafie; 14) comutator penfru avans; 15) comutator pentru reglarea ciclului; 16) comutator pentru variafia turafiei; 17) comutator penfru variafia avansului; 18) bornă penfru sănii; 19) bornă penfru suporturi; 20) bornă pentru
filetare.	p
6
mici de piese de prelucrat (minimum 30 de bucăfi). în figură e reprezentată prelucrarea unui arbore în trepte, în cinci treceri
de degroşare şi una de finifiune. — Pentru trecerile de degroşare (/•••V), adîncimaa de şpan corespunzătoare fiecărei treceri e determinată de pozifia transversală a dispozitivului de copiat hidraulic 1, reglată prin limitoarele reglabile 3, fixate pe toba rotativă 2. După fiecare trecere, toba 2 se roteşte cu o diviziune şi un nou limitor 3 limitează pozifia transversală a dispozitivului 1; lungimea trecerilor de degroşare se limitează prin limitoarele reglabile 5, cari închid şi deschid contactele cutiei 6, ceea ce declanşează atît comanda turafiei arborelui principal şi a turafiei tobei 2 (respectiv adîncimea de şpan), cît şi pornirea-oprirea avansului. — Pentru trecerea de finifiune, turafii le sînt comandate prin contactele respective ale cutiei 6 şi camele .reglabile A, B, C, D şi E.
Fig. IX (a, b şi c) reprezintă un panou de comandă, avînd un suport vertical cu cap-revolver cu cinci pozifii de lucru şi un suport lateral rotativ cu patru pozifii de lucru. Panoul suportului vertical (v. fig. IX a) are cinci rînduri orizontale de comutatoare, cîte unul pentru fiecare pozifie de lucru, şi anume comutatoarele din coloanele II şi III înregistrează respectiv patru turafii (un grup) şi 12 avansuri, iar comutatoarele din coloana IV înregistrează 10 variante de cicluri de mişcare a suportului vertical (v. fig. IX b); lămpile electrice din coloana I arată care fază de lucru e în curs de execufie pe maşină. Panoul suportului lateral (v. fig. /X c) are patru coloane, cîte una pentru fiecare pozifie de lucru; fiecare coloană are o lampă de semnalizare, un comutator rotativ cu 12 avansuri şi un comutator de cicluri cu 10 variante.
Strungul-carusel, cu această comandă programată, e indicat chiar pentru producfia de foarte mică serie (loturi de 5—10 bucăfi), întrucît primează asigurarea maşinii, a sculei şi a obiectului de prelucrat.
Comandă cu tobe: Comandă la care tobele sînt rotative, iar transmisiunea comenzii poate fi pneumatică sau hidraulică.
Fig. X reprezintă un strung-revolver cu comandă cu tobe şi transmisiune pneumatică a comenzii, la care înregistrarea „programului" se obfine prin aşezarea corespunzătoare a ştif-turilor de comandă ale unor supape pneumatice. Aparatul de comandă 9 e acfionat de rotirea capului-revolver 8, prin angrenajele 3 şi 4, şi confine două tobe rotative, una pentru turafii şi cealaltă pentru avansuri. Fiecare tobă rotativă e constituită din şase axuri identice, cîte unul pentru fiecare pozifie
X. Schema unui strung-revolver cu comandă programată şi cu transmisiuni pneumatice.
Í) cilindru pneumatic pentru avansul barei; 2) cilindru pneumatic pentru prinderea barei; 3) angrenaj conic; 4) angrenaj cilindric; 5) cilindru pneumatic pentru frînarea electromotorului; 6) cilindru pneumatic pentru comutarea turâfiilor; 7) cilindru pneumatic penfru comutarea avansurilor; 8) cap-revolver cu şase locuri de scule; 9) aparat de comandă.
de lucru a capului-revolver, dispuse paralel şi la egală distanfă în jurul axului de rotafie al tobei; axurile au ştifturi reglabile,
Comandă la maşini-uneite
46
Comandă la maşini-uneite
cari ac}ionează asupra supapelor circuitelor pneumatice de transmisiune a comenzilor. Acest strung are comandă programată pentru avansul, fixarea şi liberarea barei de prelucrat, pentru fixarea capului-revolver după rotirea lui manuală, pentru comutarea turâfiilor şi avansurilor, cum şi penfru răcirea sculelor de aşchiere.
Fig*. XI reprezintă schema comenzii la o maşină de găurit, cu comandă cu tobe şi transmisiunea hidraulică a comenzii, la care înregistrarea programului se obfine prin succesiunea a doua serii de cartele dinfate 26, una pentru iurajii şi cealaltă
XI. Schema comenzii programate ia o maşină de găurit radială.
a)	schema sistemufui da comandă programată; b) construcfia tobei de comandă; Í) conductoare de legătură cu contactele tobei de comandă;
2)	transformator; 3)-redresor; 4) contact de conectare a sistemufui de comandă după program, prin rotirea manetei 5; 5) manetă pentru conectarea, deconectarea şi inversarea comenzii; 6) refeu de întrerupere a circuitului electric de comandă după program; 7) rozetă penfru preseiectarea avansului; 8) rozetă pentru turafii; 9) bloc de sertare pantru comanda cilindrilor hidraulici de comutare a avansurilor; 10) bloc de serfare penfru comanda cilindrilor hidraulici de comutare a turâfiilor; li) sertar pentru comanda întreruperii turafiei în momentul comutării; 12) elec romagnef de comandă a valvei de comutare; 13) pompă de ulei; 14) acumulator hidraulic; 15, 16, 17, 20, 21 şi 22) cilindri hidraulici pentru comutarea turâfiilor şi avansurilor; 18) frîna axului principal; 19) comanda mişcării intermitente; 23) conducta generală a electromagnefilor de comandă; 24) comutator de la comanda manuală la comanda programată; 25) contactele comenzii după program; 26) cartele dinfate.
pentru avansuri, introduse în buzunarele unei tobe rotative cu contacte 25 (v. fig. XI b). Rotirea tobei cu un buzunar aduce în dreptul contactelor 25 alte două cartele dinfate 26, cari prin dinfii lor închid noi circuite electrice, comutînd astfel noul regim de lucru (turafie şi avans). Comutarea se realizează prin deplasarea trenurilor de rofi dinfate sau a altor organe din cutia de vitese şi din cea de avansuri, sub acfiunea uleiului refulat în cilindrii Í5*-*Í7, respectiv 20—22; distribuirea uleiului
în cilindri se face prin blocurile de sertare 9 şi 10, cari au cîte o valvă pentru fiecare turafie şi pentru fiecare avans, comandată printr-un electromagnet al cărui circuit e închis prin dinfii cartelei respective. Trenurile de rofi dinfate baladoare pot avea două, trei sau patru pozifii de comutare (17, respectiv 15-16 şi 20-2Í-22).
Comandă cu bandă magnetică: Comandă la care banda magnetică e analogă celor folosite pentru înregistrarea sunetului, astfel încît înregistrarea programú lui se obfine în timpul prelucrării primei piese din primul lot, iar comenzile se inifiază manual. Reglarea maşinii la începutul loturilor următoare se reduce la introducerea benzii magnetice în aparatul de comandă al maşinii şi la reglarea pozifiei inifiale a sculei. Precizia mişcărilor comandate prin bandă magnetică e mare, iar banda e-durabilă şi poate fi folosită din nou, după ştergerea imprimării.
Fig. XII reprezintă schema generală a comenzii unei maşini de frezat, cu o bandă magnetică 1 cu trei canale de imprimare
XII. Schema comenzii programate înregistrată pe bandă magnetică.
I) bandă de înregistrare magnetică; 2) canal Z; 3) semnalizarea pozifiei curente a mecanismului de avans Y; 4) pornirea şi oprirea motorului axului principal; 5) bobina aparatului de înregistrare magnetică; <5) cap magnetic de citire; 7) canal X; 8) canal V; 9) semnalizarea pozifiei curente a mecanismului de avans X; 10) semnalizările pozifiifor înregistrate pe banda magnetică; 11) acordarea circuitelor electronice Y; 12) acordarea circuitelor eíectroniceX; 13) pompă de ulei; 14) pompă de răcire; 15) comanda avansului Y; 16 şi 18) amplidine; Í7 şi 20) selsinuri; 19 şi 21) electromotoarele avansurilor Y şi X; 22) masa maşinii de frezaf.
a impulsiilor magnetice, şi anume: X şi Y penfru comanda celor două avansuri ale mesei 22; Z pentru pornirea-oprirea motorului axului principal, a pompei de ungere şi a pompei de răcire.— Impulsiile magnetice sînt înregistrate la capul magnetic 6 şi transformate în impulsii electrice, amplificate şi transmise prin circuitele electronice 11 şi 12 ale ampli-dinelor 16 şi 18, cari alimentează motoarele 19 şi 21. Mişcările mecanismelor de avans ale meséi 22, acfionate de motoarele 19 şi 21, sînt reproduse de selsinurile 17 şi 20, impulsiile electrice respective fiind transmise la 11 şi 12, penfru acordarea cu impulsiile de comandă şi corectarea eventualelor diferenfe. înregistrarea pe banda magnetică se face în aparatul de înregistrare magnetică 5, în timpul cînd masa 22 sa deplasează după un şablon de copiat, impulsiile electrice produse de selsinuri fransmifîndu-se înapoi şi fiind transformate în impulsii magnetice în capul magnetic 6.
Acest sisfem de comandă se foloseşte, de exemplu, la strunguri normale, pentru strunjirea arborilor în trepte (nu s-a răspîndif, fiind preferate dispozitivele de copiat hidraulice) sau la maşini de frezat, penfru frezarea suprafefelor cilindrice şi în spafiu; la unele maşini de alezat fin sa foloseşte sistemul de a imprima mai multe comenzi pe diferite frecvenfe, pe o singură pistă a benzii magnetice.
Comandă la maşini-uneite
47
Comandă la maşini-uneite
Comandă cu bandă cifrată: Comandă la care se utilizează o bandă perforată (v. fig. XIII), comenzile fiind înregistrate prin combinafii de găuri şi plinuri, astfel încît găurile să închidă circuitele electrice sau optice cari dau impulsiile de comandă, iar plinurile să le deschidă. Comenzile se exprimă în sistemul de numărătoare binar, în care se folosesc numai cifrele 1 şi 0, prima pentru găuri şi a doua pentru plinuri.
Fiecare număr zecimal poate fi exprimat în total sau cifră cu cifră; de exemplu, numărul zecimal 3546 se exprimă în totál prin numărul binar 110111011010 sau cifră cu cifră, prin cifrarea din fig. XÍV.
Banda cifrată se poate perfora fie cu un dispozitiv de perforat obişnuit, fie cu un dispozitiv în care datele programului se introduc în sistemul zecimal şi perforarea se face automat în sistemul binar.
La frezarea suprafeţelor cilindrice sau în spaţiu se calculează coordonatele traiectoriei centrului frezei, cu ajutorul unei maşini de calcul combinată cu un perforator care dă direct banda perforată cifrat (în sistemul binar).
Deplasarea organelor mobile (da ex. mesele maşinilor de frezat sau suporturile strungurilor) e determinată de numărul impulsiilor, iar vitesa de deplasare, de frecvenfa lor.
Fig. XV reprezintă schema comenzii cifrate a unei maşini de frezat cu masă rotativă, Ia care banda perforată rulează în aparatul de citit, la sincronism cu masa rotativă a maşinii de frezat, realizat prin transmisiunea 17. Aparatul de citit interceptează pe banda perforată trei puncte vecine ale suprafefei de frezat, definite prin razele lor vectoare. Impulsiile transmise din aparatul de citit sînt percepute de releele 20 (trei relee), unde rămîn pînă cînd mişcarea benzii cifrate modifică informaţia. Puntea parabolică 18 face ca tensiunea electrică să variaze parabolic şi deci operafia de frezare să se efectueze după arcul de parabolă ACB, şi nu după dreapta AB (v. fig. XV b şi c).
La maşini de frezat mici, pentru cele trei mişcări de avans ale mesei se foloseşte şî sistemul de acfionare prin motoare electrice cu funcfionare intermitentă. Astfel, la o rotafie completă corespund 108 impulsii, produse de fotoele-mente impresionate de fluxul luminos trecut prin găurile benzii cifrate.
Comandă pe bandă cifrată şi pe bandă magnetică: Comandă la care programul e înregistrat succesiv pe cele două benzi, comanda maşinii fiind efectuată prin banda magnetică. Pentru stabilirea programului se foloseşte desenul obiectului de prelucrat (v. fig. XVI) şi se elaborează un plan de operafii care cuprinde diametrul sculei, vitesa de aşchiere, coordonatele succesive ale centrului frezei, date asupra curbelor descrise, etc. Acest plan de operafii sa transformă într-o bandă cifrată perforată, prin dactilografiere pe un imprimator special,
iar banda e introdusă într-un calculator electronic, care efectuează toate calculele necesare pentru realizarea mişcărilor prescrise,
XIII. Bandă perforată pentru comanda programată a unei maşini de frezat.
1) semnalul de început al unei secfiuni; 2) durata deplasării; 3) trei coloane, cîte una penfru fiecare dintre cele trei coordonate dreptunghiulara ale centrului scufei de frezat; 4) două rînduri, pentru direcfi i le de mişcare ale mesei, corpului de frezat şi saniei; 5) patru coloane, penfru operafii de control.
dintre
35+6
EEB
X/V. înregistrarea pe bandă perforată a unui număr zecimal exprimat în sistemul de numărătoare binar.
XV. Schema comenzii programate, cifrate, la o maşină de frezat cu masă rotativă.
a) schema comanzii; b) schema punfli parabolice; c) curba variaţiei razei vectoare în funcfiune de unghiul polar; Í) amplificator; 2) electromotor; 3) piulifă; 4) potenfiometru; 5) şurub conducător; 6) ccnvertisor; 7)amplifi-cafor; 8) electromotor; 9) şurub conducător; 10) piulifă; 11) tahogenarator; 12) regulator; 13) potenfiomefru; 14) amplificator; Í5) tahogenerator; 16) electromotor; 17) transmisiune sincronizînd rotirea mesei de lucru a maşinii cu rotirea aparatului de citit banda perforată; 18) punte par.abolică; 19) aparat de citit banda perforată; 20) relee de percepfia.
din punct în punct, la interval de 2,5 Rezultatele calculului se înregistrează, sub formă de impulsii magnetice, pe o bandă magnetică cu patru canale, cîte unul pentru fiecare cele trei axe de coordonate, al patrulea canal fiind rezervat pentru impulsiile rezultante algebric şi constituind elementul de siguranfă în funcfionare.
Fig. XVII reprezintă schema generală a acestui sistem de comandă, la care pentru măsurarea celor trei deplasări ale mesei maşinii se foloseşte cîte o instalafie optică (v. fig. XVIII), avînd două refele de difracfie, una fixă pe batiu! maşinii şi cealaltă mobilă cu masa maşinii. înregistrările programului de lucru pe banda cifrată şi apoi pe banda magnetică se fac într-un
XVI. Desenul unei piase de prelucrat pe maşina de frezat cu comandă programată. xjyr.-x8ys şi x5y5) coordonatele succesive ale centrului frezei.
Comandă la maşini-uneite
48
Comandă la maşini-uneite
birou central de calcul, pe baza planurilor de operafii întocmite de diferitele uzine, cărora le livrează benzile magnetice imprimate
pentru pornirea, oprirea, inversarea sensului de rotafie, comutarea sau frînarea motorului. Comenzi le pot fi manualesau automate. Comenzile ma-
XVII. Schema comenzii după program a avansuiui longitudinal ai mesei marinii de frazat vertical. 1) aparat de citit banda magnetică; 2) bloc de direcfie; 3) regulator de vitesă; 4) registru; 5) bloc de direcfie; 6) amplificator; 7) fotoele-mente,' 8) refea de difracfie fixă; 9) refea de difracfie mobilă; 10) sursă de lumină; Í)) serv o-mecanismul de deplasare a mesei.
nuale sînt inifiate prin forfă musculară, folosind manete, pedale, etc., cu ajutorul cărora se obfine închiderea sau întreruperea circuitului electric principal al motorului. Se deosebesc comenzi
directe şi comenzi indirecte, după cum se acfionează direct asupra circuitului principai sau prin intermediul unui circuit de comandă.
XVIII. Instalaţie optică pentru măsu-	XIX. întreruptor cu butoane.
rarea deplasărilor.	Au A«, A§) borne de legătură cu
Í şi 3) fotoelemente; 2) prismă; 4) re-	refeaua; Ci, C2f C3) borne de legă-
fea de difracfie fixă; 5) refea'de	tură cu statorul motorului asincron;
difracfie mobilă; 6) sursă de Iu-	A) bufon de conectare; B) buton de
mină; 7 şi 8) fascicule de lumină.	deconectare.
Comenzile manuale	directe se realizează atît
prin întraruptoare cu pîrghie, cu butoane sau pachet, cît şi
XX. întreruptor pachet trifazat.
1) contacte rotative cu două brafe radiale la 120°; 2)pfăci izolante fixe; 3) contacte fixe la 120°.
XXI. Schema de funcfionare a întreruptorului pachet,
a) pozifie în care nu trece curent de la refea la electromotor; b) pozifie în care curentul trece la electromotor, în succesiunea T-R-S; c) pozifie în care curentul frece la electromotor, în succesiunea T-S-R; M) electromotor; R, S, T) fazele reţelei de curent.
motorul direct la refea şi permit numai pornirea şi oprirea lui. — întreruptoarele cu butoane (v. fig. X/X), cari sînt trifazate şi se montează pe maşină sau separat, cuplează motorul direct la refea şi permit numai pornirea şi oprirea lui. — Întreruptoarele pachet (v. fig. XX şi XX/), cari sînt trifazate rotative, permit pornirea, inversarea sensului de rotafie şi oprirea succesivă. Se folosesc, ca şi întreruptoarele cu pîrghie, pentru conectări mai pufin frecvente (cel mult 15—20 pe oră). — Controlerele, numite şî comutatoare cu tobe sau cu came, sînt comutatoare rotative multiple, cari permit diferite conexiuni pentru anumite pozifii ale tobei sau ale camelor. Fig. XXII reprezintă un controler cu tobă, la care în pozifia 0 nu există nici o conexiune, în pozifia I se obfin conexiunile 1-4 şi 2-3, iar în pozifia II se obfin conexiunile 1-2 şi 3-4.
Comenzile manuale indirecte se realizează printr-un circuit de comandă care permite închiderea şi deschide-
prin controlere sau comutatoare. — întreruptoarele cu pîrghie, cari sînt trifazate şi se montează separat de maşină, cuplează
XXIII. Schema contactorului în curent alternativ.
XXII. Controler.	î) motor electric; 2) contactor;
1, 2, 3, 4) borne de legătură	ale	3) electromagnet; 4) contacte de
diferitelor circuite electrice	ale	blocare ale contactorului; O) oprire;
maşinii-unelfe; 5) lame metalice;	P)	pornire.
6)	segmenfi metalici; 0) pozifie de
deconectare; I şi II) pozifii de co- rea circuitului principal al moto-necfare.	rului, utilizînd contactoare şi une-
ori demaroare electromagnetice.
Confactoarele se folosesc în curent alternativ sau continuu, cînd valoarea frecvenfei conectărilor e foarte mare (120-*‘600 pe oră). Durata de acfionare e de circa 0,05 s pentru conectare şi de 0,05***0,08 s penfru deconectare. — Fig. XXIII reprezintă schema unui contactor în curent alternativ, la care în pozifia „deschis" se obfin contactul de pornire şi contactul de blocare 4, iar în pozifia „închis" se obfine contactul de oprire. Pentru pornire se apasă butonul respectiv, adică se închide contactul de pornire, astfel încît bobina electromagnetului 3 e alimentată din refea şi armatura e atrasă de miezul acestuia, ceea ce are ca efect: închiderea contactorului 2 şi conectarea motorului 1 la refea; închiderea contactului 4, asigurîndu-se alimentarea electromagnetului şi deci blocarea contactorului în pozifia de conectare, întrucît contactul de pornire se deschide îndată ce apăsarea pe butonul respectiv încetează. Pentru oprire se apasă bufonul respectiv, ceea ce are ca efect întreruperea curentului în electromagnet, deci revenirea contactului 4 şi a contactorului 2 în pozifia lor inifială. — Fig. XX/V reprezintă schema unui contactor în curent continuu. Pentru pornire se apasă butonul respectiv din circuitul de comandă, astfel încît circuitul curentului de lucru se închide prin contactele 2 şi 3, armatura 1 fiind atrasă de miezul electromagnetului 6, adică se închid şi contactele 5, cari asigură trecerea curentului în bobina electromagnetului (în derivafie cu curentul de lucru), după încetarea apăsării pe butonul de pornire. Pentru oprire se apasă butonul de oprire, producînd deschiderea contactelor 5.
Comandă la maşini-uneite
49
Comandă la maşini-unelfe
Demaroarele electromagnetice se folosesc la motoare asincrone cu rotorul în scurt-circuit, fie pentru pornire şi oprire (v. fig. XXV), fie penfru pornire, inversarea mişcării şi oprire (v. fig. XXVI). Demaroarele electromagnetice deconectează automat motorul, cînd tensiunea scade, prin încetarea acţiunii de blocare a contactoarelor.
astfel încît prin mişcarea pîrghiei 2 se închide şi se deschide circuitul de comandă.
XXIV, Schema contactorului în curent continuu.
1) armatura efectromagnetuiui; 2) contact elastic mobil; 3) contact fix; 4) bobină de stingere; 5) contacte mobile; 6) electromagnet; 7) circuitul curentului de lucru; 8) circuitul de comandă.
XXV. Schema demarorului electromagnetic.
/) contactor trifazat; 2) contactor de blocare a Iui Í; 3) bobina electromagnetului de acfionare asupra lui Í şi 2; 4) releu de protecţie termic; 5 şi 6) elementele de încălzire ale releului 4; O) oprire; P) pornire.
Comenzile automate se realizează prin limitoare de cursă, mecanisme de blocare a mişcărilor sau relee.
XXV/, Schema demarorului inversor electromagnetic.
Í) contactor trifazat pentru mers direct; 2) contactor trifazat penfru mers invers; 3) bufon de pornire mers direct; 4) buton de pornire mers invers; 5) pozifia de repaus a lui 3; 6) pozifia de funcfionare a Iui 3; 7) pozifia de repeus a lui 4; 8) pozifia de funcfionare a lui 4; 9) contact de blocare a lui /; Í0) contact de blocare a lui 2; 11) bobina electromagnetului de acfionare Ia mersul direct; 12) bobina eiecfromagne-tului de acfionare ia mersul invers; 13) motor; 14) releu de proiecfie termic; 15 şi 16) elementele de încălzire ale releului 14; O) oprire.
XXVIII. Controler cu came pentru limitarea mişcărilor de rotafie.
1)	camă conectoare; 2) pîrghie cu contacte; 3) punte cu două contacte
4)	contacte ale circuitului de comandă; 5) clichet; 6) camă deconectoare
7)	resort de împingere a cfichefului 5; 8) resort de împingere a pîrghiei 2 9} şaibă cu came; 10) axul controlerului.
Mecanismele de blocare a mişcărilor se folosesc fie la maşini-uneite agregate, pentru a realiza interdependenta dintre mişcarea cape-
XXIX. Schemă de blocare simplă a două motoare electrice.
Í) motorul principal al maşinii; 2) motorul pompei de ungere; 3) întreruptor cu pîrghie; 4) contactor; 5) bobina electromagnetului de acfionare a contactoarelor; 6) contactele de blocare a con-tacfoarelor; O) oprire; P) pornire.
XXVII.I n vers or de cursă. 1) buton; 2) punte mobilă cu două contacte; 3) contacte ale circuitului de comandă penfru mers înainte; 4) contacte ale circuitului de comandă pentru mers înapoi; 5) resort; 6) limitor de cursă montat pe partea mobilă a maşinii.
Limitoarele de cursă limitează cursa unor organe mobile ale maşinii, oprind mişcarea acestora. în general se folosesc inversoare de cursă, cari limitează şi inversează sensul mişcării, şi limitoare de rotafie. — Fig. XXVII reprezintă un inversor de cursă, la care limitorul 6 împinge în sus butonul 1, pentru a deschide contactele 3 şi a închide contactele 4, ceea ce asigură oprirea motorului şi apoi inversarea mişcării. — Fig. XXVIII reprezintă un limifor de rotafie, avînd un controler cu şaibe (în figură e reprezentată numai o şaibă), Pe fiecare şaibă 9 fiind fixate 1—3 perechi de came 1 şi 6,
telor de lucru şi mişcarea meselor sau a tobelor indexate, fie la maşini-uneite uni-* versale, pentru a realiza interdependenfa dintre mişcarea principală a maşinii şi mişcarea pompei de ungere sau a pompei de răcire a sculelor aş-chietoare. —Fig.XXlX reprezintă schema de blocare simplă a două motoare electrice, circuitul de comandă al motorului principal 1
fiind alimentat de circuitul de lucru al motorului secundar 2.— Fig, XXX reprezintă o schemă de blocare complexă, la care prin apăsarea butonului de pornire se pornesc ambele motoare (deoarece bobina 10 acfionează ambelecon-tacte de blocare 11 şi 12)şi,prindeschide-rea întreruptorului 6, se poate porni numai motorul secundar 2, iar prin declanşarea releelor 3 sau 4 se opreşte numai motorul principal 1, respectiv se opresc ambele motoare.
Releele automate declanşează închiderea şi deschiderea unui circuit de comandă. Se clasifică după diferite criterii, şi anume: după cauza care produce impulsia de declanşare, se deosebesc: relee influenţate de variafia curentului sau a tensiunii de lucru, relee influen-fate de timp sau de temperatură, relee influenfate de forfe
?	0	J-
10 u
-jK/flhsr
3 gV
XXX. Schemă de blocare perfecfionafă pentru două motoare electrice.
1) mofor principal; 2) motor secundar; 3 şi 4) relee termice; 5) elementele releului termic; 6) între-rupfor; 7 şi 8) contactoare; 9 şi 10) bobine electromagnetice de acfionare a contactoarelor; 11 şi 12) contacte de blocare a contactoarelor; O) oprire;
P) pornire.
Comandă la maşini-uneite
50
Comandă la maşini-uneite
sau de presiuni, etc.; după destinafie, se deosebesc: relee de comandă (pornire, oprire, inversare) şi relee de protecţie (suprasarcini, avarii); după rapiditatea declanşării, se deosebesc: relee cu acţiune imediată şi relee cu acţiune întîrziată (relee temporizate); după modul de acţionare, se deosebesc: relee electromagnetice, electronice, termice, mecanice, etc. —
Releele de protecţie asigură protecţia contra suprasarcinilor sau a supratensiunilor, şi pot fi electromagnetice (v. fig. XXXI şi XXXII), termice (v. fig. XXXIII), etc. Fig. XXXIII reprezintă un
} pro-
XXX/. Releu electromagnetic de fecfie la suprasarcină.
Í) bobină de electromagnet, alimentată de curentul de fucru; 2) armatură; 3) contacte ale circuitului de comandă; 4) circuitul curentului de lucru; 5) circuit de comandă.
proiecfie la supratensiune.
Í) bobină de electromagnet, în derivaţie pe circuitul de lucru; 2) armatura electromagnetului; 3) miezul electromagnetului; 4) pîrghie; 5) contact al circuitului de comandă; 6) circuitul curenfufui de lucru; 7) circuit de comandă.
releu termic de protecţie la supraîncălzire (pentru curent alternativ), la care o încălzire excesivă a rezistenţei 1 provoacă dilatarea inegală a celor două
foi ale lamei bimetalice 2, producînd curbarea în sus şi deblocarea pîrghiei 3, astfel încît această pîrghie e rotită spre stînga şi contactul 5 se deschide, întrerupînd circuitul de comandă, deci şi circuitul curentului de lucru; prin apăsarea butonului 4 se restabileşte situaţia iniţială. — Releele de timp sînt amorsate
XXXIII. Releu termic de protecţie la supraîncălzire.
1)	rezistenţă de încălzire;
2)	lamă bimefalică; 3) pîrghie; 4) buton; 5) contacte ale circuitului de comandă; 6 şi 7) resorturi; 8) circuitul curentului de fucru;
9) circuit de comandă.
tensiune 3. Fig. XXXV reprezintă un releu de timp pendular, la care pendulul 7 roteşte roata dinţată 6 cu un dinte după fiecare oscilaţie a lui, această mişcare fiind transmisă sectorului dinţat 5, iar închiderea circuitului curentului de lucru 9 se
XXXV. Releu de timp, pendular. Í) contact al circuitului de comandă; 2) armatura electromag-netului; 3 şi 4) pîrghii solidare între ele; 5) sector dinţat; 6) roată dinţată anker; 7) pendul; 8) şurub de reglaj; 9) circuitul curenfufui de lucru; 10) circuit de comandă.
XXXVI. Refeu contor de cicluri.
J) miez de electromagnet, cu clichet; 2) roată dinţată; 3 şi 3') bolţuri; 4) pîrghie cotită; 5) contacte -ale circuitului de lucru; 6) resort; 7) circuitul curentului de lucru; 8) circuitul impulsiilor; 9) cursa de lucru; 10) cursă invers; Ac) poziţia conectat; Aj) poziţia deconectat.
XXXIV. Releu de timp, electronic.
1) transformator; 2) releul electromagnet ic al circuitului de comandă; 3) divizor de tensiune; 4) condensator; 5 şi 6) rezistenţe; 7) întreruptor.
după un interval de timp reglabil, între momentul impulsiei şi momentul declanşării, şi pot fi electromagnetice (la cari magnetismul remanent menţine armatura atrasă timp de 0,2***5 s, după întreruperea curentului), electronice, pendulare, etc. Fig. XXXIV reprezintă un releu de timp electronic, la care condensatorul se descarcă prin grătarul lămpii-catod-rezistenţa 6, cînd contactul 7 e deschis, respectiv potenţialul grătarului lămpii devine negativ şi condensatorul se descarcă pe rezistenţa 5, cînd acest contact e închis; tensiunea grătarului scade şi curentul anodic creşte pînă cînd releul 2 al circuitului de comandă e declanşat, iar intervalul de timp de la impulsie pînă la declanşare e reglat prin divizorul de
produce prin atragerea armaturii 2 în interiorul electromagne-fului şi rotirea pîrghiei 4 cu sectorul dinţat 5, ceea ce e posibil numai după ce sectorul dinţat scapă din angrenarea cu roata dinţată; intervalul de timp de la impulsie (stabilirea contactului 1) pînă la declanşare (închiderea circuitului 9) e întîrzierea releului, reglabilă prin modificarea lungimii pendulului 7 şi prin reglarea poziţiei şurubului 8, care modifică lungimea activă a sectorului dinţai. — Releele contoare de cicluri sînt amorsate după un anumit număr de cicluri ale maşinii. Fig. XXXVI reprezintă un releu contor, la care roata dinţată 2 se roteşte prin înclichetarea produsă de miezul 1 al electromagnetului circuitului de impulsii 8, care primeşte cîte o impulsie după fiecare ciclu al maşinii, iar bolţul 3 declanşează pîrghia 4, care întrerupe contactele 5 ale circuitului curentului de lucru 7; intervalul de timp dintre începutul impulsiilor şi declanşarea pîrghiei 4 variază cu poziţia bolţului 3, care poate fi introdus în oricare dintre cele 24 de găuri ale rotii dinfate (după numărul de cicluri pe cari trebuie
să le numere), reve-	_ Secţiune prinĂ-Â
nirea la pozifia iniţială	\ j/~
fiind realizată prin acfiunea resortului 6 (care roteşte roata din-fată în sens invers) şi a bolfuîui 3' (care readuce pîrghia cotită 4 în pozifia de închidere a contactelor 5).
Comanda motorului hidraulic e un echipament penfru distribuirea uleiului în circuitul hidraulic de comandă.
Echipamentul poate cuprinde robinete hidraulice inversoare, hidraulice.
XXXVII. Robinet hidraulic inversor.
I) corpul robinetului; 2) distribuitor; 3) fixator; 4, 7, 8 şi 12) găuri în corpul robinetului; 5, 6, 9 şi 10) camere ale distribuitorului, egate prin cîte un canal diametral; 11) canal diametral; I) poziţia de mers înainte; II) poziţia de mers înapoi.
sertare hidraulice inversoare sau relee
Comandă la maşini-uneite
51
Comandă la maşini-uneite
Fig. XXXVII reprezintă un robinet hidraulic inversor, la care pozifia I permite trecerea uleiului de la pompă la cilindru pe traseul activ 4-5-11-6-7 şj întoarcerea uleiului în .rezervor pe traseui pasiv 8-9-11-10-12, iar pozifia II permite trecerea uleiului de la pompă la cilindru pe traseul activ4-5-8 şi intrarea uleiului în rezervor pe traseul 7-9-11-10-12.
Fig. XXXVIII reprezintă un sertar hidraulic inversor, pentru comanda mişcării alternative a unei mese de maşină de recti-. ficat, acfionate hidraulic, în pozifia sertarului 4 desenată cu linii continue, masa se mişcă spre stînga, iar în pozifia reprezentată prin linii întrerupte, spre dreapta. Pozifia limitoarelor 3 e reglabilă şi determină cursa mesei.
Fig. XXXIX reprezintă un releu de comandă la distanfă, declanşat prin variafia presiunii uleiului în circuitul hidraulic de comandă. Creşterea presiunii uleiului din circuitul hidraulic,
XXXVIII. Sertar hidraulic inversor.
1) tija sertarului; 2) pîrghie de comandă a sertarului; 3) limitoare de cursă; 4) sertar; 5) pompă.
Comanda cu manete individuale are, ca organe de comandă, cîte o manetă pentru fiecare mişcare de lucru, iar transmiterea comenzii se realizea-
1 - ... 2
nVy-a^^5'' it'"--'
za prin mecanisme cu pîrghii şi furci, cu cremalieră, cu placă cu bolfuri sau cu şurub-piulifă. Acest sistem prezintă avantajul că circuitele de comandă sînt independente, a-vînd fiecare o manetă şi transmisiunea sa; dezavantajelesînt manevrarea incomodă şi obositoare, cum şi creşterea timpilor auxiliari prin mînuirea mul ■ ţiplă a manetelor.
Latransmisiuneacu pîrghii şi furci, deplasarea axia lă a rofi lor dinfate baladoare se realizează prin împingerea dată de o furcă sau de o pîrghie, care e oscilantă în şi glisantă în cazul deplasărilor mari.
1
XLI. Comandă prin transmisiune cu furcă oscilantă, la cutia de vitese a unui strung de filetat. 1) tren balador de două rofi dinfate; 2) ax canelat; 3) furcă oscilantă; 4) piese de contact; 5) axul de rotafie a furcii; 6) manivelă.
cazul deplasărilor mici Fig. XLI, XLII, XLIII re-
XXXIX. Releu de comandă hidraulic.	XL Releu de timp, hidraulic.
Í) orificiu; 2) membrană; 3) şaibă;	4) resort;	I) piston; 2) bufonul comu-
5)	pîrghie; 6) ax; 7) şurub; 8) înfreruptorul	taiorului sertarului; 3) şurub
circuitului electromagnetului de	acfionare	penfru reglarea cursei pis-
a pistonului pfonjor al sertarului;	9) scaun;	fonului; 4) canal de ulei sub
10) şurub de strîngere.	presiune.
datorită creşterii sarcinii motorului hidraulic, influenfează membrana 2, iar efectul se transmite prin şaiba 3 la pîrghia 5, care se roteşte în jurul axului 6 şi acfionează (prin şurubul 7) asupra întreruptorului 8; acest întreruptor închide circuitul electric al bobinei electromagnetului, care acfionează pistonul plonjor al sertarului. Reglarea presiunii se obfine prin reglarea tensiunii elastice a resortului 4.
Fig. XL reprezintă un releu hidraulic de timp, Ia care impulsia e provocată depresiunea uleiului din canalul 4, declanşarea comenzii fiind produsă cînd tija pistonului 1 atinge butonul 2. Intervalul de întîrziere a releului depinde de lungimea cursei I Şi se reglează cu ajutorul şurubului de reglare 3.
Comanda mişcărilor de lucru e un echipament care serveşte la efectuarea mişcărilor principale, de avans Şi de reglaj ale unei maşini-uneite, folosind una sau mai multe nnanete şi manivele. Aceste echipamente cuprind atît organe de comandă (de ex. manivele, manete, etc.), a căror mişcare e de obicei rotativă şi rareori rectilinie sau combinată, cît şi organe de transmisiune, a căror mişcare e de obicei rectilinie Şi rareori rotativă sau combinată. După numărul organelor de comandă, se deosebesc comandă cu manete individuale (comandă cu mai multe manete) şi comandă cu manete colective (comandă cu o manetă).
XLII, Comandă prin transmisiune cu furcă oscilantă, la cutia de avansuri a căruciorului longitudinal al unui strung automat (detaliu).
1) tobă cu canale; 2) pîrghie cu trei brafe; 3) galet; 4) ax; 5) şuruburi de fixare şi dereglare a pozifiei pîrghiei de acfionare; 6) pîrghie de acfionare a axului 4; 7) furcă oscilantă; 8) piese de contact; 9) acupla].
prezintă comenzi prin transmisiune cu furcă sau cu pîrghie oscilantă, iar fig. XLIV şi XLV reprezintă comenzi prin transmisiune cu pîrghie glisantă sau cu furcă.
XLIII. Comandă prin transmisiune cu pîrghie oscilantă, la cutia de avansuri a unui strung (detaliu).
J) pîrghie oscilantă; 2) piesă de
XLIV. Comandă prin fransmisiuhe cu pîrghie glisantă (detaliu).
1) pinion; 2) cremafieră; 3) pîrghie
contact; 3) manivelă de comandă. deplasabilă; 4) ghidaj; 5) manivelă.
La transmisiunea cu cremalieră, aceasta poate fi situată în planul pinionului sau al sectorului dinfat cu care angrenează, ştiind că deplasarea obfinută poate fi în orice direcfie (verticală,
4*
Comandă la maşini-unelie
52
Comandă la maşini-unelfe
orizontală sau înclinată), dacă planul e vertical. Deplasarea axială a pinionului sau a sectorului dinfat permite angrenarea cu o
XLVII. Comandă prin transmisiune cu cremaiieră, la o maşină de rectificat inferior, penfru deplasarea manuală a mesei.
Í) manivelă; 2) resort; 3) furcă; 4) ax; 5) cremalieră; 6) accesul uleiului; 7) şi 8) rofile angrenajului reductor.
la strunguri), iar pentru reducerea forfei necesare deplasării se intercalează un angrena] reductor (v. fig. XLVII) între manivela de comandă şi pinionui cremalierei.
XLV, Comandă ’prin «transmisiune cu furcă glisantă, la cutia de vitese a unei maşini de alezat prin coordonafe.
1) furcă glisantă; 2) cremalieră; 3) bare rotunde penfru ghidarea furcilor glisante; 4) sector dinfat; 5) furcă glisantă; 6 şi 7) rofi dinfate.
serie de cremaliere dispuse în plane paralele cu planul acestora, astfel încît se realizează o serie corespunzătoare de mişcări independente, cari nu mai reclamă vreun element de siguranfă; la transmisiunea din fig. XLVI, sectoarele dinfate ale manetelor
XLVIII. Comandă prin transmisiune cu placă cu boi [uri, la un strung (detaliu).
Í) placă cu bolfuri; 2) ax canelat.
XLVI. Comandă prin transmisiune cu cremaiieră, la o cufie de vitese. Í---5) tije cremaliere; 6---8) manete de comandă, cu sectoare dinfate; 9) placă selector; 10---14) brafe de deplasare a roţilor dinfafe mobile.
ó şi 7 acfionează independent cremalierele 1 şi 2, respectiv 3 şi 4. Piesa deplasată poate fi legată cu cremaliera (v. fig. XLVI şi XLVII) sau cu pinionui (cazul căruciorului şi al păpuşii mobile
La transmisiunea cu placă cu bolfuri, care e mai simplă din punctul de vedere al făbricafiei şi al montajului (v. fig. XLVIII), se obfine aceeaşi siguranfă de funcfionare ca şi la transmisiunile cu cremalieră.
La transmisiunea cu şurub se obfin atît mişcări de precizie şi line (spre deosebire de transmisiunea cu cremalieră, de exemplu, la care mersul e sacadat), cît şi o forfă mare de împingere (fără transmisiuni intermediare), necesară pentru deplasarea unor organe grele ale maşinii sau pentru strîngerea pieselor de prelucrate Această transmisiune, cu capacitate mare de autofrînare, poate realiza o deplasare mai rapidă, dacă sa folosesc şuruburi cu pas mare (v. fig. XLIX). Transmisiunea cu şurub se foloseşte pentru efectuarea mişcărilor precise de lucru sau de reglare, prin combinarea cu o transmisiune cu raport mare de demulti-plicare (cu melc sau planetară), de exemplu pentru avansul periodic fin al adîncimii de aşchiere la maşinile de finifiune (maşini de rectificat, de ascufit, de sfrunj it fin).
Comanda cu manete colective are fie numai o manetă, fie cel mult 2-*3 manete pentru toate mişcările de lucru ale maşinii. Acest sistem de comandă, la care reducerea organelor de comandă (manete, manivele) e rafională pînă la o anumită limită, poate fi cu comutări succesive sau selective.
Sistemul cu comutări succesive se poate realiza prin transmisiunea comenzii prin tobe cu canale de ghidare (v. fig. L, LI, LII), came (v. fig. Lill) sau culise (v. fig. LlV), cari asigură legaturi permanente între organul de comandă şi piesele comandate. Dezavantajul acestor sisteme de comandă constă în faptul că trecerea de la o treaptă de turafie sâu de avans la alta impune trecerea succesivă prin toate treptele intermediare, ceea ce uzează inutil mecanismul şi măreşte timpul auxiliar necesar pentru realizarea comenzii.
Fig. L reprezintă o comandă prin transmisiune cu o tobă, Ia care toba 5 e rotită prin manivela 1 şi angrenajul conic 2-3, astfel încît cele două canale ale tobei imprimă mişcările pîrghiei 6, care deplasează rofile dinfate mobile din cutia de avansuri, prin intermediul furcii 8. Fig. LI reprezintă altă comandă prin transmisiune cu tobă, la care toba 5 e rotită prin roata 1 şi lanful de angrenaje 2-3-4, astfel încît cele două canale ale tobei imprimă mişcarea furcilor 6 şi 7 (culisante pe axul 8), cari comută angrenarea trenurilor de rofi dinfate 9 şi 10.
Fig. LII reprezintă o comandă prin transmisiune cu două tobe, la care toba 2 comandă trenurile de rofi dinfate bala-doare 6 şi 7, iar toba 3 comandă trenurile de rofi dinfate bala-doare 8 şi 9; mişcarea tobei 2, antrenată prin şaiba 1, se transmite Ia toba 3 prin mecanismul cu cruce de Malta 4-5.
XLIX. Comandă prin transmisiune cu şurub, la cufia de avansuri a unei rabofeze.
1) manetă; 2) şurub-melc.
Comandă Ia maşini-uneite
53
Comandă Ia maşini-uneite
Fig. LIII reprezintă o comandă prin transmisiune cu came, la care cama 1 (cu un canal de ghidare) comandă trenurile de rofi dinfate baladoare 5 şi 6, iar cama 2 (cu două canale de ghidare) co-
mandă celelalte	Secţiune A A
două trenuri de rofi dinfate 7 şi 8; mişcarea camei 1 se transmite Ia cama 2 printr-un mecanism cu cruce de Malta.
Fig. LIV reprezintă o comandă prin transmisiune cu culise, la care culisa 3 e rotită prin roata 1 şi bulonul excentric 2, iar culisa 6 poate fi antrenată de acelaşi bulon 2, cînd se găseşte într-o anumită po-zifie. La mişcarea rofii 1 din pozifia I pînă în pozifia III (v. fig. LV), bulonul 2 antrenează numai culisa 3 şi aceasta deplasează galetul 5, prin pîrghia cotită 4 (solidară cu culisa); deci galetul 5, care comandă trei trenuri de roti dinfate ale cutiei de vitese, provoacă angrenarea rofi lor acestor trenuri în trei pozifii succesive
L. Comandă prin transmisiune cu fobă, fa schimbăforuf de avansuri ai unui sfrung-revoiver. f) manivefă de comandă; 2-3) angrenaj conic; 4) bulon; 5) fobă cu două canale; 6) pîrghie cotită, cu furcă;
7) pafier; 8) furcă.
sabofi	(v.	fig.	LV//)	sau	prin	efect	hidraulic,	astfel încît trecerea
de	la	o	comandă	la	alta să	fie	directă,	fără	trepte intermediare.
Fig. I reprezintă o comandă cu furcă şi cremalieră, Ia care
mişcarea manetei 3 Secţiune BB ^	în	plan	orizontal
roteşte axul 4 şi pinionui 10, deplasînd furca cu cremalieră 11 şi blocul de rofi dinfate 12 de-a lungul axului 9, iar mişcarea în plan vertical roteşte însăşi maneta în jurul axului f,deplasînd axul de comandă4 de-a lungul lui. Cremalieră cilindrică 8 roteşte roata dinfată 7 şi aceasta roteşte axul 6 şi furca 14, care deplasează trenul de rofi dinfate 13 de-a lungul axului 5.
Fig. LVI reprezintă o comandă cu cremaliere, la care prin mişcarea de translaţie a unor discuri 14 (cu orificii) se ac-
i-f. Comandă prin transmisiune cu tobă, Ia cufia de vitese á unui strung, f) axul manivelei; 2-3) angrenaj cu mefc; 4) roată dinfată; 5) tobă cu două canale; 6 şi 7) furci; 9) ax; 9 şi 10) trenuri de rofi dinfate.
LII. Comandă prin transmisiune cu tobe, fa cufia de vitese a unei maşini de frezat, a) schema comenzii; b) mecanismul cu cruce de Malfa; Í) disc penfru fixarea pozifiei tobei 2; 2 şi 3) tobe cu canale; 4 şi 5) transmisiune cu cruce de Malta ; 6---9) trenuri de rofi dinfafe bafa-doare; Í) ax de acfionare; II şi Ut) axuri intermediare; ÍV) ax principaf.
corespunzătoare. Dacă roata 1 e mişcată în pozifii Ie următoare IV'-*Vlf bulonul 2 intră şî în culisa 6, iar aceasta deplasează galetul 8, prin pîrghia 7; astfel, deoarece galetul 8 comandă alte două trenuri de rofi baladoare, se obfine şi angrenarea rofilor dinfate ale acestora.
Sistemul cu comutări s e I e ci íve se poate realiza prin transmisiunea comenzii prin furci, cremaliere (v. fig. LVI),
culise, fa cutia de vitese a unei maşini de frezat.
1) roată; 2) bufon excentric; 3) cufisă; 4) pîrghie cotită cu culisa 3; 5) galet penfru deplasarea unui tren de trei rofi dinfate; 6) culisă; 7) pîrghie cofifă cu culisa 6; 8) gafet penfru depfasarea unui bfoc de două rofi dinfafe.
came, fa cutia de vitese a unei maşini de frezaf.
1) camă cu un canaf; 2) camă cu două canafe; 3) bare; 4) axuf principal al maşinii; 5- -8) trenuri de rofi dinfate baladoare.
fionează cremalierele 3, cari antrenează pinioanele 2, iar acestea deplasează trenurile de rofi dinfate baladoare.
Mişcarea de translafie a discurilor 14 e transmisă prin axul 13, de lanful cinematic 6-4-8-12; mişcarea de rotafie a discurilor 14 se transmite prin sistemul 1-11-10-13 şi se înregistrează prir^i, astfel încît în fafa ştif-turilor 16 se obfine o combinafie de orificii corespunzătoare
LV. Pozifia culiselor, la comanda cu transmisiune prin culise, penfru şase vitese ale maşinii (v. fig. L/V). /--•VI) pozifiile culisei.
Comandă la motoare termice
54
Comandă la motoare termice
treptei de turafie selectate. Ştiffurile 16 pot ocupa trei pozifii fafă de discurile 14, cari corespund situafiilor următoare: ştiftul nu pătrunde prin discurile 14, ştiftul pătrunde numai prin primul disc 14, ştiftul pătrunde prin ambele discuri 14.
Comanda motorului cu abur cu piston se
obfine prin modificarea presiunii medii (adică prin modificarea ariei diagramei ciclului), variind gradul de admisiune a aburului în cilindru sau presiunea aburului (prin laminare) în conducta
LVIII. Comandă prin transmisiune cu furci, folosind
0	manetă sferică, la cufia de vitese a unui strung-
carusef.
1	şi 15) furci glisante; 2 şi 6) sectoare dinfafe conice; 3) manetă de comandă; 4) jug; 5, 8, 12) axuri; 7 şi 11) rofi dinfafe conice; 9 şi 13) furci oscilante; 10 şi
14) fije.
LV', Comandă prin transmisiune cu cremaliere, la o maşină de frezaf.
1) disc gradat penfru 18 vitese; 2) pinioane de comutare; 3) cremaliere; 4) cremalieră angrenată cu 6] 5) inel de legătură înfre discul 1 şi axul 11; 6) sector dinfat; 7) axul sectorului dinfaf 6; 8)furcă; 9) opritor; Í0) roată dinfată conică solidară cu axul 13; 11) ax cu roată dinfată conică, solidar cu discul 1; 12) piesă de/egăfură între furca 8 şi axul 13; 13) ax; 14) discuri cu orificii; 15) resorturi de împingere a ştifturilor 16; 16) şfiffuri.
LVII. Comandă prin transmisiune cu sa-bofi, folosind o manefă sferică, la cufis.
de vitese a unui shaping.
1) manefă de comandă; 2) arficulafie sferică; 3) bilă; 4 şi 9) sabofi cu locaş penfru bila 3; 5 şi 10) fije paralele pentru conducerea sabofilor 4 şi 9; 6) pîrghie penfru deplasarea trenului de rofi 7; 7 şi 8) trenuri de rofi dinfafe baladoare;
11) ax.
de aducfie a aburului de la căldare la camera de distribufie a motorului. Astfel, co-cu abur e, de fapt, co-
Fig. LVII reprezintă o comandă prin transmisiune cu sabofi, la care maneta sferică 1 poate fi cuplată cu oricare dintre sabofii 4 sau 9, prin bila 3. Sabofii glisează pe tijele 5 şi 10 şi sînt solidari cu pîrghiile (de ex. 6) cari deplasează trenurile de rofi dinfate 7 şi 8. Trecerea bilei 3 din locaşul unui sabot în locaşul celuilalt se face în momentul cînd cele două locaşuri sînt fafă în fafă şi trenurile de rofi dinfate baladoare sînt în pozifie neutră.
Fig. LVIII reprezintă o comandă prin transmisiune cu furci, la care maneta sferică are două mişcări, în plan vertical şi în plan orizontal. La mişcarea în plan vertical se formează lanful cinematic 3-5-6-7-8-9-10-1, iar la cea în plan orizontal, lanful cinematic 3-4-2-11-12-13-14-15.
Fig. II reprezintă o comandă hidraulică, prin care se comută cuplajele cu gheare, rofile dinfate ale cutiei de vitese rămî-nînd fixe.
î. ~ la motoare termice. Mş.: Comandă prin care se stabileşte sau se restabileşte egalitatea dintre valorile cuplului motor şi cuplului rezistent ale unui motor termic, cînd unul dintre ele variază, pentru un anumit regim de funcfionare a motorului. La motoarele stabile se urmăreşte menfinerea turafiei la o valoare aproximativ constantă. La motoarele de vehicule se urmăreşte fie menfinerea turafiei la diferite valori de regim prestabilite, fie evitarea depăşirii unei turafii maxime admise sau a unei turafii minime necesare.
manda motorului manda distribuţiei acestuia
Comanda motorú Iu i ou ardere internă se obfine prin varierea debitului de combustibil sau de amestec carburant introdus în cilindru, eventual combinată cu modificarea presiunii aerului comburant.
Comanda motoarelor de automobil se efectuează folosind o pedală sau o manetă, prin intermediul căreia se variază — cantitativ sau calitativ — încărcătura proaspătă, introdusă în fiecare dintre cilindrii motorului.
La motoarele cu electroaprindere (motoare cu explozie), cu ajutorul pedalei ori al manetei se stabileşte o anumită pozifie a unei clapete care obturează trecerea amestecului carburant spre motor, ştiind că acest amestec se formează într-un carburator sau într-un amestecător, după cum motorul e cu benzină sau cu gaz. La motoarele cu autoaprindere (motoare Diesel), cari în general sînt cu injecfie mecanica, pedala sau maneta servesc la modificarea pozifiei tijei de reglare a pompei de injecfie, astfel încît se variază debitul de combustibil injectat în cilindrii motorului.
Comanda motoarelor de avion se efectuează folosind una sau două manete, prin intermediul cărora se obfine, fie vâriafia debitului de amestec carburant sau de combustibil, fie corectarea lipsei de aer odată cu creşterea altitudinii. — La motoarele cu electroaprindere fără compresor, o manetă acfionează (prin intermediul unor pîrghii) deschiderea admisiunii amestecului la carburator, iar a doua manetă corectează lipsa de aer la înălfime; în cazul corecfiei automate, maneta respectivă e acfionată de o capsulă barometrică sau de altimetru. — La motoarele cu electroaprindere cu compresor, maneta pentru comanda admisiunii gazelor are un prag, care limitează admisiunea la presiunea normală de alimentare pînă la înălfimea de zbor, astfel încît să se obfină supraalimentarea cilindrilor cu amestec (deci restabilirea puterii), cînd maneta e împinsă peste prag pînă Ia fund de cursă. Penfru a asigura supraputerea necesara la decolare sau supravitesa la anumite momente, maneta poate
Comandă la utilaje de transport
55
Comandă la utilaje de transport
fi împinsă la maximum — pînă la sfîrşiful cursei — cîteva minute, de unde prin acfiunea unei capsule barometrice e adusă automat în pozifia corespunzătoare funcfionării normale. La motoarele cu compresoare cu mai multe vitese sau cu mai multe etaje, o manetă serveşte la comanda viteselor sau a etajelor de presiune, acestea din urmă putînd fi comandate automat de o capsulă barometrică. — La turbopropulsoare şi la turboreactoare, prin manetă se comandă admisiunea combustibilului în camera sau în camerele de combustie.
î. ~ Ia utilaje de transport. Ut.: Echipament de comandă prin care se exercită comanda de deplasare a unui utilaj de transport, eventual şi comenzile mişcărilor unor organe mobile ale acestuia. După felul utilajului, se deosebesc:
Comanda palanului: Echipamentul de comandă al unui palan, pentru mişcarea de ridicare-coborîre a cîrligului. Acest echipament poate fi manual, electric sau pneumatic.
Comenzile se efectuează de pe sol şi se exercită asupra motorului sau mecanismului de acfionare al palanului, folosit numai pentru mişcarea verticală a cîrligului, deoarece palanul în serviciu e agăfat pe traverse, monoraiuri, etc.
La echipamentul de	comandă	al	unui	electropalan se
deosebesc: contactoare-inversoare, eventual cîte unu! pentru ridicare şi coborîre; în-trerupfor de siguranfă şi butoane de comandă; li-	.	_ ^
mitoare de cursă; electro-	^	/	i	e I ^	I
magnet de frînare. Fig. reprezintă schema
La echipamentul electric de comandă al unei macarale se deosebesc (v. fig. .1): contactoare electrice, cîte unul pentru fiecare motor; butoane de comandă (de ex. două butoane pentru ridicarea şi coborîrea cîrligului); #\s limitoare de cursă, cîte unul pentru fiecare dintre ® f “f capetele de cursă ale cîrligului; siguranfe fuzibile, montate pe linia electrică de alimentare. Fig. II re-
/. Schema electrică de conexiuni a unui efectropa/an. Í) motor eiecfric; 2) electromagnetui frînei; 3) con-tacior inversor pentru ridicare; 4) contactor inversor pentru coborîre; 5) limitor ds cursa; 6) pară de comandă (penfru sus şi jos); 7, 8 şi 9) iegări la pămînt; 10} întreruptor de siguranfă.
frică de conexiuni a unui electropalan de 1,5 tf sau de 3 ff, construit în fara noastră, care are un mofor electric asincron Pentru ridicarea-coborîrea sarcinii.
90rnanda macaralei: Echipamentul de comandă al JHacarale, penfru mişcările macaralei sau ale unor organe J^obile ale acesteia (de ex. braful sau căruciorul macaralei) şi P®ntru mişcarea de ridicare-coborîre a cîrligului. Acest echipament, în general cu comenzi independente, poate fi manual Sau electric.
tuf C°men2i,e Se efec*ueaz^ de pe sol şi se exercită asupra ^,Uror rnotoarelor sau mecanismelor macaralei, folosite atît pentru Şcarile macaralei sau ale organelor sale mobile, cît şi pentru m'?carea verticală a cîrligului.
II, Schema electrică de conexiuni a macaralei „Pionier".
Í) mofor electric; 2) contactor; 3) butoane de comandă penfru ridicare şl coborîre; 4) limitor de cursă; 5) siguranfe; 6) conductor izolat; 7) cablu.
prezintă schema electrică de conexiuni a unei macarale „Pionier", construită în fara noastră, care are un motor asincron pentru ridicarea-coborîrea cîrligului.
Comanda podului rulant: Echipamentul de comandă al unui pod rulant, penfru mişcările de translaţie ale podului şi căruciorului acestuia, cum şi pentru mişcarea de ridicare-coborîre a cîrligelor. Acest echipament,în general cu comenzi independente, poate fi manual sau electric.
Comenzile se efectuează de pe sol, de pe pod, din cabina macaragiului (de obicei instalată pe pod), de pe sol şi de pe pod, etc. Ele se exercită asupra tuturor motoarelor podului, care poăte avea un motor pentru deplasarea longitudinală a podului (numit motorul podului), un motor pentru deplasarea transversală a căruciorului pe pod (numit motorul căruciorului) şi unu sau mai multe motoare pentru deplasarea verticală a cîrligelor podului (numite motoare de ridicare).
La echipamentul electric de comandă al unui pod rulant, cu unu sau cu mai multe cîrlige, se deosebesc (v. fig. IU şi V/): controlere (CP, Cc, CR), cîte unul pentru fiecare motor; reostate de pornire şi de excitaţie (Rp, Rc, Rr), în număr egal cu cel al motoarelor; limitoare de cursă (LCP, LCc, LCR), cîte unul la fiecare dintre capetele de cursă ale podului, căruciorului şi cîrligelor; servomotoare sau elecfromagnefi, penfru frîne (MFP, MFC, MFr); culegătorul de curent al liniei principale de contact (Lpc), care alimentează motorul podului (Mp) şi liniile secundare de contact (Lsc), montate în lungul podului; culegă-
Comandă la utilaje de transport
56
Comandă la utilaje de transport
toarele de curent ale fiecărei linii secundare de contact (Lsc), cari alimentează motorul căruciorului (Mc) motoarele de
Controlerul-fobă (v. fig. IV a) cuprinde un ax izolat 1, pe care se calează sectoarele circulare metalice 2, echipate cu
III. Schema eiecfrică a unui pod rulant cu un singur cîriig, cu trei motoare cu inele colectoare, echipate cu confrolere-fobs.
Mp) motorul podului; motorul căruciorului; Mr) motorul cîr-ligului; Cp, Cq şi Cfl) controlerele motoarelor respective; Rp, i?C Şi Rr) reostate ds pornire şi de excitafie; LCp şi LCp) limitoare de cursă, dreapta şi stînga, penfru pod; LCq şi LCfc) I imîfoare de cursă, înainte şi înapoi, pentru cărucior; LCR) limifor de cursă penfru cîriig; MFp, MFq şi MFR) servomotoare; Sp, Ş* Sg) siguranfe fuzibile; LpC) linie principală de contact; Lsc) linie secundară de contacf; /-A) întreruptor automat.
. .ControlerI// RfdfCdre Cobor/re r* 65M2/ 0 !23M6	R
ridicare (MR); un întreruptor automat (M) şi siguranfe fuzibile (Sp, Sc, SR), montate pe linia principală de contact (Lpc), etc. Fig. III şi VI reprezintă schemele electrice de conexiuni a două poduri rulante (respectiv cu un cîriig şi cu două cirlige), cu cabina manevranfului (numit şî macaragiu) instalată pe pod, cari au motoare asincrone cu inele colectoare şi controlere-tobă.
segmenfi de cupru, şi un alt ax 4, pe care se montează con-tactele-deget 3 (în număr egal cu al sectoarelor). Volanul 5 roteşte axul 1 al sectoarelor metalice în ambele sensuri, iar numărul de pozifii ale acestui volan e limitat de un fixator de pozifie
IV. Confroler-fobă (a-) şi fixafor de pozifie (b).
1 şi 4) axuri; 2) sector circular; 3} ccnfact-degef; 5) volan; 6) camă; 7) rolă; 8) resort.
Controlerele servesc la stabilirea turafiei motoarelor podului, căruciorului şi cîrligelor, Ia pornire sau în sarcină. Ele sînt de trei tipuri, şi anume: controlere-tobă, cu camă şi magnetice.
V. Schema desfăşurată a unui controler cu 2X5 + 1 pozifii.
(v. fig. IV b), compus dinfr-o camă 6 solidară cu axul 1 şi o rola 7 care intră succesiv în fiecare dintre adînciturile camei (sub apăsarea unui resort). Fig, V reprezintă schema desfăşurată
Comandă la utilaje de transport
57
Comandă la utilaje de transport
o unui controler-tobă pentru motoare asincrone trifazate cu inele	Controlerul cu camă (v, fig. Vil) cuprinde o placă izolantă 1,
colectoare, la care comenzile corespunzătoare diferitelor pozifii de	pe care se montează contactul fix 2, şi o pîrghie 4 cu o rolă 5
a
Vl. Schema electrică a unui pod rulant cu două cîrlige cu patru motoare asincrone.
Mp) motorul podului; M^) motorul căruciorului; Mj^ şi MrJ motoarele cîrligelor; Cp, Cq, CR1 şi CR2) reostate de pornire şi de excitafie
Rq şi R/?) reostate de pornire şi excitafie; LCp
LCp) limitoare de cursă, dreapta şi stînga, pentru pod; LCq şi LCy limitoare de cursă, înainte şi înapoi, pentru cărucior; LCR1 şi LCg2) limitoare de cursă pentru cîriig; MFp, MFq, MFRi şi MFd2) servomotoare; Sp, 5^, SR1 şi SR2) siguranfe fuzibile; Lpc) linie principală de contact; Lsc) linie secundară de contact; I)întreruptor; IA) înfrerupto automat.
contact ale segmenfilor cu degetele respective (2X5+1 pozifii) sînt: în pozifia O, motorul e deconectat; în pozifia 1 dreapta, sectoarele de jos ale controlerului permit trecerea curentului spre stator şi inelele colectoare ale rotorului sînt legate Ia rezistenfele de pornire şi de reglare, în acelaşi timp fiind alimentat electromagnetul de frînă MF, care deschide saboţii frînei maşinii pentru a permite pornirea motorului; în poziţiile următoare, rezistenfele se scurt-circuitează succesiv, ceea ce defermină creşterea turafiei motorului, iar cînd controlerul scurtcircuitează inelele rotorului, motorul atinge turafia maximă;1 în poziţiile 1-5 stînga, sectoarele cari alimentează statorul determină rotirea în sens invers a motorului, prin schimbarea conexiunilor a două faze de la reţeaua de alimentare electrică. Inversarea sensului de rotafie al motorului se obţine prin inversarea legăturilor a două faze, deoarece faza S e legată de V în ambele sensuri de mişcare ale volanului, ceea ce înseamnă că la rotirea spre dreapta se leagă faza T a reţelei cu faza U a motorului şi R cu W, pe cînd la rotirea spre siînga se leagă faza T a reţelei cu faza W a motorului şi R cu U.
la o extremitate, cu care e articulat contactul mobil 3. Volanul roteşte axul izolat 8, pe care e calată cama 7, necesară penfru a acţiona pîrghia 4. Cînd rola 5 alunecă pe zona de rază R a camei 7, pîrghia 4 se roteşte (în jurul articulaţiei 12) şi produce deschiderea contactelor 2 şi 3, iar cînd rola 5 alunecă pe zona de rază r a camei 7, aceste contacte se închid sub acţiunea resortului 9 şi a legăturii elastice 11; prin forţa elastică a resortului 10, la deschiderea contactelor 2 şi 3 se produce o alunecare între suprafeţe, astfel încît se	,
a iui w	.	. i i VII. Controler cu cama.
înlătură uzura acestora. Controlerul	f)	placă izo|antă; 2)	contact fix;
cu camă prezintă avantajul că	uzura	3)	contact mobil;	4) pîrghie;
contactelor e relativ mică,	dafo-	5)	rolă; 6) suport; 7)camă; 8) ax
..	i ■ *	.i	izolat;	9	şi	Í0)	resorturi;	11)	lenta stingem arcului in mai	bune	gâfură eiasfic'ă. J2)	articulafie.
condiţii.
Controlerul magnetic (v. fig. VIII) se compune dintr-un contactor 1, din butonul de comandă 2, electromagnetul 5 şi arma-
Comandă la utilaje de transport
58
Comanda la utilaje de transport
tura 4 a electromagnetului, calată pe axul 6 ăl contactorului. Pentru închiderea contactorului 1 se apasă pe butonul 2, ceea ce provoacă trecerea curentului electric prin bobina 3 a electromagnetului, care atrage armatura 4 şi produce rotirea axului ó ál contactorului, astfel încît se apropie contactele 7 şi se închide circuitul de alimentare al motorului; deschiderea contactorului se obfine, fie sub acfiunea unui resort, după ce bobina electromagnetului nu mai e străbătută de curent, fie sub acţiunea greutăfii proprii a părfi lor mobile ale contactorului. Deoarece arcul electric produs la întreruperea circuitului de alimentare al motorului uzează capetele contactelor 7, se folosesc bobine de stingere, cari lungesc arcul electric şi provoacă stingerea Iui relativ rapidă. Controlerele magnetice se folosesc cînd frecvenfa comenzilor e mare şi la motoare cu puteri mari.
Reosfatele de pornire şi de reglare a turafiei se compun din cîteva rezistoare, cari se scurt-circuitează treptat, astfel încît constituie rezistenfe variabile montate în serie cu rotorul motorului şi în circuitul lui de excitafie, după cum servesc la pornire sau Ia reglarea turafiei motorului. La motoarele de curent continuu se pot folosi reostate combinate penfru pornire şi pentru variafia turafiei, iar Ia motoarele asincrone se folosesc frecvent reostate de pornire asimetrice, Ia cari rezistenfele din fiecare fază se scot pe rînd din circuit. — Fig, IX reprezintă
5 * 3 2 / 0 1 2 3^6
VIII. Confrol er magnetic, f) contactor; 2) buton'de comandă; 3) bobina eiecfromagnefuiui; 4) armatura elecfromagne-fuiui; 5) elecfromagnef; 6) ax al confacforului; 7) confacte.
tul absorbit de motor la pornire), evită şocurile dintre rofile dinfafe ale angrenajelor reductoare şi întinderea bruscă a cablului de tracfiune, şi micşorează accelerafia ia ridicarea sarcinilor mici. — Fig. X reprezintă un reostat de pornire cu trepte pregătitoare, Ia care rezistenfa pregătitoare Rp se împarte în trepte intermediare în progresie geometrică, şi anume
Rp=Rx8», Rp=RxS ?i RP=Ri,
unde Ri e rezistenfa în prima treaptă de pornire în sarcină şi Ö e rafia progresiei geometrice.
X. Reostat de pornire cu frepfe pregătitoare.
Rj) rezistenfa în prima treaptă de pornire în sarcină; R,
Pi' Pa
şi Rpg) rezistenfa pregătitoare, în frepfe intermediare.
L i m itoa re le de cursă se folosesc pentru limitarea cursei de translaţie a podului şi a căruciorului pe pod, cum şi a cursei de ridicare a cîrligului. Aceste limitoare, montate cîte unul Ia fiecare cap de cursă, întrerup circuitul electric al motorului respectiv, cînd se ajunge Ia limita de cursă.— Fig. X/reprezintă schema de conexiuni a unui limitor de cursă cu şurub,
7 R 5
XI, Schema de conexiuni a unui limifor de cursă cu şurub, î) mofor; 2) limifor de cursă; 3) controler.
IX. Schema şi aparatajul de pornire al unui mofor asincron cu reostaf asimetric.
schema şi aparatajul de pornire al unui mofor asincron cu reostat asimetric, la care prin mutarea manetei controlerului din pozifia 1 în pozifia 2 se scurt-circuitează numai rezistenfa r\ din faza R a rotorului motorului, celelalte două faze S şi 7 rămînînd neschimbate; cînd maneta controlerului frece din pozifia 2 în pozifia 3, se scurt-circuitează rezistenfa r2 din faza S, celelalte două faze R şi T rămînînd neschimbate, iar în ultima pozifie a manetei controlerului se scurt-circuitează simultan două rezistenfe din două faze. Deoarece numărul contactelor e de circa 2,5 ori mai mic Ia controlerul cu reostat asimetric decît la cel cu reostat simetric, lungimea conductoarelor pentru conexiuni e mai mică (deci se realizează economie de material ne-feros) şi se folosesc mai pufine rezistoare (deci, reosfatele asimetrice sînt mai uşoare şi mai pufin voluminoase). Pentru a realiza o pornire lentă şi fără şocuri, reosfatul de pornire poate avea cîteva frepfe pregătitoare (1—3 la reosfatele de curent continuu şi 1-“2 la reosfatele de curent alternativ), cari împiedică pornirea imediată a motorului (deoarece micşorează curen-
XII. Schema de conexiuni a unui limifor de sarcină.
J) mofor; 2) contact electric; 3) releu; 4) contactor; 5) controler; 6) rezistenfe.
fabricat în fara noastră, pentru motoarele electrice de curent alternativ trifazat. în această schemă sînt reprezentate atît limitorul de cursă 2, cît şi motorul de ridicare 1 al cîrligului şi controlerul respectiv 3 (cu pozifiile de ridicare şi coborîre). — Fig. XII reprezintă schema de conexiuni a unui limifor de sarcină, fabricat în fara noastră, care e montat în circuitul motorului de ridicare a cîrligului şi permite coborîrea cîrligului cu suprasarcină. în această schemă sînt reprezentate contactul elec-
Comandă la utilaje de transport
60
Comandă la utilaje de transport
trie 2 ai limitorului, motorul de ridicare 1 al cîrligului, releul contactorului 3, confactoarele 4 (pe fazele de ridicare R, S, 7), controlerul 5 al motorului de ridicare-coborîre, rezistentele 6 şi siguranfele refelei de alimentare electrică a sistemului.
Comanda ascensorului: Echipamentul de comandă al unui ascensor, pentru mişcările de ridicare-coborîre şi pentru opriri pe parcurs ale cabinei sale. Acest echipament, în general electric, corespunde curentului de alimentare (alternativ sau continuu), cum şi felului în care se exercită comanda, care poate fi din interior (cu butoane sau cu manivelă), din exterior sau mixt (din inferior şi din exterior). Comenzile alimentate cu curent alternativ sînt mult mai frecvente decît cele alimentate cu curent continuu, deoarece la ultimele sînt necesare redresoare de curent.
Lă echipamentul de comandă pentru curent alternativ, se deosebesc (v. fig. XIII şi X/V): manivela de comandă mc sau butoanele de comandă Bc din cabină, după cum comanda e cu manivelă sau cu butoane, cum şi contactele de uşi Ku, contactul dejug Kf (la ruperea sau la slăbirea cablului) şi contactul Kj al lămpii desemnalizareLs; contacte de ridicare Kr şi de coborîre Kc; panoul de comandă PC, care cuprinde confacfoare-inversoare Cr şi Cc cu contactele bloc Kj. şi KJ. (cari împiedică cuplarea simultană a ambelor contactoare-inver-soare, pentru a nu se produce scurt-circuit în circuitul principal), releu de timp Rf, contacte de dependenţă Kd şi contac-foarele Q şi C2 ale reo-sfafului de pornire înfrerupforul principal lp şi siguranfele fuzibile Sp şi Ss,eventual înlocuite cu un întreruptor automat; înfrerupforul final /f; în-treruptoare de etaj le şi comutatoare de etaj Ce, relee de etaj Re, contactul podelei mobile Kpl aparatul de apel AA şi butonul de stop Bs, numai la ascensoarele cu comanda prin butoane; cufia cu borne CCP din puful ascensorului şi cutia cu borne CCC de sub cabină. Pentru deplasarea ascensorului se foloseşte un mofor electric trifazat M, iar pentru frînare, electromagnetul M{ sau un servomotor.
în stare de repaus, cu întreruptoarele principal lp şi final lf conectate, contactele fixe ale celor două contacfoare-inversoare
Cr şi Cc (penfru sensurile „sus" şi „jos") se găsesc sub curenf, iar contactele lor mobile, confactoarele reostatului şi ale frînei sînf lipsite de curent; rezistenfele de pornire Rp sînt complet conectate în circuit, iar cei doi sabofi ai frînei maşinii sînt strînşi. — în momentul închiderii circuitului de comanda, armatura mobilă a contactorului-inversor respectiv (Cr sau Cc) va închide contactele curentului principal, asffel încît curentul electric va trece prin bornele motorului, în bobina frînei electromagnetice (sau la servomotor) şi la releul de timp RŢ. în acest moment, miezul electromagnetului atrage armatura mobilă, deschizînd sabofii de frînă, iar releul de timp conectează contactele reostatului şi astfel treptele rezistenfelor de pornire ies succesiv din circuit; în aceiaşi timp, deconectează contactul Kd, care evită pericolul reanclanşării motorului principal. — Cînd se
întrerupe curentul în circuitul de comandă, armatura mobilă a bobmei contactorului-inversor (scoasă de sub curent)de-conectează motorul, iar sabofii frînei se strîng la loc, sub acfiunea resortului cu care sînt echipafi. Astfel, maşina se opreşte din funcfionare, releul de timp rămîne fără curent şi confactoarele reostafu-lui reiaupozifia lor inifială.
Fig.X///reprezintă schema electrică de conexiuni a unui ascensor cu manivela de comandă, la care ridicarea cabinei se obfine cînd manivela e deplasată pe contactul Kr, ceea ce provoacă trecerea curentului din refea prin siguranfa Ss din dreapta, contactele de bloc ale uşilor K’u, bornele din CCP şi CCC, contactele uşilor Ku şi jugului Kf, contac-forul-inversor Cr, contactul bloc K'r, contactul de dependentă Kd şi apoi trece în refea prin siguranfa S5 din stînga; armatura mobilă a contactorului-inversor Cr închide contactele circuitului curentului principal, comută contactul bloc K\ în pozifia / şi conectează releul de timp Rţ cu contac-toarele Ci şi C2 ale reostatului de pornire Rp, astfel încît turafia motorului creşte lent pînă la valoarea nominală (prin scoaterea treptată din circuit a rezistenfelor reostatului) şi cabina se ridică. Coborîrea cabinei se obfine cînd manivela e deplasată pe contactul Kc, ceea ce provoacă ţre-
Rp'i
XV. Schema instalafiei electrice penfru ascensor cu comanda prin manivelă (curent continuu). RSTO) refea de alimentare; IFC) întreruptor de fine cursă; M) motor principal de tracfiune; F) frîna maşinii; PC) panou de comandă; IE) inversor electric pentru „sus" şi penfru „jos"; RL) refeu de lumină; RP) rezistenfă de pornire; CRP) confacfor penfru reostat de pornire; Rd) redresor de la 380 V alternativ la 150 V continuu; CB) contacte Ia broasca uşii de acces; CF) cablu electric flexibil de comandă; CJ) contact de siguranfă fa jugul cabinei; CUC) contact de siguranfă la uşa cabinei; LC) lampa cabinei; Mv) manivela de comandă din cabină; CFC) contact fine cursă, sus şi jos.
Comandă la utilaje de transport
61
Comandă la utilaje de transport
cerea curentului din reţea prin bornele din CCP şi CCC, bo-	nalizarea optică. La ascensoarele de materiale şi la cele de
bina contactorului-inversor Cc, âstfel încît conectează motorul Al	persoane, cu comandă prin manivela, circuitele de iluminarea
în circuitul principal, pentru coborîre.
cabinei şi a pufului, cum şi circuitele de semnalizare, nu se
XVI. Schema insialafiei electrice pentru ascensor cu comanda prin butoane (curent continuu).
RST)	refea de	alimentare;	17) întreruptor total; IFC) întreruptor de fine cursă; M) motor principal de tracfiune; F) frîna maşinii;	PC)	panou	de	comandă;
IE) inversor electric penfru „sus" şi pentru „jos"; AC) aparat de copiat; RE) relee de etaje; RP) rezistenţă de pornire; CRP) contact penfru reostat de pornire; Rd) redresor de la 380 V alternativ la 150 V continuu; SC) semnalizare optică; BC) buton de comandă; CB) contacte de siguranfă la broasca uşii de	acces;	CF)	cablu	electric	flexibil de comandă; CJ) contact de siguranfă Ia jugul cabinei; CUC) contact de siguranfă la uşa	cabinei;	LC)	lampa	cabinei
ILC) înfrerupforul lămpii din cabină; CBC) cufia cu butoane de comandă din cabină.
Fig. XÍV reprezintă schema electrică de conexiuni a unui ascensor cu butoane de comandă, la care prin apăsarea pe un anumit buton se închide circuitul corespunzător care asigură deplasarea în direcfia intenfionată (ca la ascensorul cu manivelă), dar curentul trece şî prin întreruptoarele le şi comutatoarele Ce de etaj, comandate de releul de etaj Re respectiv. Deci se pune în mişcare motorul /VI, care acfionează troliul pentru mersul cabinei în sensul şi la sfafia de la care sau pentru care s-a făcut comanda.
Afară de circuitul principal şi de cel de comandă, din echipamentul electric al ascensorului fac parte şi circuitele de iluminare a cabinei şi a pufului, cum şi circuitele pentru sem-
deosebesc de circuitele normale de iluminat, conectarea şi deconectarea lor făcîndu-se manual prin înfreruptoare obişnuite. La ascensoarele de persoane, cu comanda prin butoane, becul de luminare a cabinei se cuplează şi se decuplează automat, odată cu comenzile. — Lumina din puful ascensorului e independentă şi permanentă.
La echipamentul de comandă pentru curent continuu (v. fig. XV şi XVI) se folosesc aparate şi dizpozifive asemănătoare celor la curent alternativ. Deosebirea esenfială consistă în introducerea unui redresor, cu cuproxid sau cu seleniu, pentru redresarea curentului alternativ de la refeaua de alimentare, în curent continuu, necesar comenzilor.
Comandă la vehicule
62
Comandă dublă
î. ~ Ia vehicule. Transp.: Echipament de comandă, prin care se exercită comenzile necesare, pentru pornire-oprire, sau în timpul mişcării vehiculului pe cale. După felul vehiculului, se deosebesc:
Comanda automotorului. C. f.: Comandă semiautomată directă, de la postul de comandă instalat în una sau în ambele cabine de manevră ale unui automotor (cu una sau cu mai multe unităfi), care acfionează asupra pompei de combustibil a maşinii de forfă, asupra schimbătorului de vitesă, asupra transmisiunii şi a inversorului de mers.
După modul de transmisiune a comenzii, se deosebesc:
Comandă stereomecanică, la care transmiterea comenzii la pompa de combustibil şi la schimbătorul de vitesă se face fie printr-un sistem de pîrghii dispuse în triunghi, fie printr-o transmisiune cu lanfuri sau cu cabluri. Acest sistem de comandă e folosit la tipuri vechi de automotoare cu două osii.
Comandă pneumatică, la care transmiterea comenzii la fiecare organ se face printr-un servomotor cu aer comprimat (p = 5 kgf/cm2). Cu ajutorul robinetului montat în cabina mecanicului se reglează admisiunea şi presiunea aerului în cilindrul servomotorului, mişcarea pistonului realizînd comanda. La insta-lafii mari, cu sursă proprie de aer comprimat, se comandă pneumatic şi disjunctoarele electrice.
Comandă electropneumatică, Ia care admisiunea aerului în cilindrul servomotoarelor pneumatice se efectuează printr-un dispozitiv electric acfionat de curentul produs de o baterie de acumulatoare, iar schimbarea regimului de lucru al motoarelor cu autoaprindere se face cu ajutorul unor supape electropneu-matice. Acest sistem permite efectuarea simultană şi rapidă a mai multor operafii, prin apăsarea pe un buton de la masa de comandă, situată în ambele capete ale automotorului. E sistemul cel mai des folosit Ia automotoarele cu una sau cu mai multe unităfi.
Comandă electrică, la care transmiterea comenzii se face cu ajutorul unor relee alimentate cu curent continuu de 24 sau de 48 V, cari acfionează asupra servomotoarelor electrice ale pompei de combustibil, ale schimbătorului de vitesă, inversorului de mers şi ambreiajului.
Comanda locomotivei cu abur. C. Comandă semiautomată directă, care acfionează asupra mecanismului de distribufie al locomotivelor cu abur. Se efectuează prin acfio-narea manuală sau mecanizată (cu ajutorul unui servomotor pneumatic) a schimbătorului de mers, mişcare care e transmisă prin bara de comandă la culisa care modifică cursa barei de comandă a sertarului, variind astfel gradul de admisiune a aburului în cilindru. Această comandă are rolul fie să schimbe sensul de mers sau profilul liniei şi graficul de mers, în funcfiune de tonajul trenului, fie să varieze forfa de tracfiune şi vitesa locomotivei.
La frînele pneumatice, penfru frînare se foloseşte robinetul de manevră al mecanicului, montat în ghereta locomotivei. în caz de pericol, comanda frînării se poate efectua şi prin semnalul de alarmă, montat în vagoane (v. şî sub Frînă continuă).
Comanda distribuţiei locomotivei. Transp.: Sin. Comanda locomotivei.
Comanda elicei. Av.: Comandă prin care se poate varia pasul unei elice, în zbor. Se realizează în două feluri, şi anume; punînd comanda elicei pe „automat", caz în care pasul variază automat sub acfiunea unui regulator, menfinînd turafia constantă a motorului, oricari ar fi condifiile de zbor şi puterea dezvoltată de mofor; punînd comanda elicei pe „manual", caz în care pasul nu variază decît dacă se acfionează
comenzile penfru mărirea sau micşorarea pasului, şi numai atît timp cît acestea sînt acfionate.
Comanda tramvaiului. Transp.: Comanda controlerului unui vagon motor de tramvai, în general efectuată prin manevrarea unei manete amovibile, fiecare poziţie a acesteia corespunzînd unui anumit regim de funcfionare al tramvaiului, Prin intermediul controlerului, care e organul de legătură dintre refeaua electrică şi motoarele de tracfiune ale vagonului, se asigură fie închiderea sau întreruperea circuitului electric ai motoarelor, fie schimbarea sensului sau variafia intensităţii curentului, după pozifia manetei, astfel încît se obfin atît pornirea sau oprirea vagonului, cît şi schimbarea sensului de mers sau variafia vitesei de rulare.
Comanda navelor. Nav.: Comandă manuală a regimului de mers al navei. Mecanismul de comandă e format dintr-un controler montat la postul de comandă, în circuitul electric care leagă generatorul (acfionat de un motor cu ardere internă, de o turbină sau de un mofor cu abur) cu motorul electric de acfionare a elicei. Cu ajutorul controlerului se efectuează comenzile de pornire, de variafie a regimului de mers şi de oprire a navei.
2.	Comandă. 3. Nav.: Suprastructura cea mai înaltă de pe puntea de comandă (v.), de unde se efectuează conducerea unei nave. în general, comanda e situată spre proră; Ia unele nave mici şi Ia unele nave petroliere poate fi situată spre pupă. Comanda cuprinde, în general: timoneria, în care se găsesc, pe lîngă timonă şi busola de drum, telegrafele de comandă a maşinilor şi aparatele şi dispozitivele de semnalizare; camera de navigafie (v.); cabina de drum a comandantului (cabină mică, amenajată pentru odihna comandantului în timpul navi-gafiei), şi stafiunea de radio.
Comanda dispusă spre pupă, care se găseşte în generai la navele de război, e folosită pentru conducerea navei, cînd comanda principală a navei a fost distrusă, şi se numeşte comandă de rezervă. Ea cuprinde numai timona şi telegrafele de comanda a maşinilor.
3.	Comandă. 4. Nav.: Saulă subfire, de calitate inferioară, formată' din 2—3 şuviţe, folosită la înfăşurarea (patronarea) unei matiseli.
4.	Comandă. 5. Tehn.: Dispozifie prin care se cere efectuarea unei lucrări. Se deosebesc:
Comandă de client, prin care acesta dispune unei întreprinderi, să i se efectueze o lucrare, indicînd şî caracteristicile lucrului comandat.
Comandă de întreţinere, dată de conducere unui atelier în subordine pentru executarea unei lucrări, privind buna stare şi buna funcfionare a utilajului.
Comandă de lucru, care cuprinde ansamblul de dispozifii privind pregătirea, executarea şi controlul unei fabricafii (desene, prescripfii, etc.).
Comandă de magazie, dată înfr-o fabrică pentru executarea unui stoc de produse, în vederea unui consum ulterior.
s. Comandă dublă. Av.: Sistemul tehnic de comandă al unui avion, constituit din două echipamente individuale conexate, astfel încît să permită efectuarea operafiilor de comandă din două posturi diferite, respectiv de către doi pilofi. Comanda dublă se foloseşte fie la avioanele cu rază mare de acfiune, la cari e necesară înlocuirea pilotului în timpul zborului, fie la avioanele de şcoală, Ia cari manevrele efectuate de cei cari fac şcoală trebuie urmărite şi controlate de o altă persoană, calificată. Sin. Dublă comandă.
Comandă multiplă în tracţiunea electrică
63
Combatere
!. Comandă multiplă în tracţiunea electrică. Elf.: Sistem de comandă care permite ca dintr-un singur post al unui vehicul motor cu tracfiune electrică să se poată comanda mai multe asttel de vehicule (v. fig.). E folosit în special la metropolitane (de ex. sistemul Sprague).
2.	Comarnic, pl. comarnice. 1.
Ind. far,: Colibă mică lîngă o stîrră, uneori numai un umbrar, format dintr-un acoperiş de scînduri, de şindrilă sau de stuf, sprijinit pe patru pari împlîntafi în pămînt, în care se adăpostesc ciobanii la stînă,
Sistem de comandă multiplă.
Í) controler de comandă; 2) servomotor; 3) fascicul de conducte cari leagă vehiculele de fracfiune.
pentru	a mulge	oile pe timp ploios sau în	timpul arşifei.
(Termen regional, Moldova.)
s. Comarnic. 2. Ind. far.: Adăpost la stînă, care serveşte la păstrarea şi uscarea caşului. (Termen regional, Bucovina.) Sin. Celar.
4.	Comarnic.	3. Ind. far.: Polifa, scîndura	sau leasa	de
nuiele	pe cari se	pune caşul Ia uscat.
5.	Comarnic.	4. Ind. făr.: Prăjină cu ştepi,	împlîntată	ver-
tical în pămînt sau sprijinită orizontal pe două furci împlîntate în pămînt, de care se atîrnă caşurile Ia scurs.
e. Comarnic, Strate de	Straiigr.; Complex^al Flişului
eocretacic reprezentînd Barremianul şi Apfianul inferior în par-. tea de Sud a Carpafilor orientali, într-o zonă care se întinde de la Pietroşifa, prin valea lalomifei, regiunea Comarnic, valea Prahovei, Trăisteni, valea Doftanei, pînă în basinul Teleajenului, în regiunea muntelui Zăganu. Aceleaşi strate se întîlnesc în podişul Mehedinfi (Dîlbocifa), unde iau parte la alcătuirea Pînzei de Severin. Stratele de Comarnic cuprind, ca roci caracteristice, marne tari cenuşii-albăstrui, deseori foioase, şi micro-brecii calcaroase cu orbitoline şi briozoare. Aceste roci urmează în continuitate peste orizontul cu Lamellaptydeus angulocostatus al Straielor de Sinaia şi suportă un complex de gresii masive reprezentînd Apfianul mediu şi superior şi Albianul inferior. Fauna Stratelor de Comarnic cuprinde, afară de Orbitoline
(Orbitolina lenticularis, Orbitolina conoidea-discoidea) şi briozoare, cefalopode, printre cari formele: Barremites difficile, Lytoceras phestum, Lytoceras ravicinctum şi Pachyphylloceras infundibulum, reprezentate într-un nivel inferior al acestui complex, şi Macroscaphites yvani şi Neohibolites clava, întîlnite la partea lui superioară.
7.	Comasare. 1. Topog., Cad., Urb.: Totalitatea acţiunilor tehnice (măsurători topografice de teren şi reprezentarea lor pe planuri; studii asupra calităfii solului, florei, climei, hidro-grafiei, hidrologiei, etc.), economice şi juridice, premergătoare, din cadrul lucrărilor de organizare a teritoriului, în scopul regrupării parcelelor de suprafefe prea mici sau a celor risipite, în una sau în mai multe parcele mari (masive), compacte, supuse unui anumit fel de folosinfă sau aparfinînd unui singur beneficiar sau proprietar.
în construcfia oraşelor, comasarea se aplică unor cuartale, porfiuni sau grupuri de cuartale, în cari unele parcele existente au suprafefe sau dimensiuni nepotrivite şi forme prea neregulate, astfel încît împiedică folosirea rafională a terenului în scopul obfinerii unor clădiri estetice şi bine distribuite.
în unele cazuri, proiéctul de redistribuire reclamă rectificarea sau lărgirea străzilor cari mărginesc teritoriul comasat, eventual crearea unor străzi noi prin acel teritoriu, pentru a obfine un acces mai bun Ia unele parcele, ca şi fafade şi adîn-cimi de parcele conform cu principiile urbanismului modern. Suprafafa globală de teren necesară acestor operafii se scade, proporfional, din fiecare parcelă existentă. în majoritatea cazurilor, valoarea noilor parcele e sensibil mărită prin ameliorările aduse.
Lucrările de comasare cuprind următoarele faze: întocmirea proiectului de comasare (ca rezultat al măsurătorilor de teren şi al studiilor de birou), redactarea planului de comasare, după calculul suprafefelor noilor parcele şi aplicarea planului respectiv pe teren prin schimburi de parcele, incluziv întocmirea formelor juridice corespunzătoare.
8.	Comasare. 2. Expl. petr.: Reunirea parcelelor din zona de influenfă a unei sonde într-un perimetru de comasare, numit şi poligon de influenfă. Suprafafa perimetrului sau a poligonului depinde de distanfa dintre sonde.
9.	Combatere. Agr., Silv.: Aplicarea mijloacelor de luptă contra duşmanilor animali şi vegetali dăunători ai arborilor şi plantelor cultivate, penfru a-i distruge şi a preveni astfel pagubele pe cari le-ar putea produce. Combaterea consistă în ocrotirea animalelor folosite pentru distrugerea organismelor vătămătoare (ex. protecfia păsărilor) ori în creşterea, în mod special, a anumitor organisme atacatoare (de ex. insecte, bacterii, ciuperci) şi în răspîndirea lor penfru a distruge animalele dăunătoare (combatere biologică), sau în întrebuinfarea de sub-stante chimice (combatere chimică). După starea lor fizică, substanfele chimice pot fi întrebuinfate sub formă lichidă, fiind stropite pe plante cu aparate de stropit, turnate sau folosite ca substanfe de uns; sub formă de pulberi, fiind prăfuite pe plante cu prăfuitoare sub formă de gaze, ca momeli, ca substanfe repulsive. Pot fi insecticide, erbicide, fungicide, acaricide, ovicide, repulsive.
Cele mai importante substanfe de combatere sînt: compuşii arsenului (în special arseniatul de calciu sau de sodiu, arsenitul de plumb, verdele de Paris, arsenifii de sodiu sau de potasiu); fosforul şi compuşii lui, mai ales sub formă de pastă; sulful şi compuşii lui (în special polisulfurile de calciu şi de bariu); compuşii cuprului (în special zeama bordeleză); carbonatu! de bariu; sulfatul de taliu; siIicofluorurile de sodiu şi de potasiu; uleiurile minerale din petrol şi din cărbune (în special
Combinare
64
Combinafie moleculară
carbolineumul); compuşi ai hidrocarburilor (în special compuşii cu clor, acidul cianhidric, fenolii, săpunurile, cleiurile şi alde-hidele). Dinire compuşii organici sînt foarte mult întrebuinfate nicotină şi extractul de tutun, stricnina, extractele din plantele Pyrethrum, Quassia şi Derris.
i.	Combinare. Mat. V. sub Combinări.
2v Combinat, pl. combinate: întreprindere economică de Stat, organizată pe bază de gospodărire chibzuită, cuprinzînd mai multe sectoare de bază şi auxiliare, cu o structură pe verticală conform procesului tehnologic, de-a lungul diverselor faze intermediare, pînă la obfinerea unuia sau a mai multor produse finite.
Combinatul reuneşte mai multe întreprinderi industriale în cari, uneori, produsele unei întreprinderi servesc ca materie primă, semifabricată sau auxiliară celorlalte întreprinderi.
Combinatul are o conducere unică şi e, din punct de vedere legal, persoană juridică. E! e numit după felul procesului tehnologic sau al activităfii pe care o desfăşoară (de ex.: combinat poligrafic, combinat minier, combinat siderurgic, etc.).
3.	Combinatorie, analiză V. Anaiiză combinatorie.
4.	Combinafie, pl. combinaţii. Chim.: Sin. Corp compus (v.).
5.	~ complexă. Chim.: Sin. Complex, Combinafie coordi-nativă. V. sub Combinafii coordinative.
e. ~ moleculară. Chim.: Tip particular de combinafie chimică, rezultat prin unirea a două molecule de aceeaşi specie sau de specii diferite (combinafie intermoleculară), în care moleculele componente se găsesc între ele, fie într-un raport de numere întregi, fie în unul fracfionar şi constant. în primul caz, combinafii le de acest fel se numesc combinafii moleculare stoicheiometrice, iar în ultimul caz, nesioicheiomeirice sau in-terstifiale.
O combinafie moleculară poate fi considerată ca o „supra-moleculă" sau pseudomoleculă, în care moleculele componente sînt unite prin forfe exercitate de propriul lor cîmp, ceea ce determină gruparea lor în agregate bine definite. în aceste agregate, gruparea moleculelor nu e întîmplatoare, ci respectă o anumită organizare. Un exemplu tipic de o astfel de organizare îl constituie acizii carboxilici, ale căror molecule, corespunzătoare formulei lor chimice, sînt împerecheate în toate cele trei stări de agregare. în astfel de cazuri, în cari aceeaşi specie moleculară se uneşte cu ea însăşi, existenfa combinafiei moleculare e pusă în evidenfă printr-un punct de fierbere excesiv de înalt şi printr-o densitate a vaporilor excesiv de mare. Foarte caracteristice sînt însă combinafiile moleculare constituite din molecule diferite, în cari componentele se grupează într-o anurrită ordine, datorită forfelor de atractiune inter-moleculâre. Combinafiile de acest tip, adesea preexistente în faza lichidă, se obfin ca indivizi prin cristalizare într-o refea cristalină în care moleculele de specii diferite se află într-un raport stoicheiometric simplu. Astfel, de exemplu, prin răcirea între —70° şi —120° a unei solufii de clor în tetraclorură de carbon se separă, în funcfiune de compozifia solufiei, o serie de indivizi cristalini cari au următoarea compozifie: CCI5, CCÎ6, CCI8, CCI10 ŞÎ CCÍ12. Aceste substanfe au proprietăfi fizico-chimice caracteristice indivizilor chimici adevăraţi. Deşi se comportă astfel, aceste substanfe nu pot fi considerate per-cloruri ale carbonului, deoarece în acest caz ar trebui să nu se ia în considerafie tetravalenfa atomului de carbon. De aceea trebuie să se admită existenfa unei refele cristaline, constituită din molecule de tetraclorură de carbon şi din molecule de clor, astfel încît combinafiile menfionate trebuie să fie formulate:
2	CCI4*CI2, CCI4-Cl2/ CCI4 • 2 Cl2, CCI4-3CI2şi CCI4-4CI2.
Astfel de combinafii moleculare se obfin adesea- şi prin interacfiunea dintre nifroderivati şi hidrocarburile aromatice sau nesaturate, în special în cazul polinitroderivafilor. De exemplu, sînt bine cunoscute combinafii moleculare cum sînt: benzen-trinitrobenzen, antracen-para-dinitrobenzen, nafta I ina-trinitrofenol.
în general, raportul dintre moleculele componente din combinafiile moleculare stoicheiometrice e de 1:1, dar se întîlnesc (mai rar) şî raporturile 1 : 2 sau 2:1. Formareacombinafiilor moleculare de acest tip se datoreşte forfelor de dipol şi celor de dispersiune. Astfel, de exemplu, formarea combinafiilor moleculare între nitroderivafi şi hidrocarburile aromatice poate fi explicată prin acceptarea de către grupările nitro- a electronilor jt din nucleul aromatic, determinînd la acesta o sarcină pozitivă. Din cauza sarcinilor electrice de nume contrare ale ciclurilor aromatice se formează, datorită forfelor electrostatice, o legătură puternică între moleculele partenere, în special cînd ambii parteneri au molecule plane. Astfel, trinitrofenolul formează combinafie moleculară cu trans-stilbenul şi nu formează cu cis-stiIbenuI, ale cărui inele benzenice se află în plane diferite. în mod asemănător, 1-fenilnaftalina, spre deosebire de 2-fenilnaftalina, nu poate forma combinafie moleculară cu trinitrofenolul.
Dacă moleculele organice cari iau parfe la formarea combinafiilor moleculare au mai multe centre de disimetrie electrică, cari au posibilitatea să se exercite independent, poate apărea un tip special de isomerie, numită isomerie de complex. De exemplu nitrofenolii, ca acidul picric, pot acfiona, fie prin gruparea fenolică, fie prin grupările nitro-, şi pot să dea cu aminele combinafii moleculare isomere. Astfel, orto-bromanilina dă cu acidul picric, după condifiile de lucru, fie o combinafie moleculară de culoare galbenă, fie una de culoare roşie; cele două combinafii moleculare isomere au punctul de transformare la 95°. Isomerul galben îşi datoreşte existenfa interacfiunii dintre gruparea fenolică a acidului picric şi molecula de orto-bromanilină, în timp ce isomerul roşu se formează datorită interacfiunii dintre grupările nitro- ale acidului picric şi molecula de orto-bromanilină.
O altă clasă de combinafii moleculare se formează datorită legăturii de hidrogen. Gruparea organizată a moleculelor rezultă din faptul că, spre deosebire de celelalte forfe inter-moleculare, legătura de hidrogen acfionează numai în anumite regiuni ale moleculei, în special la punctele de contact. Astfel, se cunosc combinafii moleculare ale chinonei cu fenolii, ca, de exemplu, o combinafie rezultată prin adifia unui mol de chinonă cu doi moli de fenol, în care sînt confinute —probabil — următoarele grupuri de molecule:
H H	H H	H	H
yC-C	C=C	/C“C\
HC/ XC-Ö-H Ö=C	C=Ö	H-O-C^	XCH
NC=C/ “	" Nc=c/ "	”	^C=C/
H H	H H	H	H
H	H	H	H	H	H
C—C	C=C	/C~C
HC7 ^C-O'H-O^C'' C-Ö-H iÖ-c/ \h
'c-c'	~	xc=c/	'*	N^c'
H	H	H	H	H	H
în mod analog se formează chinhidrona (o combinafie moleculară a chinonei cu hidrochinona), prin adifia unei molecule de hidrochinonă la o moleculă de chinonă. După con-difiile particulare în cari cristalul se formează şi creşte, legăturile de hidrogen pot determina aparifia modificărilor cristaline diferite. Astfel, de exemplu, 1,3-difenilpropen-
Combinafie moleculară
65
Combinafie moleculară
1-01-1-on-3 poate să se unească prin legături de hidrogen intermolecular:
C6H5.
• H—O
>=CH\ , /
;c=o
c6h5'
sau intramolecular:
C6H5
)C=CH H-cr \:=o
c6h/
c6h5
)C=CH\
-• H-cr ^c=o-
c6h/
C6H|
o:
>=ch\
c-c6h5
Se deosebesc următoarele tipuri principale de combinafii inter-stifiale intre un component-suport A şi un component inclus B:
H O
Prima modificare se obfine dintr-o solufie de alcool metilic, în care legăturile de hidrogen rămîn deschise sub acfiunea disolvantului; a doua, dintr-o solufie de hidrocarburi în care legăturile de hidrogen sînt închise, moleculele ciclizîndu-se.
Afară de combinafiile moleculare descrise, mai există un tip particular de combinafii moleculare, cari cu toată alcătuirea şi omogeneitatea fizică a cristalelor, nu au o compozifie stoicheiometrică şi la cari proprietăfi le cari definesc un individ chimic lipsesc. Aceste combinafii moleculare nestoicheio-metrice, formate prin incluziunea moleculelor unui component în golurile refelei cristaline ale unui alt component, sau în golurile proprii ale unei alte molecule, de dimensiuni mari, sînt numite şî combinafii inferstifiale.
Combinafiile inferstifiale din prima clasă sînt mai bine studiate; ele pot exista numai în stare cristalizată. Existenfa lor nu se datoreşte unor legături chimice în sensul clasic, ci altor forfe de interacţiune, cari duc la o energie de legătură de acelaşi ordin de mărime ca în cazul forfelor van der Waals (1 kcal/mol). Aceste combinafii sînt caracterizate prin raporturi constante întregi sau fracfionare între componenfi, ceea ce arată o întrerupere în sistemul cristalin al unei refele moleculare. Combinafiile de acest tip pot fi caracterizate fizic şi chimic. Moleculele incluse în refeaua cristalină a componentului care are rolul de suport pot avea unele proprietăfi fizice şi chimice modificate (de ex.: spectrele de absorpfie, susceptibilitatea magnetică, potenfialul „redox"). Formarea combinafiilor inferstifiale e condifionată în primul rînd de factori geometrici: componentul cáré are rolul de suport poate da naştere unei refele cristaline care cuprinde spafii goale; după forma şi dimensiunile acestor spafii goale (canale sau celule) se pot sau nu se pot include molecule ale unui al doilea component.— Incluziunea moleculelor de o anumită specie în cavităfile refelei cristaline a componentului-suport se poate face în mai multe moduri: simultan cu formarea refelei cristaline, după formarea acesteia, sau prin deformarea ei (simultan sau ulterior).
Un tip deosebit de combinafii inferstifiale sînt cele din a doua categorie; ele se formează prin incluziune în goluri formate de însăşi molecula componentului-suport (şi nu de refeaua cristalină a acestuia). Combinafiile de acest tip pot exista şi în solufie şi se formează de obicei în cazul unor molecule cu dimensiuni mari (ciclodextrine).
Se observă că nu se poate face o clasificafie a combinafiilor inferstifiale pe baza naturii legăturii care determină formarea lor şi nici pe baza naturii chimice a moleculelor componente. Clasificafia utilizată pînă acum în acest domeniu recent e bazată, în oarecare măsură, pe forma cavităţilor din refeaua cristalină a componentului-suport, şi are un pronunfaFcaracter enu-merativ. Pentru combinafiile în cari aceste cavităfi au forma de canale se foloseşte de obicei termenul aduci, iar pentru combinafiile în cari cavităfile au forma unor celule închise, termenul clafrat.
A	B	Compozifie
Acid des-	Hidrocarburi parafinice nor-	AmB■ m~\, 3, 4, 6, 8;m creşte
oxicofic	male, acizi graşi	pe măsură ce creşte şi molecula acizilor graşi
4,4'-D i n i f ro-dif enil	4,4'-Difenili substituifi	AmBn-n=5,4, 3Í/2, 3;w creşfe cu lungimea moleculei B
Uree	Hidrocarburi parafinice normale sau cu grad mic de ramificare	AwB-w=0,6848 —1)-J-2,181; »=numărul de atom! de carbon
Tiouree	Hidrocarburi parafinice, isoparafinice şi derivaţi ai cicloparafinelor; derivafi halogenafi	AmB. în general, m creşte cu greutatea moleculară a lui B, însă pentru unele grupuri detrei membri succesivi ai unei serii omologe m rămîne constant şi cu valori întregi
Hidro- chinonă	Alcool mefilic, acefonitrif	AgB
Hidro-	Hidrogen sulfurat, bioxid de	Formula limită AăB, însă cu
chînonă	sulf, acid clorhidric, acid bromhidric, acid cianhidric, bioxid de carbon, efilenă, azof, oxigen, argon, cripfon, xenon	compozifie variabilă cînd B scade
Cianaminaf de nichel	Benzen, fiofen, pirol şi puţine molecule analoge, dar nu omologii lor	AB
Apă	Molecule de hidrafi ai argonului, cripfonului, xe-nonufui, metanului, eti-lenei, clorurii de metil, cloroformului	M(H20)w. m-S --8 sau 16* *18 mofecufele cele mai mari au cea mai mare cifră de hidratare
U Tri-orfo-I timofidă	n-Hexan, cloroform, benzen	ABi/2
Aducfii ureei şi tioureei cu hidrocarburile sînt cel mai bine studiafi. Formarea aducfilor se produce simultan cu deformarea refelei cristaline a ureei, care capătă astfel o simetrie exagonală, pe cînd cristalele de uree pură au o simetrie fetra-gonală. In ambele cazuri, moleculele de uree sînt aşezate în spirală şi sînt unite între ele prin legături de hidrogen, ceea ce dă naştere unor cavităfi în formă de canale, cum se vede în fig. I. — în cazul ureei, aceste canale au o secfiune*
o
de 4,9 A, pe cînd în cazul tioureei,	—\
secfiunea lor poate varia între 5,8 şi (\	c^?
3,7A
6.8	A. Pentru ca o moleculă de hidrocarbură să se includă în aceste canale e necesar ca secfiunea ei să fie mai mică, dar apropiată de valorile de mai sus şi să aibă o lungime minimă. Secfiunea minimă a moleculelor hidrocarburilor parafinice lineare variază între
o
3.8	şi 4,2 A, astfel încît incorporarea în canalele refelei ureei e posibilă cu formarea unui aduct stabil, pe cînd dimensiunile canalelor refelei tioureei permit formarea de aducfi stabili numai cu unele hidrocarburi isoparafinice şi ciclice ale căror molecule au diametrul apropiat de acela al canalelor tioureei (de ex.
5,3 şi 6,5 A). Numărul de atomi de carbon al hidrocarburii determină stabilitatea aducfului. Astfel, pentánul normal formează un aduct cu ureea numai la presiune înaltă şi temperatură joasă, pe cînd hexanul formează aduct la temperatură şi la presiune normală.
I. Refeaua cristalină exagonală a aducfului de uree. o) atomi de oxigen; o) cel şase atomi ai celulei elementare.
între
5
Combinafie integrabilă
66
Combinafii bisulfitice
Tabloul de mai jos cuprinde compozifia şi căldurile de formare ale aducfilor cu ureea, ale cîtorva hidrocarburi.
Reacfanful
n-hepfan
n-octan
n-nonan
n-decan
n-undecan
n-dodecan
n-hexadecan
n-ocfadecan
n-dofriaconfan
n-octen
frans-2-ocfen
cis-2-ocfen
1-dodecen
Compozifia aducfului: raporf uree/reactant
moli
6,0
7.0
7.4
8.3
9.1
9.5 11,8 14,0 23,3
6.3
6.6 6,5
9.3
greufaf e
3.6
3.7 3 5
3.5
3.5
3.3
3.1
3.3
3.1
3.4
3.1
3.1 3,3
Căldura de formare kcal/moi
7,3
9,7
11,8
13,1
14.0
16.1 21,0
7,3
6,6
12,6
Pentru hidrocarburile parafinice normale, raportul molar uree/hidrocarbură (m) e dat, în funcfiune de numărul de atomi de	carbon,	de relafia ^ = 0,65^+1,5. S-au obfinut	aducfi	cu
uree şi în seriile omologe de alcooli, aldehide, cetone, esteri, derivafi halogenafi, avînd o catenă normală de atomi de carbon suficient de lungă.
Variafia	raportului molar (m)	cu numărul de	atomi	de
carbon, în cazul aducfilor tioureei cu hidrocarburi, fafă de uree, e reprezentată în graficul din fig. II.
Hidrocarburile isoparafinice pot forma aducfi cînd au o catenă lineară suficient de lungă fafă de cafenele carnificate (de ex. 3-metileicosanul
CH3 - CH2~ CH - (CH2)i6~ ch3 ch3
formează aduct, pe cînd 5-n-butil-docosanul
CH3~ (CH2)3- CH - (CH2)16- CH3
I
CH2-(CH2)2~CH3
nu	formează). Hidrocarburi cari nu dau aducfi pot	fi incluse
în	refeaua	cristalină în prezenfa	unor hidrocarburi	cari	for-
mează în mod obişnuit aducfi prin-fr-un fenomen de inducfie.
Tiouréea formează aducfi cu următoarele tipuri de hidrocarburi: ciclohexanul, metil-, butii-, hexil-ciclohexanul, decalina, fenilciclo-hexanul.
Aducfii hidrocarburilor se pot obfine prin tratarea hidrocarburilor pure sau disolvate cu o suspensie de uree solidă în prezenfa unui disolvant „activ" (alcool sau cetonă), sau prin tratarea hidrocarburilor cu o solufie saturată de uree în metanol.
în fază omogenă, constanta de echilibru a reacfiei de formare a aductului e dată de expresia:
K = -
[aduct (d)]
Din clasa clatrafilor fac parfe combinafiile hidrochinonei cu alcoolul metilic, cu azotul, oxigenul, argonul, etc.f combinafiile cianaminatului de nichel cu benzenul, ale apei cu hidrocarburile saturate, ale tri-orto-timotidei cu n-hexanul, cloroformul şi benzenul şi, probabil, combinafiile zeolifilor (de ex. chabasitul) cu hidrocarburile.
Forma celulară a golurilor refelei cristaline are drept con-secinfă mărirea posibilităfilor de separare selectivă pe baza factorilor geometrici. în adevăr, pe cînd cu ajutorul aducfilor ureei se pot separa hidrocarburi parafinice cu catenă normală de cele cu catenă ramificată, cu ajutorul clatrafilor pare posibilă separarea între indivizi chimici făcînd parte din aceeaşi serie omologă (de ex. benzen de totuen).
Combinafiile inferstifiale sînt înfrebuinfate la separarea iso-merilor geometrici şi optici, pentru modele de studiu al unor reacfii enzimatice, la studiul structurii şi al naturii legăturii chimice la hidrafii gazelor, Ia separarea hidrocarburilor parafinice normale de cele ramificate din fracfiuni de fifei (aplicată fie pentru ameliorarea cifrei octanice a benzinelor, fie pentru ameliorarea cifrei cetanice a combustibilului Diesel, sau la ameliorarea punctului de congelare al uleiurilor lubrifiante, ori la fabricarea unor fracfiuni cu confinut mare în hidrocarburi parafinice normale, utilizate în industria detergenţilor, la separarea ciclohexanului, etc.).
î. Combinafie integrabilă. Maf.: Fiind dat sistemul diferenfia
dx„
'X'
dx\ _ d*2
uree/hidrocarbură (y) cu numărul de atomi de carbon (x).
[uree (c/)] [n-parafină (d)]
Rolul disolvantului activ e de a aduce ureea şi n-parafina în faza lichidă într-o solufie omogenă. Recuperarea hidrocarburii din aduct se poate face, fie prin disolvarea ureei în apă, fie prin extracfia hidrocarburii cu un disolvant corespunzător la 8Q***100° (tetraclorură de carbon, benzină, etc.).
se spune că se obfine o combinafie integrabilă a lui, dacă se determină n funcfiuni ui, u^, de variabilele x\, xn, astfel încît să fie îndeplinită condifia
u\Xi+ +unXn = 0,
iar
ui d*i4- — +undxn = dU,
adică ultima expresie să fie o diferenfială totală, deci integrabilă. O combinafie integrabilă dă o integrală primă a sistemului considerat, astfel încît integrarea acestuia revine, de fapt, Iá determinarea a n— 1 combinafii integrabile distincte.
2.	Combinafie lineară. Mat.; Fiind date m cantităfi, de
m
exemplu m funcfiuni fit o expresie de forma £ ck jk constituie
o combinafie lineară a acelor cantităfi. Dacă ck sînt constante, combinafia lineară se numeşte cu coeficienţi constanţi, iar altfel, combinafie lineară cu coeficienţi variabili.
3.	Combinafie, principiul de V. Ritz, principiul lui
4.	Combinafii bisulfitice. Chim.: Săruri ale acizilor a-oxi-a-sulfonici, cari se formează în solufie apoasă prin adifia bisul-fitului de sodiu Ia aldehide sau la cetone. Reacfia e puternic exo-termă. Deoarece bisulfitul de sodiu e complet ionizat, nu e nevoie de catalizator. Reacfia se prezintă astfel:
6+	5-	_	_
R—C—H=0 + HS03Na R—C—H—O - R—C—H—OH
I	I -
S03Na	SOsNa
Combinafiile bisulfitice sînt substanfe solide cristalizate, descompuse uşor de acizi sau de baze. Deoarece aceste combinafii sînt greu solubile în solufii apoase de bisulfit de sodiu în exces, se foloseşte această proprietate la separarea diferitelor combinafii carbonilice. Sărurile lor cu metale alcalino-pămîntoase sau cu amine pot servi în acelaşi scop.
Pentru separarea combinafiilor carbonilice pot fi folosite stabilitatea şi vitesa de formare diferită a combinafiilor lor
Combinafii coordinative	67	Combinaţii	coordinative
bisulfitice (cetonele dau, în general, combinafii bisulfitice mai instabile decît aldehidele). Unele combinafii se descompun cu apă fierbinte, altele cu alcalii diluate, concentrate, sau cu acizi. Scindarea acidă e preferată, deoarece în prezenfa alca-Jiilor se produce uneori condensare aldolică. Totuşi, pentru scindarea combinafiilor bisulfitice ale aldehidelor a-|3- nesaturate e necesar, de cele mai multe ori, un mediu slab alcalin.
Combinafiile aldehidelor sensibile se scindează cu carbonaţi sau bicarbonafi şi, dacă e posibil, se îndepărtează concomitent aldehida, prin antrenare cu vapori de apă.
Combinafiile bisulfitice se prepară prin agitarea combinafiei carbonilice cu o solufie apoasă concentrată de bisulfit de sodiu. Uneori réacfia se face în mediu alcoolic, sau se adaugă alcool la sfîrşit, pentru a asigura precipitarea cantitativă a combinafiei bisulfitice.
într-o altă metodă de preparare se amestecă aldehida cu o solufie de suîfit de sodiu şi se introduce un curent de bioxid de sulf (se lucrează în mediu slab alcalin fafă de fenolftaleină).
Aminele alifatice formează cu bioxidul de sulf un aduct, care se condensează cu aldehidele la combinafii bisulfitice aldehidamine.
O metodă mai nouă utilizează în acest scop răşinile schimbătoare de ioni. Se încarcă întîi răşina (o răşină anionică) cu ioni de bisulfit, obfinîndu-se un bisulfit cu greutate moleculară mare. Peste această răşină se trece apoi amestecul de cetone şi aldehide cari dau combinafii bisulfitice; cetonele, mai pufin stabile, se îndepărtează prin simplă spălare cu apă fierbinte; apoi se îndepărtează aldehidele prin spălare cu alcalii diluate.
Se cunosc aldehide ca:	fenildimetilacetaldehida,	timol-
aldehida, pentametilbenzaldehida, cari nu dau combinafii bisulfitice.
Numărul cetonelor cari nu dau combinafii bisulfitice e mult mai mare. Printre acestea cităm: camforul, fencona, mentona şi toate cetonele aromatice.
Se cunosc şi combinafii bisulfitice de felul betainelor.
Aldehidele nesaturate dau combinafii bisuliitice, dar în acelaşi timp se formează şî acizi sulfonici prin adifia bisu 1-fitului la legătura dublă. în condifii de lucru adecvate e posibil sa se evite formarea acizilor sulfonici sau, invers, formarea combinafiilor bisulfitice.
Astfel, din polienaldehide se pot forma aducfi normali cu bisulfit, deoarece legăturile lor duble nu reacfionează cu bi-sulfitul. în cazul acroleinei é însă imposibil să se formeze com-binafia bisulfitică.
Pentru obfinerea combinafiilor bisulfitice aie aldehidelor nesaturate se lucrează cu sulfit de sodiu şi bicarbonat de sodiu (în mediu neutru), sau cu o solufie de sulfit acid, care confine pufin bioxid de sulf liber. în acest caz, regenerarea aldehidéi se face în prezenfa de disolvanfi.
Combinafiile bisulfitice sînt folosife în industria parfumurilor, la purificarea şi separarea unor combinafii carbonilice sintetice, a uleiurilor eterice naturale, la prepararea de cianhidrine şi de alfi derivafi ai compuşilor carbonilici. Izolarea aldehidei cinamice sau a citronelalului din uleiurile respective se face tot cu ajutorul combinafiilor bisulfitice.
î. ~ coordinative. Chim.; Combinafii chimice în cari valenfa unui element central apare mărită fafă de valenfa dată de teoria clasică. Combinafii de acest fel se obfin, de exemplu, dacă într-o solufie de clorură cobaltoasă se adaugă clorură de amoniu şi amoniac, iar apoi se oxidează, făcînd să barboteze aer prin ea; se precipită mai multe substanfe, dintre cari mai interesante sînt: CoCI3'6NH3l o substanfă galbenă, cristalizată, care din cauza culorii a fost numită luteo-sare de cobalt; C0CI3 • 5 NH3 ■ H2O, cristale roşii-cărămizii: rozeo-sare de co-
balt şi CoCI3*5 NH3, de culoare roşie-carmin, numită purpu-reo-sare de cobalt. Aceste trei substanfe se pot separa din cauza diferenfei dintre solubiIităfiIe lor. Examinînd proprie-tăfile unei solufii apoase din luteo-sarea de cobalt, CoCl3 • 6 NH3, se constată întîi că solufia e neutră fafă de turnesol, deşi analiza ei chimică indică prezenfa a şase molecule de amoniac în moleculă; acest amoniac nu poate fi pus în evidenfă în mod obişnuit cu hidroxid de sodiu. Dacă se tratează solufia cu azotat de argint, se constată formarea unui precipitat de clorură de argint, care corespunde la cei trei atomi de clor din moleculă. De asemenea, în solufia de luteo-sare inifială nu se poate recunoaşte nici prezenfa cobaltului prin reacfiile sale obişnuite. Filtrînd clorură de argint precipitată şi con-centrînd solufia filtrată, se obfine o sare cristalină galbenă, a cărei compozifie corespunde formulei Co(N03)3(NH3)6. Măsurile de conductivitate electrică arată că, la disociafia sării CoCI3-6 NH3i se pun în libertate patru ioni.— Teoria care explică proprietăfile fizice şi chimice ale compuşilor de acest fel, cărora li s-a dat numele de compuşi complecşi, a fost formulată de Werner. După teoria lui Werner, cele şase molecule neutre de amoniac sînt legate direct de atomul de cobalt prin valenfe secundare, constituind un sistem atît de bine legat, încît formează un tot indivizibil, în care proprietăfile constituenfilor nu mai pot fi puse în evidenfă prin reacfii proprii. Atomul metalic centrai se numeşte generator de complex, iar moleculele neutre de NH3 se numesc adende. Complexul are aceeaşi valenfă ca şi atomul de cobalt singur şi această valenfă e saturată prin cei trei ioni de clor exteriori complexului. Toate aceste proprietăfi ale complexului pot fi explicate prin formula:
h3n
nh3
nh3
XCo(
Hsn'i nh8
3CI
Prin disociafie în solufie apoasă se pun în libertate cationul [CO (NH3)e]3*, şi trei ioni Ch, adică în total patru ioni. Dacă în locul unei molecule de amoniac intră în ionul complex o moleculă neutră de apă, se obfine rozeo-sarea.
HaN NH3
Cof
H3N
/| \ h2o
nh3
Cl3
rozeo-sare
H3NsJH/NH3
/CO\
H3N ^ NH8
purpureo-sare
Cl2
E posibil ca locul unei molecule de amoniac să fie ocupat în interiorul ionului complex de un ion Cl“ şi atunci se obfine purpureo-sarea care, prin disociafie ionică, pune în libertate numai trei ioni: [Co(NH3)5CI]2~ şi 2 CI-.
Compuşii de tipul [Co (NH3)e]CI3 se numesc amoniacafi sau hexamine metalice. Formula lor generală poate fi scrisă [MeAöJX^, unde Me reprezintă cationul metalic, care poate fi Co3+, Cr3*, lr3+, Rh3+, Ru3+, Pt4+, Ni2+, Zn2+, Cd2+, Fe2+, Cu2+, etc.; A reprezintă moleculele de amoniac, cari pot fi înlocuite cu molecule de hidroxilamină, NH2OH, sau cu etilendiamină, NH2—CH2—CH2—NH2. Tofi cationii enumerafi pot forma amoniacafi cu şase molecule neutre de amoniac în ionul complex; numărul de molecule sau de ioni pe cari ionul metalic central îi poate grupa în jurul lui pentru a da naştere ionului complex a fost numit de Werner număr sau cifră de coordi-nafie. Astfel, tofi ionii metalici menfionaţi mai sus au cifra de coordinaţie şase. Cifra de coordinaţie poate să varieze cu valenţa ionului meialic. în formula generală a amoniacaţilor, X reprezintă un radical acid, iar n e valenţa ionului generator de complex. Fiecare moleculă de amoniac ocupă un singur Ioc coordinativ în jurul atomului central şi legătura se face prin
5*
Combinafii coordinative
68
Combinafii coordinative
atomul de azot; la fel e şi în cazul complecşilor cu hidroxil-amină; dar în cazul etilendiaminei, fiecare moleculă poate completa două locuri coordinative, astfel încît ionul complex va avea compozifia [CoE^]3*, unde En e o abreviafie pentru etilendiamină. Ionul complex poate confine nu numai molecule neutre de un singur fel, ci şi de două sau mai multe feluri ca, de exemplu, în combinafiile complexe: [CoEn2 (1^3)2] X3, [Co(NH3)3(H20)3]X3f etc.
Moleculele de amoniac din hexamine pot fi înlocuite treptat prin molecule de apă, astfel încît să se ajungă la urmă la un compus de tipul [Cr(H20)s] X3; astfel de complecşi se numesc crisfalohidrafi sau acvacomplecşi.
Ionii de Cu2+ sau de Pt2+ pot forma complecşi cu cifra de coordinafie patru; astfel, dacă se tratează o solufie de CuCI2 cu amoniac, se obfine complexul [Cu(NH3)4]CI2, care se disociază în ioni [Cu(NH3)4]2+ şi 2CI“; la fel, în cazul compuşilor platinului bivalent, se obfine complexul [Pt(NH3)4]CI2, cu cifra de coordinafie patru.
în purpureo-sarea de cobalt, numai doi dintre cei trei ioni de clor pe care-i confine molecula pot fi precipitafi cu azotat de argint, adică se găsesc în sfera exterioară a ionului complex; de aceea, această substanfă trebuie formulată [Co(NH3)öCI]CI2. Spre deosebire de luteo-sare, în care cei trei ioni Cl~ sînt echivalenfi, în sarea de mai sus unul dintre ionii Cl~ are caracter neionogen şi deci e închis în ionul complex. Formula generală a compuşilor de acest tip, numifi şi acidopentamine, e [MeÂ5X]Xw l, sau [MeAsX]Yw lt dacă ionii exteriori nucleului complöx sînt diferifi de cel legat în interiorul complexului, în general, într-un complex de acest tip pot varia atît metalul Me, cît şi moleculele neutre A şi radicalii acizi X şi Y. în adevăr se cunosc numeroase combinafii de acest tip la cobaltul, cromul, rodiul şi iridiul trivalente, cum şi la platinul tetra-valent.
Dacă o solufie de sare cobaltoasă care confine amoniac şi un exces mare de carbonat de amoniu e supusă oxidării prin barbotarea unui curent de aer, se precipită o substanfă cristalizată în foife rombice frumoase, de culoare roşie-carmin şi a cărei formula trebuie scrisă [Co(NH3)4Co3]CI2; reactivii specifici nu pot constata, în solufia acestei sări, nici prezenfa ionului de cobalt sau a celui de carbonat, şi nici a moleculelor de amoniac, spre deosebire de ionii clor, cari pot fi precipitafi cu azotat de argint. Ionul divalent carbonat legat neionogen poate fi scos relativ uşor din complex şi înlocuit cu molecule de apă, cînd se obfine complexul [Co(NH3)4(H20)2]3+; în condifii diferite se pot obfine compuşii [Co(NH3)4(H20)CI]CI2 sau [Co(NH3)4CI2]Cl. Prima dintre aceste săruri face parte din seriá monoacidopentaminelor, iar a doua, din seria diacidopentami-nelor. Cei doi radicali acizi monovalenfi (CI) din ionul complex pot fi înlocuifi printr-un singur radical acid bivalent, cum sînt CO3 , SO4 , C2C>4 , etc. Dacă se tratează solufia carbonato-tetraminei, care confine şi acid azotic, cu azotit de sodiu, gruparea CO3 e înlocuită cu gruparea N02:
[Co(NH3)4C03]X-f 2 NaN02 ^ [Co(NH3)4(N02)2]X + Na2C03.
Această sare cristalizată în prisme rombice de culoare galbenă-cafenie a fost numită flavo-sare. Termenii flavo, şi luteo sînt termeni generici pentru toate sărurile cari confin cationul complex [Co(NH3)4(N02)2]+.
Dacă se tratează azotatul de mononitropentamină de cobalt cu azotit de sodiu, se obfine un compus de culoare galbenă ca vinul, numit croceo-sare:
[Co(NH3)5N02](N03)2+ NaN02-> ->[Co(NH3)4(N02)2]N03-f NaN03+ NH3
şi care e isomer cu flavo-sarea corespunzătoare. Pe lîngă isomeria flavo-sărurilor şi croceo-sărurilor s-a descoperit şi
isomeria sărurilor diclorefilendiamino-cobaltice, cu compozifia [CoEn2CI2]Cl. Dacă se oxidează cu oxigen atmosferic o solufie de clorură cobaltoasă în prezenfa de etilendiamină, se separa o sare analogă cu [Co(NH3)4CI2]CI, dar în care cele patru molecule de amoniac sînt înlocuite cu două molecule de etilendiamină. Această sare, cu compozifia [CoEn2CI2]CI, e colorată în verde ca şi [Co(NH3)4C!2]CI şi, de aceea, a fost numită sare din seria prazeo.
Dacă se evaporă la uscare pe baia de apă o solufie de prazeo-sare, se obfine în locul sării colorate în verde-smaragd o substanfă cristalină violetă-albăsfruie, care are' o compozifie identică cu a prazeo-sării, e isomeră cu ea şi a fost numită v/o/eo-sare.
Proprietatea de a exista sub două forme isomere e caracteristică tuturor sărurilor de tipul diacidotetraminelor şi nu depinde de natura diferifilor substituenfi.
înlocuirea moleculelor de amoniac în ionul complex poate ajunge pînă la îndepărtarea lor completă şi la înlocuirea lor cu radicali acizi. Astfel, în combinafia complexă [Pt(NH3)6]4+, înlocuind succesiv moleculele de amoniac cu ioni CI, se obfine următoarea serie de compuşi:	[Pt(NH3)e]4+, [Pt(NH3)5Ci]3+,
[Pt(NH3)4CI2]2+f [Pt(NH3)3CI3]+, [Pt(NH3)2CI4]. Ultimul complex, cînd e în solufie, nu se mai disociază aproape deloc în ioni; înlocuind ultimele două molecule de amoniac se obfin.anionii complecşi [PtNH • CI5]" şi [PtClg]2--
înlocuirea unor adende cu altele în sfera interioară e în-sofită de multe ori de o variafie a culorii complexului. Astfel, în cazul complecşilor de crom se obfine următoarea succesiune de culori:
[Cr(NH3)6P,	[Cr(NH3)8OH2P,	[Cr(NH3)4(OH2)2P
gafben	galben-porfocaiiu	porfocaliu-roşu
[Cr(NH3)3(OH2)3P,	[Cr(NH3)2(OH2)4P,	[Cr(OH2)6P.
roşu deschis	vioief-roşietlc	vioief
Un compus complex de felul [Co(NH3)e]Cl3 în solufie apoasă se disociază într-un cation complex şi în ionii exteriori complexului: [Co(NH3)6]Cl3 ^ [Co(NH3)6]3+4-3 Cl~.
La rîndul lui şî ionul complex se disociază, fenomenul pro-ducîndu-se în trepte.
Pentru constantele consecutive de disociafie se poate scrie ecuafia generală:
[m(nh4_1][nh3]
K*~	[M(NH3)„]	•
Aceste constante de disociafie ale ionilor complecşi au fost numite constante de instabilitate; cu cît valoarea constantei de instabilitate e mai mică, cu atît stabilitatea sferei interioare e mai mare şi cu atît concentrafia ionului generator de complex în solufie e mai mică.
Complecşi interni. Complecşii interni constituie o clasă deosebit de interesantă de complecşi neomogeni. Ei se pot forma în toate cazurile în cari ionul unui metal generator de complex reacfionează cu o combinafie organică, care confine de o parte o grupare al cărei hidrogen poate fi substituit cu ionul metalic respectiv, iar de altă parte, o grupare care se poate lega de ionul metalic printr-o legătură coordinativă. Grupările cari se leagă de ionul metalic generator de complex prin covalenfe sînt de obicei grupările: COOH, OH, —SO3H, NOH şi uneori
/D
grupările —NH2 şi —dintre grupările cari se combină cu ionul metalic generator de complex prin valenfe secundare pof fi citafe: — NH2, )>NH, — NOH, =CO, —S—, OH, etc. Re-zultă deci că unele grupări se pot lega de atomul central atît
Combinafii organomagneziene
69
Combinafii organomagneziene
prin covalenfe, cît şi prin legături coordinative, cum se vede în formula glicolatului de cupru:
OC-
H2C-
' \
/	\
-nh2	h2n-
-co
-ch2
în această formulă, adendul e legat de generatorul de complex simultan prin două componente ale lui, formînd cicluri închise.
Un compus important de acest tip e complexul intern roşu pe care-l formează Ni2+ cu dimetilglioxima (reacfia lui Cingaev), şi care permite recunoaşterea şi dozarea cantitativă a nichelului:
CH3—C--------C—CH3
II	ii
,0=N	,N—O
H( X ^'H
nc—n	n= of
II
ch3-c-
nh3 Cl		ci nh3
Pt		Pf
NH3 Cl		nh8 Cl
isomer cis portocaliu
isomer frans galben deschis
forma cis
forma trans
-iCL
Cl
forma cis
------1---------fNH3
Cl
forma frans
-C-CHs
Se cunosc astăzi numeroase substanfe organice cari formează complecşi interni cu diferiţi cationi metalici şi cari sînt utilizate în Chimia analitică. O mare importanfă prezintă complecşii interni în Chimia biologică; se ştie astăzi că pigmenfii respiratorii, ca hemoglobina, hemocianina şi clorofila, sînt complecşi interni în cari atomii metalici centrali (Fe, Cu, Mg, respectiv) sînt legafi prin covalenfe de radicali —NH, iar prin legături coordinative, de radicali —N = . Atît clorofila, cît şi hemoglobina, confin aşa-numitul ciclu porfir inie, care e format din patru nuclee pirolice, unite între ele în pozifia a prin intermediul unor grupări metilenice. Atomii centrali sînt legafi de toate cele patru nuclee pirolice, de două prin covalenfe şi de celelalte două prin legături coordinative.
Configuraţie spaţială şi isomerie. în cazul ionilor complecşi cu cifra de coordinafie pairu de tipul [MA4] se pot imagina trei tipuri diferite de aşezare spafială a celor patru adende fafă de atomul central M, şi anume pătratul, piramida dreptunghiulară şi tetraedrul, în care se realizează echivalenfa geometrică a celor patru adende identice fafă de atomul central.
Dacă în complexul [MA4] se substituie o grupare B unei grupări A, se obfine [MA3B], care nu poate exista decît într-o singură formă în toate cazurile; în cazul a două substituiri [MA2B2], rezultatele sînt diferite după configurafia spafială a substanfei inifiale; dacă aceasta a avut o structură în formă de pătrat sau de piramidă, cea de a doua grupare B poate să se situeze fafă de prima grupare B în două moduri, atît pentru piramidă, cît şi pentru pătrat, şi anume alături — pozifia cis —, sau la capetele unei diagonale, pozifia trans; urmează că substanfa MA2B2 trebuie să se prezinte sub două forme isotrope, cis şi trans. Dacă însă compusul inifial are un model tetraedric, combinafia MA2B2 nu poate exista decît într-o singură formă, deoarece cele patru vîrfuri ale tetraedrului sînt perfect echivalente. Experienfa a demonstrat, în cazul compusului [Pt (NH3)2CI2], că poate exista în două forme, una portocalie — cis — şi alta galbenă deschisă, configurafia ei parfială fiind reprezentată printr-un pătrat:
forma cis
Cele mai multe combinafii complexe cu cifra de coordinafie patru au însă o configurafie spafială în formă de tetraedru.
Pentru compuşii cu cifra de coordinafie şase, Werner a admis modelul octaedric, care prevede pentru combinaţiile de tipul [MA4B2] doi isomeri cis şi trans, fapt care a fost confirmat în practică. Astfel, pentru ionul complex [M (NH3)4X2] sînt posibile următoarele două modificaţii isomere (v. fig. A):
Acest fel de isomerie se numeşte isomerie geometrică. Ea a fost întîlnită la prazeo-săruri şi la violeo-săruri, cu compozifia [CoEn2CI2]X, cum	CI
şi la croceo-sărurile şi	NH	C.1	nh3
flavo-sărurile cu com-	r	1 —jCl	r~
pozifia	/	/	/
[Co(NH3)4(N02)2]X. m L---------,-----/Cl ClZ—
Un alt exemplu de isomerie geometrică a fost găsit în cazul de-rivafilor platinului tetravalent de forma [Pt(NH3)2CI4]r care se prezintă sub două forme, una cis şi alta trans (v fia. B).
Cu ajutorul modelului octaedric şi prin analogie cu nofiunea de carbon asimetric,
Werner a prevăzut isomeria optică a ionilor complecşi, pe care apoi a confirmat-o experimental, preparînd isomerii prevăzufi. Astfel, compusul [CoEn2NH3CI]X2 trebuie să existe sub două forme isomere, cis şi trans (v. fig. C).
La rîndul lui, isomerul cis trebuie să existe sub forma a doi antipozi optici de forma pe cari Werner a reuşit să-i obfină experimental (v. fig. D).
Un alt tip de isomerie e aceea numită de coordinaţie, caracteristică compuşilor formafi din cel pufin doi ioni complecşi; de exemplu:
[Co(NH3)e] [Cr(CN)#] şi [Cr(NH3)6] [Co(CN)8].
Deosebirea e că în primul moleculele de amoniac sînt legate de cobalt şi ciánul de crom, pe cînd în al doilea, situafia e inversă. — Sin. Combinafii complexe, Compuşi complecşi, Complecşi.
1. ~ organomagneziene. Chim.: Combinafii obfinute tratînd magneziu metalic cu solufia în eter anhidru a unui derivat halogenat hidrocarbonat. Magneziu! se disolvă, reacfionînd după schema:
R — halog-^-Mg -> R—Mg —halog.
Compuşii organomagnezieni nu pot fi obfinufi decît în disol-vanfi donori de electroni, cum sînt eterii şi aminele terfiare, cele mai bune randamente obfinîndu-se în solufie eterică.
Compuşii organomagnezieni de tipul R-Mg-halog se numesc mieşti, pe cînd cei cu formula R2Mg sînt compuşi organomagnezieni simetrici. Proprietăfile compuşilor magnezieni arată că ei au o structură ionică, şi că în solufii diluate se găsesc ionizafi. (V. şî sub Combinafii organometalice.)
Solufiile eterice ale derivafilor organomagnezieni mieşti sînt foarte reactive şi servesc la numeroase sinteze organice, printre cari cele de hidrocarburi, de alcooli, cetone, acizi, şi la fabricarea industrială a siliconilor.
forma frans
Combinafii organomefaliee
70
Combinafii organomefaliee
i.	~ organomefaliee. Chim.: Combinafii în cari un resi organic e legat de un metal printr-un atom de carbon. — Definiţia acestor combinafii e nepotrivită fiindcă exclude combinafiile în cari restul organic e legat de metal printr-un atom diferit de cel de carbon (de ex. printr-un atom de oxigen sau de azot), şi imprecisă fiindcă însăşi nofiunea de metal e imprecisă. Jinîrid seamă de aceste considerafii, se numesc combinafii organo-metalice acele combinafii în car elementul legat de carbon
(-) (+)
(„metalul") are o polaritate pozitivă R3C Me, iar carbonul astfel legat capătă o polaritate negativă.
Legătura dintre metal şi carbon poate fi ionică, de exemplu
rr	—	+
în H3CNa+ (metilsodiu) şi în QH5 — CH2LÍ (benzil-litiu), sau cova-
lentă,caîn: H3C--Hg-~CH3(dimefilmercur) sauîn 2 ^Pb^ 2 5 (letraetilplumb), etc.	H2C5/	\C2H5
Metalele alcaline formează în general combinafii organo-metalice prin legături electrovalente, pe cînd metalele de transifie (Zn, Cd( Hg) şi metalele grele (Pb, Pf) formează combinafii organomefaliee prin legături covalente.
Combinafiile organomefaliee se pot clasifica, fie după natura restului organic legat de metal, fie după pozifia metalului în sistemul periodic.
După natura restului organic legat de metal se disting combinafii organomefaliee simple, de exemplu R2Me, şi mixte, de exemplu RMeX.
Restul organic (R) poate fi alifatic, ciclic, aromatic, sau efero-ciclic, iar X poate fi un halogén sau alt rest acid.
Combinafiile organomefaliee simple pot fi subîmpărfite, la rîndul lor, în simetrice, de exemplu C2H5 —Zn —C2Hö (dietilzinc), şi asimetrice: CH3—-Zn — C2H5 (metiletilzinc).
Proprietăfile fizice ale combinafiilor organomefaliee caracterizează cele două tipuri de combinafii electrovalente şi covalente menfionate mai sus.
Combinafiile organice ale metalelor alcaline cari pot forma refele cristaline ionice sînt solide ce se descompun înainte de a se topi şi sînt insolubile în hidrocarburi. Combinafiile organice ale metalelor grele cari formează refele cristaline moleculare au puncte de fierbere şi de topire joase şi sînt uneori solubile în hidrocarburi.
Combinafiile din prima categorie conduc curentul electric (după disolvare în solvenfi inerfi) şi pot fi electrolizate de-punînd metalul alcalin Ia catod; restul organic (anioni de tipul
CH3, C2H5) cedează un electron fa anod, formînd radicali liberi (CH3, C2Hg) cari se stabilizează apoi prin reacfiile cunoscute (v. Radicali liberi).
Combinaţiile organice ale magneziului (compuşii Grignard) ca, de exemplu, bromurâ de etilmagneziu, BrMgC2Hö, ionizată în solufie eterică (Br~, Mg2+, QHg^7), formează ioni complecşi de tipul
r Br
C2H5:Mg:Br 2*.
C2H5 .
Aceşti anioni complecşi formează probabil „eferafi" cu ca-tioni de magneziu solvatafi, cu cîte patru molecule de eter [Mg(OC2H5)4]+.
Compuşii organici ai metalelor alcaline se prezintă în general sub forma unor pulberi solide de obicei albe, foarte reactive; ei nu au putut fi izolafi în stare pură şi de aceea nu se cunosc exact proprietăfile lor fizice. Unii compuşi ai litiului cu resturi alchilice superioare sînt lichizi.
Compuşi organici ai metalelor grele au putut fi izolafi, de cele mai multe ori, în stare pură. în tablou sînt prezentate
punctele de fierbere, de topire şi densităţile cîforva compuşi din această categorie:
Formula şi numirea	p. f. 760 mm °C	p. t. °C	Densitatea
(CH3)2Zn dimetilzinc	46		1,3364
(C2H5)2Zn dietilzinc	118			1,2065
(CH3-CH2-CH2)2Zn di-n-propifzinc	160	_	1,034
(CH3)2Hg dimetilmercur	93		3
CHgHgCI clorură de metilmercur			170	
. (QH5)2Hg difenilmercur	>300 descomp.	125	2,29
(CH3)3AI trimet ilaluminîu	125		i
(C?H )3AI trietilaluminiu	194	_	| 0,752
(C2H5)3AI(C2H5)20 trietilaluminiu eterat	I 216	I	| I 0,320
(C6H5)3AÎ trifenilaluminiu	_	Í ~ j 230	
(CH,)4Sn fetrametiistaniu	_	78	_
(C2H5)4Pb tetraetifplumb	152 281 mm	; —136 Í	1,653
Reactivitatea combinafiilor organomefaliee variază cu valoarea potenfialului de ionizare al metalului. Combinafiile metalelor alcaline, alcalino-pămîntoase şi ale zincului şi cadmiului sînt instabile fafă de apă, pe cînd combinafiile metalelor grele şi cele ale metalelor fransifionaie sînt (relativ) stabile fafă de apă.
Reactivitatea combinafiilor organice ale metalelor alcaline variază în ordinea Cs>Rb>K>Na>Li; aceea a metalelor alcalino-pămîntoase în ordinea: Ba>Sr>Ca>Mg>Be, iar a metalelor din subgrupul II variază în ordinea Zn>Cd>Hg. Combinafiile organomefaliee dau un mare număr de reaefii eterolifice cu reac-tanfi electrofili, datorită fendinfei de a forma ioni RŢ şi Me+.
Principalele tipuri de reaefii din această categorie sînt: reaefii de substituţie a metalului cu hidrogen, ca de exemplu: Q5H5—CH2 Na+ + H20->C6H5~ CH3+ NaOH; cu alte elemente:
2H O
C6H5-CH2MgBr + 02 -» C6H5-CH2OMgBr—^->C6H5“-CH2OH + + 2 Mg (OH)Br;
sau cu radicali organici:
C6Hb Na* + CICH2—Q5H5 - C6H5—CH2— C6H5 + NaCl; reaefii de adifie nucleofilă Ia duble sau triple legături de tipul: )C = CH—CH = CH<^, )>C = Or ^)C = N—, ^C=N, de exemplu adifîa sodiului la butadienă:
CH2= CH—CH = CH2 + 2 Na->Na+CH2— CH = CH—CH2Na+, urmată de polimerizare, etc.; reacfia de adifie a combinafiilor organomagneziene la dubla legătură carbonilică:
Ö:
II	-
CHs— C— CH3-KBr-+Mg2+ + CH3--CH2]
acetonă	iodură	de	mefilmagneziu
ionizată în solufie eterică
:5r
1 -* CHg— C—CH3+Mg2+ + 8r-I C2H5
reaefie care, prin hidroliza, conduce la formarea de alcooli terfiari
Combinafii excepţionale de funcfiuni întregi
71
Combină agricolă
Una dintre reacfiile de adifie de acest tip, cu largi aplicafii recente la fabricarea polimerilor înalfi, e adifia (urmată de poli-merizare) a trietilaluminiului la olefine:
(C2H5)3AI+3nCH2=CH2 -> [C2H6(CH2—CH2)n]3AI.
Reacfiiíe de descompunere termică a derivafilor organo-metaliei se produc în cazul combinafiilor metalelor grele printr-un mecanism omolitic cu formare de radicali liberi cari pot inifia apoi reaefii în lanf radicalice (polimerizare, halogenare, oxidare, descompuneri termice ulterioare, etc.). Exemplu:
(C2H5)4Pb	Pb + 4C2H5.
Combinafiile organomefaliee ale metalelor alcaline (ionice) se descompun printr-un mecanism eterolitic formînd hidrura metalului şi olefină. Exemplu:
CH3—CH2—CH2Li+ -> LiH + CH3CH=CH2.
Se cunosc trei procedee principale de preparare a derivafilor organometalici: Tratarea unui metal sau a aliajului său (în cazul metalelor grele) cu derivafi halogenafi de exemplu:
C4H9Br+2Li » C4H9Li + LiBr1 sau, în cazul plumbului, procedeul industrial:
4C2H5CI + PbNa4	(C2H5)4Pb + 4 NaCI.
Se poate frece de la un compus organometalic la altul prin tratare, fie cu halogenura unui metal cu caracter eleefronegafiv mai pronunfat, fie prin tratare cu un metal cu caracter elecfro-pozitiv mai pronunfat; de exemplu magneziul poate fi înlocuit cu plumbul (mai electronegativ):
4 C6H5—MgCI-f-2 PbCl2 - (C6H5)4Pb+Pb + 4 MgCI2
clorură de fenií-	fefrafenii-
magneziu	piumb
sau mercurul poate fi înlocuit cu magneziul (mai electropozitiv): (CH3)2Hg-f Mg -> (CH3)2Mg-fHg.
Numeroşi derivafi organometalici pot fi preparafi prin reaefii de metalare directă, cînd hidrogenul unei hidrocarburi e suficient de reactiv (acetilenă, ciclopentadienă, etc.); de exemplu:
HC=CH + Na -> HC=CNa+1/2 H2.
Metalarea se poate face prin intermediul unui derivat organometalic reactiv:
C6H5CH3+C6H;,Na+ C6H5— CH~2Na++ C6H6.
Combinafiile organomefaliee au numeroase înfrebuinfări în industria chimică, ca intermediari în procese de sinteză (cel mai mult întrebuinfafi din această categorie fiind derivafii organici ai litiului, ai sodiului şi, în special, ai magneziului), sau ca produşi finifi: antidetonanfi (tetraetilplumb şi analogi), fungicide (derivafi organomercurici), medicamente (derivafi organobis-mutici), etc.
î. Combinafii excepţionale de funcfiuni înfregi. Mai.: Combinafia
nz)=Co+C,/1(2) + C1/2(z)+ ... +Cm/m(z), în care fk(z) sînt m funcfiuni întregi şi în care cel pufin două dintre constantele Ck sînt nenule, cînd F(z) nu are nici un zero.
Combinafiile excepfionale de funcfiuni se numesc omogene, cînd Co = 0, şi neomogene, în cazul contrar. Ele sînt de primul tip, cînd F(z) se reduce la un polinom, şi de al doilea tip, în cazul contrar. Ambele se numesc fundamentale, iar dacă F(z)~0, ele se numesc primordiale.
Un sistem de m funcfiuni întregi, dintre cari cel pufin una e transcendentă, admite cel mult m combinafii excepfionale omogene: dacă l sînt primordiale, există cel mult m — /combinafii excepfionale fundamentale.
Acest rezultat e valabil şi cînd coeficienfii Ck se înlocuiesc cu polinoame, în care caz combinafiile se numesc combinafii excepfionale cu polinoame.
Pentru m~2 şi Co = 0, fiind dată o funcfiune meromorfă,
acesteia îi corespund cel mult două fracfiuni rafionale cp! (z), qp2 (z), astfel încît ecuajiile
F{z)—q)i(z) = 0,	f(z)-<p2(z) = 0
să aibă cîte un număr finit de zerouri.
2.	Combină, pl. combine. M$.: Maşină de lucru complexă, cu ajutorul căreia se pot efectua simultan mai multe operafii de prelucrare.
Exemple:
3.	~ agricolă. Agr.: Combină care efectuează simultan următoarele operafii: secerarea cerealelor, treierarea, separarea boabelor (de paie, de pleavă, adulterante), curăfirea, sortarea şi aşezarea paielor în căpife sau în baloturi. Combina poate fi cu autopropulsiune (autocombină) sau remorcată de tractor (combină tractată); în ultimul caz, energia necesară pentru aefionarea organelor de lucru poate fi luată fie de la un mofor propriu (instalat pe cadrul combinei), fie printr-o transmisiune cardanică, de la priza de forfă a unui tractor.
Combina e constituită din următoarele părfi principale (v. fig. /): hederul, transportorul central, batoza, colectorul de pleavă şi de paie, colectorul de boabe, echipamentul motor şi echipamentul de rulare; unele combine au şî o presă pentru presarea paielor recoltate, legarea cu sfoară în baloturi făcîndu-se automat.
Hederul e organul secerător al combinei şi e constituit dintr-o platformă pe care sînt montate aparatul tăietor, raba-torul şi transportorul. — Aparatul tăietor e format dinfr-o lamă tăietoare (care cuprinde mai multe cufite cu tăişul zimfat), şi din degetele (de fontă sau de ofel forjat) fixate în grupe de 2”'3 bucăfi, prin nituire, pe bara port-Iamă. în general, aparatul de tăiere folosit e cu tăiere normală şi cu cursă dublă, pasul degetelor şi al cufitelor fiind de 76,2 mm; în regiunile cu lanuri de cereale abundent înierbate se folosesc aparate tăietoare cu pasul de 50,8 mm. Calitatea tăierii depinde de modul de culisare a lamei pe contraplăcile fixate pe degete, culisarea fiind asigurată prin plăcile de presiune montate pe bara porf-lamă. Pentru reglarea înălfimii de tăiere, hederul e echipat cu un dispozitiv, în general, cu acfionare hidraulică. — Rabatorul, montat deasupra aparatului tăietor, e constituit dintr-un arbore tubular pe care sînt fixate, prin intermediul unor bare dispuse în cruce, şase palete (în general de lemn). Rolul acestuia e de a apleca păioasele spre cufite şi de a arunca pe transportorul hederului cerealele tăiate, degajînd astfel aparatul tăietor. Pentru recoltarea cerealelor culcate se foloseşte un rabator excentric, care ridică tulpinile culcate la pămînt, le aduce Ia cufitul aparatului tăietor, le aşază pe platforma hederului şi curăfă aparatul tăietor de masa secerată. Arborele acestui rabator e echipat cu cruci axiale întărite, pe cari sînt montate legături radiate de lemn sau metalice, Ia extremitatea cărora, în locul paletelor, sînt articulate şase bare longitudinale cu dinfi flexibili, dubli; înclinarea dinfilor se stabileşte astfel, încît să pătrundă uşor sub plantele culcate, fără să atingă solul. Fafă de rabatorul cu palete, rabatorul excentric prezintă următoarele avantaje: reduce pierderile de spice, permite seceratul mai de jos, evită înfundarea aparatului tăietor, permite recoltarea în orice sens (după cum e culcat lanul). — Transportorul hederului e fie un transportor-melc (transportor elicoidal) cu două secfiuni dreapta-stînga (folosit la combinele autopropulsate), fie un transportor cu bandă (de pînză) fără fine (la combinele tractate). Rolul acestuia e
/. Combină agricolă longitudinala autopropulsată, a) vedere de sus; b) secfiune longitudinală; Í) heder; 2) rabator; 3) aparat tăietor; 4) transportorul hederului; 5) melcul stîng; 6) melcul drept; 7) transportor central (despice) cu reglare automată; 8) despărfifor de spice; 9) uniformizatorul camerei de alimentare; 10) batoză; 11) bătător; 12) contra, bătător; 13) uniformizatorul batozei; Í4) scufurăfor de paie; î 5) ventilator; 16) sita superioară; 17) sita inferioară; 18) elevator penfru spice; 19) e levator penfru boabe; 20) buncăr; 21) motor; 22) ro3fă conducătoare; 23; roata din spafe; 24) balustradă; 25) scaun; 26) umbrelă.
Combină de porumb
73
Combină de porumb
de a transporta plantele tăiate, de la extremităţile aparatului tăietor către centrul combinei.
Transportorul central, care e organul de alimentare a batozei combinei cu materialul adus de transportorul hederului; el e un transportor cu bandă fără fine (de pînză cauciucată şi benzi metalice), orizontal (la combinele autopropulsate) sau înclinat (la combinele tractate).
Batoza, folosită pentru desprinderea şi separarea boabelor de spic, e o batoză de păioase (v.). La combinele autopro-puisate se folosesc batoze cu o singură curăfire, separînd boabele de restul materialului treierat; la unele combine tractate se folosesc batoze cu două curăfiri, ultima operafie consistînd în separarea de boabe a corpurilor străine rămase de la prima curăfire, cum şi de pleava şi aristele desprinse Ia trecerea prin grohăitorul batozei (v. şî sub Batoză).
Colectorul de pleavă şi de paie, folosit numai la combinele autopropulsate, e o cutie cu trei perefi de pînză şi cu fundul de lemn, rabatabil, suspendată de acoperişul batozei sau montată pe un cărucior cu două rofi, cuplat la spa-telecombinei. Materialul, adus de scuturătorii batozei, e aruncat pe un transportor înclinat cu lanf, care-1 ridică deasupra colectorului, lăsîndu-l să cadă liber în camera acestuia. După umplerea colectorului, prin bascularea fundului cu ajutorul unui dispozitiv cu pedală, se liberează căpifa de paie şi de pleavă colectată, avînd forma paralelepipedică (corespunzătoare formei camerei de colectare). La unele combine se folosesc colectoare separate pentru paie şi pentru pleavă; în acest caz, paiele sînt presate în baloluri, iar pleava e extrasă, din circuitul boabelor şi de la curăfire, cu ajutorul unui exhaustor, şi e trimisă printr-un tub ia colectorul de pleavă.
Colectorul de b o a b e (buncărul) e constituit dinfr-o cutie metalică, fixată pe suporturi deasupra batozei, şi are capacitatea de 600-“ 1000 kg boabe. La partea inferioară a bun^ cărului e fixat un burlan cu un transportor-melc pentru descărcarea mecanizată a acestuia; unele combine nu au colector de boabe, acesta fiind înlocuit prin guri de descărcare în saci avînd platforme de deservire pentru 1—2 lucrători.
Echipamentul motor, la combinele autopropulsate, e constituit dintr-un motor cu autoaprindere sau cu electroaprindere, de 50*-65 CP.
Transmiterea mişcării la organele combinei se efectuează, de Ia reductorul de turafie a motorului, prin curele trapezoidale sau prin lanfuri de transmisiune.
I!. Combină agricolă în formă de U J) rabator; 2) aparat tăietor; 3) transportorul transversal al hederului; 4) transportor înclinat; 5) scut confravînt; 6) roată de cîmp; 7) batoză; 8) elevator de paie; 9) colector de pleavă şi de paie; 10) buncăr; îl) melcul de evacuare a boabelor; 12) bara de sprijin a hederului.
Echipamentul de deplasare e constituit din rofi de rulare cu pneuri, şi anume: patru rofi (două roti motoare în fafă şi două rofi directoare în spate) la combinele autopropulsate, trei rofi (două în spate şi una în fafă) la combinele tractate cu motor propriu pentru acfionarea organelor de lucru, şi două rofi la cele acfionate de motorul unui tractor.
După modul de dispozifie a hederului fafă de batoză, se deosebesc: combine în formă de L (în generai combine tractate), la cari hederul formează cu batoza un unghi de circa 90°, masa debitată fiind condusă în batoză cu ajutorul a două transportoare transversale şi al unuia longitudinal (v. fig. II); combine longitudinale (în general combine autopropulsate), la cari hederul e dispus
frontal (înaintea batozei), circuitul de treierare fiind orientat în sens contrar sensului de deplasare al maşinii.
Modul de lucru al combinei e următorul:	plantele
sînt aplecate de rabator spre aparatul tăietor, iar după tăiere sînt luate de transportorul hederului, care le conduce spre batoza combinei; transportorul central ia materialul şi-l conduce în fafa bătătorului şi a contra-bătâtorului aparatului de batere (montat la intrare în batoză), de unde e apoi condus în interiorul batozei; cu ajutorul transportorului, boabele sînt ridicate în colectorul de boabe, iar pleava şi paiele sînt dirijate spre colectoarele respective, sau spre evacuare.
Productivitatea combinei e de 1,6*--2 ha/h, avînd lăfimea de lucru de 2*~6 m, iar vitesa de înaintare de 1,2*-3,5 m/s.
î. ~ de porumb. Agr.: Combină cu ajutorul căreia se efectuează, la recoltarea porumbului, tăierea tulpinilor, detaşarea şi colectarea ştiu lefi lor, şi mărunfirea prin tăiere a tulpinilor. Ea e constituită din următoarele părfi principale: cadrul, dispozitivul de remorcare, mecanismul de înclinare, lanfurile transportoare, aparatul tăietor, jgheaburile penfru tulpini, dispozitivul de detaşare a ştiulefilor, transportorul de ştiulefi, melcul de ştiulefi, captatorul de tulpini, elevatorul de ştiulefi, colectorul de ştiulefi, tocătorul de tulpini, elevatorul de masă tocată şi rabatorul de tulpini.
Cadrul e o construcfie sudată din feavă şi bare profilate, care reazemă pe două rofi cu pneuri, montate pe semiaxe prin rulmenfi cu role conice.
Dispozitivul de remorcare e articulat de cadru, iar lateral, în partea stîngă a acestuia, se găseşte piciorul de sprijin (cînd combina nu e cuplată la tractor).
Mecanismul de înclinare e montat între aparatul de remorcare şi cadrul combinei şi serveşte la reglarea înălfimii de tăiere.
Lanfurile transportoare, montate la partea frontală a combinei împreună cu trei despărfitoare metalice, formează două căi de lucru pentru primirea şi transportul tulpinilor de porumb spre aparatul tăietor. Se folosesc patru perechi de lanfuri suprapuse, dintre cari primele două (inferioare) au rolul de a menfine în
Combină minieră
74
Combină minieră
pozifie verticală lulpina porumbului, asigurînd totodată dirijarea, spre celelalte organe, a tulpinilor tăiate; a treia pereche de lanfuri are rolul de a apuca tulpinile din rîndurile de plante şi de a le aduce la aparatul de tăiere, iar a patra pereche de lanfuri e folosită pentru a împiedica căderea accidentală a tulpinilor de-a lungul lanfurilor, cînd partea inferioară a tulpinilor s-a liberat din strîngerea celorlalte lanfuri.
Aparatul tăietori care taie tulpinile de porumb aduse de lanfurile transportoare, e format din cîte un segment şi o pereche de contraplăci, situate în fafa fiecărei căi de lucru; acfionarea acestora se face prin transmisiune cu lanf de Ia axul cardanic al combinei.
Jgheaburile penfru tulpini (în număr de două) sînt confecfionate din tablă de ofel şi sînt înclinate fafă de lanfurile transportoare; ele ghidează partea inferioară a tulpinilor tăiate, din momentul tăierii pînă cînd ajung la valfurile de detaşare a ştiulefi lor.
Dispozitivul de detaşare a ştiulefilor e format din două perechi de valfuri de construcfie specială, dispuse în fafa fiecărei căi de lucru. Fiecare valf are o parte conică (la extremitatea din fafa lanfurilor transportoare), cu proeminenfe elicoidale pentru prinderea şi deplasarea tulpinilor de-a lungul şi între cele două valfuri; suprafafa cilindrică e echipată cu solzi şi cu caneluri, ultimele angrenîndu-se în serviciu cu nervurile celor două valfuri, Valfurile de detaşare apucă tulpina şi, prin tragerea ei simultan în direcfie axială şi radială, efectuează smulgerea ştiulefilor.
Transportorul de ştiulefi e un transportor cu lanf şi are rolul de a transporta materialul detaşat de valfuri spre melcul pentru ştiulefi. El e montat între cele două perechi de valfuri şi e echipat cu un jgheab care împiedică căderea ştiulefilor.
Melcul pentru ştiulefi, dispus perpendicular pe transportorul de ştiulefi (la extremitatea posterioară a acestuia), e un transportor cu melc şi are rolul de a transporta materialul de la transportorul de ştiulefi la eievator.
Captatorul de tulpini e constituit din două valfuri metalice (valful superior reglabil în înălfime) şi are rolul de a capta tulpinile cari accidental au ajuns pe transportorul de ştiulefi. Captatorul de tulpini are şi rolul de a detaşa ştiulefii scăpafi de la valfurile de detaşare şi de a-i trimite în fafa melcului penfru ştiulefi.
Elevatorul de ştiulefi e un transportor cu lanf şi cu raclete, folosit la transportul ştiulefilor în colectorul de ştiulefi (buncăr), repartizîndu-i uniform cu ajutorul unui scoc oscilant. Carcasa elevatorului are formă paralelepipedică şi găuri de vizitare echipate cu căpăcele.
Colectorul de ştiulefi, în general cu capacitate de 1 m3, e montat pe suporturi fixate de cadrul combinei. La partea inferioară e ataşat jgheabul de evacuare.
Tocătorul de tulpini e format din două tambure cu cîte patru cufite cari se rotesc în fafa cufitelor fixe; el are rolul de a mărunfi masa de tulpini şi de frunze, în vederea însiiozării.
Elevatorul de masă tocată e un transportor cu lanf şi raclete, montat pe cadrul combinei, şi e folosit la transportul masei tocate, la colectorul de tocătură (remorcat la spatele combinei).
La combina romînească de recoltat porumb se foloseşte un elevator cu acfionare pneumatică. Sub tocătoare e montat un şurub-melc care transportă masa tocată într-un ventilator; tubul de evacuare a masei tocate din ventilator e echipat cu o clapetă care dirijează şi repartizează uniform materialul într-o remorcă ataşată în spatele combinei.
Rabatorul de tulpini e construit dinfr-o feavă curbată reglabilă, fixată în consolă pe cadrul combinei; el serveşte la protejarea plantelor din dreapta combinei, spre a nu fi culcate la trecerea acesteia.
Modul de lucru al combinei e următorul: Combina tractată, deplasîndu-se în cultura de porumb, apucă tulpinile plantelor cu lanfurile cu gheare ale despărfitoarelor şi le aduce la aparatul tăietor; cu ajutorul lanfurilor, tulpinile tăiate se de-
plasează pe jgheaburile conducătoare, pînă la valfurile de detaşare a ştiulefilor, unde aceştia se detaşează şi cad pe transportorul de ştiulefi; de pe transportor, ştiu lefii sînt conduşi, cu ajutorul melcului şi al elevatorului, în colectorul de ştiulefi. Tulpinile trecute printre valfuri sînt prinse de tocătoare, sînt mărunfite şi transportate, fie în colectorul de tocătură, fie în remorcă ataşată la combină. Descărcarea colectorului de ştiulefi se face prin cădere liberă într-un vehicul.
Aceste combine sînt folosite penfru toate soiurile de porumb cultivate în rînduri drepte şi la distanfa de 700 mm şi de 900 mm între rînduri, şi au productivitatea de0,7***0,8 ha/h, şi vitesa de înaintare de 4**»4,6 km/h.
î. ~ minieră. Mş.: Combină care efectuează simultan operafii de tăiere şi desprindere a rocilor şi a substanţelor minerale utile (în special cărbuni) din frontul de lucru, cum şi de îndepărtarea din front a materialului tăiat. Combina cuprinde, în principal, dispozitivul de tăiere, dispozitivul de sfărîmare, dispozitivul de evacuare a materialului excavat din frontul de lucru, dispozitivul de deplasare a maşinii, echipamentul motor şi sistemul de transmisiune. Tipurile de dispozitive folosite depind de tăria substanfelor minerale utile, respectiv a rocilor, de grosimea şi înclinarea stratelor şi de metodele de exploatare.
Dispozitivul de tăiere poate fi constituit (v. fig. /) din: brafe de havat drepte sau curbe, cari poartă un lanf fără fine cu cufite de havat şi cari, prin făgaşele pe cari le taie, detaşează din sub-sfanfa minerală u-tilă sau din rocă un bloc prismatic, avînd ca bază conturul închis de *brafe (unele brafe sînt înlocuite, u-neori, cu bare rotitoare echipate cu cufite de havat); un braf de contur, care detaşează din substanfa minerală utilă sau din rocă un bloc prismatic a-vînd ca bază conturul brafului; un sistem de lanfuri fără fine sau de discuri, cu cufite,
lanfurilesaudiscu- cu brafe; b) cu braf de contur; c) cu discuri; rile fiind dis-	dj	cu freză,
puse unele lîngă
altele, pentru a efectua totodată şi sfărîmarea substanfei minerale utile sau a rocii supuse tăierii; una sau mai multe scule de forat.
Dispozitivul de sfărîmare poate fi: tăietor, constituit dintr-un arbore pe care sînt calate cîteva discuri echipate cu cufite de havat, care secfionează blocul, detaşat de dispozitivul de tăiere în mai rrulte porfiuni; percutant, constituit din cîteva ciocane perforatoare, cari sfărîmă blocul detaşat; prin apăsare, constituit din pene, role sau cartuşe hidraulice cari, pătrunzînd în scobiturile executate de dispozitivul de tăiere, dislocă substanfa minerală utilă sau roca prin apăsare. Dispozitivul de sfărîmare lipseşte la combinele al căror dispozitiv de tăiere realizează şi sfărîmarea completă a substanfei minerale utile sau a rocii (de ex. la combine cu lanfuri, cu discuri, sau cu scule de forat) sau la combinele cu brafe, destinate lucrului în substanfe minerale utile, în roci friabile sau în strate subfiri
Combină minieră
75
Combină minieră
Dispozitivul de evacuare a materialului (v. fig. II) poate fi: o lamă fixă de încărcare (cormană), palete mobile, transportoare cu bandă, cupe, transportoare cu şurub-melc. Acest dispozitiv poate lipsi la combinele cari lucrează în strate cu înclinare foarte mare, evacuarea materialului tăiat efectuîn-du-se prin gravitaţie (cădere liberă).
Dispozitivul de deplasare poate fi constituit din: tro-lii, vinciuri hidraulice sau cu şurub, şenile, rofi; uneori deplasarea se poate efectua şi CU	a)	cu	lamă	fixă;	b)	cu	paiete;	c)	cu	bandă	transpor-
trolii montate se-	toare	şi	autoîncărcător;	d)	cu cupe;	e)	cu şurub-melc.
parat de combină.
Echipamentul mofor e constituit în generai din motoare electrice (motoare asincrone trifazate, cu rotorul în scurt-circuit) şi, uneori, din motoare pneumatice.
Acfionarea cu electromotoare poate fi: individuală (cîte un motor pentru fiecare dispozitiv de lucru şi de deplasare), grupată (cîte un motor pentru un grup de dispozitive), sau centralizată (cu un singur motor).
Sistemul de transmisiune folosit e stereomecanic sau hidraulic.
Combinele se deosebesc de plugurile miniere (v.) prin faptul că dispozitivul de tăiere al combinelor e separat de cel de evacuare, iar operafia de tăiere se efectuează cu vitesă mai mare (circa 2 m/s) decît vitesa de înaintare a maşinii (0,5—3,5 m/min).
Combinele construite pînă în prezent se folosesc pentru tăierea cărbunilor sau a altor roci moi (rezistenfa maximă la compresiune, circa 500 kg/cm2). Ele au greutatea de 3,5-*20 t. înălfimea secfiunii tăiate e de 0,35»-4 m, iar lăfimea acestei secfiuni, de 0,4—3 m; înălfimi de peste 3,2 m se pot realiza prin suprapunerea a 2***3 dispozitive de tăiere, cu acfionare individuală.
Se folosesc combine penfru lucrări de pregătire şi penfru abataje cu front scurt, cari pot lucra cu înclinări pînă la 5°, şi combine pentru abataje cu front lung, cari pot lucra cu înclinări pînă la 78°.
Combinele sînt maşini de mare productivitate. Productivitatea teoretică e cuprinsă între 20 t/h şi 560 t/h, cea reală fiind mai mică, datorită întreruperilor necesare pentru efectuarea altor operafii în frontul de lucru. Producfia lunară realizată de o combină într-un abataj poate fi de 4000—12 000 t, iar productivitatea muncii în abataj, obfinută în aceste condifii, e de 3,5--70 t/post.—
După cursa activă a dispozitivului de tăiere, combinele pot lucra: într-un singur sens, şi cu întoarcere în gol (combine penfru abataje cu front lung); într-un singur sens, fără întoarcere (combine pentru săparea galeriilor); în ambele sensuri, reclamînd adaptări speciale în punctele în cari se schimbă sensul de lucru (combine pentru abataje cu front lung); în ambele sensuri, fără a fi necesare adaptări în punctele de
7777777777?
C	t
II. Dispozitive de evacuare.
schimbare a sensului de mers (combine pentru abataje cu front scurt şi unele combine pentru front lung). —
După pozifia combinei fafă de roca supusă tăierii, se deosebesc:
Combine de flanc, la cari dispozitivele de tăiere şi de sfărîmare sînt aşezate asimetric fafă de axa longitudinală a maşinii. La aceste combine, dispozitivele de lucru (de tăiere, de sfărîmare şi de încărcare) sînt situate în general la partea posterioară a maşinii. în mişcare (deplasarea efectuîndu-se în general prin trolii), corpul maşinii se găseşte în fîşia exploatată anterior, iar pentru introducerea dispozitivelor de lucru e necesară executarea unei nişe în fîşia de exploatat. Din această categorie fac parte numeroase tipuri de combine penfru abataje cu front lung.
Combine frontale, la cari dispozitivele de tăiere şi de sfărîmare sînt aşezate simetric fafă de axa longitudinală a maşinii. La aceste combine, dispozitivul de tăiere e situat la partea frontală a maşinii. Corpul maşinii se deplasează prin fîşia în curs de exploatare. Aceste combine se deplasează pe şenile (cele mai uzuale), pe rofi, pe tălpici împinse cu vinciuri sau trase de trolii.
Combinele frontale sînt folosite în general în abatajele cu front scurt şi pentru lucrări de pregătire, şi, rareori, în abatajele cu front lung.—
După felul dispozitivului de tăiere, se deosebesc diverse tipuri de combine, dintre cari cele mai importante sînt:
Combina cu brafe de havat, care taie substanfele minerale utile sau rocile cu brafe de havat, cari închid un contur, detaşînd din masiv un bloc prismatic. Axele rofilor stelate cari antrenează lanfurile cu cufite de pe cele două brafe orizontale situate lîngă vatră şi acoperiş sînt dispuse vertical. La partea frontală, conturul se închide, fie cu o turelă tăietoare, fie cu cîteva discuri suprapuse, echipate cu cufite şi montate pe un arbore antrenat de lanfurile fără fine ale bra-felor orizontale; uneori conturul poate fi închis şî prin brafe curbe, sau printr-un braf de havat triunghiular, dispus vertical şi acfionat de un arbore de transmisiune special. Unele combine cu brafe de havat permit adaptarea, în anumite limite, la strate cu grosimi diferite, prin modificarea înălfimii de lucru a brafului superior cu ajutorul unui dispozitiv special cu acfionare hidraulică.
Dispozitivul de sfărîmare, care e folosit pentru substanfe minerale utile sau pentru roci pufin friabile, în strate cü grosimea de peste 0,70 m, e constituit uneori din arborele de antrenare a brafului de havat vertical care e echipat, în acest scop, cu cufite.
Dispozitivul de evacuare poate fi o lamă de încărcare (cormană), un transportor cu palete sau cu bandă, care descarcă materialul în transportorul principal din abataj.
în general, aceste combine se construiesc ca tipuri de combine dé flanc şi, rareori, sînt combine de contur. Dispozitivul de deplasare e în general un troliu, asemănător celui de la maşinile de havat.
Combinele de flanc echipate cu brafe de havat au o construcţie mai complicată decît combinele de flanc cu braţe de contur. Ele se folosesc în abatajele cu front lung, în stratele de cărbuni cu tărie mare, sau eventual numai cu intercalaţii tari, cu grosimea de 0,4*-2 m şi înclinarea pînă la 30°. Adîncimea de tăiere e de 0,6-*-2 m.
Exemple de combine de flanc cu brafe de havat: Combina „Meco Moore", care are dispozitivul de tăiere constituit din două braţe orizontale şi un braţ vertical; nivelul braţului orizontal superior se reglează hidraulic. Dispozitivul de sfărîmare e format din doi arbori cu cuţite, cari sfărîmă materialul tăiat şi-l aruncă pe un transportor cu bandă de cauciuc protejat cu tablă de oţel (v. fig. III).
III. Combină „Meco Moore".
1) mecanism de deplasare; 2) electromotor dublu; 3) reductoruf dispozitivului de tăiere; 4) braf de havat la vatră; 5) ridicător hidraulic; 6) braf de havat la acoperiş; 7) desprăfuifor (dispozitiv pentru evacuai măruntul); 8) reductoarele dispozitivului de încărcare; 9) bară de încărcare cu palete; 10) transportor cu bandă; Ii) arborele de acfionare a brafului de havat verticalj 12) reductorul brafului de havat vertical; 13) braf de havat vertical.
I®*!!®®
IV.	Combină „PK2".
1)	şenile; 2) dispozitiv de tăiere; 3) dispozitiv de rotire; 4) transportor cu raclete; 5) reductorul dispozitivului de tăiere şi al transportorul ui cu raclete; 6) dispozitiv de ridicare a dispozitivului de tăiere; 7) dispozitiv de deplasare în plan vertical a dispozitivului de tăiere; 8) transportor cu bandă de cauciuc; 9) electromotorul dispozitivului de tăiere şi încărcare; 10) reductorul transportorului cu bandă; 11) electromotorul transportorului cu bandă; 12) electromotorul şenilelor; 13) întreruptor general; 14) cutia releelor.
Combină minier^
77
Combină minieră
Această combină e destinată să lucreze în ambele sensuri, în strate cu grosimea de peste 90 cm şi cu înclinări maxime de 18°; adîncimea de tăiere e de 1”*1,65m. Puterea celor trei motoare totalizează 90 kW. Vitesa de înaintare maximă e de 0,7 m/min. în strate cu grosimea de circa 1 m, combina realizează peste 500 t/zi, cu o productivitate de 6,5—7,5 t/post.
Combina „Eickhoff-SE III", care are dispozitivul de tăiere constituit din două brafe plane şi o turelă verticală; încărcarea se face cu o lamă (cormană) încărcătoare, iar transmisiunea e hidraulică. Spre deosebire de combina „Meco Moore", aceasta se deplasează direct pe rama transportorului din abataj, care se montează în aceeaşi fîsie. Are un singur electromotor de 60 kW. Această combină e destinată să lucreze într-un singur sens, cu întoarcere în gol, în cărbuni friabili, în strate cu grosimea de 0,9"4,6 m şi adîncimi de tăiere de 1---2 m.
Exemple de combine frontale cu brafe de havat;
Combina „Erfinder Konnerth", care are dispozitivul de tăiere constituit din două brafe de havat orizontale, la vatră, şi din două brafe verticale, dispuse lateral. Blocul de cărbune detaşat pe trei laturi e sfărîmat de o serie de scule percutante, acfionate electric, evacuarea fiind efectuată de un transportor cu palete. Deplasarea combinei se face pe şenile, cu vitesa de 0,9 m/min în lucru (şi 30 m/min în manevră). Electromotorul principal are o putere de 65 kW. Această combină e destinată să lucreze în fronturi scurte, în strate cu grosimi de peste 0,9 m şi lăfimi de tăiere de circa 2 m.
Combina „PK2", care are dispozitivul de tăiere constituit din două brafe de havat înclinate, legate la capete prin arbori cu cufite, cari închid conturul; dispozitivul de tăiere e antrenat de arborele tăietor inferior, acfionat de lanfurile transportorului cu raclete (v. fig. /V). Evacuarea materialelor se face cu două transportoare, şi anume, unul cu raclete şi altul cu bandă. Maşina e echipată cu trei motoare, motorul principal fiind de 27 kW. Se deplasează pe şenile cu vitesa de 1—3 cm/min în timpul tăierii. Această combină e folosită la lucrări de pregătire, executînd galerii cu profil trapezoidal cu secfiunea de 5--8 m.
obicei, acesta	e compus prin îmbinarea	mai	multor elemente
spre a permite astfel de modificări.
în general, aceste combine se construiesc ca maşini de flanc, destinate pentru lucrul în abataje cu front lung. Dispozitivul lor de deplasare e echipat cu troliu, asemănător cu cel folosit la maşinile de havat. La combinele destinate să taie în cărbuni pufin friabili cu braf de contur cu înălfimea de peste 0,7 m, se montează şi un dispozitiv de sfărîmare,	constituit din	arbori
şi discuri cu cufite de havat.
Evacuarea	materialului tăiat se	face cu	un	transportor cu
raclete sau cu	bandă. La combinele	cu	braf	de	contur cu înăl-
fimea mai mică decît 0,7 m, lipseşte transportorul, evacuarea materialului făcîndu-se în general cu ajutorul lanfului tăietor, sub care se găseşte o lamă de încărcare.
Combinele cu braf de contur au o construcfie	mult	mai
simplă decît combinele cu brafe de havat. Ele au acelaşi domeniu de utilizare, dar se adaptează mai greu la schimbarea înălfimii tăieturii, fiind folosite în special în strate regulate, de tărie mijlocie.
V. Combină „Donbass".
Í) dispozitiv de deplasare; 2) electromotorul principal; 3)reducforul mecanismului de tăiere; 4) dispozitiv pentru evacuai măruntul; 5) braf de contur; 6) lanf de havat; 7) bară de sfărîmare; 8) discuri de sfărîmare; 9) transportor cu raclete; 10) controlerul motorului transportorului; 11) far.
Combina cu braţ de contur, care taie substanfele minerale utile sau rocile cu ajutorul unui braf de contur care detaşează un bloc prismatic, avînd ca bază conturul brafului. Combinele de acest fel pot fi adaptate la strate cu grosimi diferite, prin modificarea constructivă a brafului respectiv. De
Exemple de c o m b i n e cu braf de contur;
Combina „Donbass", în construcfie normală, cu un singur dispozitiv de tăiere, un dispozitiv de sfărîmare cu arbore şi discuri şi un transportor cu raclete în consolă pentru încărcare (v. fig. V). Are două motoare de acfionare, cu o putere totală
Combină minieră
78
Combină minieră
de 70—110 kW. E destinată lucrului într-un singur sens, în strate cu grosimea de 0,8-*-1,5 m şi cu înclinarea pînă la 26°, realizînd făgaşe cu adîncimea de 1-2m, Producfia maşinii e de 600—700 t/zi, cu o productivitate de 8---10 t/post.
Pentru lucrul în strate foarte groase se foloseşte o variantă a combinei „Donbass", cu două dispozitive de tăiere suprapuse (cel superior avînd înălfimea de 2,2—2,6 m) şi două organe
Exemple de c o m b i n e cu discuri de havat: Combina „Coal Maşter", care are două dispozitive de tăiere echipate cu cîte cinci discuri cu cufite; fiecare dispozitiv de tăiere are cîte un motor de 45 kW. Maşina se deplasează pe rofi cu pneuri.
Se foloseşte penfru abataje cu front scurt şi în strate cu grosimea de 1,8—2,4 m.
a) vedere; b) dispozitiv de tăie
VI. Combină „VOM".
î cu braf de contur; î) dispozitiv de deplasare; 2) electromotori 3) reductorul dispozitivului de taiere; 4) braf de contur; 5) lamă încărcătoare.
de sfărîmare. înălfimea de tăiere se reglează cu ajutorul unor şuruburi acfionate mecanic.
Combina „VOM", care are dispozitivul de tăiere constituit dintr-un braf de contur de formă specială, care taie cărbunele atît la fundul făgaşului, cît şi la mijloc, realizînd astfel totodată şi sfărîmarea (v. fig. VI). Evacuarea materialului se face cu ajutorul unei lame încărcătoare. Această combină e destinată lucrului într-un singur sens, în strate cu grosimea de 2,8—3,2 m, realizînd făgaşe cu adîncimea de 0,8 m. Productivitatea combinei e de 7 t/post.
Combina „Şahtior", care are dispozitivul de tăiere constituit dintr-un braf de contur şi nu are organe speciale de sfărîmare şi de încărcare; e echipată cu un singur motor de antrenare. Această combină e destinată lucrului în straie subfiri (50—80 cm), adîncimea de săpare fiind de circa 1,6 m.
Producfia realizată atinge 4000 t/lună, într-un strat cu grosimea de 0,5 m, productivitatea muncii în abataj fiind de4,2 t/post.
Combina cu discuri de havat, care execută atît tăierea, cît şi sfărîmarea rocilor, cu ajutorul unor discuri echipale cu cufite, cari se rotesc în jurul unor axe paralele cu frontul supus tăierii; uneori, în locul discurilor se folosesc semi-sfere. în general, dispozitivul de tăiere e deplasabil, pentru a acoperi întreaga suprafafă de tăiat. Tăierea se execută pe felii verticale adînci de circa 0,5 m, operafia repetîndu-se succesiv pe întreaga lăfime a frontului. Combina se deplasează de obicei pe şenile sau pe rofi, şi e echipată cu transportoare cu raclete sau cu bandă, cari evacuează materialul tăiat în urma maşinii. Ridicarea materialului pe transportoare se face cu palete oscilante sau rotative.
în general, aceste combine sînt destinate lucrului în abataje cu front scurt, de lăfimi şi înălfimi variate, şi pot fi folosite şî pentru saparea de galerii. Unele combine sînt construite şi penfru a lucra în abataje cu front lung, materialul tăiat fiind evacuat lateral. Se folosesc la exploatarea cărbunilor de orice tărie şi la alte substanfe minerale utile sau roci cu tărie similară, cu condifia ca vatra şi acoperişul să fie suficient de stabile, grosimea stratului să fie de 1,3—2,4 m, iar înclinarea lui să nu depăşească cîteva grade (la combinele pentru front scurt).
Combina „Ajfay-F. 4", care are dispozitivul de tăiere constituit din două semisfere (cu diametrul de 520 mm), întreaga suprafafă a acestora fiind echipată cu cufite; cele două semisfere se rotesc în sensuri contrare, vitesa cufitelor fiind de circa 10 m/s (v. fig. V/l). Celelalte organe sînt similare cu ale combinelor din aceeaşi categorie. Maşina are şapte motoare.
Se foloseşte pentru abataje cu front scurt, în strate cu grosimea de 1,6—2,2 m.
VIL Combină „Ajtay-F. 4".
Í) cap tăietor sferic; 2) articulafie pentru rotirea capului tăietor; 3) electromotorul capului tăietor; 4 şi 5) cilindri hidraulici pentru deplasarea capului tăietor; 6) şenilă; 7) electromotorul şenilelor; 8) încărcător cu paiete; 9) electromotoarele încărcătoarelor; 10) lame de prindere a materialului; II) transportor cu raclete; 12) reductorul transportorului; 13) electromotorul transportorului; 14) tablou de comandă.
Combina „Anderfon", care are dispozitivul de tăiere format din discuri (cu diametrul de 1 m) montate pe un arbore orizontal, care pătrunde în strate de cărbune cu grosimea de 0,4—0,55 m, şi sînt echipate cu cîte 4—8 cufite. Spre deosebire de celelalte maşini din această categorie, combina „Anderton" nu are posibilitatea de a schimba pozifia dispozitivului de tăiere.
Maşina e deplasată prin cablu, pe rama transportorului. Evacuarea şi încărcarea materialului tăiat se fac cu o lamă (cormanăj transportoare. Are un singur motor şi produce circa 320 t/schimb, avînd o productivitate în abataj de circa 7 t/post.
E o combină de flanc şi se foloseşte în abataje cu front lung.
Combină minieră
79
Combină minieră
Combina cu lanţuri de havat, care execută atît tăierea, cit şi sfărîmarea substanţelor minerale utile sau a rocilor cu ajutorul unor braţe cu lanţuri (dispuse unul lîngă altul), pe cari sînt montate cuţitele. Aceste combine au celelalte dispozitive asemănătoare combinelor cu discuri de havat şi au acelaşi domeniu de utilizare.
Exemple de combine cu lanţuri de havat:
Combina „Continuous Miner Joy", care are dispozitivul de tăiere, de 90 cm lăţime, format din şase lanfuri de havat, dispuse în plane verticale paralele.
Lanfurile sînt acţionate de două motoare de cîte 50 kW.
E folosită în abataje cu front scurt. Pentru înaintarea cu 50 cm a unui front cu lăţimea de 5 m se efectuează 7—8tăieturi de jos în sus, cari durează în total circa 7 minute. Producţia e de 1 t/min, realizînd o productivitate de 15 — 30 t/post.
Combina „Petőfi", care e în principiu asemănătoare combinei „Continuous Miner Joy", avînd însă dispozitivul de tăiere de 120 cm lăţime	şi	format
din şapte	lanţuri,
acţionate de un mofor	de	65 kW	(v
portor	cu	bandă	care
în front lung.
Combină cu scule de forat, care execută atît tăierea, cît şi sfărîmarea substanţelor minerale utile sau a rocilor, prin acţiunea unor scule de forat cari se rotesc în jurul unor axe perpendiculare pe frontul de lucru. în unele cazuri, organele tăietoare sînt echipate cu cuţite detaşabile, dispuse pe traverse radiale, arborii organelor tăietoare avînd la capăt cîte un sfredel. Diametrul sculelor de forat e de 40—60 cm. Vitesa periferică a cuţitelor e de circa 2 m/s. Se construiesc maşini cu una sau cu mai multe scule de forat. De obicei, întreaga secţiune (0,5—1,8 m înălţime şi 1,2—3 m lăţime) e atacată simultan, cu un număr corespunzător de scule. Aceste combine pot lucra, fie prin deplasarea frontală a maşinii prin fîşia pe care o exploatează, fie numai prin avansarea dispozitivului de tăiere, în timp ce maşina nu-şi schimbă poziţia. Prima categorie de combine e folosită pentru tăierea în abataj, atît cu front scurt, cît şi cu front lung, în strate subţiri. Combinele din a doua categorie nu pătrund în abataj, ele exploatînd strate subţiri, cu acoperişuri duble.
Combinele cu scule de forat asigură productivităţi înalte, în cărbuni de orice tărie. Ele se adaptează greu la schimbări de înălţime şi de lăţime a frontului tăiat. Combinele la cári se
VIII. Combină „Petőfi".
Í) dispozitiv de tăiere, cu şapte lanfuri de havat; 2) lamă de prindere a materialului; 3) transportor cu bandă; 4) şenile; 5) reductorul dispozitivului de tăiere; 6) mecanism de acfionare; 7) transmisiune principală;
8) camera releelor.
fig. VIII). E echipată cu un trans-dsscarcă lateral. E destinată lucrului
deplasează numai scula tăietoare prezintă inconvenientul că lasă în zăcămînt peste 50% din rezerve.
Exemple de combine cu scule de forat, cu deplasarea maşinii:
Combina „Colmol", care are dispozitivul de tăiere constituit din zece freze dispuse pe două rînduri. Prin reglarea
nivelului rîndului superior de freze, maşina se poate adapta, în oare-cari limite, grosimii stratului. Materialul tăiat se încarcă cu o lamă înclinată pe transportoare cu raclete şi e deversat în urma maşinii. Puterea motoarelor combinei e de 135 kW (v. fig. IX).
Această combină e destinată să lucreze în abataje cu front scurt (pînă la 3 m), în strate de 0,8—1,4 m şi cu grosimi de 1,2-» 1,8 m. Producţia obţinută, în cărbuni foarte tari, depăşeşte 500t/zi, iar productivitatea în abataj atinge 70 t/post.
Combina „UKT 1 ", care are dispozitivul de tăiere constituit din trei freze cari taie o suprafaţă de
0,5 X 1,2 m. în jurul frezelor e montat un lanţ cu palete care serveşte ca încărcător. Deplasarea se face cu un troliu aşezat la partea posterioară a maşinii. Pentru asigurarea stabilităţii în lucru, combina e echipată cu o ramă de ghidaj (v. fig. X). Puterea motorului de acfionare e de 35—47 kW.
Maşina e destinată să lucreze în abataje cu front lung, în strate subfiri, obfinînd într-un strat cu grosimea de 53 cm o producfie de 112 t/zi, cu o productivitate de 8,4 t/post în abataj.
Combina „KKP", care are un singur dispozitiv de tăiere, care se deplasează, împreună cu motorul său de acfionare, pe o cremalieră (v. fig. XI). Acfionarea se face cu motoare pneumatice (30 CP pentru tăiere şi 16 CP pentru deplasarea prin troliu).
Această combină e destinată lucrului în strate cu înclinări foarte mari (48—78°) şi cu grosimea de 0,8**-1,3 m. Maşina lucrează suspendată de un cablu şi coboară pe strat după tăierea unei felii cu lăfimsa de 2—2,2 m; grosimea fîşiilor tăiate e de 5—20 cm, în raport cu tăria cărbunilor. Producfia maximă obfinută e de 4489 t/lună.
Combina „Korfmann StVB", care are un singur dispozitiv de tăiere, cu trei brafe dispuse în stea, pe cari se montează cufitele. Datorită unui sistem de transmisiune special, lungimea brafelor variază în timpul rotafiei, obfinîndu-se o secfiune elip-
IX.	Combină „Coímol".
Í) freze superioare; 2) freze inferioare; 3) motoarele hidraulice ale dispozitivului de tăiere; 4) cilindri de ridicare a frezelor de sus; 5) pompă hidraulică; 6) electromotor principal; 7) transportor; 8) electromotorul transportoarelor şi acfionărilor secundare; 9) pompă hidraulică; 10) şenile;
11)	dispozitiv de rotire; 12) transportoare descărcătoare.
3
X.	Combină „UKT 1".
Í) dispozitiv de depiasaref 2) electromotor; 3) reductorul dispozitivului de tăiere; 4) freze tăietoare; 5) lanf tăietor şi încărcător; 6) bară de sprijin;
7) bară de ghidaj.
Combinări
81
Combustibil
fică (cu axă verticală de 2 m şi cea orizontală de 1,8 m). Maşina e montată pe şenile, iar materialul tăiat e evacuat cu
transportoare cu bandă, în urma maşinii. E echipată cu trei electromotoare, totalizînd 39 kW. Această combină asigură mecanizarea complexă a lucrărilor de pregătire în cărbune, cu vitesa de 20 m/schimb.
Exemple de combine cu scule de forat, cu deplasarea dispozitivului de tăiere:
Combina „Cardox Hardson", care forează găuri cu diametrul de circa 650. mm, cu vitesa de înaintare de 1,2 m/min. Motorul de acfionare a sculei are o putere de 30 kW, iar apăsarea sculei pe cărbune sau pe rocă se realizează hidraulic. Adîncimea maximă de pătrundere a sculei în cărbune sau în rocă e de 30 m. Productivitatea realizată e de 30 t/post, iar producfia, de 60 t/schimb.
Combina „Carbide Miner", care forează găuri cu diametrul de 85 cm, asigurînd o producfie	de	400 t/schimb. E echipată
cu patru scule de foraj, organul	de	lucru păfrunzînd	pînă	la
adîncimea de 200 m. Evacuarea materialului se face cu transportoare cu raclete, lungi de 10	m	şi îmbinate între	ele	cu
Şarniere. Agregatul are cinci motoare, totalizînd 110	kW,	şi
realizează o înaintare de 45 cm/min, asigurînd o productivitate de 140 t/post.
Această combină e folosită în exploatările de la aflorimentul zăcămintelor.
Combina „Trepanner", care are dispozitivul de tăiere constituit dintr-un disc rotativ cu diametrul de 68 cm, echipat cu trei fije avînd cufite tăietoare la extremifăfi. Tijele servesc şi ca organe de încărcare, aruncînd materialul în transportor. Deplasarea se face cu troliul, montat în partea din urmă a maşinii. Pentru stabilitate, combina e echipată cu o ramă de ghidaj.
Această combină se deplasează în întregime prin spafiul excavat, fiind folosită în abataje cu front lung.
Combina realizează 350 t/zi, sau 5-.-10 t/post, într-un strat cu grosimea de 1 m.
î. Combinări. Maf..’ Grupările de p obiecte, luate cîte q, alcătuite astfel încît două grupări diferă între ele cel pufin prin natura unui obiect. Se numesc combinări simple combinările în cari toate cele p obiecte sînt diferite, şi combinări cu repeiifie, combinările în cari un acelaşi obiect poate fi repetat de cel mult q ori. Numărul Cqp a! combinărilor simple a p obiecte luate cîte q are expresia
r^q __ p(p-1)-(p-<?+l)
1-2.3...*
iar numărul combinărilor cu repetifie de cel mult q ori are expresia:
p{p+ 1) — (p + q— 1)
1-2...*
2.	Combinezon, pl. combinezoane. Ind. text. V. îmbrăcăminte de protecfie.
3.	Combinor, pl. combinoare. Telc.: In telefonia automată, organ suplemenfar pe lîngă fiecare selector, folosit pentru a produce, într-o anumită succesiune, schimbări în constitufia circuitelor.
Combinorul poate fi rotativ (cu maşină) sau, în anumite cazuri speciale, cu re/ee.
Combinorul rotativ poate avea un anumit număr de şaibe izolante, aşezate transversal pe axul lui, echipate pe ambele fefe cu plăcufe metalice, pe cari alunecă perii solidare cu axul.
Fiecare pozifie a axului combinorului poate da loc la o anumită combinafie, în raport cu contactele pe cari ele le asigură prin plăcufele metalice ale şaibelor izolante ale combinorului.
4.	Comburant, pl. comburanfi. Tehn.: Corp care, în general, confine oxigen, folosit pentru a asigura arderea unui combustibil. Aerul, azotafii, etc., pot fi foiosifi drept comburanfi.
5. Combustibil, pl. combustibili. Tehn.: Material, în general de provenienfă organică, prin a cărui ardere în aer se dezvoltă căldură şi care, deci, poate fi folosit drept sursă de căldură, prin ardere, în tehnică şi în economia casnică. Această definifie exclude dintre combustibili multe substanfe organice cari, deşi ard în aer cu dezvoltare da căldură, nu au în prezent întrebuinfări practice extinse, cum sînt alcoolii, eterii, etc.
Clasificafia obişnuită a combustibililor se face după starea lor de agregare, în condifii obişnuite de păstrare şi de între-buinfare (solizi, lichizi şi gazoşi), cum şi după criteriul că se găsesc în natură ca atari (combustibili naturali), sau se obfin prin prelucrarea combustibililor naturali (combustibili artificiali).
Combustibili naturali sînt combustibilii cari se găsesc în scoarfa terestră, de unde se extrag, şi cari, din punctul de vedere geologic, sînt considerafi minerale sau roci. Pot fi foiosifi direct (de ex. gazele naturale) sau după o pre-găiire sumară (fifeiul, cărbunii, lemnul, etc.). Sin. Combustibili fosili, Combustibili minerali.
Combustibili artificiali sînt combustibilii obfinufi prin prelucrarea celor naturali, prin procese pur fizice, cum e distilareafifeiului, în care se obfine ca reziduu păcură-combusibil,
6
Combustibil
82
Combustibil
sau prin procese fizice asociate cu transformări chimice, cum sînt: cracarea termică a păcurii primare, dislilarea cărbunelui, reacfia dintre apă şi cărbune pentru obfinerea gazului de apă, etc.
Combustibilii fabricafi prin sinteză chimică (de ex.. combustibilii obfinufi prin hidrogenarea cărbunilor, prin reacfia dintre oxidul de carbon şi hidrogen în procedeul Fischer-Tropsch, şi, într-un sens mai larg, unii carburanfi sintetici, ca isopropil-benzenul, neohexanul, alchilatul, etc.) se numesc combustibili sintetici.
Combustibilii solizi, a căror înfrebuinfare e determinată de specificul industriei şi de disponibilitatea locală, se împart în două clase: combustibili solizi naturali, dintre cari fac parte lemnul şi diversele varietăfi de cărbune (v. şi sub Cărbune 1), ca turba (v.), lignitul (v.), cărbunele brun (v.), huila (v.) şi antracitul (v.), şi combustibili solizi artificiali: cărbunele de lemn (v.), cocsul de cărbune (v.) şi cocsul de- petrol (v.), brichetele şi cărbunele praf.
Combustibilii solizi naturali, de tipul lemnului, se ard în industrie mai ales sub forma de talaş, ca atare întrebuinfîndu-se mai frecvent la cuptoarele de fabricare a varului şi în special drept combustibil casnic.
In unele cazuri se întrebuinfează drept combustibil paiele, în compozifia cărora intră aproximativ 36% carbon, 5% hidrogen, 38% oxigen, 0,5% azot, 15,75% apă şi 4,75% cenuşă.
Cărbunii, cari se găsesc într-un mare număr de varietăfi, se folosesc în scopuri energetice, metalurgice şi tehnologice. Clasificarea cărbunilor naturali după clase şi grupuri, luarea mostrelor şi pregătirea probelor, determinările fizicochimice şi examinarea pentru clasificare fac obiectul standardelor.
Combustibilii solizi artificiali se obfin, cu excepţia brichetelor şi a prafului de cărbune, din tratarea termică a combustibililor naturali. Astfel, cărbunele de lemn se fabrică prin încălzire în deficienfa sau în absenfa aerului, în bocşe sau în retorte; cocsul de lignit întrebuinfat în specia! drept combustibil casnic se obfine prin distilarea lignitului în absenfa aerului; cocsul de huilă şi cocsul de antracit se obfin ia distilarea, în absenfa aerului, a huilei şi a antracitului, în procesele de cocsificare (carbonizare) la temperaturi joase şi la temperaturi înalte; cărbunele praf se obfine prin măcinarea diverselor clase de cărbune; cocsul de petrol se obfine în rafinăriile de petrol, în operâfiile de cocsare în instalafii speciale (v. şî sub Cracare), din păcura primară, din reziduul coloanelor de vid sau al instalafiilor de cracare termică. El se diferenfiază de cocsul obfinut din cărbune prin confinutul mai bogat în materii volatile, prin puterea calorifică mai mare şi printr-un confinut mai sărac în cenuşă.
Combustibilii gazoşi sînt caracterizafi prin: uşurinfa de transport şi de manipulare; uşurinfa relativă de reglare a condifiilor de ardere privind intensitatea, dimensiunile şi temperatura, şi caracterul oxidant sau reductor al flăcării; controlul excesului de aer şi simplicitatea construcfiei arzătorului; la acestea se adaugă curăfenia din jurul locului de ardere şi costul de întreţinere scăzut. Aceste calităfi fac să se obţină cu combustibilii gazoşi, în cuptoarele industriale, arderi lipsite de fum şi de cenuşă, şi randamente cu 5--10% superioare celor obfinute cu combustibili lichizi şi solizi. Afară de apli-cafiile extinse industriale, combustibilii gazoşi se întrebuinfează pe scară mare în gospodării, Iá încălzirea locuinfelor şi în bucătării.
Din punctul de vedere al originii, se deosebesc: combustibili gazoşi naturali şi combustibili gazoşi artificiali.
Combustibilii gazoşi naturali sînt constituifi din primii termeni ai seriei hidrocarburilor parafinice: metanul, etanul, propánul, cu proporfii reduse de butani, pentani, etc. Producfia de gaze naturale e, în general, asociată cu producfia de fifei. întrebuin-
farea gazelor naturale drept combustibil e precedată, în acest caz, de operafia de dezbenzinare (v.). Gazele dezbenzinate, „sărace", constituie combustibilii naturali propriu-zişi. 7oate şantierele petroliere din fara noastră sînt producătoare de gaze naturale, iar in Transilvania există rezerve mari şi se produc cantităfi importante de gaze naturale cari consistă în principal din metan.
Combustibilii gazoşi artificiali sînt următorii: acetilena (v.); hidrogenul (v.); gazele rezultate din încălzirea la temperaturi înalte a cărbunilor, în operâfiile de cocsificare sau de degazare; gazele cari se obfin în procedeele de gazeificare a cărbunilor prin reacfia dintre cărbunii încinşi şi aer, oxigen sau apă, sau dintre cărbuni şi amestecuri de aer sau oxigen, cu apă; gazele produse prin descompunerea, cracarea termică sau catalitică a fracfiunilor distilate (motorine), sau reziduale (păcură) de petrol.
în componenfa combustibililor artificiali intră două sau mai multe dintre combinafiile: oxid de carbon, hidrogen, metan, etan, efilenă şi hidrocarburi mai grele, împreună cu componenfi incombustibili, ca vapori de apă, bioxid de carbon şi azot.
Combustibilii gazoşi artificiali se întrebuinfează la încălziri industriale şi casnice. Acetilena şi hidrogenul se întrebuinfează la tăierea şi la sudura metalelor.
întrebuinţarea gazelor artificiale drept combustibil e precedată de purificarea lor, care consistă — în esenfă — în recuperarea componenţilor valoroşi (hidrocarburi grele), liberarea de combinafii de sulf şi odorizare.
Tabloul cuprinde date caracteristice asupra compoziţiei şi puterii calorifice a unor combustibili gazoşi artificiali.
Gazul	Compozifia			i în % volum			ro °-<1)	Puterea calorifică în kcaf/m3 fa 15° şi 760 tori	
							ro —		
	h2	co	CHâ	c,h4	co2	n2	ci ® o O io	superi- oară	inferi- oară
Gaz de fa distilarea huilei	27	7	48	j 1 13	3	2	0,54	7 450	6 670
Gaz de cocs	50	8	2?	! 4	2	7	0,41	5 000	4 450
Gaz de iluminat	51	8	32	• 4	2	3	0,39	5 300	4 720
Gaz de iluminat	56	! 13	23	| 2,5	2	3,5	0,38	4 530	4 030
Gaz aerian	6	1 23	3	0,2	5	62	0,92	1 170	1 100
Gaz de apă	49	42	0,5	—	5	3	0,55	2 730	2 530
Gaz de apă car-burat	l 33,3 (34,7		110,0	5,9	5,3	5,3			3 950	3 600
Gaz mixt	! 12	|28	! 3	0,2	3	54	0,87	1 480	1 390
Gaz de cuptor înalt	i 4 1	: 28 i	î		8	60	0,97	940	920
Gazele rezuliate prin încălzirea cărbunilor la temperaturi înalte produse în retorte sau în cuptoare speciale prin operâfiile cunoscute sub numirile de distilarea, distilarea uscată, distilarea distructivă, carbonizarea sau cocsarea cărbunelui, se întrebuinfează drept combustibil casnic şi industrial.
Gazul aerian (v.), de gazogen sau de aer, se obfine prin întrebuinfarea aerului ca agent de gazeificare, iar gazul de apă (v.) se formează trecînd vapori de apă peste un strat încins de cărbune sau de cocs.
Gazul mixt (v.) se obfine prin trecerea simultană a aerului şi a aburului peste cărbune sau cocs încins.
Gazul de furnal (de cuptor înalt) e un subprodus al fabricării fierului. Aproximativ 2/3 din gazul cuptoarelor înalte e disponibil penfru încălzire, restul fiind întrebuinfat Ia încălzirea cuptoarelor.
Gazele de rafinărie se produc în procesele de descompunere termică şi catalitică a fracfiunilor de fifei; în cracarea termică
Combusfibil convenţional
83
Combustie neregulată
(cracare propriu-zisă şi cocsare), în cracarea catalitică şi în reformarea catalitică.. înainte de a fi întrebuinţate drept combustibil la cuptoarele instalafiilor din rafinării, gazele „bogate" sînt supuse unor operafii de absorpfie şi de fracţionare, în cari se urmăreşte recuperarea separată totală a hidrocarburilor mai grele, ca butanul şi o parte din fracţiunea propan-propilenă. Gazele „sărace" de rafinărie sînt constituite din hidrogen, metan, etan, efilenă şi propan-propilenă. Datorită confinufului lor bogat în hidrogen, gazele sărace provenind de la reformările catalitice sînt întrebuinfate în industria prelucrării fifeiului şi în industria petrochimică, în procesele de hidrogenare.
Combustibilii lichizi, cu cîteva excepfii, provin din fifei. în stare brută, fifeiul propriu-zis nu e folosit drept combustibil decît uneori, în apropierea imediată a locului de producfie. Combustibilii lichizi pot fi clasificafi în gaze lichefiate, combustibili disfilafi şi combustibili reziduali.
Gazele lichefiate sînt formate din fracfiunea C3, din fracfiu-nea C4, sau din amestecuri ale acestor fracfiuni. Există tendinfa de a elimina olefinele din compozifia gazelor lichefiate şi de a mări proporfia de propán, micşorînd pe cea de butan. Gazele lichefiate sînt întrebuinfate în cea mai mare parte drept combustibili casnici, în recipiente de presiune. După standardul în vigoare, presiunea de vapori maximă a gazului lichefiat trebuie să fie sub 9,7 at la 60°, ceea ce corespunde unui confinut limită de aproximativ 15% propán într-un amestec de propán şi butan.
Combustibilii distilaţi provin din fracfiuni, sau din amestecuri de fracfiuni de fifei, ori din motorine de cracare termică sau catalitică; de asemenea, pot fi considerate drept combustibili distilafi şi gudroaneie cari provin de la distilarea cărbunilor (v. şi sub Benzină, Petrol, Motorină). Aplicafiile industriale ale combustibililor distilafi sînt limitate la unele cazuri, în cari se urmăreşte obfinerea unei flăcări curate, libere de fum şi de cenuşă. Ei sînt întrebuinfafi în schimb pe o scară mare în sistemele de încălzire centrală, unde se urmăreşte controlul termo-static al temperaturii încăperilor şi unde e importantă funcfionarea continuă a injectorului, fără supraveghere şi cu un minim de întrefinere. Condifiile analitice mai importante pe cari trebuie să le îndeplinească aceşti combustibili sînt următoarele: inflama-bilitatea peste 38°; confinutui procentual în cărbune „Conradson" sub 0,35; confinutui în sulf, maximum 1,0%; confinutui în apă şi în sediment sub 0,1%; să distile cel pufin 90% în volum pînă la 360°.
Combustibilii reziduali sînt formafi, în general, din reziduul obfinut la distilarea primară a fifeiului, din reziduul rezultat la cracarea termică â păcurilor sau a motorinelor, şi din reziduurile obfinute la distilarea sub vid a păcurilor primare ori la dez-asfaltarea cu propán a păcurilor. Ultimele două sînt diluate, după producfie, cu fracfiuni distilate de obicei cu motorine cracate. Combustibilii reziduali se întrebuinfează Ia arderi în cuptoarele industriale, în căldările de abur, la încălziri centrale cu apă caldă, etc. în aceste aplicafii, ei tind să se substituie cărbunelui, datorită următoarelor avantaje: curăfenia şi uşurinfa relativă cu cari se depozitează şi se manipulează; amplasarea depozitului de combustibil la cîteva zeci sau chiar sute de metri de locul de consum nu scumpeşte costul transportului; uşurinfa de reglare a dimensiunilor şi a intensităfii flăcării; controlul excesului de aer şi al arderii fără fum; simplicitatea constructivă a arzătoarelor; eliminarea problemei deşeului de cenuşă; randamentul termic mai mare.
Proprietăfile pe cari trebuie să le aibă combustibilii industriali sînt specificate în standarde, cari stabilesc fabricarea a noua tipuri diferite.
Penfru căldările cari alimentează caloriferele şi pentru unele aplicafii industriale, standardul stabileşte fabricarea a trei tipuri de „combustibil pentru calorifere", cari se deosebesc între ele
în special prin confinutui în asfalt tare. Caracteristicile principale ale acestor tipuri sînt date în tablou:
	Tipul A	Tipul B	Tipul C
1 nflamabilifafea (Mart ens-Pen-sky), °C min.	J 60	60	60
Viscozifafea ia 20°, °E, max.	! 3,2	3,2	3,2
Viscozifafea la 50°, °E	1,5- • ■ 1,9	1,5 1,9	1,5--1,9
Temperatura de congelare, °C, max.	-15	-15	-15
Sediment, % rnax.	0,25	0,25	0,40
Cenuşă, % max.	0,1	0,1	0,2
Asfalt tare, % max-	0,4	2,0	4,0
Impuritafi -{-apă (la centrifugare) % max.	1,0	1,0	1,0
Combustibilii industriali se depozitează în rezervoare meia-iice susfinute de construcfii metalice la înălfimea de cîfiva metri, în rezervoare metalice pe sol, şi în rezervoare metalice sau de beton, îngropate.
1.	~ convenţional. Tehn.: Combusfibil (fictiv) cu puterea calorifică inferioară de 7000 kcal/kg, ales drept referinfă pentru tofi ceilalfi combustibili, după următoarea regulă: O cantitate de combustibil de un anumit fel e echivalentă cu o cantitate de combustibil convenfional, care se obfine înmulfind cantitatea de combustibil considerată cu raportul dintre puterea Iui calorifică şi aceea (7000 kcal/kg) a combustibilului convenfional. Prin raportarea la combustibilul convenfional se pot însuma, din punctul de vedere al puterii lor calorifice inferioare, combustibili (resurse, respectiv combustibili consumaţi) de diferite feluri, se pot întocmi pe baze unitare balanfe de combustibil, se pot compara producfii, consumuri, consumuri specifice sau economii de combustibil, realizate de diferite unităfi economice sau în diferite perioade.
•2. Combustibil nuclear. F/z.: Isotopii fisionabili ai elementelor grele (ca isotopii U238 şi U235 ai uraniului şi isotopul Th239 al toriuliu), cari liberează prin fisiune nucleară mari cantităfi de energie pe unitatea de masă de substanfă fisionată. La fisiune nu se produce o combustie propriu-zisă (nu e necesară participarea oxigenului din aer ia reacfie). Isotopii fisionabili, sau amestecurile îmbogăfite în aceşti isotopi, se întrebuinfează, în reactoarele nucleare de putere, ca sursă de energie, şi au fost numiţi (în sens mai larg) combustibili nucleari.
3.	Combustibilitate. Tehn.: Propietatea pe care o au unele corpuri de a arde în prezenfa oxigenului sau á aerului.
4.	Combustie: Sin. Ardere (v.).
5.	~ descendentă. V. Combustie inversată.
o.	~ Iară fum. V. Combustie fumivoră.
7. ~ fumivoră. Tehn.: Ardere în care cantitatea de fum rezultată e foarte mult micşorată (uneori aproape anihilată) prin dispozitive speciale. Acestea ajută să se obfină, în perioadele în cari aerul iniţial e insuficient, o cantitate suplementară de aer de combustie, ceea ce produce o ardere cît mai completă, şi deci o dezvoltare de fum cît mai redusă. Sin. Combustie fără fum.
8.	~ inversată. Tehn.: Ardere în care circulafia de aer se face de sus în jos prin stratul de combustibil de pe grătar (circulafia e forfată prin tiraj artificial, realizat cu ventilatoare rotative). în instalafiile cu combustie inversată, canalele de gaze calde sînt la un nivel inferior nivelului focarului. Sin. Combustie descendentă.
9.	~ neregulată. Tehn.: Combustie la care condifiile de la combustia regulată nu sînt integral îndeplinite. Sin. Combustie neuniformă.
Combustie regulată
84
Comofile, specii ~
1.	~ regulată. Tehn.: Combustie continuă, cu flacără uniformă, pe toată suprafafa grătarului. Se obfine cînd sînt realizate următoarele condifii: combustibilul de pe grătarul focarului are permanent aceeaşi grosime (ceea ce presupune o alimentare uniformă); tirajul funcfionează normal; în stratul de combustibil nu se formează goluri prin cari aerul să pătrundă neuniform; bolta focarului e în bună stare; injectoarele (în cazul arderii prafului de cărbune sau a combustibililor lichizi) lucrează continuu şi uniform. Sin. Combustie uniformă.
2.	~ uniformă. V. Combustie regulată.
3.	analiză prin ~. Chim.: Metodă de analiză elementară a substanfelor organice, consistînd în arderea unei canti-tăfi de substanfă în prezenfa unui oxidant şi în dozarea bioxidului de carbon şi a apei sau a azotului rezultat.
Aparatul de combustie folosit în analiză e format dintr-un tub de sticlă greu fuzibilă, de o anumită lungime, care poate fi încălzit cu gaz sau cu o rezistenfă electrică, şi încărcat, după o anumită regulă, cu o substanfă oxidantă anorganică, de exemplu cu un amestec de oxizi de cupru, de crom, plumb şi argint (oxidul de plumb are şî rolul de a fixa sulful, iar oxidul de argint, halogenii, dacă aceste elemente sînt confi-nute în substanfa de analizat). Determinările carbonului şi hidrogenului se fac simultan, prin arderea substanfei în curent de oxigen, în tubul descris mai sus. Apa şi bioxidul de carbon cari se formează sînt absorbite în vase speciale, cîntărite în prealabil şi cari confin materiale absorbante (de ex. pento-xid de fosfor, pentru apă, şi asbest impregnat cu hidroxid de sodiu, peniru bioxidul de carbon). La sfîrşitul analizei, aceste vase se cîntăresc din nou, calculîndu-se din diferenfele de greutate procentele de carbon şi de hidrogen confinute de substanfă.
Analiza elementară a azotului se face separat, substanfa arzînd într-un tub asemănător, în curent de bioxid de carbon; gazele cari rezultă trec într-un azotometru încărcat cu solufie de hidroxid de potasiu, care indică direct volumul de azot confinut în substanfă.
După dimensiunile aparaturii de combustie şi cantitatea de substanfă necesară unei analize, se deosebesc: metoda macro, în care se folosesc circa 0,2 g de substanfă; metoda semimicro, în care se folosesc circa 0,02 g, şi metoda micro, în care se folosesc circa 0,001 g.
4.	~, punct de Fiz.: Temperatura minimă, mai înaltă decît punctul de inflamare, la care trebuie încălzit un combustibil lichid penfru ca să se poată aprinde la o flacără şi arderea să se propage pe toată suprafafa liberă.
5.	Combustie orară. Tehn.: Cantitatea de combustibil arsă în timp de o oră pe unitatea de suprafafă (în m2) a grătarului focarului. Sin. încărcarea grătarului.
6.	Comensale, specii Geobof.: Organisme vegetale cari intră izolat în concurenfă şi a căror conviefuire se întemeiază pe faptul că îşi fac utilizabile, în mod reciproc, diferitele condifii de viafă pe cari Ie oferă o stafiune oarecare.
7.	Comensurabilitate. Gen.: Proprietatea a două mărimi de aceeaşi natură de a admite o măsură comună, adică de a admite o a treia mărime, care e cuprinsă de un număr întreg de ori în primele două mărimi. Rezultă că raportul a două mărimi comensurabile e un număr rafional. Cînd nu există o măsură comună în sensul de mai sus, mărimile se numesc incomensurabile. Exemple: Perimetrul exagonului regulat şi raza cercului exînscris Iui sînt mărimi comensurabile; diagonala şi latura unui pătrat sînt mărimi incomensurabile.
8.	Cometă, pl. comete. Astr.: Corp ceresc aparfinînd sistemului solar, care se roteşte în jurul Soarelui pe orbite în general mult mai alungite decît orbitele planetelor. Perioadele de revolufie ale cometelor variază între 2, 3 ani (pentru cometa 1949 d, Wilson-Carrington) şi zeci de milioane de ani.
Planele orbitelor cometelor au înclinafii foarte diferite în raport cu planul orbite? Pămîntului.
Aspectul cometelor se schimbă, cînd în cursul deplasării lor pe orbită se apropie de periheliul lor. Astfel, Ia depărtări relativ mari (de cel pufin două sau trei ori distanfa de la Pămînt la Soare), cometa apare ca o pată nebuloasă, numită coma, în centrul căreia e nucleul cometei. Pe măsură ce cometa se apropie de Soare, fîşnesc spre acesta efuziuni însofite de creşterea strălucirii cometei, iar apoi, din aceste efuziuni, dîre luminoase în sens opus Soarelui. Marginea exterioară a ansamblului efuziunilor capătă un înveliş (uneori mai multe învelişuri) de formă paraboloidală. Ansamblul format din nucleu, comă, efuziuni şi înveliş formează capul cometei. Cînd cometa se apropie de Soare, dîrele ieşite din efuziuni formează coada cometei (uneori mai multe cozi). în cazuri rare apar cozi anormale, îndreptate spre Soare, cum şi unu sau mai multe halouri în jurul nucleului. — Strălucirea cometei creşte foarte mult, cînd cometa se apropie de Soare.
Nucleul cometei e constituit dintr-o masă de gaze solidificate (metan, amoniac, bioxid de carbon, apă) în care sînt incluse pulberi solide greu fuzibile (metalice sau de natura rocilor greu fuzibile de pe Pămînt). Cînd cometa se apropie de Soare, gazele sublimează în parte, iar pulberile în parte se degajă, în parte se aşază pe restul nucleului, apărîndu-l de sublimare. Moleculele şi particulele ieşite din nucleu sînt respinse de Soare şi formează efuziunile şi coada. Halourile sînt datorite unor degajări bruşte, în toate direcfiile, de gaze şi pulberi. în cursul deplasării lor, gazele suferă atît transformări chimice, cît	şi procese	fizice. Astfel,	gazele unor	cozi sînt
diferite de cele cari, în stare solidă, constituie nucleul, cozile fiind formate din molecule de azot ionizat şi de oxid de carbon ionizat. De asemenea, aceste gaze suferă procese radia-tive. Accelerafiile obfinute în cursul deplasării moleculelor gazelor degajate sînt, uneori, de sute de ori mai mari decît accelerafia datorită acfiunii Soarelui asupra Pămîntului.
Se admite că întregul sistem solar e înconjurat de un nor de comete, care se întinde pînă la distanfe egale cu pînă la de 200 000 de ori distanfa dintre Pămînt şi Soare. Sub acfiunea stelelor	celor mai	apropiate,	din	acest nor	se	desprind
unele comete, ale căror orbite, perturbate, pătrund în inferiorul sistemului solar.
Cum, de fiecare dată cînd o cometă frece prin apropierea Soarelui, se pierde o parte din gazele cari constituie nucleul, cometa îşi pierde încetul cu încetul toată masa gazoasă a nucleului. Ansamblul de pulberi se dezagregă în urma ciocnirii cu unul dintre numeroşii meteori cari se mişcă în sistemul solar şi, astfel, cometa dispare lăsînd în urma ei un curent de meteori.
9.	Comisar de avarie. V. Regulament de avarie.
10.	~ de	bord. Nav.:	Persoană	din	echipajul	navei, care
se ocupă cu	administrafia	la bord.
11.	Comision, pl. comisioane. Ind. piei.: Fracfiunea unui lot de fabricafie în industria încălfămintei, reprezentînd un număr de perechi de încălfăminte (5, 6, 10, 12) de acelaşi fel (ghete, pantofi, etc.), cu acelaşi sistem de confecfionare, acelaşi model, aceeaşi componenfă, aceeaşi culoare şi acelaşi număr, cari parcurg împreună procesul tehnologic. în sistemul de organizare pe tren de cărucioare, bandă glisantă şi uneori bandă rulantă, comisionul constituie unitatea de transport. Comisionul constituie unitatea de bază în evidenfă timpului consumat, a consumului de materiale şi în urmărirea realizării regulate a planului de producfie.
12.	Comne. V. Cuhnie 1.
13.	Comofile, specii Geobof..* Specii vegetale cari trăiesc pe roci acoperite cu detritus. Sin. Chomophyllae.
Compacifate
85
Compactarea pămînfurilor
î. Compacitafe. Gen.: Raportul dinfre greutatea specifică aparentă a unui material şi greutatea specifică a lui.
2.	~a betonului. Maf. cs.; Mărime definită prin raportul dintre greutatea specifică aparentă a unui beton întărit şi greutatea specifică a lui. Se exprimă, fie sub forma de fracjiune zecimală subunitară, fie procentual, şi serveşte la aprecierea gradului de îndesare al betonului respectiv.
Factorii cari influenfeazăcompacitatea unui betonsínt următorii: alcătuirea grânulometrică a agregatelor, cantitatea de apă de amestec şi modul de punere în lucrare a betonului proaspăt.
Din punctul de vedere al compacităfii, se deosebesc: betoane compacte, cari au un volum de goluri foarte mic (pînă la 3%), şi betoane poroase, cari au un volum de goluri care poate ajunge la 20% sau chiar mai mult. Compaciîatea mare a primei categorii de betoane se poate realiza prin următoarele mijloace: folosirea unor agregate a căror alcătuire grânulometrică să asigure umplerea golurilor dintre granulele mari de granulele cu dimensiuni mai mici; folosirea unei cantităţi cît mai mici de apă de amestec, pentru ca apa în exces, evaporîndu-se, să nu lase pori în masa betonului; evitarea, la punerea în lucrare, a cauzelor cari pot produce goluri în masa betonului (de ex.: turnarea de la înălţime prea mare, care poate produce formarea de cuiburi de agregate în masa betonului; folosirea unor armaturi prea dese, printre cari nu pot pătrunde granulele agregatelor; etc.); folosirea, la turnare, a unor unelte pentru îndesarea manuală (maiuri, vergele de turnare, etc.) sau mecanizată (vibratoare) ori a unor utilaje speciale (céntrifuge, maşini de împroşcare a pastei de beton, instalaţii de vacuumare). V. sub Beton: Beton bătut, Beton centrifugat, Beton torcretat, Beton vacuumat, Beton vibrat; v. şî sub îndesarea betonului.
Porozitatea mare a betoanelor din categoria a doua se poate obfine prin următoarele mijloace: folosirea unor agregate a căror alcătuire grânulometrică să evite umplerea golurilor dintre granulele mari de granulele mai mici; folosirea unor cantităţi strict necesare de ciment şi de apă de amestec, pentru a nu se forma pastă de ciment în exces, care să umple golurile dintre granule; folosirea, la prepararea betonului, a unor substanţe chimice capabile să formeze în masa acestuia numeroase bule, fie prin reţinerea aerului, fie prin dezvoltarea unui gaz. V. Beton aerat, Beton macroporos, Beton gazeificat (sub Beton).
3.	Compactarea betonului. V. îndesarea betonului.
4.	Compactarea pămînfurilor. Geot.: Operaţia de micşorare a porozităţii pămînturilor prin aplicarea unor solicitări statice sau dinamice la suprafaţa terenului, în vederea îmbunătăţirii calităţilor lor mecanice, cînd sînt folosite ca terenuri de fundaţie, ca fundaţii rutiere sau ca materiale de construcţie pentru terasamente, diguri, etc.
în numeroase cazuri, rambleele executate din pămînturi argiloase (în special argile grase) insuficient compactate (aşezate în operă în bulgări) suferă tasări mari, datorită umezirii pămîntului prin apele de suprafaţă infiltrate în golurile dintre bulgări. Printr-o compactare judicioasă la executarea terasamen-telor pot fi evitate atît tasări le, cît şi ebulmentele cari se produc în perioadele ploioase.
Pentru folosirea raţională a mijloacelor de compactare trebuie să se cunoască gradul de compactare necesar în fiecare caz în parte, în funcţiune de scopul lucrării. Se consideră că
o	compactare e suficientă, cînd continuarea operaţiei ar reclama un consum exagerat de energie fără un efect sensibil, şi cînd s-a ajuns să se reducă deformaţii le ulterioare, cari vor apărea prin exploatare, sub o anumită limită admisibilă. Această situaţie se realizează atunci cînd, prin comprimare, tasarea elastică a pămîntului tratat predomină asupra tasării sale remanente (v. şî Compresibilitatea rocilor şi a pămînturilor, sub Compre-sibilitate 1). Considerînd curba de compresiune-porozitate (v.) a pămîntului necompactat (cu porozitatea iniţială 8q) care
0
logp
Curba de compresiune-porozitate (Í) şi curba de destindere (2) după aplicarea presiunii p.
urmează, prin exploatare, să fie supus unei presiuni p, se admite de obicei că materialul va fi suficient compactat, dacă va fi adus la o porozitate Ei, corespunzătoare destinderii după comprimarea în edometru la presiunea p (v. fig.). în acest caz, în exploatare, pămîntul nu va suferi decît tasări de valoare redusă şi cu un pronunţat caracter elastic.
Porozitatea £i (şi greutatea volumetrică în stare uscată, corespunzătoare) e numită porozitate (respectiv greutate volumetrică) de echilibru.
Pentru obţinerea unei anumite compactări cu un consum minim de lucru mecanic, pămîntul trebuie adus la o anumită umiditate, numită umiditatea optimă de compactare. Cînd umiditatea naturală a pămîntului care trebuie compactat e apropiată de umiditatea optimă, pămîntul poate fi compactat ca atare; în caz contrar, umiditatea trebuie corectată prin ume-zire sau prin uscare.
Alegerea şi folosirea cît mai judicioasă a utilajului de compactare se fac în funcfiune de natura şi de starea fizică a pămîntului, de dimensiunile frontului de lucru, de proporfiile şantierului, de mijloacele de transport al pămîntului, etc., cum şi în urma unui calcul de economie. Condifiile de folosire a utilajului de compactat se stabilesc definitiv prin încercări directe pe şantier.
La aprecierea comportării viitoare a masivului compactat trebuie să se fină seamă de efectul umezirii lente a pămîntului în timp, datorită factorilor climatici. în cazul rambleelor cari, după compactare, au rămas totuşi cu porozităfi relativ mari, prin umezire ulterioară pot apărea tasări suplementare; din contra, dacă porozitatea materialului e mică, iar presiunea de exploatare nu depăşeşte presiunea de umflare, prin umezire pot apărea umflări. Prin încercări se pot determina porozităfi le pentru cari umezirea nu provoacă nici tasări şi nici umflări exagerate.
Utilajele folosite pentru compactare acfionează asupra terenului în trei moduri: prin cilindrare, prin batere şi prin vibrare.
Compactarea prin cilindrare se execută cu ajutorul cilin-drelor compresoare sau al tăvălugurilor netede, autopropulsate sau tractate, al compactoarelor cu pneuri şi al tăvălugurilor „picior de oaie". Utilajele cu suprafafa netedă acfionează prin îndesarea pămîntului sub presiunea lineară transmisă de rulourile cari se rostogolesc peste stratul supus compactării, iar cele cu „picior de oaie", prin presiunea unor came montate pe fafa de rulare a tăvălugului.
Penfru sporirea presiunii de lucru, cilindrele se pot supra-încărca prin balastare.
Cilindrele compresoare şi tăvălugurile uşoare(20--40 kg/cm presiune lineară) se utilizează de obicei la compactarea pămînturilor nisipoase, a nisipurilor sau a pietrişurilor mărunte; cele mijlocii (40—80 kg/cm presiune lineară) şi cele grele (80—120 kg/cm presiune lineară), la compactarea fundafiilor de piatră spartă şi a îmbrăcămintei de macadam la drumuri. Cilindrele netede nu sînt indicate la compactarea pămînturilor argiloase cu plasticitate mare, la rambleele de bulgări mari de pămînt sau de balast şi pietre mari. Tăvălugurile „picior de oaie" (40—60 kg/cm presiune lineară) pot fi utilizate la compactarea pămînturilor nisipoase şi a celor argiloase pufin plastice, iar compactoarele cu pneuri, la compactarea pămînturilor argiloase.
Utilajele de compactare prin cilindrare reclamă un front de lucru cu lungimea de cel pufin 100 m, cu straturi în grosimi de 15--20 cm. Mijloacele de compactare trebuie să realizeze la
Compacta, mulfime ~
86
Compactor
fiecare trecere o presiune de 3—4 ori mai mare decît presiunea de exploatare viitoare a masivului compactat şi în nici un caz mai mică decît de două ori această presiune. Pe măsura îndesăm masivului, presiunea unitară de compactare trebuie sporită progresiv, la fiecare trecere; din această cauză, primele treceri se fac cu utilaje nebalastate, iar celelalte, cu utilaje balastate. La compactarea unei platforme rutiere, operaţia se începe de la marginea platformei către axa ei, lungimea de lucru trebuind să fie cît mai mare. Dacă e necesar, pămîntul se umezeşte, înaintea fiecărei treceri, prin stropire cu un furtun cu dispozitiv de pulverizare. Tăvălugurile „picior de oaie" compactează straturi mai groase de pămînt (30—50 cm) şi sînt în general tractate de tractoare pe şenile. Compactoarele cu pneuri prezintă avantajul că pot fi deplasate mai uşor şi au o capacitate de compactare mai mare decît a cilindrelor compresoare.
Compactarea prin batere se execută cu ajutorul maiurilor mecanice şi al excavatoarelor cu bătător.
Maiul mecanic poate avea greutatea de 0,5—1 t. El acţionează prin lovituri şi deplasări în salturi. Compactarea se face pe straturi cu grosimea de 40—80 cm, cu cel puţin două treceri pe acelaşi loc şi pe acelaşi strat. Maiul mecanic prezintă avantajul că poate fi folosit pentru toate felurile de pămînt şi pentru fronturi de lucrli oricît de reduse, însă folosirea Iui prezintă dificultăţi în procurarea combustibilului (benzină de avion). Penfru compactare, maiul e ghidat pe fîşii paralele cu axul platformei, de Ia margine către mijlocul ei.
Excavatoarele cu bătător consistă dintr-un mic excavator universa!r echipat cu o placă bătătoare în greutate de 1,5 sau de 3 t, care poate cădea pe teren de la înălţimea de 1—2 m. Compactarea se poate face la orice fel de pămînt, pe fronturi mici, în strate cu grosimea de 0,60—1,20 m, în funcţiune de greutatea bătătorului şi de înălţimea de cădere. Baterea se face în fîşii curbe, obţinute prin rotirea excavatorului. Fîşiile bătute alternează cu fîşii intermediare nabătute, cari se compactează prin revenirea plăcii în acelaşi loc, după parcurgerea unei zone mai lungi. Acest mijloc de compactare e indicat la tera-samentele în spaţii înguste şi pe înălţimi relativ mari.
Pe fronturi mici de lucru, în mod excepţional pot fi folosite penfru compactare şî maiuri de mîna. Acestea pot fi: uşdare, de lemn, manevrate de un singur om şi avînd 8—10 kg, sau grele, de lemn cu placă de fontă, manevrate de patru oameni şi avînd greutatea de 60—70 kg. Pentru maiurile uşoare, grosimea stratelor elementare compactate e de 10 cm, iar pentru cele grele, de 20 cm.
Compactarea prin vibrare se execută, de obicei, cu ajutorul maiurilor vibratoare, cari au frecvenţa de circa 9000 de vibraţii pe minut, greutatea de aproximativ 10 kg şi productivitatea de 15—25 m2/h. Ele se utilizează la compactarea pămînfurilor necoezive, pe fronturi mici de lucru. Afară de acestea, s-au produs şi încercat şi agregate vibratoare mari, de 1 ••• 1,5 t sau mai grele, cari compactează materialul în straturi de 25—150 cm.
în timpul operaţiilor de compactare şi după acestea, verificarea eficacităţii procedeelor folosife şi a gradului de compactare realizat se face determinîndu-se greutatea volumetrică în stare uscată, direct pe şantier, prin: recoltarea de probe din materialul compactat, în ştanţe cu volumul de cel puţin 1000 cm3, uscarea probelor în etuvă şi apoi cîntărirea lor, greutatea obţinută raporfîndu-se la volumul iniţial respectiv.
î. Compactă, mulfime Mat. V. sub Mulţime.
2.	Compacfe. Poligr.: Caracter de literă cu trăsături groase, aproape uniforme (v. şî sub Literă tipografică).
3.	Compacfibîlifafe. Geo/.: Proprietatea unui pămînt de a putea fi compactat.
Valoarea compacţibilifăţii depinde de natura şi de starea fizică a materialului, în special de structura şi de gradul său de umiditate. în general, pămînturile cuporozitate mare, în particular nisipurile cu grad de îndesare relativ mic, sînt mai com-
pacfibile. în ce priveşte umiditatea, se poate defini o anumită valoare, numită umiditate optimă de compactare, în funcţiune de greutatea volumetrică în stare uscată, pentru care materialul poate fi compactat cu un consum minim de lucru mecanic. Sin. Capacitate de compactare.
4.	Compactomefru, pl. compacfometre. Ped.: Aparat sau instrument cu ajutorul căruia se măsoară compacifatea solului. Se deosebesc: compacfomeiru de adîncime şi compactomefru de profil.
Compacfomefrul de adîncime e un aparat care permite măsurarea compacităţii solului pînă la adîncimea de 80 cm, adică pînă în stratul folosit de cele mai multe plante ierboase şi lemnoase.
Aparatul (v. fig.) e constituit din: un ax de oţel 2, cu secţiunea de 1 cm2, lung de 80 cm şi avînd diviziuni din 10 în 10cm, care seînşurubează în piesa6; o ţeavă 1, cu lungimea de circa 90 cm şi cu diametrul exterior de 28 mm, înşurubată fot la piesa 6 şi avînd de asemenea diviziuni din 10 în 10 cm; ciocanele cilindrice masive 4, de 5 kg, şi 3, de 3 kg, reunite prin axurile cu şurub şi piuliţă 7, şi cari sînt străpunse de ţeava Í; minerul 5, care serveşte Ia ridicarea greutăţilor cari vor fi lăsate să cadă de Ia anumite înălţimi pe piesa 6.
Mărimea compacităţii (în kg/cm2) se exprimă prin lucrul mecanic necesar penfru ca axul 2 să pătrundă în sol cîte 10 cm, în urma loviturilor imprimate de unu sau de cele două ciocane.
Compacfomefrul de profil e un instrument care măsoară compacifatea solului la diferite adîncimi ale unui profil expus în săpătură.
Instrumentul e constituit dintr-un tub metalic lung de 17,5 cm, cu diametrul de 2,5 cm, care la capătul închis înşurubat areunaxde5cm, cu vîrf conic (60°), în care se găseşte un arc, în legătură cu un alt tub metalic, gradat de Ia 1—25 kg, care Ia apăsare sfrînge arcul şi pătrunde în primul tub, pînă la o anumită diviziune, care indică rezistenţa solului la pătrundere, în kg/cm2.
5.	Compactor, pl. compacfori. Poligr. V. Legător.
o.	Compactor, pl. compacfoare. Ut.: Utilaj folosit pentru îndesarea umpluturilor de pămînt, a stratului de la suprafaţa terenului sau a straturilor cari alcătuiesc o şosea. Din punctul de vedere al modului de lucru, se deosebesc următoarele tipuri de compacfoare: compacfoare cari îndeasă prin căderea unei piese grele, de la înălţime mare, şi cari pot aplica un număr mic de lovituri în unitatea de timp, — de exemplu soneta cu berbec (v.) şi excavatorul universal echipat cu placă bătătoare; compacfoare cari îndeasă prin căderea uneia sau a mai multor piese grele, de la înălţime mică, şi cari. pot aplica un număr mare de lovituri în unitatea de timp, — de exemplu maiul mecanic (v.); compacfoare vibratoare, cari îndeasă prin producerea de lovituri foarte des repetate,— de exemplu maiul vibrator (v.), placa vibratoare (v.) şi vibratorul pe şenile (v.); compacfoare cari îndeasă prin greutatea proprie şi cari se deplasează cu vitesă mică pe stratul de compactat, — de exemplu tăvălugul (v.), neted sau „picior de oaie", cilindrul compresor (v. Compresor rutier) şi compacforul cu pneuri; compacfoare mixte, cari îndeasă afîf prin greutatea proprie, cît şi prin vibrare, — de exemplu compresorul rutier cu tăvălug vibrator (v. sub Compresor rutier) şi tăvălugul vibrator (v.). — V. şi sub Compactarea pămînturilor.
Compacforul cu pneuri (v. fig.) e alcătuit dintr-un şasiu greu, din unu sau două trenuri de roţi multiple cu bandaje pneumatice de dimensiuni mari, şi dintr-o benă metalică în care se introduce lestul (nisip, pietriş, blocuri de piatră sau piese
Compacfometru de adîncime.
Compactorie
87
Comparator de lungimi
metalice). Poate avea greutatea de 10**' 120 t (cu lest) şi e remorcat de un tractor de 30*-40 CP. Unele compactoare cu
c	d
Tipuri de compactoare cu pneuri, a) compactor simpfu cu un singur tren de rofi; b) compactor vibrator, cu un singur tren de rofi; c) compactor simplu., cu două trenuri de rofi, de tip mijlociu; d) compactor simplu, cu două trenuri de rofi, de tip greu.
pneuri lucrează şî prin vibrare, fiind echipate cu un motor pentru producerea vibrafiilor. La compactoarele cu două trenuri de rofi, trenul din fafă — care e mobil în jurul unui ax vertical penfru a permite schimbarea direcfiei — are, în general, un număr de rofi mai mic cu o unitate decît cel din spate, iar rofile sînt aşezate astfel, încît să ruleze pe fîşiile de teren cari rămîn necălcate între rofile trenului din spatele maşinii. Presiunea exercitată asupra terenului depinde de greutatea maşinii, de numărul şi lăfimea pneurilor şi de presiunea ia care sînt umflate acestea, şi poate varia de la 12-*60 kgf pe centimetru linear de lăfime a pneurilor. Compactoarele cu pneuri sînt folosite pentru compactarea pămînturilor (v.) şi a straturilor de pămînt stabilizai cu bitum, la drumuri şi la piste de aerodromuri.
î. Compactorie, pl. compactorii. Poligr. V. Legătorie.
2.	Compandor, pl. compandoare. Telc.: Sistemul tehnic format fie de compresorul dinamic (v.), fie de expansorul dinamic(v.), întîlnifi în telecomunicafii la echipamentele ia cari se urmăreşte îmbunătăfirea raportului semnal-zgomot.
3.	Comparator, pl. comparatoare. 1. Ms.: Instrument de măsură care serveşte la compararea a două mărimi între ele, ori la determinarea valorii mărimii de măsurat prin compararea ei directa cu una sau cu mai multe măsuri. Construcfia comparatoarelor diferă după natura mărimilor pe cari le măsoară. Exemple: comparatoare de lungimi, balanfe de mase, manometre cu greutăfi.fotometrecu surse etalon,colorimetre, punfi electrice, etc.
4.	Topog., Geod.: Dispozitiv special pentru efalonarea şi verificarea instrumentelor de măsură a lungimilor, folosite în măsurătorile terestre. Se deosebesc: comparatoare topografice şi comparatoare geodezice.
Comparatorul topografic, pentru verificarea diviziunilor panglicilor de ofel folosite în operâfiile topografice, e constituit dintr-o punte de lemn orizontală şi rectilinie de 50 m lungime, montată la circa 80 cm de la suprafafa terenului, pe mai multe picioare de susfinere. Unele picioare — la 0, la 5, 15, 20, 25, 30 şi 50 m, — fiind şi purtătoare de repere, sînt construite din beton şi îngropate solid în pămînt, astfel încît distanfa dintre ele să nu varieze. Pe aceste picioare se găseşte o placă metalică, pe care sînt fixate două plăci de alamă cu repere, aşezate astfel, încît să permită trecerea panglicii supuse verificării. Pozifia plăcilor cu repere e reglabilă longitudinal, pentru a permite etalonarea periodică a înseşi bazei de verificare. Pe piciorul de la extremitatea zero a bazei e şî un dispozitiv de
agăfare a inelului de întindere a panglicii de măsurat- supuse verificării, care permite şi o deplasare longitudinală potrivit căreia reperul zero al panglicii poate fi adus în coincidenfă cu reperele de pe cele dodă plăci de alamă fixate pe piciorul extremităfii zero a comparatorului.
Piciorul de la cealaltă extremitate a comparatorului e echipat cu un scripete şi cu un cablu care la o extremitate are un cîriig, iar la cealaltă, un taler de greutate servind la întinderea panglicii supuse verificării. Acest scripete mobil se poate monta Ia oricare dintre picioarele cu repere, pentru ca astfel să se poată verifica panglici de orice lungime nominală.
Comparatorul geodezic, pentru verificarea lungimii firelor de invar folosife Ia măsurarea lungimii bazelor geodezice, se construieşte chiar pe terenul pe care va fi măsurată aceasta bază şi cît mai aproape de ea.
Dispozitivul e format din două blocuri de beton aşezate în teren plan, orizontal şi liber, la 24,00 m unul de altul şi în care se îngroapă cîte un reper metalic de precizie.
Distanfa exactă dintre repere se măsoară cu firele recent etalonate de fabrică sau de organul central oficial de specialitate, îndată ce comparatorul a fost construit, adică înainte de începerea măsurătorilor bazei propriu-zise. Măsurarea lungimii comparatorului se va face cu cel pufin 20-**30 de reiterafii şi cu corecfiile prescrise în geodezie pentru măsurarea lungimilor (corecfii de temperatură, de gravitafie, etc.). Din acesta măsurători, lungimea distanfei se obfine cu precizia de 10 fx.
5.	Fofgrm.: Aparat fotogrammetrie care serveşte la măsurarea coordonatelor fotogrammetrice din cîmpul unui clişeu şi a unghiurilor de direcfie.
6.	~ de lungimi. M?..* Instrument sau aparat de măsură pentru lungimi prin procedeul de comparafie succesivă şi de deviafie (numit impropriu şi procedeul relativ de măsurare), care — spre deosebire de procedeul absolut de măsurare, însofit de evaluarea „întregii mărimi" de măsurat — e însofit de evaluarea abaterilor mărimii de măsurat fafă de măsura de reglaj. De regulă, comparatoarele de lungimi au domenii de măsurare mici şi deci scări gradate scurte. Cînd valoarea mărimii de măsurat nu depăşeşte domeniul de măsurare al aparatului, se poate aplica şî procedeul absolut de măsurare, de exemplu la: măsurarea dimensiunilor mici ale pieselor, fără reglarea prealabilă a comparatorului cu ajutorul calelor plan-paralele; verificarea abaterilor unor piese de Ia forma geometrică corectă (de ex.: conicitate, ovalitate, abatere de la rectilinearitate, bătaie, etc.); verificarea abaterilor deplasărilor unor organe de maşini de Ia rectilinearitate, planeitate, paralelism, perpendicularitate, etc.—
După natura mecanismului de transmitere a deplasărilor elementului palpator la elementul indicator al instrumentului, şi de amplificare a acestora, comparatoarele de lungimi se clasifică astfel: comparatoare mecanice, comparatoare optice, electrice, fotoelectrice, pneumatice, termoelectrice. Multe dintre comparatoarele de lungimi nu sînt numite curent comparatoare, ci după anumite caracteristici constructive, ori au numiri comerciale înrădăcinate, de exemplu minimetru (v.), optimefru (v.), pasa-metru (v.), pasimetru (v,), etc.
Un tip special de comparator e comparatorul cu un şurub micro-mefric pe care sînt montate unu sau două microscoape cari se pot deplasa în lungul acestui şurub prin rotirea unui disc divizat pe care se citesc deplasările. Serveşte la determinarea lungimilor, a distanfei dintre două puncte sau dintre două repere, cum şi la compararea cu o lungime cunoscută.' Acest comparator e folosit în dilatometrie (Ia determinarea alungirilor pieselor cari se dilată), în spectroscopie (fie la compararea pozifii lor liniilor unui spectru necunoscut cu pozifiile Iiniilor unui spectru cunoscut, fie, direct, la determinarea pozifii lor spectrului necunoscut din citirile de pe discul divizat), etc.
Comparafor de lungimi
88
Comparator de lungimi
Comparafor mecanic: Comparator ia care abaterea de lungime a piesei care se verifică e amplificată şi transmisă stereomecanic de Ia tija palpatoare la acul indicator. Comparatoarele mecanice sînt folosife Ia măsurări de lungimi propriu-zise, Ia determinarea abaterilor pieselor de Ia forma geometrică din desenele tehnice şi la verificările geometrice ale maşinilor (în special ale maşinilor-unelte şi ale organelor lor). O caracteristică a lor e raportul de amplificare ka, dat de relafia:
.   deplasarea acufui indicator   mărimea diviziunii
* deplasarea tijei palpatoare	valoarea diviziunii
Se construiesc comparatoare mecanice cu diviziunea cadranului de 0,01 ••• 0,001 mm, cari sînt numite — după caracteristicile constructive — comparator cu cadran, minimetru, orto-test, milimes, pasamefru, micrometru cu pîrghie, microcator, etc.
Comparatorul cu cadran are mecanismul de transmitere şi amplificare într-o carcasă cilindrică (în formă de ceasornic) cu cadran circular gradat, şi o tijă palpatoare cu vîrf palpator (v. fig. /). Sin. (impropriu) Ceas comparafor.—
Se folosesc curent următoarele tipuri de comparatoare: cu cadran cu diviziuni de 0,01 mm, obişnuite; cu cadran, pentru verificări de alezaje; cu cadran cu diviziuni de 0,001 mm.
Comparatoarele cu cadran cu diviziuni de 0,01 mm, obişnuite, permit citirea abaterilor în sutimi de milimetru; ele au mecanismul de transmitere şi amplificare cu rofi dinfafe şi cremalieră (v. fig. II a). Se construiesc comparatoare în irei clase de fabricafie, corespunzătoare Ia trei valori diferite ale erorilor de măsurare tolerate (v. tabloul) şi cu diferite caracteristici de construcfie: cu format normal (cu diametrul carcasei de 52 mm); cu format mic (cu diametrul carcasei de 42 mm); cu diferite valori ale cursei de măsurare (0-**10mm,0--5mm,0*»3mm,
0--2 mm, O"* 1 mm); cu cadran cu 50 sau cu 100 de diviziuni; cu un singur ac indicator penfru sutimi de milimetru sau cu două ace indicatoare (pentru sutimi de milimetru şi penfru ture complete ale primului ac indicator); cu acul indicator penfru ture, cenfric (v. fig. /), şî cu acul indicctor pentru ture, excentric.
Mecanismul unui comparator cu ac indicator penfru fure, excentric, cuprinde (v. fig. II a): o cremalieră (cu pasul p)
	Erori tolerate, în |i					
Clasa de fabricafie	în limita a 0,1 mm din porfiunea normală de verificare	! în f i — | mitele	în limitele întregului domeniu de măsurare			Variafia
		unei fure	0---1 mm 0 "2 mm 0---3 mm	0 -5 mm	0• - • 10 mm	citirilor
1	4	8	10	12	18	2
2	6	12	15	18	25	3
3	8	18	20	25	30	5
II, Scheme ale mecanismului de transmitere şi amplificare ale unui comps-rafor cu cadran, cu ac pentru ture, excentric, a) angrenajele mecanismului comparatorului; b) dispozitiv pentru exercitarea forfei de măsurare; Í) tijă palpatoare cu cremaiieră; 2 şi 3) rofi cu Z2= 16 dinfi, respectiv cu Zs~i00 de dinfi, cafafe pe axul 4 al indicatorului de ture, excentric; 5) roată cu Z5= 10 dinfi, calată pe axul acului indicator 7, penfru sutimi de milimetru, cenfric; 6 şi 8) roată cu Z6~100 de dinfi, respectiv arc spiral, penfru eliminarea cursei moarte; 9) resort elicoidal, pentru
forfa de măsurare; ka=
2 r
m Z5
ratorului; m = -=r0,l99 mm
L «=; 150 e raportul de amplificare al compa-modulul danturii:
/. Comparator cu cadran, cu două ace indicatoare, cu acul indicator penfru fure, cenfric.
1)	carcasa comparatorului cu cadran;
2)	ramă mobilă; 3) cadran cu scară gradată în sutimi de milimetru; 4) cadran cu scară gradată în fure complete; 5) ac indicator pentru sutimi de milimetru; 6) ac indicator pentru fure complete; 7) mecanism de transmitere; 8) bufon penfru ridicarea fijei palpatoare; 9) braf de fixare; 10) tijă palpatoare; 11) vîrf palpator; 12) bufon pentru blocarea ramei mobile; 13) ureche de fixare;
14) indicator de toleranţă.
raza acului indicafor
(r=25 mm); p e pasul cremalierei tăiate pe tija 1 cu valoarea p= =0,625
Z5*Z2
(deoarece o rotafie completă a acului indicator corespunde unei deplasări de 1 mm a pafpaforului, adică ■ — — 2 jc).
pz2 z5
tăiată pe tija palpatoare şi care angrenează cu o roată cu 16 dinfi, pe al cărei ax sînt calate o roată cu 100 de dinfi şi acul indicator pentru ture, excentric; o roată cu 10 dinfi, pe al cărei ax e calat şi acul indicator penfru sufimi de milimetru; o altă roată cu 100 de dinfi, angrenată cu pinionui cu 10 dinfi şi care, printr-un arc spiral, elimină cursa moartă (care ar influenfa precizia instrumentului); un dispozitiv (v. fig. II b) cu arc, care dezvoltă o forfă de măsurare cu valoarea de 120 ±40 gf.
O rotafie completă a acului indicator pentru sutimi de milimetru corespunde unei deplasări de 1 mm a tijei palpatoare, iar mărimea unei diviziuni e de aproximativ 1,5 mm.— Comparatorul cu cadran se foloseşte totdeauna montat Ia o maşină-unealtă sau pe un suport adecvat (v. fig. III). — înainte de
II/. Suporturi penfru comparatoare cu cadran, a) suport cu măsufă de sprijin plană, reglabilă în înălfime, pentru obiecfe mici; b) suporf penfru obiecfe mari; c) suport universal.
folosire, comparatorul trebuie adus la zero cu ajutorul unui bloc de cale plan-paralele, avînd înălfimea egală cu dimensiunea nominală a pieselor de verificat.
Comparatoarele cu cadran cu diviziuni de 0,001 mm permit citirea abaterilor în microni. Ele au
Comparafor de lungimi
89
Comparafor de lungimi
cremalieră, asemănător
riplificare cu rofi dinfafe
M^rtaraTAa^fl I	ri	i	rar!i»an
100,
Domeniul de măsurare e de 1 mm, iar valoarea unei diviziuni a cadranului e de 0,01 mm.
Comparatoarele cu cadran penfru măsurarea diametrului ale-zaielor sînf aparafe constifuite dintr-un comparator cu cadran obişnuit şi un sistem de pîrghii adecvat pentru măsurări interioare (v. fig. V). în carcasa capului de măsurare sînt montate
IV. Scheme de mecanisme de comparatoare.
a)	fa comparafor cu cadran cu diviziuni de 0,001 mm; 1) tijă pafpafoare; 2 şi 3) rofi cu Z2=16 dinfi, respectiv cu Z3—100 de dinfi, calate pe axul 4; 5) roată cu Z5=10 dinfi, calată pe axul acului indicator 7, pentru miimi de milimetru; 6 şi 8) rofi cu Z6=100 de dinfi, respectiv arc spiral, pentru eliminarea cursei moarte; 9) resort elicoidal, pentru forfa de măsurare; 10) tijă cu cremalieră (cu pasul pj; 11) pîrghie în L cu raportul între brafe 1/10; r e raza acului indicator (r=25 mm); m e modul angrenajelor mecanismului (v. şî legenda fig. II);
b)	la comparator cu cadran, pentru verificarea formei alezajului; 1) şi2) brafele de pîrghie ale palpatorului (^ = 10,34 mm; r2=64,5 mm); 3) roată dinfată (cu raza r3=:0,995 mm), calată pe axul acului indicator 4 (cu lungimea r4=16 mm); 5) sector dinfat; 6) resort spiral pentru eliminarea jocului dintre
dinfii angrenajului.
diviziuni de 0,01 mm, obişnuite, avînd însă în plus o pîrghie în L, cu raportul dintre brafe egal cu 1:10, care are o oscilafie comandată de deplasarea tijei palpatoare şi mişcă cremaliera instrumentului. Raportul de amplificare ka al aparatului e dat de relafia (v. fig. IV a):
k „ =	-I2- 10« 1550,
mZ§
în care r, m, Z5, Z2, Z3 au aceleaşi semnificafii şi valori ca la comparatoarele cu cadran obişnuite (v. legenda fig. II a).
0	rotafie completă a acului indicator corespunde unei deplasări a tijei palpatoare de 0,1 mm. — Domeniul de măsurare e de
1 mm; eroarea tolerată a indicafii lor instrumentului e de 8 \i pentru întregul domeniu de măsurare şi de 2--3 \i pentru o rotafie completă a acului indicator.
Comparator de interior: Sin. Comparator cu cadran, penlru verificări de alezaje (v.).
Comparatoarele cu cadran, pentru verificări de alezaje sînt de construcfie diferită, după cum sînt folosite la verificarea formei, ori la măsurarea diametrului alezajelor. Sin. Comparafor de interior.
Comparatoarele cu cadran penfru verificarea formei alezajului au un mecanism de transmitere şi amplificare cu pîrghii şi rofi dinfate, reprezentat schematic în fig. IV b. Tija palpatoare efectuează o mişcare de rotafie determinată de abaterile de la forma cilindrică a alezajului; un sector dinfat, fixat la capătul tijei palpatoare, angrenează cu o roată dinfată pe al cărei ax e calat acul indicator. Jocul dintre dinfi e eliminat de un arc spiral legat la acelaşi ax. Raportul de amplificare e dat de relafia:
r 1 r3
în care r\ şi r2 sînt lungimile brafelor de pîrghie ale palpatorului, e raza rofii dinfate şi 7*4 e lungimea acului indicator. —
V. Comparafor cu cadran, pentru măsurarea diametrului alezajelor. a) secfiune longitudinală; b şi d) vedere de sus a instrumentului; c) capul de măsurare introdus în gaura al cărei diametru se măsoară; Í) carcasa capului de măsurare; 2) tijă pafpafoare (mobilă) cu reperul 2'; 3) tijă de contact, fixă; 4) pîrghie în L; 5) tub de legătură cu carcasa 6 de proiecfie a comparatorului; 7) comparafor cu cadran, obişnuit; 7') bufon penfru ridicarea palpatorului; 8) axul pîrghiei 4; 9) bilă; 10) tijă împingăfoare; 11) mîner termoizolator; 12) resort pentru forfa de măsurare; 13) şurub de fixare; 14) dispozitiv de centrare; 15) tijă cu resorf penfru împingerea brafelor dispozitivului de centrare; 16) periferia găurii al cărei diametru se măsoară.
coaxial o tijă palpatoare mobilă şi o tijă fixă; tija mobilă provoacă rotirea unei pîrghii în L, în jurul axului ei ‘de oscilafie şi, prin intermediul unei tije împingăfoare, acfionează comparatorul cu cadran. Forfa de măsurare e dezvoltată de un resort elicoidal. Capul de măsurare cuprinde şi un dispozitiv de centrare.
Aparatul se reglează în prealabil la zero, după diametrul nominal al alezajului, cu ajutorul unui calibru-inel sau al unui alt mijloc de măsură.
Comparator optic: Comparator la care amplificarea deplasării tijei de măsurare se face cu ajutorul unui mecanism cu pîrghii combinat cu un sistem de amplificare optică. Comparatoarele de lungimi optice sînt cunoscute sub numiri comerciale înrădăcinate, tipurile folosite cel mai mult fiind optimetrul (v.), ulfraopfimetrul (v.)f orfofestul (v.), microluxul, etc.
Comparator electric: Comparator la care transmiterea şi amplificarea deplasării tijei palpatoare se fac electric.—
După fenomenul care stă la baza amplificării electrice, se deosebesc: comparatoare electrice cu contact, comparatoare electrice inductive şi comparatoare electrice capacitive.
Comparatoarele electr/cecu contact folosesc deplasarea tijei palpatoare pentru închiderea contactelor unor circuite electrice de comandă. De exemplu, Ia comparatorul din fig. VI, palpatorul acfionează pîrghia-suport a contactelor mobile, putînd închide, cînd dimensiunea măsurată a piesei verificate nu corespunde, două circuite de comandă (prin contactele fixe 3' şi 3"), fie penfru lămpile de semnalizare „ piesă bună" ori „rebut", fie pentru releul unui dispozitiv de sortare. Dacă abaterea dimensiunii e în cîmpul de toleranţă, nu se închide
Comparator de lungimi
90
Comparator de lungimi
nici unul dintre circuitele electrice de comandă sau de semnalizare. Forţa de măsurare necesară (100--300 gf) e dezvoltată de
V/. Comparator electric cu contact, a) secfiune verticală longitudinală; b) secfiune l-l; 1) pîrghie-suport a contactului mobil 3;2)arc lamelar plan, suport al pîrghiei Í şi al contactului mobil 3; 3) contact mobil; 3' şi 3") contacte fixe; 4) arcuri lamelare plane, suporturi ale contactelor mobile 3' şi 3"; 5) şurub de reglare; 6) pîrghie de reglare; 7 şi 8) bucele de ghidare a tijei 11; 9) resort pentru forfa de măsurare; 10) pană de asigurare a flanşei 12 contra rotirii; 11) tijă palpatoare; 12) flanşă calată pe tija 11; 13) bucea secfionafă pentru compensarea jocului filefului la şuruburile de reglare; Í4) palpator.
un resort elicoidal.— Domeniul de măsurare al acestui comparator e de 1 mm, iar eroarea de măsurare totală e de 1—3 Comparatoarele electrice i n d u c t i v e sînt utilizate cel mai mult. în general, ele sînt constituite dinfr-o parte
VII. Comparator electric inductiv. Í) şi 2) efectromagnef; 3) armatură de fier; 4) resort lamelar; 5) rezistenfă electrică; 6) transformator; 7) stabilizator de curent; 8) tijă 77 palpatoare; 9) palpator; 10) gal-vanomefru, gradai în microni; 11) suportul piesei de verificat; 12) piesă.
mecanică şi una electrică. Măsurarea se bazează pe dependenfa dintre valoarea induciivităfii proprii a unei bobine de reactanfă şi
înfrefierul acesteia; variafia întrefierului e comandată de deplasarea tijei palpatoare, astfel încît se stabileşte o relafie.de depen-denfă înire deplasarea tijei palpatoare şi variafia inductivităfii proprii a bobinei. La comparatorul din fig. V//( palpatorul acfionează o armatură de fier dispusă între polii de acelaşi nume a doi electromagnefi. înfăşurările electromagnefilor sînt legale la o punte electrică (alimentată cu curent alternativ prin intermediul unui transformator şi al unui stabilizator de tensiune). La o anumită pozifie a armaturii, curentul din diagonala punţii electrice se reglează la valoarea zero, astfel încît Ia celelalte pozifii ale armaturii circulă prin diagonală un curent a cărui intensitate e funcfiune de mărimea abaterii acesteia fafă de pozifia de zero. Variafia de curent provocată de deplasarea armaturii e indicată de un galvanometru, gradat în microni. Forfa de măsurare necesară e de 400 gf; valoarea diviziunii e de 1 sau de 2 pi, iar eroarea de indicafie e mai mică decît jumătate din valoarea diviziunii.
Comparatoarele electrice capaci t i v e func-fionează analog celor inductive, însă variafia curentului de măsură se realizează variind — sub comanda palpatorului — distanfa dintre armaturile unui condensator. Comparatoarele electrice capacifive sînt folosife foarte pufin în industrie, din cauza schemelor electrice complicate şi a lipsei de fidelitate a rezultatelor.
Comparator fotoelectric: Comparator la care abaterile unui palpator se amplifică fotoelectric. în principiu, e constituit (v. fig. Vili) dintr-un dispozitiv de iluminat, al cărui fascicul de lumină, dirijat spre o celulă fotoelec-frică,eîntreruptparfial sau total de un obturator solidar cu tija palpatoare. Razele de lumină de la sursa de lumină sînt concentrate de un condensator în fanta diafragmei (din peretele despărţitor), iarobiectivul formează în celula fotoelectrică imaginea fantei (spot luminos) din obturator.
Prin deplasarea tijei palpatoare, fluxul luminos, respectiv iluminarea celulei fofo-electrice, variază, şi
se realizează o variaţie a curenfuiui emis de celulă, care se măsoară cu un galvanometru gradat în microni. Aceste comparatoare, cu instalaf i i complicate, sînt folosite Ia controlul automat al dimensiunilor.
Comparafor pneumatic: Comparator care foloseşte un curent de aer sub presiune, pe baza relafiei dintre următoarele mărimi: debitul curentului de aer; aria unei mici suprafefe de scurgere, variabile (dintre capul de măsurare şi etalon, respectiv dintre cap şi obiectul controlat); diferenfă de presiune produsă de trecerea curentului de aer prin această suprafafă. Comparatorul pneumatic reclamă, în fot timpul măsurării, alimentarea cu aer comprimai sub presiune constantă (de la reţea sau de la o instalaţie proprie) şi nu prezintă uzura organelor de măsurare (deoarece acestea nu vin în contact cu obiectul măsurat). — La comparatoarele pneumatice, sursele principale de erori sînt: instabilitatea în funcţionare a reductoarelor de presiune (deci variafia presiunii p\ a aerului introdus în aparat); instabilitatea poziţiei capului de măsurare în raport cu fafa
VIU. Schema unui comparator fotoelectric.
1) sursă de lumină; 2) celulă fotoelectrică; 3) fanta diafragmei din peretele despărţitor; 4) condensator; 5) obiectiv; 6) obturator solidar cu palpa-torul 7; 8) piesă de verificat; 9) amplificator electronic; 10) bornele de legare la sursa de curent; 11) relee de comandă a maşinîi-unelfe sau a dispozitivului de sortare.
Comparator de lungimi
91
Comparator de lungimi
obiectului măsurat; impurităţile de pe feţele obiectului măsurat (ulei, emulsie, praf). — Comparatoarele pneumatice sînt foarte mult folosite la efectuarea de măsuri precise în industria constructoare de maşini, datorită următoarelor avantaje: nu prezintă deformare a suprafefei obiectului şi a organelor de măsurare, şi nici uzura acestora prin frecare; se pot măsura alezaje foarte mici (pînă la 0,1 mm); rezultatele măsurării nu depind de abilitatea operatorului, iar citirea pe scara comparatorului e simplă şi uşoară; au o sensibilitate mare (pragul de sensibilitate poate atinge 1/4 \i).
Măsurarea se poate efectua, fie cu menţinerea unui debit constant şi măsurarea diferenţei de presiune, folosind comparatoare cu manometru, fie cu menţinerea unei diferenţe de presiune constante şi măsurarea debitului care trece prin secţiunea liberă, folosind comparatoare cu plutitor.
Comparatoarele pneumatice cu manometru (v. fig. IX) se bazează pe măsurarea presiunii variabile p2, care se creează într-o cameră în care aerul comprimat intră cu presiunea constantă p\, ^ ^ printr-un ajutaj cu arie con- — sfântă fi, şi din care iese ? printr-o suprafaţă inelară de scurgere cu aria variabilă f2l datorită distanţei variabile s dintre faţa obiectului măsurat şi fafa capului de măsurare. — Pentru echiparea comparatoarelor pneumatice se folosesc manometre cu apă sau manometre cu element elastic metalic.
Comparatoarele pneumatice cu manometru cu apă, numite şî comparatoare
IX. Schema de principiu a comparatorului pneumatic cu manometru cu apă.
Í) cameră tubuiară, de presiune con-pneumatice CU joasă presiune	stantă plf* Í') ajuta] de intrare cu arie
constantă 2) cameră de presiune variabilă p2; 2') suprafafă inelară de ieşire a aerului, cu arie variabilă f2; 3) sensul de circulafie a aerului com- • primat; 4) robinet; 5) tub flexibil; 6) re-înălţimii H a coloanei de	zervor de egalizare a presiunii; 7) tub
apă din rezervorul de egali-	manometric pentru citirea rezultatelor;
zare a presiunii, aerul iese	8) cap de măsurare; 9) obiect măsurat (sau
(sub formă de bule) pe la	etalon); 10) suport; s) distanfa variabilă
partea inferioară a camerei	care se măsoară; H) înălfimea cofoanei
Varia- de apă corespunzătoare presiunii p h) înălfimea coloanei de apă corespunzătoare presiunii p.:.
[v. fig. IX). Presiunea p\ din camera fubulară se menţine constantă deoarece, la depăşirea valorii stabilite în prealabil şi corespunzătoare
\+k
(!)
Comparatoarele pneumatice cu manometru cu apă prezintă
0	scară neuniformă (numai pe o porţiune de 250—400 mm scara se poate considera uniformă) gradată, de obicei, în unităţi de lungime. Pe porţiunea uniformă a scării gradate, raportul de amplificare e de 2500—5000 şi unsori chiar de 10 000; mărimea corespunzătoare a diviziunilor e de 5 mm la o valoare a abaterii de
1	sau de 2 \i, respectiv de 10 mm la
o	valoare a abaterii de 1 tu. Scara comparatorului se gradează pentru fiecare aparat în parte. Comparatoarele pneumatice cu manometru cu apă se folosesc şî Ia măsurarea alezajelor <3 mm, prin trecerea directă a aerului prin orificiul care se măsoară; la alezaje mai mari, ele se folosesc prin înlocuirea capului de măsurare cu un caiibru-tampon pneumatic (v. fig. X), cu două orificii de ieşire diametral opuse, pentru măsurarea jocului bilateral dintre calibru şi pereţii orificiului verificat.
Comparatoarele pneumatice cu manometru cu apă folosesc presiuni de lucru mici; ele au dimensiuni mari şi nu pot măsura cu precizie obiecte cu feţe umede (de ex. o piesă udată cu emulsie în cursul procesului de fabricaţie).
Comparatoarele pneumatice cu manometru cu element elastic metalic (de ex.: cu membrană metalică, cu tub-armonică, cu tub Bourdon, etc.)f numite şî comparatoare pneumatice cu înaltă presiune, nu prezintă dezavantajele comparatoarelor cu manometru cu apă (v. fig. XI). Aerul, comprimat sub presiunea de 5—6 at, curăţit de praf, de ulei şi de vapori de apă, intră
X. Verificarea unui orificiu, cu calibru-tampon pneumatic.
1) calibru-tampon; 2) sensul de circulafie al aerului; 3) peretele orificiului controlat; 4 şi 5) orificii diametral opuse ale calibrufui.
tubulare. Presiunea bilă p2 e dată de înălţimea h citită pe tubul manometrului cu apă, gradat, de obicei, în unităţi de lungime. Aplicînd relaţia de continuitate şi relaţia lui Bernoulli, se stabileşte valoarea înălţimii h' prin relaţia:
în funcţiune de: aria suprafeţei variabile }2, de constantele H şi f\, şi de coeficienţii (constanţi) de debit ai şi a2 ai ajutajelor de intrare şi de ieşire, de arie fi şi f2. în practică se foloseşte relaţia:
H
în care k — a2lai e raportul dintre coeficienţii de debit, cu valoarea & = 0,98 pentru H = 500 mm col. apă, respectiv & = 0f94 pentru H=1000 mm col. apă.
XI. Schema de principiu a comparatorului pneumatic, cu manometru cu element elastic metalic.
1) cameră de detentă cu presiune variabilă plf cu ajutajul de intrare V, cu secfiune constanta f-j; 2) cap de măsurare; 2') suprafafă inelară de ieşire a aerului, cu arie variabilă f2; 3) manometru; 4) tub flexibil; 5) obiect măsurat; 6) suport; 7) regulator (reductor sau stabilizator) de presiune;
8) sensul de circulafie al aerului; s) distanfa variabilă care se măsoară.
într-un regulator de presiune cu membrană, care asigură de obicei o presiune constantă de 2 at. Apoi aerul trece printr-un ajutaj calibrat cu secţiune constantă fi, intră în camera de detentă cu presiune variabilă p2 — care se măsoară cu mano-metrul cu element elastic metalic, gradat în microni, — trece printr-un fub flexibil la capul de măsurare şi iese în atmosferă prin suprafaţa de măsurare inelară cu arie variabilă }2.
Comparatoarele cu manometru cu tub Bourdon au valoarea diviziunii de 20—2,5 corespunzînd, la valoarea diviziunii de
1	mm, unui raport de amplificare de 50—400.
Comparatoarele cu manometru diferenţial cu tub-armonică sînt mai sensibile, avînd raportul de amplificare de 100—100 000 şi o eroare de măsurare de 1—2% din domeniul de măsurare.
Comparafor
92
Compartiment de aspirafie
Comparatoarele pneumatice cu p I u t i t o r (v, fig. XII) se bazează pe măsurarea, cu un debitmetru de tip Rota (v. sub Debitmetru), a debitului variabil de aer comprimat care circulă prin aparat cu presiune constantă şi e funcfiune de mărimea ariei variabile /2 dintre obiect şi capul de măsurare (asemănător celui folosit la de-bitmetrele cu manometru). Aerul comprimat de la refea (cu presiunea de 3**»5 at) e filtrat, trece prin unu sau prin două reductoare (cari reduc presiunea la circa 2 at şi o stabilizează) şi apoi e filtrat din nou şi intră în tubul tron-conic al debitmetrului; aerul ridică plutitorul la o înălfime variabilă, funcfiune de debitul care trece prin aparat, corespunzător secfiunii de măsurare /2. Pe scara gradată a tubului tronconic se citesc direct valorile distanfei s dintre ajutajul capului de măsurare şi obiectul care se măsoară. Aceste comparatoare au o valoare a diviziunii de 1—2 ţi, şi un raport de amplificare de 2000***40 000.
Comparator termoelectric: Comparator Ia care un emifător de impulsii transmite unui releu de comandă impulsii electrice, pe baza variafiei intensităfii curentului electricdin-tr-o rezistenfă dispusă într-o cameră prin care trece un curent de aer cu debit variabil, în func-
Schema de montaj a comparatorului pneumatic cu plutitor.
1)	sensui de circulafie a aerului comprimat;
2)	filtru preliminar; 3) reductor de presiune (stabilizator); 4) robinet de închidere; 5) robinet de scurgere a condensatului; 6) filtru final; 7) tub tronconic; 8) plutitor; 9) tub flexibil;
10) spre capul de măsurare.
XIII. Schema de conexiuni a unui comparafor pneumotermoelectric, pentru controlul ovalităţii unei piese.
1) emiţător diferenţial cu coloane de mercur, în camerele 2 şi 2' ale emiţă-torului, legate la capul de măsurare;
3) membrană elastică pentru prevenirea fluctuaţiilor exagerate de nivel al mercurului, la diferenţe mari de presiune; 4)	cap	de măsurare; 5) de la
sursa de	aer	comprimat; 6) sursă de
energie electrică; 7) bobina refeului electromagnetic de comandă; 8) piesă de controlat.
fiune de interstifiul (jocul) dintre capul de măsurare al instrumentului şi	suprafafa obiectului	controlat.	Fig.	XIII	reprezintă
schema	de	legături a unui aparat	cu	emifător	diferenfial	(cu
două coloane de mercur separate printr-o membrană limitoare a ffuctuaf ii lor nivelului, la diferenfe mari ale presiunilor transmise de capul de măsurare), folosit la controlul ovalităfii pieselor. Curentul de aer care intră în aparat trebuie să aibă presiunea şi temperatura constante, iar rezistenfa electrică trebuie să fie
Schema bloc a unui comparafor.
G) generator; D) circuit defazor; At), A2) atenuatoare; C) cuadripol ale cărui tensiuni sînt comparate; S) circuit de comparare; I) instrument indicator.
confecţionată dintr-un material a cărui rezistenfă depinde de temperatura sa. Sin. Comparafor pneumotermoelectric.
î. Comparator. 2. Telc.: Aparat pentru măsurarea defazajului şi a raportului dintre amplitudinile a două tensiuni sinusoidale, cu o metodă de comparafie (de opozifie). în principiu, comparatorul e constituit dintr-un circuit defazor, din două atenuatoare şi dintr-un circuit de comparare sensibil la defazaj şi la diferenfă de amplitudine a semnalelor aplicate.
Schema-bloc a unui comparator e reprezentată în figură, în ipoteza că se compară tensiunile de intrare şi de ieşire ale unui cuadripol (ca circuit de comparare se foloseşte adeseori casca telefonică). Procedeul de lucru e următorul: în prima etapă se închide în-freruptorul, se reglează defazajul introdus de defazor şi atenuarea introdusă de atenuatorul Ia valorile qp', respectiv a' (în dB)f astfel încît tensiunile aplicate circuitului de comparare să fie în fază şi egale. în a doua etapă se deschide întreruptorul, se modifică defazarea introdusă de defazor şi atenuarea introdusă de atenuatorul Ai, la valorile cp", respectiv a", astfel încît să se restabilească echilibrul obfinut în prima etapă a măsurării. Deoarece atît faza, cît şi amplitudinea tensiunii de la intrarea cuadripolului nu se modifică, rezultă că defazajul şi atenuarea introduse de cuadripol vor fi date de relaf i i le
q) = qp"~qp'; a — a" —a’ [în dB].
în cazul în care comparatorul e folosit penfru măsurarea amplificatoarelor, e necesară o atenuare puternică a tensiunii de intrare, ceea ce se realizează prin introducerea atenuatorului A2 între generator şi intrarea amplificatorului. Formulele de mai sus rămîn valabile; trebuie să se fină seamă însă că
0	atenuare negativă corespunde unei amplificări.
Comparatorul poate fi folosit atît la încercarea cuadripolilor cari au o bornă comună între intrare şi ieşire, cît şi la încercarea cuadripolilor cari nu au o bornă comună între intrarea şi ieşirea lor; în acest din urmă caz, dacă ieşirea comparatorului nu e simetrică fafă de masă, e necesară introducerea unui transformator de simetrizare, care, lucrînd la o frecvenţă fixă în cursul măsurării, nu intervine în determinarea defazării şi a atenuării introduse de cuadripol. Comparatorul poate fi folosit şi pentru măsurarea impedanfelor.
Se folosesc comparatoare pentru frecvenfe cuprinse între
1	kHz şi 1 MHz cu precizia pînă la ±0,1%.
2.	Comparafie, buletin de Topog.: Document liberat de Direcfia metrologică şi care confine rezultatele verificărilor (asupra aspectului exterior, asupra construcfiei, a dimensiunilor şi a exactităfii diviziunilor) ruletelor şi panglicilor topografice. Sin. Buletin de etalonare.
3.	Compartiment, pl. compartimente. Tehn.: Parfe a unui spafiu închis, separată de rest prin perefi despărfitori. Exemplu: compartiment de vagon de cale ferată.
4.	~ de abordaj. Nav.: Sin. Compartiment de coliziune. V. Coliziune, compartiment de
5.	~ de amestecare. Insf. san.: Partea unei baterii de condifionare a aerului în care se face amestecul aerului de recirculafie cu aerul proaspăt. V. sub Baterie 2, Baterie de condifionare.
e. ~ de aspirafie. Alim. apă: Compartimentul din camera de priză a captărilor de apă de suprafafă din malul rîurilor,
Compartiment de priză
93
Compas
în care sînt adăpostite sorburile conductelor de aspirafie ale pompelor. V. şî Captarea în mal a apei de rîu, sub Captare de apă.
î. ~ de priză. Alim. apă: Compartimentul din camera de priză a captărilor de apă de suprafafă din malul rîurilor, care serveşte la luarea apei din sursă. V. şî Captarea în mal a apei de rîu, sub Captare de apă.
2.	~ de umidificare a aerului. Insf. san.: Partea unei baterii de condifionare a aerului, în care se face umidificarea lui. V. Baterie de condifionare, sub Baterie 2.
3.	Compartimentare, pl. compartimentări. 1. Gen.: împărfirea unui spafiu în compartimente, prin perefi despărfitori (separatori).
4.	Compartimentare. 2. Mine: împărfirea lucrărilor miniere verticale sau înclinate în lungul lor, în părfi numite compartimente şi corespunzătoare serviciilor pe cari le îndeplinesc. Astfel, un puf vertical poate avea: mai multe compartimente de transport (pentru două sau pentru patru colivii, acfionate independent de una, respectiv de două maşini de extracţie, după cum transportul se face de la un singur etaj sau simultan de la două etaje diferite), un compartiment de circulafie (cu scări şi poduri de odihnă), un compartiment pentru conducte (de apă, de aer comprimat, cabluri electrice sau telefonice, tuburi de aeraj, etc.) şi eventual un compartiment pentru contragreutate (în cazul sistemelor speciale de extracfie cu contragreutate) şi un compartiment special de aeraj, despărfit de celelalte printr-un perete vertical etanş; o suitoare are de obicei două compartimente: unul pentru transport şi unul pentru circulafia personalului (cu scări şi poduri de odihnă).
Numărul, felul şi mărimea compartimentelor unui puf depind de capacitatea de producfie şi de echipamentul tehnic al pufului.
Compartimentarea pufurilor se face prin grinzi transversale (moaze), pe cari se fixează ghidajele coliviilor de transport şi podurile susfinătoare ale scărilor. Compartimentarea lucră-
Compartimentul scărilor pe care, la nevoie, se face circulafia personalului, e în toate cazurile despărfit de celelalte compartimente printr-un perete de scînduri, de dulapi, sau prin plasă metalică.
Compartimentarea lucrărilor miniere trebuie executată după ce au fost asigurate utilizarea rafională a secfiunii lor transversale respective şi respectarea normelor de tehnică a securităţii muncii.
5.	Compas, pl. compasuri. 1. Ms.; Instrument de măsură şi de trasare din clasa celor constituite din două braţe articulate la o extremitate şi echipate, fie la ambele extremităţi libere cu vîrfuri ascuţite de oţel, fie la extremitatea liberă a unui braţ cu un vîrf ascuţit şi la extremitatea celuilalt braţ cu un trăgător, un dispozitiv port-mină ori port-cretă, — şi cari servesc Ia reţinerea cît mai exactă a distanfei dintre două puncte, în vederea măsurării ei, la verificarea sau raportarea pe piesă a unei dimensiuni date, cum şi la trasarea pe piesele în lucru a unor arce de cerc de rază dată (v, fig, /). Compasurile sînt folosite în ateliere metalotehnice, de industrie a lemnului sau din alte industrii, cum şi la efectuarea desenelor pe hîrtie, pe lemn, pe tabla şcolară, etc.
Pentru măsurări mai precise se folosesc compasuri dintre tipurile descrise mai jos, echipate cu şurub cu pas mic, numit impropriu şurub micrometric.
Cu majoritatea compasurilor — cu excepfia compasurilor cu scară —	nu	se obfine	direct valoarea numerică a lungimii
măsurate	(în	unităfi de	lungime); pentru a o	obfine urmează
ca, după	desprinderea	compasului de piesă,	distanţa dintre
vîrfuri să	fie	măsurată cu o riglă gradată sau	cu un şubler.—
Se folosesc curent următoarele tipuri de compas:
Compasul de lungime, care are braţele drepte şi vîrfurile în prelungirea acestora şi serveşte la luarea şi Ia raportarea dimensiunilor lineare pe suprafefe plane, cum şi la trasarea arcelor de cerc pe piesele în lucru.
I. Compasuri pentru ateliere.
a) compas de grosime, simplu; b) compas de grosime, cu şurub „micrometric"; c) compas de lungime, cu resort şi cu şurub; d) compas de interior, cu şurub „micrometric"; ej compas de grosime, dubiu; f) compas de interior, simplu; g) compas de fungime, cu sector; h) compas de lungime, simplu (compas măsurător); i) compas de strungar; sy) compas dublu, de grosime şi de inferior; k) compas de centrat; I) compas de grosime, cu scară;
m) compas de Interior, cu scară; n) compas de grosime, cu scară multiplicatoare.
rilor miniere înclinate se face prin stîlpii mijlocaşi ai cadrelor de susfinere, cari au în acelaşi timp şî rolul de a consolida susţinerea.
Compasul de grosime, care are brafele curbate şi vîrfurile îndreptate spre interior şi serveşte la măsurarea şi verificarea grosimilor pieselor, a diametriior, etc.
Compas cu trei picioare
94
Compas eliptic
Compasul de interior, care are brafele drepte sau uşor curbate şi vîrfurile îndreptate spre exterior şi serveşte la măsurarea şi verificarea dimensiunilor transversale ale golurilor interioare, ale diametrilor găurilor cilindrice, etc. Sin. Compas pentru găuri, Compas pentru alezaje.
Compasul dublu, care e constituit din două brafe articulate între ele la mijloc astfel, încît să formeze două compasuri, fie ambele de grosime, fie unul de grosime şi unul de interior, într-o singură piesă; distanfele dintre cele două perechi de vîrfuri sînt riguros egale pentru orice deschidere a compasului.
Compasurile de grosime sau de interior, cu reper, la cari se poate fixa o anumită deschidere a brafelor marcată cu ajutorul reperului, şi care să fie reconstituită oricînd; sînt folosife cînd forma piesei nu permite ca — după luarea dimensiunii între vîrfurile compasului — acesta să poată fi desprins de piesă, fără a se modifica deschiderea brafelor.
Compasul cu scară, care e un compas de grosime echipat cu un segment gradat, pentru citirea directă, în unităfi de lungime, a distanfei măsurate între vîrfuri. Unul dintre brafele compasului e solidar cu segmentul, iar celălalt, cu un indice sau, uneori, cu un vernier. Compasul cu scară poate fi construit pentru a servi şî la măsurări interioare.
Compas de centrat, care are brafele curbe şi o tije-puncta-tor axială, semiarticulată cu brafele. V. şi sub Centrare prin trasare, sub Centrare 4.
Compas sferic: Sin. impropriu penfru Compas de grosime.
Compas cu balustru. Sin. Balustru (v.). —
Compas de desen, la care unul dintre brafe are la extremitatea liberă un ac (care în timpul desenării se înfige în hîrtia de desen), iar celălalt braf are la extremitatea liberă un port-creion sau un port-trăgăfor pentru trasarea de linii curbe în creion sau în tuş. — Compasul pentru desenarea pe tabla neagră e un compas constituit din brafe de lemn cu lungimea de circa 500 mm, la care braful care e rotit la trasarea arcelor de cerc e echipat cu un dispozitiv port-cretă (v. fig. II).
La executarea desenelor se folosesc deseori următoarele tipuri de compas:
Compasul de trisecţiune serveşte la divizarea unui unghi în trei părfi egale.
Co mpasul măsurător are ambele brafe terminate cu vîrfuri ascufite, pentru a servi la măsurarea sau la raportarea cît mai precisă a distanfei dintre două puncte. Poate fi construit cu
II. Connpas de desenai fa tablă. ?) şi I') brafe articulate; 2) vîrf penfru cretă; 3) port-cretă.
articulafie prin arc, cu sector, etc. Sin. Distânfier.
Compasul re ductor folosit în cartografie şi la
desen, penfru transformarea directă a distanţelor în raportul de scară dorit, în scopul reducerii sau măririi desenelor, a planurilor sau a hărfilor. El e constituit din două brafe metalice egale, ale căror extremifăfi sînt terminate cu vîrfuri de ofel (v. fig. III). Aceste brafe se întretaie, într-un punct de intersecfiune mobil, materializat printr-un şurub metalic cáré alunecă pa glisiere tăiate în brafe şi divizate în gradafii metrice. Prin
deplasarea punctului mobil de intersecfiune a brafelor compasului se stabileşte raportul scării de transformare (de micşorare sau de mărire) a desenului sau a planului. în adevăr, dacă M şi N, respectiv m şi n, sînt vîrfurile de aceeaşi parte a compasului şi P e punctul de intersecfiune, din relafiile:
Pn __ nm __
rezultă că raportul de reducere V e egal cu raportul de lungime a brafelor. După ce pozifia punctului P a fost fixată, raportul de transformare rămîne acelaşi, indiferent de deschiderea brafelor, astfel încît orice lungime luată de pe original cu vîrfurile M şi N se aplică direct pe planul transformat cu vîrfurile m şi n, fără a se modifica deschiderea compasului. Valorile raporturilor de transformare, mai uzuale, sînt marcate pe brafele compasului. Instrumentul e practic, dar nu dă un randament suficient de mare. Sin. Compas de proporfie, Compas de reducfie.
î. ~ cu trei picioare. Arh.: Instrument folosit în sculptură, construit pe principiul pantografului, şi care serveşte la copierea unei lucrări, direct, prin luare de puncte de pe suprafafa originalului sau a mulajului, şi la transpunerea lor pe bucăfile de piatră, marmură, etc. în cari se ciopleşte copia. Aparatul permite să se obfină şî mărirea sau micşorarea dimensiunilor fafă de original. Sin. Compas cu trei brafe.
2.	~ de aur. Poligr.: Compas cu laturile prelungite în ambele direcfii ale punctului de rotafie, care în mod mecanic indică în cele două deschizături raportul just dintre lungimea şi lăfimea unui format de hîrtie, ale unei pagini de text şi în general ale unei forme tipografice (v. şî sub Tăietură de aur).
3.	~ de stafie. Topog.: Accesoriu al planşetei topografice (v.), folosit în ridicările grafice, constituit (v. fig.) dintr-un arc de ofel cu două ramuri, atît de
lung încît să poată cuprinde cel pufin 1/2 din lungimea planşetei. Serveşte la reperarea pe hîrtia planşetei a punctului to-
pografic din teren, deasupra	Compas	de	sia)je-
căruia a fost aşezată planşeta
pe trepiedul său. în acest scop, compasul are un ac a care înfeapă în hîrtie „punctul figurativ“ al punctului topografic pe verticala căreia atîrnă firul cu plumb agăfat de cîrligul c.
4.	Compas. 2: Busolă (v.). Accepfiune rară a termenului Compas.
5.	~ giroscopic. Nav.: Busolă care, în locul acului magnetic, foloseşte proprietatea pe care o are axa unui giroscop de a rămîne orientată într-o direcfie fixă, fafă de un sistem inifial, cînd e suspendat într-un sistem de suspensiune carda-nică cu trei grade de libertate.
o.	~ marin. Nav.: Sin. Busolă marină (v.).
7.	Compas. 3. Tehn. V. Mecanism regulator, sub Ceasornic 2.
8.	Compas cu tijă. 1. Silv.: Sin. Clupă forestieră (v. sub Clupă 2).
9. Compas cu tijă.	^	^
2.Tehn.: Instrumentele rvJ „	<—î~ l7-7-'7-7—r-u—
măsură şi de trasare 'n H» i	ISiii^	Mililllllil
constituit dintr-o rigla
—	de obicei gradată — pe care e fixat în unghi drept un braf scurt
cu vîrf şi pe care	Compas cu tijă.
poate aluneca un al
doilea braf, mobil, calabil prin şurub de presiune (v. fig.). Rigla poate fi metalică, de lemn sau de lemn întărit cu lame de metal.
10.	Compas eliptic. Geom., Desen: Sin. Elipsograf (v,).
Compas forestier
95
Compensarea refelelor poligonale
î. Compas forestier. Silv.: Sin. Clupă forestieră (v. sub Clupă 2).
2.	Compas penfru elipse. Geom., Desen: Sin. El ipsograf (v.).
3.	Compas pentru somafomefrie. Zoof.: Instrument asemănător clupei forestiere, folosit la măsurarea, în linie dreaptă, a dimensiunilor corporale mici (lungimea şi lăţimea capului, diametrul fluierului, lungimea copitei, etc.). Citirile se fac direct în centimetri, pe scara gradată a compasului.
4.	Compas Wilkens. Zoot.: Compas cu ajutorul căruia se măsoară diferitele dimensiuni ale capului şi ale picioarelor animalelor.
5.	Compatibilitate. 1. Mat.: Relafia care există între două propoziţii, cînd acestea nu se exclud una pe alta (v. Excluziune).
o.	Compatibilitate. 2. St.: Relaţia care există între două obiecte reale, cînd acestea pot coexista timp suficient la distanţă suficient de mică unul de altul.
7.	Compatibilitate. 3. Telc.: în televiziune, calitatea unui sistem de televiziune în culori de a permite ca emisiunile respective în culori să poată fi recepţionate în alb-negru de receptoarele obişnuite, construite pentru recepţia emisiunilor de televiziune în alb-negru.
Sistemul de televiziune în culori care are această calitate se numeşte sistem de televiziune compatibilă. Compatibilitatea e una dintre condiţiile impuse sistemelor de televiziune în culori, de necesitatea practică de a asigura recepţia programelor respective de receptoarele obişnuite.
s. Compatibilitate, condifii de Rez. mat. V. sub Continuitate, condiţii de
9.	Compendium, pl. compendiumuri. Cinem.: Dispozitiv care se adaptează în faţa obiectivului aparatului de luat vederi cinematografice, pentru a da operatorului posibilitatea să execute diferite trucaje tehnice.
10.	Compensare. 1. Gen., Topog., Geod.: Operaţia determinării valorii mijlocii sau a valorii celei mai probabile ale mărimii supuse unui şir de măsurători, ale căror rezultate brute sînt afectate de erori incidentale. De cele mai multe ori, compensarea e o operaţie avînd ca scop repartiţia corecţiilor totale asupra elementelor (unghiuri, diferenţe de nivel, coordonate, etc.) rezultate din măsuri şi din calcule, în scopul eliminării erorilor şi al ajustării valorilor acestor elemente pentru a căpăta valorile lor cele mai probabile.
în Topografie şi Geodezie, în cari compensarea are aplicaţiile cele mai frecvente, se deosebesc: o compensare prin calcul şi o compensare grafică. în acest din urmă caz, pe cale grafică se efectuează, fie determinarea valorilor corecţiilor şi repartizarea lor, fie chiar determinarea directă a valorilor corectate.
-'a coordonatelor.
Metodă de compensare
ii.
care se aduc unor rezultate din impunerea unor condifii proprii figurilor geometrice măsurate.
De exemplu, în cazul unei drumuiri (v. fig.), se calculează diferenfă coordonatelor Ax, Ay, AH — între punctele de plecare A şi de sosire 8 — cari sînt privite ca exact • (fiind provenite din operafia superioară, triangulafis sau intersecfiunea). Creşterile coordonatelor aferenta laturilor de drumuire: bx, by şi bH sînt afectate de erori datorite în primul rînd măsurătorilor de distanfe şi de unghiuri; deci
Exemplu de compensare
+x
în cazul unei drumuiri.
ele suferă corecfii. Se scrie că suma proiecfiilor laturilor unui poligon pe o axă e nulă:
A*-f [Eöx+cJ=o,	+	<^1 = 0, AH+[Eö# + ch] = o,
de unde rezultă corecfii Ie totale
cx = {xB~xÂ)-^,dx, cv = {yB-yA)-Ylby,
Aceste corecfii cx, cy, cH se repartizează în cote proporţionale lui bx, by şi bH proporfional cu lungimea fiecărei laturi de drumuire.
12.	~a erorilor. C/c. e.: Aplicarea corecfiilor la valorile măsurate, sau calculul valorilor celor mai probabile, în conformitate cu regulile de compensare.
13.	~a refelelor poligonale. Topog., Geod.: Compensare
bazată pe faptul că repartifia corecfiilor coordonatelor Ax, Ay, AH trebuie făcută	.
proporfional cu	*
lungimea laturilor liniilor poligonale, în compensarea poligoanelor prin această metodă se fine seamă de influenfa reciprocă a erorilor din poligoanele adiacente.
Pentru concretizare, în figură sînt date notafiile în compensarea unei reţele libere de nivelment geometric. Se alege un sens pozitiv al mersului nivel-mentului. Se face suma diferenţelor de nivel măsurate, finînd seamă de acest sens, şi se obfin erorile v, în mm, cari se scriu în fiecare poligon. Lungimile sumei laturilor niveleurilor dintre nodurile A, B, C,D, în km, se notează, cum se arată în figură, cu litera n cu indici, iar pe laturile comune, cu indici dubli, reprezentînd numărul de ordine al poligoanelor vecine despărfite de latura respectivă. Se calculează un coeficient de corecfie pe unitatea de lungime kilometrică de perimetru; de exemplu: unde Ni e perimetrul poligonului de ordinul i.
Prima problemă e de a calcula cît revină fiecărui tronson din perimetrul fiecărui poligon drept cotă-parte din corecfia v totală dintr-un poligon oarecare, finînd ssamă că această cofă e proporfională cu lungimea tronsonului n, adică pentru un tronson care nu e comun: n-k^ Corecfia dintr-un tronson afectează cu semn contrar corecfia din tronsonul vecin (din cauza schimbării de sens de nivelment pe tronsonul comun, în poligoanele vecine). De exemplu, corecfia pe tronsonul DA din poligonul I e ni,s (&i~-£3), iar pe tronsonul AD din poligonul III e: 77j,3 (&3~k{). Problema se reduce Ia determinarea necunoscutelor Penfru aceasta, se scriu ecuafii de condifii lineare, cari apar ca sisteme lineare compatibile:
I: N\k\ — ni,2k2 — n\^k^-\-v\	=0 (în poligonul I);
II: —^1,2^1-^2^2“"^2/3^3 + ^2 —0 (>n poligonul II);
III: —t?i,3&i“W2'3^2 + A/3&3-f-^3 = 0 (în poligonul I!l).
Rezolvarea ecuafiilor de condifie se face de obicei prin metoda aproximafiilor succesive şi după procedee sistematice, cari permit determinarea valorilor ki direct după schema din figură, fără să fie nevoie să se mai scrie ecuafiile de condifie.
Compensarea unei rofele poligonomefrice dsnivel-menf geometric prin mefoda V. D. Popov.
Compensarea unghiurilor
96
Compensarea unghiurilor
Cu această metodă (metoda Popov) se pot compensa în ansamblu reféle poligonale libere şi legate, atît pentru altimetrie, cît şi pentru planimetrie.
în cazul din figură, cotele de corecfie cari revin tronsoanelor se repartizează pe niveleuri, în interiorul tronsonului, după metoda obişnuită, proporfional cu lungimea niveleurilor sau cu numărul lor.
î. ~a unghiurilor. Topog., Geod.; Compensare efectuată în scopul repartizării corecfiilor asupra valorilor obfinute pentru unghiuri. Se deosebesc:
Compensarea unghiurilor în stafie, care poate fi aproximativă sau riguroasă.
Compensarea aproximativă (empirică) se aplică în special la măsurarea unghiurilor (deci la determinarea direcţiilor) prin metoda serii lor (sau
a tururilor de orizont), în cazul măsurării mai multor unghiuri adiacente din aceeaşi stafie (v. fig. /). Alegîn-du-se o direcfie
deorigine(i ,fig- /),
se execută două tururi de orizont: I (1-2'-3'-4,-1 'închidere); II (1-4"-3 "--2"-1" închidere), în compensarea aproximativă se admite, ca principiu, că greuta-teaunghiurilormă-
/. Compensarea empirică în stafie
funcfiune de greutatea adoptată, aceste cuple se pot repeta fiecare de q ori şi deci numărul total de cuple va fi Nt = qn(n— 1)/1 • 2. ¥
surate e aceeaşi şi că, deci, fiecărui unghi i se cuvine o cotă de corecfie egală, în condifii egale, iar drept consecinfă, fiecare direcfie va avea o corecfie în progresie aritmetică, de la
1,	2, 3,—, n (v. fig. I).
Pentru reducerea erorilor se execută turul I de orizont în pozifia I a lunetei, iar turul II, în pozifia II; citirile pe direcfia de origine se iau sistematic răspîndite pe turul de orizont (de
ex. O9, 1009, 200g, 3009 la un interval de , în care n e
n
numărul de serii, adică al perechilor de tururi de orizont); prin aceasta se elimină parfial erorile de diviziune ale limbului. Greutatea observafiilor e 2 n.
în fig. /, direcţiile rezultate din turul l de orizont sînt
01,	02, — 64, 01, iar cele din turul II: 0i, 0J, OJ — OJ> 9, şi erorile de neînchidere, respectiv c‘u şi c". Acestea se pot compensa fiecare separat în turul său de orizont, dar mai practic e să se facă media direcfiilor şi să se compenseze neînchiderile acestor medii. Această metodă de măsurare şi de compensare a unghiurilor poate fi folosită în triangulafiile de ordinul II (greutate 16,8 serii), de ordinul III (greutate 8,4 serii), de ordin inferior şi în triangulafia locală (greutate 6,4, respectiv 3,2 serii). Numărul de serii depinde şi de instrumentul utilizat. El se determină în funcfiune de precizia cerută şi de sensibilitatea vizelor. Aceeaşi metodă de compensare realizată în acelaşi mod se foloseşte şi la îndesirea reţelelor de triangulafie locală sau geodezică inferioară.
Compensarea riguroasă se aplică în lucrările precise din geodezia superioară, în care de obicei unghiurile (direcfiile) se măsoară în stafie în toate combinafiile posibile (v. fig. II). Unghiurile se măsoară aici prin „cuple", cum se arată în fig. III: fiecare unghi se măsoară în ambele pozifii l şi II ale lunetei, în sensuri contrare —(î-2)— şi în sens invers (2-1) în pozifia II. Numărul de cuple posibile e Nc — n(n~ 1)/1 -2. în
II. Metoda Schreiber de măsurare a unghiurilor în stafie în toate combinaţiile posibile.
Compensarea unghiurilor într-o refeade triangulafie locală. Aceasta e o compensare aproximativă (empirică) care se aplică, de obicei, prin supunerea valorilor măsurate ale unghiurilor, condifiilor cari rezultă din figurile triangulafiilor. Astfel, de exemplu, într-o triangulafie locală se aplică următoarele trei condifii: suma unghiurilor într-un triunghi să fie 2009; suma unghiurilor în jurul unui punct să fie 4009; acordul laturilor, care rezultă din aplicarea legii sinusurilor în fiecare triunghi. De exemplu, în refeaua de triangulafie locală cu punct central O (fig. /V): compensarea I (rezultată din prima condifie):
(a 4* b + c) + k\ = 2009 (&i corecfia sumei unghiurilor într-un triunghi); d' = <*-H/3 k\\	=	£+1/3 k\\
cr = c-f-1/3 k\\ şi, ca verificare: (tf'4-£' + c') + 3 • 1/3 &i = 2009; compensarea II (rezultată din condifia a doua): (cj + CQ + c^+cVH--j-^2 = 4009; c^' = c^-|-1/4 k2 (z= 1 —4); pentru a menfine compensarea I se scade unghiurilor a' şi b' cîte 1/8 k2\ compensarea II! (rezultată din condifia a treia): acordul laturilor aduce o corecfie x (care se aplică numai unghiurilor a" şi b", şi anume: se adună unghiurilor a” şi se scade unghiurilor b"), care are expresia:
Pb~Pa
X =
/V. Compensarea empirică în refea, în triangulafie topografică locală.
Pa=sin a\ sin a\ sin a\ sin a\, saz Pb — sin b\ sin b2 sin b'3 sin b\,	=
A**
SA»,
sin b:
(i= 1, 2, 3, 4), Aşi Abi fiind diferenfele tabulare ale sinusurilor respective.
Compensarea în refele de patrulatere sau de triunghiuri depinde de forma refelei, însă e, în principiu, analogă cu cea arătată mai sus.
în cazul cînd se porneşte de la o bază de plecare şi se frece prin intermediul unor triunghiuri la o bază de sosire, se aplică compensarea III, finînd seamă şi de mărimile acestor baze şi, în acest caz, se aplică compensarea III sub forma numită „acordul bazelor" (v.).
Compensarea unghiurilor	97	Compensarea	unghiurilor
Compensarea unghiurilor în refele le de friangulafie geodezică eo compensare riguroasă, care se bazează pe metoda celor mai mici pătrate (v. Pătrate, metoda celor mai mici ^), prin care se ajunge, de la valorile măsurate, la valorile cele mai probabile ale mărimilor măsurate, cari sînt cel mai probabil apropiate de valorile adevărate.
în metoda celor mai mici pătrate (sau a celei mai mici sume a pătratelor erorilor) se pune — ca o condifie fundamentală — ca suma pătratelor erorilor din refeaua care se compensează să fie un minim. Corecfiile fiind erorile de semn contrar, se preferă ca, în compensare, să fie luate ca necunoscute corecfiile mărimilor măsurate, deoarece ele, adunate algebric la valorile măsurate, dau valorile finale cele mai probabile, valorile compensate.
Compensările refelelor de triangulafie geodezică au de obicei un caracter de ansamblu: valorile cari se compensează sînt în număr mare şi se influenfează reciproc; din această cauză, compensările geodezice au un caracter complex.
Condifiile geometrice ale refelelor de triangulafie geodezică permit scrierea unor ecuafii de condifie (ecuafii de erori, ecuafii de corecfie) în cari intră valorile măsurate (cunoscute) şi corecfiile (necunoscute) sau valorile compensate (necunoscute), şi cari sînt de obicei ecuafii lineare. De cele mai multe ori, numărul de ecuafii lineare rezultat din figura triangulafiei de compensat diferă de numărul necunoscutelor (de obicei numărul necunoscutelor e mai mare decît al ecuafiilor lineare de condifie cari rezultă) şi, de aceea, aceste sisteme de ecuafii de condifie, fiind incompatibile (pentru o solufie riguroasă a sistemului), nu pot fi rezolvate pe calea normală. Din această cauză, se determină numai valorile cele mai probabile ale necunoscutelor, âdică acele valori cari satisfac cel mai bine sistemul de ecuafii dat. Solufia optimă a sistemului se obfine de obicei prin transformarea lui într-un sistem de ecuafii normale, compatibil, în care necunoscutele sînt corelatele, nişte necunoscute auxiliare, cari, după ce au fost obfinute, servesc mai departe Ia aflarea necunoscutelor inifiale: corecfiile căutate. Se folosesc metodele variafiei direcfiilor, variafiei coordonatelor, şi a grupurilor.
Metoda variafiei direcţiilor se aplică în refele geodezice de ordinul I
V. Compensarea riguroasă în pafrulafer cu diagonale observate prin metoda variafiei direcfiilor.
unde 8 e excesul sferic. Dacă se notează (A + B+C) — 2009 = E, şi E — z — W, se obfine ecuafia de condifie de unghiuri a triunghiului din fig. VI:
—	VI + V2 — V3+V4 — V5-hV6 + W=0.
După teoremele lui Gauss, în refelele de triunghiuri trebuie să existe: NU=L—P + 1 ecuafii de condifie de unghiuri, în care L e numărul de laturi ale refelei, P e numărul de puncfe ale refelei (în cazul fig. V, = 6 — 4 + 1 =3). De asemenea: Nţ = L—2P+3, unde Nl e numărul de ecuafii de condifie de laturi (în cazul fig. V, 7Vj = 6 — 2 ■ 4 + 3= 1). Ecuafia de condifie de laturi se scrie anulînd triunghiul de eroare A1A2A3 în vîrful patrulaterului care nu face parte din triunghiul cu supra-fafa cea mai mare (se scrie că CAi — CAq) şi aplicînd legea sinusurilor în triunghiurile refelei.
Se obfin astfel patru ecuafii de condifie de forma: a\V\ + a 2V2 + ■•• #12^12 ~\~W\ = 0 b\Vi + b2V2+ — £12^12+^2 = 0 C\V\ + C2^2 4“	£12^12 +^3 ==0
d\v\ +^2^2<^12^12+^4^0
cari, avînd 12 necunoscute v, se rezolvă prin teoria celor mai mici pătrate, scriind că [î;‘y] = minim. — Prin aceasta, grupul de ecuafii de condifie se transformă într-un grup de ecuafii normale de forma:
[aa ] k\ + [ab] + [dc] ^3 + [&d]	1	=	0
[ba] ki + [bb] k2 + [bc] k2+.[bd] k4+W2 = 0 [ca] &i + [c£] &2 + [cc] &3 + [cJ]&4 + IF3 = 0 [da] k{ + [db] k2 ]-[dc] k§ + [dd] ^4 + W4 — 0
care se rezolvă prin metoda substitufiei sau prin mijloace speciale (tabele sistematice, cari permit să se obfină repede rezultatele) şi astfel se obfin necunoscutele auxiliare k, numite corelate. Cu aceste corelate se obfin valorile v, prin relafiile: v\ •= a\k\ + £í&2+C1&3+d\k\
V2 =: a^z\ + b^2 "1“ C2&3+dykţ
^12 = #12^1 "I" £l2^2+ C12^3“H ^12^4»
Prin corectarea direcfiilor cu valorile corecfiilor v se obfin direcfiile compensate în refea şi refeaua se calculează mai departe în funcfiune de direcfiile compensate; unghiurile sferice compensate rezultă din diferenfă direcfiilor compensate cu corecfiile v, iar lungimile laturilor se calculează ca în plan, scăzînd 1/3 8 din unghiurile sferice (teorema Iui Legendre).
Metoda variaţiei coordonatelor se aplică în refelele de triangulafie, în cari trebuie încadrate puncte noi (în îndesirea
VI. Unghiurile compensate în tur de orizont.
(sau în situafii asimilate), de exemplu în refelele geodezice de dezvoltare a bazei (v. fig. V). Se stafionează în vîrfurile refelei şi se măsoară fiecare direcfie din stafie, care se compensează riguros în stafie (v. Compensarea unghiurilor în stafie). Se numerotează direcţiile în sensul mersului acelor unui ceasornic în fiecare stafie. Se iau ca necunoscute x, corecfiile acestor direcfii compensate în tur de orizont, cari evident mai au erori. După fig. VI, unghiurile compensate în tur de orizont sînt: y4 — (2 — 1), # = (4 — 3), C=(6 — 5); ele urmează să se compenseze în refea. Pentru aceasta se scriu ecuafii de condifie de unghiuri şi de laturi. Ecuafia de condifie de unghiuri din triunghiul din fig. VI e:
[(2 + ^2) — (1 + ^1)] + [(4 + ^4) — (3 + ^3)] + [(6 + vq) — (5 + ^5)] =
= 200g+e,
VII. Compensarea unui punct prin metoda variaţiei coordonatelor.
Fie, în fig. Vil a şi b, un punct de stafie Pi(^i, Ji), din care se vizează un punct nou P'. Din cauza erorilor de observafie a
7
Compensare
98
Compensare, procedeu de ~ optica
unghiurilor de direcfie r şi de orientare cp se obfine, prin calcule de coordonate provizorii (intersecfiuni), un punct P(x, y); de aceea punctul care corespunde pozifiei definitive compensate e P' (x-fdx,;y*f dy). Prin compensarea prin variafia coordonatelor se află corecfiile dx şi dy, prin cari se trece de la punctul provizoriu P la punctul definitiv P\ prin intermediul metodei celor mai mici pătrate. După fig. Vil a se poate scrie relafia:
-xi
<p = arc tq ;
y-y\
din care: d<p = a • âx + b « dy, unde
y—yi cos cp * =	’ü- ş,
. x —	sin	cp
b=-Q-t-=-Q—-■
Ecuafiile de condifie se scriu finînd seamă că unghiurile de direcfie r din fig. Vil b au corecfii v; deci unghiurile de direcfie corectate sînt:
rl-ri + vh r^ = r2+v2, "'r'n = rn+vn.
Cu ajutorul coordonatelor provizorii se calculează orientările xi~~xi
provizorii (cp^) = arctg ——— (v. fig. V/l). Orientările compensate
sînt: (p = (cp)-}-d • dx + b • dy, iar orientarea compensată a stafiei
z = (z) 4-dz = qp; — ri + v?), unde (z)==^^-— şi dz e corecfia
orientării provizorii a stafiei (z) (se fine seamă de semnul lui z). Cu aceste notafii se ajunge la o ecuafie de condifie de tipul;
Vi = (<Pţ) ~ ri - (2) ~dz + a{ -dx + brdy
sau
— /i~dz + i?i • dx+bi ■ dy (*=1, 2, 3, ••• n), din cari se obfin trei ecuafii în v:
^1 + ^2+ •** + *>*=0; aiv\ +a2v2-¥ — + anvn = 0 bxvi + b2v2+	+	bnvn = 0
sau
—	[l] — n'dz + [a]dx-\-[b]dy = 0 ~ ial] — M dz 4- [ad\ dx 4- [ab] dy = 0 -'[bl]—[b]dz-\-[ab]dx + [bb]dy — 0
din cari, eliminînd pe dz, se obfin două ecuafii normale de forma:
[AA]dx 4- [AB]ây - [ AL] = 0, [AB]âx f [BB]dy - [BL] = 0, cari dau pe dx şi pe dy.
în triangulafiile geodezice se aplică şî ecuafii de condifie de acordul bazelor (v.). în unele observafii geodezice şi compensări se fine seamă de greutatea (diferită) a observăfiilor. Compensările geodezice se caracterizează prin rigurozitate şi prin precizia deosebit de mare a rezultatelor compensării.
Metoda grupurilor e folosită cînd numărul de ecuafii de condifie, în refelele mari de triangulafie e foarte mare, iar rezolvarea acestor ecuafii şi transformarea lor în ecuafii normale sînt foarte laborioase, fiind necesar să se prelucreze un număr enorm de operafii numerice. Metoda consistă în desfacerea grupului total de ecuafii de condifie în 2*«'3 grupuri mai mici, cari se rezolvă fiecare separat, dar la urmă se obfine acelaşi rezultat ca şi la rezolvarea într-un singur grup, însă cu o economie de muncă şi de timp.
1.	Compensare. 2. Elt.: Anularea, sau numai reducerea fluxului de reacfiune a indusului maşinilor electrice cu colector,
Maşină d<
curent continuu cu înfăşurare de compensafie.
de curent continuu (v. fig.) sau alternativ, cu ajutorul unei înfăşurări montate pe inductor şi parcurse de curentul de sarcină, în scopul îmbunătăţirii comutaţiei, a factorului de putere, etc.
La maşinile de curent alternativ cu colector se poate folosi numai dacă reglarea turafiei nu se realizează prin decalarea periilor pe colector.
2.	Compensare.
3.	Elf.: Anularea sau numai reducerea tensiunii aplicate unui circuit elecfric(suma algebrică dinire tensiunea electromotoare exterioară şi tensiunea la borne) cu ajutorul unei tensiuni electromotoare suplementare sau al unei căderi de tensiune suplementare, introdusă în circuit în acest scop. (V. şi sub Compensafiei, metoda ~.)
3.	Compensare intramoleculară. V. sub Isomerie optică.
4.	Compensare, procedeu de ~ optică. Opt., Cinem.: Procedeu cu ajutorul căruia, prin folosirea unor dispozitive optice, se obfine o imagine nemişcată a unui punct luminos care se mişcă uniform.
în tehnica cinematografică, acest procedeu e aplicat în special în aparatura de luat vederi cu vitese foarte mari şi în cazul meselor de montaj. Se folosesc diferite sisteme de compensafie optică, cari se deosebesc între ele după caracterul elementului compensator: catoptic (cu oglinzi reflectante) sau dioptrie (cu lentile de refracţie); după drumul filmului în fereastra de expunere sau de proiecfie, care poate fi rectiliniu sau curbat; după felul mişcării compensatorului rotativ (oscilant sau combinat); după aşezarea compensatorului între film şi obiectiv şi în afara obiectivului (în unele cazuri, însuşi obiectivul formează compensatorul); după faptul că sistemul poate da o compensafie totală sau parţială, cînd trecerea de la un cadru la altul se face prin obturafie.
Principiul compensafiei optice e următorul: sincron cu deplasarea unui punct luminos a cărui imagine e dată de un sistem optic pe un ecran (la proiecfie) sau pe peliculă (la filmare) se mişcă şî o parte a acestui sistem (uneori chiar tot sistemul), numită compensator, în aşa fel încît imaginea punctului luminos pe ecran sau pe film rămîne nemişcată.
în fig. I e reprezentată schema unuia dintre cele mai simple sisteme de compensafie, folosind o oglindă reflectantă. Imaginea virtuală a punctului P, cînd oglinda se află în pozifia S,	f
se găseşte în P'. Dacă punctul	\
P se deplasează pe o traiectorie circulară cu un unghi 2 a pînă în Pi, pentru ca imaginea lui virtuală să se găsească tot în P', în loc de a se găsi în P\, trebuie ca oglinda să se rotească în jurul unui ax care trece prin punctul O cu un unghia. Rotafia oglinzii a compensat mişcarea punctului P. Acest sistem simplu a fost folosit în aparate simple, ca,
de exemplu, mesele de montaj. /. Compensare cu oglindă rotitoare, în acest caz, P e situat pe o
fotogramă a unui film care se mişcă uniform într-un canal circular.
Din cauza inconvenientelor mari pe cari le prezintă (randament luminos slab, păstrarea obturafiei, imposibilitatea de a
Compensarea compasului magnetic
99
Compensarea compasului magnetic
obfine o imagine clară din cauză că traiectoria filmului e circulară, etc.), acest mecanism de compensafie optică a fost complicat cu elemente corectoare optice şi mecanice, cari elimină parfial sau total aceste inconveniente.
Un sistem care foloseşte acelaşi principiu ca şi cel expus mai sus, însă de data aceasta mişcarea compensatorului e rotativă, e cel al tobei cu oglinzi. Rolul de compensator îl au cele circa 50 de oglinzi situate pe partea superioară a tobei care se roteşte în jurul axului optic(v. fig. II). Acest procedeu elimină ob-turafia (imaginile suc- cc' cesive se suprapun, una dispărînd lent şi alta luîndu-i locul, deci iluminarea cadrului rămîne constantă). Sistemul e avantajos péntru pro-	!l.	Compensare cu fobă cu oglinzi,
iecfie deoarece, din
cauza lipsei scintilafiei (v.), frecvenfa de proiecfie poate fi mică (4***6	imagini pe secundă).
Toba cu	oglinzi e folosită şi în	aparatele de	filmare	cu
vitese mari	(1200*~3000 de imagini	pe secundă).
Mişcarea punctului luminos P poate fi compensată datorită fenomenului de refracfie prin mişcarea rotativă a unei plăci cu fefe paralele. în practică se foloseşte o prismă poligonală transparentă, montată într-un sistem rotitor, fefele opuse ale acestei prisme îndeplinind rolul de placă plan-paralelă. Sistemul cu prismă rotitoare e folosit în construcţia meselor de montaj, în unele mese de montaj se foloseşte principiul compensafiei optice prin	deplasarea obiectivului	de proiecfie	în	aceeaşi
direcfie şi cu o vitesă corespunzătoare fafă de cea a filmului.
Un inconvenient general al utilajelor în cari se foloseşte principiul compensafiilor optice e instabilitatea proiecţiei, datorită nesincronismului eventual dintre mişcarea filmului şi mişcarea compensatorului optic. Acest nesincronism apare datorită neuni-formităfii vitesei filmului, produsă în general de contracfiunea diferită a lui pe diverse porfiuni.
Penfru ca mişcarea mecanismului de concentrare să poată urmări mişcarea filmului cu toate variafiile ei, au fost elaborate sisteme de sincronizare mecanice şi, în ultimul timp, fotoelectrice, mai mult sau mai pufin eficace, cari însă complică şi măresc costul aparatelor respective.
Folosirea principiului compensafiei optice a mişcării unui punct în construcfia aparatelor de luat vederi şi a aparatelor de proiecfie permite înlocuirea mişcării sacadate a filmului, în portifele aparatelor respective, cu o mişcare uniformă.
în aparatele de proiecfie, folosirea compensafiei optice prezintă următoarele avantaje: Datorită faptului că mişcarea filmului e continuă, dispar mecanismele cari, în cazul proiecfiei normale, fac ca mişcarea să fie sacadată, şi de aceea uzurile perforaţiilor, a imaginii şi fonogramei sînt cu mult mai mici. în acest caz, un film poate fi proiectat de peste 1000 de ori, fafă de 600 de ori, cît e posibil cu aparatele de proiecţie obişnuite. în timpul proiecţiei, filmul fiind supus unor eforturi mecanice mai mici, grosimea lui poate fi micşorată de la
0,14***0r 16 mm (în cazul filmului normal) la 0(05-*0,06 mm, ceea ce face posibil ca o bobină să confină metrajul corespunzător unui film întreg şi deci proiecfia să se facă pe un singur aparat. — Mişcarea continuă a peliculei permite folosirea perforaţiilor numai pe o singură parte a filmului, ceea ce
creează posibilitatea măririi cadrului filmului de 35 mm pînă la 18X24 mm. Se preconizează chiar folosirea copiilor de film fără perforafii. — Eliminarea oscilafiilor de vitesă, necesară unei bune citiri a fonogramei, se poate face mult mai uşor. Unele sisteme de compensafie optică folosite în aparatele de proiecţie permii eliminarea obturatorului, ceea ce face ca randamentul sursei de lumină folosife în aparatul de proiecfie să fie mai mare. Prin faptul că fasciculul de lumină nu e obturat, dispare fenomenul de scintilafie şi deci e posibilă proiecfia cu un număr foarte mic de imagini (4-*6). — Absenfa mecanismelor pentru mişcarea sacadată face ca zgomotul aparatului de proiecfie să fie mic, ceea ce are o importanfă mare în special în cazul aparatelor mobile, cari funcfionează chiar în sala de spectacole.
Fabricarea aparatelor de proiecfie cu compensafie optică prezintă însă greutăfi de construcfie mari, cari prezintă următoarele dezavantaje; un slab randament al sursei de lumină, din cauza pierderilor multiple în sistemul de compensare optică. O proiecfie instabilă, cînd din diverse motive vitesa peliculei nu e riguros constantă (de ex. în cazul cînd filmele sînt contractate pe anumite porţiuni). Greutatea eliminării acestor dezavantaje a făcut ca pînă în prezent să nu se treacă la fabricarea în serie a aparatelor de proiecfie pentru ecrane corespunzătoare sălilor de spectacol, compensafia optică folosindu-se numai în mesele de montaj.
î. Compensarea compasului magnetic. Nav.; Operafie prin care se neutralizează efectul cîmpului magnetic ai navei asupra acului magnetic al unui compas marin situat pe navă, astfel încît acesta să fie influenfat numai de cîmpul magnetic terestru. Compensarea se face aşezînd la exteriorul rozei compasului magnefi permanénfi şi piese de fier moale, pozifia acestora fiind determinată prin calcul şi prin verificări practice. Compensarea se execută atît pentru menfinerea aceleiaşi forfe directoare medii în diferite capete (v.), realizînd astfel aceeaşi sensibilitate a acului magnetic pentru orice direcfie a navei, — cît şi pentru anularea deviaţiilor acului.
Compensarea nu poate fi totală, datorită magnetismului semipermanent al fierului moale şi al fierului intermediar al navei (deviaţiile acului magnetic admise fiind de maximum 6°), şi nici definitivă, deoarece forţele deviatoare variază cu latitudinea magnetică.
După natura deviaţiei acului magnetic (v.), care poate fi constantă, semicirculară, cadrantală şi de bandă, se folosesc procedee de compensare distincte pentru fiecare caz.
Compensarea deviaţiei constante, care se datoreşte maselor mici de oţel, asimetrice, de ia bord, nu se efectuează, valoarea acestei deviaţii fiind neglijabilă.
Compensarea deviafiei semicirculare (v.), care se datoreşte în cea mai mare parte componentelor longitudinale şi transversale ale magnetismului permanent al navei şi numai în mică parfe magnetismului temporar indus în fierul moale, se efectuează cu ajutorul unor magneţi permanenţi dispuşi sub compas, atît în planul longitudinal cît şi în planul transversal al navei şi de polaritate inversă cu componentele magnetismului permanent al navei (v. fig. I ). Partea din deviaţia semicirculară datorită magnetismului temporar se compensează cu o bară verticală de fier moale, numită bară Flinders (v. Flinders, bară ~), aşezată în planul longitudinal şi de obicei înaintea compasului.
Compensarea deviafiei cadrantale (v.), care se datoreşte numai magnetismului temporar indus în fierul moale al navei, nu se poate obţine cu magneţi permanenţi, folosindu-se în acest scop sfere de fier moale dispuse lîngă compas, în planul transversal
7*
Compensarea debitelor de alimentare cu apă
100
Compensator
al navei (v. fig. II), cari, magnetizate de cîmpul magnetic terestru, produc deviafii negative ale acului în cadranele I şi III şi deviafii pozitive în cadranele II şi IV, tinzînd astfel să anuleze deviaţia cadrantală,
/. Compensarea deviafiei semicirculare a compasului magnefic. a, b) compensarea componentei longitudinale, respectiv transversale a magnetismului permanent al navei; Í) compas; 2, 3) reprezentarea componentelor longitudinale, respectiv transversale ale cîmpului magnetic permanent al navei; 4, 5) magnet de compensare longitudinal, respectiv transversal.
II. Compensarea deviafiei ca-drantale. a) pentru drum NE; b) pentru drum NV; 1) acul compasului; 2) sfere de compensare.
Compensarea deviafiei de bandă, care se datoreşte forfelor deviatoare orizontale, provocate de masele de fier verticale, la înclinarea navei, se obţine cu un magnet permanent vertical, numit magnet de bandă, dispus sub centrul compasului.
1.	Compensarea debilelor de alimentare cu apă. Alim. apă. V. sub Rezervor de apă.
2.	Compensarea puterii reactive. Élt. V. sub Factor de putere.
3.	Compensarea terasamentelor. Drum., C. f,; Operaţia de repartizare, între diferitele profiluri ale unui traseu, a volumelor de săpătură şi de umplutură de pămînt, astfel încît acestea să fie, pe cît posibil, egale, ţinîndu-se seamă de distanţa medie de transport a maselor respective, în vederea folosirii cît mâi raţionale şi mai economice, la umpluturi, a pămîntului rezultat din săpături.
în acest scop se folosesc construcţii grafice (în special epura Bruckner şi epura Lalanne), întocmite pe baza celorlalte piese scrise ale proiectului, şi cu ajutorul cărora se determină volumele de pămînt cari trebuie transportate în diferitele profiluri ale traseului, distanţele dintre aceste profiluri, distanţele medii de transport, volumul surplusului de pămînt sau al împrumutului de pămînt, ca şi amplasarea depozitelor de pămînt sau a gropilor de împrumut. V. şî sub Mişcarea pămîntului.
4.	Compensator, pl. compensatoare. 1. Tehn.: Sistem tehnic (aparat, mecanism, etc.) care poate efectua compensarea variaţiilor unei mărimi, pentru a restabili un anumit regim de consemn, în funcţionarea sau în utilizarea unei instalaţii mai complexe.
5.	Fiz.: Dispozitiv optic folosit pentru introducerea unei diferenţe de fază cunoscute între cele două componente polarizate linear în direcţii perpendiculare, în cari poate fi considerată descompusă o rază de lumină polarizată fie linear, fie eliptic, cum şi pentru determinarea poziţiei axelor indicatoare (ng> nm< np) a semnului optic al substanţelor cristalizate. în sens restrîns, se numesc compensatoare numai dispozitivele folosite în studiul luminii polarizate eliptic care, prin introducerea unei diferenţa de fază convenabile între cele două componente polarizate linear în unghi drept, poate fi transformată în lumină
polarizată linear. Se deosebesc mai multe tipuri de compensatoare, dintre cari cele mai importante sînt următoarele:
Lama sfert de undă: Compensator alcătuit dintr-o lamă cristalină birefringentă cu feţe paralele, de o astfel de grosime încît produce o diferenfă de drum optic de un sfert de lungime de undă între cele două componente polarizate în două direcfii perpendiculare privilegiate ale unei radiafii incidente mono-cromatice. Diferenfă de drum optic 5 e legată de grosimea e a lamei prin relafia d = (n’-n")e, n' şi n” fiind indicii de refracfie ai materialului din care e alcătuită lama penfru radiá-fia monocromatică respectivă polarizată în cele două direcfii privilegiate. Diferenfă de fază A<P corespunzătoare e dată de
i 2 jtö 2 jţ in' — n") e
=—L..
şi, pentru ö = X/4, e — Prin introducerea acestei diferenţe de fază, o radiafie polarizată linear e transformată în radiafie polarizată eliptic, şi invers. în practică, lamele sfert de undă se confecfionează fie din gips, fie, mai ales, din mică, şi se numesc mică sfert de undă. Lama sfert de undă prezintă dezavantajul de a nu putea fi folosită drept compensator decît pentru radiafie de o anumită lungime de undă.
Paralelepipedul lui Fresnel:
Compensator alcătuit dintr-un paralelepiped de sticlă crown cu indicele de refracfie n— 1,51, tăiat astfel încît o rază de lumină care cade normal pe una dintre fefe să cadă sub un unghi de 54°37' pe cele două fefe paralele pe cari suferă reflexiuni totale (v. fig. /). Dacă pe un paralelepiped Fresnel cade o rază de lumină polarizată linear la 45° fafă de planul de incidenfă, componenta care vibrează în planul de incidenfă ia, prin cele două reflexiuni totale, un avans de jt/2 fafă de componenta care vibrează perpendicular pe planul de incidenfă şi, la ieşire, se obfine lumină polarizată circular. Fafă de lama sfert de undă, paralelepipedul lui Fresnel prezintă avantajul că diferenfă de fază dintre cele două componente perpendiculare e, practic, independentă de lungimea de undă.
Compensatorul lui Babinet: Compensator alcătuit din două prisme de cuarf, de unghi mic la vîrf, şi tăiate astfel încît una. să aibă axa optică perpendiculară pe muchiile prismei, iar cealaltă, paralelă cu muchiile. Cele două prisme pot luneca una fafă de cealaltă, de-a lungul feţei ipotenuze. în acest fel, o rază de lumină care cade perpendicular pe faţa catetă a primei prisme străbate grosimi diferite în cele două prisme şi, deci, diferenţa de fază introdusă poate varia prin varierea diferenţei dintre aceste grosimi prin deplasarea unei prisme în lungul celeilalte (v. fig. II).
>-^l..
I..
D
II. Compensator Babinet. a, c) nicoli; b) compensator; d) lunetă.
III. Compensator Bravais.
Compensatorul lui Bravais: Compensator alcătuit dinfr-o lamă de cuarţ cu feţe paralele C (v. fig. III) de grosime e, aşezate paralel cu o altă lamă B, de grosime variabilă, compusă din două prisme Bi, B2, identice, cari pot luneca una faţă de alta în lungul feţei ipotenuze astfel, încît în orice moment grosimea traversată de lumină e cunoscută. Axa optică a fiecăreia dintre
Compensator
101
Compensator de dilatafie
cele două prisme B i şi B2 e perpendiculară pe axa optică a lamei C. Cînd grosimea totală a lamei B e egală cu cea a lamei C, efsctul celor două lame se compensează şi compensatorul nu are nici o acţiune. Prin deplasarea relativă a celor două prisme B\ şi B2 se variază grosimea lamei B şi compensatorul se comportă ca o lamă a cărei grosime e egală cu diferenfă dintre grosimile celor două lame C şi B.
1.	Topog.: Dispozitiv de construcfie specială, ataşat unui instrument de nivelment geometric (montat de obicei în interiorul lunetei, între obiectiv şi reticul), care asigură automat orizontalizarea axei de vizare a instrumentului respectiv, la care astfel nu mai sînt necesare nivelele torice (nivelă cu bulă de aer, de forma unui tor) de orizontalizare şi nici şuruburi de basculare. Utilizarea acestor instrumente moderne permite asigurarea unei precizii mari a măsurărilor (± 2 mm/b), rezultatele observafiilor nemaifiind afectate de erori provocate de insuficienta precizie a fixării bulei de aer a nivelelor de orizontalizare, în momentul citirilor pe mire.
Compensatorul are un pendul construit în diferite moduri. Astfel,' în fig. / a e reprezentat pendulul 1, suspendat de corpul lunetei, de el fiind fixată printr-un dispozitiv pîrghia 2, care roteşte braful prismei 3. Prin înclinarea lunetei, pendulul se
I. Principiul de construcfie al unor nivele automate, a) nivelă Estei; b) nivelă Ascania; Í) pendul; 2) pîrghie; 3) prismă Smidt; 4) lentilă biconcavă; 5) lentilă biconvexă; 6) prismă; 7) axa de rotire a prismei; 8) fir metalic în formă de V pentru suspendarea prismei 6.
înclină cu unghiul a, iar prisma 3, cu unghiul |3. Potrivit fig. I a, raportul (3/a = <z/£ poate fi reglat prin alegerea corespunzătoare a lungimii brafului a al pendulului suspendat şi a brafului b de suspensiune a prismei.
în fig. I b e reprezentat un instrument care are la lunetă un teleobiectiv cu lentila pozitivă 4 şi lentila negativă 5, iar la o distanfă egală cu jumătatea distanfei focale a lentilei 5 e aşezată o prismă specială 6. Această prismă se roteşte pe axa 7, suspendată cu ajutorul unor fire metalice 8 (în formă de V) de corpul lunetei. Cînd luneta se înclină cu unghiul a, prisma specială se înclină cu unghiul (3. Raportul dintre unghiul de rotire a prismei şi unghiul de înclinare a lunetei depinde de dimensiunile geometrice ale sistemului de suspensiune, de diametrul axei şi de pozifia centrului de greutate al sistemului mobil fafă de axa de rotafie a prismei. Prisma specială realizează răsturnarea completă a imaginii date de lunetă, datorită cărui fapt aceasta se obfine dreaptă; focalizarea se realizează prin prisma 1.
în fig. II e reprezentată schema optică â lunetei unui alt instrument de nivelment automat. După trecerea fasciculului de raze prin obiectivul ifprin lentila 2 şi prin lentila de focalizare 3, razele se reflectă de Ia sistemul de prisme 4 şi 5 şi se îndreaptă spre refeaua de fire reticulare.
II. Schema optică a unui instrument de nivelment automat.
I) lentila obiectivului; 2) lenfifă biconcavă; 3) lentilă biconvexă de focalizare; 4) prisme fixe; 5) prismă prinsă cu fire de ofel (6) de corpul lunetei.
Prismele 4 sînt fixe, iar armaturile lor sînt fixate pe placa de bază, care e înşurubată în corpul lunetei. Armatura prismei de
compensare 5 e prinsă de aceeaşi placă cu patru fire de ofel a căror grosime e de 0,1 mm. Aceste fire s*nt fixate pe placa de bază şi pe armatura prismei 5. în fig. II e reprezentată o singură pereche de fire, fixate pe placa de bază în punctele A şi B şi de armatura prismei în punctele C şi D. La deplasările acesteia, firele se înclină foarte pufin în punctele A, B, C şi D. De armatura prismei e fixată o tijă care trece printr-o deschidere în placa de bază — între prismele fixe — şi are în partea superioară o greutate de alamă. Prisma 5, suspendată cu fire, şi axa, formează un sistem mobil, care poate să oscileze liber, ca un pendul. Firele sînt întinse cu greutatea sistemului pendular şi în limitele mişcării prismei egale cu ±0,1 mm; din punct de vedere practic, ele nu sînt supuse Ia încovoiere. Fiecare fir îşi «păstrează elasticitatea la încărcări pînă la 500 g şi se rupe la încărcări de 1 kg, dar în realitate încărcarea e de numai 5*-*10 g. Centrul dé greutate al întregului sistem pendular e mai sus decît linia CD.
Mărimea unghiulară a înclinării prismei de compensare, necesară conform condifiei de mai sus, se obfine datorită inega-lităfii distanfelor AB şi CD (AB e mai mare decît CD) şi a mărimii deplasării centrului de greutate al sistemului în raport cu linia CD.
Cînd luneta are pozifie orizontală, sistemul e în echilibru.
în acest caz, linia care trece perpendicular pe CD, prin centrul de greutate al sistemului pendular, şi punctul de inter-secfiuneal prelungirilor firelor, va fi verticală. în cazul cînd luneta e înclinată cu un unghi <x, centrul de greutate ocupă pozifia cea mai joasă, datorită proprietăfi lor sistemului pendular; patrulaterul firelor—care se formează — îşi schimbă forma, ceea ce produce înclinarea prismei cu un unghi egal cu 3 a.
2. ~ aerodinamic. Av.: Dispozitiv adaptat Ia profundor, Ia planul de direcfie sau la aripioare, penfru a micşora momentul de articulafie (de şarnieră), reducînd la valori acceptabile forfa pe care pilotul trebuie să o exercite la manşă sau la palonier. Compensatorul se realizează prin suprafefe de comandă terminate cu nişte suprafefe mici articulate pe şarniere, cari la deplasarea suprafefelor de comandă sînt deplasate automat în sens contrar, micşorînd momentul de şarnieră al supra-fefei de comandă.
O	altă solufie e aceea a suprafefei planului-cîrmă (planul vertical de direcfie) extinsă peste axa de articulafie.
3.	~ de cadru. Te/c.: Condensator cu două statoare şi un rotor, montat în paralel cu bornele de ieşire ale unui cadru electromagnetic (v.), avînd rotorul pus la pămînt şi servind la eliminarea efectului de antenă şi a nesimetriei capacităţilor fafă de pămînt ale părfi lor cadrului.
Compensatorul nu mai e necesar la un cadru ecranat electrostatic, sau la un cadru cu mijlocul pus la pămînt şi la care tensiunea se culege între mijloc şi un capăt.
4.	~ de dilatafie. Tehn., Alim. apă, Mş.: Element de construcfie care se intercalează, din distanfă în distanfă, pe porfiuni le lungi, drepte, de conducte pentru fluid (apă, abur, fifei, gaze calde, etc.), spre a permite dilatafia longitudinală a acestora, compensînd variafia lungirii produse din cauza diferenfelor de temperatură. Compensatoarele se montează între două reazeme fixe ale conductei. La conducte verticale (de ex. în coloanele verticale din instalafiile de încălzire centrală), punctele fixe se stabilesc de cele mai multe ori aproximativ la jumătatea înălfimii coloanelor, lăsînd liberă dilatafia conductelor spre extremitafi. Ele se folosesc, de exemplu, la construcfia conductelor interurbane de petrol sau de gaz, la conductele de încălzire centrală, la conductele cari leagă diferitele unităfi ale unei rafinării de petrol, etc. — Compensatoarele se mon-
Compensator de íoraj
102
Compensator de lichid
f".
/f
tează pufin pretensionate Ia temperatura ambiantă, astfel încît la o mică creştere de temperatură curba să ajungă în pozifie normală.
C o m p e n s a f o a r e I e de 1 e a v ă netedă în formă de feavă cu un cot, de U sau de liră ori de cerc (v. fig. /), sînt cele mai simple. De cele mai multe ori, ele se construiesc pe şantier şi prezintă avantajul siguránfei în exploatare (nu au îmbinări demontabile, garnituri de etanşare). Capacitatea lor de preluare a dilatafiei e determinată de înălfimea de construcfie h, care e în general foarte mare şif deci, îngreunează folosirea acestor compensatoare. Compensatoarele de feavă cu cot se folosesc la trasee la coturi impuse de situafia locală de montaj. Sin. (parfial) Dinisbog, Expan-sion, Liră de dilatafie,
Compensatoarele de feavă cutată au dimensiunile mai mici decît primele. Ele se montează în conductă, pretensionate cu o lungime egală cu jumătate din dilatafia pe care pot să o preia.
Compensatoarele lenticulare (v. fig. II a) se folosesc la presiuni mici (pînă ia 5 at) şi preiau dilatafii de 10**■ 15 mm de fiecare element lenticular.
/.
Compensatoare de feavă netedă.
a) în formă de cot; b) în U; c) în formă de liră; d) în formă de cerc; h şi I) înălfimea, respectiv I ungimea de construcfie; Í) piesă de lemn introdusă penfru fensio-nareacompensaforului fa montaj.
II. Compensatoare cu asamblare cu flanşe. a) compensator lenticular; b) compensator cu burduf; c) compensator cu furtun metalic; î) cot cu flanşe; 2) furtun metalic cu flanşe terminale; 3) garnitură; 4) bară.
Compensatoarele cu furtun m e t a I i c (v. fig. II c) reclamă schimbarea direcţiei conductei.
III. Compensatoare cu presgarnifură, penfru conducte de presiune.
I) manşon cfe dilatafie; 2) tub intermediar; 3) conductă; 4) garnitură; 5) inel presgarnifură.
Compensatoarele cu burduf (v. fig. II b) se execută din aliaje speciale (tombac, crom-moiibden) şi se folosesc pentru presiuni pînă la 25 at şi dilatafii pînă Ia 150 mm.
Compensatoarele cu presgarnifură (v. fig. III) se folosesc pentru conducte cu diametrul pînă la 600 mm, şi cu presiuni relativ mici (6—10 at), din cauza etanşeităfii lor imperfecte. Ele se montează în conductă întinse la lungimea maximă de construcfie. Sin. Manşon de dilatafie.
î. ~ de foraj. Expl. petr.: Piesă cilindrică adaptată la troliul de foraj hidraulic percutant, cu suspensiune elastică, folosit în trecut pe şantierele petroliere. Ea avea rolul de a acumula, în timpul cursei descendente a prăjinilor de săpat, o parte din energia produsă prin accelerarea maselor şi de a o reda balansieruiui în timpul cursei ascendente.
2. ~ de lichid. Tehn. mii.: Rezervor suplementar al unei guri de foc, din care lichidul pătrunde în cilindrul frînei de recul, cînd lipseşte lichid în cilindru, sau în care pătrunde lichidul din cilindrul frînei, cînd acesta se dilată şi depăşeşte volumul cilindrului. Compensatorul e un regulator automat al cantităfii de lichid (ca volum) din cilindrul frînei de recul, necesar pentru a compensa influenfa temperaturii asupra variafiei volumului de lichid, care e mult mai importantă decît asupra cilindrului frînei (în care se găseşte acest lichid). La tragerile prelungite, lichidul se încălzeşte şi se dilată, astfel încît revenirea fevii în pozifia inifială ar fi incompletă, dacă nu ar exista un compensator; de asemenea, lâ întreruperea tragerilor, lichidul se răceşte şi îşi micşorează volumul, ceea ce înseamnă că, fără compensator, vitesa de recul maximă şi vitesa de revenire maximă ar creşte.
Se construiesc diferite tipuri de compensatoare de lichid, şi anume compensatoare hidropneumatice, cu resort sau cu supapă.
Compensatorul hidropneumatic se compune dintr-un rezervor umplut parfial cu lichid, care e situat în prelungirea cilindrului frînei de recul şi e separat de acesta printr-un perete cu un orificiu, şi în care se introduce aer sub presiune, atît cît permite spafiul rămas liber (v, fig. a). Cînd tragerea se prelungeşte, lichidul trece din frî-nă în compensator (printr-un tub) şi aerul e comprimat.
Cînd tragerea se întrerupe şi lichidul se răceşte, aerul sub presiune din compensator împinge lichidul în spa-fiul rămas gol în cilindru, pînă cînd acesta se umple.
Compensatorul cu resort se compune dintr-un rezervor cu lichid, care e situat în prelungirea cilindrului frînei de recul şi e separat de acesta printr-un perete cu mai multe orificii, şi în care se poatedeplasaun piston sub acfiunea unui resort (v. fig. b).
Excesul de lichid din cilindrul frînei trece în rezervorul compensatorului, deplasînd pistonul acestuia şi comprimînd resortul,Cînd volumul lichidului din cilindru scade, resortul împinge lichidul în cilindru,prin intermediul pistonului.
Compensatorul cu supapă se compune dintr-un rezervor umplut parfial cu lichid, care e situat în prelungirea
Compensatoare de lichid, a) hidropneumatic; b) cu resort; c) cu supapă; 1) cilindrul frînei de recul; 2) compensator; 3) perete separator cu orificii! 4) pistonul frînei de recul; 5) iub; 6) resort; 7) supapă; 8) lichid; 9) aer sub presiune.
cilindrului frînei de recul şi e separat de acesta printr-un perete cu un orificiu, şi în care se găseşte o supapă solidară cu pistonul frînei (v. fig. c). Acest compensator nu permite lichidului să treacă din cilindru în
Compensator de nivel
103
Compensator
compensator, la revenire, şi din compensator în cilindru, la recul,— aceste treceri fiind posibile numai cînd volumul lichidului din cilindru variază,
î. ~ de nivel. M/ne; Transportor folosit în circuitele automate de la rampele pufurilor de extracfie cu pante automotoare, pentru ridicarea vagonetelor la cota necesară circulafiei automate, compensînd astfel diferenţa de nivel, fafă de talpa galeriei, a cotei căii de circulafie, pierdută de vagonét în circulafia sa pe pantele automotoare. Tipul uzual de compensator de nivel e un transportor cu lanf şi cu came (căfei), constituit din următoarele părfi principale (v. fig.); schelăria metalică 1, fixată sub calea de rulare a vagonetelor 2, pe o fundafie de beton sau de zidărie 3;
încît grosimea ansamblului să poată fi variată după voie. Prin deplasarea (care poate fi citită pe o riglă divizată) a uneia dintre cele două prisme fafă de cealaltă, compensatorul devine un ansamblu dextrogir, respectiv levogir, după cum prin această deplasare grosimea lamei Cj devine mai mică, respectiv mai mare decît a lamei C^.
5.	Compensator. 3. Elf.: Maşină electrică rotativă, folosită penfru îmbunătăţirea factorului de putere în refelele de curent alternativ.
Se deosebesc compensatoare sincrone şi compensatoare cu colector.
Compensator de nive/ cu ianf fară fine şi cu came. a) vedere longitudinală; b) secfiunea A-A.
lanful fără fine 4 (lanf calibrat, lanf Gali, sau lanf cu role), echipat cu căfei cu role 5 pentru prinderea şi împingerea vagonetelor (căfeii agăfîndu-se fie de osie, fie de un suport sudat sub cutia vsgonetului); dispozitivul de antrenare 6, cuprinzînd motorul, reductorul şi roata stelată, montat la capătul superior al instalafiei; dispozitivul de întoarcere 7 şi întindere a lanţului, dispus la capătul inferior al instalafiei; opritoarele basculante 8, fixate fie de schelăria metalică, fie între şină şi contraşină (pe toată lungimea instalafiei), cari servesc la prinderea vagonetelor scăpate din came, cînd se rupe lanful sau cînd se întrerupe funcfionarea motorului; prin basculare, opritoarele permit trecerea vagonetelor numai în direcfia înaintării pe rampă.
Funcfionarea compensatorului de nivel consistă în mişcarea continuă a lanfului fără fine care, prin intermediul căfei lor, împinge vagonetele pînă la nivelul superior al compensatorului, de unde vagonetele sînt preluate de alte instalaţii sau rulează, datorită gravitafiei, în continuare, pe pantele automotoare.
Unghiul de înclinare al compensatoarelor de nivel e de maximum 15°, fiind condifionat de asigurarea stabilităfii longitudinale a vagonetelor, iar lungimea lor nu depăşeşte 20 m.
Productivitatea compensatoarelor de nivel depinde de numărul căfeilor şi de vitesa de deplasare a lanfului; în general v = 0,3—0,4 m/s.
2.	~ de reacfiune. Av.: Sin. Compensator aerodinamic.
3.	s** magnetic. Nav.: Aparat folosit în navigafie pentru corectarea deviafiilor acului busolei produse de masa metalică feroasă a unei nave.
4.	Compensator. 2. F/z.: Dispozitiv oplic folosit în compunerea anumitor polarimetre, pentru a compensa rotafia luminii polarizate datorită prezenfei, pe traseul unui fascicul luminos, a unei substanfe optic active. Dispozitivul cel mai des folosit în acest scop e compensatorul SoleiI (asemăn ator cu compensatorul Bravais), alcătuit dintr-o lamă de cuarţ dextrogir Cd, tăiată perpendicular pe axa optică asociată unei lame levogire C/, alcătuită din două prisme deplasabile una fafă de cealaltă astfel,
W//////Z///7777WÁ
Compensator sincron: Motor sincron supraexcitat şi funcfionînd în gol (v. Maşină sincronă), care absoarbe de la refea numai puterea activă necesară acoperirii pierderilor sale şi produce o putere reactivă a cărei valoare se reglează cu ajutorul curentului de excitafie, Maşina funcfionează deci practic capacitiv, cu cos <p = 0. Prin puterea reactivă produsă, maşina compensează puterea reactivă absorbită de celelalte receptoare (în majoritatea cazurilor inductive), astfel încît între centrala electrică şî punctul în care e montat compensatorul, circulafia puterii reactive se reduce sau se anulează.
Dacă motorul sincron în gol e subexcitat, el absoarbe putere reactivă, înrăutăfind şi mai mult factorul de putere al refelei. Cînd la consumator există motoare sincrone mari cu mers continuu (pentru acfionarea compresoarelor, a pompelor, a ventilatoarelor, etc.), ele pot îndeplini şî rolul de compensatoare, dacă funcfionează supraexcitate; în acest caz, motoarele sincrone trebuie supradimensionate fafă de puterea necesară acfionării.
Compensatoarele sincrone se folosesc economic la puteri mari, în general peste 200 kVA, deci în general la consumatori importanfi, sau în stafiuni centrale cari deservesc mai mulfi consumatori cu factor de putere redus. Ele se instalează în încăperi închise sau în aer liber, de cele mai multe ori la bare de tensiune înaltă (3 sau 6 kV).
Pornirea se face prin aceleaşi procedee ca la motoarele asincrone, adică pornirea în asincron (prin cuplare directă la refea, cu bobină de reactanfă, sau cu autotransformator) şi pornirea cu motor de lansare. La pornirea în asincron (în special pornirea prin cuplare directă sau cu bobină de reactanfă)# curentul absorbit din refea e relativ mare şi din acest motiv pornirea în asincron se utilizează în refele puternice. Pornirea cu motor de lansare poate fi utilizată în orice refea. în fig. I e reprezentată schema de pornire cu bobină de reactanfă : Se* deschide întîi întreruptorul l2 şi se închide apoi întreruptorul 11;
Compensator
104
Compensator
după pornire se scurt-circuitează întreruptorul l2l care scurtcircuitează bobina L, şi se excită compensatorul C în curent continuu. în fig. II e reprezentată o schemă de pcrnire cu motor de lansare, care nu reclamă sincronizarea exactă. Se închide întreruptorul /j şi motorul asincron Ma (cu inele sau
/. Schemă de pornire cu bobină de reactanfă.
în scurt-circuit) lansează compensatorul sincron C. Se excită compensatorul pînă cînd curentul alternativ absorbit devine minim şi se închide întreruptorul l2; apoi se aduce excitafia compensatorului la valoarea normală.
Schemele pot cuprinde şî automatizări, ca de exemplu reglarea tensiunii, reglarea puterii reactive sau automatizarea pornirii [(incluziv sincronizarea).
Afară de efectele directe, obfinute prin îmbunătăţirea factorului de putere, compensatoarele sincrone contribuie la reglarea tensiunilor în refele, prin reglarea circulafiei puterilor reactive, cum şi la mărirea stabilităfii dinamice a refelelor.
Compensator cu colector: Maşină auxiliară rotativă, de curent alternativ trifazat, cu colector, de construcfie specială, legată prin periile sale cu circuitul rotoric al unei maşini asincrone (de obicei de putere mare) şi excitată prin circuitul rotoric al maşinii asincrone, folosită pentru îmbunătăţirea factorului de putere al maşinii asincrone, iar uneori şî pentru reglarea turafiei, în montaje numite în cascadă (v. Montaj în cascadă maşină asincronă-maşină auxiliară, sub Cascadă, montaj în ~). Alte maşini auxiliare — convertisorul de frecvenfă, generatorul polifazat cu colector, comutatoarea — folosite ia montaje în cascadă cu aceleaşi caracteristici ca mái sus, dar cu excitafia pe alte căi, nu sînt considerate maşini compensatoare.
în montajul în cascadă, compensatorul cu colector produce la bornele sale o tensiune de aceeaşi frecvenfă cu frecvenfă tensiunii electromotoare induse de cîmpul învîrtitor în circuitul rotoric al maşinii asincrone (frecvenfă alunecării) şi defazată cu aproximativ jt/2 înaintea acestei tensiuni electromotoare, în cazul reglării turafiei, această tensiune are şi o componentă în fază sau în contrafază cu tensiunea electromotoare indusă în circuitul rotoric al maşinii asincrone. După modul în care e excitat compensatorul, se deosebesc; compensatorul cu colector autoexcitat; compensatorul cu colector excitat în derivafie; compensatorul cu colector excitat în serie; compensatorul cu colector cu excitafie rotorică.
Toate maşinile compensatoare funcfionează ia turafii mult suprasincrone fafă de cîmpul lor învîrtitor; astfel, comutafia se produce în condifii grele, şi colectorul trebuie să aibă dimensiuni mari.
Compensator cu colector autoexcitat: Compensator cu colector avînd un stator cu o înfăşurare de autoexcitafie în scurtcircuit, sau chiar cu o colivie (v. fig. III).
Funcfionarea e asemănătoare celei a compensatorului cu excitafie rotorică.
Printr-o anumită dimensionare a înfăşurărilor, tensiunea electromotoare produsă de compensator poate fi adusă la un defazaj de ji/2 înainte fafă de tensiunea electromotoare indusă în circuitul rotoric al maşinii asincrone. Co-mutafia e în oarecare măsură îmbună-tăfită prin efectul compensator al fluxului de către înfăşurarea de autoexcitafie.
Mărimea tensiunii la bornele compen- III. Compensator cu colec-satorului se reglează prin variafia	for autoexcitat.
turafiei compensatorului sau prin de-	i)	rotor	cu	colector;	2)	sfa-
calarea axială a statorului fafă de ro-	tor	cu	înfăşurare	în	scurf-
torul compensatorului. Sin. Compensator circuit; 3) rezistenfă regfa-Kozicek.	bilă.
Compensator cu colector excitat în derivafie: Compensator cu colector avînd un stator cu înfăşurare de excitafie legat de asemenea la inelele maşinii asincrone (în derivafie cu circuitul său rotoric, v. fig. IV). Funcfionarea e asemănătoare celei a compensatorului cu excitafie rotorică. Reglarea tensiunii la colector se realizează prin variafia turafiei compensatorului sau prin variafia unor rezistenfe în serie cu înfăşurarea statorică de excitafie. Reglarea fazei tensiunii la colector se realizează prin decalarea periilor pe colector sau printr-un montaj corespunzător al fazelor înfăşurării de excitafie.
I
IV. Compensator cu colector excitat în derivafie.
1) rotor cu colector; 2) stator cu înfăşurare de excitafie; 3) reostat de reglare.
V.	Compensator cu colector excitat în serie.
Í) rotor cu colector; 2) stator cu înfăşurare de excitafie în serie.
Compensator cu colector excitat în serie: Compensator cu colector avînd un stator cu o înfăşurare legată în serie cu circuitul său rotoric (v. fig. V). Funcfionarea e asemănătoare celei a compensatorului cu excitafie rotorică. Acest compensator se execută uneori cu două garnituri de perii pe perechea de poli; maşina asincronă trebuie să aibă de asemenea două garnituri de inele, între cari se leagă fazele rotorului, fiecare garnitură de inele fiind legată la o garnitură de perii. Reglarea tensiunii la colector se realizează prin variafia turafiei compensatorului, iar în anumite cazuri şî prin decalarea periilor pe colector. Reglarea fazei tensiunii la colector se realizează prin decalarea periilor pe colector. Compensatorul cu o garnitură de perii se foloseşte atît penfru îmbunătăţirea factorului de putere cît şi pentru reglarea turafiei; compensatorul cu două garnituri de perii, permifînd reglarea independentă â mărimii şi a fazei tensiunii prin simpla decalare a periilor pe colector, se foloseşte în montajele penfru reglarea turafiei. Sin. Compensator Nehlsen.
Compensator cu colector cu excitafie rotorică: Compensator cu colector avînd un rotor cu colector, identic cu al maşinilor
Compensator
105
Compensator
de curent continuu, şi un stator fără înfăşurare (v. fig. V/), servind numai la completarea circuitului magnetic. în cele mai multe cazuri, statcrul lipseşte complet, rotorul se execută cu crestături închise, liniile de cîmp iar se închid prin coroana
1	Ţ
9	2	-
W—j
VI.	Compensator cu colector cu excitafie rotorică.
Í) rotor cu colector; 2) stator	VII. Toba rotorului ia compensatorul
fără înfăşurare.	fără	stator,
rămasă între crestături şi periferia rotorului (v. fig. VII). Colectorul are trei perii pe perechea de poli, legate cu ineieie unei maşini asincrone. Curentul rotoric /2 al maşinii asincrone, de frecvenfă /2 —sf(fe frecvenfă refelei şi s e alunecarea maşinii asincrone), produce în compensator un cîmp învîrtitor cu turafia nc=6Q fs/pc (pc e numărul perechilor de poli ai compensatorului). Antre-nînd rotorul compensatorului în acelaşi sens cu cîmpul învîrtitor cu turafia nc (printr-un motor separat sau prin transmisiuni de la maşina asincronă), în rotorul compensatorului se induc tensiuni electromotoare, de frecvenfe sf independente de nc, dar de mărime proporfională cu nSc—nc. Pentru nc<rtsc, aceste tensiuni electromotoare sînt defazate cu jt/2 în urma curentului /2 şi produc înrăutăfirea factorului de putere, iar pentru nc> nsc (compensatorul e antrenat la turafii suprasincrone), aceste tensiuni electromotoare sînt defazate cu jt/2 înaintea curentului 12 şi produc îmbunătăţirea factorului de putere al maşinii asincrone. Variafia turafiei influenfează şî mărimea tensiunii electromotoare induse, respectiv a tensiunii la bornele compensatorului.
Penfru îmbunătăfirea comutafiei se pot folosi crestături sau poli de comutafie (în acest caz compensatorul are şî stator). Sin. Compensator Leblanc.
1.	Compensator. 4. Elf.: Aparat electric de măsură bazat pe metoda compensafiei (v.) — şi care serveşte la măsurarea de tensiuni electrice, de curenfi, puteri sau rezistenfe electrice, cum şi la verificarea şi etalonarea instrumentelor electrice de măsură. Sin. Potenfiometru.
Construcfia compensatorului diferă după felul curentului (continuu sau alternativ), după precizia măsurărilor şi după modul de funcfionare. Reglarea echilibrului se face de obicei manual (compensator cu reglaj manual), dar se poate face ş) automat (compensator cu reglaj automat).
Compensator de curent alternativ:	Com-
pensator folosit în curent alternativ penfru măsurarea şi verificarea tensiunilor electromotoare sau a tensiunilor la borne, cu condifia ca tensiunile în opozifie cari se compară să fie sinusoidale şi de aceeaşi frecvenfă. Se compune din următoarele părfi principale: o rezistenfă de măsurare constituită dintr-un ansamblu de rezistenfe etalon neinduciive, la bornele căruia se stabileşte tensiunea reglabilă (de comparafie); un galvanometru cu vibrafii (instrumentul indicator de zero), şi sistemul de alimentare, care foloseşte, pentru alimentarea rezistenfei de măsurare, refeaua electrică de studiat, fie printr-un regulator de fază sau un alternator cuplat pe acelaşi arbore cu alterna-torul refelei, fie prin transformatoare statice alimentate de la refea.
Pentru măsurări de tensiuni cari depăşesc limita superioară de măsură a compensatorului se foloseşte un divizor de tensiune, ca şi pentru un compensator de curent continuu (v,).
în curent alternativ e necesar un reglaj cu două variabile independente al tensiunii de comparafie. După modul de realizare a acestui reglaj, compensatoarele de curent alternativ se
împart în compensatoare cu coordonate polare (sau compensatoare polare), şi compensatoare cu coordonate rectangulare (sau compensatoare complexe).
Compensator de curent alternativ cu coordonate polare: Compensator de curent alternativ la care sînt reglate în mod independent amplitudinea şi faza tensiunii de comparafie. Reglajul fazei se obfine fie prin intermediul unui regulator de fază O, fie prin intermediul unui alternator cuplat pe acelaşi arbore cu âlternatorul refelei (ambele alfernatoare au acelaşi număr de poli).
în primul caz (v. fig. Í), compensatorul se compune din rezistenfa de măsurare constituită din: decada de bază 1 şi un fir conductor calibrat ab (legate în serie), Ia care e conectată decada de shunt 2; regulatorul de fază O (monofazat) cu înfăşurarea statorului di-fazată, avînd curenfii din circuitele acesteia de-fazafi prin intercalarea într-unul din circuite a
capacităfii C şi a rezis- /1 Compensator de curent afternativ cu co-tenfei R, reostatul Rr pen-	ordonate	po!	are.
tru reglarea intensităfii
curentului în rezistenfa de măsurare, a cărei valoare e indicată de ampermefrul etalon A; galvanometrul cu vibrafii Gv şi divizorul de tensiune D penfru fracfionarea tensiunii de măsurat. Pentru o anumită intensitate a curentului, stabilită cu Rr şi A, căderea totală maximă de tensiune poate fi de 2 V. Prin schimbarea pozifiei manetelor celor două decade, şi prin rotirea rotorului regulatorului de fază O, se poate obfine căderea de tensiune cunoscută U între punctele O şi B, ca mărime (pînă la 2 V) şi ca fază, necesară penfru compensarea, cu ajutorul galvanometrului Gv, a tensiunii necunoscute Ux, aplicată între aceleaşi puncte O şi B. Valoarea tensiunii măsurate rezultă din rezistenfa de măsurare, după pozifia manetelor celor două decade, iar defazajul tensiunii e indicat de regulatorul de fază cu precizia de 0,1°.
în al doilea caz se menfin principiul de măsurare şi construcfia compensatorului din primul caz, cu deosebirea că aici regulatorul de fază e înlocuit cu un stator mobil al unui alternator, care poate fi rotit într-o parfe sau în alta, de la pozifia lui mijlocie, în jurul axei de rotafie a rotorului; unghiul de rotire al statorului indică defazajul tensiunii măsurate.
Compensator de curent alternativ cu coordonale rectangulare: Compensator de curent alternativ Ia care sînt reglate în mod independent două componente în cuadratură ale tensiunii de măsurat, produse prin intermediul unor transformatoare statice.
Se compune (v. fig. II), de obicei, din următoarele părfi: rezistenfele de măsurare, constituite din două fire conductoare calibrate ab şi cd (la cari se pot lega, cu ajutorul unor fişe, cutii de rezistenfe R pentru extinderea limitelor de măsură), avînd punctele mediane m şi n legate între ele; transformatorul T\ pentru alimentarea firului ab, al cărui curent /j se reglează cu reostatul Ri; transformatorul T2 (alimentat de la secundarul transformatorului Ti) pentru alimentarea firului cd, al cărui curent I2 se reglează cu reostatul R2’, divizorul de tensiune D pentru fracfionarea tensiunii de măsurat, şi galvano-
Compensator
106
Compensator
metrul vibrator Gv. în firul ab se produce o cădere de tensiune Ugfy, care e în fază cu curentul /1, iar în firul cd se produce o cădere de ten-
;â>__—
90° fafă de Uay\ reactanfa inductivă a secundarelor celor două transformatoare se neglijează fafă de rezistenfele ohmice, mult mai mari, ale celor două circuite. Căderile de tensiune în firele calibrate Uah şi Ucd fiind uniform repartizate între contactele mobile Kj şi K2, tensiunea necunoscută Ux e dată, în mărime şi fază, de suma geometrică a căderilor de tensiune UXi şi U^ pe porfiuni le m — Ki şi n—K2.
La realizarea echilibrului:
u,-yu*+u*s,
iar defazajul dintre tensiune şi curentul din firul ab rezultă din fg V-UJU^.
Compensator de curent continuu: Compensator folosit în curent continuu penfru măsurarea şi verificarea de tensiuni electromotoare, sau de diferenfe de potenfial electric, ori pentru măsurarea de curenfi, de rezistenfe, de puteri, etc. Principiul de funcfionare e descris la metoda compensafiei (v.). Exemple de compensatoare de curent continuu caracteristice din punct de vedere constructiv:
Compensator de curent continuu cu fir calibrat: Compensator de precizie mijlocie, care se compune, în principal, din următoarele părfi: o rezistenfă de măsurare constituită dintr-un fir conductor calibrat ff (v. fig. III); o rezistenfă de fixare, care se compune dintr-un reostat Rf pentru reglarea intensităfii curentului în rezistenfa de
—I j-------niiirji
A
-O
rd
III. Compensator de curent continuu.
măsurare, a cărei valoare / poate fi indicată de amper-metrul etalon A; o sursă de curent B (care poate fi o baterie de acumulatoare e-lectrice), penfru alimentarea rezistenfei de măsurare, şi o pilă electrică normală sau standard, cu tensiunea electromotoare cunoscută Ei, în serie cu galvanometrul G, legată în opozifie cu sursa B, la firul conductor, prin două contacte (unul fix, iăr celălalt mobil). Pentru măsurare se deplasează contactul mobil pînă cînd acul galvanometrului rămîne la diviziunéa zero, şi pînă cînd E\~rll\, r fiind rezistenfa specifică a firului, iar/1 fiind porfiunea de fir în care se produce căderea de tensiune E\; substituind o altă pilă, cu tensiunea electromotoare necunoscută E2, şi mişcînd contactul mobil pînă cînd echilibrul e, de asemenea, obfinut, £2 = ^2i avem E2 = Eil2/l\. Compensatorul se construieşte cu limita superioară de măsură de cel mult 2 V, şi de aceea penfru măsurări de tensiuni mai înalte decît 2 V se foloseşte un divizor de tensiune, pentru tensiunea necunoscută de măsurat.
Compensator de curent continuu cu reglaj automat: Compensator înregistrator în care toate operâfiile de reglare sînt
Compensator de curent tinuu automat.
II. Compensator de curent alternativ cu coordonate rectangulare.
efectuate de un mic electromotor M (v. fig. /V), comandat de galvanometrul G. Rezultatele măsurărilor pot fi citite direct pe o bandă de hîrtie (mişcată de un mecanism de ceasornic) sau, cînd ating o anumită valoare, instrumentul poate declanşa un sistem de alarmă, sau poate acfiona indirect asupra instalafiei controlate (de ex. reglează alimentarea cu combustibil a unei căldări cu abur, declanşează un întreruptor, etc.).
Compensatorul e compus din următoarele părfi principale: circuitul de măsurare, constituit din mai multe rezistenfe şi dintr-un fir conductor calibrat F; iv un galvanometru sensibil, avînd sub acul lui două contacte cari servesc la conectarea motorului M, şi un dispozitiv cu pîrghie căzătoare, acfionată de acelaşi mecanism de ceasornic, care mişcă banda de hîrtie; o pilă normală En, cu rezistenfa de protecfie q, şi dispozitivul de echilibrare. Dispozitivul de echilibrare, care caracterizează compensatorul automat, e constituit din motorul M, care deplasează contactul mobil pe firul calibrat F, după sensul în care deviază galvanometrul, pînă cînd se realizează echilibrul. Comutatorul C, acfionat de asemenea de mecanismul de ceasornic, se situează după fiecari	s
în pozifia a, pentru a permite măsurarea tensiunii Ux, şi, afară de aceasta, periodic, odată la 1***2 minute, se situează în pozifia b, pentru a permite verificarea constanfei curentului din punte, prin compararea lui cu căderea de tensiune din rezistenfa r3 şi cu tensiunea electromotoare a pilei normale. — Compensatoarele automate sînt folosite pentru măsurări de tensiuni joase, cum sînt cele ale cuplurilor termoelectrice folosite pentru măsurarea temperaturilor, sau pentru măsurarea curenfilor ori a tensiunilor înalte cu shunturi şi rezistenfe adifionale corespunzătoare, sau divizoare de tensiune.
Compensator de curent continuu cu rezistentă mică: Compensator de înaltă precizie pentru măsurări de tensiuni joase, a cărui rezistenfă totală de măsurare nu depăşeşte 100*-*2000, construit, de obicei, după modelul schemei compensatorului de curenf continuu Feussner (v. fig. V). Acest compensator e
caracterizat prin rezistenfa de măsurare (etalon) constituită din cinci decade de bobine de rezistenfă 1—5 (v. fig. V), cari sînt echivalente cu două cutii cu rezistenfe în serie, şi cuplate mecanic, astfel încît fiecare creştere a rezistenfei unei cutii e însofită de o scădere egală a rezistenfei celeilalte cutii, iar
Gompensafor de fază
107
Compensafiei, metoda ~
rezistenfa totală nu-şi schimbă valoarea, şi deci curentul i rămme constant. Căderea de tensiune pentru compensarea tensiunii electromotoare necunoscute E2 e cuprinsă între manetele sau contactele decadelor 1 şi 2. Cu ajutorul acestor manete c şi d se poate varia rezistenfa totală dintre punctele C şi D, şi, totodată, intensitatea curentului i[, respectiv i2, corespunzînd sursei etalon E\, respectiv sursei de tensiune necunoscută £2» opusă curentului i, pînă cînd se obfine echilibrul indicat de galvanometrul G.
Compensator de curent continuu, în trepte: Compensator de construcfie simplificată, de mică precizie, folosind metoda de opozifie simplă, cu posibilităfi de măsurare a diferenfelor dé potenfial numai în trepte, cari pot fi de 1 V sau de 10 V. Rezistenfa de măsurare se compune din trei decade de rezistenfe 1, 2 şi 3, respectiv de 10X100 Q, 9X1000 Q şi 9X10 000 2, conectate în serie şi cu o rezistenfă suplementară de 98,17 Q (v. fig. VI), pe cari sînt însemnate, respectiv, unităfi le, zecile şi sutele de volfi, şi cari indică valoarea tensiunii necunoscute aplicate la bornele X, cînd galvanometrul e la zero. La bornele En se conectează o pilă normală Weston (En= 1,0183 V), iar la bornele G, un galvanometru, pila şi galvanometrul fiind conectate pe o rezistenfă de 101,83 2, iar polaritatea pilei e în opozifie cu a rezistenfei. Intensitatea curentului care trece prin compensator depinde de valoarea tensiunii aplicate, ca şi de pozifia manetelor rezistenfelor variabile. Galvanometrul e la zero numai cînd, prin varierea rezistenfelor din circuit, curentul care trece prin potenfio-metru e de 0,01 A, acesta fiind debitat de însăşi sursa a cărei tensiune se măsoară. Datorită simplicităţii construcfiei, e folosit la verificările de serie ale voltmetreior şi ale watt-metrelor.
1.	Compensator de fază. Telc.: Circuit de corecfie a distorsiunilor de fază ale unei linii de telecomunicafii, prin completarea defazării, astfel încît defazajul total a să fie proporfional cu frecvenfă:
a = t • co -f ag,
unde t e timpul de întîrziere rezultant, al liniei şi al compensatorului de fază luat în ansamblu; co e pulsafia semnalului; #0 e o constantă, t trebuie să fie constant în toată banda de frecvenfă transmisă, sau să varieze cu cel mult: 30—40 ms pentru transmisiunile telefonice; 1 ms pentru o cale de radioficare;
0,25 ms pentru transmisiunile fototelegrafice. ao trebuie să fie egală cu: 2kn penfru transmisiunile telegrafice în curent continuu, unde k e un număr întreg, oarecare, pozitiv sau negativ,* kn, pentru transmisiunile fototelegrafice. Pentru transmisiunile telefonice, <zq poate fi luat oricare (deci şî zero).
Compensatorul de fază trebuie să introducă o atenuare nulă în banda de frecvenfă care se compensează; să aibă drept impedanfă-imagine chiar impedanfa caracteristică a liniei pe care o compensează (considerată de obicei reală şi independentă de frecvenfă egală cu R).
Aceste condifii pot fi îndeplinite de cuadripolii cu elemente reactive, în punte sau în T podit (cari sînt şî cuadripoli (v.) simetrici).
2.	Compensaţie, metodă de Mai.: Procedeu prin care solufia formală a unor ecuafii lineare cu diferenfe finite, obfinută sub formă de serie divergentă (fie prin aproximafii succesive, fie prin iterafie) e făcută efectivă prin adăugarea la termenii seriei a unor constante bine determinate, cari transformă seria în serie convergentă, fără a-i altera caracterul de solufie a ecuafiei considerate.
Exemplu: Pentru ecuafia cu diferenfe finite f (*)-f (%+l) = g(x),
o solufie formală e
f (*)=g M + g (*+1)+ +g (* + »)+ **•
Dacă seria din membrul al doilea e divergentă, se consideră seria	00
FW=£k l* + »)-C„].
0
în care constantele C„ au fost determinate astfel, încît această
1.1
serie să fie convergentă. Astfel, penfru g(x) =—, se ia Cn =— r cu care	x	n
serie convergentă penfru x diferit de un întreg negativ. Func-fiunea continuă să fie solufie a ecuafiei cu diferenfe finite, deoarece două solufii ale acesteia diferă printr-o funcf/une de perioadă egală cu unu, care se poate reduce la o constantă. De aceea constantele Cn pot fi înlocuite chiar prin funcfiuni de perioadă unu, sau prin funcfiuni cari reprezintă dezvoltarea în serie divergentă a unei funcfiuni de perioadă unu.
3.	Compensatei, metoda Eli.: Metodă de înaltă precizie,
utilizată în	măsurile electrice la măsurarea tensiunilor	electromotoare şi	a tensiunilor la borne, prin	comparafia	lor	cu ten-
siunea electromotoare a unui element normal (meioda compensafiei simple), sau cu căderea de tensiune produsă într-o rezistenfă de precizie, de valoare cunoscută (rezistenfa de măsurare),	de un curent auxiliar de	asemenea	de	valoare
cunoscută — şi fixat în prealabil (meioda compensafiei prin subsiiiufie). Instalafia electrică de măsură construită pentru a utiliza metoda compensafiei se numeşte compensator (v.) sau poienfiometru. Sin. Metodă de compensafie, Metodă de opozifie, Metodă potenfiometrică.
Metoda compensafiei e o metodă de zero, care permite în general	ca măsurarea să se poată	face fără	consum de
energie. Se aplică în special în curent continuu, unde se pot construi elemente normale cu tensiunea cunoscută cu foarte mare precizie, constituind cea mai precisă metodă de măsurare a tensiunilor continue şi de verificare şi etalonare a instrumentelor electrice de măsură de curent continuu. în curent alternativ, neexistînd un element normal de curent alternativ analog celui de curent continuu, precizia metodei e mai mică (0,5% sau cel mult 0,2%, fafă de 0,02% şi chiar 0,002% în curenf continuu); de aceea, această metodă se foloseşte în curent alternativ mai mult ca metodă de măsurare în circuitele de mică putere, în cari conectarea unui instrument obişnuit cu citire directă ar dezechilibra curenfii existenfi.
în cu reni continuu se deosebesc următoarele variante ab metodei compensafiei:
VI. Compensator de curent continuu, în frepfe.
Compensaţiei, metoda ~
108
Compensafiei, metoda ~
Metoda compensaţiei prin opoziţie simplă (metoda Pog-gendorf) foloseşte montajul din fig. I, în care En e elementul normal;^ e tensiunea electromotoare de măsurat, G e un galvanometru de curent continuu şi R e o rezistenţă de precizie cu variaţie lineară sau un fir calibrat cu cursor, în momentul în care căderea de tensiune produsă în rezistenţa de măsurare r de către
Ex
curentul — care o străbate R
curentului auxiliar se pune comutatorul galvanometruluiîn poziţia/w, iar Rf se fixează la valoarea 10 000 En (uneori 1000 Ej), En
I. Schema de principiu pentru metoda compensafiei prin opozifie simplă.
II. Schema de principiu penfru metoda compensaţiei prin subsfitufie.
Ex, obţinîndu-se valorile r\, respectiv 7*2, curentul auxiliar i = E/R din rezistenfa r rămînînd acelaşi în fot timpul acestor operaţii. Tensiunea Ex se calculează cu formula Ex — En r2/ri. Această metodă permite măsurarea chiar a tensiunilor electromotoare ale surselor. Tensiunile Ex cari se pot măsura cu această metodă pot avea orice valori, cu observaţia că pentru Ex mai mare decît En'Rlr\-=E (tensiunea sursei auxiliare folosite, de obicei 12--20 V) trebuie folosit un divizor de tensiune.
O schemă mai perfecţionată a metodei compensaţiei prin substituţie e cea din fig. III, după care se execută cele mai răspîndite compensatoare de curent continuu. O baterie de acumulatoare sau de elemente galvanice B alimentează un circuit format din trei rezistenfe legate în serie: Rm, care e rezistenţa de măsurare, Rf — rezistenfa de fixare şi Rr — rezistenfa de reglare. Tensiunea de măsurat se conectează la bornele Exl iar la bornele En se conectează un element normal. G e un galvanometru de mare sensibilitate, care poate fi conectat cu ajutorul comutatorului m-n, fie în circuitul tensiunii de măsurat, fie în circuitul elementului normal. Măsurările efectuate cu ajutorul acestei scheme sînt constituite din două operafii: fixarea mărimii curentului auxiliar i care circulă prin circuitul bateriei B şi a rezistenfelor Rm, Rţ şi Rf (tararea) şi măsurarea propriu-zisă a tensiunii necunoscute. Pentru fixarea
(neglijînd rezistenfa interioară a sursei) e egală cu tensiunea electromotoare a elementului normal, cu care e legată în opozifie, galvanometrul indică lipsa oricărui curent de dezechi-
R
libru şi se poate caicuia Ex din relafia Ex = En——-
Dezavantajul principal	al	acestei	metode	consistă	în	imposibilitatea măsurării tensiunilor	electromotoare propriu-zise,
deoarece sursa măsurată debitează şi ceea ce se măsoară e de fapt tensiunea la borne. Prin această metodă se pot măsura tensiuni Ex de orice valori, cu observafia că pentru Ex<En se inversează locul lor în schemă şi formula devine Ex~En r/R (în acest caz, pila etalon debitează).
Metoda compensafiei prin substituţie (metoda Bouty sau metoda de dublă opozifie) se bazează pe schema din fig. II, în care apare, în plus
fafă de metoda de opo-	[	I
zifie simplă, o sursă de	■==■
tensiune auxiliară E, iar	(c^)	' ° jj	T~
Ex e pusă în aceleaşi f condifii ca şi En, adică	n
în regim de funcfionare	~T ~j
în gol. Operafia de echi-	*—j—’
librare se execută fot prin variafia rezistenfei de măsurare r, însă se execută de două ori: odată pentru £ şi odată pentru
JJ/- Schema de principiu a montajului pentru măsurarea tensiunii prin metoda compensafiei prin substitufie, perfecfionată.
fiind valoarea tensiunii elementului normal, în volfi, cunoscută cu precizia de 10-4 V; se reglează apoi din Rr curentul i, pînă cînd galvanometrul indică lipsa curentului de dezechilibru, cînd există deci relafia: En—i*Rp de unde
i=—=r__________ TAI
Rf 10 000 L J'
Apoi se comută galvanometrul în circuitul tensiunii de măsurat Ex (pozifia n) şi, fără a schimba intensitatea curentului i din circuitul auxiliar, se realizează echilibrul galvanometrului, re-glîndu-se Rx, la bornele căruia se produce căderea de tensiune i ■ Rx aplicată în opozifie lui E . La echilibrul galvâno-
metrului există relafia R
E = i ■ Rv —
%
-TiUlr
-onjuyiir-^
IV,
Schema de măsurare a curenfilor cu compensatorul.
/) la bornele Ex ale compensatorului.
10 000
şi deci Ex se poate determina foarte uşor. Metoda dă rezultate corecte numai dacă tensiunea electromotoare a sursei auxiliare care alimentează schema e constantă.
Metoda compensafiei utilizată în curent cotinuu permite să se măsoare cu foarte mare precizie tensiuni continue (după
V. Schema de verificare a waffmefrelor cu compensatorul,
1) la bornele Ex ale compensatorului; 2) divizor de tensiune.
schemele date în fig. I—I/Í), intensităfi de curent (v. fig. /V), puteri (v. fig. V), rezistenfe (v. fig. V/) şi totodată permite
Compensafie, teorema ~
109
Complex climatic
, Schema de măsurarea rezistenfelor cu compensatorul.
Í) fa bornele Ex ale compensatorului.
etălonarea instrumentelor electrice de măsură de curent continuu. Pentru măsurarea curenfilor se conectează în circuitul curentului care trebuie măsurat o rezistenfă etalon Rq şi se măsoară apoi căderea de tensiune la bornele ei.
Aceeaşi schemă poate servi şi la etalonarea ampermetrelor de curent continuu. Pentru măsuri de puteri şi verificări de wattmetre şi contoare de curent continuu (v. fig. V) se măsoară prin metoda compensafiei, pe rînd, curentul din bobina de curent şi tensiunea aplicată bobinei de tensiune a wattmetru-lui, respectiv a contorului. Pentru măsuri de rezistenfe, acestea se leagă în serie cu o rezistenfă etalon Rq şi în circuitul lor se stabileşte un curent /; se măsoară apoi, pe rînd, cu ajutorul compensatorului, căderile de tensiune la bornele lui Rx şi Rq, menfinîndu-se constant curentul I. Rezultă Rx=Rq UJUq.
J n curent alternativ, ca şi în curent continuu, metoda compensafiei serveşte la măsurarea tensiunilor alternative cari se compensează cu căderea de tensiune de la bornele rezistenfelor de măsurare ale compensatorului (compensafie prin opozifie simplă). Compensarea se determină cu ajutorul unui galvanometru sensibil de curent aliernativ (v.).
Deoarece o tensiune alternativă sinusoidală e determinată atît de amplitudinea, cît şi de faza şi pulsafia ei, schema metodei compensafiei în curent alternativ trebuie să fie alcătuită astfel, încît căderea de tensiune care se obfine pe rezistenfele de măsurare să poată fi reglată atît ca amplitudine, cît şi ca fază, Ia o anumită frecvenfă (v. sub Compensator).
Cu ajutorul metodei compensafiei se pot măsura în curent alternativ, ca şi în curent continuu, tensiuni, curenfi, rezistenfe şi, în plus, fluxul magnetic alternativ şi impédanfele.
1.	Compensafiei, teorema Elf.: O latură pasivă a unei refele electrice de curent continuu, de rezistenfă R, străbătută de curentul I, poate fi înlocuită cu un generator de rezistenfă interioară nulă şi tensiune electromotoare Ue, egală şi de sens contrar cu căderea de tensiune a laturii considerate (Ue=— Rl), fără ca starea electrică a restului refelei să fie schimbată.
Teorema se poate enunfa şi în curent alternativ sub forma: o latură a unei refele electrice de curent alternativ sinusoidal, pasivă şi fără cuplaje magnetice cu alte laturi, de impedanfă complexă 2, străbătută de curentul I, poate fi înlocuită cu un generator de impedanfă interioară nulă şi tensiune electromotoare Ue, de aceeaşi valoare efectivă şi în opozifie de fază cu căderea de tensiune în latura considerată (JJe— — ZI), fără ca starea electrică a restului refelei să fie schimbată.
2.	Competentă. Stratigr.; Capacitatea unui strat de a transmite cît mai departe forfele interioare (eforturile) tectonice pe cari le primeşte. Conceptul de competenfă se utilizează în special în studiul disarmoniilor de cutare şi la caracterizarea morfologică a bolfilor de anticlinale.
O rocă competentă (de ex.: conglomeratele şi gresiile bine cimentate, calcarele compacte, etc.) are tendinfa să dea cute cu rază mare de curbură. Din punct de vedere mecanic, un astfel de tip de rocă are rezistenfă mare la compresiune, un modul de elasticitate mare şi un domeniu de deformafii plastice relativ redus. De aceea, la eforturi tectonice mari, rocile competente, după o cutare relativ moderată, încep să se fractureze
fără laminări anterioare pronunfate. La eforturi tectonice de compresiune exagerate ele dau de preferinfă pînze de şariaj.
O rocă incompetentă (de ex.: marna, argilele, etc.) e din punct de vedere mecanic o rocă pufin rezistentă, cu modul de elasticitate mic, dar cu un domeniu întins de deformafii plastice înainte de ruptură. De aceea ele dau, prin cutare, cute strînse cu bolfi înguste şi au tendinfa de a trece, dacă eforturile tectonice se exagerează, la cute deversate şi apoi la pînze de acoperire.
Variafiile mari şi bruşte de competenfă între formafiunile cari iau parte la alcătuirea unei cute favorizează formarea de disarmonii de cutare (discordanfe false).
Competenfă rocilor e mult influenfată de presiunea litostatică de prezenfa şi natură fluidelor şi de temperatură.
3.	Complement algebric. Mat.: într-un determinant A, format din elementele aik, minorul al elementului aik, afectat de
factorul (— 1 )*"*"*, se numeşte complementul algebric (— 1)Î+^A;& al elementului aik, unde i indică ordinul liniei, iar k indică ordinul coloanei elementului.
4.	Complement aritmetic. Mai.: Diferenfă dintre cea mai apropiată putere a lui 10, superioară unui număr dat, şi însuşi numărul dat. Exemple: Complementul aritmetic al lui 59 e41, al lui 873 e 227, etc.
5.	Complementar, triunghi V. sub Triunghi.
6. Complementară, mulţime	V. sub Mulfime.
7.	Complementare, culori V. Culori complementare.
s. Complementare, unghiuri	V. sub Unghi.
9.	Complet, pl. complete. Tehn. mii.: Ansamblu de unelte, de unelte şi piese, ori numai de piese, cu ajutorul cărora se pot executa integral, în condifiile cîmpului de luptă, anumite lucrări specifice. Uneori, pentru uşurarea transportului, completele sînt ambalate în lăzi împărfite în locaşuri pentru fiecare unealtă sau piesă; alteori, datorită volumului lor mai mare, uneltele sau piesele se transportă neambalate. După natura lucrării la care sînt folosife, completele sa numesc: complet de lemnar, de fierar, de adăposturi, etc.
10.	Complet, spa(iu V. sub Spafiu.
11.	Complex, pl. complexe. 1. Mat.: Spafiu topologic ale cărui elemente sînt simplexe de dimensiune zero (vîrfuri), de dimensiune 1 (muchii), de dimensiune 2 (fefe), etc. închiderea oricărei submulfimi (subcomplex) a unui complex coincide cu mulfimea însăşi. Relafiile dintre diferitele elemente ale complexului sînt cele de apartenenfă şi de incidenfă. Astfel, un vîrf poate aparfine la diferite fefe sau muchii. Două fefe pot avea în comun o muchie sau un vîrf. Complexul e o generalizare a poliedrului, considerînd vîrfurile, muchiile, fetele, etc. acestuia ca elemente primitive, făcînd abstracfiune de faptul că ele sînt formate din puncte. Complexul e o schemă.
12.	Complex. 2. Chim. V. sub Combinafii coordinative.
îs. Complex. 3. Tehn.: Sin. Asamblaj (v. Asamblaj 3).
14.	~ de mobilă. Ind. lemn.: Ansamblu sau subansamblu de elemente de mobilă gata prelucrate. Complexele de mobilă folosife cel mai frecvent sînt: rama, care e constituită din stinghii sau din frize îmbinate în formă de poligon (de multe ori patrulater) cu laturi drepte sau curbe; panoul, care are forma de-placă constituită din panel, placaj, placă de material fibro-lemnos aglomerat, etc.; cutia, care e constituită din patru sau din mai multe panouri asamblate în formă de prismă.
15.	Complex argilo-humic. Ped. V. Argilo-humic, complex
ie. Complex climatic. Geobof.: Totalitatea seriilor evolutive cari converg spre un acelaşi climat (v.). Complexul climatic e deci o colectivitate de asociafii vegatale a căror evolufie se îndreaptă către acelaşi climat, deşi au origini şi compozifii diferite.
Complex critic
110
Complex de drepte
i.	Complex critic. Chim.: Ansamblul produşilor din stările de transifie într-o reacfie chimică. V. sub Reacfie chimică.
•2. Complex de drepte. Geom.: Figură formată de mulfimea dreptelor din spafiu ale căror coordonate plückeriene (v.) sînt funcfiuni determinate de trei parametri independenfi
Pik~Pik (*i» l2> ts)l
astfel încît raporturile lor relative să nu fie toate constante.
Printr-un punct M din spafiu trece o mulfime infinită °°1 de drepte ale unui complex dat formînd un con, conul complexului TM, asociat punctului M.
Corelativ, dreptele unui complex situate într-un plan jc sînt tangente unei curbe Cx din plan, numită curba complexului asociată planului.
Curba Cx e formată din mulfimea punctelor planului n pentru cari conul complexului e tangent la plan, generatoarea de contact fiind tangentă la curba CK.
O curbă C din spafiu ale cărei tangente sînt drepte cari aparfin complexului se numeşte curbă a complexului. O astfel de curbă e tangentă în fiecare punct al ei conului complexului asociat punctului.
Unui punct M al unei drepte D îi corespunde un plan jc/ şi anume planul tangent de-a lungul lui D conului complexului TMt Corespondenfa dintre M şi jt e proiectivă:
(Mi, M2, M^, Af4) = (jti, JÍ2- ^3r %)•
Toate curbele complexului, tangente la D în M, au acelaşi plan osculator care e planul tangent la conul complexului TM.
Dacă (K) e o congruenfă (v. Congruenfă de curbe) a complexului, care confine dreapta D, şi M é un punct focal al lui D în raport cu (i£), al doilea plan focal al dreptei D é acelaşi, oricum ar fi aleasă în complex congruenfă (K).
O suprafafă care e tangentă în fiecare dintre punctele sale la conul complexului respectiv se numeşte suprafafă a complexului. Liniile asimptotice ale unei astfel de suprafefe sînt curbe ale complexului.
O dreaptă a complexului penfru care corespondenfa proiectivă e singulară se numeşte dreaptă singulară a complexului. Unui punct oarecare al dreptei îi corespunde un acelaşi plan, cu excepfia unui singur punct F, al cărui plan corespondent e indeterminat. Corelativ, unui plan oarecare prin dreaptă îi corespunde un acelaşi punct, cu excepfia unui singur plan cp, al cărui punct corespondent e indeterminat.
Toate suprafefele riglate ale complexului cari confin o dreaptă singulară au acelaşi plan tangent în punctul F, care e punctul singular al dreptei singulare.
Punctele singulare F ale complexului sînt situate pe o suprafafă £ tangentă la planele singulare cp şi la dreptele singujare D.
Dreptele singulare formează o congruenfă numită congruenfă singulară a complexului. Una dintre pînzele focale ale ei e suprafafa singularităfilor £•
Dacă locul punctelor singulare e o curbă, planele singulare sînt tangente la această curbă, care e o curbă focală a congruenţei singulare.
în special pentru un complex de gradul al doilea, pentru care conul şi curba sînt de ordinul al doilea, suprafafa singularităfilor e locul punctelor M pentru cari conul TM se descompune în două plane, şi înfăşurătoarea planelor jt, pentru care conica e singulară.
Un complex e special dacă toate dreptele sale sînt drepte singulare. Un astfel de complex e format, fie de mulfimea tangentelor unei suprafefe, fie de mulfimea dreptelor incidente cu o curbă.
în general, un complex poate fi definit şî printr-o ecuafie de forma
f (pi2'"-,p3i) = 0,
/ fiind o funcfiune omogenă în raport cu argumentele pik. Dacă / e o formă algebrică de grad n, complexul se numeşte complex algebric. Conurile F^ sînt conuri algebrice de ordinul nt iar curbele Cx sînt curbe algebrice de clasa n.
Penfru n= 1, complexul se numeşte complex linear. Mulfimea dreptelor unui complex linear cari sînt incidente cu un punct M sînt situate întru-n plan Jt şi mulfimea dreptelor complexului linear situate într-un plan sînt concurente într-un punct.
Un complex linear realizează o corespondenfă între punctele şi planele spafiului numită co relaf ie focală sau sistem nul asociat complexului. în general, această corespondenfă e biunivocă. Dacă complexul e format din mulfimea dreptelor incidente cu o dreaptă A» corespondenfa nu mai e biunivocă şi complexul se numeşte complex special, dreapta A fiind axa complexului.
Unui punct M îi corespunde, în sistemul nul asociat unui complex special, planul format de M şi Ai iar unui plan jt îi corespunde punctul comun planului dat şi axei A-
Pentru complexele cari nu sînt speciale, corelafia focală e
o	corespondenfă proiectivă.
Un complex linear e reprezentat de o ecuafie de forma
r 1 = ^23/>01 + aSl p02 + ^12^03 + ^03P\2 + *02p31 + ^01p23 = S athPlk = 0
şi e special dacă coeficienfii aik verifică relafia ^01^23 + 02^31 + <303^12 = 0. în acest caz, aik sînt coordonatele axei complexului special. Două complexe lineare
n = £ aihPik - r2 = S bihplk=0
determină muifimea complexelor:
Xi n + ^2 T2 = 0,
numită fascicul de complexe lineare, care confine complexele speciale corespunzătoare valorilor parametrilor date de ecuafia
(^■1 ^01 + ^*2 hi) (^1 ^23 + ^2 ^23) + (^1 aQ2 + ^2 ^02) (^1 aSl + ^2^3l) + + (Xi ^03 + ^2 ^03) (^1 ^12 + ^2^12) =:(^)2^f+(^/^)^1^2 + (^A.f — 0
simbolurile introduse avînd expresiile cari rezultă din dezvoltarea primului membru.
în general, un fascicul de complexe lineare admite două fascicule speciale.
Dacă Ti, T2 nu sînt speciale, într-un plan arbitrar Jt, printr-un punct P al planului, care e diferit de polul corespondent în corelafia focală, trece cîte o dreaptă Di, D% din fiecare complex Ti, T2i cum şi cîte o dreaptă Aii A2 din complexele speciale ale fasciculului determinat de Tj şi ^ Aceste patru drepte formează un fascicul, şi anume
(01.02. Al, As) = -i.
dacă
(a, b) = 0
şi, în acest caz, complexele Ti, P2 se numesc complexe in involufie.
Mulfimea dreptelor comune tuturor complexelor lineare ale unui fascicul formează o figură numită congruenfă lineară. Dreptele acestei figuri sînt incidente cu axele complexelor speciale din fascicul, cari se numesc directoarele congruenfei lineare.
Fiind date o dreaptă în spafiu A şi un complex linear T care nu e special, mulfimea dreptelor incidente cu A formează un complex linear special care determină, împreună cu T, un fascicul de complexe lineare care, afară de A» mai confine un complex linear special a cărui axă e o dreaptă A'« Dreptele A» A' se numesc drepte conjugate fafă de complexul linear nespecial T.
Complex de soluri
111
Complexoni
Orice dreaptă a complexului T care e incidenţă cu una dintre cele două drepte A» A' e incidenţă şî cu cealaltă.
Una dintre ele e axa planelor corespondente — plane focale — punctelor celeilalte în corelafia focală asociată complexului I\
Dreptele complexului sînt autoconjugate.
Punctele corespondente, — polii, în sistemul nul, ai planelor paralele cu un plan dat Jt — aparfin unei drepte care se numeşte diametru conjugat direcfiei de plan determinate de jt. Tofi diametrii unui complex linear sînt paraleli cu o direcfie fixă.
Există o singură direcfie de plan căreia îi e conjugat un diametru perpendicular pe ea, care se numeşte axa complexului.
Două drepte conjugate A» A' se proiectează pe un plan perpendicular pe axă după două drepte paralele. Perpendiculara comună a dreptelor A, A' aparţine complexului şi e perpendiculară pe axă.
Pentru orice dreaptă a complexului cáré confine un punct Mq există relafia
g tg a — k,
în care /? = const. = Qo *9 a0) Q e distanfa minimă între dreapta considerată şi axă şi a e unghiul format de dreaptă şi axă. Constanta h e aceeaşi pentru toate dreptele complexului prin Mq.
Complexul F e format de mulfimea binormalelor tuturor elicelor de pas redus h situate pe tofi cilindrii de rotafie din jurul axei. Planul polar al unui punct Mq e planul normal la elicea care confine acest punct.
Pentru £ = 0, complexul e special.
O	mişcare elicoidală avînd ca axă însăşi axa complexului invariază complexul.
Pentru ca să se obfină toate dreptele unui complex linear e suficient să se considere o familie de generatoare rectilinii a unui paraboloid hiperbolic echilater (cu plane asimptote perpendiculare) care să fie supusă tuturor mişcărilor elicoidale cari au axa de simetrie a paraboloidului ca axă.
Cea mai generală curbă care aparfine unui complex linear se obfine, fafă de un reper cartesian, luînd:
x = Vf V), J =	2=|-f(4
k fiind o	constantă diferită de zero,	iar f (u) fiind	o funcfiune
arbitrară de parametrul u.
Pentru i(u) = u3/3 se obfine cubica
2 uZ x = u, y — ult
şi, fiindcă orice cubică din spafiu e transformata proiectivă a acestei cubice speciale, rezultă că orice cubică e curba care aparfine unui complex linear.
Se obfine o altă reprezentare a curbelor de complex luînd
x — u, y=.<$'(u), Z —	—
cp (u) fiind o funcfiune arbitrară	de	parametrul u.
Planul	polar al unui punct	al	unei curbe de	complex	e
planul osculator la curbă în punctul considerat.
Toate curbele de complex cari confin un punct dat au în acest punct aceeaşi torsiune.
î. Complex de soluri. Ped.; Unitate cartografică eterogenă, constituită din două sau din mai multe unităfi taxonomice de sol, cari se deosebesc între ele prin caractere genetice datorite unor variafii ale microreliefului sau ale adîncimii apei freatice. Nofiunea se «utilizează în cartări la scară mare sau mijlocie, cînd unităfile taxonomice prezintă întinderi prea mici spre a fi reprezentate separat pe hartă (v. şî sub Asociafie de soluri).
2.	Complex de sfrate. Geo/.; Succesiune de strate concordante stratimetric (cari nu admit discordanfe unghiulare, ci
numai eventuale discordanfe simple), diferite din punctul de vedere lifologic, cari alternează sau trec lateral unele în altele şi cari sînt cutate împreună (dacă regiunea prezintă structuri secundare de cutare).
Termenul se aplică penfru un pachet de roci în interiorul căruia nu se pot face separări de vîrstă stratigrafică, într-un anumit stadiu al cunoştinfelor asupra geologiei unei regiuni, sau pentru a caracteriza formafiuni le cari constituie coloana stratigrafică a regiunilor mai sumar studiate din punct de vedere geologic. Complexul reprezintă deci o formafiune de obicei comprehensivă. Exemplu: Complexul stratelor de Audia sau al şisturilor negre în literatura geologică mai veche, care a fost separat ulterior în orizontul inferior sferosideritic, orizontul mediu şistos şi cel superior al gresiilor glauconitice. Separarea s-a făcut stratimetric, pe baza rocilor predominante în fiecare orizont, şi stratigrafie, după fosilele găsite.
3.	Complex feroviar. 1. C. f.: Ansamblu format din unităfile feroviare independente (stafii, depouri, ateliere, posturi de mişcare, etc.) situate în jurul unui nod de cale ferată, la distanfe relativ mici una de alta, legate între ele fie prin linii directe sau indirecte, fie prin linii de centură.
Complexul feroviar nu e o unitate administrativă independentă; pentru coordonarea activităfii de mişcare a trenurilor şi a vagoanelor există, în general, în complexele mari, un regulator de circulafie propriu.
4.	Complex feroviar. 2.	C.	/..* Stafie-nod	de cale ferată de
proporfie mare. (Termen impropriu.)
5.	Complex	forestier.	Silv.; întindere	mare de păduri
situate, în general, într-o formafiune geografică bine definită.
6.	Complex linear: Sin. Complex de drepte (v.).
7.	Complex,	număr	V.	sub Număr.
Complex,	reprezentare	în V.	sub Reprezentare
simbolică.
8.	Complexoni, sing. complexon. Chim.: Substanfe chimice cari, în solufii alcaline, au calitatea de a forma complecşi interni sau chelafi, pufin disociabili şi foarte solubili, cu metalele bi- şi trivalente.
Din punctul de vedere chimic, complexonii sînt a-amino-acizi policarboxilici, cu atomul de azot legat de o grupare carboximetil, şi au cel pufin o grupare — N=(CH2—COOH)2-
Cel mai simplu complexon e acidul iminodiacetic,
CH2—COOH
HN
CH2—COOH de la care derivă alfi complexoni, ca:
acidul metiliminodiacetic,
CH2—COOH
h3c-n^
CH2— COOH
acidul feniliminodiacetic, numit şi acidul anilin—N.N — di acetic,
CH2—COOH H5Q—N	,
CH2—COOH
acidul nitrilotriacetic,
CH2—COOH HOOC—H2C—N	, (complexon I),
CH2—COOH
acidul etilendiamintetraacetic (complexon II), a cărui sare disodică e complexonul III. Sînt cunoscute peste 20 de substanfe de tip complexon, de exemplu derivafi ai acidului feniliminodiacetic substitui fi în orto-, meta- şi para-, derivafi tetraacetici ai omologilor superiori ai etilendiaminei, alfi complexoni, în cari acidul acetic a fost înlocuit cu acid propionic, etc.
Complianţă
112
Component independent
Complexonii se folosesc Ia îndepărtarea durităfii apei şi a calciului din pieile tratate cu cenuşă; însă cea mai importantă înfrebuinfare a lor e Ia determinarea volumetrică a unui mare număr de cationi bi- şi trivalenfi.
Aceste noi metode analitice au fost numite complexometrice sau chelafomefrice şi sînt larg răspîndite, datorită uşurinfei de aplicare şi exactităfii lor.
S-au folosit metode complexometrice şî în gravimetrie, în coiorimetrie, la dozări potenfiometrice, polarimetrice şi polaro-grafice.
în ultimul timp s-a întrebuinfat în polarografie, la mascarea unor cationi, acidul 1(2-diaminociclohexan-N.N.N\N'-tetraacetic (complexon IV):
H2
c
h2c/ xch-
CH2—COOH
CH2—COOH CH2—COOH
NaOOC—CH2,
HO OC—CH
n—ch2— ch2—n;
,CH2—COONa CH2—COOH
care e complexonul cel mai mult întrebuinfat; cu acesta se formează, instantaneu, complecşi metalici foarte pufin disociafi în proporfie stoicheiometrică, de un atom de metal la un atom de acid, fără a fine seamă de valenfa metalului:
,ch2—coo-
ch2—coo-
(CH2)2
. Me II
CH2—coo-
ch2—coo-
CH2—COO
CH2—coo-
(CH2)2
Me III
,ch2—co o-
CH2—co o-
După această formulare structurală, prin legarea unui atorn-gram de metal se liberează doi ioni-gram de hidrogen, cari sînt determinafi alcalimetric cu ajutorul unor indicatori com-plexometrici, urmărindu-se, prin schimbarea culorii, disparifia instantanee a ionilor din solufie, la punctul de echivalenţă.
Ca indicator complexomefric se întrebuinfează — la titrarea calciului, a cuprului şi a nichelului — murexidul, numit şî purpurat de amoniu, care din punctul de vedere chimic e 5-barbituriI-imino-barbiturat de amoniu:
NH—CO	CO—NH
oc	^c=n—c^ \:o ,
NH-CO	XC—NH
i
o—nh4
iar la titrarea magneziului, a cadmiului şi a zincului se întrebuin-fează ca indicator Eriochromschwartz T, care din punctul de
vedere chimic e: naftol-(l)-<2 azo 1 > [6-nitro-naftol-(2)-sulfo-nat de sodiu-(4)]:
OH H |
HC^ ^C/ ^C—N = N-
i	li	I
HC	C	CH
V' c
H H
OH I H C—C
-c' V-
\ / /c==c\ hc ;ch
^c-c^
H I N02
SOsNa
H2C	CH—N'
C	CH2—COOH
H2
Au fost indusfrializafi şi întrebuinfafi în mod curent acidul nitrilotriacetic(Trilon A) şi acidul etilendiamintefraacetic(Trilon B, Chelaton 2). Sarea disodică a acestuia din urmă a primit în Cehoslovacia numirea de Chelaton 3
Afară de determinările celor şase metale menfionate, se întrebuinfează metode complexometrice la determinarea fierului, a mercurului, bismutului, manganului, aluminiului, plumbului şi a unor substanfe organice cari au proprietatea de a forma săruri complexe cu unele substanfe. Astfel, perifenul (priscoiui) formează o sare complexă cu iodo-bismutatul de potasiu; hexa-metilentetramina, cu rodanura de cadmiu, etc.; bismutul şi cadmiul se titrează cu complexon III.
Una dintre cele mai importante întrebuinfări ale acidului etilendiamintetraacetic, numit şî EDTA, e ca antidot în otrăvirile profesionale cu plumb ale lucrătorilor din industria poligrafică şi din industria de prelucrare a minereurilor neferoase (plumb); EDTA, sub forma de sare dublă de sodiu şi de calciu, solubilă, introdusă în circulafia sangvină pe cale parenterală, schimbă ionul de calciu cu ionul de plumb, solubilizîndu-l şi uşurînd sub această formă eliminarea lui din organism. De asemenea, sarea sa de sodiu e întrebuinţată în tratamentul hipercalcemiei, micşorînd concentrafia ionilor de calciu a lichidului extracelular. Solufiile de penicilină sînt stabilizate cu EDTA, probabil prin blocarea urmelor de fier.
î. Complianţă, pl. complianfe. F/z.: Mărimea CM care indică gradul de elasticitate corespunzător unui sistem mecanic, definită, în cazul în care sistemul are o mişcare de translaţie, prin raportul dintre mărimea deplasării şi mărimea forfei aplicate, iar în cazul în care sistemul are o mişcare de rotafie, prin raportul dintre mărimea deplasării unghiulare şi mărimea momentului aplicat sistemului.
O formă sub care se poate exprima complianfa unei structuri elastice e şi următoarea:
_d_ Z E'S
[cm/kgf]
unde d e grosimea structurii elastice, E e modulul de elasticitate al structurii şi S e aria structurii pe care se aplică forfa. în cazul sarcinilor dinamice, în relafie se consideră modulul de elasticitate dinamic.
Complianfa e mărimea reciprocă rigidităfii.
în analogiile electromecanice, complianfa e analogă capaci-fătii electrice.
2.	Component, p!. componenţi. Chim. fiz.: Fiecare dintre substanfele sau speciile chimice cari constituie un sistem fizico-chimic omogen sau eterogen. Exemple: o solufie de acid sulfuric în apă are doi componenfi: acidul sulfuric anhidru şi apa; alama e un sistem cu doi componenfi de bază: cupru şi zinc.
3.	~ independent. Chim. fiz.: Numărul de specii moleculare a căror concentrafie poate varia independent într-un sistem eterogen (de ex. aliaj) în echilibru, şi cu ajutorul cărora se poate exprima compozifia fiecăreia dintre fazele sistemului. Exemple: în sistemele cari confin apă, moleculele în stare solidă sau lichidă pot fi polimerizate sau disociate, dar concentrafia acestora nepufînd varia independent, ele constituie un singur component; sistemul CaC03—CaO—C02 are numai doi componenfi (CaO şi C02), deoarece în funcfiune dé ei se poate
Componentă
113
Componenta continuă
exprima şi concentrafia în CaCC>3 a sistemului. Stabilirea numărului componenfi lor prezintă mare importanfă pentru aplicarea legii fazelor la un sistem eterogen.
î. Componentă, pl. componente. Ma/.; Fiecare dintre mărimile scalare sau vectoriale cari fac parte dintr-un sistem (ordonat sau neordonat) de mărimi de aceeaşi natură, cari determină o figură sau o mărime.
2.	~ activă. Elf.: Intr-un circuit electric, componenta armonică a curentului electric permanent sinusoidal, în fază cu tensiunea. Sin. Componentă wattată.
Expresia componentei active e:
/7	UR	U	nu P
Ia = / COS <p =— = g- cos q> = GU = JJ .
unde U e tensiunea aplicată circuitului; / e curentul; Z e impe-danfa; R e rezistenfa; G = R/Z2 e .conductanfa; qp e decalajul curentului fafă de tensiune; P e puterea activă.
3.	~ ciclosfrcfică. Meteor. V. sub Vînt.
4.	~ continuă. Telc.: Valoarea medie a semnalului de televiziune, definită fie pentru o succesiune de imagini, fie pentru o imagine, fie numai pentru o linie din cuprinsul unei imagini, căreia îi corespunde o valoare medie a iluminării respective.
Componenta continuă a semnalului de televiziune nu e o mărime constantă, ci variază de Ia o succesiune de imagini la alta, respectiv de la o imagine la alta sau de la o linie la alta (v. fig. I). Ea cuprinde totalitatea componentelor de frecvenfe foarte joase ale semnalului (pînă la 0 Hz), cari
îl
lid
ji.A
AnAnl*1!
A
I. Semnal video care apare ia bornele de ieşire afe unui circuit de legătură RC, cînd valoarea medie a semnalului variază brusc la timpul f.
sînt practic blocate de cuplajele capaciiive dintre etajsle de videoamplificare. Iluminarea medie corespunzătoare componentei continue permite, printre altele, să deosebim, de exemplu, o scenă de noapte de una de zi sau o succesiune de scene cu iluminări medii intermediare.
în semnalul video cu componentă continuă, nivelul negrului e stabilizat — sau „axat" — la o valoare constantă. în absenfa componentei continue, semnalul video se axează în mod automat în jurul unei valori medii, astfel încît variafiile de tensiune să fie simetrice fafă de axa de referinţă (v. fig. II).
de înaltă frecvenfă, la cinescopul de la monitoarele de control sau al receptorului de televiziune, la anumite camere videocap-toare, la anumite amplificatoare de corecfie şi formare a semnalului, la extragerea semnalelor de sincronizare, etc.
Folosirea semnalului video cu componentă continuă în locurile indicate mai sus conduce la îmbunătăţirea randamentelorşi a cali-tăfii răspunsurilor. La emifătoare, prin aceasta se asigură o folosire mai completă a tuburilor de recepfie şi se îmbunătăfesc condifiile de modulare. Semnalul fără componentă continuă avînd
o	amplitudine mai mare cere un interval de modulare cu circa 60% mai mare, încărcînd astfel în mod inutil tuburile şi deformînd semnalul în etajele inferior sau superior al acestora. în cazul existenfei componentei continue, nivelul final al impulsiilor undei purtătoare are valori precise, fapt care contribuie foarte mult ca la recepfie să se asigure o stabilitate bună a sincronizării şi să se poată aplica reglajul automat al amplificării. La receptoare, lipsa componentei continue dă imagini distorsionate, fără contrast, nu asigură posibilitatea extragerii semnalelor de sincronizare şi conduce la o folosire anormală a tuburilor finale de video-frecvenfă.
Montajele pentru restabilirea componentei continue pot fi mai simple sau mai complexe. Ele folosesc ca niveluri de referinfă fie vîrfurile impulsiilor de sincronizare, fie palierul impulsiilor de ştergere. în funcfiune de aceasta se deosebesc două metode de refacere a componentei continue: utilizarea detecfiei de vîrf (v. fig. III) şi utilizarea unui circuit de deschidere comandat de impulsii exterioare (v. fig. /V).
în prima metodă se foloseşte redresarea unei părfi din vîrful impulsii lor de sincronizare corespunzătoare suprafefei S| (v. fig. V), obfinîndu-se astfel o aliniere
suficient dé bună a nivelurilor impulsiilor de sincronizare şi, în consecinfă, şî a nivelurilor impulsiilor de ştergere şi de negru.
III. Amplificator echipat cu dispozitiv de restabilire a componentei continue, cînd semnalul e pozitiv.
a) cu componentă continuă; b) fără componentă continuă; c) fără componentă continuă şi cu iluminări medii diferite; li') nivel de tensiune nulă; 22') componentă continuă; 33') nivelul iluminării medii (componenta continuă a semnalului lipsit de impulsii de sincronizare).
Solufia ideală penfru transmiterea componentei continue ar fi utilizarea amplificatoarelor de curent continuu. Cum acest lucru e legat de dificultăfi mari, se folosesc montaje speciale, cari să refacă această componentă acolo unde se impune ca semnalul video să o confină, şi anume: la atacul etajului modulat
IV.	Schema unui dispozitiv de restabilire a componentei continue cu circuit de duodiode
Astfel suprafefele cuprinse între noua axă (v. fig. V b) şi anvelopa semnalului sînt în acelaşi raport ca şi rezistsnfa diodei în sens direct nd şi rezistenfa de sarcină R\	—	Rd/R).
Această metodă conduce la o uşoară instabilitate a nivelurilor de negru, în funcfiune de confinutui părfii semnalu'ui corespunzătoare imaginii.
Metoda a doua realizează o aliniere mai precisă a nivelurilor impulsiilor de ştergere. Axarea semnalului se face cu ajutorul diodelor Di şi D2 (v. fig. /V) la comanda semnalelor
Componentă confravariantă de tensor
114
Componente, sisteme de ~ simetrice
exterioare. Momentul deschiderii acestora se produce imediat după trecerea impulsiilor de sincronizare pe palierul impulsului de ştergere, realizînd o fixare permanentă a tensiunii acestuia
V. Semnal de televiziune, a) fără componentă continuă; b) cu componentă continuă restabilită prin detecţie de vîrf.
la aceeaşi valoare. Această metodă se foloseşte de obicei în instalafiile de emisiune.
î. ~ confravariantă de tensor. V. Contravariantă, componentă ~ de tensor.
2.	~ covariantă de tensor. V. sub Tensor.
s. ~ de tensor. C/c. Fiecare dintre mărimile algebrice contravariante, covariante, respectiv mixte, cari definesc un tensor de un ordin oarecare în raport cu un sistem de referinfă dat.
4.	~ de vector. 1. Clc. v., Fiz.: Fiecare dintre vectorii diri-jafi de-a lungul a n direcfii necoplanare într-un spaţiu cu ^dimensiuni, a căror sumă vectorială e egală cu vectorul dat (componentele vectoriale ale vectorului după trei direcfi i necoplanarej.
5.	~ de vector. 2. C/c. v.; Valorile proiecfiilor oblice ale unui vector pe n direcfii necoplanare din spafiul euclidian, afectate de semnul plus sau minus, după cum sensul pozitiv ales pe direcfie e îndreptat din spre proiecfia originii spre proiecfia extremităfii lui, sau invers (componentele scalare ale vectorului după n direcfii necoplanare). Proiecfia se face prin hiperplane paralele cu hipsrplanele de coordonate. Această accepfiune a termenului derivă din componentele contravariante ale vectorilor, cari se utilizează în calculul tensorial pentru cazul în care vectorii de bază ai sistemului de coordonate sînt versori.
Dacă A[, A2, A'n sînt proiecfiile vectorului A pe n orientări independente, de versori u\, u2l un, cari formează o bază în spafiul euclidian cu n dimensiuni:
A = A\u\ -\-A2u2-\~ ••• -\-A^un.
Dacă sistemul de coordonate e caracterizat prin n vectori de bază e\, e2,—,en, cari nu au valori absolute egale cu unitatea, componentele algebrice ale unui vector A sînt mărimile scalare A\, A2, •••, An, cari permit ca vectorul să fie prezentat sub forma
= A\e\ -j~A2e2-j- ••• + Anen.
Se deosebesc două clase de componente algebrice (contra-variante, respectiv covariante), după cum vectorii e^ reprezintă baza directă eit respectiv baza reciprocă e'it obfinută din cea directă cu ajutorul relafiei:
în definirea vectorului prin componentele sale algebrice se consideră vectorii drept tensori de ordinul întîi. V. şî Contra-variantă, componentă ~ de tensor; v. şî sub Tensor.
e. ~ de vector. 3. C/c. v.: Fiecare dintre proiecfiile ortogonale ale unui vector pe tangenta la curbele locale de coordonate ale unui^sisfem de coordonate ortogonale. Aceste componente sînt egale cu produsele vectoriale ale vectorului A prin versorii ui tangenfi local la curbele de coordonate:
A~A V
7.	^ dewattată. V. Componentă reactivă.
8.	~ geostrofică: Sin. Forfa deviantă a Pămîntului. V. şî sub Vînt.
9.	~ reactivă. Eit.: într-un circuit electric, componenta curentului electric permanent sinusoidal în cuadratură cu tensiunea, considerată pozitivă cînd curentul e defazat în urma acesteia. Sin. Componentă dewattată.
în cazul unui circuit care confine în serie o rezistenfă cu o bobină (de inductivitate L) şi un condensator (de capacitate C). expresia componentei reactive a curentului fafă de tensiunea la borne e:
. U(Lm~cJ UX U ,	Q
Ir = I sin cp=------^2-------
unde U e tensiunea la bornele circuitului; I e curentul; 2 e
impedanfa; X = Zco -	e reactanfa; B = X/Z2 e susceptanfa;
C co
cp e defazajul curentului fafă de tensiune; Q e puterea reactivă.
10.	~ waftafă. V. Componentă activă.
11.	Componente, sisteme de ^ simetrice. Eit.: Fiecare dintre sistemele polifazate simetrice de mărimi armonice, în cari se poate descompune aditiv un sistem oarecare nesimetric, poli-fazat, de mărimi armonice de aceeaşi frecvenfă.
Un sistem [5] de m mărimi armonice sinusoidale de aceeaşi frecvenfă, considerate într-o ordine dată (secvenfa sau succesiunea sistemului), în care sînt numerotate de la 1 la m, se numeşte sistem polifazat (m-fazat). Acest sistem se reprezintă geometric (sau în complex) prin m fazori V\, V2, •*, Vm, da module egale cu valorile efective ala mărimilor corespunzătoare, unghiul a doi fazori (vectori „temporali") oarecari fiind egal cu defazajul mărimilor armonice corespunzătoare (v. fig. I a).
I. Reprezentarea geometrică a sistemelor m-fazafe (m=5). a) sistem nesimetric [5]; b) sistem simetric omopolar [5<j ]; c) sistem simetric
direct, de ordinul	j;d) sistem simetric invers, de ordinul	j‘
Un sistem polifazat se numeşte simetric, dacă toate mărimile armonice componente au aceeaşi valoare efectivă (aceeaşi amplitudine), iar defazajele dintre mărimile consecutive sînt
egale între ele şi egale cu—-k (k — Q, 1, 2,	m—1).
Un sistem polifazat se numeşte nesimetric, dacă cel pufin una dintre condifiile de mai sus nu e îndeplinită.
Un sistem simetric se numeşte omopolar, sau de ordinul 0 (şi se notează cu [5*0] sau cu [S/J), dacă defazajul a două mărimi consecutive e nul (& = 0); în acest caz, toate mărimile
Componente, sisfeme de ~ simetrice
115
Componente, sisfeme de ~ simetrice
sînt egale şi în fază şi tofi vectorii reprezentativi sînt egali şi paraleli (v. fig. I b).
Un sistem polifazat se numeşte direct (de succesiune directă, de secvenfă directă), dacă o mărime oarecare 1+1 e defazaiă în urma mărimii l corespunzătoare. Un sistem simetric direct e de ordinul k (şi se notează cu [S^J). dacă mărimea 1+ 1 e în urma
mărimii l cu defazajul	(1=	1, 2, m; &=1, 2,—, m-l);
m
în acest caz, fazorul	e	r°M	cu	<n	sensul	acelor unui
ceasornic fafă de	ceea	ce,	cu	ajutorul	operatorului	de
. 2 ic
1
rotatie a — e
1	- 0 = V —!)f se scrie (v- f'9- * c):
O)
V
(.*) =a~kViJi)
dl+\'
Un sistem polifazat se numeşte invers (de succesiune inversă, de secvenfă inversă), dacă o mărime oarecare /+1 e defazată înaintea mărimii . corespunzătoare. Un sistem simetric invers e de ordinul k (şi se notează cu [.S^j), dacă mărimea
1-M e înaintea mărimii l cu defazajul ------------k (/ = 1, 2, m\
?=1, 2, ■•*, m— 1); în acest caz, fazorul	e	rotit
2	jt , cu -—k m
în sens trigonometric fafă de Vff, ceea ce se scrie (v. fig. I d): (2)
. 2x
Operatorul de rotafie a-e ™ (j = V~1) satisface evident următoarele relafii
a0 = am = a~m=a±rm=1	{r întreg)
(3)	ak = ak+m = ak-m = ah±rm
m - 1	m
k=o	k-1
Rezultă imediat că un sistem w-fazat simetric, direct, de ordinul k, e identic cu un sistem m-tazat simetric, invers, de ordinul k' = m—k
(4)	[ S<*>]=[	; v% = v£~*h	(1=1,	2,
Orice sistem omopolar e interpretabil ca un sistem direct (sau invers) de ordinul k = 0, sau k — m,
Un sistem polifazat [5] e descompus în sistemele polifazate
(5)ii	••■» [S]„ (şi se scrie simbolic [5‘] = [S]i-l-h [£]„), dacă
fiecare fazor al lui [S] e suma fazori lor omologi (cu acelaşi număr de ordine) ai sistemelor [S]i, ••*, [5]^.
în polifazat (m fiind oarecare), teorema fundamentală a componentelor simetrice afirmă că un sistem [5] polifazat, oarecare, dat, poate fi descompus aditiv într-un singur mod într-un sistem omopolar [50] şi în m— 1 sisteme simetrice directe numite sistemele de componente simetrice ale sistemului dat. (Descompunerea se poate face, evident, şi într-un sistem omopolar şi m— 1 sisteme simetrice inverse.) Simbolic:
(5)	M=IXM^Mtf >]+ -	-
adică
vi = v0+vy+v^+ - +K
í72=^0 + tf~1í7á(l) + tf~M2)+ •••
(6)	K3= V0 + cT2V^> + cT* 4- - + a-2(m~1 W™-')
Vm = V0 + a-^V{P + a-^‘- '>F<2> + ■■■
... +a-(M—0 {m—\)y[tn—\)'
unde Vv V2, Vs,—,Vm sînt fazorii cari constituie sistemul [5];
T/(0	,~^TĂk)	*—2krAk)	—(w—1) hT}{k)
* d ' a vd > a *d ' "’a	*	d	S|nt	fazorii cari constituie sistemele simetrice directe	de	ordinul	k(k~
= 1,	, m—\)] V0, V0, V0, ••• ,V0 sînt fazorii (egali) ai siste-
mului simetric omopolar [S0*|-
Componentele simetrice ale sistemului w-fazat [5], respectiv ale sistemului de fazori Vlt V2,”m,Vm, sînt primii fazori (fazorii principali) V0, V# \	•••	,V^~^, ai sistemelor de componente simetrice [sj,	•••	definifi de rela-
ţiile (6). Tinînd seamă de proprietăfile (3) ale operatorului de .2x
rotatie a — e m (; = V — 1), relafiile (6) se mai scriu sub forma:
Vi=va+vp+vp + " +vidm~')
V2 = V0 + am~' V{J} + am~2V^] + - + aV{dm~'1
(7)
V3=V0 + am-2 V^J} + am~AV{P + - + a2V{f~1 ^>
v*-= Vo+*v{l1+«2v{a)+- +
astfel încît toate puterile lui a să fie pozitive.
Componentele simetrice se calculează cu relafiile
m
_1_ /-m
(8)
Vo=~(Vi+V2 + Vs + - + Vm)
y(J) = ~ (Vi +«V2	+ - +s*~'vm)
Vd' (?i +a2F2+a4V3 + ... +a2lm~')Vm)
V(»>-^=2JVI +a(m~')V2 +a2(m~1)V 3 +-m'
-.+«(-')(-DFW)
obfinute prin rezolvarea sistemului de ecuafii (7).
Prin utilizarea sistemelor de componente simetrice, toate relafiile cari există între sisteme de mărimi polifazate se pot exprima prin relafii între componentele simetrice corespunzătoare. Sistemele de componente simetrice sînt utilizate în special în studiul refelelor trifazate de cürent alternativ sinusoidal.
în trifazat (m — 3), teorema fundamentală a sistemelor de componente simetrice afirmă că un sistem [5] trifazat oarecare, dat, poate fi descompus într-un singur mod într-un sistem omopolar [SJ, un sistem direct [SJ şi un sistem invers (teorema lui Stokvis-Fortescue).
Deoarece la m — 3 se pot considera numai sisteme de primul ordin (&= 1), rezultă din (4) că M=K,)]=[5'2)]- iar
[siHsj,)>[42)]-
Componente, sisteme de ~ simetrice
116
Componente, sisteme de ^ simetrice
Dacă V\, V2, V3 sînt fazorii sistemufui [S]___________(v. ^[g. II),
Vd, a2Vd, aVd sînt fazorii sistemului	Vit &Vsînt
/y
[S]=[^11 Vt, Fj.
fazorii sistemului [[íj, iar V0, V0, V0 sînt fazorii sistemului M. în conformitate cu teorema fundamentală avem
Vi-V' + Vt + Vi (9)	V^V'	+	JVi	+	aVi
V* = v o + aVj + aZV;
(cazul particular pentru w=3_al ralafiilor (7)).	__
Componentele simetrice V0 (componenta omopolară), Vd (componenta directă) şi Vi (componenta inversă) ale fazori lor V\t Vít V3 sînt date de
(10)
V0~—W 1 +K2 + V3)
^â = Y^i+aV2+a2V8) Vi = Y(yi + a‘V2 + aV3)
(cazul particular pentru m = 3 al relaţiilor (8)).
Componentele simetrice ale unui sistem dat de fazori se pot determina analitic, calculînd pe V \, V2 şi ^3 în cantităfi complexe, cu relafia (10), sau se pot determina grafic (v., de ex., fig. III).
dacă rezultanta celor trei fazori e nulă, sistemul nu are componentă omopolară. Determinarea componentei directe Vi » face adunînd la V\ fazorul V2 rotit înainte cu 2 jt/3, iar la aceasta se adună fazorul V3, rotit în urmă cu 2 jt/3; se construieşte rezultanta şi se ia 1/3 din ea. Determinarea componentei inverse Vj se face adunînd la fazorul V\ fazorul V2 rotit în urmă cu 2 jt/3, la aceasta se adună fazorul Vq, rotit înainte cu 2 jt/3; se construieşte rezultanta şi se ia 1/3 din ea. Există şî alte metode grafice, cari prezintă diferite avantaje.
Se numeşte grad de disimefrie, respectiv grad de asimetrie, cîtul dintre valoarea efectivă a componentei inverse, respectiv omopolare, şi valoarea efectivă a componentei directe. Dacă aceste mărimi sînt sub 5%, sistemul se consideră practic simetric.
Puterea aparentă complexă se exprimă, cu ajutorul componentelor simetrice, prin relafia
(11) S = Vi I\ + K27| +V3/5 = 3K/’ + 3 vdrd + 3 vji
Sisteme trifazate de tensiuni, de curenfi, fluxuri magnetice, etc se întîlnesc de exemplu în problemele de refele şi instalafii elec_ trice trifazate. în refeaua din fig. IV, de exemplu, curenfii Ii,I2J3t tensiunile de fază V\, V2 V3 şi tensiunile de linie (între faze)
IV, Refea trifazata.
1, 7, 3) conductoare de fază; 0) conductor neutru; G) generator trifazat în stea; R) receptor trifazat în stéa; L) linie trifazată cu fir neutru.
£/23, Usi, U\2 constituie sisfeme trifazate, în general nesimetrice, decompozabile în sisteme directe, invérse şi omopolare. Jinînd seamă de relafiile dintre tensiunile de linie şi cele de fază 23 ~ V2 — V3, etc.), componentele simetrice ale primelor Ud, Ut, U0 sînt complet determinate de componentele directă Vd şi inversă V^ale ultimelor şi nu depind de componenta omopolară V0 a acestora, adică nu dapind de punctul neutru la care se raportează. Considerînd fazorii în ordinea indicată mai sus, se obfine:
(12)
Ud=-iÍ 3V,; U-ji 3Vit U0 = 0.
III. Determinarea grafică a componentelor simetrice ale unui sistem trifazat Vlt Vit l'V
Determinarea componentei omopolare V0 se face construind rezultanta celor trei fazori V\, V2 şi V3 şi luînd 1/3 din ea;
în circuitele cu caracteristici lineare, prezenfa componentelor simetrice se manifestă în diferite feluri. Astfel, componenta directă produce într-un mofor electric cîmpul învîrtitor direct, deci cuplul util; componenta inversă produce un cîmp învîrtitor de frînare; componenta omopolară a curenţilor unei linii echilibrate prin transpuneri produce inducfie în liniile vecine, etc.
Măsurarea componentelor simetrice se poate face independent, pentru fiecare componentă în parte, cu ajutorul unor montaje speciale de măsură (v. Filtru de componente simetrice).
Utilizarea sistemelor de componente simetrice în calculul curenfilor şi al căderilor de tensiune e uneori avantajoasă, în cazul refelelor trifazate dezechilibrate — şi în particular la determinarea curenfilor de scurt-circuit. Metoda devine foarte utilă în cazurile în cari refelele confin elemente dinamice echilibrate (de ex. maşini electrice trifazate),
Componente, sisteme de ~ simetrice
117
Componente, sisteme de ~ simetrice
ai căror parametri se determină experimental mai uşor în funcfiune de componentele simetrice ale tensiunilor şi curenfilor. în cazul receptoarelor dezechilibrate ale refelei, metoda nu simplifică totdeauna calculele.
Dacă saturafia maşinilor din refea e neglijabilă, se poate aplica principiul superpozifiei — şi regimul nesimetric al oricărei refele trifazate poate fi considerat ca o suprapunere ă trei regimuri simetrice: omopolar, direct şi invers.
Dacă unui receptor pasiv (static sau dinamic) perfect echilibrat i se aplică un sistem simetric de tensiuni de o anumită secvenţă, curenfii produşi vor forma un sistem simetric de aceeaşi secvenfă, iar raportul dintre reprezentarea în complex a tensiunii şi reprezentarea în complex a curentului, pentru fiecare fază în parte, e constant şi reprezintă impedanfa de secvenţă corespunzătoare. în * acest caz sînt valabile relafiile:
(13)	V=Z010-,	Vd=ZdJd-,	Vi-ZJi,
iar pentru receptoarele echilibrate statice în stea (v. fig. V)se obfine
Z0 = Z + 2Zm + 3ZN;
(14)
2^2,. = 2-2ll|l
7 o-
3	o—
Qo-
AWVWWWW—
A/WWWWVVV-
AW/WVWWV^
HZZh
V.	Receptor static echilibrat în stea V/. Receptor dinamic echilibrat în stea cu fir neutru.	cu fir neutru.
unde Z0 e impedanfa omopoleră, Zd e impedanfa directă, Zi e impedanfa inversă, 2 e impedanfa proprie a unei faze a receptorului, Zm e impedanfa mutuală dintre două faze oarecari ale receptorului, iar ZN e impedanfa firului neutru.
Pentru receptoare dinamice echilibrate, cari sînt elemente nereciproce de circuit (v. fig VI), se obfine:
(15)
Z0=Z+Zm+Z’m + 3ZN-t Zd=Z+a2Zm+aZ'm; Z^Z+aZ+aZZ' ,
în cazul general, relafiile dintre componentele simetrice ale tensiunilor şi curenfilor sînt:
(16)
Vo = \oo lo + îoird + io/» ; Vd~ o + ^doîd+\i?i '•
Vi=îiJo +ţ>:d'id+ţio~ii •
unde Z0, Zd, Zit Zjy au aceleaşi semnificafii ca mei înainte,
2	reprezintă impedanfa proprie a unei faze, Zm impedanfele mutuale dintre faze în sens direct şi Z'm, impedanfele mutuale în sens invers (nsreciprocitatea implică Zm^Z'm).
Dacă unui receptor pasiv dezechilibrat (static sau dinamic)
i	se aplică un sistem simetric de tensiuni de o anumită secvenfă, curenfii produşi vor forma în general un sistem nesimetric, iar tensiunea de o anumită secvenfă va fi funcfiune de toate componentele simetrice ale curenfilor. în aceste cazuri nu se mai pot scrie relafii de forma (15) şi nu se pot defini impe-danfele Z0, Zd, Z{ cari să fie independente de regimurile de funcfionare ale refelei.
unde \ 0,	sînt	impedanfe	de	calcul	(în	ssnsul	că	pot
avea în general parte reală negativă, iar cele cu indici diferifi nu sînt pur imaginare, ca impedanfele mutuale propriu-zise şi, prin urmare, nu se pot concretiza prin elemente reale de refea).
Pentru receptoarele statice dezechilibrate (v. fig. Vil), expresiile acestor impedanfe de calcul sînt:
ţoo = ~^~ [2i+22-f-23+2(223 4- 23i 4*2]2)]; îdo =	+^2 4-2s —(223 + Z31 4* 2J2)];
ţ>id — ~3" C2i u 22 4 rt2234-2(2234-d23i -h<^2212)];
(17) %di = \ [Z1 + a2Z2 + aZ3 + 2(Z2] + a2Z3l + aZl2)]: Kod ~ %dd~~Ţ [Zt + aZ2 + a2Z3 — (Z23+aZgi + a2Zj2)]’
ţoi= iii ~~ş~ [2i 4-^222 + ^23 — (223 + (?223i 4* ^2i2)],
în cari 2i, Z2l_Zş reprezintă impedanfele proprii ale fazelor, tar 2^, 223, 231, impedanfele mutuale (2i2 = 22i, 22s=232, 231=213). Dacă între fazele receptorului nu există cuplaje mutuale, se obfine:
^00 ^>do ^>io ^0'	^di ii ţ>oi ~~ ^>i’> ^>ţd ^>od ~~ ^>dd ~ ^>d’
Mărimile ţ0, %d, se numesc	zi	*
uneori impropriu impedanfe omopolară, directă şi inversă — şi nu trebuie confundate cu Z0, Zd
şi Zi-
In cazul receptoarelor dinamice dezechilibrate, toate im-pedanfsle de calcul sînt în general diferite una de alta.
Calculul reg i m u r //or nesimetrice ale refelelor trifazate cu ajutorul sistemelor de componente simetrice se efectuează, de obicei, în modul următor:
Dacă nesimetria provine din cauza nesimetriei tensiunilor electromotoare, se descompun aceste sisteme de tensiuni în componentele simetrice corespunzătoare, obfinîndu-se trei probleme de regim simetric, corespunzătoare celor trei secvenfe, unde ajunge să se efectueze calculele numai pentru una dintre faze. Astfel se determină componentele simetrice ale curenfilor cu ajutorul cărora se calculează curenfii.
Dacă nesimetria provine atît din cauza nesimetriei tensiunilor electromotoare din refea, cît şi din cauza dezechilibrului unora dintre receptoarele refelei, se aleg ca necunoscute auxiliare tensiunile la bornele receptoarelor dezechilibrate, obfinîndu-se astfel o refea echilibrată (constituită numai din receptoarele echilibrate), căreia i se aplică, afară de tensiunile electromotoare propriu-zise, şi sistemele de tensiuni la bornele receptoarelor
2°-
k
VII. Receptor static dezechilibrat în stea fără fir neutru.
Componentele unui sistem dinamic
118
Comportare retrogradă
dezechilibrate. Astfel, problema se reduce la cazul precedent. Curenfii de diferite secvenfe din reţele vor depinde şi de componentele simetrice corespunzătoare ale tensiunilor la bornele receptoarelor, cari sînt necunoscute. în general, dacă m e numărul acestor receptoare, numărul necunoscutelor auxiliare introduse în plus va fi 3 m. Pentru determinarea acestor necunoscute vor fi necesare 3 m ecuafii suplementare, distincte de cele obfinute prin aplicarea teoremelor lui Kirchhoff refelelor ds diferite secvenfe. Aceste 3 m ecuafii se obfin scriind relafiile dintre tensiunile la borne şi curenfi, pentru fiecare fază a receptoarelor dezechilibrate, şi exprimîndu-Ie apoi în funcfiune de componentele simetrice corespunzătoare, sau utilizînd direct relafiile de tipul (16), pentru fiecare receptor dezechilibrat în parte.
De obicei, cazurile simple, cari interesează în practică, se pot concretiza pe o schemă echivalentă (valabilă numai în cazul considerat) de conexiuni, a refelelor de diferite secvenţe, care permite determinarea componentelor simetrice fără a rezolva propriu-zis întregul sistem de ecuafii obfinut. Pentru
Deoarece refelele directă şi inversă sînt echilibrate, toate punctele neutre au acelaşi potenfial — şi pot fi unite între
% ? - A "■
X. Refeaua de secvenţă directă a rebelei din fig. VIII,
ele printr-un fir perfect conductor, care întregeşte circuitul de secvenfă (firul N, N', O).
VIII. Refea trifazată dezechilibrată.
exemplificare, considerăm refeaua din fig. VIII. Ea e constituită dintr-un generator echilibrat cu tensiuni electromotoare simetrice, formînd un sistem direct, din receptorul simetric de impedanfe 2 şi din receptoarele nesimetrice cu impedanfele 2\, Z2, ^3 şi, respectiv, Z\, Z'2şi 2g. Generatorul e caracterizat de mărimile 20, Zd şi 2t-. Conform procedeului indicat, se aleg ca necunoscute auxiliare sistemele de tensiuni U\, U2, £/3 şi U[, U'2, U& cari se descompun în componentele lor simetrice. Fie U0, U d, Ui şi, respectiv, U'Q, U'd, U'it aceste componente. Restul refelei fiind echilibrat, efectuarea calculelor se poate face numai pentru o singură fază (de obicei faza I), pentru fiecare dintre cele trei regimuri.
Se obfin următoarele refele de secvenfe: refeaua omopolară (v. fig. IX), refeaua directă (v. fig. X) şi refeaua inversă (v. fig. XI).
Ál, Refeaua de secvenfă inversă a refeiei din fig .VIII.
Din aceste trei refele se determină componentele simetrice ale curenfilor în funcfiune de U0, Ud, U{, U'0, U'd, U\ şi U; Pentru determinarea celor şase necunoscute auxiliare (U0, Ud, U U'0, Üd, Use scriu relafiile:
= 217],	U'2 — Z2 l2i £/3 = 23/3;
Ui^zJx, Z72=2272,	Z73=2373.
în cari atît tensiunile, cît şi curenfii, se exprimă prin componentele lor simetrice. Celelalte nouă ecuafii, necesare pentru determinarea^ celor nouă_ componente simetrice ale curenfilor
/p /2» /31 I\i /2* ^3 Ş* hi ht hi se obfin aplicînd teorema lui Kirchhoff refelelor de secvenfă omopolară, directă şi inversă (fiecare refea are două noduri şi două ochiuri independente).
1.	Componentele unui sistem dinamic. Mec.: Două sisieme dinamice Si şi I2 iară interacfiune între ele, avînd hamilto-nienii Hi{P\) şi H2(P2), constituie componentele unui sistem dinamic rezultant, cu hamiltonianul H\{Pi) + H2^2)1 al cărui spafiu al fazelor e produsul cartesian al spafiilor Si şi S2 ale componentelor sistemului I = Si-f-S2.
Mai general, e suficient ca H = H{ + //2H----------hamil-
tonienii Hi avînd variabilele separate, pentru ca să putem numi sistemele corespunzătoare hamiltonienilor respectivi, componentele sistemului dinamic rezultant S.
2.	Componentelor» metoda ~ simetrice. Elf.; Metodă de studiu şi de calcul al refelelor electrice polifazate de curent alternativ sinusoidal, care consistă în descompunerea sistemelor de mărimi polifazate nesimetrice în sisteme polifazate simetrice numite sisteme de componente (v.) simetrice sau „coordonate simetrice", şi în rezolvarea relafiilor pe cari le satisfac componentele acestor din urmă sisteme.
Metoda e folosită în special pentru determinarea curenfilor de scurt-circuit în refelele electrice trifazate pentru diferite regimuri de avarii.
3.	Comportare retrogradă. Chim. fiz., Expl. petr.: Comportare, aparent anormală din punctul de vedere al schimbării de stare de agregare, a sistemelor fizicochimice cu mai mulfi com-ponenfi, în care aceştia trec (totdeauna parfial) din stare gazoasă în stare lichidă, prin detentă isoterma (condensare retrogradă), respectiv din stare lichidă în stare gazoasă, prin compresiune isotermă (vaporizare retrogradă). Neglijînd domeniul cu
Compositae
119
Compost
stare solida, un sistem cu un singur component prezintă o regiune de existentă a stării lichide (la presiuni mai înalte, respectiv la temperaturi mai joase decît cele corespunzătoare curbei care reprezintă legătura dintre temperatură şi tensiunea de vapori) şi o regiune de existentă a stării gazoase (de cealaltă parte a acestei curbe). La un astfel de sistem, o încălzire isobară suficientă {A->B) sau o detentă isotermă suficientă (£)->£) produc vaporizare. dacă presiunea, respectiv temperatura, sînt mai joase decît cele critice. — Analog, un sistem cu mai mulfi componenţi de compozifie dată prezintă o regiune de existenfă a fazei lichide unice, la presiuni mai înalte, respectiv la temperaturi mâi joase decît cea definită de curba AC de început de fierbere (sau de sfîrşit de condensare), o regiune BC, de existenfă a fazei gazoase unice, la presiuni mai joase, respectiv la temperaturi mai înalte decît cele definite de curba de început de condensare (sau de sfîrşit de fierbere), dar şi o regiune de existenfă a două faze, lichidă şi gazoasă, în echilibru între curbele AC şi BC.
Raportul dintre cantitatea de lichid şi cea totală de fluid e o mărime caracteristică a sistemului, funcfiune de presiune şi de temperatură. în domeniul difazic, locul geometric al punctelor de egal confinut procentual de lichid e reprezentat de o familie de curbe (linia întreruptă, în figură). Prin detentă isotermă, la o temperatură cuprinsă între temperatura critică şi temperatura maximă la care mai pot	^
exista două faze (de la D la E), sistemul p trece din starea gazoasă, prin punctul F, atinge curba CB, pe care apare prima picătură de lichid, trece prin punctul G, în care sistemul atinge un confinut de 10% lichid, prin H, în care atinge 20% şî prin I, în care atinge un maxim, de 25% lichid, prezen-tînd, din F pînă în /, o comportare retrogradă (condensare retrogradă). Prin detenta ulterioară din I, prin
/ şi K, la L, lichidul Diagrama p, t, de comportare de fază a unui rezu Itat prin condensa- sistem linear în domeniul comportării retrograde, rea retrogradă se re- AC) curba începutului fierberii (sfîrşifuÍ conden-transformă în gaz prin- sării); CB) curba sfîrşitului fierberii (începutul tr-o comportare nor- condensării); C) punctul critic; FI) gama de com-mală. în sensul E~>D	portare	retrogradă a isotermei DE.
are loc, între E şi /,
o	comportare normală (condensare), şi între / şi F, o comportare retrogradă (vaporizare). — Analog se poate reprezenta comportarea retrogradă la transformări isobare.
Fenomenul se produce numai la presiuni şi temperaturi relativ apropiate de cele critice ale sistemului; el prezintă o importanfă deosebită în exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi, influenfînd în mare măsură fracfiunea de hidrocarburi lichide sau lichefiate cari se pot extrage din zăcămînt. El produce dificultăfi de fabricafie a anhidridei carbonice în stare solidă, deoarece contribuie la concentrarea impurităţilor în faza lichidă şi în cea solidă.
în tehnică, cea mai cunoscută formă a fenomenului e cea de condensare isotermă retrogradă, în faza incipientă a exploatării zăcămintelor de hidrocarburi sub mare presiune, cari produc fifeiuri incolore sau foarte slab colorate (condensat). La zăcămintele cari confin numai hidrocarburi cu mai pufin decît patru
atomi de carbon în moleculă, fenomenul produce, în general, numai o întîrziere în extracfia fracfiunilor uşor lichefiabile (butan, propán); la celelalte zăcăminte, el provoacă rămînerea în zăcămînt, ca fifei neexploatabil, a unei fracfiuni mari din confinutui zăcămîntului. De cele mai multe ori, fenomenul poate fi combătut prin menfinerea presiunii (v. Presiunii, menfinerea ~) la o valoare mai mare decît cea corespunzătoare începutului condensării retrograde.
1.	Compositae. Bot.: Familie de plante din ordinul Com-positales, clasa Dicotyledonatae, subclasa Simpetalae (cu petalele unite), răspîndită mai mult în regiunile temperate şi subtropicale, cuprinzînd numeroase genuri de plante ierboase şi cîfiva arbuşti. Caracterul specific al acestor plante, după care se recunosc cu uşurinfa, e inflorescenfa sub formă de calatidiu (disc sau farfurie) de mărimi diferite, plană, concavă sau convexă, cu diametrul pînă la 40 cm (de ex. la floarea-soarelui). Pe fafa inferioară a calatidiului se găsesc frunze reduse (foliole involucrate), de forme diferite şi în număr variabil; florile se prind sesil pe fafa superioară a calatidiului; caliciul e redus sau e reprezentat prin fepi, sau printr-o cununa de peri (papus); corola e fie gamopetală (cu petale unite), tubuloasă, actino-morfă (de ex. Ia brusture), fie ligulată şi despicată, în două părfi, pe o anumită porfiune, una dintre părfi avînd forma unei buze, fiind zigomorfă (de ex. la păpădie), fie cu buza formată numai din trei petale concrescute, două fiind reduse (de ex. la florile marginale de floarea-soarelui), fie sub forma unei pîlnii, cu petale inegale (de ex. la albăstrifă). Au cinci stamine, unite prin anferele lor, sub formă de tub, prin care trece stilul; gineceul are ovarul inferior; fructul e o achenă bogată în ulei (alimentar sau industrial). Substanfa de rezervă la plantele din această familie nu e amidonul, ci inulina (v.).
Familia compozitelor cuprinde numeroase specii, dintre cari unele sînt folositoare, altele sînt dăunătoare (buruienile), iar altele sînt plante ornamentale.
Mai importante sînt următoarele: floarea-soarelui (Helianthus annuus), napul porcesc (Helianthus tuberosus),pălămida (Cirsium arvense), pelinul (Artemisia absinthium), crizantema (Chrysan-themum indicum), cicoarea de vară (Cichorium intybus), etc.
2.	Compost. Agr.: îngrăşămînt preparat prin fermentarea resturilor organice, diferite de gunoiul de grajd, în scopul transformării acestora în substanfe asimilabile de către plante. Compostul poate fi constituit din: măturătură din curte, măfurătură din magazii, rumeguş de lemn, materii fecale, buruieni, gozuri, resturi de măcelărie, coji de legume şi de cartofi, iarbă, cadavre de animale, resturi menajere, noroi .din bălfi şi din şanfuri, coceni, noroi din canalizafiile oraşelor, etc.
Aceste resturi sînt amestecate cu 1/10 din volum, cu materiale cari confin calciu (moloz, var stins). Construirea platformei de preparare a compostului (compostieră) e similară cu construirea unei platforme de băligar, aşezîndu-se straturi de 20***30 cm din resturile enumerate, alternate cu straturi de pămînt de 5—6 cm.
Calciul favorizează descompunerea materiilor organice în azot ămoniacal şi apoi în azot nifric. Pierderile de azot sînt mici din cauza puterii absorbante a pămîntului. Compostul poate fi îmbonătăfit prin adăugare de gunoi de grajd, care-l îmbogăfeşte în azot şi în microorganisme, şi prin adăugarea de turbă, care-i măreşte capacitatea de refinere a azotului.
Fermentafia durează 4*~6 luni pînă la 1 an, în funcfiune de materialele utilizate.
Întrucît resturile cari pot fi utilizate la formarea compostului sînt eterogene, astfel încît fermentafia lor nu e omogenă, platforma de preparare a compostului trebuie să fie tăiată şi refăcută odată sau de mai multe ori, pînă Ia utilizarea lui ca îngrăşămînt.
Platforma se menfine umedă prin stropiri cu apă sau cu urină, în timpul verii, la circa două săptămîni. Compostul se foloseşte ca îngrăşămînt de bază în cantitatea de 15—25 t/ha,
Compostieră
120
Compozifie
şi ca îngrăşămînt la plantare, în cantitatea de 6--10 t/ha, efi-cienfa sa fiind maximă în primul an. Compostul obfinut pe bază de frunze, ierburi, muşchi, etc. e utilizat în floricultură.
î. Compostieră, pl. compostiere. Agr., Silv.: Platformă amenajată pentru depozitarea şi preperarea resturilor organice, în vederea folosirii lor ca îngrăşăminte pentru sol.
2.	Compostor, pl. compostoare. 1. Tehn.: Aparat mecanic echipat cu cifre sau cu litere amovibile, folosit pentru a imprima, prin presare sau perforare pe un bilet (legjtimafie) de călătorie, data şi, uneori, trenul care poate fi folosit.
3.	Compostor. 2. Poligr. V. Culegsr.
4.	Compot, pl. compoturi. Ind. alim.: Preparafie de fructe întregi, jumătăţi sau fcucăfi de fructe, proaspete Seu uscate, într-o solufie de zahăr, conservată prin sterilizare. în cazul compoturilor pentru diabetici, conservarea fructelor se face fie excluziv în apă, fie şi cu adeus de substanfe îndulcitoare, de provenienfă naturală sau sintetice. Aceste substanfe îndulcitoare nu trebuie să confină glucoză.
Datorită exponentului de hidrogen relativ mic, sterilizarea compotului e realizată Ia temperatura de 100°.
Compotul se ambalează de obicei în recipiente de tablă cositorită. Fructele colorate: vişine, cireşe, prune, piersice, etc., trebuie ambalate în recipiente de tablă lăcuită, rezistentă la acizi, deoarece, în prezenfa staniului de pe tablă şi a acidi-tăfii organice, pigmenfii antocianici ieu o culoare roşie-violetă necorespunzătoare.
5.	Compound. 1. Tehn.: Mod de grupare, prin construcfie sau prin montare, a două sisteme tehnice sau a două materiale, care asigură funcfionarea asociată a acestora.
a.	Compound. 2. Elf.: Masă elecfroizolantă constituită din-tr-un amestec de diferite substanfe sau materiale organice (bitumuri, ceruri, esteri de celuloză, polietilenă, polistiren, etc.), folosită la impregnarea materialelor fibroase, la acoperirea înfăşurărilor electrice şi la umplerea spafiilor de izolare dintre conductoarele maşinilor şi aparatelor electrice. Sin. Compozifie electroizolantă. V. şî sub Izolant electric.
7.	Compound. 3. Elf.: Maşină electrică compoundată (v. Com-poundare).
8.	cablu Telc.: Sin. Cablu de telecomunicafii combinat (v. sub Cablu electric).
9.	excitafie Elf. V. sub Compoundare 2.
30. placă de blindaj Metl.: Placă de blindaj constituită cfin două plăci suprapuse şi avînd calităfi mecanice diferite. Asocierea se face între două varietăfi de ofefuri, de exemplu ofel turnat şi ofel laminat. Se realizează astfel o placă în care sînt reunite duritatea primului cu rezistenfa celui de al doilea. Acesta plăci de blindaj au fost înlocuite cu plăci de ofel laminate şi cementate sau cu plăci laminate de ofel aliat cu nichel, crom, etc., ceea ce le măreşte rezistenfa şi duritatea, fără să le micşoreze tenacitatea.
11.	Compoundare. 1. Chim.: Operafia de ameliorare a onctuozităfii şi a emulsionării uleiurilor minerale, prin adăugarea de uleiuri grase, de acizi graşi sau derivafi ăi acestora (numifi Hde compound"), în proporfii mici. Dintre uleiurile vegetale sînt preferate, pentru stabilitatea lor, uleiurile de cocos şi de palmier.
12.	Compoundare. 2. Elf.: Inducerea unor tensiuni electromotoare dependente de sarcină, în înfăşurarea indusului unor maşini electrice, pentru a mări sau ă micşora variaţia tensiunii la borne (pentru generatoare) sau variafia turafiei (pentru motoare), cînd maşina lucrează în sarcină variabilă.
După cum compoundarea măreşte sau micşorează fluxul inductor în funcfiune de sarcină, se numeşte compoundare adifionala sau compoundare diferenţială.
De obicei, prin compoundare se urmăreşte menfinerea constantă a tensiunii la bornele generatoarelor (compoundare adi-fională); în acest scop, tensiunea electromotoare suplementară
trebuie să compenseze căderea de tensiune în indus produsă de curentul de sarcină. La motoare se urmăreşte uneori menfinerea constantă a turafiei (compoundare diferenfială) şi alteori mărirea căderii de turafie (compoundare adifională), după cum e necesar ca maşina să aibă o caracteristică mecanică mai roult sau mai pufin rigidă.
La maşinile de curent continuu cu excitafie derivafie, compoundarea se realizează printr-o înfăşurare suplementară serie de excitafie, executată pe polii principali şi parcursă de curentul de sarcină (excitafie compound).
Maşinile sincrone se echipează cu o a doua înfăşurare de excitafie la maşina excitatoare, parcursă de un curent continuu obfinut din curentul de sarcină al generatorului prin transformatoare de curent şi redresoare, sau prin alte scheme speciale; uneori, cea de a doua înfăşurare e contopită cu înfăşurarea normală de excitafie a excitatoarei, iar alteori — cînd lipseşte excitatoarea — compoundarea se realizează direct, prin intermediul excitafiei generatorului.
13.	Compoundate, grăsimi Ind. alim.: Materii grase formate dintr-un amestec omogeneizat de mai multe grăsimi, înlocuitoare ale unturii de porc.
Inifial, se compounda untura de porc de calitate inferioară cu grăsimi vegetale şi cu uleiuri.
Grăsimile compoundafe se fabrică acum, în general, fără untură, dintr-un amestec de grăsimi solidificate (în special ulei de bumbac solidificat) cu seu presat.
în acelaşi scop servesc şî uleiul de cocos rafinat (untul de cocos), cum şi uleiul de floarea-soarelui solidificat şi fluid (v. şî Plántól).
Se fabrică două tipuri de grăsimi compoundate: grăsimi furnafe, adică amestecul de grăsimi solide şi fluide se omo-geneizează prin agitare (batere) şi subrăcire, în aparate speciale (barate). La circa 25°, amestecul omogen devine o pastă semifluidă. în timpul baterii se incorporează în grăsime can-tităfi variabile de aer (după vitesa şi durata baterii), cari dau grăsimii un aspect mai plăcut şi apoi se toarnă în forme, în lăzi sau în butoaie, şi se lasă să se răcească în camere speciale; grăsimi frecate, adică grăsimi tratate ca şi cele turnate, dar cari sînt trecute peste o tobă răcită la — 15°, de pe care filmul răcit se rade sub formă de solzi, cari sînt trecufi apoi printr-un valf, pentru omogeneizare şi pentru ameliorarea plasticităfii. De la valf, grăsimea frece la ambalare (spre a fi tăiată în calupuri sau în blocuri şi împachetată).
Aparatul principal folosit la fabricarea grăsimilor compoundate e barata (v.).
14.	Compozit, cablu ~ . Telc.: Sin. Cablu de telecomunicafii combinat (v. sub Cablu electric).
îs. Compozit, ordinul Arh. V. sub Ordin de arhitectură.
ie. Compozifie, pl. compozifii. 1. Ma/.: Operafiâ următoare, prin care, din două funcfiuni date f(x,y), g(x, y), de două variabile x şi y, se obfine o altă funcfiune F (x, y), de aceleaşi două variabile, numită rezultanta compozifiei funcţiunilor date:
F(x, y) = jf {x, s) g (s, y) ds=fg.
Dacă limitele integralei sînt variabile: x şi y, compozifia se numeşte compozifie de prima spefă, iar dacă sînt constante: a şi b, ea se numeşte compozifie de a doua spefă.
Operafia de compozifie e asociativă, în sensul că
[y f(x, s) ds f g (s, t) h (t, y) di = f7 h {t, y) át f f{x, s) g (s, t) ds .
J X	^ -S	X	** X
Compozifia e distributivă, fiindcă
* * * * * * * f(g+h) = fg+fh.
Ea nu e în general comutativă, adică nu e satisfăcută
*	*	*	*	’r *	* ? r •	■ r
relafia fg=gf’, cînd e realizată egalitatea fg — gf* funcfiunile / şi g se numesc permutabile.
Compozifie, polinom de ~
121
Compresibil ifafe
Nofiunea de compozifie are numeroase aplicafii în teoria ecuafiilor integra/e.
Pentru funcfiunile de o singură variabilă /(x), g(x), compozifia conduce la funcfiunea
numită produsul de compozifie al funcfiuni lor f (x) şi g (x). Sin. Convolufie.
î.	polinom	de Mat.	V.	Polinom de compozifie.
2.	puteri de Mat.: Funcfiunile obfinute prin compozifia a două sau a mai multor funcfiuni egale.
3.	Compozifie. 2. Metg.: Aliaj antifricfiune cu punct jos
de topire, pe bază de staniu, confinînd încă Sb şi Cu, sau Sb, Cu şi Pb. Exemple: Aliajele 83% Sn, 11% Sb şi 6% Cu şi 80%) Sn,	12%	Sb, 6% Cu şi	2%	Pb, cari se numesc şî
compoziţii	albe	sau	metale albe.	—	Uneori se numesc com-
pozifii şi aliaje	antifricfiune pe bază	de plumb, de exemplu
aliajul 6% Sn, 17% Sb, 0,7-0,8% As, 0,8-0,9% Cd, 0,8-1,1 % Na şi restul Pb. V. sub Aliaj antifricfiune. Sin. Compozifie pentru paliere.
4.	Compozifie. 3. Metg.: Numire improprie pentru toate aliajele antifricfiune.
5.	Compozifie. 4. Poligr.: Aliaj de plumb, staniu şi stibiu, în diferite proporţii, întrebuinfat la turnarea materialelor tipografice. După desiinafie, dacă se întrebuinfează la turnatul literelor, al albiturii, al ornamentelor şi al celorlalte semne tipografice, el se numeşte şî metal de litere; dacă se întrebuinfează la prepararea plăcilor pentru stereotipie, se numeşte metal de stereotipie, iar dacă se întrebuinfează în maşini de cules, după felul acestor maşini se numeşte metal de linotipie sau metal de monotipie.
e. Compozifie. 5. Ind. text.: Studiul regulilor de încrucişare a firelor de urzeală cu cele de bătătură, în vederea producerii unei fesături. (V. şî Decompozifie.)
7.	Compozifie. 6. Poligr.: Formă de tipar constituită din elementele ei componente: litere, albitură, linii, ornamente şi clişee. După aspectul grafic, compozifia poate fi: simetrică, asimetrică, simplă, liberă, etc. (v. Gruparea cuvintelor); după felul în care a fost executată, compozifia poate fi de mînă sau de maşină (v. şî sub Culegere).
8.	Compozifie elementară. Ind. cb.: Confinutui relativ în elemente al unui cărbune: carbon, hidrogen, oxigen, sulf şi azot. Sin. Analiză elementară.
9.	Compozifie eutectică. Mefg. V. sub Eutectic.
10.	~ eutectoidică. Metg. V. sub Eutectoid.
11.	Compreg. Ind. lemn. V. sub Lemn stratificat densificat.
12.	Comprehensiune. V. Confinut 1.
13.	Compres. Poligr.: Text cules cît mai strîns, fără spafii mari între rînduri. V. sub Text.
14.	Compresibil. Gen.: Calitatea unui corp de a i se putea micşora volumul prin mărirea presiunii exterioare la care e supus.
îs. Compresibilitate. 1. F/z., Rez. mat., Geot.: Proprietatea unui corp de a suferi o micşorare de volum la mărirea sarcinilor exterioare de apăsare, Ia cari e supus.
Această micşorare a volumului e, de cele mai multe ori, elastică, chiar pentru presiuni foarte înalte, astfel încît, după înlăturarea presiunii, corpul revine la volumul inifial, deformafiile remanente de volum fiind neglijabile. Există, totuşi, unele materiale (de ex.: lemnul, fonta, plumbul poros) cari, sub acfiunea unor presiuni înalte, suferă o micşorare plastică sensibilă a volumului lor. Pentru alte materiale, între presiunea p şi defor-mafia de volum ev există o relafie lineară de forma
ap + bp = C£v + ev,
unde a, b şi c sînt constante specifice materialului respectiv. Există deci materiale pentru cari la presiuni înalte trebuie considerate şi „efecte de timp" (postefect de volum, viscozitate de
volum, etc.). în general, sub presiuni înalte, la majoritatea materialelor volumul scade foarte mult. în domeniul elastic, com-presibilitatea e caracterizată, pentru corpurile solide isoirope, prin deformafia specifică de volum ev, dată de zv = 8 (1 — 2{x), unde 8 e deformafia specifică lineară în direcfia în care se produce solicitarea, iar e coeficientul de contracfiune transversală al lui Poisson.
Compresibilitatea poate fi caracferizată prin mărimea
_1_=____L$v
K V0 dp '
unde K e o mărime caracteristică corpului (numită modul de compresibilitate), iar Vq e volumul inifial. Modulul de compresibilitate K creşte cu presiunea. Creşterea acestui modul cu presiunea e folosită pentru măsurarea presiunii, prin intermediul vitesei de propagare a undelor elastice de dilatafie cari străbat corpul respectiv. Această vitesă e
fK+±„r'-
V=---------------'
L Q j
unde M e modulul de forfecare, iar q e densitatea. Vitesa v creşte, cînd presiunea creşte. Rezultă, ca o consecinfă, posibilitatea aparifiei undelor de şoc în solide, dacă datorită unor cauze dinamice oarecari (de ex. o detonafie) sînt provocate presiuni înalte într-o regiune a corpului. în adevăr, în acest caz, undele cari iau naştere şi cari sînt purtătoare de presiuni înalte se propagă mai repede decît undele purtătoare de presiuni mai joase şi deci există posibilitatea aparifiei undelor de şoc în solide. în general, modulul de forfecare M nu are un rol important în astfel de probleme, deoarece pentru presiuni înalte e depăşită cu mult tensiunea critică de plasticitate şi comportarea materialului se aseamănă cu comportarea unui fluid. Cu creşterea presiunii, coeficientul de dilatafie termică al majorităfii materialelor descreşte. Presiunea are o influenfă mai mare asupra acestui coeficient, decît asupra modulului de compresibilitate.
Bridgman a demonstrat că, pentru presiuni cari ating 30 000 kg/cm2 şi, uneori, chiar 100 000 kg/cm2, relafia dintre volumul V şi presiunea p, pentru solide, e de forma
V—Vn
~-——9-==a • 10~7 p — b • 10-^ vo
unde a şi b sînt constante specifice materialului respectiv şi condifiilor experienfei respective (ele depind în special de temperatură), iar p e presiunea (exprimată în kg/cm2). De exemplu, pentru aluminiu la 30°:tf= 13,43 şi £ = 5,0; iar la 75°:# = = 13,74 şi £ = 5,1. Uneori, pentru foarte pufine materiale şi pentru anumite temperaturi, aceste constante îşi pot schimba semnul (de ex. în cazul cesiului, al titanului, telurului). Con-stantele a şi b sînt mai mari (în valoare absolută) pentru materialele mai compresibile (de ex. penfru metalele alcaline).
Babşian a propus o formulă similară cu cea propusă de Bridgman, şi anume:
unde K e modulul de compresibilitate, ne o constantă, Qo e densitatea la presiunea atmosferică şi Q e densitatea. Această relafie confine drept caz particular relafia lui Bridgman.
Cum "dV/^p — 9AWŐP (unde AV—V — Vq), rezultă
1	0	(y)
—	= a- 10-7-2 b- 10' 12p şi —----------— —2b * 10~12.
K	dp
Variafia compresibilităfii în raport cu presiunea e deci lineară şi negativă (pentru unele materiale, pufine la număr, b îşi schimbă semnul pentru anumite temperaturi şi deci variafia
Compresibilitate
122
Compresibil ifafe
compresibiliiafii poate fi şi pozitivă). La majoritatea materialelor, însă, compresibilitatea scade cu creşterea presiunii. Pentru presiuni joase, variaţia compresibilităfii poate fi neglijată şi deci 1 iK&a.
Modificări mari ale compresibilităţii apar deci numai pentru presiuni foarte înalte. în practică apar astfel de presiuni. Astfel, dacă la suprafaţa unui metal se provoacă o detonaţie, presiunea din metal poate deveni de ordinul a 300 000 kg/cm2 (presiuni de cîteva sute de mii de kilograme-forţă pe centimetru pătrat au fost obţinute şi în experienţele statice de laborator). Pentru presiuni mai înalte decît cele considerate de Bridgman, fie că se extrapolează rezultatele lui, fie că se utilizează ralcfia propusă de D. C. Pack, W. M. Evans şi
H.	J. James,
în care A şi (3 sînt două constante. Această relaţie poate fi utilizată pentru presiuni de cîteva sute de mii de kilograme-forţă pe centimetru pătrat. De exemplu, pentru fier: ./4 = 6,01 • 1011 dyn/cm2, (3 = 8,4, q0==7,86 *103 kg/cm3; pentru aluminiu: ,4=1,90 • 1011 dyn/cm2, (3= 11,4, q0 = 2,72 • 103 kg/cm3. Formula se utilizează şi în probleme statice. Pentru astfel de probleme, constantele A şi (3 iau alte valori. De exemplu, pentru aluminiu, ,4 = 20,603 • IO16 g/cm2, |3= 10,632. în general, valorile acestor constante n-au fost stabilite decît pentru un număr mic de materiale.
O	altă formulă (propusă recent) care poate fi utilizată pentru presiuni mai înalte decît cele considerate de Bridgman, şi anume pentru presiuni între 100 kilobari şi 300 kilobari (1 kilobar = 109 dyn/cm2 — 986,9 at) e de forma P=a^+p/'- -A* eo
unde a şi (3 sînt constante caracteristice.
Au fost propuse şî alte formule cari să dea corespondenţa dintre p şi V pentru presiuni înalte, chiar pentru presiuni de 500 kilobari. Ele au fost verificate prin experienţe făcute cu ajutorul unor detonatoare.
Pentru presiuni mai joase (aproximativ pînă Ia 30 000 kg /cm2 şi uneori chiar mai mult), compresibilitatea depinde linear de presiune. Pentru presiuni mai înalte (cele cari intervin în cazul exploziilor sau Ia lovirea unui blindaj cu un obuz), dependenţa nu mai e lineară.
Compresibilitatea prezintă interes în numeroase aplicaţii tehnice. Astfel, ţiţeiul şi apa, liberă sau asociată, prin scăderea presiunii de zăcămînt, realizată în timpul exploatării, îşi măresc volumul şi prin aceasta contribuie la expulsarea lor din zăcămînt, deci la golirea acestuia.
Deşi coeficienţii de compresibilitate ai ţiţeiului sînt mari în comparaţie cu cei ai altor lichide (— 10***150 ■ 10~5 cm2/kgf), în special la ţiţeiul cu conţinut mare de hidrocarburi cu greutate moleculară mică, — contribuţia compresibi/ităţii ţiţeiului la procesul de exploatare a zăcămintelor e relativ redusă. în schimb, deşi coeficienţii de compresibilitate ai apelor de zăcămînt sînt relativ mici, de ordinul a 3	5 * 10-5 cm2/kgf,
variind puţin cu mineralizaţia (scad) şi cu conţinutul de gaze în soluţie (cresc), contribuţia energetică a compresibilităţii apei la procesul de golire poate fi mare în cazul zăcămintelor cu zonă acviferă mare.
Pentru gazele naturale din zăcămînt, cari îşi măresc volumul la scăderea presiunii, coeficientul de compresibilitate variază, după cum gazele sînt perfecte sau reale. Pentru gazele perfecte, coeficientul de compresibilitate
P = _±dK=_±,
1 V dP P
(*?)•
iar pentru gazele reale:
p-G
de
2
abatere
Í)P P
a gazului real de Ia legea
unde 2 e factorul gazelor perfecte.
în condiţiile de exploatare se întîlnesc adeseori situaţii în cari variaţia presiunii provoacă şî o schimbare parţială de stare de agregaţie sau situaţii apropiate de cea critică. în acest caz, funcţiunea de stare PVT a sistemului nu mai permite deducerea compresibilităţii fiecăreia dintre faze şi, în aceste cazuri, comportarea de volum a sistemului se analizează cu ajutorul coeficienţilor de volum.
Compresibilitatea rocilor şi a pămînturilor cari se găsesc sub acţiunea unor solicitări exterioare (de ex.: compresibilitatea rocilor de la baza unei formaţiuni geologice sub acţiunea greutăţii rocilor din straiele acoperitoare; com-presibilitatea terenurilor de fundaţie sub sarcina construcţiilor respective) se produce prin micşorarea golurilor din interiorul masei rocilor (spaţiile dintre particulele solide, la rocile clastice mobile, incluziv pămînturile; cavernele, fisurile, porii, la rocile clastice consolidate, la cele eruptive şi la cele metamorfice).
Cunoaşterea compresibilităfii pămînturilor e necesară în calculul valorilor probabile ale tasărilor (v. sub Tasare) cari se produc sub încărcările date de fundafiile construcfiilor.
Spre deosebire de alte materiale folosite în construcfii, ca: metalele, piatra, betonul, la cari forfele de legătură dintre elementele componente (cristale, agregate) sînt foarte mari, de acelaşi ordin de mărime ca forfele moleculare, la pămînturi coeziunea dintre particule e mult mai mică decît rezistenfa mecanică a particulelor. Deformafiile datorite compresiunii se produc în cea mai mare parte prin deplasarea relativă şi înde-sarea particulelor din pămînf, însofite de eliminarea unei părfi din apa şi din gazele aflate în goluri. Din această cauză, deformafiile (tasările) sînt aproape permanente, tasările elastice fiind foarte mici. Dacă asupra unei probe de pămînt se aplică încărcări şi descărcări în mai multe cicluri, de fiecare dată tasările continuă să crească, pînă cînd se atinge o valoare maximă pentru presiunea respectivă, în care pămîntul se găseşte în stare de îndesare elastică (de ex. Ia fundafiile de maşini cari produc sarcini periodice).
Dacă încărcarea asupra pămîntului se produce brusc şi durează un timp scurt, apa şi gazele n-au posibilitatea să fie eliminate din pămînt şi deformafiile au un caracter elastic, se efectuează sub volum constant, iar după disparifia încărcării se revine la situaţia inifială (de ex. acfiunea vehiculelor în circulafie asupra terasamentelor şi patului drumurilor). Deformafiile datorite compresibilităfii pămînturilor nu se produc deci brusc, ci în timp, prin dezvoltarea procesului de consolidare (v.).
Determinarea compresibilităfii pămînturilor se face în laborator, cu ajutorul edometrului, pe probe de pămînt cu structura neturburată şi astfel încît nici o forfă, afară de cea exterioară, să nu acfioneze asupra materialului. Din această cauză, pentru anihilarea tensiunilor interne datorite meniscurilor capilare se obişnuieşte ca probele să fie încercate în stare saturată (sînt necesare uneori şî determinări pe probe cu umiditatea naturală).
Exprimarea caracteristicilor de compresibilitate ale pămînturilor se poate face prin valoarea modulului de compresibilitate (£c), analog modulului de elasticitate al celorlalte materiale, definit prin relafia:
A p_ Í2-P1_____________H-Pl_________
E ==-£- = c As,
’MJA MM
V	* L~\ h )p
în care p\, p2 sînt trepte succesive de compresiune; e , sc
Compresibilitate a pămînturilor
123
Compresiune edomefrică
sînt comprimările specifice lineare corespunzătoare sarcinilor de compresiune p\, ţ2t sau prin relafia:
E ___________P2-P1_________(
c /4—) _ (—}
\ V ) p2	\ v / Pi
în care ev — /^v/v e comprimarea specifică volumetrică (v. tabloul I) corespunzătoare sarcinilor dé compresiune pi, p2.
Tabloul I. Compresibilitatea cîtorva roci şi a unor substanfe minerale utile de origine sedimentară
Presiunea de compresiune kg/cm2	Compresiunea specifică volumetrică:				A v — • 100, V	%
	Gresie	Şisf argilos	Huilă	Calcar	Anhidrif l	Sare gemă !
200	0,19	0,16	0,63	0,04	0,05	0,17
300	0,27	0,20	0,83	0,09	0,0?	0,19
400	0,30	0,27	1,08	0,16	0,14	0,23
500	0,40	0,32	1,25	0,23	0,1?	0,31
1000	0,57	0,71	2,22	0,39	0,35	0,42
Tabloul II. Modulul de compresibilitate (Ec) al unor roci sedimentare clastice mobile (incluziv unele pămînfuri)
Numele rocilor			Ec„ kg/cm2	Numele rocilor		kg/cm2
Bofovăniş			650 •••5400	Praf (10% particule de 0,005 mm)	uscat	125---160 -
Piatră spartă			280-•-650		umed	90---125
Pietriş			140---420		saturat cu apă	50-.• 90
Nisip	grăunfos cu pietriş		360 •• 430	Argilă nisipoasă		—
	mijlociu		310- -420	Argilă tare		160--590
	fin	uscat	250--360	Argilă plastică		40-160
		umed	190 - -310	-		-
Nisip prăfos	uscat		175 -210	-		-
	umed		140-175	-		-
	saturat cu apă		90---140				—
Dacă se ia în considerafie variafia volumului porilor în funcfiune de presiune, compresibilitetea se poate exprima şî prin coeficientul de compresibilitate, adică schimbarea de volum (în cm3) a unui corp cu volumul egal cu unitatea (1 cm3), la o schimbare a sarcinii de compresiune de 1 dyn/cm2.
în cazul rocilor colectoare de fifei, coeficientul de compre-sibilitate e exprimat prin relafia:
V	dP
în care V e volumul brut al rocii; Vg e volumul de goluri al rocii; P e diferenfă dintre presiunea exterioară (constantă şi egală cu greutatea sedimentelor superioare) şi presiunea interioară a fluidelor din pori (variabilă, şi care scade în timpul exploatării primare).
Valorile modulului de compresibilitate la rocile clastice mobile (incluziv pămînturile) se determină, fie prin măsurarea directă a valorilor p\, p2, £q şi eC2 şi aplicînd relafia de mai
în general, pentru pămînturile naturale, compresibilitatea e cu atît mai mare, cu cît structura e mai afînată. Astfel, argilele sînt mai compresibile decît nisipurile, iar nisipurile afînate sînt mai compresibile decît cele îndesate.
Reprezentarea grafică a compresibilităfii pămînturilor se face prin curbe de compresiune-tasare (v.) sau prin curbe de compresiune-porozitate (v.).
1.	~ a pămînfurilor. Geof. V. sub Compresibilitate 1.
2.	Compresibilifafe. 2. Fiz.: Mărime egală cu limita raportului cu semn schimbat dintre micşorarea relativă a volumului unui corp şi creşterea presiunii care o condiţionează, cînd aceasta tinde către zero:
A.= -
Curbele de comprimare-revenire (diagrama tasărilor). aj pentru o încărcare urmată de descărcare; b) penfru o succesiune de
încărcări şi descărcări; St ) tasarea totală maximă; Sf) tasarea totală;
y	'max	1
Sp) tasara permanentă; Se) tasarea elastică; a1( a2) unghiurile curbelor de comprimare-revenire; pit p2) presiuni.
sus, — fie construind diagrama tasărilor (curbele de comprimare-revenire, v. fig.), cu ajutorul perechilor de puncte p şi ec, în care caz:
v P2—P1	.
Ec~--------------= tg a,
ecreci
unde a e unghiul format de tangente la curbele de comprimare-revenire şi axa ordonatelor (v. tabloul II).
1 dv v	d p
Gazele sînt corpuri foarte compresibile; deci au o compresi-bilifate mare; lichidele şi solidele sînt mult mai pufin compresibile, astfel încît, în multe cazuri, pentru presiuni exterioare nu prea înalte ele pot fi considerate practic incompresibile (de ex. compresibilitatea apei e ?i = 47,5 • 10"6 cm2/kg pentru presiuni pînă la 500 at şi descreşte penfru presiuni mai înalte). Compresibilitatea unui corp solid elastic e legată de modulul de elasticitate la deformafii longitudinale E şi de coeficientul lui Poisson [i, prin relafia X = 3(1 —2\x)/E. Compresibilitatea unui material nu e o mărime de material, ci depinde de structură, deci de tratamentul la care a fost supus materialul respectiv. Sin. Coeficient de compresibilitate.
3.	~r coeficîenf de F/z. V. Compresibilitate 2.
4.	Compresiune. 1. Fiz.: Micşorarea volumului unui corp supus unor forfe exterioare.
5.	Compresiune. 2. Fiz.: Mărime egală cu raportul cu semn schimbat dintre variafia de volum suferită de un corp supus acfiunii unor forfe exterioare şi volumul său inifial:
âv
v
în cazul gazelor, în principal, valoarea compresiunii depinde de condifiile în cari se exercită acfiunea forfelor exterioare. Astfel, compresiunea poate fi adiabatică (dacă comprimarea se realizează fără schimb de căldură cu exteriorul), isotermă (dacă comprimarea se realizează la temperatură constanta), politropică (dacă comprimarea se realizează politropic).
6.	~ edomefrică. Geof.: Compresiune în încercarea de laborator, care are drept scop determinarea compresibilităfii pămînturilor, şi care consistă în introducerea unei probe de pămînt
Compresiune monoaxială
124
Compresiune excentrică
în caseta unui edomefru în care comprimarea se face axial, iar deformarea laterală e împiedicată de pereţii metalici ai casetei. Deformaţiile probei se produc numai pe direcţia solicitării de compresiune (în general verticală).
încercarea se face în mai multe trepte de presiune, de obicei distanţate între ele cu 0,5--1,0 kg/cm2, ajungîndu-se, în cazurile curente, pînă la valori de 6—10 kg/cm2. După aplicarea fiecărei trepte se aşteaptă pînă cînd se realizează consolidarea completă a pămîntului. Rezultatele încercării se reprezintă grafic printr-o curbă de compresiune-tasare (v.).
î. ^ monoaxiala. Geot.: Compresiune.în încercarea de laborator, care are drept scop determinarea pe cale indirectă a rezistenţei la tăiere a pămînturi lor coezive, şi care consistă în supunerea unei probe cilindrice de pămînt la comprimare axială, într-un aparat a cărui schemă e reprezentată în fig. I. înălţimea h şi diametrul dal probei sînt alese astfel, încît hjd 2. Presiunea e aplicată prin intermediul unor plăci conice cu unghiul la vîrf de 165°. în acest fel, presiunea normală pe faţa plăcii conice se compune cu frecarea tangenţială pe această faţă, rezultată din tendinţa de deformare laterală a probei, pentru a da asupra acesteia o presiune dirijată după direcţia generatoarei cilindrului. în timpul încercării, proba e lăsată să se deformeze lateral în mod liber.
Se măreşte progresiv valoarea presiunii axiale, pînă cînd proba cedează prin rupere, suprafaţa plartă de cedare făcînd un unghi (3 cu direcţia solicitării (v. fig. II). La terminarea încercării se notează valoarea presiunii de rupere pc, cum şi valoarea unghiului |3, măsurată direct cu un raportor.
Starea de tensiune în probă poate fi reprezentată cu ajutorul cercului eforturilor. Comprimarea fiind monoaxială, presiunea exercitată pe probă constituie efortul principal maxim, celălalt efort principal fiind nul. Cercul eforturilor rămîne deci, în tot cursul încercării, tangent la axa Ot (v. fig. III).
I. Aparat pentru compresiune monoaxiala.
Í) proba de pămînt; 2) plăci ccnice cu unghiul 165°, prin intermediul cărora e aplicată presiunea P; 3) micro-comparator pentru măsurarea detormaţiilor probei.
rupere.
///. Cercul eforturilor unitare în proba supusă la compresiune monoaxială.
în situaţia de rupere, cercul eforturilor e tangent la dreapta intrinsecă (v.) a pămîntului. Cunoscînd valoarea presiunii de rupere pc% se poate trasa cercul eforturilor respectiv, iar prin construirea unghiului (3 la extremitatea segmentului pc se poate determina punctul de tangenţă şi deci pot fi determinate direcţia şi poziţia dreptei intrinsece; se obţin astfel valoarea unghiului de
frecare internă qp (qp = 90°—2 (3) şi coeziunea c (c=	—
a pămîntului.	2	cos	cp
încercarea se poate face cu rezultate concludente numai pe pămînturi^ argiloase omogene, de consistenţă plastic-vîrloasă sau tare. în cazul probelor cu neomogeneităţi: concreţîuni, fisuri, oglinzi de fricţiune, plane de separaţie, etc., ruperea se produce după planele de rezistenţă minimă, cu direcţii diferite de cele
o
corespunzătoare unor materiale omogene. Probele cu consistenţă redusă nu cedează prin rupere, ci se umflă şi se turtesc, astfel încît planele de rupere nu pot fi determinate. Sin. Compresiune cu deformaţie laterală liberă.
2.	~ triaxială. Gecf..1 Compresiune în încercarea de laborator geotehnic, care are drept scop determinarea pe cale indirectă a rezistenţei la tăiere a pămînturilor. încercarea se face supu-nînd o probă cilindrică de pămînt la compresiune atît axială, pe cele două baze, cu ajutorul unui piston, cît şi laterală, prin intermediul unui lichid sub presiune. Pentru această încercare se foloseşte stabilometrul (v.) sau aparatul triaxial (v. sub Celulă triaxială).
3.	Compresiune. 3. Rez. mat.: Solicitare a unei piese prin acţiunea a două forţe coaxiale, egale şi opuse, îndreptate una spre alta. Deformaţia corespunzătoare se numeşte scurfare (sau şî lungire de scurtare).
4.	~ centrică. Rez. mat.: Solicitare simplă căreia îi e supusă o bară prin acţiunea unei forţe axiale N, care apasă normal pe
0	secţiune transversală a barei. în secţiunea transversală a barei se stabileşte o repartiţie uniformă de tensiuni normale de compresiune ö — NjA, unde A e aria secţiunii transversale. Acestei solicitări îi corespunde o scurtare, dată de A l = Nl/EA, unde
1	e lungimea barei şi E e modulul de elasticitate longitudinală, EA fiind rigiditatea la compresiune a barei.
Dacă lungimea barei e prea mare în raport cu cel puţin una dintre cele două dimensiuni ale secţiunii transversale, se pot produce deformaţii suplementare de încovoiere, cari conduc la flambaj (v.).
în cazul stării limită de rupere a barei, Plim = Agc, unde Plim e sarcina limită cu care poate fi încărcată bara, iar oc corespunde limitei de curgere a materialului. Dacă pierderea stabilităţii se produce în domeniu elastic, se înlocuieşte ac cu rezistenţa critică de flambaj acr
Problema poate fi studiată prin metodele teoriei elasticităţii (ca o problemă elementară a acestei teorii), ajungîndu-se la aceleaşi rezultate ca cele date de rezistenţa materialelor. E verificată ipoteza de bază a rezistenţei materialelor: ipoteza secţiunilor plane. Sin. Compresiune simplă.
5.	~ excentrică. Rez. mat.: Solicitare compusă a unei bare, prin acţiunea unei forţe care apasă normal pe o secţiune transversală, cu excentricitate faţă de centrul de greutale al ei.
Acest caz e echivalent cu cel în care asupra secţiunii lucrează o forţă axială de compresiune şi momentele încovoie-toare Mx = Nb şi M^ — Na, raportate la axele principale Ox şi Oy, forţa excentrică N fiind aplicată în punctul de coordonate a, b<
Pe baza ipotezei secţiunilor plane se poate aplica principiul suprapunerii efectelor, astfel încît tensiunea care se stabileşte e N Mxy Myx
a=A+~77+7T'
unde N e forţa axială, A e aria secţiunii transversale, iar Ix,Iy sînt momentele de inerţie în raport cu cele două axe.
Tensiunile variază linear: ele sînt nule în axa neutră şi maxime în punctele cele mai depărtate de această axă.
Expresia tensiunii poate fi pusă şi sub forma
Nf by ax\
unde Ix = AiJ şi I^ = Ai^ sînt razele de giraţie.
Ecuaţia axei neutre se obţine anulînd expresia tensiunii normale a. V. sub Axă neutră.
în cazul unei secţiuni dreptunghiulare ale cărei laturi sînt b şi h,
_N /	6e\
amax	~~	h	)
dacă forţa acţionează pe una dintre axele de simetrie ale secţiunii, excentricitatea cu care se aplică sarcina fiind e. Deformaţia
Compresiune locala
125
Compresiune locală
care se produce e constituită atît dintr-o scurtare în lungul axei, cît şi dintr-o rotafie a secfiunii transversale.
Dacă lungimea barei e prea mare în raport cu cel pufin una dintre cele două dimensiuni ale secfiunii transversale, se pot produce deformafii suplementare de încovoiere, cari conduc la flambaj (v. sub Flambaj).
în cazul în care secfiunea nu poate prelua tensiuni de întindere, pozifia axei neutre e alta şi se presupune că sarcina exterioară e preluată numai de zona comprimată, numită zonă activă. Tensiunile de compresiune sînt mai mari, iar axa neutră e axa care limitează zona activă de cea inactivă. Dacă forfa acfionează pe o axă principală de inerfie, distanfa de la axa neutră pînă la centrul de greutate al secfiunii e dată de d — I/S, unde I e momentul de inerfie al zonei active în raport cu axa neutră, iar S e momentul static al aceleiaşi secfiuni în raport cu această axă. Pozifia axei neutre, în acest caz, se poate obfine şî pe cale grafică, cu ajutorul poligonului forfelor şi al poligonului funicular. Dacă secfiunea e dreptunghiulară, distanfa de la punctul de aplicafie al forţei pînă la axa neutră e de două ori mai mare decît distanfa de la acelaşi punct pînă la latura comprimată a secfiunii. Sin. Compresiune cu încovoiere.
î. ~ locală. Rez. mat.; Stare de tensiune care se stabileşte în jurul punctului de contact dintre două corpuri, prin care se transmit presiuni importante (de ex.: presiunea din zona de contact dintre o roată de cale ferată şi şină, presiunea dintre placa şi ruloul'unui aparat de reazem, presiunea unui arbore pe palierele lagărelor, etc.). Dacă forfele cari se transmit în punctele de contact dintre corpuri sînt mari, atît tensiunile, cît şi de-formcfiile în punctul de contact şi într-o zonă vecină lui sînt mult mai mari decît în restul corpului.
Suprafafa de contact dintre două suprafefe cu razele de curbură principale	£>2	£2	e	0	©lîpsă	cu	semiaxele
a şi b date de
\j 3/>(1-1**)'	3/M1-V)
a~a V E{h + k\ + k2+kJ) '	P V E(k, + *;+** + *£ '
unde P e forfa în punctul de contact, Ee modulul de elasticitate longitudinală, iar e coeficientul de contracfiune transversală al lui Poisson al celor două corpuri, considerate ca alcătuite din acelaşi material; k\, k\, k2, k2 sînt inversele razelor de curbură. Coeficienfii a şi (3 sînt dafi în tabloul următor:
e	a	P	0	a	P
20	3,778	0,408	60	1,486	0,717
30	2,731	0,493	65	1,378	0,759
35	2,397	0,530	70	1,284	0,802
40	2,136	0,567	75	1,202	0,846
45	1,926	0,604	80	1,128	0,893
50	1,754	0,641	85	1,051	0,944
55	1,611	0,678	90	1,030	1,000
unde unghiul 9 e precizat prin cosinusul său
V {ki—k'l)2 + (k2~-k,2)2 + 2 (ki— &;) {k2 — k'2) cos 2 cp
c0	h+k'i	+	ki+k'z
cp fiind unghiul pe care îl fac cele două plane principale de curbură. Presiunea maximă e
3	3	P
Pmax 2 Pmei~ 2 nab '
în cazul contactului a două sfere, suprafafa de contact e un cerc cu raza r dată de
r=z~\/—P Ri R2 (1 ~M-i , 1 — M-2\
V	8 R1 + R2' Gi G2 /'
undei^i,i^2 sînt razele celor două sfere, iar Gi, G2 sînt modulele de elasticitate transversală ale celor două corpuri, jii, ^2
fiind coeficienfii lui Poisson corespunzători. Presiunea maximă e
3	3	P
Pmax 2 ^2 Jt T2
în cazul contactului a doi cilindri cu diametrii d\, dz, confecţionaţi din acelaşi material, suprafafa de contact, de-a lungul generatoarei comune, e un dreptunghi cu lăfimea b, dată de
h = 2,‘[5'\/'El^+k' unde p e presiunea de contact. Presiunea maximă care ia naştere e dată de	___________
Dacă una dintre razele de curbură tinde către infinit (contactul dintre un cilindru şi un plan), se obfine
* = 2.15	omax = 0.Sn-\]pf.
Trebuie ca <Jmax = cr^, unde aas e rezistenfa admisibilă la strivire.
Dacă se notează
p _	(*„y_
~d~ad'' \860j ~a«i' unde Gd şi Gad sînt * rezistenfa efectivă şi admisibilă la compresiune diametrală, de exemplu pentru cazul unui ofel cu E — 2,1-106 kg/cm2, condifia de rezistenfă poete fi scrisă sub forma
în cazul a n rulouri de reazem simplu de pod, de lungime l şi diametru d, care trebuie să transmită o reacfiune P, va trebui deci satisfăcută relafia
P ^
ndl=
Cînd razele de curbură ale celor două corpuri diferă cu mai mult decît 20%, contactul e liber; în cazul contrar, contactul e compact. în cazul contactului compact a două sfere de raze r,
3	P
Ös 2 jt (1 —cos3 a) r2 ' iar în cazul a doi cilindri,
rr P	1
CT —	:	;-------I
*	r a + smacosa
unde a e jumătate din unghiul la centru pe zona în contact.
în cazul contactului dintre un element de construcfie care se sprijină, pe o zonă de arie Ac, pe alt element de construcfie de arie A (admifînd că aria Ac e cuprinsă în partea centrală a ariei A), se introduce coeficientul (totdeauna supraunitar)
“=W;
iar efortul unitar efectiv (de calcul) e dat de
P fiind sarcina care se transmite şi aac, rezistenfa admisibilă la compresiune centrică (de ex. în cazul unui stîlp care transmite sarcină sa unei fundafii izolate). Acest fenomen se explică prin faptul că deformafia laterală e împiedicată în zona de contact (fenomen analog celui de fretaj).
Compresiune
126
Compresor volumic
în cazul unui calcul la rupere, relafia de mai sus se înlocuieşte cu
cN= a AcRpr,
unde c e coeficientul de siguranţă, N e forţa axială, iar Rpr e rezistenfa la rupere în cazul solicitării de compresiune.
Coeficientul a nu poate depăşi 1,5 pentru construcfii civile şi industriale şi 2,0 pentru poduri de şosea.
î. Compresiune. 4. Mş.: Fază a ciclului teoretic de func-fionare al unei maşini de forfă, în timpul căreia agentul energetic e supus unei transformări de stare caracterizată prin reducerea volumului acestui agent.
La motoarele cu abur, compresiunea asigură creşterea presiunii aburului din cilindru pînă la presiunea aburului de admi-siune. La motoare cu electroaprindere (motoare cu explozie), compresiunea asigură creşterea presiunii amestecului carburant introdus în cilindru, pînă la o presiune care să permită o ardere rapidă a combustibilului aprins printr-o scînteie electrică, iar la motoarele cu autoaprindere asigură creşterea presiunii aerului comburant introdus în cilindru, pînă la temperatura de aprindere spontană a combustibilului injectat în masa de aer. La compresoare sau la pompe, compresiunea asigură presiunea necesară la evacuarea agentului energetic din maşină. V. şi sub Ciclu.
2.	Compresiune dinamică. Te/c. V. Dinamică.
3.	Compresiunea semnalelor. Te/c.; în televiziune, amplificarea sau atenuarea nelineară a semnalului video, introdusă în transmisiunea acestui semnal pentru a modifica în sensul dorit contrastul imaginii (v.). După cum sînt afectate cu precădere de nelinearitate valorii2 semnalului corespunzătoare fonului alb, respectiv tonului negru al imaginii, se vorbeşte de compresiunea albului, respectiv de compresiunea negrului. (V. Distorsiune în televiziune.)
4.	Compresor, pl. compresoare. 1. Mş.: Maşină de forfă generatoare care utilizează energia stereocinetică transmisă de un motor de antrenare, — sau aparat care utilizează energia cinetică a unui fluid energetic, — pentru a mări, în principal, energia elastică a unui fluid compresibil. Fluidul de comprimat e introdus în compresor (forfat sau prin aspirafie), dintr-un spafiu de admisiune, care poate fi mediul ambiant, un rezervor închis, un aparat sau o instalafie sub presiune sau sub vid, etc., şi e debitat într-un spafiu de refulare care poate fi un sistem de conducte (o refea), un rezervor de presiune, mediul ambiant, etc.
Mărimile caracteristice cari determină, în principal, con-strucfia unui compresor, sînt: debitul, adică volumul de gaz refulat de compresor în unitatea de timp, raportat la mărimi la de stare da Ia admisiune ale gazului; raportul de compresiune, adică raportul dintre presiunea de refulare şi presiunea de admisiune; mărimile de stare iniţiale ale gazului de comprimat (presiunea şi temperatura); turaţia arborelui motor.
Din punctele de vedere termodinamic, reodinamic şi organo-logic, nu există deosebiri esenfiale între compresoarele de aer şi compresoarele de alte fluide compresibile (amoniac, freon, gaz metan, etc.), consfrucfia ultimelor diferind de cea a com-presoarelor de aer prin sistemul de etanşare mai perfecfionat (de ex. Ia compresoarele pentru gaze toxice), prin folosirea de materiale chemorezistente ia organele în contact cu medii agresive (de ex. ofeluri inoxidabile la compresoarele pentru gaze corozive, aliaje fără cupru pentru compresoarele de amoniac, etc.) şi prin folosirea de lubrifianfi speciali (de ex. gli-cerină diluată cu apă, la compresoarele de oxigen).
Domeniile de folosire a compresoarelor sînt următoarele: transportul la distanfă al gazelor prin conducte; transportul de corpuri solide în curent de gaze; producerea vidului; supraalimen-tarea motoarelor cu ardare internă, cu piston; comprimarea agenfi-lor frigoriferi; producerea aerului comprimat (folosit în principal ca agent motor în maşini de lucru sau în motoare pneumatice);
echiparea agregatelor furbină-compresor sau turbină-compresoare, ale turbinelor cu gaze din instalafiile energetice; echiparea inslalafiilor de ventilare; alimentarea cu aer comburant a cuptoarelor industriale; comprimarea gazelor întrebuinţate în procese chimice (de ex. la sinteza amoniacului) sau fizice (de ex. la lichefierea gazelor); etc.
Din punctul de vedere constructiv, compresoarele se clasifică în maşini (cu organe mobile) şi aparate (numai cu organe imobile) numite compresoare cu vină liberă ori cu jet sau ejectoare-compresoare (v. sub Ejector).
După presiunea de refulare (finînd seamă, în general, şî de raportul de compresiune), se deosebesc: compresoare pro-
priu-zise (v. Compresor 2), Diagrama domeniilor de folosire ale compre-a căror presiune de re-	soareior.
fulare e mai mare decît p) presiunea de refulare; Q) debitul; A) do-2 5 ats1 suflante (v ) a men'ul compresoarelor cu piston; B) dome-i	'	i	r	niul compresoarelor cu organ de comprimare
căror presiune^ de refu- romor; C) domeniu! rofocompresoare|or;
lare e cuprinsa intre 0,1 şi q) domeniul ventilatoarelor; E) domeniul su-2,5 ats, şi ventilatoare (v.), flantelor;i, 2, 3, 4, 5) compresoare cu piston a căror presiuns de refu- cu unu, două, trei, patru ^şi cinci etaje de lare e sub 0,1 ats (v. fig.).	compresiune.
s. Compresor. 2. Alş.; Maşină de forfă generatoare, folosită la comprimarea gazelor Ia o presiune de peste 2,5 ats.,
Compresoarele se împart în compresoare volumice şi în compresoare cu rotor sau rotocompresoare. Compresoarele se mai clasifică: după presiunea de refulare, deosebindu-se compresoare de joasă, de medie, de înaltă şi de foarte înaltă presiune; după presiunea de admisiune, deosebindu-se compresoare cu presiune de admisiune mai joasă, egală, sau mai înaltă decît presiunea atmosferică; după numărul de etaje în cari se realizează compresiunea, deosebindu-se compresoare unietajate şi mulfietajate; după desfinafie (de ex. compresoare frigorifice).
6.	~ volumic: Compresor la care comprimarea gazului se realizează prin creşterea presiunii statice a acestuia, obfi-nută prin acfiunea unui organ de maşină mobil care, fie transportă fluidul din spafiul de admisiune în spafiu! de refulare (comprimarea fiind efectuată de masa de gaz din spafiul de refulare), fie comprimă el însuşi gazul, reducînd volumul unuia sau al mai multor compartimente închise, în cari e înmagazinat temporar fluidul. Organul mobil care efectuează comprimarea fluidului poate fi un piston sau un organ rotitor; uneori se folosesc două corpuri rotitoare conjugate.
Compresorul volumic poate fi antrenat direct sau indirect (prin transmisiune cu curea, cu angrenaj, etc.) de un motor (electric, cu abur, cu ardere internă), sau de un mecanism oarecare (de ex. osia unui vehicul de cale ferată).
După natura organului care efectuează comprimarea, se deosebesc:
Compresor cu piston: Compresor volumic în care comprimarea gazului se realizează prin mişcarea rectilinie alternativă a unui piston într-un cilindru.
Compresorul cu piston e constituit din următoarele părfi principale (v. fig. /): blocul cilindrilor sau blocurile cilindrilor, piston, mecanismul de acfionare, batiu, etanşoare, organele de distribufie, organele de reglare şi instalafiile auxiliare (instalafia de ungere şi instalafia de răcire).
Blocul c i I i n d ri I o r e format dintr-un corp metalic turnat sau forjat, şi cuprinde, în general, camerele supapelor (sau camera sertarului) şi mantaua de răcire; el e echipat cu tubuluri pentru racordarea conductelor de lubrifiant şi a conductelor de apă de răcire şi pentru montarea indicatoarelor şi a termo-
Compresor volumic
127
Compresor volumic
metrelor. Construcfia acestuia depinde, în principal, de dispoziţia cilindrilor (orizontală sau verticală), de modul de turnare
,3
I. Compresor uniefajat, bicilindric, vertical.
1) batiu; 2) blocul cilindrilor; 3) capac; 4) piston; 5) bielă; 6) arbore motor; 7) fusul volantului; 8) supapă de aspirafie; 9) supapă de refulare; 10) cameră de răcire; 11) racord de admisiune; 12) etanşor.
şi de prelucrare, de modul de răcire a cilindrilor (cu aer sau cu apă), de sistemul de distribuţie şi de presiunea de lucru din cilindru. Se confecfionează din fontă (pentru presiuni ^60 kgf/cm2), din ofel turnat (pentru presiuni de 60— 150 kgf/cm2) şi din ofel forjat (pentru presiuni ^ 150 kgf/cm2). Cilindrii blocurilor turnafi din fontă sau din ofel se construiesc cu perefi simpli, dubli sau tripli; cilindrii blocurilor de ofel şi uneori ai celor de fontă sînt echipafi cu cămăşi de fontă aportate prin prasare. Cilindrul e închis la capătul opus arborelui motor cu un capac raportat echipat, în general, cu canale (pentru a
arborele motor e închis, fie de un piston (la compresoarele cu biela articulată direct cu pistonul), fie tot de un capac cu canale, raportat sau monobloc (la compresoarele cu cap de cruce), avînd o gaură centrală pentru trecerea tijei pistonului şi pentru montarea garniturilor de etanşare.
Blocul cilindrilor poate fi montat vertical, orizontal sau înclinat (la compresoarele cu cilindri în V, în W sau în stea). Montajul vertical şi cel înclinat se folosesc, în general, la compresoare rapide, de putere mică şi mijlocie (< 300 CP) şi cu un număr mic de etaje (maximum patru), prezentînd avantaje fafă de montajul orizontal, prin suprafafa de amplasare mică, fundaţii mai simple, montare şi demontare mai uşoare şi uzură mai mică a cilindrilor şi a pistoanelor, pierderi de gaz prin neetan-şeităfi mai mici, ungerea mai uniformă a cilindrilor; dezavantajul compresoarelor cu cilindri verticali consistă în posibilitatea de supraveghere a funcfionării şi în accesibilitate mai reduse.
Pistonul de compresor e asemănător în principiu fie cu pistoanele motoarelor de abur lente, cum sînt pistoanele compresoarelor unietajate de joasă presiune (v. fig. II a, b), fie cu pistoane motoarelor cu ardere internă, cum sînt pistoanele compresoarelor unietajate sau bietajate cu biela articulată direct cu pistonul (v. fig. II c). Pistonul compresoarelor mulfietajafe, constituit din două sau din mai multe pistoane obişnuite coaxiale, cu diametri diferifi, se construieşte fie monobloc, fie din două sau din trei corpurNasamblate rigid sau printr-o articulafie folosită penfru compensarea erorilor de prelucrare şi de montare a cilindrilor (v. fig. II d, e); pistonul ultimelor etaje de comprimare (la presiuni > 400 atsj se execută ca piston plonjor. Pistoanele se confecfionează din fontă (pentru presiuni joase şi mijlocii) şi din ofel (pentru presiuni înalte) şi rareori din aliaje de aluminiu.
La unele pistoane grele ale compresoarelor orizontale, suprafafa de alunecare a pistonului e acoperită cu un strat de aliaj antifricfiune (v. fig. II d).
Jocul radial dintre cilindru şi suprafaţa de alunecare a pistonului se etanşează în general cu segmenţi metalici; la unele compresoare de oxigen, cu vitesa medie mică a pistonului, se folosesc garnituri de etanşare de piele (v. fig. III) sau de fibră, iar la compresoarele fără ungere, suprafaţa laterală a pistonului e echipată cu labirinturi cari etanşează spaţiul dintre piston şi cilindru.
III. Piston cu garnitură de etanşare de piele.
1) piston; 2) tijă; 3) garnitură de piele; 4) presgarnifură.
II. Pistoane de compresor.
a) piston cu tijă, cu simplu efect, pentru etaje de joasă presiune; b) pision cu tija, cu dublu efecf, pentru etaje de joasă şi de medie presiune; c) piston fără tijă, cu simplu efecf; d) şi e) pistoane de compresoare mulfiefajate; Í) piston; 2) tijă; 3) piulifă penfru fixarea pistonului; 4) bolf; 5) articulafie sferică;
6) segment; 7) adaus antifricfiune.
permite circulaţia apei de răcire), şi uneori cu locaşurile penfru montarea organelor de distribuţie; capătul cilindrului din spre
Mecanismul de acţionare folosit e un mecanism bielă-manivelă, biela fiind articulată, cu un capăt, fie direct
Compresor volumic
128
Compresor volumic
cu pistonul (în general la compresoarele de joasă presiune şi cu debit mic), fie cu un cap de cruce solidarizat cu tija pistonului.
B a t i u I, în general de fontă, poate fi cu baie, tip baionetă, sau în consolă, construcfia lui depinzînd de dispoziţia cilindrilor, de numărul de etaje, de greutatea compresorului, etc.
Organele de distribuţie pot fi supape cu funcţionare automată, supape cu funcţionare comandată, sau sertare; uneori se foloseşte o distribufie combinată, cu sertar şi cu supape automate. Supapele S3 amplasează, fie în capacul cilindrului, fie în peretele lateral al blocului cilindrilor. Construcfia supapei de admisiune şi a celei de refulare e principial asemănătoare, acestea deosebindu-se doar prin modul ds asamblare a elementelor componente. Supapa automată cuprinde: scaunul,
constituit dintr-o placă circulară sau rectangulară, avînd fante pentru trecerea fluidului; obturatorul; resorturile pentru reglarea închiderii obturatorului şi capacul supapei care ghidează
scaun comun de consfrucfie specială (v. fig. VIII). — Supapele comandate se folosesc de obicei numai pentru admisiune, construcfia lor asemănîndu-se în principiu cu cea a supapelor
IV. Supape automate de distribufie V. Supapă automată cu taler, pentru cu obturatoare inelare.	compresoare rapide,
a) supapă de admisiune; b) supapă de 1) scaun; 2) obturator; 3) resort; refulare; 1) scaun; 2) obturator; 3) re-	4)	capac,
sort; 4) capac; 5) bulon.
resorturile, îndeplinind uneori şi funcfiunea de limitor de cursă. Obturatorul e constituit, fie dintr-un inel sau din mai multe inele concentrice independente (v. fig. IV) sau solidarizate între ele, fie din plăcufe dreptunghiulare independente, fie dintr-un taler cu suprafâfă de etanşare conică (v. fig.V) sau din piese profilate (v. fig. VI); la unele supape fără resorturi de încărcare, plăcufele obturatoare se
VI. Supapă automată cu obturatoare profilate, f) scaun; 2) obturator; 3) lamă de arc; 4) capac.
VII. Supapă automată cu obturatoare elastice.
Í) scaun; 2) obturafor-arc; 3) capac.
2 3
VIII. Supapă automată combinată, de aspiraţie şi de refulare.
1) scaun; 2) obturator; 3) resort; 4) capac; 5) canal de admisiune; 6) canal de refulare.
comandate direct ale motoarelor cu ardere internă (v. fig, IX). Supapa e menfinută pe scaunul ei de un resort, deschiderea ei fiind
cu camă. La unele compresoare
execută din lame de arc (v. fig. VII). La etajele de înaltă presiune, al căror cilindru cu diametru mic nu permite amplasarea în paralel a celor două supape (de aspirafie şi de refulare) în capacul cilindrului, acestea se dispun coaxial, pe un
comandată de un mecanism se folosesc supape de admisiune cu comandă hidraulică a deschiderii. Dezavantajul supapelor comandate consistă în micşorarea randamentului compresorului Ia funcţionarea în regim variabil, datorită dificultăţii de a comanda deschiderea supapei la momentul optim. — Distribuţia' cu sertar, folosită numai la pompele de vid, se aseamănă principial cu distribuţia cu sertar a motoarelor cu abur; sertarul folosit e un sertar-cochilie echipat cu supape automate de refulare şi, în general, cu canal de egalizare a presiunii pe cele două feţe ale pistonului. Pentru funcţionarea corectă a compresorului, organele de distribuţie trebuie să asigure: deschiderea şi închiderea Ja timp a spaţiului de comprimare, închiderea perfect etanşă, rezistenfa reodinamică mică şi siguranfa în funcfionare.
Organele de reglare modifică debitul compresorului în funcfiune de scăderea consumului de gaz comprimat, menfinînd presiunea de refulare la o valoare aproximativ constantă; la creşterea consumului de gaz comprimat, presiunea din spafiul de refulare al compresorului scade, ea neputînd fi restabilită la valoarea nominală decît prin conectarea unui alt compresor la spafiul de refulare. Reglarea se poate efectua în regim cu turafie constantă sau în regim cu turafie variabilă. Reglarea la turafie constantă (necesară cînd motorul de antrenare nu permite reglarea convenabilă a puterii prin variaţia turaţiei) poată fi continuă, în trepte, intermitentă, prin derivaţie, prin laminare şi prin conectare în gol. Reglarea Ia turafie varia-
IX. Supapă de admisiune cu deschidere comandată.
1) cilindru; 2) piston; 3) racord de admisiune; 4) supapă de admisiune; 5) camă; 6) supapă de refulare.
Compresor volumic	1	29	Compresor	volumic
bilă se efectuează cînd varierea turafiei motorului de antrenare se poate obfine fără micşorarea sensibilă a randamentului (v. şî Reglarea compresorului cu piston).
Instalaţia de ungerea compresorului cuprinde un circuit pentru ungerea mecanismului de antrenare (glisiera capului de cruce, palierele bielelor şi palierele arborelui motor) şi un alt circuit, pentru ungerea cilindrilor. Circulafia lubrifiantului în primul circuit e generată de obicei de o pompă cu rofi dinfate, iar în al doilea circuit, da o pompă de ungere cu pistonaşe, ambele pompe fiind acfionate de arborele motor al compresorului. Ungerea cilindrilor se face prin pulverizarea lubrifiantului în conducta de aspirafie sau prin aducerea acestuia sub presiune pé suprafafa de alunecare a cilindrului.
Instalaţia'de răcire cuprinde un circuit de răcire a cilindrilor şi a capacelor acestora (la compresoarele cu răcirea cu apă a cilindrilor) şi un circuit da răcire a gazului comprimat, între etajele de compresiune şi, eventual, după uliimul etaj (răcirea finală). Răcirea cilindrilor asigura condifii normale de lubrifiere a pistonului evitînd griparea segmenfilor, reduce temperatura supapelor evitînd astfel depunerea de zgură pe obturatoare şi pe resorturi, asigură răcirea gazului la aspirafie, cum şi încetinirea proceselor de oxidare şi descompunere a uleiului de ungere în cilindri.
Răcirea gazului comprimat între etajele de compresiune are drept scop îndepărtarea căldurii echivalente lucrului mecanic de compresiune (adiabatică sau poli-tropică) acumulate de gazul comprimat. Se folosesc răcitoare
X. Reprezentarea în diagrama, mecanică (diagrama P - v) a ciclului teoretic de funcfionare al compresorului cu piston, fără spafiu vătămător. f-2) admisiune isobară; 2-3) compresiune adiabatică; 2-3’) compresiune isotermică; 3-4) şi 3'-4) refulare isobară; Pa(j) Şl Pref) presiunea de admisiune, respectiv de refulare.
meor =
"teor
Qx
60 102
(kW),
s -PgJ
V [m3]
Ciclul indicat al compresorului (v. fig. XI), căruia îi corespunde lucrul mecanic, respectiv puterea indicată, diferă de cel teoretic, procesul de comprimare în compresorul real av\ndp ( kg f/cm2) următoarele particularităfi:	*
expansiunea gazului comprimat şi neevacuat din spafiul vătămător al compresorului (spafiul cuprins între capacul cilindrului şi piston, cînd acesta se găseşte la punctul mort, la care se adaugă spafiul conturat de canalele de admisiune şi refulare) la începutul cursei de aspirafie, astfel încît admisiunea începe numai după ce presiunea din cilindru devine egală cu presiunea spafiului de admisiune; pierderile de presiune ale gazului la trecerea prin organele de distribufie şi prin canalele de legătură ale acestora cu cilindrul; încălzirea gazului aspirat, prin contactul cu cilindrul şi cu supapele încălzite; schimbul variabil de căldură dintre gaz şi perefii spafiului de compresiune în timpul comprimării şi expan-dării (datorită căruia, acestea
XI. Reprezentarea în diagrama mecanică a ciclului indicat ai compresorului cu piston. 1 -2-3-4) ciclul teoretic al compresorului cu spafiu vătămător; 5-6-7-8-9-10) ciclul real; 5) deschiderea supapei de admisiune; 9) deschiderea supapei de refulare; 5-6) admisiune; 6-9) compresiune; 9-Í0) refulare; 10-5) expansiune; VaSp) voiumu! efectiv de gaz admis în cilindru; Vref) volumul efectiv de gaz refulat; Vj_j) cilindreea; V0) volumul spahiului vătămător; Pacj Pref) presiunea medie a spafiului de admisiune, respectiv de refulare; a-b) diagrama oscilafiej de presiune în tubulura de refulare; c-d) diagrama oscilafiilor de presiune în tubulura de admisiune.
tubulare cu manta, răcitoare cu
fevi concentrice (folosite la presiuni înalte) sau răcitoare cu serpentine.
Ciclul de referinfă al compresorului cu piston cuprinde următoarele faze (v. fig. X): admisiunea isobară la presiunea spafiului de aspirafie; compresiunea adiabatică (la compresorul fără răcire şi perfect izolat termic de mediul ambiant) sau isotermică (la compresorul cu răcire perfectă) pînă la presiunea spafiului d,e debitare; refularea isobară la presiunea spafiului de debitare. Lucrul mecanic teoretic necesar comprimării gazului diferă cu natura compresiunii, fiind minim la compresiunea isotermică şi maxim la compresiunea adiabatică, şi are expresiile:
(Lis)teor=pi[n]ri (kgfm/m3), îi
--]
{Lod)tcor = ^Z^ *[(£) * -l] (kgfm/m3)
în cari P\,P2 (kgf/m2) sînt presiunile la începutul şi la sfîrşitul compresiunii, iar x e exponentul adiabatic al compresiunii. Puterea teoretică a compresorului se exprimă prin relafia:
devin politrope cu exponent variabil); pierderile de gaz prin neetanşeităfi; oscilafiile de presiune din conductele de admisiune şi de refulare; etc.
Randamentul indicat (isotermic sau adiabatic) ai compresorului are expresia
Li Li (^is); ~ 7 sau	7
ad
cat depinde, în principal, de: construcfia şi dimensiunile geometrice ale compresorului, turafia arborelui mofor, proprietăfile gazului de comprimat şi starea acestuia la admisiune, raportul de compresiune şi gradul de uzură al compresorului, avînd în general valorile (r]^)i = 0,90—0,94, iar (r^ { — 0,72—0,80.
Puterea de antrenare a compresorului, adică puterea măsurată la acuplajul compresorului sau la tija pistonului (la acţionarea directă a acestuia prin motor cu abur), se exprimă prin relafia
Nacupl = ~	(kW),
'Im
în care rţ =0,80—0,95 e randamentul mecanic al compresorului.
Puterea efectivă a compresorului, adică puterea măsurată la acuplajul motorului de antrenare, se exprimă prin relafia
N.
teor l\e> "
Nf.
Qi
(kW),
în care Q^(m3/min) e debiful efectiv de gaz comprimat, raportat la starea acestuia la aspirafie.
Tlr1WT)ir 60 102-îi e/ în care yj^ = 0,96**«0,99 e randamentul transmisiunii; la acfionare directă, Nel = NacupU
Debitul efectiv de gaz refulat de compresor se calculează cu relafia:
Ql=nVX~n^ Vh (m3/min),
9
Compresor volumic
130
Compresor volumic
în care n (rot/min) e turafia, V#(m3) e cilindreea, iar A. e coeficientul de debitare al compresorului, a cărui expresie e:
X —	•	X2	•	X&
unde e coeficientul de umplere (v.), adică raportul dintre volumul de gaz efectiv admis în cilindru, şi dintre cilindree; X2 e un coeficient prin care se fine seamă de încălzirea gazului admis în cilindru şi care depinde în principal de raportul de compresiune, iar X3 = 0,95—0,98 e randamentul volumetric al compresorului, adică raportul dintre volumul de gaz efectiv refulat de compresor şi volumul efectiv admis în cilindrul acestuia (finînd seamă de pierderile prin neetanşeităfi).
Turafia compresoarelor cu piston, respectiv vitesa medie a pistonului sau factorul de accelerafie Hn2 (m/min2), depinde în principal de vitesa maximă admisibilă de trecere a gazului prin organeie de distribufie şi de condifiile de echilibrare a echipajului mobil al compresorului (v. tabloul I)
Tabloul I
Tipul compresorului
Puterea,
CP
Verfical fără cap de cruce unietajaf sau bietajat
Verfical cu cap de cruce
Orizontal uniefajat sau biefajaf
Orizontal mulfiefajaf
<80
50-•-400
<500
500-•-5000
Vifesa medie c a pistonului, m/s
1,5-3 max. 6
2- -3 max. 4
1.8---3
2,5-.-3.5
Factorul de accelerafie Hn2 10-», m/min2
15.--70 max. 150
16—30 max. 50
verticale de putere mijlocie. Supapele se amplasează în general în capacele cilindrilor, la compresoarele cu simplu efect, şi lateral, la cele cu dublu efect, fiind echipate cu dispozitiv pentru menfinerea lor deschisă (pentru conectarea în gol a compresorului). Răcirea cilindrilor se poate face cu aer sau cu
Ffj
■*iir
m
-Hl «-J-
-HJ7-
a
Motorul de antrenare al compresoarelor cu piston se alege în funcfiune de felul reglării, de posibilităfile de descărcare a compresorului la punerea în serviciu, de frecvenfa punerilor în serviciu (raportul dintre durata repausului şi a regimului activ) şi de felul instalafiei (mobilă sau stabilă). Antrenarea se face cu motoare electrice sincrone sau asincrone şi cu motoare termice, fie indirect (la unele acfionări electrice), folosind transmisiuni cu curele, un reductor cu rofi dinfate sau o transmisiune combinată (la turafii joase ale compresorului), fie direct, folosind un arbore motor comun (la antrenările cu motoare termice), prin calarea rotorului pe arborele motor al compresorului, sau prin acuplarea arborilor (la antrenările cu motoare electrice).
Avantajele compresoarelor cu piston consistă în randamentul mare şi în posibilitatea obfinerii raporturilor de compresiune mari, iar dezavantajele sînt: debitarea neuniformă a gazului în spafiul de refulare; greutate (kg/m3 de gaz aspirat) şi gabarit mari; turafie joasă; vibrafii de joasă frecvenfă (datorită mişcării alternative a pistonului); necesitatea, în general, a unui rezervor-tampon montat între compresor şi consumator, etc.
Compresoarele cu piston se construiesc pentru debite pînă la 500 m3/min şi presiuni de refulare pînă la 5000 kgf/cm2, şi pot fi folosite în general penfru comprimarea oricărui gaz.
După numărul de etaje în cari se efectuează compresiunea, se deosebesc compresoare unietajate, bietajate şi multietajate.
Compresor unietajaf: Compresor în care comprimarea gazului pînă la presiunea finală se realizează într-un singur ciclu de compresiune. Se construieşte cu 1***4 cilindri identici mon-tafi în linie, în V sau în W, în generai pe un batiu comun; cilindrii în linia se pot monta vertical sau orizontal (v. fig. XII). Pistonul e cu simplu efect, la compresoarele verticale de putere mică, şi cu dublu efect, la compresoarele orizontale şi la cele
XII. Scheme de compresoare unietajate. a) monocilindric vertical, fără cap de cruce; b) bicilindric cu cilindri în V; c) biciiindric vertical, cu cap de cruce; d) monocilindric orizontal; e) bici-lindric orizontal.
apă; răcirea cu aer e folosită numai la debite -^1,5 m3/min şi presiuni de refulare 6 ats sau la debite mai mari şi presiuni de refulare <^4 ats. Cilindrii şi capacele compresoarelor răcite cu aer au perefii cu nervuri la exterior, pentru intensificarea schimbului de căldură cu aerul de răcire. Presiunea maximă de refulare a compresoarelor unietajate e de 6 ats, fiind con-difionată de temperatura maximă admisibilă (160*-180°) a gazului la sfîrşitul compresiunii (penfru a evita aprinderea uleiului de ungere); la compresoare foarte mici, cu funcfionare intermitentă, această presiune poate atinge 10 kgf/c.m2; debitul maxim e de circa 100 m3/min. Compresoarele unietajate se folosesc în instalaf ii pneumatice de mică putere, mobile sau stabile, în instalafii frigorifice, etc.
Compresor bietajat: Compresor în care comprimarea gazului se realizează în două cicluri de compresiune succesive, gazul fiind răcit după primul etaj de compresiune, într-un răci-tor intermediar, pînă la temperatura iniţiala. Fracfionarea compresiunii se poate realiza, fie în doi cilindri compound cu cilindree diferite, fie într-un singur cilindru cu piston diferenfial (în care diferenfa de volum a spafiilor de comprimare e creată prin etajarea pistonului), şi e determinată de necesitatea de a obfine un raport de compresiune mai mare, la o temperatură finală de compresiune mai joasă şi un consum specific de energie mai mic, decît la compresoarele unietajate.
Compresoarele cu debite pînă la 5 m3/min au în general doi cilindri şi construcfia asemănătoare celei a compresoarelor unietajate bicilindrice verticale şi cu pistoane cu simplu efect, cu deosebirea că diametrii celor doi cilindri sînt diferifi. Cilindrii se montează în linie sau în V; se construiesc uneori compresoare cu patru cilindri, formînd două perechi în V montate în linie (v. fig. XIII). Compresoarele cu debite cuprinse între 5 şi 10 m3/min se construiesc uneori cu trei cilindri în W (sau cu şase cilindri formînd două grupe în W montate în linie), dintre cari cei exteriori sînt de joasă presiune şi cel centrai e de înaltă presiune (v. fig. XIV). Compresoarele cu debite de 20—100 m3/min se construiesc, în general, cu doi cilindri,
XIII. Scheme de compresoare bietajate. a) vertical, compound, cu simplu efecí; b) în V; c) în W; d) vertical, compound, pentru debite mici; e), f) vertical, bicilindric, cu pistoane diferenţiale; g) vertical cu pistoane diferenţiale şi camere de egalizare, h) vertical, compound, cu dublu efect; /) compound, cu cilindrii la 90°; j), I) orizontal cu pistoane diferenţiale şi camerede egalizare; k) orizontal cu piston diferenţial echilibrat; m), n) orizontal cu cilindri tandem; I) etaj de joasă presiune; II) etaj de înaltă presiune; £) cameră de egalizare.
1 ff
v t-Tn^ i. .	rí	ti	
«fi nJLp^r			
XIV. Compresor bietajat cu cilindri în W. 0=9,5 m3/min; Prf,f = 8 ats; H;=:135 mm; n=580 rot/min; Í)batiu; 2)bloculcilinc'rilor de joasă presiune; 3) blocul cilindri lor de înaltă presiune; 4) capac de cilindru;
5)	piston; 6) bielă; 7) arbore motor; 8) supapă de admisiune; 9) supapă de refulare; Í0) furca regulatorului de debit; 11) cameră de răcire; 12) răcitor intermediar; 13) intrarea apei de răcire; 14) ieşirea apei de răcire.
Compresor volumic
132
Compresor volumic
cu pistoane cu dublu efect şi cu cap de cruce; cilindrii se pot monta în linie (vertical sau orizontal) (v. fig. XV), în V sau
soarele orizontale se construiesc cu cilindrii montafi cu axele paralele sau în prelungire.
3
XV. Compresor bietajaf,verfîcal, cu doi cilindri în linie.
T) batiu; 2) piesă port-glisieră; 3) blocul cilindrilor de înaltă presiune; 4) blocul cilindrilor de joasă presiune; 5) supape; 6) piston cu dublu efect; 7) tija pistonului; 8) cap de cruce; 9) bielă; 10) arbore cotit; 11) palier; 12) pompă de ulei pentru
ungerea cilindrilor; 13) pompă
XVI. Compresor bietajat cu cilindrii la 90°. a) vedere; b) secfiune prin mecanismul bielă-rftanivelăi f) cilindru de joasă presiune; 2) cilindru de înaltă presiune»
la 90° (v. fig. XVI). La unele construcfii speciale se folosesc două perechi identice de. cilindri montafi în stea. Compre-
de ulei pentru ungerea palierelor şi a mecanismului de antrenare; 14) etanşor; Í5} volant; 16) acuplaj; Í7) răcitor intermediar.
Compresoarele cu piston diferenfia! se construiesc, fie cu un singur cilindru, orizontal, în general, pentru debite pînă la 30 m3/min, sau vertical, penfru debite pînă la 10 m3/min, fie cu doi cilindri verticali sau orizontali (v. fig. XVII). Fafă de compresoarele cu doi cilindri, ele prezintă avantajul unei greutăfi şi al unui ancombrament mai mic (la acelaşi debit) şi dezavantajul unei etanşări slabe între etajele de compresiune. Mecanismul de acfionare se execută fără cap de cruce, iar răcitorul intermediar se amplasează deasupra sau dedesubtul blocului-cilindru (la compresoarele orizontale), şi lateral, lîngă blocul-cilindru (la compresoarele verticale).
Reglarea debitului compresoarelor bietajate se face, în general, prin deschiderea supapelor de aspirafie.
Presiunea uzuală de refulare a compresoarelor bietajate e de 8**'15 kgf/cm2 (uneori de 40 kgt/cm2), iar debitul maxim e de circa 240 m3/min.
Compresoarele bietajate sînt folosife în instalaf ii pneumatice stabile sau mobile, în instalafii frigorifice, în instalafii tehnologice din industria chimică, etc.
Compresor multietajat: Compresor în care comprimarea gazului se realizează în mai multe cicluri de compresiune succesive (3*"7), gazul fiind răcit, pînă la temperatura inifială, în răcitoare intermediare, după fiecare etaj de compresiune. Numărul de etaje depinde în principal de raportul de compresiune, iar fracfionarea compresiunii pe etaje se face finînd seamă de următoarele considerente: creşterea admisibilă a temperaturii gazului în fiecare etaj, mărirea costului maşinii la creşterea numărului de etaje, posibilităfile de echilibrare avantajoasă a forfelor cari lucrează asupra pistonului, realizarea unui consum de energie minim, pentru un raport de compresiune dat, etc.
XVII. Compresor bietajat orizontal cu doi cilindri, acţionat de osia unui vagon de cale ferată. Í) blocul cilindrilor; 2) piston diferenţial; 3) supape; 4) mecanism de acfionare.
XVIII. Compresor vertical de înaltă presiune cu patru etaje (Q=3 ms/min; Pref=2?0 af; H=150 mm; n=400 rot/min).
1) batiu; 2) blocul cilindrilor; 3) etajul întîi; 4) etajul al doilea; 5) etajul al treilea; 6) etajul al patrulea; 7) răcitoare intermediare.
Compresor volumic
134
Compresor volumic
Raportul de compresiune pe etaj frebuie să fie =	2	Cilindrii compresoarelor multietajate se pot monta vertical
(p\ fiind presiunea de admisiune, iar pz, presiunea finală pre-	(la debite mici) (v, fig. XV///) sau orizontal, pe una sau pe două
XIX. Compresor multietajat orizontal (Q=2100 m3/h; Pfe^ =200 kgf/cm^; H=750 mm; n=125 rot/min). í) — V) etaje de compresiune; 1) supapă de aspirafie; 2) supapă de refulare; 3) bloc-cilindru; 4) piston.
scrisă, realizată în 2 etaje), pentru a obfine aceeaşi creştere axe paralele (v. fig. X/X), ordinea dispunerii lor relative fiind, de temperatură şi acelaşi consum de lucru mecanic de compre- în general, astfel, încît să se obfină o construcfie, pe cît posibil,
1T L-				J _ r-J
				p 43: t—.
~2L
m
T
ir.... L.				-J n L					
								-J n L-l	}-
1 n				—1 -feJ, i—i				-i -a q	
									
XX. Scheme de compresoare multietajate. a -e) cu frei etaie; f— /) cu patru etaje; j), k) I), n), o) cu şase etaje; m) cu şapte etaje; /•••Vi/) etaje de compresiune; E) cameră de egalizare.
siune pe fiecare etaj. Lucrul mecanic teoretic total al compre-	echilibrată. Pentru a evita diametri prea mari la pistoane, şi
sorului poate fi exprimat prin relafia	pentru echilibrarea forfelor de presiune cari lucrează asupra
n—1	pistoanelor etajelor de joasă presiune, acestea* se execută cu
m	FÍP \ nz	"1	dublu efect, iar unele etaje se echipează cu camere de echi-
^pol:=z~ZTî P1	(/	(kgm/m3),	librare legate direct cu unul dintre spafiile de compresiune
w i	L\pi/	J	ale compresorului (v. fig. XX). Pistoanele monobloc sau arti-
în care n e indicele politropic al compresiunii.	culate sînt antrenate de un mecanism bielă-manivelă cu
Compresor volumic
135
Compresor volumic
cap de cruce. Reglarea debitului e etajată şi se realizează, în general, prin conectarea de spafii vătămătoare suplementare.
Avantajele compresiunii etajate sînt următoarele: posibilitatea obfinerii unor raporturi mari de compresiune, apropierea procesului de compresiune de transformarea isotermică, micşorarea temperaturii finale de compresiune şi mărirea coeficientului de debitare.
Aceste compresoare se folosesc pentru presiuni de refulare de 30—5000 ats, în insfalafiile tehnologice ale industriei chimice (^pentru fabricarea amoniacului, a oxigenului, penfru obfinerea gazelor lichefiate, etc.) şi în laboratoare.
După presiunea de refulare (presiunea de admisiune fiind cea atmosferică), se deosebesc: compresoare de joasă presiune, de obicei unietajate, la cari presiunea finală é de 3—4 ats, compresoare de medie presiune, bietajate sau tri-etajate, la cari presiunea finală e de 5—40 ats; compresoare de înaltă presiune, multietajate, la cari presiunea finală e de 40—800 ats, şi compresoare de foarte înaltă presiune, multi-etajate, la cari presiunea de refulare depăşeşte 800 ats.
După presiunea de admisiune, se deosebesc: compresoare cu presiunea de admisiune mai joasă decît presiunea atmosferică şi cari aspiră aer dintr-un spafiu sub vid, refulîndu-l în atmosferă (pompe de vid); compresoare cu presiunea de admisiune egală cu presiunea atmosferică, aspirînd aer sau alt gaz la presiune atmosferică şi refulîndu-l la o presiune superioară acesteia.
Compresor cu organ de compresiune rotitor:	Compresor volumic în care comprimarea gazului
se realizează, fie prin varierea spafiului ocupat de acesta, în compartimente cu volum variabil create într-o încăpere cilindrică, prin rotirea unui organ de lucru de formă adecvată, fie chiar de gazul din spafiul de debitare, compresorul efectuînd aspirafia, transportul gazului între spafiul de admisiune şi cel de debitare, şi refularea. Fafă de com- ^ presoarele cu pis-ton.compresoarele cu organ de compresiune rotitor prezintă următoarele avantaje: lipsa maselor în mişcare alternativă, turafie înaltă (permifînd antrenarea directă
cu electromotoare	N
rapide sau cu turbine cu gaz), solicitare mai uniformă a motorului de antrenare, gabarite şi greutate mai mici la debite şi raporturi de compresiune egale, lipsa organelor de distribufie, debitare mai uniformă în spafiul de refulare. Fafă de compresoarele cu rotor, prezintă următoarele avantaje: posibilitatea de a fi construit cu randament satisfăcător şi pentru debite mici şi presiuni de refulare relativ înalte; independenfa dintre presiune şi debit şi posibilitatea de funcfionare la o gamă mare de turafii. Dezavantajele sînt următoarele: pref de cost mare, datorită uzinării de înaltă precizie; randament şi coeficient de debitare mai mic decît la compresorul cu piston, din cauza pierderilor inferstifiale mari (în special la compresoarele mici),
sau datorită pierderilor mari prin frecare; consum mare de lubrifiant (la unele construcfii); uzură mare, datorită frecărilors
Aceste	compresoare	sînt	folosite	pentru debite de
2—5400 m3/min la presiuni de refulare de 5—8 ats.
Exemple de compresoare volumice cu organ de compresiune rotitor;
Compresorul cu lamele, constituit, în principal, dintr-o carcasă cilindrică cu secfiunea interioară circulară, şi dintr-o tobă rotitoare caiafă pe arborele motor şi montată anax/'aI în carcasă, astfel încît suprafafa laterală a acesteia să fie tangentă la	suprafafa	interioară a	carcasei, între	cele două suprafefe
rămînînd un spafiu de lucru, cu secfiunea în formă de seceră (v. fig. XXI). Toba are şanfuri longitudinale, tăiate radial sau înclinate în sensul de rotafie, în cari culisează cîte o lamelă dreptunghiulară de ofel sau de material plastic. Prin rotirea tobei, lamelele sînt presate (datorită forţei centrifuge) pe suprafaţa interioară a carcasei, compartimenfînd spafiul de lucru af compresorului în celule relativ etanşe, de volum variabil. Penfru reducerea uzurii datorite frecării, între carcasă şi lamele se montează (coaxial cu carcasa, în locaşuri practicate în aceasta) inele de	descărcare, cari	sînt	antrenate	în mişcare de rotafie
de	către	lamele, limitînd	cursa	radială a	acestora. Carcasa e
echipată cu manta de răcire (la răcirea cu apă) sau cu nervuri inelare exterioare (la răcirea cu aer) şi e închisă cu două capace frontale raportate (echipate cu canale, la compresoarele cu răcire cu apă, pentru a permite circulafia apei), avînd locaşuri pentru paliere cu rulmenfi de susfinere a arborelui motor. Compresorul nu are organe de distribufie, admisiunea în spafiul de lucru şi refularea făcîndu-se prin ferestre dreptunghiulare, practicate în peretele carcasei, iar racordarea spafiului de lucru la spafiul de admisiune şi la cel de refulare făcîndu-se direct,
prin racorduri cu bride avînd axele în acelaşi plan normal la axa carcasei. izolarea compresorului de spafiul de refulare, la deconectarea a-cestuia de la refea, se face printr-un refinător montat după racordul de refulare.
Compresorul se execută unietajat, pentru presiuni de refuIare<C4 ats, şi biet a jaf, pentru presiuni de refulare de 4*" 10 ats.
Compresorul bi-etajat (v. fig. XXII) se compunedefapt din două compresoare, avînd carcase cu diamefrii interiori egali, dăr lamelele de lungimi diferite, montate coaxial (arborii motori fiind legafi printr-un acuplaj elastic), pe o placă de fundafie comună. Gazul comprimat trece, între etajele de compresiune, printr-un răcitor intermediar montat deasupra compresorului.
Fazele ciclului complet de evolufie a gazului prin compresor, realizate în timpul unei rotafii complete a tobei, sînt aceleaşi ca la compresorul cu piston, şi anume: admisiunea la presiune constantă, obfinută prin creşterea, pînă la o valoare apropiată de cea maximă, a volumului fiecărei celule, între muchiile C, D ale ferestrei de admisiune; compresiunea, obfinută prin micşo-
XXI. Compresor cu lamele, uniefajat.
1) carcasă; 2) tobă; 3) lamelă; 4) capac; 5) palier; 6) arbore mofor; 7) inel de descărcare; 8) racord de aspiraţie; 9) racord de refulare.
Compresor volumic
136
Compresor volumic
rarea volumului celulei, între muchiile consecutive ale ferestrei de admisiune şi de refulare (distanfa circumferenfială DA, dintre acestea fiind dimensionată penfru obfinerea raportului de Compresiune prescris}; refularea, obfinută prin micşorarea în conti-
corpurile fiind asemănătoare, în principiu, unor rofi dinfate cilindrice cu dinfi elicoidali (v. fig. XXV). Unul dintre corpuri, cel principal, care are rolul de a transporta gazul, e cuplat direct cu arborele -motorului de acţionare, care antrenează în sens
XXII. Compresor cu lamele bietajat.
/) eiaj de joasă presiune; II) etaj de înaltă presiune; 1) răcitor intermediar; 2) acuplaj.
nuare a volumului celulei (pînă la o valoare apropiată de cea minimă) între muchiile A, B ale ferestrei de refulare; expansiunea gazului rămas în celulă (după refulare), între muchiile consecutive ale ferestrelor de refulare şi de admisiune (v. fig. XXIII),
Reglarea debitului la compresoarele cu lamele se poate realiza prin: varierea turafiei (posibilă numai între anumite limite condifionate de vitesa periferică admisibilă a lamelelor); oprirea periodică a motorului de antrenare; trecerea la funcfio-nare în gol prin închiderea admisiunii şi legarea simultană a racordului de refulare cu racordul sau conducta de admisiune ori cu atmosfera (v. fig. XX/V).
Se construiesc compresoare cu lamele pentru debite de 2—100 m3/min şi presiuni de refulare de
3—10 ats, la turafii ale arborelui motor de ~ 400	1450
rot/min.
Compresorul elicoidal e constituit, în principal, din două corpuri rotitoare montate înfr-o carcasă, avînd profiluri conjugate,
invers corpul secundar (de distribufie), prin intermediul unui angrenaj cu rofi dinfate cilindrice. Comprimareagazului seproduce cînd volumul de gaz transportat (de corpul principal) în spafiul cuprins între carcasă şi două proeminenfe alăturate ajunge în
XXIII. Secţiune transversală schematică printr-un compresor cu lamele.
1) racord de admisiune; 2) fereastră de admisiune; 3) fereastră de refulare; 4) racord de refulare; 5) celulă de comprimare; Oj) centrul tobei; Oa) centrul carcasei; m) excentricitatea tobei.
XXIV. Schema reglării compresorului cu lamele prin închiderea admisiunii şi legarea simultană a racordului de refulare cu atmosfera.
I) compresor; 2) rezervor-tampon; 3) refinăfor; 4) regulator de presiune; 5) supapă de reglare; 6) conductă de admisiune; 7) conductă de refulare; 8) conductă penfru legarea racordului de refulare cu atmosfera.
contact cu gazul din spafiul de refulare; debitarea se obfine pe măsură ce golul dintre două proeminenfe alăturate ale corpului rotitor principal angrenează progresiv cu un plin al corpului de distribufie.
Compresor cu rotor
137
Compresor cu rotor
Compresoarele elicoidale se construiesc pentru debite de 8—5400 m3/min şi presiuni de refulare de 4—5 ats (într-un singur etaj de com-presiune), la turafii ale arborelui motor de 500-*
•••10500 rot/min, şi sînt folosite, în principal, la turbinele cu gaze.
Sin. Compresor Lysholm.
i.	~ cu rofor:
Compresor în care comprimarea gazului se obfine prin acfiunea unui rotor asupra curentului permanent de gaz care trece prin maşină, în procesul de comprimare intervenind, fie forfe centrifuge, fie forfe portante. Sin.
XXV. Compresor elicoidal biefajaf.
/) etaj de înaltă presiune; II) etaj de joasă presiune; 1) corp rotitor principal; 2) corp rotitor de distribufie; 3) carcasă; 4) cameră spirală de aspirafie; 5) iubulură de refulare; 6) transmisiune cu rofi dinfate; 7) multiplicator
de turafie.
Rotocompresor, Turbocompresor. Maşina se compune, în principal, dintr-un rotor şi un stator, fiecare dintre acestea putînd fi constituit din unu sau din mai multe elemente, astfel încît un element complet de rofor şi un element complet de stator să formeze un etaj al rotocompresorului; celelalte organe sînt: carcasa, palierele, etanşoarele şi, eventual, mecanismul de reglare. Construcfia elementelor componente ale rotocompresorului depinde în principal de direcfia curentului de fluid prin rotor (radială sau axială), şi de destinafia rotocompresorului.
Spre deosebire de compresoarele volumice, al căror debit e independent de presiunea de refulare, la rotocompresoare există o dependenfă funcfională cp = f (Q) între raportul de compresiune (cp) şi debitul (Q) refulat de compresor la turafie constantă; această relafie, împreună cu relafiile r] = f(Q) şi N = f{Q), dintre randament şi debit, şi dintre putere şi debit, constituie caracteristicile normale ale rotocompresorului (v. Caracteristica turbocompresoarelor), caracterizînd regimurile posibile de lucru ale acestuia, la diferite turafii.
Acfionarea rotocompresoarelor se face în general direct, cu electromotoare rapide (3000 rot/min), ori cu turbine cu gaze sau cu abur; uneori, la antrenarea cu electromotor se folosesc şî transmisiuni cu rofi dinfate. Primul sistem se foloseşte la agregate de putere mică, prezentînd avantajul unui cost de investifie mic şi dezavantajul unui reglaj în general neeconomic (prin laminarea gazului la admisiune); al doilea sistem de acfionare se foloseşte la agregate de putere mijlocie şi mare, prezentînd avantajul unui reglaj economic (prin varierea turaţiei agregatului) şi dezavantajul unui cost de investifie mare.
Principalele avantaje ale rotocompresorului fafă de compresorul volumic sînt următoarele: construcfia relativ simplă, greutate şi gabarit (raportate ia m3N de gaz debitat) mici, debit mare, exploatare uşoară, debitare continuă şi uniformă a gazului comprimat, lipsa uleiului în suspensie în gazul debitat, consum specific mic de lubrifiant. Dezavantajele sînt: dificultatea construirii de rotocompresoare cu debit mic, raportul de compresiune limitat (în general cp = 8—10), randament intern mai mic decît al compresoarelor cu piston. Rotocompresoare le se construiesc penfru debite de 50--6000 m3/min, la presiuni de debitare de 3***10 ats (uneori pînă la 30 ats, construcfia fiind din mai multe corpuri legate în serie) şi la turafii de 3000—30 000 rot/min (3000'"12 000 rot/min la cele stabile şi > 10000 rot/min la cele pentru turboreactoare). Ele se folosesc în
instalafii pneumatice, în industria metalurgică, minieră, chimică, alimentară (instalafii frigorifice) şi, în instalafii energetice, la
echiparea agregatelor turbină-com-presor sau turbină-compresoare ale turbinelor cu gaz.
După direcfia pe care o are curentul de gaz în rotor, fafă de axa de rotafie a aces-tuia,se deosebesc: rotocompresoare radia le şi rotocompresoare axiale.
Rofocom-preso r r ad ial: Compresor cu rotor în care direcfia curentului de gaz din rotor e cuprinsă într-un plan normal la axa de rotafie a acestuia, principal, în rotor, care
Comprimarea gazului se obfine, în utilizează energia stereocinetică transmisă de motorul de antrenare, penfru a mări energia disponibilă (înălfimea de transport) a curentului de gaz care trece prin el, şi în continuare în stator care, prin frînarea curentului de gaz refulat de rotor, transformă în energie elastică o parte din energia cinetică transmisă curentului de gaz în rotor.
Lucrul mecanic specific exercitat de rotor asupra curentului de gaz, pentru comprimarea acestuia, se determină cu relafia:
(#00)teor = ~	Cl») (kgm/kg),
în care (Has)teor e lucrul mecanic teoretic de compresiune al unui rotor cu număr infinit de pale infinit subfiri (în care liniile de flux ale curgerii relative printre pale sînt congruente
cu acestea), g (m/s) e acceleraţia gravitafiei, iar u şi cw(m/s) sînt vitesa periferică şi componenta periferică a vitesei absolute a curentului de fluid care trece prin rotor, indicii 1 şi 2 referindu-se la intrarea şi Ia ieşirea din rotor (v. fig. XXVI).
Influenfa numărului finit de pale rotorice se manifestă în principal prin micşorarea componentei periferice a vitesei absolute de ieşire c2u şi prin abaterea direcfiei acesteia de la cea teoretică (v. fig, XXVII) şi poate fi evaluată cantitativ prin relafia:
(tfoo \eor ~ Hteor 0 P)i
XXVI. Secfiune transversală schematică prin rotor şi triunghiurile de vitesă ale unui etaj de rotocompresor radial (cu număr finit de pale). cl) c2) vitesele absolute de intrare şi ieşire fafă de rotor; Wj) w2) vitesele relative de intrare şi ieşirefafă de rofor; Uj) u2) vitesele perifericeale rotorului măsurate pe diametrul mediu al bordurilor de atac ale palelor şi pe suprafafa circumferenfială; c1(J) c2u) şi cir) c2r) componentele tangenfiale, respectiv radiale ale vifeselor absolute Cj şi c2; a) unghiul dintre vitesa periferică şî vitesa absolută; |3) unghiul dintre vitesa relativă şi vitesa periferică, considerată de sens contrar.
în care p e un coeficient de corecfie care se poate calcula cu aproximafie acceptabilă folosind relafia:
ii
zS'
Compresor cu rotor
138
Compresor cu rofor
în care ip' e un coeficient empiric, z e numărul de pale ro-torice, ?"2 e raza cercului periferic a rotorului, iar S e momentul
statical liniei mediane (í*-2) a conturului sec-
XXVII. Influenţa numărului finit de pale asupra triunghiului de vitesa trasat la ieşirea dintr-un rotor de rotocompresor radial. u2) vitesa periferică a rotorului; w2) c2) vitesa relativă şi vitesa absoluta de ieşire din rotorul cu număr infinit de pale; c2u) c2f) componentele periferică şi radiată ale vitesei absolute de ieşire din rotorul cu număr infinit de pale; w'2) c3r) c‘2u) componentele triunghiului de vitesă de la ieşirea din rotorul cu număr finit de pale; w3) c§) vitesa relativă şi vitesa absolută a curentului de fluid neturburat, imediat după ieşirea din rofor.
fiunii axiale a rotorului fafă de axa acestuia (v. fig. XXVIII).
Lucrul mecanic utilizat de rotocompresoarele radiale fără răcire, pentru comprimarea adiabatică a gazului, echivalent cu creşterea entalpiei utilizabile a gazului, numită şi înălfime de transport, se exprimă prin relaţia:
H**hp +
cir
■cf
+ y	(kgm/m sau m),
hp e „înălţimea de presiune", adică
lucrul mecanic
fără pierderi utilizat la ridicarea presiunii statice a gazului, de la P| (kg/m2), măsurată în secţiunea de intrare a tubuiurii de admisiune, la presiunea P,,f măsurată în secţiunea de ieşire a tubuiurii de refulare; q şi c,| (m/s) sînt vitesele gazului, măsurate în secţiunile l şi II, iar y (m) e diferenţa de nivel dintre secţiunile I şi II (pozitivă cînd secţiunea II e deasupra secţiunii I), care, în general, poate fi neglijată. înălţimea hp se consideră, în general, adiabatică, avînd expresia
54—1
r fP»\—	.
(rn),
hp = RT{
pr-]
in care x e gazelor, iar
exponentul adiăbatic, R (kgm/kg°) e constanta T\ (°K) e temperatura gazului în secţiunea I. Puterea rotocompresorului, corespunzătoare înălţimii de transport, rezultă din relaţia:
Y*Q ef'H
n=—T5—	(cp).
în care (m3/s) e debitul efectiv de gaz al rotocompresorului, iar y (kg/m3) e greutatea specifică a gazului.
Procesul de comprimare a gazului în rotocompresor e însoţit de pierderi cari consistă din pierderi reodinamice, pierderi de fluid şi pierderi mecanice (v. fig. XXIX).
Pierderile reodinamice sînt pierderi de presiune datorite în principal frecărilor şi schimbărilor de secţiune şi de direcţie a căii de curent a gazului, datorită cărora lucrul mecanic transmis gazului, de către rotor, trebuie să fie mai mare decît înălţimea de transport cu suma acestor pierderi; ţinînd seamă de aceste pierderi, rezultă:
^teor “ H Zyeod ( m )»
XXVIII. Schema conturului secţiunii axiale a unui rotor de rotocompresor radial.
Í---2) linia mediană a conturului; r,) raza medie a bordului de atac a^ palei; r2) raza suprafeţei circumferenţiale.
unde Hteor e „înălţimea teoretică de transport", adică „înălţimea de transport" realizabilă într-un compresor fără pierderi reodinamice, iar 2reod e suma pierderilor reodinamice considerate între secţiunile l şi II de intrare şi ieşire din compresor.
Pierderile de fluid sînt datorite scăpărilor de gaz prin neetanşeităţile dintre rotor şi stator şi dintre rofor şi carcasă, datorită cărora debitul de gaz admis în compresor trebuie să fie mai mare decît debitul efectiv al acestuia, cu suma acestor pierderi.
Pierderile mecanice sînt datorite frecării dintre suprafeţele frontale exterioare ale rotorului şi mediul de comprimat; puterea suplementară consumată de compresor datorită acestor pierderi se poate exprima prin relaţia:
N/= 1,2 • 1(T6y u3D2 (CP),
în care y (kg/m3) e greutatea specifică a gazului, u (m/s) e vitesa periferică, iar D (mj e diametrul rotorului.
Puterea internă a rotocompresorului se obţine din relaţia:
Zfr< zsr	n		
^reod	4/ //		
	/		
	4’	A	
	2	"«oh	
H'			!
Ni=fE(Qef + Qsc)Hleor + Nr (CP),
în care Qef (m3/s) e debitul efectiv de gaz al rotocompresorului, iar Qsc e pierderea de debit prin neetanşeităţi; puterii interne îi corespunde înăiţimea internă de transport, a cărei expresie e:
XXIX. Reprezentarea în diagrama entalpo-entropică a procesului de evoluţie a gazului într-un etaj de rofo-compresor radial.
/4|) starea iniţială a gazului; >4g) starea gazului la Ieşirea din rofor; >A*|) starea gazului Ia ieşirea din stator la sfîr-şiful compresiunii adiabatice; ^2)^i|) stările gazului la ieşirea din rotor, respectiv din stator, la sfîrşitul compresiunii reale; P|) P||) presiunile statice ale gazului la intrarea în rotor şi la ieşirea din sta-for; PSp) presiunea în inter-stiţiul rofor-sfator; H) înălţimea de transport; Hfeor) înălţimea teoretică de transport; Hf-)înălţimea internă de trans-
P°rf; Zreod) z.p> Z/r) Pederi reodinamice, pierderii interstiţiale şi pierderi mecanice interne.
H,„„r + 75
N.
yQef
(m).
Puterea efectivă (puterea la acuplaj) se obţine din relaţia Nei = Ni + Nm (CP), în care Nm (CP) e puterea consumată de pierderile mecanice.
Randamentul reodinamic al compresorului, care caracterizează gradul de perfecţiune al căii de curent a gazului, are expresia:
H
reod zjt
nteor
Randamentul volumetric care caracterizează calitatea etan-şărilor are expresia:
%
voi (
Randamentul intern
Qef+Qsc al rotocompresorului are expresia :
H
Randamentul mecanic are expresia:
Nef~Nm
N.
e}
iar randamentul efectiv al rotocompresorului rezultă din relaţia N _	Y	QefH
■Ve/"
X/ Y(Q,/+QSC) H,eor+75(Nf+Nm)
Compresor cu rotor
139
Compresor cu rotor
acesta numindu-se adiabatic, politropic sau isotermic, după natura procesului teoretic de compresiune; randamentul efectiv adiabatic e folosit în general pentru a caracteriza rotocompre-soarele radiale fără răcire; randamentul efectiv isotermic, pentru a caracteriza rotocompresoarele cu răcire; randamentul efectiv politropic e folosit la compararea gradului de perfecfiune ai construcfiei rotocompresoarelor radiale fără răcire, cu raporturi da compresiune diferite.
XXX. Influenfa unghiului (32 asupra gradului de reacfiune al eiajului de roio-compresor radial şi asupra înălfimii feoretice de «transport.
O-l/) pale curbate înapoi (fafă de sensul de rotafie); ll-IV) pale curbate înainte; q) gradul de reacfiune al etajului; Hfeoroo) înălfimea teoretică de transport
a etajului (H/eorQO=-^-c2u); Hdin) înălfimea cinetică a etajului	=
’• c2) vitesa absolută de ieşire a gazului din rofor; w2) vitesa
relativă de ieşire a gazului din rofor; u2) vitesa periferică a bordurilor de ieşire ale palelor roforice.
Raportul dintre înălfimea de presiune obfinută în rotor Hrot (măsurată la ieşirea din rotor) şi dintre înălfimea de presiune totală H, obfinută pe etaj, defineşte gradul de reacfiune al rotocompresorului (respectiv al etajului de compresiune) a cărui valoare depinde, în principal, de forma palelor rotorice şi de unghiul de
ieşire al acestora, şi a cărui expresie e (în ipoteza direcţiei axiale a vitesei absolute a curentului de gaz la intrarea în rotor):
Hy°t	1	(	c2m	^
e=ir=1-2(T+7)V_^co<gp4
unde C2m (m/s) e componenta axială a vitesei absolute a curentului de gaz la ieşirea din rotor, iar P2 e unghiul de înclinare a muchiei de ieşire a palei roforice (v. fig. XXX şi XXX/).
Rotocompresorul radial funcţionează, în general (v. tabloul II), cu grade de reacfiune cuprinse între 0,5 şi 1, folosind pale curbate în sens opus sensului de rotafie, cu unghiul de ieşire |32 = 40-"60o, sâu pale drepte, cu (32=90°.
Rotocompresoarele radiale se construiesc unietajate, fără răcire, sau multietajate, în general cu răcire.
Rotocompresorul radial unietajat e constituit dintr-un singur element de rotor şi un singur element de stator.
Rotorul se compune dintr-un disc profilat în secfiune axială şi echipat pe una sau pe ambele fefe frontale (după cum roto-compresoarele sînt cu simplu sau cu dublu flux) cu pale plane, dispuse radial ((3i = (32 = 90°); palele sînt de obicei monobloc cu discul şi se confecfionează prin presare din aliaj de aluminiu sau de magneziu. La unele rotoare, bordurile de atac ale palelor sînt curbate în sensul de rotafie, pentru ca direcfia lor să coincidă cu direcfia vitesei relative de intrare a gazului în rotor. Discul cu pale e calat pe arborele motor, prin fretare şi împănare, sau e raportat în consolă, la acesta, printr-o flanşe cu şuruburi. La unele rotocompresoare de turboreactoare se montează în fafa rotorului un dispozitiv cu pale directoare fixe, care torsionează curentul de gaz aspirat de rotor în sensul de rotafie ai acestuia, micşorînd unghiul dintre direcfia vitesei absolute de intrare a gazului în rotor şi cea periferică a rotorului, respectiv apropiind direcfia vitesei relative de intrare, de direcfia axială, micşorînd prin aceasta vitesa relativă de intrare a gazului în rotor, pierderile la intrare şi unghiul de încovoiere necesar al bordului de atac al palelor rotorice. Dimensiunile caracteristice ale rotorului (v. fig. XXXII) depind în principal de turafia
Tabloul II. Rotoare folosite la rotocompresoare radiale
Tipuf de rofor	Caracteristici constructive şi f uncfional e	Numărul uzual de pale	Unghiul de ieşire h	Raportul de compresiune maxim realizabil pe etaj cp^	Vitesa periferică maximă u2	Raportul dintre de-bifuf critic şi cei opfim Qcr/Qopt	Observafii	Domeniul de folosire
Rotor cu pale curbate mult în sens opus sensului de rotafie		6---9	15--30	1,7	C320	~0,3--0,4	Mărirea randamentului se poafe obfine prin folosirea de pale cu suprafefe de lucru cu dublă curbură în spafiu şi disc acoperitor cu conturul interior al profilului axial, hiperbolic. Statorul compresorului consistă în generai dintr-o cameră spirală care înlocuieşte difuzorul. Are caracteristică stabilă	Compresoare cu debit mic şi ultimele etaje ale compresoarelor de înaltă presiune cu debit mic şi mijlociu
Rotor cu pale curbate normal, în sens opus sensului de rotafie	Difuzor cu pale	18--32	40---55	1 9	^300	0,5-*-0,75		Majoritatea compresoarefor multietajate cu debit mijlociu şi mare
	Difuzor fără pale		max imum 60					
Rotor cu pale curbe şi cu ieşire radială		18-32	90	2,0	^320	*0,8	Poate realiza grade de compresiune mari pe etaj. Are zonă întinsă de funcfionare instabilă	La unele compresoare multietajate pentru obfinerea unui raport de compresiune mare pe etaj
Rofor cu pale radiale plane '		16--28	90	4,0	^500	0,85	Formă optimă pentru obfinerea unei rezistenfe mecanice mari. Are randament mare(0,80”-0,82)	Compresoare unietajate pentru turboreactoare
Compresor cu rofor
140
Compresor cu rotor
rotocompresorului şi se determină cu ajutorul ecuaţiilor de continuitate (la un debit dat) şi ale transformărilor energetice,
qss
0,60 0,65 QJO 0,75 0,80 0,85 0,90 0,95 W
V
1,6
1,9
1,2
1,0
0,8
0,6
0,f
0,2
0
IfZŢ
30 50 70 90 110 130°j32
XXXI. Diagrama gradului de reacfiune şl a coeficientului de compresiune funcfiune de unghiul j3g la un anumit coeficient a! vitese!
absolute de Intrare. q) gradul de reacfiune; ijj) coeficientul de compresiune	e) coeficientul
vitesei absolute de intrare (e=c0/V 2 gH).
XXXII. Secfiune axială schematică prin etajul unul rotocompresor radial.
Í) element rotoric; 2) difuzor; Do) diametrul butucului discului principal; Dm) Dj) diametrul mediu respectiv exterloral bordului de atac al palelor; D2) diametrul perlferjc al rotorului; D3) diametrul suprafefe! cir-cumferenfiale de intrare în difuzor; b2) lăfimea la ieşirea rotorului.
finînd seamă totodată şî de anumite relafii empirice între aceste dimensiuni. în general, pentru micşorarea pierderilor prin frecare între gazul decomprimat şi rotor, şi pentru obfinerea unei construcfii compacte se alege turafia maximă posibilă (10 000***30 000 rot/min), condifionată de obicei de rezistenfa rotorului (care limiteazăvitesaperifericăaacestuia Ia400—480m/s).
Statorul e format dintr-un difuzor concentric cu rotorul, avînd perefii plani şi, în general, paraleii. Difuzorul poate fi cu sau fără pale directoare. în difuzorul fără pale, traiectoriile particulelor de gaz sînt spirale logaritmice, iar în difuzorul cu pale, traiectoriile sînt curbe determinate de forma palelor. Palele directoare se confecfionează prin turnare, de obicei monobloc cu perefii difuzorului şi ai carcasei; numărul lor trebuie să fie diferit de cel al palelor rotorice sau de un multiplu întreg al a-cestora, pentru a evita fenomenul de rezo-nanfă. Dimensiunile caracteristice ale difuzorului depind în principal de raportul de compresiune a gazului în difuzor, şi se determină din ecuafia con-tinuităfii, finînd seamă şi de relafiile empirice dintre aceste dimensiuni şi de dependenţa lor de dimensiunile caracteristice ale rotorului. Difuzorul fără pale prezintă avantajul unei sensi-bilităfi mici la variaţiile regimului de funcfionare al compresorului, dezavantajul consistînd în dimensiuni radiale mari şi în rezistenfa reo-
XXXIII. Rotocompresoare radiale unietajate, pentru turboreactoare.
а) cu simplu flux; b) cu dublu flux; 1) rotor; 2) stator; 3) carcasă; 4) palier; 5) etanşor cu labirinturi;
б) pale directoare; 7) disc rotoric; 5) pală rotorică; 9) pală statorică; 10) fubulură de admisiune;
11) tubulura de evacuare.
dinamică relativ mare, datorită traiectoriei lungi parcurse de particulele de gaz. Difuzorul cu pale prezintă dezavantajul unei sensibilităfi mai mari la'variafiile regimului de funcfionare şi avantajul unor dimensiuni radiale mai mici. De obicei se folosesc difuzoare combinate, difuzorul fără pale reprezentînd un spafiu inelar (de minimum 30 mm), între rotor şi coroana de pale directoare a difuzorului cu pale, al cărui rol e să uniformizeze cîmpul de vitese la ieşirea din rotor.
Carcasa susfine uneori (prin intermediul palierelor) arborele mofor, constituind şi tubulura şi camera de admisiune şi camera şi tubulura de evacuare a gazului comprimat. Printr-o formă rafională a camerei de admisiune se poate obfine micşorarea pierderilor reodinamice la admisiune şi se pot evita fenomene nedorite, cum sînt umplerea neuniformă a secfiunii de intrare în rotor (respectiv în primul etaj rotoric) şi torsionarea curentului de gaz la intrarea în rofor.
Camera de evacuare are în general forma de cameră spirală prelungită cu tubulura de refulare. La rotocompresoarele turboreactoarelor, tubulura de evacuare are o formă specială, pentru a schimba direcfia radială a curentului de aer comprimat, în direcfie axială, dirijîndu-l spre camerele de combustie. Susfinerea rotorului se face pe paliere de rostogolire, lubrifierea făcîndu-se prin injecfie de ulei. Etanşoarele folosite pentru micşorarea pierderilor de gaz prin inferstifiile dintre rofor şi carcasă se execută în formă de labirinturi, uneori cu dop de aer comprimat.
Rotocompresoarele radiale unietajate sînt folosite numai la agregatele turbină-compresor ale turboreactoarelor (v. fig. XXXIII) sau ale automobilelor cu turbină cu gaz (v. fig. XXXIV), pentru comprimarea aerului, la presiunea de 4"-4,5 ats.
Rotocompresorul radial multietajat e format din mai multe elemente rotorice şi statorice, fiecare pereche de elemente rotor-stator formînd un etaj al rotocompresorului. Numărul de etaje depinde în general de: înălfimea de compresiune adiabatică totală, raportul de compresiune maxim realizabil pe
etaj (condifionat în principal de vitesa periferică maximă admisibilă a rotorului), anumite condifii de curgere a gazului (cari influenfează randamentul hidraulic şi forma caracteristicii compresorului), etc.
La dimensionarea secfiuni lor de curgere ale rotorului se fine seamă şi de variafia volumului specific al gazului cu creşterea presiunii acestuia; în general, la înălfimi relativ mici de compresiune se folosesc elemente rotorice cu diamefrii exteriori egali şi cu lăfimi {b2) ale suprafefei cilindrice de evacuare a gazului descrescătoare (păstrîndu-se aceleaşi elemente geometrice ale paletajului, v. fig. XXXVI); la înălfimi de compresiune mari se micşorează şi diametrul exterior al elementelor rotorice (micşorîndu-se prin aceasta şî raportul de compresiune pe etaj)
XXXIV. Rotocompresor radial unietajat pentru turbină cu gaz, de automobil.
I) rotor; 2) stator; 3) carcasă; 4) palier; 5) etanşor cu labirinturi; 6) tubulura de admisiune; 7) carcasă spirală; 8) cameră de combustie; 9) turbină cu gaz.
XXXV. Rotocompresor radial muifiefajat.
Í) rotor; 2) stator; 3) carcasă; 4) palier; 5) piston de echilibrare; 6) răcitor intermediar; 7) aspirafle; 8) refulare.
XXXV/. Rotocompresor radial multietajat cu răcire exterioară după flecare etaj.
Í) rotor; 2) carcasă; 3) carcasă spirală; 4) paliere; 5) răcitor intermediar; 6) etanşor cu labirinturi; 7) admisiune; 8) refulare.
Compresor cu rotor
143
Compresor cu roíor
între etaje (v. fig. XXXV) sau între grupe de etaje (v. fig. XXXVII). Numărul maxim de etaje folosit e de 13 (la construcfiile într-un
punzînd la vitese periferice ale rotorului de 200—280 m/s. Se construiesc rotocompresoare radiale multietajate cu simplu şi
XXXVII. Rotocompresor radial multieiajat.
I) rotor; 2) stator; 3) difuzor; 4) ajutaj redresor; 5) carcasă; 6) palier; 7) piston de echilibrare; 8) ramă de fundafie; 9) admisiune; 10) refulare.
singur corp) şi ^ 25 (la construcfiile în douălsau trei corpuri), raportul uzual de compresiune pe etaj fiind de 1,2—1,6, cores-
cu dublu flux, ultimele prezentînd avantajul unei construcfii simetrice echilibrate din punctul de vedere al împingerii axiale.
Rotorul se compune dintr-un arbore pe care sînt calate elementele rotorice ale etajelor, compuse fiecare din cîte un disc principal (purtător) şi unul de acoperire, executate în general prin forjare, între cari sînt fixate (prin nituire) palele rotorice; ansamblul lor formează o coroană de ajutaje (v. fig .XXXVIII). Palele rotorice, curbate în general în sensul opus sensului de rotafie al rotorului, sînt confecfionate prin presare din tablă, sau prin frezare din bară; uneori acestea sînt frezate dintr-o piesă forjată monobloc cu discul purtător. între discurile principale ale etajelor se montează pe arbore bucele de distanfare, cari asigură pozifia axială relativă a elementelor rotorice şi uneori completează conturul căii de curent a gazului. La una dintre extremităfile arborelui motor se calează (la rotocom-
XXXVIII. Tipuri de elemente rotorice la rotocompresoare radiale multietajate. a) cu pale de tablă; b) cu pale frezate; 1) disc principal; 2) disc de acoperire; 3) pală; 4) nit.
XXXIX. Pale statorice folosite la rotocompresoare radiale multietajate. a) fixe; b) reglabile; 1) pală; 2) şurub cu cap înecat; 3) mecanism de reglare.
presoarele cu simplu flux) pistonul de echilibrare (pentru preluarea unei părfi din împingerea axială a gazului asupra rotorului), eventual discuri pentru echilibrarea dinamică a rotorului.
Compresor cu rotor
144
Compresor cu rofor
după planul orizontal care putea fi montate între ele-
Statorul se compune din difuzoare cu sau fără pale directoare şi din ajutaje redresoare echipate cu pale directoare. Atît palele difuzoarelor cît şi cele ale ajutajelor redresoare pot avea grosime constantă sau pot fi profilate reodinamic, şi pot fi fixe sau reglabile (v. fig. XXX/X). Difuzoarele şi ajutajele redresoare se confecţionează prin turnare separat sau monobloc cu carcasa, sau din tablă sudată, şi au forma unor corpuri de revoluţie, secţionate simetric trece prin axa rotorului, pentru a mentele roforice (v. fig. XL).
Carcasa susţine în general rotorul (prin intermediul palierelor) şi formează tubulurâ de admisiune şi de refulare şi tubulurile de racordare la răcitoarele intermediare. Forma carcasei şi numărul de elemente din cari se compune depind în principal de modul de răcire; la conv presoarele cu răcire exterioară, ea se execută din cel puţin două bucăţi turnate, sau din tole sudate, asamblate după planul orizontal de simetrie al rotorului. Carcasa şi corpul palierelor sînt aşezate pe o ramă de fundaţie, în general de fontă, care repartizează greutatea roto-compresorului pe o suprafaţă mai mare a fundaţiei şi permite ca poziţia suporturilor carcasei şi palierelor să varieze la dilatare, fără a deranja centrajul maşinii.
în fig. XLI sînt reprezentate diferite forme de camere de admisiune penfru compresoare multietajate, dintre cari cea constituită din două camere semispirale şi cea echipată cu pale directoare sînt maj raţionale decît camera simplă.
XLI) Camere de admisiune de rofo-compresoare radiale multiefajate. a) simplă; b) din două semispirale; c) cu pale directoare; 1) fubulură de admisiune; 2) perete despărţitor;
3) pală directoare.
Palierele rotocompresorului cari susţin rotorul şi preiau fracţiunea neechilibrată din împingerea axială asupra acestuia sînt, în general, paliere de alunecare, unul fiind radial-rigid, iar celălalt, radial-axial oscilant sau rigid; la unele compresoare, rotorul se sprijină şî pe un al treilea palier radial intermediar. Ungerea se face sub presiune, uleiul fiind trimis de pompa principală de ulei, antrenată de arborele motor.
Etanşoarele sînt executate de obicei în formă de labirinturi (cu sau fără dop de aer) sau de cutie de etanşare cu ulei; eleetanşează deschiderile în carcssă (în locurile prin cari pătrunde arborele rotorului), împiedicînd pătrunderea aerului atmosferic la admisiune, şi scăpările de gaz, la refulare; în interiorul rotocompresorului, etanşoarele micşorează scăpările de gaz între etaje.
Răcirea gazului se poate face direct, fie prin circularea mediului de răcire prin canale practicate în carcasă şi stator, fie prin injectarea mediului răcitor în gazul care trece prin ajutajele redresoare, sau în răcitoare intermediare montate,
XL. Sécfiune parfială printr-un element sfatoric de rotocompresor radial.
1) difuzor; 2) ajutaj redresor; 3) pală redresoare; 4) perete despărţitor.
XLII. Compresor radiai mulfiefajat cu răcire intermediară după fiecare etaj. 1) rotor; 2) stator; 3) răcitor intermediar; 4) turbină de contrapompaj; 5) supapă de reglare.
după fiecare etaj, în interiorul (v. fig. XLII) sau la exteriorul (v. fig. XXXV) carcasei rotocompresorului, sau după un grup de 3***4 etaje, montate la exteriorul carcasei. La unele maşini se foloseşte răcirea combinată, directă şi intermediară.
Rotocompresor axial: Compresor cu rotor, în care traiectoria gazului e o curbă situată pe o suprafaţă de revoluţie în jurul axei rotorului, admisiunea şi refularea gazului fiind
3	6	2	7
XLIII. Rotocompresor axial de turboreactor, î).rofor; 2) stator; 3) carcasă; 4) palier; 5) etanşor; 6) paletă roforică; 7) pa/etă statorică; 8) disc rotoric; 9) arbore; 10) intrarea aerului; 11) ieşirea aerului.
axiale. Comprimarea gazului e efectuată de rotor, care utili-z3ază energia stereocinetică transmisă de motorul de antrenare pentru a mări energia disponibilă (înălţimea de transport) a gazului — în procesul de transformare intervenind forţe portante condiţionate de circulaţia vitesei gazului în jurul reţelei
Compresor cu rofor
145
Compresor cu rofor
cilindrice formate de palele rotorice — şi, în continuare, de stator, care prin frînarea curentului de gaz transformă în energie elastică o parte din energia cinetică transmisă acestuia de rotor.
în care u (m/s) e vitesa periferică a rotorului, măsurată pe diametrul mediu al paletelor, cqu şi csu sînt componentele periferice ale viteselor absolute, iar w0u şi w3u sînt componentele
XLIV. Rotocompresor axial de înaltă presiune al unei turbine cu gaz stabile.
Í) rotor; 2) stator; 3) carcasă; 4) palier radial; 5) palier radial-axial; 6) acuplaj; 7) turbină; 8) etanşor;
9) ramă dé fundafie.
Rotocompresorul axial se execută numai multietajat., raportul de compresiune realizabil într-un etaj fiind în general mic
periferice ale viteselor relative, de intrare şi ieşire, fafă de coroana de palete rotorice (v. fig. XLVI).
Forma paletajului rotoric şi statoric depinde, în principal, de gradul de reacfiune al etajelor, care se poate exprima prin relafia
rotjteor ^ £ (^Om ^3w)
' (c3m c0u)
sau, în ipoteza că vitesele axiale de intrare şi ieşire fafa de rotor sînt egale (wmi = wm2 = cm), prin relafia:
1	^Ou + ^3*
XLV. Rotocompresorul axial al unei turbine cu gaz, de locomotivă, f) rotor; 2) stator; 3) carcasă; 4) etanşor cu labirinturi; 5) palier radial; 6) palier axial; 7) priză intermediară de aer comprimat; 8) intrarea aerului; 9) ieşirea aerului.
(max. 1,2-*■ 1,8); construcfia lui e asemănătoare cu cea a turbinelor cu gaz multietajate cu reacfiune (v. fig. XLIII, XLIV, XLV).
XLVI. Triunghiurile de vitese ale unui etaj de rotocompresor axial, u) vitesa periferică a rotorului măsurată pe diametrul mediu al paletelor; c0),c3) vitesele absolute de intrare şi de ieşire din coroana de palete rotorice; cm) componenta axială a viteselor c0sau c3; w0) w3) vitesele relative de intrare şi de ieşire fafă de coroana de palete rotorice; 0) unghiul de abatere a vinei de gaz în rotor.
Lucrul mecanic efectuat de unul dintre etajele- rotorului, pentru comprimarea adiabatică a gazului, se exprimă prin relafia: u ,	u
(kgm/kg),
e=-
î	n	n
în care w^u e semisuma geometrică a viteselor relative de intrare şi ieşire fafă de rotor.
La înălfimi de transport, respectiv la raporturi de compresiune pe etaj egale, şi la aceeaşi vitesă periferică medie a rotorului, unghiul de abatere a vinelor de gaz prin paletajul rotoric (0 = p3“-p2) se micşorează la creşterea gradului de reacfiune, paleta devenind mai plană şi mai pufin torsionată şi îngustată pe înălfime.
Pentru Q = 0 şi	paletele rotorice au rază de curbură
mică, paletajul rotoric asemănîndu-se cu cel al turbinelor cu abur cu acfiune (v. fig. XLVII); pentru £> = 0,5 şi z^00M = 0,5 u, triunghiurile de vitesă la intrarea şi ieşirea din rotor, cum şi profilurile paletelor rotorice şi statorice sînt congruente (folosite la majoritatea rotocompresoarelor axiale); pentru 0,5 < Q < 1 şi u > w0oU> ul2 (ao = 90° şi cow=0), folosit la suflante axiale şi la unele rotocompresoare axiale; pentru	şi wooU~u(ao>90°
şi cou— — ^su)i coroana de palete statorice e folosită numai pentru redresarea curentului de gaz şi pentru dirijarea acestuia în coroana de palete rotorice a etajului următor (folosite la unele rotocompresoare axiale ale turboreactoarelor); pentru 9 = 1 şi w^u > » («o ^ 90° şi c3M=0), în statorul amplasat înaintea rotorului se produce expandarea curentului de gaz
10
Compresor frigorific
146
Compresor ftoofs
care e şî forsionat de coroana de pale statorice în sens invers sensului de rotafie al rotorului (folosită numai la roto-suflanfe axiale) (v. fig. XLVII).
XLVII. Triunghiuri de vitesa şl secfiunl cilindrice prin paletajul rotoric şi
sfatoric al rotocompresoarelor axiale, la diferite grade ae reacţiune.
I) stator; 2) rotor; 3) intrarea gazului; 4) sensul de rotafie al rotorului; q) gradul de reacfiune.
împărţirea pe etaje a înălţimii totale de presiune a rotocompresorului axial se face, în general, după următoarele criterii: egalitatea raporturilor de compresiune pe toate etajele (procedeu folosit rar), Ia care înălţimea adiabatică de presiune (Hat ^ a
etajelor succesive creşte direct proporţional cu temperatura absolută a gazului, la intrarea în etaj (ultimele etaje fiind mai încărcate decît primele), iar construcţia se caracterizează prin creşterea diametrului mediu al coroanelor de palete, de la aspiraţie spre refulare (pentru obţinerea unor randamente egale ale etajelor de comprimare la creşterea înălţimii de presiune Hade)î egalitatea lucrurilor mecanice politropice de compresiune
şi a înălţimilor de presiune adiabatice pe toate etajele (procedeul cel mai des folosit), la care randamentele politropice şi înălţimile adiabatice de presiune sînt practic egale pe toate etajele, ca şi vitesele tangenţiale (măsurate pe diametrul mediu al paletajului rotoric), astfel încît toate etajele sínt egál încărcate şi coroanele de palete rotorice au toate acelaşi diametru; obţinerea randamentului şi a înălţimii de presiune maxime posibile pe fiecare etaj, procedeu la care lucrul mecanic poli-tropic de compresiune în primul şi în ultimul etaj e de obicei mai mic decît în etajele intermediare, datorită creşterii importante a valorii raportului dintre vitesa relativă de intrare a gazului în paletajul rotoric al primului etaj şi vitesa locală a sunetului şi datorită înălţimii mici a paletajului ultimului etaj de comprimare.
Rotorul rotocompresorului axial e o piesă de revoluţie pe a cărei suprafaţă laterală sînt fixate coroanele de palete rotorice. El poate fi confecţionat fie dintr-un cilindru masiv monobloc cu arborele (v. fig. XLIV şi XLV), fie dintr-o tobă, fie din mai multe discuri cu obada lată, asamblată prin sudură de-a lungul periferiei (discurile marginale fiind forjate, în general, monobloc cu capetele arborelui) (v. fig. XLIII). Paletele au profil aerodinamic, cu schelet parabolic sau în arc de cerc, şi se montează în şanţuri profilate, practicate în obada discurilor sau pe suprafaţa laterală a cilindrului sau a tobei.
Statorul consistă din coroanele de palete statorice fixate în şanţuri profilate, executate în general în carcasă.
Carcasa, de formă aproximativ cilindrică sau tronconică, în partea mediană, se confecţionează în general monobloc cu tubulura de admisiune şi cu cea de evacuare şi cu carcasele inferioare ale palierelor de sprijin ale rotorului. La unele roto-compresoare, tubulurile de admisiune şi de refulare, împreună cu capacul carenat al palierului din spre admisiune, sînt raportate la partea mediană a carcasei.
Avantajele rotocompresorului axial faţă de cel radial consistă în randamentul mai mare şi în dimensiunile radiale mai mici, iar dezavantajele, în sensibilitatea mai mare, la variaţiile de sarcină, şi în dimensiunile axiale mai mari.
Rotocompresoarele axiale se construiesc pentru debite mari şi raporturi de compresiune relativ mici (4*-5), fiind folosite în principal la turbinele cu gaz.
î. Compresor frigorific. Termőt.: Compresor pentru comprimarea agenţilor frigorigeni (amoniac, bioxid de sulf, freoni, etc.) în instalaţiile frigorifice, de la presiunea din evaporatorul instalaţiei, la presiunea din condensator. Se folosesc compresoare cu piston (v. fig. / sub Compresor), cu lamele, sau cu rotor, construcfia lor deosebindu-se de cea a compresoarelor de aer numai prin sistemul perfecfionat de etanşare. La compresoarele frigorifice cu piston pentru amoniac, admisiunea gazului în cilindru se face de obicei din carterul etanş, prin supapa de aspirafie montată în piston; scaunul supapei de refulare, care constituie totodată şî capacul cilindrului, e fixat elastic în locaşul din blocul-cilindru, fiind menfinut în locaş prin presiunea unui resort; în cazul exploziei gazului din cilindru (de ex. cînd compresorul absoarbe picături de amoniac din evaporator), capacul cilindrului se ridică din locaş, evitînd astfel distrugerea cilindrului. La unele compresoare de putere foarte mică (de ex. la cele folosite la dulapuri frigorifice), mecanismul bielă-mani-velă e înlocuit cu un mecanism simplu cu excentric (v. fig.)*
Compresor de răcitor.
1) cilindru; 2) piston; 3) bielă; 4) excentric; 5) electromotor de acfionare.
Capacitatea compresoarelor frigorifice se exprimă, în general, în kcal/h rezultate din produsul dintre debitul de gaz şi capacitatea frigorifică a acestuia.
2. ~ Roofs. V. Suflantă Roots.
Compresor dinamic
147
Compresor rutier
î. Compresor dinamic. Telc..* Cuadripol electric nelinear, fojosit în emifătoarele de semnale de telecomunicaţii pentru compresiunea dinamicii (v.sub Dinamică),transmise, în scopul îmbunătăţirii raportului dintre semnalul util şi semnalul parazit, cum şi pentru a preveni supraîncărcarea emiţătoarelor la vîrfuri de modulaţie. La radioemităfoare, compresorul e un amplificator electronic de joasă frecventă, la care amplificarea se modifică în funcfiune de mărimea semnalului de la intrarea lui. La semnale slabe, amplificarea creşte, iar la semnale puternice, scade. Aceasta se realizează cu ajutorul unui tub cu pantă variabilă. V. sub Dinamică.
20- *• 120 kgf pe centimetru linear de lăfime a fîşiei călcate de echipamentul de rulare. Vitesa de lucru a compresoarelor variază de Ia 1,5 •••5 km/h, iar vitesa de transport poate atinge 10 km/h (la compresoarele cu suspensiune pneumatică sau cu tăvăluguri cauciucate). Din punctul de vedere al modului de alcătuire a echipamentului de rulare, se deosebesc: compresoare cu tăvăluguri netede şi compresoare cu pneuri (autocompresoare).
Compresoarele cu tăvăluguri netede (v. fig. I a-*/i) au echipamentul de rulare alcătuit din tăvăluguri goale, constituite dintr-o manta tubulară groasă, de ofel, montată pe o osie puternică şi
/. Compresoare rutiere.
aj compresor tandem, cu două tăvăluguri metalice; b) compresor tandem, cu trei tăvăluguri metalice, simpie; c) compresor tandem, cu trei tăvăluguri metalice (cu tăvălug vibrator intermediar); d) compresor cu trei tăvăluguri metalice, de tip uşor, cu motor cu explozie; e) compresor cu trei tăvăluguri metalice, de tip uşor, cu motor Diesel; f) şi g) compresoare cu trei tăvăluguri metalice, de tip greu, cu motor Diesel; h) compresor cu trei tăvăluguri metalice, de tip greu, cu motor cu explozie cu răcire cu aer; /) compresor cu pneuri, de tip uşor, cu trei trenuri de rofi.
2.	Compresor rufier. Drum.: Maşină de lucru cu autopro-pulsie, folosită pentru îndesarea terasamentelor şi a diferitelor straturi cari intră în alcătuirea unui drum, prin rulare în lungul suprafefei acestora. Se compune, în principiu, dintr-un şasiu puternic de ofel, dintr-un motor de antrenare (cu abur, cu explozie sau Diesel), cu organele auxiliare, şi dintr-un echipament de rulare. (Utilajul folosit în acelaşi scop, dar care nu are auto-propulsie, e numit impropriu compresor şi e descris sub Tăvălug.) Greutatea compresoarelor variază de la 1,5 • • • 18 t, şi poate fi mărită prin balastare cu apă, cu nisip sau cu piese masive metalice. Presiunea exercitată pe teren variază de la
legată de manta fie prin două capace de ofel, aşezate la capetele tăvălugurilor, fie prin plăci sau spife puternice. Capacele pot fi perforate sau pline şi îmbinate etânş cu mantaua tăvălugurilor, pentru a permite balastarea acestora cu apă sau cu nisip. După numărul tăvălugurilor, se deosebesc: compresoare cu două tăvăluguri şi compresoare cu trei tăvăluguri.
Compresoarele cu două tăvăluguri pot avea greutatea pînă la 81 şi au unul dintre tăvăluguri aşezat în partea din fafă a maşinii, iar celălalt, în partea din spate a ei (în tandem). Tăvălugurile pot avea aceeaşi mărime, sau pot fi diferite. în ultimul caz, unul dintre ele e mult mai mare şi mai greu decît celălalt. El suportă
10*
Comprimare
148
Comprimare
cea mai mare parte din greutatea maşinii şi serveşte, în principal, la transmiterea presiunii pe teren, iar celălalt tăvălug e mult mai mic (uneori fiind alcătuit din două părţi) şi serveşte, în principal, ca organ de direcţie. La unele tipuri de compresoare cu două tăvăluguri, unul dintre tăvăluguri e acţionat de un motor pentru producerea de vibraţii, astfel încît acest compresor acţionează asupra stratului de îndesat şî ca vibrator, realizînd compactarea lui pe o adîncime mai mare decît compresoarele obişnuite. Compresoarele cu două tăvăluguri sînt folosite, în special, la cilindrarea straturilor rutiere bitumate sau asfaltate.
Compresoarele cu trei tăvăluguri, cari pot atinge greutatea de 24 t, pot avea tăvălugurile aşezate unul în spatele celuilalt (în tandem), sau unul în partea din faţă a maşinii, iar două în partea din spate a ei. La primul tip, tăvălugul de la mijloc poate fi un tăvălug simplu, orientabil ca şi cel din faţa lui, pentru a evita deformarea stratului pe care rulează, la schimbarea direcţiei, sau poate fi acţionat de un motor pentru producerea de vibraţii, şi lucrează ca vibrator. La tipul al doilea, cele două tăvăluguri din spate au diametrul mai mare decît al celui din faţă, dar sînt mai scurte şi sînt aşezate unul în dreapta şi altul în stînga şasiului, astfel încît fîşia de teren care rămîne necălcată între ele să fie acoperită de urma tăvălugului din faţă, cu o mică acoperire a marginilor interioare. Compresoarele cu trei tăvăluguri sînt folosite, în special, la îndesarea blocajelor, a macadamurilor şi a îmbrăcămintelor asfaltice.
La îndesarea umpluturilor de pămînt sau la compactarea pămîn-tului, compresoarele cu tăvăluguri netede nu sînt eficiente, deoarece nu pot realiza o îndesare bună decît pînă la adîncimea de 30 cm şi numai dacă se trece de cel puţin trei ori pe aceeaşi fîşie de teren şi dacă greutatea compresorului e de cel puţin 10 t. Pentru a mări grosimea stratului de compactat se folosesc adausuri de metal, cari se aplică peste tăvălugurile compresoarelor, pentru a realiza, concomitent cu exercitarea presiunii pe suprafaţa terenului, şi o frămîntare a pămîntului.
Compresoarele cu tăvăluguri netede descrise mai sus prezintă dezavantajul că au echipamentul de rulare foarte rigid şi sînt lipsite de o suspensiune elastică, astfel încît trebuie să se deplaseze cu o vitesa foarte mică, pe drumuri sau între diferitele sectoare de lucru ale şantierului, penfru a evita solicitarea maşinii şi, a conducătorului ei Ia şocuri puternice şi uzura rapidă a mantalei tăvălugurilor. Pentru a înlătura acest dezavantaj s-au construit compresoare cu suspensiune pneumatică, aşezată în interiorul tăvălugurilor, şi compresoare cu tăvăluguri de cauciuc masiv. La primul tip tăvălugurile sînt alcătuite dintr-o manta exterioară amovibilă, fixată pe o virolă interioară echipată cu nervuri în formă de T, cari se sprijină pe două pneuri de automobil fixate pe butucul osiei (v. fig. II).
a b II. Modul de alcătuire a tăvălugurilor compresoarelor rutiere cu suspensiune pneumatică.
a) vedere laterală; b) secfiune longitudinală, verticală; f) manta exterioară metalică, amovibilă; 2) manta interioară, metalică, secfionată după generatoare; 3) piese metalice pentru balastare; 4) nervură cu talpă; 5) dispozitiv pentru fixarea pieselor de balastare; 6) pneuri; 7) jantă.
Balastarea tăvălugurilor se realizează cu ajutorul unor piese metalice introduse în spaţiile dintre nervurile virolei. Deoarece
cele două pneuri ale fiecărui tăvălug se pot deforma inegal, tăvălugurile se pot înclina lateral, independent de osia pe care sînt montate, pentru a urmări înclinarea profilului transversal al drumului, evitînd formarea de praguri longitudinale pe faţa îmbrăcămintelor asfaltice. Mantaua exterioară a tăvălugurilor are rolul de bandaj şi poate fi schimbată, cînd se uzează.
De asemenea, penfru cilindrarea macadamurilor, ea poate fi înlocuită cu o manta de ofel învelită la exterior cu un strat de cauciuc, pentru a evita fărîmarea pietrelor de la partea superioară a macadamului.
Compresoarele cu pneuri (v/ fig. / /) sînt asemănătoare celor cu trei tăvăluguri, dar au echipamentul de rulare alcătuit din trenuri de rofi cu bandaje pneumatice de dimensiuni mari. în fafa compresorului e montat un tren cu patru sau cu mai multe rofi, iar în spatele lui sînt montate, de fiecare parte a şasiului, unu sau două trenuri cu cîte două rofi. Aceste compresoare sînt folosite la compactarea pămîntului şi a straturilor rutiere de pămînt stabilizat. — Sin. Cilindru compresor.
î. Comprimare. Tehn.: Procesul de micşorare a volumului unui corp, prin supunerea lui la acfiunea unei forfe sau a unei presiuni exterioare.
2.	/Viş.: Transformare de stare a unui fluid într-o maşină, în care se reduce volumul acestuia, prin ridicarea presiunii la care e supus. Comprimarea poate fi: adiabatică, dacă se efectuează fără schimb de că'dură cu exteriorul; isotermică, dacă se efectuează la temperatură constantă; politropică, dacă se efectuează cu schimb parţial de căldură cu exteriorul. V. şi sub Ciclu.
3.	Ind. chim.; Procedeu de formare a maselor plastice termoreactive şi termoplastice. Procedeul consistă în comprimarea materialului plastic între cele două jumătăţi încălzite ale formei, constrîngîndu-l prin aceasta să curgă plastic şi să ia forma obiectului finit. Materialul e ţinut sub presiune pînă cînd se întăreşte, prin vulcanizare în cazul materialelor termoreactive, sau prin răcire, la materialele termoplastice.
Deoarece încălzirea şi răcirea repetată a matriţei lungesc şi scumpesc procesul, acest procedeu se foloseşte puţin pentru materiale termoplastice. Prin introducsrea preselor de putere mare s-a ajuns să se obţină obiecte de 18 kg dintr-o singură presare, în timp ce obiectele mici se obfin în număr de 60--100 de bucăfi, dintr-o presare. Comprimarea maselor plastice depinde de presiunea, temperatura şi durata de formare.
Presiunea de formare are rolul de a umple matrifa cu masa plastifiată şi de a o comprima pentru ca vaporii şi gazele degajate din reacfie să nu formeze goluri şi să slăbească materialul. Uneori, după o presare prealabilă, presa se deschide penfru a „răsufla", eliminîndcea mai mare parte din gaze.
Temperatura de formare e temperatura necesară pentru ca materialul să se plastifieze termic spre a putea fi format, iar apoi să se vulcanizeze (dacă e termoreactiv). O temperatură de formare prea joasă impune folosirea unor presiuni şi a unor durate de presare prea lungi, iar una prea înaltă poate produce vulcanizarea înaintea formării.
Durata de formare e determinată de timpul de formare şi de cel de vulcanizare. Deoarece ea determină productivitatea preselor, se caută să se lucreze cu presiuni şi temperaturi cît mai înalte. în general
— Ő
maselor
I. Diagrama de comprimare plastice.
A) durata de vulcanizare (min) în mafrifa încălzită la 160°; B) grosimea, în mm; 1) fără preîncălzire; 2) preîncălzire 30 min în etuvă la 105°; 3) preîncălzire cu înaltă frecventă.
Comprimarea benzii de frecvenfe
149
Compfon, efecf ~
se admite o durată de 1 min/mm grosime. Prin preîncălzire, durata de presare se poate reduce foarte mult, cum rezultă din diagrama reprezentată în fig. /.
în tablou se dau indicativ presiunile şi temperaturile de presare pentru principalele mase plastice formate prin comprimare.
Materialul	Presiunea kgf/cm2	Temperatura °C
Fenoiformal dehidă Ureeformafdefoidă Me 1 ami năf ormai dehidă Poliesteri Siliconi	150 300 300- -400 300-•-450 40---85 170—190	160-180 140 -170 140—160 135--. 165 300-.500
Comprimarea maselor plastice se execută cu ajutorul preselor, acfionate manual sau hidraulic. Presele acfionate manual sau mecanic se folosesc pentru apăsări mici, chiar la aceste apăsări fiind preferabile presele hidraulice, cari pot atinge cîteva mii de tone-forfă. Cu excepfia matrifelor manuale, pentru cari pot fi folosite prese cu mai multe etaje, de obicei se folosesc prese cu un singur etaj. Pe lîngă pistonul principal, care poate fi superior sau inferior şi serveşte la închiderea matriţei, presa trebuie să mai posede un dispozitiv de „aruncare" a obiectelor din matrifă. Penfru economie se folosesc prese cu două circuite dş presiune: joasă pentru cursele libere şi înaltă penfru formare.
După modul de folosire, matrifele de comprimare se împart în matrife manuale, semiautomate şi automate, cel mai des fiind folosite cele semiautomate. Matrifele pot avea unu sau mai multe cuiburi (locaşuri). După modul de acfionare, matrifele se împart în matrife deschise, semipozitive şi pozitive, reprezentate schematic în fig. II. Pentru piesele fără solicitări mecanice se folosesc matrifele deschise, cari permit obfinerea unor toleranfe reduse în înălfime, sînt ieftine, dar nu asigură o comprimare bună a .materialului. Matrifa semipozitivă previne aceste defecte, asigurînd o bună comprimare, dar presiunea se consumă şi pentru bavura de pe buza camerei de încărcare, iar matrifa e pufin mai costisitoare. Acesta e tipul utilizat cel mai des pentru piese industriale. Matrifa pozitivă asigură comprimarea optimă a materialului, dar neformînd practic bavură, înălfimea piesei depinde de precizia cu care se face dozarea masei	ü
plastice. Se foloseşte, în special, pentru Tipuri de matrife de com-mase cu umplutură de textile tocate sau a) mafri,5PdS'să; b) ma-şnur de cord, care în alte tipuri de trifă semipozitivă; c) matrifă matrife formează bavuri groase, greu pozitivă; l) piesă; 2) arun-de îndepărtat. Sin. Formare prin presare, c8toare 3{t™erS deîncăr' Formare prin comprimare.
î. Comprimarea benzii de frecvenfe. Telc.: Procedeu utilizat pentru a reduce lărgimea de bandă de frecvenfe necesară unei transmisiuni, consistînd în micşorarea de n ori — Ia emisiune — a frecvenfei fiecărei componente sinusoidale a semnalului. Lărgimea de bandă A/ a semnalului inifial se reduce astfel la A//», •— la recepfie avînd loc operafia inversă, cu revenirea la frecvenjele inifiale.
Comprimarea benzii de frecvenfe se poate realiza fără deformarea semnalului, dar în acest caz se măreşte durata de transmisiune a semnalului de la T la nT (v. fig. a).
Comprimarea benzii de frecvenfe se poate realiza fără mărirea duratei de transmisiune, dacă se admite o deformare (mutilare) a semnalului (în limitele asigurării unei inteligibilităfi
satisfăcătoare la recepţie). în acest scop se transmit din semnál numai fragmente de durată egală cu Tq, situate la intervale egale cu x = nx$. Fiecare fragment transmis e supus operafiei de comprimare, durata sa extinzîndu-se astfel la nx$-=xt ceea ce permite păstrarea duratei T a întregului semnal (v. fig. b).
f
Comprimarea benzii de frecvenfe.
a)	cu mărirea duratei de transmisiune; b) cu păstrarea duratei de transmisiune; f) frecvenfă; t) timpul.
2.	Comprimaf, pl. comprimate. Ind. chim., Farm.: Formă de preparat galenic, care se obfine prin aglomerarea unor substanfe medicamentoase, cu ajutorul unor prese. Comprimatele se prezintă sub formă de discuri compacte, cu suprafafa netedă, mai mult sau mai pufin fragile; se conservă uşor şi se inge-rează ca atari, sau disolvate în apă, în scopuri medicinale foarte variate, după principiile active pe cari le confin.
Unele substanfe (de ex. cloratul de potasiu) pot fi comprimate direct; cele mai multe se comprimă numai după o prelucrare, adăugîndu-se un excipient (gumă arabică, glucoză, unt de cacao, amidon, etc.), cu ajutorul căruia se prepară o pastă care se granulează, se usucă şi se comprimă.
3.	Compfon, efecf Fiz.: Scăderea frecvenfei unei radiafii Roentgen la difuziunea acesteia de către corpuri, datorită cedării unei părfi AW din energia W a fotonilor incidenfi, prin ciocnire elastică, cîte unuia dintre electronii din masa difuzantă, — cea ce, conform relafiei lui Planck dintre energia W a unui foton şi frecvenfă / a cîmpului electromagnetic din care face parte fotonul (W = hj), corespunde unei scăderi a frecvenfei Af = AW/h.
Teoria efectului Compton, în aproximafie prerelativistă, conduce la aceleaşi rezultate ca şi teoria lui relativistă. Dacă W = hf e energia fotonului incident, P e pozifia electronului, presupus imobil în momentul ciocnirii, O e unghiul dintre direcfia de propagare a fotonului difuzat şi direcfia de propagare a fotonului incident şi a e unghiul dintre direcfia de propagare a electronului, după ciocnire, şi direcfia fotonului incident, legea conservării energiei, în ciocnire, se exprimă prin
A W=h A/=y mv2,
A/ fiind variafia frecvenfei, în urma ciocnirii cu masa electronului, şi v vitesa lui după ciocnire. Legea conservării impulsului se exprimă scriind că impulsul Wjc al fotonului incident (c fiind vitesa luminii în vid) e egal cu suma vectorială dintre impulsul (W — &W)lc al fotonului difuzat şi impulsul mv al electronului; deci
/ V, (WY, /V-AirY ^WW-kW „
J -2T --------- cos 0.
Din aceste două relafii, neglijînd pe fafă de W şi înlocuind pe W — hf şi AW^h^f, rezultă
A/=^ţ(1-cos0)
mc*
Comptonit
150
Comutatoare
sau, cu X = c/f, X fiind lungimea de undă a radiafiei incidente, h
&X =------(1— cos 0),
mc	'
AX fiind varia}ia lungimii de undă prin ciocnire. Dacă X şi &X se exprimă în ângstromi, relafia devine
A*. = 0,024 (1 -cos 0)	[Â].
Dacă se fine seamă de corecfiile de relativitate şi dacă p = ^/c, legea conservării energiei are expresia
hf = mc2 |
(vi-p2 1)
şi legea conservării impulsului, pentru proiecfiile impulsurilor pe direcfia de propagare a fotonului incident şi pe o direcfie perpendiculară, conduce la relafiile
hfm
Vi-p2
cos a +
h(f-A/)
de unde rezultă
adică
Vl-|32 /-A/ _
sin a 4-
1
\ + —M-COS 6)
A.X — — (1 — cos 0). mc v
Această variafie a lungimii de undă are aceeaşi expresie ca în teoria relativistă a efectului.
Unghiul a dintre direcfia de mişcare a electronului după ciocnire (pus în evidenfă experimental), şi direcfia de propagare a fotonului incident, e dat de expresia
*	1	x	9
,ga="7jvco,gy
+ mc2
î. Comptonit. Mineral.: Thomsonit. (Termen vechi, părăsit.)
2.	Compunere. C/c. pr.: Obfinerea unei variabile a^+bj, cu probabilitatea pi qj din două variabile statistice independente aţ şi bjf cu probabilităfile respective p{ şi
3.	Compus chimic. Chim.i Sin. Compus definit (v.).
4.	~ definit. Chim.: Substanfă constituită din molecule toate identice între ele şi în cari elemente constitutive respectă legile stoicheiometriei. Sin. Compus chimic.
5.	~ intermeialic. Chim., Metg.; Sin. Compus electronic. V. sub Constituent structural.
6.	Comucit. Mineral.: Jamesonit. (Termen vechi, părăsit.)
7.	Comultiplu, pl.comultipli. Ma/.; Număr, respectiv polinom, divizibil prin două sau prin mai multe numere, respectiv polinoame date. (Comultiplu al acelor numere, respectiv polinoame.) Sin. Multiplu romun.
8.	~ minim. Mat.: Cel mai mic comultiplu a două sau al mai multor numere, respectiv polinoame. Comultiplul minim al mai multor numere se obfine descompunînd numerele date în factori primi şi făcînd apoi produsul factorilor primi, comuni şi necomuni, luafi cîte o singură dată, la puterile cele mai mari.
între codivizorul maxim D şi comultiplul minim M a două numere A şi B există relafia
M-D=A-B.
9.	Comună, pl. comune. Urb.: Aşezare umană care alcătuieşte o unitate administrativă şi economică distinctă. Se deosebesc: comune rurale, al căror caracter şi a căror administrafie sînt de tip rural; comune suburbane, situate în vecinătatea unei comune urbane, a căror viafă economică şi a căror administrafie sînt dependente de comuna urbană respectivă; comune urbane, al căror caracter şi a căror administrafie sînt de tip orăşenesc.
10.	Comunicafie. 1. Tehn.: Realizarea unei legături între două puncte pentru a uşura transportul de obiecte sau transmiterea de semnale.
11.	~ telefonică. V. sub Telecomunicaţie.
12.	~ telegrafică. V. sub Telecomunicafie.
13.	Comunica|ie. 2. Tehn.: Sistem tehnic folosit pentru realizarea comunicafiei în accepfiunea 1.
14.	Comunitate vegetală. Geo bot.: Populaţie vegetală crescută în mod natural, care are caractere proprii şi poate fi tratată ca o entitate biologică distinctă.
îs. Comutatoare, pl. comutatori. Elf.: Maşină electrică con-vertisoare (v. sub Convertisor rotativ), al cărei indus primeşte energia electrică în curent alternativ şi o debitează în curent continuu, sau invers.
Statorul comutatorii e analog cu statorul maşinilor de curent continuu, cu poli aparenţi şi cu înfăşurarea de excitaţie parcursă de curent continuu; rotorul are o înfăşurare monofazată sau polifazată de curent alternativ, cu inele, şi o înfăşurare de curent continuu, cu colector şi cu perii. Comutatoarea se comportă ca două maşini cu circuit magnetic comun, şi anume: în raport cu înfăşurarea rotorică cu inele şi înfăşurarea statorică, ca o maşină sincronă cu indusul stator şi flux fix în spafiu; în raport cu înfăşurarea rotorică cu colector şi înfăşurarea statorică, ca o maşină de curent continuu cu turafie constantă. în cazul transformării curentului alternativ în curent continuu, pe partea de curent alternativ, comutatoarea funcfionează ca motor sincron, pe partea de curent continuu — ca generator şi invers, în cazul transformării curentului continuu în curent alternativ, Pentru simplificarea construcfiei, cele două înfăşurări rotorice se contopesc de obicei într-o singură înfăşurare cu inele şi colector (v. fig. /). înfăşurarea de excitafie e de obicei alimentată în derivafie de Ia periile colectorului.' Pentru eliminarea pendulafiilor, cari pot apărea ca la orice maşină sincronă, comutatoarea are uneori şî o înfăşurare de amortisare sub formă de colivie în piesele polare. Pentru îmbunătăfirea comutafiei se prevăd poli de comutafie.
Comutatoarea ocupă un spafiu cu 50—60% mai mic şi e cu 30"*40% mai uşoară decît un convertisor motor-generator de aceeaşi putere; are randament foarte bun, 93•••94% (incluziv pierderile în transformatorul de alimentare).
Tensiunea electromotoare de curent continuu, măsurată între două perii de polaritate contrară, are expresia
I. Schema electrică a comutatorii. N) şi S) stator; R) bobinaj rotoric; C) colector; P) perii; I) inele.
(i)
Ec = — 7S NC
c a 60 c c
[V],
în care p e numărul de perechi de poli; a e numărul de perechi de căi de curent; n e turafia; Nc e numărul de conductoare ale înfăşurării şi Oc e fluxul util al înfăşurării.
Valoarea efectivă a tensiunii contraelectromotoare a înfăşurării de curent alternativ, între două inele, în ipoteca montajului în poligon, neglijînd armonicele superioare ale fluxului, are expresia
(2)	Ea=xÍ2Nfl®a	[V],
în care N e numărul de spire în serie pe faza de înfăşurare; / e frecvenfa curentului alternativ; § e factorul de înfăşurare şi e valoarea primei armonice a fluxului produs de polii de excitafie.
Comutafor
151
Comutator
Neglijînd căderile de tensiune, raportul de transformare u=zUc/Uae egal cu râportul tensiunilor electromotoare şi contra-electromotoare. Jinînd seamă că în relaţia (1) pn/60 — f, rezultă
(3)	JJcJc	Nc
U Ua Ea K^2aN i®/
Deoarece raportul <$>c/<î>a e constant şi depinde de datele constructive ale maşinii, rezultă că între Üc şi Ua există o relafie rigidă. Deoarece tensiunile Uc şi Ua au de obicei valori standardizate, elementele celor două înfăşurări trebuie să fie alese finînd seamă de relafia (3). Pentru maşina cu o singură înfăşurare rotorică, N=NC /2 am (m e numărul de faze pe partea de curent alternativ); dacă înfăşurarea are pas diametral
...	* , i.	w	• c sin Klm
şi periile sînt dispuse pe axa neutra, <PC=<3>^, •— ţ=,~
rezultă
(0	.-&-JÉ
jt/m
V
. Jt sin —
m
La maşina cu o singură înfăşurare rotorică, raportul de transformare a tensiuni lor depinde numai de numărul de faze (v. tabloul). Tensiunile nominale ale refelelor fiind standardizate, alimentarea comutatorii pe partea de curent alternativ trebuie făcută de obicei printr-un transformator, penfru a obfine pentru Uc o valoare de asemenea standardizată.
Numărul de faze	Raportul vc U^a	Raporfuf i=zlcjla (la coscp = 1)	
		neglijînd pierderile	finînd seamă de pierderi
1	1,414	0,707	0,67
3	1,633	1,060	1,0
6	2,828	2,120	2,0
12	5,465	4,240	4,0
Neglijînd pierderile, puterea pe partea de curent continuu e egală cu puterea pe partea de curent alternativ; deci
(5)
Uclc'-
UJa cos ‘P .
2 sin-
unde îc e curentul pe partea de curent continuu; la e curentul de linie pe partea de curent alternativ; cos (p e factorul de putere pe partea de curent alternativ.
Raportul de transformare al curenfilor are următoarea expresie si mp li ifi cată
Ir m cos cp
(6)	l~T~-----
‘a 2V2
(v. tabloul, coloana III, pentru coscp = 1). Valorile practice ale acestui raport, finînd seamă de pierderi, în cazul transformării curentului alternativ în curent continuu, sînt date în ultima coloană a tabloului.
Comutatoarea cu două înfăşurări pe rotor are pierderi mai mari şi randament mai mic decît comutatoarea cu o singură înfăşurare. La comutatoarea cu o singură înfăşurare, curentul continuu şi componenta activă a curentului alternativ avînd sensuri opuse şi suprapunîndu-se în aceleaşi conductoare, curentul rezultant în înfăşurare produce pierderi mai mici decît un generator de curent continuu care ar debita acelaşi curent continuu Ic, cu excepfia cazului m=1 şi â cazului m = 3, cînd, în plus, cos tp<0,866. Micşorarea pierderilor e maximă pentru cos cp=1, creşte odafă cu creşterea numărulyi de faze, reduce-
rea fiind deosebit de importantă cînd se trece de la 1 la m — 3 şi de Ia m— 3 la ra = 6 (de fiecare dată, de aproximativ două ori) şi neglijabilă cînd se trece de la w = 6 la m = 12. Din aceste motive, comutatoarea se proiectează pentru cos(p = 1, hexafazată cînd puterea e sub 200***300 kW şi duodecafazată numai Ia puteri mai mari decît cea indicată mai înainte.
Funcfionînd ca o maşină sincronă, cu flux aproximativ constant, reglarea curentului de excitafie nu are aproape nici o influenfă asupra tensiunii continue.
Tensiunea continuă se poate regla numai prin variafia tensiunii alternative, şi anume: prin transformator cu prize montat între refea şi inele (se aplică la puteri mici, deoarece există dificultăfi la schimbarea prizelor sub sarcină); prin transformator în serie cu un regulator de inducfie cu simplă sau cu dublă variafie (se obfine un reglaj continuu în limitele ± 30% din tensiunea continuă); prin bobină de reactanfă între refea şi inele, în special la comutatoarea monofazată (limite de reglare pînă Ia ± 15%, prin variafia curentului său de excitafie, fluxul în maşină şi tensiunea Ua Ia borne nefiind constante; ca bobină de reactanfă se foloseşte chiar transformatorul de alimentare).
Se poate folosi şî o maşină supra-voltoare, montată pe circuitul de curent continuu; limite de reglare±20%; colectorul acestei maşini e foarte mare (fiind calculat pentru întregul curent), şi e necesar un mofor special pentru acfionarea maşinii supravol-toare, astfel încît procedeul e folosit numai la puteri mici.
Dacă se dispune în permanenfă de energie pe partea de curent continuu, se porneşte comutatoarea ca motor de curent continuu şi apoi se sincronizează pe partea de curent alternativ. în caz contrar se porneşte în asincron pe partea de curent alternativ (v. fig. //). Pornirea în asincron e relativ uşoară din punctul de vedere al sarcinii (deoarece comutatoarea porneşte în gol), însă condifiile de comutafie sînt mai grele;
se impune pornirea cu tensiune redusă de 25—30% din tensiunea nominală.
î. Comutafor, pl. comutatori. 1. Mat.: Qi şi Q2 fiind doi operatori distincfi, operatorul Qj Q2”""^2 ^1 6 comutatorul lui Qi prin Ü2-
2.	Comutator. 2. Mat.: Fiind dat un grup G, subgrupul G1 format cu elementele lui G de forma
Gcl Gp Gttl
sau cari se obfin din astfel de elemente prin înmulfirea lor, Ga şi Gp fiind elemente arbitrare ale lui G, se numeşte comutatorul grupului G.
3.	Comutator, pl. comutatoare. 3. Elf.: Aparat electric de conectare (v.), pentru schimbarea legăturilor unor porfiuni de circuit prin altele, sau pentru modificarea succesivă a conexiunilor unuia sau ale mai multor circuite.
II, Schema electrică a Instalafiei unei comutatori, cu pornire în asincron.
Comutator
152
Comutator
Comutatoarele se caracterizează prin tensiunea nominală, curentul nominal, numărul depoli (unipolare, bipolare, tripolare), modul de acfionare (rotative, basculante, cu buton, prin tracţiune), etc. şi se construiesc de obicei pentru acfionare manuală şi pentru tensiuni sub 1000 V.
Se deosebesc:
Comutator cu cufite. V. Comutator cu pîrghie.
Comutator cu pîrghie: Comutator monopolar sau multipolar, avînd contactele fixe în formă de furcă (v. fig. /), iar contactele mobile în formă de cufit (ambele piese de alamă sau de cupru) (v. fig. II a). La închi-
I. Tipuri uzuale de furci.
Contactele de semnalizare pot fi fixe (poziţia lor depinzînd de pozifia actuală a comutatorului) sau mnemonice (pozifia lor depinzînd atît de pozifia actuală a comutatorului, cît şi de cea precedentă).
III. Comutator de baterie dublu, a) reprezentat prin două şiruri de ploturi; b) reprezentat prinfr-un şir de ploturi; i) barele refelei de distribuţie; 2) de la grupul de încărcare.
Se deosebesc: comutatoare-buton (acfionate prin apăsare sau tragere), comutatoare rotative (v. fig. IV) şi comutatoare cu acfionare mixtă (rotire şi tragere).
II. Tipuri de comutatoare cu pîrghie. a) tripolar de construcţie obişnuită; b) de construcţie specială (servind ca reostat de pornire).
derea circuitului, prin manevrarea manuală a pîrghiei aparatului, cufitele intră între lamelele furcilor, iar contactul se realizează, la construcfiile obişnuite, prin presiunea între cufite şi lamele, datorită formei de furcă şi elasticităfii materialului furcii. Unele construcfii sînt echipate cu lamele de ofel şi cu resorturi elicoidale. La deschidere, cufitele fiind echipate cu resorturi, se produce o rupere bruscă a arcului.
Se folosesc în diferite scopuri (v. fig. II b), pentru tensiuni nominale pînă la 500 V şi curenfi nominali pînă la 1000 A. Capacitatea de rupere şi capacitatea de închidere sînt sub valoarea curentului nominal. Sin. Comutator cu cufite.
Comutator de baterie: Comutator pentru reglarea numărului de elemente ale unei baterii de acumulatoare (v.) conectate la o refea de distribufie (cu scopul de a menfine constantă tensiunea acesteia în timpul descărcării şi al încărcării bateriei) sau a numărului de elemente conectate la sursa de încărcare a bateriei (cu scopul de a deconecta elementele a căror încărcare s-a terminat).
Comutatoarele de baterie pot fi: simple, cari permit efectuarea numai a unuia dintre aceste reglaje, şi duble, cari permit efectuarea simultană a ambelor reglaje (fiind cel mai des folosite).
Un comutator de baterie dublu poate fi reprezentat schematic prin două şiruri de ploturi sau printr-unul singur (v. fig. III).
Comutator de comandă: Comutator care serveşte Ia efectuarea de comenzi electrice, folosit în circuitele secundare ale instalafiilor electrice. Sin. Cheie de comandă.
Comutatoarele de comandă sînt echipate cu contacte operative pentru transmiterea comenzilor (închise numai în timpul transmiterii, revenind apoi Ia pozifia inifială), şi de semnalizare (închise în diferite poziţii ale comutatorului), cu funcfiuni diverse (semnalizarea poziţiei aparatului comandat, a declanşării de avarie sau a manevrelor automate, a defectării circuitelor de comandă, blocaje operative contra manevrelor greşite, etc.).
“ti
%	ş	1	s
-				
M		cri ■ r 0 ííí^	
TXT
IV. Comutator de comandă rotativ.
1) anclanşare; 2) declanşare; 3) prismă luminescentă.
La comutatoarele mnemonice, pozifia butonului sau a minerului de acfionare indică atît pozifia actuală a comutatorului, cît şi cea precedentă, ceea ce e util cînd există şî comenzi automate (prin protecfie sau automatizare) sau cînd se defectează circuitele de semnalizare a poziţiei aparatului de comutare comandat.
La comutatoarele cu mai multe poziţii, o operafie se poate executa în două reprize, ceea ce înlătură în mare măsură comenzile eronate.
Comutatoarele pot avea o semnalizare optică de diverse forme (lampă inclusă în butonul sau mînerul de acfionare, sau alt indicator luminos inclus în placa frontală pe care e fixat comutatorul).
Comutator-pachet:	Comutator,
monopolar sau multipolar, avînd contactele mobile montate în jurul unui ax izolant, iar contactele fixe (cari realizează cu cele mobile un contact prin alunecare) (v. fig. V) sînt aplicate între plăci izolatoare suprapuse (pachete). Prezintă următoarele avantaje: posibilitate de a comuta curenfi intenşi cu aparate de dimensiuni mici, rupere dublă, cameră de stingere închisă şi îngustă, posibilitatea de a realiza cu elemente tip scheme variate, etc.
V. Comutator-pachet tripolar.
Comutator ATR
153
Comutator de antene
Se foloseşte în diferite scheme (v. fig. V/)( pantru tensiuni nominale pînă la 500 V şi curenfi nominali pînă la 100 A.
de rotafie al motoarelor asincrone.
■Si). S2), S3) bornele înfăşurării motorului; Lj), L2),L8) fazele liniei de alimentare.
Comutator penfru instalajii interioare: Comutator pentru instalafii inferioare de iluminat şi utilizări casniceţ cu contacte
c	d
VII. Comutatoare pentru instalafii inferioare şi utilizări casnice, a) rotativ, pe tencuială (aparent); b) rotativ, sub tencuială (îngropat); c) impermeabil; d) capsulat în bachelită.
realizate prin presiune exercitată între două lamele conductoare, datorită elasticitătii uneia (de tombac sau de bronz fosforos)
©
Comutator stea-triunghi: Comutator folosit la pornirea motoarelor trifazate asincrone cu rotorul în scurt-circuit, cu scopul de a reduce curentul de pornire. Comutatorul conectează înfăşurarea statorului la început în stea, adică la o tensiune redusă în raportul 1/^3, ceea ce conduce la micşorarea curentului de pornire în aceeaşi proporfie.
Comutatorul stea-triunghi poate fi folosit numai la motoarele la cari tensiunea nominală a înfăşurării statorului în conexiunea triunghi coincide cu tensiunea nominală între faze a refelei.
Comutatoarele se construiesc cu contactele mobile plasate pe un tambur, iar contactele fixe (la cari se conectează refeaua şi înfăşurările statorului) aşezate pe una sau două dintre generatoarele tamburului (v. fig. IX). Schemele de construcfie sînt variate, cele mai uzuale fiind reprezentate în fig. X.
Există construcfii de comutatoare stea-triunghi cu siguranfe shuntate în timpul pornirii, cu rezistenfe cari se intercalează în circuit la trecerea din pozifia stea în pozifia triunghi, penfru a evita şocul de curent care se produce la această trecere, etc.
Mai folosite în uti
lajele moderne sînt comutatoarele automate stea-triunghi, cari servesc şi ca automate de protecfie şi la cari trecerea de la pozifia stea la poziţia triunghi se face automat, după trecerea timpului prestabilit.
IX. Schema unui comutator stea-triunghi cu contactele fixe pe o generatoare.
w
VIII. Scheme de montare a comutatoarelor pentru diferite funcfiuni. a, c, e şi g) comutatoare rotative; b, d şi f) comutatoare basculante; a, b,^ comutatoare pentru închiderea şi deschiderea monopolară a unui circuit; c, d) comutatoare pentru închiderea şi deschiderea consecutivă a două circuite; e, f) comutatoare de scară pentru închiderea şi deschiderea unui circuit din două locuri diferite; g) comutator-cruce pentru închiderea şi des-^	chiderea	unui	circuit	din	mai	mult	decît	două	locuri
diferite.
sau datorită unui arc elicoidal care presează o lamelă pe cealaltă. Se folosesc mai multe tipuri, cari se deosebesc prin modul de comutare sau de montare (v. fig. VII); schemele de instalare variază după funcfiune (v. fig. VIII).
A
X. Comutator stea-triunghi (25 A), a) vedere (capacul ridicat); b) schema electrică.
Comutator universal: Comutator folosit pentru stabilirea manuală a unui regim sau a unui program în acfionările electrice, de exemplu pentru comutarea schemei de la comanda automată la comanda manuală, pentru suspendarea funcfionării unor anumite mecanisme, etc.
1. ~ ATR. V. sub Comutator emisiune-recepfie.
2. ~ de antene. 1. Te/c.: Instalafie care permite cuplarea unuia sau a mai multor emifătoare în diverse moduri
Comutator de antene
154
Comutator cu fascicul electronic
la antenele unui cîmp de antene. Se foloseşte fn special în unde decametrice. Se construiesc două tipuri principale de comutatoare de antene; cel rotativ multipolar şi cel elvefian.
Comutator rotativ multipolar: Feeder-ele cari duc la antene se termină prin contacte-cleşte situate pe două cercuri paralele, iar feeder-ele cari vin de la emifăfor se termină prin două tije metalice paralele, cari sînt rotite simultan în jurul centrelor celor două cercuri, penfru comutare, de către un motor. Acest tip cuplează un singur emifător Ia diferite antene; pentru manevre mai complicate se folosesc mai multe comutatoare în cascadă. Afară de comutarea principală, se operează concomitent şî comutări în circuitele de semnalizare, pentru telecontrolul operafiei.
Comutator elvefian: Feeder-ele bifilare vin de la emiţătoare paralele, într-un plan orizontal, iar spre antene pleacă alte feeder-e bifilare paralele, într-un alt plan orizontal. La încrucişări sînt intercalate cufite, cari prin rotire în plan vertical întrerup conductorul orizontal şi-l conectează la conductorul orizontal perpendicular pe el. Comutări simultane ale circuitelor de semnalizare asigură telecontrolul şi neexecutarea comenzilor eronate. Comutatorul elvefian permite toate combinafiileposibile, dar e costisitor şi ocupă mult spafiu. Există diverse variante, după felul cufite lor contactoare.
î. ~ de antene. 2. Telc.: Dispozitiv care frece automat antenele de la unitatea de lucru la unitatea de rezervă ale unui aparataj de radioreleu, în momentul cînd cea dintîi se defectează. Trebuie ca dispozitivul să nu introducă schimbări sensibile de impedanfă şi atenuări mari şi să acfioneze rapid. Se realizează în unde metrice prin relee, în unde mai scurte prin mufe mobile sau prin scurt-circuitări de cabluri.
2.	~ de macaz, C. f.: Buton, manetă sau pîrghie care, prin stabilirea sau întreruperea unor contacte din circuitele electrice de comandă şi de control, serveşte în instalafiile de centralizare Ia declanşarea operafiilor elementare necesare pentru schimbarea de la distanfă a pozifiei unui macaz.
3.	~ de unde. Telc.: Comutator rotativ care serveşte la comutarea conexiunilor circuitelor electrice ale unui radioreceptor sau radioemifător, penfru a permite acordul ín diferitele benzi de frecvenfe. Sin. Comutator de banda.
4.	~ emisiune-receptie. Telc.: Dispozitiv, folosit în stafiu-nile de radiocomunicafie sau de radiolocafie cari se servesc succesiv pentru emisiune şi recepfie de aceeaşi antenă, spre a conecta antena succesiv numai la emifător sau numai la receptor. Comutatorul e necesar, deoarece oscilafiile de putere mare ale emifătorului pot defecta receptorul, iar prezenfa unei instălafii în derivaţie cu antena provoacă pierderi. Sin. Duplexor.
în unde decametrice se foloseşte de obicei un comutator manUal cu două pozifii.
în unde metrice şi submetrice (în special cînd emisiunea şi recepfia au loc pe aceeaşi frecvenfă, cum e cazul în radar) se apeléaza la proprietăfile liniilor în jumătate şi în sfert de lungime de undă. De la punctul de bifurcafie al cablului de antenă spre receptor (v. fig.) se intercalează o linie AB în X/4, care are în B un tub cu descărcări.
Acest tub prezintă în repaus o impedanfă infinită, iar cînd emi-
tăforul	lucrează se	Comutator emislune-receptle.
amorseaza, se^scur /) emifător; 2) receptor; 3) spre antenă; 4), 5) tuburi Circuiteaza ş, irnpie-	CU descărcare în gaze.
dicapatrunderea osci-
lafiilor emifătorului în receptor; totodată impedanfa nulă din B se transferă în A ca infinită (din cauza proprietăfilor liniei în sfert de undă) şi nu perturbează emisiunea,
Pentru ca emifătorul să nu producă o dezadaptare prin prezenfa lui, la recepfie, la distanfa AC de X/4 se conectează o linie în A./2 scurt-circuitată la capătul E şi echipată la mijloc, în D, cu un tub cu descărcări. în lipsa emisiunii, impedanfa nulă din E se transferă nulă în C şi infinită în A, astfel încît întreaga energie colectată de antenă e transmisă receptorului; cînd emifătorul lucrează se produce scurt-circuit în D, şî derivafia prezintă o impedanfă infinită în punctul C, emisiunea nefiind perturbată.
Practic, deoarece tubul cu descărcări amorsat nu prezintă un scurt-circuit net, ci o rezistenfă de ordinul a 30 Ü, el se conectează prin. intermediul unui transformator coborîtor de impedanfă, realizat tot cu ajutorul unei linii în X/4. Tubul cu descărcări trebuie să aibă un timp cît mai scurt de deionizare. Cel mai indicat gaz e constituit de vaporii de apă la presiune joasă amestecafi cu hidrogen sau cu argon, pentru a asigura funcţionarea tubului la temperaturi joase. Dispozitivul descris se mai numeşte comutator ATR.
5.	~ transmisiune-recepfie:	Sin.	Comutator emisiune-
recepfie (v.).
6.	Comutator cu fascicul electronic. Telc.: Tub electronic în care un fascicul de electroni, obfinut în aceiaşi fel ca într-un tub catodic, e deviat succesiv spre diferitele secfiuni ale unui electrod de captare (sub acfiunea unui cîmp electric sau magnetic suplementar), asigurînd astfel comutarea unui circuit.
Există mai multe tipuri de tuburi comutatoare cu fascicul electronic, cari se folosesc în sistemele de telecomunicafii cu mai multe canale (multiplex), cu modulafie prin impulsii, etc. Exemple:
Comutatorul cu fascicul pentru comunicaţii multiplex, utilizai în unele sisteme multiplex cu modulafie prin impulsii (numit şi ciclofon), e constituit dintr-un tub catodic care, afară de catod, de grile, electrozi de focalizare şi plăci de deviere, cuprinde un anod perforat cu n deschideri repartizate la periferia unui cerc şi n electrozi de captare, aşezafi în spatele deschiderilor anodului. în fig. I e reprezentată schema-
I. Schema-bloc a unul emiţător cu Impulsii ulllizînd un comutator cu fascicul electronic.
1) catod; 2) grile şl electrozi de focalizare; 3) plăci devlafoare; 4) anod perforat; 5) electrozi de captare; G) generator de baleiaj; D) defazor;	rezistenţe
de sarcină; M^M^) modulatoare; C) cai telefonice de joasă frecvenfă (modulaţie); A) dublor de impulsii; S) Impulsii de sincronizare; E) ieşire.
bloc a unui emifător cu 24 de căi, care cuprinde un comutator cu n = 25 de electrozi de captare.
Fasciculul electronic e supus unei mişcări circulare, sub acfiunea a două oscilafii sinusoidale în cuadratură, primite de plăcile deviatoare, de la un defazor D care primeşte, la rîndul său, o oscilafie sinusoidală de frecvenfă }r de la generatorul G. Fasciculul de electroni, pătrunzînd prin fiecare din cele 25 de deschideri ale anodului, produce în circuitul fiecărui electrod de captare impulsiile cu frecvenfă de repetifie egală cu fr, repartizate în timp la intervale egale. Rezultă de aici că ciclofonu! are atît rolul de generator de impulsii, cît şi rolul
Cornufafor electronic
155
Comutator electronic
II. Comutator cu fascicul penfru emisiunea impulsiilor modulate în pozifie. a) comutator cu fascicul; b) primul anod; î) sistem de plăci deviatoare de modulare; 2) primul anod; 3) al doilea anod; c1,c2**-cn) circuife telefonice; c) loc neocupaf; DyDn) deschideri înclinate; D) deschidere penfru impulsia de sincronizare.
de comutator pentru căile pe cari le deserveşte. Impulsiile fiecărei căi sînt modulate în modulatorul respectiv (Mn), unde sosesc şî semnalele telefonice de frecvenfă vocală. Impulsiile celui de al 25-lea electrod de captare ajung la un dispozitiv de dublare a impulsiilor (A), şi servesc ca impulsii de sincronizare.
Comutatorul cu fascicul penfru modulaţie prin impulsii în pozifie e un comutator de tipul ciclofonului, care permite şi modularea în pozifie a impulsiilor fiecărei căi. E numit şi ciclodos. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: comutatorul pentru emisiune şi comutatorul pentru recepfie.
Comutatorul penfru emisiune cuprinde, afară de electrozii obişnuifi, încă trei serii de electrozi (v. fig. II), şi anume: un sistem de n plăci deviatoare (de modula-fie), dispuse pe un cerc împărfit în » +1 părfi egale (locul celei de-a n-\- 1-a plăci fiind neocupat), legate fiecare la cîte unul dintre cele n circuite telefonice cari trebuie deservite; un prim anod,cu »+1 deschideri echidistante, dispuse pe un acelsşi cerc de rază R\ un al doilea anod de captare.
Fasciculul de electroni se roteşte pe un cerc de rază R, sub influenfa oscilafiilor în cuadratură aplicate pe plăcile deviatoare obişnuite. La trecerea lui prin dreptul sistemului de n plăci deviatoare, el poate suferi, pe rînd, deviafii radiale de la cercul de rază R, în funcfiune de tensiunea de joasă frecvenfă aplicată de fiecare dintre cele n circuite telefonice legate la aceste plăci. Mai departe, fasciculul de electroni trece prin deschiderile primului anod şi produce în circuitul celui de al doilea anod n serii de impulsii modulate în pozifie şi o serie de impulsii nemodulate de sincronizare.
Modularea în pozifie se realizează prin înclinarea fafă de direcfia radială a celor n deschideri din primul anod. Dacă placa deviatoare (v. fig. III) are o tensiune pozitivă, respectiv negativă, fasciculul se deplasează pe un cerc cu rază mai mare, respectiv mai mică, şi deci trece prin deschiderea căii respective, mai tîrziu sau mai curînd. Rezultă deci o deplasare în timp (în pozifie) a impulsiei căii respective, proporfională cu tensiunea de joasă frecvenfă aplicată. Impulsia de sincronizare, corespunzătoare celei de-a (rc+1)-a deschideri, care e radială, nu suferă nici o deplasare.
Comutatorul pentru recepţie e utilizat la recepfia impulsiilor modulate în pozifie şi cuprinde, afară de electrozii obişnuifi, încă două serii de electrozi (v. fig. /V), şi anume: un prim electrod, cu n deschideri dreptunghiulare, dispuse pe un cerc împărfit în (rc+1) părfi egale; o serie de n electrozi de captare, dispuşi în spatele celor n deschideri ale primului electrod. în schema-bloc a unui montaj de recepfie, impulsiile sosite în A sînt aduse, prin condensatorul C, la grila de
comandă a tubului catodic, care permite să se producă fasciculul de electroni numai în momentul în care apare o impulsie. Din aceeaşi serie de impulsii se alege, cu A ) s [—| selectorul S, impulsia de sincronizare. A-ceasta produce la ieşirea din amplificatorul rezonant R o oscilafie sinusoidală, de frecvenfă egală cu frecvenfă de repetifie a impulsiilor, care, Ia rîndul ei, produce la ieşirea din defazorul D două oscilafii în cuadratură, necesare baleiajului circular al fasciculului de electroni, cu ajutorul plăcilor deviatoare obişnuite ale tubului catodic. Datorită sincronizării, fiecare impulsie care apare Ia grila de comandă produce un fascicul de electroni, care se dirijează spre deschiderea şi electrodul de captare corespunzător căii respective. Cînd impulsia e nemodulată, fasciculul cade jumătate în deschiderea corespunzătoare căii respective, iar jumătate peste plinul anodului perforat (v. fig. V a). Cînd impulsia e modulată cu o
7 ZII «tEL3
a
IV. Schema-bloc a unul receptor de impulsii modulate în pozifie cu comutator electronic.
F) comutator cu fascicul; 1) anod perforat; 2) sistem de electrozi de capfare; A) intrarea impulsiilor; C) condensator de cuplaj la pila de comandă; S) selector; R) amplificator rezonant; D) defazor; E) ieşirea căilor de joasă frecvenfă.
rr)rrrţ *
V. Transformarea impulsiilor modulate în pozifie în impulsii modulate în amplitudine.
a) impulsie nemodulată; b) impulsie modulată cu o tensiune pozitivă maximă; c) impulsie modulată cu o tensiune negativă minimă; Í) spotul fasciculului de electroni; 2) deschiderea.
III. Modulare în pozifie a impulsiilor cu ajutorul deschiderilor înclinate.
1)	sensul de rotire al fasciculului de electroni;
2)	impulsie întîrziată (tensiune pozitivă de modulafie); 3) impulsie normală (tensiune nulă de modulafie); 4) impulsie în avans (tensiune negativă de modulafie).
tensiune pozitivă, e deplasată înapoi fafă de pozifia normală şi deci un fascicul de electroni mai intens pătrunde prin deschiderea căii respective (v. fig. V b). Cînd impulsia e modulată cu o tensiune negativă, ea e deplasată înainte fafă de pozifia normală şi deci un fascicul de electroni mai slab pătrunde prin deschiderea căii respective (v. fig. V c).
Cu ajutorul acestui comutator cu fascicul se face deci trecerea de la modulafia in fază (în pozifie) a impulsiilor, la modulafia lor în amplitudine.
Afară de comutatoarele cu fascicul descrise mai sus există şî alte tipuri, adecvate unor funcfiuni speciale (comutatorul pentru modulafie de frecvenfă sau de fază, — fazitronul —, comutatorul cu fascicul plan turnant, comutatorul Zernov, etc.).
î. Comutator electronic. Telc,: Aparat electronic care permite vizualizarea simultană a două curbe independente pe ecranul unui osciloscop catodic cu un singur fascicul de electroni.
în acest scop, comutatorul electronic aplică periodic şi succesiv, la bornele de intrare ale osciloscopului, tensiunile corespunzătoare celor două fenomene studiate, comutarea făcîn-du-se de obicei cu o frecvenfă destul de înaltă, pentru ca ochiul dmenesc să nu o perceapă, obfinîndu-se pe ecranul tubului catodic impresia a două curbe continue. De cele mai multe ori, comutatorul introduce şî o componentă continuă pentru una dintre cele două tensiuni, astfel încît axele celor două curbe să fie denivelate şi deci curbele să poată fi vizualizate mai uşor, fiindcă ele nu se, suprapun deloc sau se suprapun foarte pufin.
Un comutator electronic se compune în principiu (v. fig. I) dintr-un multivibrator care produce două tensiuni dreptunghiu-
Comutafor telefonic
156
Comufafie
lare în antifază, şi din două tuburi electronice amplificatoare cu sarcina anodică comună. Fiecare tensiune dreptunghiulară se aplică pe catodul tuburilor amplificatoare, iar pe grile se aplică tensiunile corespunzătoare fenomenelor cari trebuie vizua-
instantanee
într-o cale de curent la
valoarea ia2 din calea de curent următoare.
în cazul maşinilor de curent continuu, ia\— ia2 t variafia totală a curentului fiind ^a\~~^a2=z^-^a\	curentul	în peria
care scurt-circuitează secfiunea (v. fig. Ha); în cazul maşinilor monofazate de curent alternativ cu colector, din cauza variaţiei curentului i în perie, iai — —ia2) durata comutaţiei fiind scurtă, se poate admite şî în acest caz
/.Secfiunea încomufafie. 1) perie; 2') şi 2") lamelele de colecior; 3) secfiunea în comufafie; 4) şi 5) secfiunJ In caile de curenf vecine.
1 = -^2'	(v*	fig*	Hb).
în cazul maşinilor trifazate de curent alternativ cu colector, curenfii din căile de curent formează un sistem trifazat; prin
comufafie, curentul în secfiune variază de la valoarea ia] la o valoare ia2, care corespunde aproximativ în acelaşi moment într-o fază întîrziată fafă de faza lui cu 2 jt/3; variafia totală de asemenea egală cu valoarea
a curentului iat — i
a2~
instantanee a curentului în perie (v. fig. /Ic).
/. Schema de principiu a unui comutafor elecfronlc.
1), 2) intrări pentru semnalele de analizat; 3) bornă de ieşire; 4) imaginea care apare pe ecranul osciloscopului.
lizate. în semiperioada pozitivă a tensiunii dreptunghiulare aplicate unui tub, catodul e mult pozitívat, tubul respectiv nu conduce, şi tensiunea aplicată pe grila Iui nu se transmite la ieşire. în aceeaşi semiperioada, catodul celuilalt tub e pufin pozitívat, tubul conduce şi tensiunea aplicată pe grila lui se transmite la ieşire. în semiperioada următoare, tensiunile aplicate pe catod se schimbă între ele şi funcţionarea tuburilor amplificatoare se inversează. Astfel, tensiunea de ieşire urmăreşte cînd una, cînd cealaltă dintre tensiunile aplicate la intrare.
în fig. II e reprezentat modul de conectare a comutatorului electronic.
Comutatorul electronic e folosit în tehnica măsurilor electrice şi de radio, în radiolocafie, în cercetări biologice, în scopuri medicale.
î. Comutator telefonic. Telc.: Sin. Schimbător (v.).
2. Comufafie, pl. comutafii. Elf.: Trecerea unei secfiuni de înfăşurare a înfăşurării induse, cu colector, a rotorului unei maşini electrice, dintr-o cale de curent în altă cale de curent, în cursul rotafiei rotorului.
Secfiunea care comută é scurtcircuitată de una dintre periile maşinii (v.fig./).
Comutafia e însofită de fenomene cari pot produce scîntei la contactul dintre perii şi colector.
în timpul comutafiei, curentul în secfiunea care comută trece de la o valoare
II. Variafia curentului în secfiunea în comufafie.
II. Conectarea comutatorului electronic.
A) comutator electronic; B) oscilograf catodic; 1) intrarea I; 2) intrarea II; 3) ieşirea;
4)	intrarea pentru deflecfia pe verticală;
5)	ecranul oscilografului cu curbele cari apar.
III. Variafia In timp a curentului de comufafie.
Presupunînd că în secfiunea în comutafie nu se induce nici o forfă electromotoare şi că nu există alte rezistenfe decît cele de contact între lamelele colectorului şi perii, curentul ic în secfiunea care comută variază linear în timp de Ia valoarea ia] la valoarea ia2 (v. fig. III, curba 1); în plus, densitatea de curent în suprafaţa de contact dintre peria 1 şi lamela V (care intră sub perie) e egală cu densitatea de curent în suprafafa de contact dintre perie şi lamela 2" (care iese de sub perie), în acest caz, comutafia e lineară, iar ic e curent de comutafie lineară (zd).
în secfiunea care comută se induc tensiuni electromotoare datorite atît variafiei curentului ic (tensiuni de autoinducfie), cît şi faptului că secfiunea în comutafie se găseşte în cîmpuri magnetice exterioare inerente funcfionării maşinii, sau produse în mod intenfionat. Aceste tensiuni electromotoare produc un curent suplementar de comufafie :
t4\	•	_6x^~ek
0) ®lk~ ^ 1
unde ex e tensiunea electromotoare de autoinducfie; ek sînt tensiunile electromotoare induse decîmpul exterior şi R e rezistenfa circuitului închis format de secfiunea în comutafie, de lamele şi perie. Tensiunea electromotoare ex, numită şî tensiune de inversare a curentului sau tensiune de reactanfă, ar trebui considerată în valoarea ei instantanee. Deoarece determinarea acestei valori e foarte complicată, se consideră pentru ex valoarea medie pe durata comutafiei
: (Li “ ^2)
(2> ('ȣ)*--
-=z.
XT
unde Lx e inductanfa secfiunii care comută, Tc e durat sau perioada comutafiei, iar i e valoarea instantanee a curentului în peria care scurt-circuitează secfiunea în comutafie. La maşinile de curent continuu, tensiunea (medie) de reactanfă e deci constantă, iar la maşinile de curent alternativ ea variază sinusoidal, fiind în fază cu curentul din perie.
Pentru calculele practice se foloseşte relafia (în unităfi CGS em sau MKSA)
(3)	fx=	2	Ns	k v, aA'
în care Ns e numărul de spire în serie în secfiunea în comutafie; ^ e lungimea ideală a fierului rotorului; vr e vitesa periferică a rotorului; a e valoarea instantanee a densităfii lineare de curent ia periferia rotorului a = Ni/2nD (N fiind numărul
Comutaţie
157
Comutafie
total de conductoare ale înfăşurării, D fiind diametrul rotorului), — iar A e permeanfa magnetică specifică (adică pe unitatea de lungime de periferie de rotor) a fluxului magnetic de dispersiune.
în curent alternativ monofazat, valoarea efectivă a tensiunii de reactanfa e
(4)	Ex=2NsltvrAA,
unde A e valoarea efectivă a densităţii de curent, iar în curent polifazat
JT
(5)
unde m e numărul de faze în rotor (m = 3 pentru „montajul cu trei perii" şi m = 6 pentru „montajul cu şase perii"), în general, A = 4*--10 • IO-6 H/m.
Tensiunea electromotoare ek are un caracter mult mai complex, fiind o sumă de tensiuni electromotoare, produse de diferitele cîmpuri exterioare, şi anume:
Tensiunea electromotoare de rotaţie eft produsă atît Ia maşinile de curent continuu, cît şi Ia cele monofazate de curent alternativ, prin rotaţia rotorului. în cîmpul transversal. Fluxul magnetic transversal e produs de rotor dacă maşina nu e compensată, sau de stator, dacă periile nu sînt calate în axa neutră. Valoarea ei efectivă în curent alternativ are expresia
(6)
60
în care p e numărul de perechi de poli ai maşinii; n e turaţia (rot/min) şi e fluxul transversal (valoare maximă), în curent continuu,
m
Tensiunea electromotoare statică sau de transformare es, produsă de variaţia fluxului principal al maşinii, apare numai în curent alternativ. în curent monofazat, spirele în comutaţie sînt străbătute de întregul flux principal <î>, care, fiind variabil în timp, induce o forţă electromotoare ca în secundarul unui transformator seurt-circuitat, valoarea sa eficace fiind
(8)
unde f e frecvenţa şi O e valoarea maximă a fluxului principal.
în curent polifazat, spirele în comutafie — în mişcare de rotaţie cu turafia n a rotorului — se găsesc în cîmpul învîrtitor care are turafia ns fafă de organul care produce cîmpul (ns e turafia sincronă) şi deci în spire se induc tensiuni electromotoare proporfionale cu vitesa relativă dintre cîmp şi rotor, şi anume pentru motoarele alimentate prin stator:
._p(ns + n)
Ns<i>,
(9)
60
iar pentru motoarele alimentate prin rofor:
(10)
Pns
-*Í2—Ns<S>.
Tensiunea electromotoare es e defazată cu jt/2 în urma fluxului principal la maşinile monofazate; la maşinile trifazate, ea e defazată cu Jt/2 fafă de tensiunea de reactanfă ex.
Tensiunea electromotoare de compensaţie ec , indusă de un cîmp local Bc (existent numai în dreptul conductoarelor cari fac parte din secfiunea în comutafie), produs de exemplu de polii de comutafie (sau auxiliari):
(11)	ec=2BcliVfNs.
Rezistenfa R din relafia (1) variază în timp, din cauza variafiei rezistenfelor de contact între lamele şi perii, invers proporfional cu suprafefele de contact; la începutul şi la sfîrşitul perioadei Tc, una dintre suprafefe fiind nulă, rezistenfa R e infinită. Din acest motiv, la începutul şi la sfîrşitul perioadei Tc curentul suplementar e nul.
Curentul suplementar suprapunîndu-se curentului de comutafie lineară, curentul ic în spira în comutafie e
O2)	h-hl + h
şi variază	după curbele 2 sau 3 din fig.	III, produeîndu-se o
comutafie curbilinie.
Cînd cei doi curenfi ik şi icl au acelaşi sens, curentul ic variază dubă curba 3, fig. III, comutafia e curbilinie întîrziată, deoarece o anumită valoare a curentului ic e obfinută mai tîrziu decît în cazul comutafiei lineare; curenfii i2 şi tk au acelaşi sens, iar ii şi ik au sens contrar, astfel că densitatea curentului creşte sub muchia de ieşire a periei şi scade sub muchia de intrare. Cînd curentul ik are sens contrar lui se obfine o comutafie	curbilinie	accelerată (curba	2,	fig. III);	densitatea
curentului	creşte sub	muchia de intrare	a	periei şi	scade sub
muchia de ieşire.
Comutafia e însofită de producerea unor seîntei între perii şi lamelele de colector, mai des la muchia de ieşire, mai rar la muchia de intrare, iar uneori, în orice punct de sub perie. Dacă seînteierea depăşeşte anumite limite, colectorul şi periile se distrug.
Penfru evaluarea seînfeierii se foloseşte următoarea scară de grade de seînteiere:
Gradul 1: Lipsa seîntei lor (comutafie întunecată); gradul 1 */4: seîntei mici, punctiforme, sub o mică parte a periei, la aproximativ V4 din perii; gradul 1 fa: seîntei mici, punctiforme, sub o mică parte a periei, la 1/2 din perii. Această seînteiere se admite în funcfionarea îndelungată; comutaţia e considerată „practic fără seîntei".— Gradul 2: Seîntei sub cea mai mare parte a periei, la majoritatea sau la totalitatea lor. Acestea produc urme de înnegrire pe colector şi încălzirea periilor; se admit numai la suprasarcini de scurtă durată, la şocuri, schimbări de sens. — Gradul 3: Seînteiere puternică la toate periile. Acest grad se admite numai la pornirea fără reostat şi la schimbarea sensului de rotafie în mers.
Cauzele seînfeierii pot fi mecanice sau electromagnetice, Cele mecanice sînt: colector excentric, echilibrarea defectuoasă a rotorului, suprafafa ondulată a colectorului, ieşirea micanitei dintre lamele, fixare slabă a port-periei, presiune incorectă a periei pe colector, etc.
Cauzele electromagnetice sînt complexe. Un rol deciziv are curentul suplementar de comutafie ik , care trebuie să fie cît se poate mai mic. în consecinfă, rezistenfa R a circuitului trebuie să fie cît mai mare, iar tensiunea electromotoare e£, cît mai mică (relafia 1). Prima condifie se realizează prin metode comune pentru toate maşinile, şi anume: alegerea convenabilă a calităfii şi a dimensiunilor periilor (v. Perie de maşifiă electrică), cum şi introducerea unor rezistenfe suplementare între lamele şi conductoarele secfiunii de înfăşurare (conductoare parcurse de curenfii ii şi i2 în fig. I); metoda e folosită la unele maşini monofazate cu colector, dar e nesigură, şl sporeşte încălzirea maşinii.— A doua condifie se realizează în principiu prin producerea unei tensiuni electromotoare de compensafie ec egală şi în opozifie de fază cu suma tensiunilor electromotoare de reactanfă, de rotafie şi statică. Deoarece aceste tensiuni electromotoare depind în general de parametri diferifi, metodele folosite sînt foarte variate de la maşină la maşină şi infuen-fează chiar construcfia acestora. Pentru producerea tensiunii
Comutafie telefonică
158
Con isoirop
electromotoare ec se folosesc: decalarea periilor pe colector (numai la maşini de curent continuu; metoda nu mai e folosită astăzi decît la maşini vechi); înfăşurarea de compensafie pe stator (v.), şi poli de comufafie (v.), excitâfi de obicei de curentul de sarcină, după diferite scheme.
Ultimele două metode se folosesc numai la maşini cari nu au reglarea turafiei prin decalarea periilor pe colector Tensiunea electromotoare ec e proporţională cu inducfia Bc, deci cu curentul de sarcină I care parcurge înfăşurarea polilor de comutafie şi cu vitesa periferică a rotorului. Tensiunea de reactanfă ex depinde de aceiaşi parametri, deci poate fi compensată de e6 la orice sarcină şi la orice turafie (cel pufin teoretic). Tensiunile electromotoare de rotafie şi statică depind fie de a Ifi parametri, fie au altă fază decît ec. Deci compensarea lor prin ec nu e posibilă decît cel mult în anumite condifii de sarcină şi de turafie. De aceea, pentru a obfine o comufafie acceptabilă, se impune ca. valoarea maximă a mărimii ej, să nu depăşească 2,5—3 V.
în general, la maşinile de curent continuu comutafia e o problemă relativ simplă, în timp ce la maşinile de curent alternativ ea e o problemă dintre cele mai complexe, ceea ce a contribuit în cea mai mare măsură la limitarea folosirii acestor maşini. Pentru limitarea tensiunii electromotoare eţ la '2,5—3 V, la maşinile de curent alternativ se poate recurge la următoarele măsuri: micşorarea frecvenfei curentului alternativ, de exemplu la 16 2/3 sau 25 Hz, frecvenfă folosită în tracfiunea electrică; micşorarea numărului de spire în secfiunea de înfăşurare, pînă la o singură spiră, ceea ce conduce însă la colectoare mari; reducerea fluxului magnetic principal, ceea ce face ca puterea pe o pereche de poli să fie mică; maşinile de putere mare au un număr mare de poli.
î. Comutafie telefonică. Telc.: Ansamblul operafii lor de conectare şi deconectare a liniilor telefonice, în vederea stabilirii unei comunicafii între doi - abonaţi."
2.	Con, pl. conuri. 1. Geom.: Suprafaţă riglată ale cărei generatoare rectilinii conţin un punct fix — numit vîrful suprafeţei — şi cari sînt supuse unei condifii suplementare, fie de a fi incidente cu o curbă dată C, numită curbă directoare a conului, fie de a fi tangente unei suprafefe [$), numită sîmbure director al conului. Dacă generatoarea e o semidreaptă mărginită la vîrf, conul are o singură pînză, iar dacă vîrful e un punct oarecare pe generatoare, conul are două pînze. Dacă curba C e un cerc, conul se numeşte con circular. în acest caz, dreapta care uneşte vîrful conului cu centrul cercului se numeşte axa conului. Cînd axa e perpendiculară pe planul cercului, conul se numeşte con drept; altfel, el se numeşte con oblic.
Fafă de un reper cartesian, ecuafia celui mai general con are forma
Pi. Pa)-0,	-
unde f e o funcfiune omogenă de cele trei argumente P, iar ecuafii le
+ b\y + c\Z -f di = 0 P2~a2x + b2y + c2z+d2 = 0 P3^a3x + b3y + c3z + d3 = Q
reprezintă trei plane formînd un triedru cu vîrful în vîrful conului.
Dacă vîrful are coordonatele *o, yo, z0> ecuafia conului are forma	.	...
f(*—x0, y— yQ, z—2o)~Of f fiind o funcfiune omogenă în argumentele x — xq, y—yo, z-^Zq.
în particular, un con cu vîrful în originea reperului e reprezentat de o ecuafie
f(*, y, z) = 0, în care f e o funcfiune omogenă.
Dacă f e o formă algebrică de gradul n, conul şe numeşte con algebric de ordinul n.
Ecuafia vectorială a unui con e
—>	—•
M(u, v) = AQ + vt{u), unde	Aq	e un	punct fix — vîrful conului —, t(u)	e	un	versor
funcfiune	de o variabilă scalară u, iar v — AqM.
Ecuafia planului tangent într-un punct M e
(P-^,7', ?) = (P-A0' 7' 7) = 0,
unde	P	e un	punct arbitrar al planului tangent.	Ecuafia	nu
depinde de v, dacă planul tangent e acelaşi în toate punctele unei aceleiaşi generatoare.
Prima formă fundamentală cunoscută din teoria suprafefe lor are, pentru un con, forma:
cpi = ds2^Edu2Jirdv2 (£ = i'2).
Se poate stabili o corespondenfă de aplicabilitate între con şi un plan raportat la un reper polar,
dif = dg2 + Q2d02
punînd
1 Cu —
qs=v, 0 = -1 "\lEdu, vj Uo
realizîndu-se astfel desfăşurarea conului pe un plan. Pentru un con de rotafie, axa de rotafie fiind luată ca axă Oz şi originea O fiind	luată	în	vîrf,	vectorul de pozifie	al	unui punct	are	com-
'ponentele	v	sin	a	cos u, v sin a sin u,	v cos	a, a	fiind	unghiul
pe care generatoarele îl formează cu Oz. în acest caz, ds2 = v2 sin2 a du2+dv2
şl	o •
q = v, v = u sin	a.
Pentru o desfăşurare simplă a conului, variabila u, valoarea unghiului format de planele zOx, zOM, ia valori în intervalul [0, 2 jt]; deci punctele conului se aplică în punctele planului confinute într-o fîşie polară de unghiul
0 = 2 jt sin a.
Sin. Suprafafă conică.
3.	~	asimptotic. Geom.: Con de ordinul	al doilea,	cu
vîrful în centrul unei cuadrice cu centru unic, la distanfă finită sau infinită, şi care are ca directoare curba de la infinit a cuadricei. Conul degenerează în două plane, dacă cuadrica e un paraboloid.
4.	~ caracteristic. Geom.: Suprafafa înfăşurătoare a planelor tangente, într-un punct dat, la suprafefele integrale ale unei ecuafii cu derivate parfiale de ordinul întîi şi nelineară, cari trec prin punctul considerat.
5.	~	de	contur aparent. Geom. V. Con proiectant.
6.	^	de	frecare. Mec. V. sub Frecare.
7.	~	de	lumină. Geom., Desen; în teoria	„umbrelor	la
luminare", suprafafa conică înfăşurătoare a planelor de lumină, cari trec prin izvorul luminos punctual, situat la distanfă finită, şi sînt tangente la suprafafa solidului luminat. Conul de lumină poate fi considerat ca fiind generat de o dreaptă mobilă care, trecînd prin punctul luminos, e tangentă ia suprafafa solidului luminat. Linia de contact a conului de lumină cu suprafafa conului luminat reprezintă separatoarea de umbră şi lumină, respectiv conturul umbrei proprii. De la separatoarea de umbră şi lumină, în sensul opus izvorului luminos, conul de lumină devine con dé umbră şi urma lui pe planele de proiecfie, cum şi pe oricare altă suprafafă întîlnită, determină umbra purtată a solidului considerat.
s.	~	de	penumbră. Geom. V. sub Umbră.
9>	y%/	de	umbră. G eom. V. sub Umbră.
io.	~ isotrop. 1. Geom.; Con de ordinul al doilea, cu vîrful într-un punct oarecare ál spafiu lui, şi care are ca directoare
Con isotrop
159
Con vegefativ
conica absolută a spafiului. Oricărui punct al spafiului i se poate asocia un con isotrop. Conul isotrop e invariant într-o rotafie a spafiului în jurul vîrfului său.
î. ~ isotrop. 2. Rez. mat. V. sub Placă.
2.	~ primitiv. Tehn. V. sub Angrenaj.
s. ~ proiectant. Geom.: în proiecfia centrală şi în perspectiva geometrică, con cu vîrful în centrul de proiecfie, respectiv în punctul de vedere — şi circumscris corpului considerat din spafiu. în perspectivă se mai numeşte con vizual, iar în teoria umbrelor, con de lumină, respectiv con de umbră. Curba de contact a conului proiectant cu suprafafa corpului se numeşte contur aparent perspectiv în cazul proiecfiei centrale şi al perspectivei, şi separatoare de umbră şi lumină, în cazul trasării umbrelor la lumînare. Sin. Con de contur aparent.
4.	~ suplamentar. Tehn. V. sub Angranaj, Angrenai conic.
5.	Con. 2. Geom.: Solidul mărginit de o suprafafă conică şi de planul curbei directoare plane, care formează baza conului» Distanfa dintre vîrf şi bază e înălfimea lui. Volumul solidului e a treia parte din volumul cilindrului care are aceeaşi bază şi aceeaşi înălfime, adică e egal cu o treime din produsul ariei bazei prin înălfimea conului. — Aria laterală a unui con circular drept, al cărui cerc de baza are raza r şi a cărui generatoare, cuprinsă între vîrf şi bază, are lungimea g, e jt rg. — O secfiune paralelă cu baza determină, între ea şi bază, un trunchi de con care are două baze, distanfa dintre ele fiind înălfimea trunchiului.
o.	Con. 3. Gen.: Obiect în formă de con.
7.	Bot.: Fructul coniferelor (v. sub Coniferale).
8.	~ clasor. Prep. min.: Sin. Clasor conic. V. sub Clasor.
9.	~ de creştere. Bot.: Sin. Con vegetativ (v.).
10.	~ de	tricjiune. V. Fricfiune, con	de
11.	~ de	penetraţie. Ind.	petr. V.	sub Penetraţie, încer-
carea de
12.	~ de scule. Ut.: Con cu dimensiuni standardizate, a cărui
formă o au cozile de unelte, găurile organelor de maşină-unealtă în cari se prind scule (de ex. arbore principal, pinolă	de păpuşă
mobilă, etc.),	şi manşoa-
nele şi reducfiile port-unelte. Reducfiile port-unelte au forma conului de scule la exterior şi la interior, în porfiuni le de asamblare cu arborele de antrenare, respectiv cu unealta. Manşoaneleport-unelte au uneori forma conului de scule la exterior şi la interior sau, de cele mai multe ori, forma de con numai la interior şi forma de cilindru Ia exterior (v. fig.). — Sînt standardizate doua forme Con de sculă la coada dé sculă şi la manşon, de Conuri; conul Morse şi a) coadă conică cu antrenor; b) manşon port-COnul metric.	unealtă; D) diametrul nominal; d2) şl d$) dia-
Co nul Morse are metrul minim al conului la cozi, respectiv la dimensiunile calculate pe manşoane; J4) şl f5) lungimea de conjtrucjie bază de foii. Sînt stan- a conului la cozi, respectiv la manşoane; dardizate opt tipuri de	2a)	unghiul la vîrf al conului,
con, numite con Morse
nr. 0, con Morse nr. con Morse nr. 7, cu conicitatea variind corespunzător unei valori a pantei generatoarei conului în jurul valorii de 1/20 (unghiul conului 2 a cu valori cuprinse între 2°5V26" şi 3°00'53"); cotele principale (v, fig.) sînt date în tabjoul I, atît penfru interior, cît şi pentru exterior.
Tabloul I. Unele dimensiuni ale conurilor Morse (în mm)
Con Morse nr.	D	d2	dó	h	h	Panfa generatoarei conului
0	9,045	6,115	6,7	59,5	52	1 :19,212
1	12,065	8,972	9,7	65,5	56	1 :20,047
2	17,780	14,059	14,9	78,5	67	1 :20,020
3	23,825	19,131	20,2	98,0	84	1:19,922
4	31,267	25,154	26,5	123,0	107	1:19,254
5	44,399	36,547	38,2	155,5	135	1:19,002
6	63,348	52,419	54,8	217,5	187	1 :19,180
7	83,061	68,215	71,1	295,0	257	1:19,231
Conul metric are dimensiunile standardizate în sistemul metric şi aceeaşi conicitate la toate tipurile folosife, corespunzînd valorii pantei generatoarei conului de 1/20 (unghiul conului
2	a = 2°51,51"). Sînt standardizate diferite conuri metrice, numite
Tabloul II. Unele dimensiuni ale conurilor metrice (în mm)
Con metric de	D	d2	d6	h	h	Panta generatoarei conu ui	
4	4			3				25		
6	6	—	4,6	—	34		
80	80	69	71,4	228	202		> 1/20=0,05
100	100	87	89,9	270	240		
120	120	105	104,4	312	276		
Tipurile de coadă de scule corespunzătoare conurilor cu dimensiunile notate în tablou cu llnioară (—) nu se folosesc.
con metric de 4 mm, con metric de 6 mm ••• con metric de 200 mm, luînd ca bază diametrul D al conului (v. fig.), dimensiunile principale sînt cele date în tabloul II, atît pentru interior, cît şi pentru exterior.
13. ~ de sincronizare. V. Sincronizare, con de	V. şi sub Schimbător de vitesă.
14. ~ de vitesă. Nav.: Con de tablă de ofel, vopsit în roşu, folosit ca semnal de vitesă, pe navele de război. Se ridică, cu vîrful în sus, pînă la verga catargului din proră, înălfimea la care se găseşte avînd următoarele semnificafii: ridicat pînă la vergă indică	„maşinile	stopate";	ridicat	la	3/4
(de la punte la vergă), „maşinile încet	înainte";	ridicat	Ia	l/2,
„maşinile jumătate înainte"; lăsat jos, „maşinile pe drum"; ridicare şi lăsare alternativă, „maşinile în mers înapoi".
is. ~ etalon. V. Etalon,	con
16.	~ metric. Ut.: Coadă	de sculă cu	dimensiunile conforme
cu conul metric (v. sub Con de scule). Termenul e impropriu în această accepfiune.
17.	~	Morse.	Ut.: Coadă ele sculă cu dimensiunile conforme	cu	conul	Morse (v. sub Con de	scule). Termenul e
impropriu în această accepfiune.
îs.	~	vegetativ. Bot.: Vîrful tulpinii	plantelor dicotile-
donate, format din fesut meristematic, acoperit de frunze mici. Conul vegetativ e neted şi lucios spre vîrf, iar spre bază prezintă protuberanfe, cari sînt frunzele şi mugurii lujerului, în stare de preformafiune. E constituit din celule tinere, strîns unite între ele, fără spafii intercelulare şi în continuă stare de diviziune. La o plantă pot apărea mai multe conuri vegetative, din cari se formează noi organe, iar planta se multiplică continuu, dezvol-tîndu-se atît în înălfime, cît şi lateral. Uneori, dintr-un lujer cu con vegetativ se obfine, prin butăşire, o nouă plantă. în timpul	perioadei	de inactivitate, conurile	rezistă învelite în
muguri. Prin diviziunea repetată şi rapidă a celulelor merişte-mului tulpina creşte în lungime (creştere terminală); zona de creştere de la vîrful tulpinii e mai mare decît zona de creştere de la rădăcină. Sin. Con de creştere, Calotă vegetativă.
Con
160
Con vulcanic
Con de apă.
1) tijei şi gaze; 2) apă; 3) con; A) fundul găurii de sondă.
î. Con. 4. Gen.; Formafiune naturală, mărginită complet sâu parfial de o suprafafă conică.
2.	~ de apă. Expl. petr.; Ridicătura suprafefei apei, în imediata apropiere a sondei, sub formă de con, în exploatarea sondelor cu apă de talpă care nu contribuie ia expul-sarea fifeiului (v. fig.). Ridicarea e rezultatul curgerii fifeiului în partea superioară a stratului.
Pentru a evita ridicarea e necesar ca gradientul de presiune din vîrful conului să egaleze gradientul gravitafiei în apă.
Cum gradientul presiunii creşte mult în apropierea sondei, la o sondă imperfectă după grad, există o limită superioară de ridicare a conului de apă la care acesta poate rămîne în
echilibru static. Pe acest considerent	se	pot	stabili	debitele
maxime de apă şi debitele critice	cari	se	pot	obfine	fără
impurităfi.
3	/x/ de dărîmare. Expl. petr.; Suprafafa conică de alunecare, care se formează în spatele coloanei de exploatare a unei sonde, în dreptul stratului productiv (cînd acesta e slab consolidat), după un timp de exploatare a sondei.
Conul se formează prin distrugerea parfială a echilibrului formafiunilor înconjurătoare, datorită afluxului continuu şi cu vitesă mare a amestecului gaze-fifei din strat în interiorul sondei, aflux care, antrenînd particule solide din strat, provoacă o reducere pronunfată a unghiului de frecare interioară între particule, cum şi mărirea coeficientului de împingere laterală a rocilor. Astfel se poate provoca turtirea coloanelor de exploatare în dreptul stratului productiv (în zona perforată) şi imediat deasupra acestuia, datorită forfelor suplementare la cari e supusă coloana de tubaj în această regiune. De aceea în calcule, — în dreptul porfiunii de coloană de exploatare care urmează să fie perforată, cum şi pe o înălfime de 50 m deasupra acesteia, — se ia în considerafie şî presiunea exterioară suplementară care solicită coloana în urma aparifiei conului de dărîmare. Această presiune (Pe) se poate calcula (în atm) folosind una dintre relafiile
/>,=0,1 Hyr tg2(45°-|)
(numai în cazul formafiunilor cari au unghiul cp = 10*-20°); />*=0,1 H(yn+k0yr);
P, = 0,1 H{]+k0yf),
în cari H (m) e adîncimea de tubare a coloanei, Y^O/™3)0 greutatea volumetrică a rocilor din zona perforaturi lor, yn (t/m3) e greutatea specifică a fluidului de foraj aflat în sondă în timpul tubării coloanei de exploatare, cp e unghiul de frecare interioară a rocilor din zona perforaturilor, k$ e coeficientul de împingere laterală a rocilor (0,3).
Dacă se fine seamă numai de solicitările coloanei datorite presiunii hidrostatice exercitate de fluidul de foraj din sondă şi nu se fine seamă de efectul produs de conul de dărîmare, dimensionarea părfii inferioare a coloanei de exploatare (situată în dreptul perforaturilor şi 50 m deasupra acestora) se face cu un coeficient de siguranfă la turtire de cel pufin 1,5.
4.	~ de dejecfie. Geo/.; Forma morfologică de depunere şi acumulare a materialului erodat şi transportat de torenfi la piciorul unei pante, sau la trecerea din zonele mai înalte, muntoase sau deluroase, în zonele de şes. Are în general formă de evantai cu vîrful în sus şi mai mult sau mai pufin înclinat. în constitufia conului de dejecfie intră materiale de dimensiuni diferite, de la bolovani (în general foarte pufin
rotunjifi) pînă Ia pietriş, nisip şi ărgilă, depuse amestecat, într-o ordine care da conului o structură încrucişată caracteristică. După formarea conului de dejecţie, apa torenfi lor continuă să curgă, urmînd fie generatoarele conului (con de dejecfie activ), fie printr-un jgheab tăiat în materialul dspus (con de dejecfie drenat). Profilul longitudinal al conului de dejecfie poate fi concav, convex sau (mai rar) linear.
Dimensiunile conului de dejecfie sînt variate şi depind de intensitatea degradării Ia care e supusă regiunea, de natura rocilor basinului de recepfie, de dimensiunile şi înclinarea acestuia, de debitul şi regimul torentului. Dezvoltarea conului de dejecfie depinde de vitesa. şi de debitul curentului, de morfologia terenului pe care se dezvoltă conul de dejecfie şi de natura, forma şi dimensiunile materialului transportat. în plan, dezvoltarea conului de dejecfie are forma unui sector circular cu unghiul mai mult sau. mai pufin deschis (la pantă mare, unghiul e mic).
Conurile de dejecfie situate în regiunile muntoase constituie un pericol permanent pentru căile de transport — drumuri şi căi ferate — a căror construcjie în aceste zone cere să se ia măsuri speciale (drenaje, lucrări de artă inginerească, eventual tunele, etc.).
5. ~ de grohotişuri. Geo/.: Sin. Con de sfărîmăfuri (v.).
6. ~ de rupere. Expl., Mine: Conul format dîntr-un masiv de rocă în urma exploziei unei încărcături de exploziv amplasate la o anumită adîncime de la suprafafa liberă, astfel încît zona aruncării (zona de proiecfie) să o întretaie, iar roca sfărî-mată prin explozie să fie aruncată afară, datorită presiunii gazelor. Distanfa cea mai scurtă de la suprafafa liberă pînă la centrul încărcăturii e anticipanta lineară sau linia de rezis-tenfă minimă (W); distanfa de la centrul conului pînă la marginea lui e raza de deschidere a conului de ruptură (r); distanfa de la vîrful conului pînă la marginea lui, pe generatoare, e raza de acfiune a exploziei (/?); raportul n = r/TF e indicele de rupere (v. fig.).
După mărimea deschiderii conului, se deosebesc: con de rupere întărit, produs de o încărcătură anormală (r > W şi n > 1) în care rocile se sfărîmă prea mult, deoarece zona de explozie (zona de sfărîmare) taie suprafafa terenului, şi se pot produce accidente în urma proiectării rocilor, ca urmare a presiunii de explozie prea mari; con de rupere normal, produs de o încărcătură normală (r—W şi n= 1), care are unghiul la vîrf de 90° şi în care rocile nu sînt sfărî-mate, ci numai dezagregate; con de rupere redus, produs de
o	încărcătură subnormală (r < W şi n < 1), datorită faptului că zona de explozie nu întîlneşte suprafafa terenului. Sin. Con de ruptură. (V. şî sub Explozie.)
7.	~ de sfărîmături. Geo/.: Acumulare de material sfărîmaf, rezultat din dezagregarea rocilor, şi care, prin gravitafie sau sub influenfa apelor de şiroire provenite din ploi, se adună în canale naturale sau în diedrul intrînd a doi perefi stîncoşi, la baza versantelor, sub forma unui segment de con, cu vîrful în sus. Spre deosebire de conurile de dejecfie (v.), la cari depunerea se face sub acfiunea apei torenfiale, în ordinea mărimii bucăfilor de rocă şi în funcfiune de înclinarea pantei, în conurile de sfărîmături, cari fac parte din depozitele gravitaţionale, materialele cele mai mari se rostogolesc mai departe Ia baza conului, în raport cu volumul sau masa de sfărîmăfuri, în timp ce bucăfile mai mici rămîn spre vîrful conului. Sin. Con de grohotişuri.
8.	^ vulcanic. Geo/.: Partea exterioară a unui aparat vulcanic (v.), de forma unui mic munte conic, cu baza jos.
Con cu frepfe	1	61	Concasőr
situată deasupra coşului vulcanic şi constituită din acumularea produselor vulcanice (lavă şi materiale aruncate în timpul erupţiei). După materialul care-l constituie, se deosebesc: conuri de lavă, în general joase, cu craterul larg şi peste care se revarsă lava fluidă; conuri de dărîmăfuri, formate din depunerea de părfi solide rezultate din explozii vulcanice amestecate cu lavă întărită şi dispuse în sfrafe succesive corespunzătoare diverselor erupfii; conuri de cenuşă, formate excluziv din erupfii de cenuşă şi cari au o pantă dublă, la periferia conului o pantă dulce, şi în interior, în jurul craterului, o pantă mai mare; conuri mixte sau straiovulcani, caracferizafi prin cratere foarte largi şi o stratificafie alternativă de strate
de cenuşă cu straie de lavă, corespunzătoare schimbării în timp a tipului exploziv sau efuziv al vulcanului. Un tip special de con vulcanic e tipul co n-pinten, format dinfr-o lavă foarte vîscoasă, care s-a solidificat imediat la contactul cu aerul atmosferic, a acoperit craterul şi s-a ridicat deasupra coşului ca o cupolă (dom), crescînd pe	la bază.
înălfimea conurilor vulcanice	variază de la 50-*60	m	pînă.
la circa 5000 m.
î. Con cu trepte. M?..* Sin.	Con etajat	(v.). V.	şi	sub
Schimbător de vitesă.
2.	Con de racordare. Tehn.	mii.: Partea	dinapoi	a	zonei
de trecere de la camera de încărcare la partea ghintuită a unei guri de foc. Uneori, prin con de racordare se înfelege întreaga zonă cuprinsă între spafiul de la care porneşte încărcătura de pulbere şi care constituie camera de încărcare propriu-zisă şi partea ghintuită a fevii.
3.	Con etajat. Mş.; Schimbător de vitesă constituit din 2-’4 (rareori 5) rofi de curea, turnate monobloc (sau rareori solidarizate între ele), cari constituie etajele sau treptele
Conuri elajate montate înfr-un schimbător de vitesă de strung. «
I) arborele transmisiunii intermediare (arborele de antrenare); II) arborele maşinii-unelţe (arborele princl- ' pal); Í) con etajat calat pe arborele transmisiunii intermediare; 2) con etajat calat pe arborele maşinii-unelte; 3) dispozitiv (platou sau mandrină) de prindere a piesei; 4) şi 7) rofi de transmisiune fixe (calate) pe arbori; 5), 6) şi 8) roji de trans- “ misiune libere; 9) şi 10) curele de transmisiune penirudouă turafii diferite ale arborelui transmisiunii intermediare; 11) curea de transmisiune pentru mişcarea în sens invers.
acestuia. Conul etajat, care se montează calat sau liber pe arborele unui mecanism organic al unei maşini de lucru (v. fig.), e asociat în serviciu cu o altă piesă asemănătoare, schimbarea viteselor făcîndu-se prin trecerea succesivă a cure-
lei de transmisiune pe diferitele etaje ale celor două conuri. Sin. Con cu trepte. V. şi sub Schimbător de vitesă.
4.	Con Seger: Sin. Indicator pirometric (v.).
5.	Concasare. Tehn., Prep. min.: Operafia de fărîmare a materialelor tari şi semitari (de ex. minereuri, cărbuni, piatră, etc.) cu ajutorul concasoarelor.
e. Concasor, pi. concasoare. Tehn., Prep. min.: Maşină de lucru folosită la fărîmarea primară sau preliminară (mai rar pentru fărîmarea intermediară) a rocilor, a minereurilor, etc.
Construcfiile concasoarelor diferă unele de altele atît după natura materialului supus fărîmării (materiale tari, semitari, friabile, etc.), cît şi după modul în care se produce fărîmarea lui. La fărîmarea materialelor tari (minereuri, calcare, granit, bazalt, etc.) se folosesc: concasoare cu fălci, concasoare gira-toare, concasoare conice şi mai rar concasoare cu discuri, iar la fărîmarea materialelor semitari şi friabile (cărbuni, sare, cretă, etc.) se folosesc în special concasoare cu ciocane şi concasoare cu cilindre. în ultimii ani se folosesc mult conca» soarele cu percusiune, în special pentru fărîmarea selectivă a materialelor tari şi semitari.
Concasoarele cu fălci au două fălci, cari formează între ele un unghi de 15*-*25°, dintre cari una fixă, verticală, şi una care oscilează în jurul unui ax situat, la majoritatea construcţiilor, la partea superioară a fălcii (v. fig. I), iar uneori la
2	f	6	5
I. Concasor cu fălci, cu axul de oscilafie la partea superioară.
1) taică fixă; 2) falcă mobilă; 3) ax de oscilafie; 4) şi 5) pîrghii; 6) bielă; 7) excentric; 8) volant.
partea ei inferioară (v. fig. II). Mişcarea oscilatorie e dată, prin intermediul a două plăci de presiune, de o bielă acfio-nată excentric pe arborele motor, echipat cu o şaibă de acfionare
şi cu două volante. Pentru reducerea pierderilor prin frecare, la construcfiile moderne palierele arborelui motor sînt echipate cu segmenfi sau cu rulmenfi cu bile.
Reglarea deschiderii de evacuare se face cu ajutorul unei pene care poate fi ridicată sau coborîtă în timpul funcfionării maşinii. Plăcile de uzură, cu cari sînt căptuşite cele două fălci
11
Concasor
162
Concasor
ale concasorului, sínt fixate cu buloane cu cap înecat, şi pot fi schimbate cu uşurinfa cînd uzura lor, care e mai pronunţată la partea inferioară, nu mai poate asigura realizarea granulafiei cerute. în aceste cazuri se obişnuieşte să se întoarcă plăcile de uzură cu 180°, operafie prin care se realizează prelungirea duratei lor de folosire. Gradul de fărîmare al concasoarelor cu fălci variază între 3 şi 4, iar consumul de energie pe tona de minereu supus fărîmării, între 0,5 kWh şi 1 kWh, în funcfiune de natura materialului şi de lăfimea gurii de evacuare. Capacitatea concasoarelor cu fălci depinde de: dimensiunea lor, respectiv dimensiunea gurii de alimentare, care la concasoarele foarte mari atinge 1,2—1,5 m; gradul de fărîmare; natura şi greutatea specifică a materialului supus fărîmării; turafia arborelui (care variază între 125 şi 350 rot/min); amplitudinea osci-lafiilor fălcii mobile; unghiul de atac; etc. Aceste maşini, cari reclamă un spafiu mic pentru montare, prezintă avantajele de a fi simple, robuste şi uşor reglabile în timpul funcfionării. Ele prezintă însă dezavantajele de a produce trepidafii şi de a realiza un produs fărîmat cu o fracfiune mare de supragranulafie. Concasoarele cu fălci sînt folosite în special la fărîmarea minereurilor tari şi pentru capacităfi mai mici.
Fafă de concasoarele cu punctul de oscilafie la partea superioară, concasoarele cu fălci cu punctul de oscilafie la partea inferioară prezintă avantajul de a realiza o fărîmare mai uniformă, datorită variafiilor mici ale deschiderii de evacuare. Ele prezintă însă dezavantajul că repartifia eforturilor la fărîmare e invers proporfională cu rezistenfa utilă, efortul minim de fărîmare dezvoltîndu-se la partea superioară a spafiului dintre cele două fălci, unde se găsesc bucăfile cele mai mari de material cari se supun fărîmării. Aceste concasoare prezintă şî pericolul de înfundare şi de suprafărîmare, datorit faptului că materialul mărunt se acumulează în partea inferioară a spafiului de fărîmare, limitat prin deschiderea de evacuare care rămîne practic constantă în tot timpul funcfionării maşinii. De aceea, aceste concasoare sínt pufin folosite şi aproape excluziv la fărîmare intermediară sau cînd se urmăreşte obfinerea unui material calibrat.
Un tip special de concasor cu fălci e concasorul fără bielă (granulafor cu fălci) (v. fig. III), folosit în majoritatea cazurilor la fărîmarea intermediară, şi la care, spre deosebire de concasoarele cu bielă (v. fig. / şi II), falca mobilă e lagată excentric pe arborele motor. Din această cauză, diferitélepunc-te ale fălcii mobile descriu elipse cari sînt cu atît mai turtite, cu cît se găsesc mai aproape de deschiderea de evacuare, ceea ce produce o fărîmare mai fină a materialului care e supus la Solicitări de III. Concasor cu iălci, fără bielă, cu oscilaţia fălcii
continuu, între mantaua externă a concasorului, care e conică sau cilindrică, şi conul de fărîmare, al cărui ax descrie un con în jurul axei mantalei exterioare (v. fig. IV). Axul pe care e
mobile compusă, î) corp; 2) falcă mobilă; 3) ax; 4) palier; 5) şi 6) căptuşeală; 7) placa laterală; 8) placă de presiune; 9) pană de reglare; 10) pană pentru reglarea unghiului de atac.
frecare şi de forfecare.
Materialul fărîmat e mai uniform decît cel fărîmat în concasoare cu bielă, deoarece deschiderea de evacuare variază între limite strînse, în special la maşinile echipate cu fălci curbate.
Concasoarele giratoare se deosebesc fundamental de concasoarele cu falei, prin faptul că în ele fărîmarea se face
IV. Concasor conic, girator, cu arborele suspendat.
1) partea superioară conică; 2) partea inferioară aproape cilindrică; 3) pîlnie de alimentare; 4) con fix exterior; 5) arbore vertical; 6) con mobil; 7) cruce cu doua bra}e; 8) bucea excentrică; 9) angrenaj cu rofi conice; 10) ax orizontal
fixat conul de fărîmare e suspendat, în cele mai multe cazuri, într-un palier la partea superioară, iar capătul inferior al axului e introdus într-un manşon excentric, pus în mişcare de rotafie prin intermediul unui angrenaj conic. Prin rotirea conului de fărîmare (100—200 rot/min), materialul (alimentat la partea superioară), prins între con şi mantaua exterioară, e fărîmat prin presare, datorită apropierii şi depărtării continue a conului de suprafafa interioară a mantalei. Gradul de fărîmare realizat de aceste concasoare e de 4—6, iar produsul rezultat are o supragranulafie mai pufin pronunţată decît cel obfinut la concasoarele cu fălci. Deschiderea de evacuare se reglează prin ridicarea axului principal sau, la alte construcţii, prin deplasarea conului de fărîmare de-a lungul axului. Datorită fărîmării continue şi uniforme, concasoarele giratoare reclamă un consum de energie penfru o tonă de material supus fărîmării mai mic decît concasoarele cu fălci; ele au un mers mai liniştit şi sînt mai uşoare decît concasoarele cu fălci de aceeaşi capacitate, respectiv la aceeaşi greutate, au o capacitate cu 40—100% mai mare decît a acestora. De asemenea, uzura plăcilor cu cari sînt căptuşite mantaua şi conul de fărîmare e mai mică decît la concasoarele cu fălci. Dezavantajul principal al concasoarelor giratoare consistă în înălţimea lor mai mare — care implică construcţii mai înalte şi deci şi investiţii mai mari — şi în pericolul de înfundare, cînd se fărîmă materiale mai moi şi lipicioase.
Concasoarele giratoare sînt folosite la _ fărîmarea preliminară (fiind preferate concasoarele cu fălci în special în cazul instalaţiilor de mare capacitate) şi mai rar la fărîmarea intermediară (în acest caz, conicitatea şi turaţia conului de fărîmare sînt mai mari, iar înălţimea concasorului e mai mică).
Concasor
163
Concasör
Concasoarele rotative cu ax fix reprezintă un tip de maşini mai pufin răspîndite, utilizarea lor fiind limitată Ia fărîmarea bucăţilor de cel mult 600 mm. Ele consistă (v. fig. V) dintr-un
ax verfical fixat Ia ambele capete, în jurul căruia se roteşte conul de fărîmare acfionat prin intermediul unor angrenaje conice. Spre deosebire de concasoarele giratoare, mişcarea conului de fărîmare nu mai generează un con, ci un cilindru, astfel încît efortul exercitat asupra materialului supus fărîmării e constant. Datorită axului mai scurt al acestor maşini, înălfimea lor e mai mică.
Concasoarele conice sînt concasoare rotative de construcfie specială, folosite ca maşini pentru fărîmarea intermediară şi caracterizate printr-un grad mare de fărîmare (10—20). La aceste concasoare (v. fig. Vi), axul pe care e fixat conul de fărîmare nu e suspendat, ci pătrunde excentric pe cea mai mare parte a lui într-un manşon cilindric pus în mişcare de rotafie (250—500 rot/min) prin intermediul unui angrenaj dé rofi conice. Stabilitatea axului e asigurată prin rezemarea părfii inferioare a conului de fărîmare pe un cusinet sferic fixat pe batiuI maşinii. Mantaua exterioară e formată dintr-un perete interior, de formă conică, pe care sînt fixate plăcile de uzură, şi dintr-un perete exterior, de formă cilindrică, care se înşurubează într-un inel solidarizat cu batiuI maşinii prin intermediul unor arcuri puternice. Acest sistem de fixare permite reglarea deschiderii de evacuare şi înlătură pericolul de deteriorare a maşinii în cazul cînd pătrund corpuri prea tari între conul de fărîmare şi manta. Prin forma peretelui interior al mantalei, înclinată către exterior, şi conicitatea mare a conului de fărîmare, se realizează între aceste două elemente un spafiu mai îngust decît la concasoarele giratoare obişnuite; acest spafiu e mai accentuat la unele construcţii, la cari suprafafa conului şi a mantalei e pufin curbată. Concasoarele conice au găsit o largă utilizare în tehnica fărîmării minereurilor tari şi nelipicioase, înlocuind în instalafiile mari şi mijlocii celelalte aparate de fărîmare intermediară, datorită capacităţii lor mari şi în special gradului lor
de fărîmare, care permite înlocuirea fărîmării în mai multe trepte cu fărîmarea într-o singură treaptă (cheltuieli de inves-tifie şi de exploatare mai mici).
VI. Concasor conic pentru fărîmare intermediară.
1) con inferior mobii; 2) con exterior fix; 3) palier semisferic de susfinere a conului mobil; 4) arbore vertical suspendat; 5) manşon excentric; 6) angrenaj cu rofi conice; 7) arbore orizontal; 8) arcuri cari strîng partea superioară de partea inferioară a corpului concasorului; 9) discul de distribuire a materialului de con-casat; 10) şi 11) manivelă, respectiv lanf, pentru reglarea gurii de evacuare.
Concasoarele cu discuri, folosite azi pe scară mică şi numai pentru fărîmarea intermediară, consistă din două discuri concave, cari formează între ele un unghi de 2—3°. Cele două discuri, fixate pe cîte un ax orizontal, se rotesc în acelaşi sens şi cu aceeaşi vitesă, materialul alimentat prin centrul unuia dintre discuri fiind fărîmat prin apăsare.
Concasoarele cu cilindre sînt folosite pentru fărîmarea materialelor semitari şi friabile, cum sînt: cărbunii, sarea, gipsul, creta, etc. Ele consistă (v. fig. VII) dintr-un cilindru (cu diametrul de 600—1000 mm) echipat cu dinfi sau cu ghimpi de diferite forme, care se roteşte în fafa unei plăci curbe cu nervuri ascufite. Materialul alimentat la partea superioară e fărîmat între placa şi cilindrul dinfat, prin acfiunea dinfilor cilindrului în timpul rotafiei Iul. O variantă a acestor maşini o constituie
11
Concav
164
Concava, curbă ~
concasorul cu două cilindre (v. fig. VIIIJ, dintre cari cel superior e echipat cu un grup de gheare (cufite), mai mari decît ale cilindrului inferior. Ambele cilindre se învîrtesc (cel inferior mai repede) în fafă unei plăci cu nervuri dinfate şi înclinate, sprijinită pe arcuri.
Concasoarele cu ciocane sînt cele mai răspîndite maşini pentru fărîmarea materialelor semitari şi friabile. Ele consistă (v. fig. IX) dintr-un ax orizontal pe care sînt fixate o serie de brafe, echipate la capete cu ciocane (piese metalice confecfionate din ofel dur) articulate prin bolfuri. întregul sistem se roteşte
VIII. Concasor cu două cilindre.
axului sau se folosesc grătare cu deschideri mai mari, în care caz sînt însă necesare ciuruirea materialului fărîmat şi aducerea în circuit închis a refuzului ciuruirii.
Concasoarele cu percusiune, derivate din concasoarele cu ciocane, se deosebesc de acestea prin faptul că fărîmarea se face prin proiectarea materialului către organele de fărîmare ale maşinii, constituite din bare sau din plăci de ofel (v. fig. X). Datorită acestui mod de fărîmare, în care o	p
parte din material se fărîmă prin lovirea bucăfilor de material între ele, consumul de energie al maşinii e mai mic, realizîndu-se în acelaşi timp şî o fărîmare selectivă.
i.	Concav. 1. Geom.: Calitatea unui arc de curbă, fafă de un punct exterior A, de a avea, între oricari două puncte Pi şi P2 de pe el, o coardă care să fie intersectată de segmentul de dreaptă ce uneşte punctul A cu orice punct P, situat pe porfiunea de arc dintre Pi şi P2 (v. fig.).
5*
Pi
Curbă concavă.
IX. Concasor cu ciocane.
a) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală; î) ax orizontal; 2) brafe pentru fixarea ciocanelor 4, cu ajutorul bolfurilor 3; 5) pîlnie ude alimentare;
6)	barele grătarului de alimentare; 7) grătar cu bare de ofel 8 pentru evacuare.
(400-700 rot/min) în interiorul corpului, ai cărui perefi sînt căptuşifi la partea superioară cu plăci de uzură şi la partea inferioară cu un grătar format din bare cu secfiune dreptunghiulară sau trapezoi-dală. Materialul alimentat pe la partea superioară printr-o pîlnie, echipată cu un grătar de protecfie, e antrenat de mişcarea brafelor în spafiul de fărîmare format între acestea şi mantaua maşinii şi efărîmat prin loviturile primite de la ciocane şi evacuat prin grătarul inferior. Materialele umede se fărîmă în prezenfa unui adaus de apă, pentru a evita înfundarea grătarului. Aceste concasoare sînt simple, au
o	capacitate mare şi produc o mărunfire
2.	Concav. 2. Geom.: Calitatea unei linii poligonale, în raport cu un punct exterior, de a fi inscriptibilă într-un arc de curbă concav în raport cu acel punct.
3.	Concav. 3. Geom.: Calitatea unei porfiuni de suprafafă, fafă de un punct exterior A, care consistă în faptul că orice intersecfiune a ei cu un plan care trece prin punctul A e un arc de curbă concav fafă de A.
4.	Concav, poligon Geom.: Poligon plan care confine cel pufin o latură aşezată astfel, încît vîrfurile poligonului cari
nu limitează această latură să fie situate în ambele semiplane determinate de dreapta pe care e situată dreapta considerată (v. fig.).
X. Concasor cu percusiune. í) aliméntare; 2) grătar cu bare; 3) elemente de percusiune; 4) evacuare.
Poligon concav.
Curbă înch
nchisa concava.
înaintată. Pentru reducerea cantităfii de granulatie prea fină şi de praf, cînd aceasta nu e ceruta de procesuj tehnologic la care urmează să fie supus materialul fărîmat, se reduce turajia
5.	Concavă, curbă Geom.: Curbă plană închisă, care confine cel pufin un punct astfel încît celelalte puncte ale curbei să fie situate în ambele semiplane determinate de tangenta în punctul considerat (v. fig.).
Concentrare
165
Concentrare
1.	Concentrare. 1. Chim., Tehn.: Operafie care are drept scop mărirea confinutului procentual al unui component într-o solufie sau într-un amestec, prin îndepărtarea parfială a celor-lalfi componenfi sau prin adăugarea de cantităfi suplementare din componentul respectiv.
2.	Concentrare. 2. Prep. m/n.: Operafie de preparare mecanică, prin care se separă substanfele utile de sterilul dintr-o masă minerală (minereuri, cărbuni, etc.), făcînd posibilă valorificarea raţională a minereurilor şi, în general, a substanfelor minerale solide cu un confinut mic de substanfă utilă, al căror transport şi a căror folosire în stare brută, în diferite scopuri industriale, nu e economică.
Operâfiile de concentrare sînt, în general, precedate de operafii de fărîmare, necesare pentru desfacerea concreşterii dintre mineralele utile şi cele sterile, respectiv — în unele cazuri (minereuri complexe, etc.)—pentru desfacerea concreşterii dintre mineralele utile, — şi de operafii de clasare, cerute de specificul diferitelor procedee şi aparate de concentrare, sâu de înseşi caracteristicile materialului supus concentrării.
După caracteristicile mineralogice, şi în special după proprietăfile fizice ale substanfelor minerale (culoare, luciu, formă, greutate specifică, dimensiunile particulelor, permeabilitate magnetică, conductivitate electrică, coeficient de frecare, tensiune superficială, etc.), se deosebesc următoarele procedee de concentrare mai importante:
Concentrarea manuală. E bazată pe diferenfă de culoare şi de luciu şi, în mai mică măsură, pe diferenfă de formă sau de greutate specifică (v. Alegere manuală).
Concentrarea gravimetrică. E bazată pe diferenfă de greutate specifică a mineralelor cári trebuie separate, dimensiunile lor şi uneori forma lor. în trecut, procedeul folosit cel mai mult în prepararea mecanică a minereurilor, — pînă la introducerea pe scară industrială a flotafiei, — concentrarea gravimetrică e astăzi procedeul principal în prepararea mecanică a cărbunilor. Procesul de separare se face pe baza vitesei limită de cădere în fluide ă corpurilor, în prealabil clasate volumetric sau gravimetric, particulele cu greutate specifică mai maresedimentîndu-se mai repede decît cele cu greutate specifică mai mică. Concentrarea se face în apă (procedee „umede" sau hidraulice, cari sînt şi cele mai răspîndite) sau în aer (concentrare uscată sau pneumatică, limitată în general la cărbuni); în curent orizontal (v. Aluvionare) şi, mai frecvent, în curent vertical, prin cădere liberă şi, în special, prin cădere stînjenită. Dintre procedeele de concentrare gravimetrică sînt de menfionaf;
Procedeul de concentrare prin zet a j (v. sub Zefaj). E aplicabil minereurilor în bucăfi de la 1—40 mm, recent şi minereurilor mai fine, pînă la 0,1 mm (zefaj de înaltă frecvenfă) şi cărbunilor în bucăfi de la 1 —■ 120 mm.
Procedeul de concentrare în jgheaburi (v. Aluvionare; v. şi Jgheab). E aplicabil în special în cazul cărbunilor de la 1—120 mm, minereurilor (nisipurilor) aluvionare şi, mai far, cărbunilor fini (sub 1 mm).
Procedeul de concentrare în jgheaburi spirale (e I i c o i d a I e). E aplicat în ultimul timp pe scară mare în cazul nisipurilor aluvionare şi al cărbunilor sub 6--* 10 mm; separarea se face în parte şi sub acfiunea forfelor centrifuge cari iau naştere.
Procedeul de concentrare pe m e s e (v. şî Concentrare, masă de ~). E aplicabil în special în cazul minereurilor fine de aur (sub 1 mm)» în prealabil clasate gravimetric, şi, mai rar, cărbunilor mărunfi sub 10 mm.
Procedeul de concentrare în medii dense (sau cu suspensii grele). E caracterizat prin productivitate mare, prin selectivitate mare, şi prin simplicitate; în stadiul actual al tehnicii moderne, constituie unul dintre cele mai răspîndite procedee pentru concentrarea minereurilor şi în special a cărbunilor, înlocuind în mare măsură procedeele de
separare prin zefaj şi jgheaburi. Penfru separarea mineralelor de diferite densităfi se foloseşte un mediu dens (solufii sau suspensii minerale) cu greutatea specifică cuprinsă între greutăfile specifice ale substanfelor cari trebuie separate; mineralele cu greutate specifică mai mică decît a mediului plutesc la suprafafa acestuia, în timp ce mineralele cu greutate specifică mai mare cad la fundul aparatului în care se găseşte mediul dens. Ca lichide grele se întrebuinfează solufii de clorură de calciu cu greutăfi specifice cuprinse între 1,2 şi 2 kg/dm3 şi, ca atare, sînt folosite numai în cazul separării cărbunilor (densitatea 1,4*-1,7) de steril (densitatea 2,5). Pentru realizarea de medii cu densităfi mai mari — necesare separării sterilului de mineralele metalifere din minereuri—se folosesc excluziv ca suspensii grele: argilă, nisip (procedeul Chance), barită, magnetit, cenuşi de pirită, galenă, ferosiliciu, cu cari se pot obfine medii cu densităfi între 1,4 şi 3,5. Pentru asigurarea stabilităfii suspensiei, materialele îngreunătoare sînt măcinate fin, în general sub 100 fi, căutînd să se elimine din măciniş fracţiunile coloidale sau foarte fine, cari măresc viscozitatea mediului. Spre deosebire de celelalte procedee de concentrare gravimetrică, separarea în medii dense nu e influenţată sensibil de dimensiunile particulelor cari trebuie separate, putînd fi supus separării, în aceeaşi aparatură, material preclasat în limite foarte largi. Preclasarea se face în jurul dimensiunii lineare de 3—8 mm, clasele granulométrice peste şi sub această dimensiune fiind tratate separat. Aparatura folosită e foarte variată, pentru clasele mari (> 6—10 mm) folosindu-se cuve, tobe, jgheaburi şi benzi, separarea claselor fine făcîndu-se în majoritatea cazurilor cu hidrocicloane. Instalafiile de separare în medii dense sînt foarte simple, reclamă forfă motoare şi spafiu, mici; partea cea mai sensibilă a unei astfel de instalafii o constituie secfia de captare şi de regenerare a mediului dens.
Concentrarea magnetică. E bazată pe permeabilitatea, respectiv pe susceptibilitatea magnetică diferită a minereurilor, cari se împart din acest punct de vedere în minerale puternic magnetice (magnetit), slab magnetice (hematii, siderit, limonif, oxizi de mangan) şî nemagnetice (sulfurile, mineralele de gangă, etc.). Concentrarea magnetică e procedeul principal în separarea minereurilor de fier.
Concentrarea electrostatică. E bazată pe conductivitatea electrică diferită a corpurilor; aplicată pînă în prezent pe scară mică, în cazul materialelor fine (0,1 — 1 mm) şi uscate, va avea un vast cîmp de aplicafie, în special la concentrarea mineralelor nemetalifere (v. şî sub Separare electrostatică).
Concentrarea prin flotafie. Se bazează pe diferenfă dintre proprietăfile fizicochimice ale suprafefelor mineralelor. E procedeul principal pentru concentrarea minereurilor de sulfuri metalice (v. sub Flotafie).
Concentrarea prin clasare volumetrică (v. sub Ciuruire). E bazată pe forma diferită a particulelor minerale, care permite separarea diferitelor specii mineralogice (de ex. separarea asbes-tului de ganga serpentinică).
Concentrarea prin frecare. E bazată pe diferenfă dintre coeficienţii de frecare ai diferitelor minerale, aplicată în cazuri izolate (antracit).
Concentrarea electronică. Se bazează pe detectarea radiaţiilor radioactive ale minereurilor, cu ajutorul contoarelor Geiger-Müller, etc., aplicată în cazul minereurilor de uraniu, etc.
Concentrarea termică. E bazată pe eliminarea sau pe transformarea unora dintre constituenţii masei minerale, prin care aceasta se îmbogăţeşte în substanţă utilă. Astfel, prin uscare se elimină apa de imbibiţie; prin calcinare, apa higroscopică şi cea de constituţie, respectiv unele materii volatile, iar prin prăjire şi aglomerare, unele elemente ca sulful, arsenul, etc. (v. Uscare, Calcinare, Aglomerare, Prăjire). Sin. îmbogăţire.—
Afară de- aceste procedee de concentrare mai importante, trebuie menţionate şî următoarele procedee: concentrarea bazată
Concentrare, indici de ~
166
Concentrat
pe solubilifate, care se aplică în special minereurilor auro-argentifere (v. sub Amalgamare, şi sub Cianurare); concentrarea prin centrifugare, aplicată materialelor mărunte clasate în prealabil; concentrarea pe baza diferenţei de formă, practicată la cărbuni, în cazul cînd există o diferenfă mare de formă între bucăfi le de cărbune şi cele de şist; concentrarea prin decrepitare (separarea baritei de blendă, etc.); concentrarea prin fărîmare diferenţială, aplicată minereurilor cu rezistenfe diferite la fărîmare; concentrarea prin acfiunea intemperiilor, practicată la exploatările de diamant; concentrarea prin aderarea la uleiuri şi la grăsimi, aplicată de asemenea la exploatările de diamant.
î. indici de Prep. min.: Indici referitori la rezultatele operafii lor de concentrare (v. şî sub Concentrare 2). Se utilizează mult următorii indici: extracfia în greutate (v), extracfia în metal (sau în substanfă utilă) (m), randamentul concentrării (r])f şi coeficientul de îmbogăfire (i). Notînd cu A cantitatea de material supusă concentrării, cu C cantitatea de concentrat şi cu R cantitatea de steril rezultate în urma concentrării, cu
a,	c, r şi cu a, y, q confinutui în metal, respectiv în minerale utile din cele trei produse, între cari există teoretic relafiile: A=C+R şi Aa~C c-\-Ry , se obfin următoarele expresii pentru indicii de concentrare de mai sus:
iar randamentele, de relafiile
^ =—100= -—“100; m -A c-r	A,
SOO^^ÎIOO;
(c-r)a
m — v	.	c
îi=w^10°; »=-•
Cum
100-a,
-100= -100= -100 = K a y q
(confinutui în metal din mineralul util în stare pură), expresiile lui i, v şi m se mai pot scrie:
i	= l, ^ = ^100; OT=Şli00 = S^-100.
a y — Q	A a	(y — Q)a
Indicii v şi m obfinufi pe baza cantităfi lor cîntărite se numesc ndici-marfă, spre deosebire de cei în cari intervine numai con-inuful de metale, cari se numesc indici tehnologici. Diferenfă dintre m tehnologic şi m marfă se numeşte pierdere mecanică de metal (s), care nu trebuie să fie mai mare decît 3% şi care e datorită pierderilor inevitabile de produse în timpul operafiei de concentrare (^4>C + ^). Indicele care reflectă cel mai fidel mersul operafiei e randamentul (rj), care exprimă scopul esen-fial al concentrării şi care consistă în a obfine maximul de metal (sau de substanfă utilă) în minimul de concentrat.
în cazul minereurilor polimetalice, expresiile fundamentale ale indicilor de concentrare sînt identice cu cele stabilite mai sus pentru minereurile monometalice. Astfel, în cazul unui minereu bimetalic, confinînd a\ şi a2 (metal 1 şi 2), se obfin două concentrate, C1 şi C11, primul confinînd Cj şi metal 1, iar al doilea Cj şi C!j metal 2. Indicii tehnologici se obfin rezolvînd ecuafiile, exprimînd bilanful produselor şi al metalelor din aceste produse:
f	R	i
. zp reprezintă extracfia în steril îe>=—100
100 a\ = vcj + v]ic\l + wri 100 a2 = v c2 + v 1 c!,1 + wr2.
Valorile extracfiei în metale sînt date de relafiile:
P'	n"
II	2
m!=v —; rn2 = v"
CL*
m\—v	m2 v
“Hi = T^rT “ '	^2	=	-
100 — &2
2.	masă de Prep. min.: Masă imobilă, acoperită cu bucăfi de fesături grosolane de pînză sau de postav, aşezate perpendicular pe direcfia de scurgere a turburelii care confine aur liber sau concentrat de aur în particule foarte fine (sub
1	mm), cu scopul de a refine aceste particule. Marginile bucăfilor de pînză sînt petrecute unele peste altele, pentru a servi ca şicane in calea curentului de turbureală. Masa are o înclinare de 1/10, care face ca numai sterilul să fie antrenat de curenf, iar particulele de aur să se prindă de fesătură. Din cînd în cînd se scot pînzele şi se spală. Materialul refinut de pînze e, de obicei, concentrat pe o mică masă de spălare, care separă: aur liber; un concentrat de aur şi-de sulfuri de alte metale; un produs intermediar, care e reintrodus în ciclul de prelucrare. Aurul liber e topit, iar concentratul e măcinat şi amalgamat în mori mici cu bile. Folosirea meselor de concentrare reduce consumul de mercur, la amalgamare, cu circa 70%.
3.	Concentrarea fasciculului electronic. Telc.: Sin. Focalizare a fasciculului electronic (v.).
4.	Concentrat, pl. concentraie. Ulnd.alim.: Produs alimentar caracterizat prin volum mic şi care, prinfr-o pregătire culinară foarte scurtă (de obicei simplă încălzire în apă), dă alimente cari pot fi consumate. Majoritatea acestora se prepară pe bază de concentrate de proteine hidrolizate.
Pentru obfinerea hidrolizatelor se folosesc materii prime bogate în substanfe proteice ca: deşeuri de carne şi de piele, oase, sînge, cazeină din lapte, şroturi oleaginoase (soia, floarea-soarelui, ricin, etc.), seminfe de niprală, etc. Transformarea proteinelor în aminoacizi se poate realiza prin hidroliză în mediu acid, bazic sau pe cale enzimatică.
în practică, hidroliza se execută de obicei cu ajutorul acidului clorhidric, la concentrafii cari variază între 10 şi 20%, prin încălzire, la presiune normală sau la suprapresiune. Masa obfinută e neutralizată cu hidroxid de sodiu sau carbonat de sodiu la exponentul de hidrogen 5,2—5,6, care favorizează formarea monoglutamatului de sodiu, principalul purtător al gustului specific de carne. Solufia obfinută prin filtrare, după decolorarea prealabilă cu cărbune activ, e concentrată sub vid. Pentru îmbunătăţirea gustului şi mărirea valorii alimentare se adaugă extracte de zarzavat şi grăsimi.
Concentratele hidrolizate, cari pot să se prezinte sub formă lichidă, de pastă, de cuburi sau de granule, servesc Ia prepararea supelor sau Ia condimentarea mîncărilor.
Acest grup de produse e caracterizat printr-o valoare energetică redusă şi se încadrează în grupul condimentelor.
Un alt grup de produse e constituit de concentratele alimentare cari consistă dintr-un suport caracterizat printr-o valoare energetică mare, căruia i se incorporează, în diverse proporfii, concentratul de proteine hidrolizate.
5.	Concentrat, pl. concentrate. 2. Metg.: Produs minier — îmbogăfit în substanfă utilă şi curăfit suficient de impurităfi, pentru a putea fi supus operafii lor metalurgice ulterioare (v. tabloul) — obfinut prin concentrare în cursul preparării mecanice a minereurilor, a cărbunilor etc., prin care se separă sterilul desub-sfanfa utilă (eventual, prin concentrare se separă între ele ş] diferitele substanfe utile, obfinîndu-se mai multe concentrate). Se numesc concentrate primare produsele obfinute într-o primă fază a concentrării şi cari, în general, suferă o operafie ulterioară de purificare, prin care se obfin concentrate definitive şi concentrate intermediare.
Fafă de folosirea directă a minereurilor, folosirea concentratelor prezintă următoarele avantaje: se reduce costul tratamentului metalurgic prin micşorarea cantităţii tratate; se reduc
Concentraţie
167
Concept
Caracteristicile principale ale concentratelor metalifere
Feful concentratului	Mineralul util din concentrat	Confinutul în metal al mineralului util	Confinutul obişnuit în metal al concentratelor	Confinutul *) maxim admis de elemente dăunătoare în concentrate
Concentrat de plumb	Galena	86,6% Pb	35--.80% Pb	2.5---12%	Zn' 0,5% Bi 1.5—4%	Cu 2% Sb 1 % As
Concentrat de cupru	Cal copirifă	34,6% Cu	18---25% Cu	6-19% Zn 3% Sb 0.1% Bi
Concentrat de zinc	Blendă	67% Zn”)	40—60% Zn	7—16% Fe 2% Ca 2% Sb 0,25% Bi 1% Pb 2% As
Concentrat de staniu	Casiferit	78,8% Sn	60 — 65% Sn	6 —11 % Fe 0,2-• 0,5% Cu 3 -6% S 0,25% Sb 0,5% Bi
Concentrat de pirită	Pirită	53,4% S	40•••48% S	3% Zn 1 % As 3%Pb
Concentrat de fier	Magneţii Hematit Limonit Siderit	72,4% Fe 69,9% Fe 60% Fe 48,2% Fe	49 --69% Fe 40—69 % Fe 42—58% Fe 34—46% Fe	0,02-1,5% P 0,1% Pb 0,3% S 0,5% Cu 0,05-0,07% As 6% Ti02 0,06—0,15% Zn
Concentrat de mangan	Piroluzif Wad-psilomefan Rodocrozit	63,1% Mn 49,6% Mn 47,8% Mn	45% Mn	0,2% P 8-9% Si02
Concentrat de crom	Cromit	65% Cr203 ***)	32-55% Cr203	
Concentrat de molibden	Molibdenit	59,9% Mo	40 --50% Mo	5-7% Si02 0,5-.-2% Cu 0,07-0,15% P 0,07% As 0,07% Sn
Concentrat auroargentifer	Pirită auroargentiferă	-	50 — 150 g/t Au	-
*) în funcfiune de cafifatea şi de utilizarea ulterioară a concentratelor. **) 55 — 67% Zn, în funcfiune de confinufuf în fier al varieiăfii de blendă. ***) 45—65% Cr203, în funcfiune de confinutul în FeO al varietăfii de cromit, respectiv al cromitului.
cheltuielile de transport de la mină la uzina metalurgică; se reduc pierderile de metal în cursul proceselor metalurgice, prin faptul că se reduce cantitatea de zgură rezultată prin topire. Aceste avantaje reprezintă o economie care depăşeşte aproape totdeauna — cu mult — costul preparării şi valoarea pierderilor de substanfă utilă care rezultă la uzinele de preparare.
t. Concentrafie. Chim. fiz.: Raportul dintre cantitatea de substanfă solidă, lichidă sau gazoasă disolvată, şi fie dintre cantitatea de solvent, fie dintre cantitatea de solufie obfinută. După felul în care se exprimă cantitatea de substanfă disolvată, cea de solvent şi cea de solufie, se deosebesc mai multe mărimi asociate concentrafiei.
Fracţiunea molară e raportul dintre numărul de moli ni al unui component şi numărul total de moli din sistem:	=	Suma
fracfiunilor molare ale componenfilor unui sistem chimic e egală cu unitatea. în cazul soluţiilor binare se foloseşte uneori şî termenul raport molar.
Concentraţia molară sau molecularifatea e egală cu numărul de moli de substanfă disolvată într-un litru de soluţie. Această mărime e foarte des folosită în cazul soluţiilor apoase. Nu poate fi folosită în calcule teoretice, deoarece valoarea ei variază cu temperatura.
Concentraţia valară sau normalitafea e egală cu numărul de echivalenţi-gram (prescurtat val) într-un litru de soluţie. Şî această mărime variază cu temperatura.
Concentraţia molatică sau molaritatea e egală cu numărul de moli disolvafi în 1000 g de disolvant. Valoarea ei nu depinde de temperatură şi e folosită în calculele teoretice.
Concentraţia în procente de masă e egală cu raportul procentual dintre masa unui component şi masa totală a solufiei
Concentraţia în	procente	de	volum e	raportul	procentual
dintre volumul pe	care-l are	componentul	în stare	nedisolvată
şi volumul soluţiei. Astfel, o soluţie de 5% dintr-un component A în disolvantul B nu are o componenţă identică cu o soluţie de 95% din B în disolvantul A, deoarece volumul nu e, în general, o proprietate aditivă a soluţiilor; la disolvare se produc contracţiuni	sau dilataţii.	Această	mărime	nu poate fi
utilizată în scopuri	teoretice;	ea	e folosită curent	în comerţ,
în special pentru soluţiile alcoolice.
Concentraţia în grame la litru e egală cu numărul de grame disolvate într-un litru de soluţie. Această mărime variază cu temperatura.
Concentraţia efectivă a unui electrolit e concentraţia părţii din electrolit care nu s-a disociat.
Concentraţia totală e cantitatea totală dintr-o substanfă disolvată într-o solufie. Sin. Concentrafie analitică.
Concentraţia limită e concentrafia reală minimă a unei substanfe, care se mai poate recunoaşte cu un anumit reactiv specific; se exprimă, de obicei, în g/cm3 de solufie. Serveşte la caracterizarea reacfiilor microchimice calitative.
2.	Concentraţie de curent. Elt.: Raportul dintre intensitatea curentului electric de electroliză şi volumul electro I itu Iu i din baie.
3.	Concentre geochimice. Geochim.: Dispozifia în zone concentrice a depunerilor geochimice în jurul unui focar magmatic (de ex. în jurul unui batolit).
4.	Concentric. Geom.: Calitatea a două sau a mai multor figuri cari admit centre de simetrie, de a avea un centru de simetrie comun.
5.	Concept, pl. concepte. Gen.; Element logic care desemnează clasele de obiecte; forma în care sînt reprezentate clasele de obiecte în gîndire.
O	expresie logică în care intervin una sau mai multe variabile se numeşte funcfiune propozifionala dacă, înlocuind
Concept derivat
168
Concoida lui Nicomede
variabila, respectiv variabilele, cu termeni bine determinafi (numiji şi constante) şi făcînd parte din domeniul ei de defi-nifie, expresia devine o propozifie adevărată sau falsă. Expresia logică Mx e un om", de exemplu, e o funcfiune propozifională, fiindcă e adevărată dacă se înlocuieşte variabila x cu Aristotele (şi falsă dacă se înlocuieşte variabila x cu Pegas).
O	funcfiune propozifională de una sau de mai multe variabile reprezintă un concept, dacă reprezintă o judecată fie valabilă, fie nevalabilă, pentru orice valoare pe care ar lua-o variabila, respectiv variabilele, în domeniul lor de definifie.
Dacă un concept devine o judecată valabilă cînd variabilele Iui sînt înlocuite cu anumite obiecte din domeniul lor de definifie, se spune că acel concept desemnează obiectul; dacă, în condifiile arătate, conceptul devine o judecată nevalabilă, se spune că acel concept nu desemnează obiectul. De exemplu, domeniul de definifie al conceptului munte e domeniul obiectelor fizice. Dacă în funcfiunea propozifională cu o singură variabilă „x e un munte" se înlocuieşte x cu Negoiui, se obfine judecata valabilă „Negoiui e un munte", iar dacă se înlocuieşte x cu Dunărea, se obfine o judecată care nu e valabilă. Rezulta că Negoiui e desemnat de conceptul munte şi că Dunărea nu e desemnată de acest concept.
Clasa obiectelor desemnate de un concept se numeşte sfera sau extensiunea conceptului. De aceea se spune că obiectele desemnate de un concept cad în sfera lui.
Dacă orice obiect care e desemnat de un concept A e desemnat şi de conceptul B, dar nu şi reciproc, se spune că conceptul B e o notă a conceptului A. Conceptul animal, de exemplu, e o notă a conceptului om. — Totalitatea notelor unui concept se numeşte confinutul conceptului.
Conceptele cari au aceeaşi sferă (de ex. conceptele triunghi echilateral şi triunghi isogonal) se numesc concepte echipolente. Dacă, dintre două concepte, unul e o notă a celuilalt, se spune că nota e supraordonată conceptului, sau că e mai largă decît acesta, sau că acesta e subordonat notei, sau că e mai strîmt decît aceasta. Dacă o notă e comună mai multor concepte, se spune că acestea sînt concepte afine sau coordonate unul altuia (în raport cu nota considerată).
Două concepte coordonate se numesc interferenţe, dacă unele, dar nu toate obiectele desemnate de unul, sînt desemnate şî de celălalt; de exemplu conceptele om şi biped. — Două concepte se numesc nereunibile sau disparate, dacă nu se găsesc în nici una dintre relafiile de echipolenfă, subordonare, supraordonare, respectiv coordonare; de exemplu conceptele virtute şi triunghi. Două concepte cari se găsesc în una dintre relafiile de echipolenfă, subordonare, supraordonare sau coordonare se numesc reunibile; de exemplu conceptele poligon şi triunghi,— sau conceptele sferă şi cerc (coordonate, ca figuri geometrice).
împărfirea sferei unui concept (în clase disjuncte de obiecte mai pufin numeroase) se numeşte diviziune, iar împărfirea conţinutului său (în note sau grupuri de note disjuncte) se numeşte partiţie. (Se numeşte parfifie şi împărfirea unui tot în părţi integrante, adică în părţi realmente separabile.)
Conceptele cari desemnează o clasă nulă de obiecte se numesc concepte vide; cele cari desemnează o clasă de obiecte care are numărul cardinal unu se numesc concepte individuale, iar cele cari desemnează o clasă de obiecte care are un număr cardinal mai mare decît unu se numesc concepte generale (sau de gen).
Se spune că două concepte se exclud unul pe altul, dacă nu există nici un obiect care să fie desemnat de ambele; de exemplu conceptele rectiliniu şi curbiliniu, sau pătrat şi cerc. Două concépte cari se exclud unul pe altul se numesc contradictorii, dacă fiecare obiect care nu e desemnat de unul dintre ele e desemnat de celălalt, şi reciproc. Două concepte cari
se exclud unul pe altul, fără a fi contradictorii, se numesc concepte contrare; de exemplu conceptele pătrat şi cerc.
î. ^ derivat. Gen.: Concept care e definit în funcfiune de alte concepte şi, în ultimă analiză, în funcfiune de concepte primitive.
2.	~ primitiv. Gen.: Concept care se defineşte implicit, eventual împreună cu altele primitive, de un sistem de axiome al unui domeniu de cercetare (în raport cu care se numeşte primitiv), adică prin postularea ca despre el să fie valabile axiomele domeniului de cercetare considerat. De exemplu, punct, dreaptă şi plan sînt concepte primitive ale Geometriei euclidiene în raport cu sistemul de axiome al lui Hilbert (v.), iar zero, număr şi următor sînt concepte primitive ale teoriei numerelor naturale, în raport cu sistemul de axiome al lui Peano (v.). Conceptele primitive pot fi folosite pentru a defini cu ajutorul lor alte concepte, numite concepte derivate (din ele).
3.	Conchif. Mineral.: Varietate de aragonit fibros, provenit din resturi de cochilii. (Termen vechi, părăsit.)
4.	Conciimax. Geobot.: Grupare superioară în clasificarea vegetafiei, analogă cu alianfa (v.), care se subdivide în sim-fitii, analoge cu asociafiile vegetale. (Termen folosit în prezent foarte rar.)
5.	Concluzie, pl. concluzii. Mat., Şt.: Propozifie a cărei valabilitate rezultă din valabilitatea altor propozifii, numite premise — şi anume astfel, încît premisele nu pot fi valabile fără ca concluzia să fie valabilă.
6.	Concoîdal. Mineral.: Calitatea spărturii substanfelor solide (amorfe) şi a unora dintre substanfele cristalizate (cuarf, pirită, etc.) de a se produce după suprafefe strîmbe (v. şî sub Spărtură).
7.	Concoida, pl. concoide. Geom..* Transformata unei curbe
plane (C) — numită bază — determinată de un punct fix O, numit pol, şi de un segment de mărime constantă b, numit interval, prin următoarea construcţie (v. fig.): Unui punct M al curbei date (C)
i	se asociază punctele M\, M2, inter-	M1
secfiuni le dreptei OM cu cercul de rază constantă egală cu b şi avînd cen- 0 frul în M; la M variabiI, muIfimea puncte-lor A/j,Af2formează concoida curbei (C). Conslructia concoidei unei
Astfel, concoida cercului e melcul	curbe,
lui Pascal (v.). Concoida spiralei lui
Arhimede (v.) e curba reprezentată în coordonate polare de ecuafia
Q = ab±b,
b
şi, dacă se roteşte axa polară cu unghiul 0^ = 0±- 1 ecuafia
devine	Concoida	spiralei	lui Arhimede e o curbă
congruentă cu spirala dată. Reciproc, dacă concoida unei curbe e congruentă cu curba, aceasta e o spirală a lui Arhimede.
8.	~a iui Nicomede. Geom.: Curba concoidă a unei drepte. Fafă de un reper polar, ecuafia ei e
unde a = OA,Q variind în intervalul închis [ — tc'2, + ji/2]. Deoarece ecuafia ramurii Q = a/cosB — b se mai poate scrie — Q = a/cos(jt + Q) + b, urmează că ecuafia concoidei poate fi pusă sub forma
0 variind în intervalul închis [0, 2 ji]. Ecuafia cartesiană e (# — a)2 (x2 + y2) — h2x2 = 0.
Concordantă
169
Concrefiune
Concoida lui Nicomede e'o cuarfică circulară simetrică fafă de perpendiculara prin O pe dreapta de bază, care e o asimptotă a curbei. Se deosebesc (v. fig. /):
Construcfia
Nicomede.
I.	Tipuri de concoida a	lui	Nicomede,
a) fa>a; b) b=a;	c)	b<a.
—	Dacă b>a, curba are un punct nodal în pol. Fiecare dintre cele două ramuri admite cîte două puncte de inflexiune reale.
—	Dacă b=za, curba are punct
de înapoiere în pol. Numai ramura care	nu	confine	polul are două
puncte de inflexiune reale.
—	Dacă b<.a, ramura din semi-
planul polului nu are puncte de in- 1 flexiune reale. Cealaltă ramură are două	puncte	de	inflexiune reale.
Normalele la curbă în punctele Mi,. M2 se construiesc (v. fig. II) cu ajutorul punctului P, intersecfiu-nea perpendicularei în O pe OM cu perpendiculara în M pe bază.
Dreptele MiP, M2P sînt normalele la concoidă în punctele Mi, M2.
Concoida e o curbă unicursală, reprezentată parametric de ecuafiile
a — b + (a + b) t2
ÜT2
2t [a —b+(a’\-b)t2]
y_	__
Dacă se ia asimptota ca axa Oy, ecuafia curbei e X2Y = (X + a)2{b2-X 2). ■
Concoida lui Nicomede serveşte la rezolvarea uneia dintre problemele geometriei antice, anume la determinarea unei trisectoare a unui unghi dat, adică la construcfia unei semi-drepte cu originea în vîrful unui unghi, situată în interiorul unghiului şi care formează cu una dintre laturi un unghi egal cu a treia parte din unghiul considerat (problema trisecfiunii unghiului). Fiind dat un unghi AOB (v. fig. III), dintr-un punct al unei laturi, de exemplu A, se construieşte perpendiculara AB pe cealaltă latură, cum şi punctul C, intersecfiunea paralelelor duse prin O la AB şi prin A la OB. Se construieşte apoi concoida dreptei AB, polul fiind în O şi intervalul egal cu dublul segmentului O A. Curba Intersectează pe AB în E şi pe AC în D, astfel încît 2$. DOB — 1/3 AOB, cum rezultă considerînd punctul F, mijlocul segmentului ED, şi relafiile evidente:
EF=zFD — AF\ ED = 2AO, 2±AOD — 2 2$. ADO.
1.	Concordanţă, pl. concordanfe. Geo/..* Raporturile de continuitate de sedimentare între două strate sau formafiuni geologice suprapuse. Concordanfa e însofită de obicei de
III. Construcfia trlsectoarel unul unghi cu ajutorul concoldel lui Nicomede,
paralelism între strate, excepfie făcînd stratificat ia încrucişată (v. sub Stratificafie) şi disarmonia de cutare (v. Discordanfe tectonice, sub Discordantă), cînd stratele, deşi nu apar paralele, se găsesc totuşi în concordanfă între ele. De asemenea, nu toate stratele paralele între ele sînt concordante.
Stabilirea concordanfei între strate se bazează pe următoarele criterii: trecerea gradată de facies litologic de la un strat la altul; identitatea de confinut paleontologic sau dezvoltarea gradată a faunei; existenfa tuturor nivelurilor biostratigrafice cunoscute din regiunile clasice de studiu între două repere (strate) date; extinderea areală egală şi lipsa urmelor de eroziune între cele două strate. Ant. Discordanfă (v.).
2.	Concordanţelor, problema CIc. pr.i Problemă din
calculul probabilităţilor, ca la extragerea bilelor dintr-o urnă care confine n bile, numerotate 1, 2, 3,■■*,«, şi din care se fac extracfii succesive, fără apune bilele înapoi, să se obfină cel pufin o concordanţă, — adică ce! pufin odată rangul extracfiei unei bile să fie	egal cu numărul	marcat pe bilă.
3.	Concrescenţă, grad de	Mineral.: Gradul	de asociere
a diferitelor particule minerale cari constituie o rocă sau un minereu. Astfel, în majoritatea minereurilor aurifere, aurul e fin concrescut (1 ■•■30 jx) cu ganga cuarfoasă, în timp ce concrescenţa dintre	galenă şi blendă,	în unele minereuri	de	plumb
şi zinc, e foarte	pufin accentuată	(1 — 10 mm).
4.	Concret: Calitatea de a putea fi obiectul experienfei.
5.	Concrete, sing. concret. Ind. chim: Produse naturale de extracfie din flori, constituite din totalitatea formată de pârfu-muri, ceruri vegetale, răşini şi pigmenfi.
Concretele se prepară supunînd extracfiei florile aşezate’în vase închise, dispuse în serie, cu un solvent volatil. Extractul ajunge apoi într-un alambic, unde solventul se îndepărtează prin distilare sub vid. Concretele agitate cu alcool separă o parte din ceruri. Restul cerurilor disolvate se separă prin răcirea solufiei alcoolice sub 0° şi apoi e îndepărtat prin filtrare. Izolarea parfumului din solufia alcoolică se face distilînd alcoolul la temperatură joasă, sub vid. Cînd se adaugă o solufie saturată de clorură de sodiu peste solufia alcoolică concentrată, se separă absolutul, parfumul fără ceară, care se scoate pe măsură ce se ridică la suprafafă. Absolutele sînt lichide uleioase, mai mult sau mai pufin colorate, cari se pot decolora printr-o tehnică specială; ele confin parfumul florilor iniţiale, cu totalitatea componenţilor.
6.	Concreţionare. 1. Geo/.: Fenomen diagenetic de concentrare a unor substanfe chimice, din apele subterane, sub formă de concrefiuni în golurile din roci. Concrefionarea poate fi considerată ca un caz particular de cimentare, care se produce atît la minerale nemetalifere — în general cu proprietăfi solubile (de ex. calcarul în unele marne, în loess) — cît şi la unele minerale metalifere (de ex.: oxizii de mangan şi de fier, ca nodule în argile; pirita în argile, etc.).
7.	Concreţionare. 2. Metg., Ind. st. c.: Sin. Fritare, Sinte-rizare (v.).
a. Concreţiune, pl. concrefiuni. Petr., Ped.: Aglomerafie de nodule sferice, elipsoidale sau de formă neregulată, formate în unele roci sedimentare şi provenind din concentrarea substanfelor minerale în solufie, levigate din părfile superioare ale rocii respective sau din orizonturile superioare ale solului şi depuse în părfile inferioare, în apropierea unui strat sau a unui orizont mai pufin permeabil. E posibil ca, inifial, depunerile să fi fost făcute sub formă de geluri coloidale, cari au cristalizat ulterior. Concrefiunile se dezvoltă de la interior spre exterior, depunerile fiind precipitate, în numeroase cazuri, în jurul unui corp străin (un rest fosil, un grăunte fin de nisip, etc.), astfel încît în secfiune se prezintă sub formă de straturi succesive, concentrice.
Concurenfă
170
Condensare
în multe cazuri, structura interioară concentrică a concrefiu-nilor prezintă şi aspect radiar.
Diametrul concrefiunilor variază în limite mari, de la milimetri la zeci de centimetri şi uneori chiar metri; dezvoltîndu-se şi unindu-se între ele, concrefiunile formează adeseori corpuri mari, cu formă complicată.
Se cunosc concrefiuni de silex în calcare, de pirită în argilă, de marne în argile, de baritină în nisipuri, de nisip în cristale de calcit, de carbonat de calciu în loess (păpuşile loessului), etc.
Ca formafiune nouă în profilul morfogenetic al solului, con-crefiunile apar sub cele mai diferite forme şi de cele mai diferite naturi. în solurile de pădure sau în cele formate sub influenfa apei freatice se întîlnesc concrefiuni de fier şi de mangan de culoare neagra, neagră-brună sâu neagră-ruginie şi de mărimea unei gămălii de ac pînă la mărimea bobului de mazăre (v. sub Bobovină); în orizonturile de hlei (v.) apar uneori concrefiuni de fier şi de mangan de formă tubulară, depuse pe urmele rădăcinilor putrezite; Alios (v.) e o altă formă de concrefiune ferimanganică; în orizontul C ai solurilor se întîlnesc concrefiuni tari, rotunjite sau alungite, de carbonat de calciu, cu mărimi de la 0,1 cm la mai mu Ifi centimetri, uneori moi (v. sub Bieloglazcă); în solurile saline şi alcalice, uneori şi în solurile de stepă, se găsesc concrefiuni de gips, adeseori ca macle de cristale în formă de rozetă sau de fier de lance.
î. Concuren|ă. 1. Geom.; Proprietatea a trei sau a mai multor curbe de a avea un punct comun, care se numeşte punctul de concurentă al curbelor.
2. ~r punct de V. sub Concurenfă. s« Concurénjá. 2. Geo bot.: Tendinfa fiecăreia dintre plantele cari viefuiesc în comun, de a obfine spafiu, lumină şi hrană, şi care se bazează pe legături de dependenfă între ele şi pe comensalism. V. Comensale, specii
Concurenfă e cu atît mai mare, cu cît necesităfile vitale ale fiecărui concurent sînt mai asemănătoare şi cu cît factorii externi, abiotici, sínt ma favorabili viefii vegetale. Cînd condifiile de climă şi de sol sînt defavorabile, concurenfă e atenuată.
, La arbori, exigenfele pentru lumină şi hrană cresc cu vîrsta acestora, ceea ce face ca numărul indivizilor să descrească, în timp, pe un spafiu dat.
într-o âsociafie vegetală, concurenfă dintre speciile componente e cu atît mai mare, cu cît necesităfile lor vitale, formele lor de viafă şi mersul dezvoltării lor sezoniere coincid mai mult. Cu cît relafiile de structură ale speciilor dintr-o asociafie sînt mai variate, cu atît spafiul respectiv e folosit mai bine şi cu atît masa viefuifoarelor vegetale cari se dezvoltă în acelaşi spafiu e mai maré.
Unele asociafii îşi pot modifica constitufia, în timpul viefii, otrăvind solul pe care cresc. în acest caz, unele specii mai bine adaptate la condifiile nou create se vor dezvolta în dauna celorlalte, putîndu-se ajunge la o nouă asociafie, în care specia primară să fie subordonată.
4.	Condac, pl. coiadace. Ind. făr.: Sin. Braf de feresfrău cu ramă, pentru lemn. Sin. Braf, Mînă,. Cracă, Mîner, Spetează, Pervaz. V. Ferestrău cu ramă, sub Ferestrău.
5.	Condens. Tehn.: Sin. (impropriu) Apă de condensare (v.).
o.	Condensa. Telc.: Varietate de ceramică, avînd în com-
ponenfă TÍO2 (rutil) şi caolin, folosită ca dielectric în condensatoare. Varietăfile condensa C şi F au permitivitatea relativă 60—80, iar varietatea condensa N 30"*45 are un coeficient negativ de variafie â permitivităfii cu temperatura. Unghiul de pierderi al* acestor materiale e mic la frecvenfe înalte (la
1	MHz, condensa C şi F au tg ő < 0,0008, iar condensa N are tg ő < 0,002); nu sînt higroscopice; nu sînt atacate de acizi sau de baze; au rigiditatea dielectrică peste 100 kV/cm,
rezistivitatea pînă la 107 Q m. Alte materiale similare sînt: Kerafar, Ticond.
7.	Condensare. Termőt.: Proces fermic-exotermic, isobar-isoterm, prin care vaporii trec în stare lichidă. Condensarea nu se poate produce decît dacă presiunea vaporilor devine egală cu presiunea de saturafie corespunzătoare temperaturii Ia care se găsesc vaporii, iar practic pufin mai mare decît această presiune de saturafie; nici o substanfă nu poate fi condensată Ia o temperatură mai înaltă decît temperatura critică respectivă. Temperatura vaporilor şi a lichidului produs prin condensare rămîne neschimbată în timpul condensării, dacă presiunea e constantă, deci nu e influenfată de schimbul de căldură dintre vapori şi exterior. în timpul condensării, lichidul e separat de vapori printr-un strat limită, la a cărui traversare variază foarte repede (practic în mod discontinuu) cele mai multe dintre proprietăfi le substanfei (volum specific, densitate, energie internă, indicele de refracfie, etc.J, deşi temperatura rămîne neschimbată, la presiune constantă.
Relafia dintre mărimile de stare ale vaporilor e exprimată prin ecuafia Clapéyron-Clausius:
dp __ r dT~ A(v"-v')T '
în care p e presiunea, T e temperatura absolută la care se produce condensarea, r e căldura latentă de vaporizare (respectiv de condensare), A e echivalentul în căldură al energiei mecanice, v” e volumul specific al vaporilor saturafi uscafi, şi v' e volumul’specific al lichidului în starea de saturafie. Deoarece partea a doua a ecuafiei' poate fi numai pozitivă în cazul condensării, rezultă că dp/dT>0, adică presiunea şi temperatura variază în acelaşi sens; penfru o anumită presiune, temperatura de condensare depinde de natura vaporilor cari se condensează.
în practică, temperatura condensatului e mai joasă decît temperatura vaporilor cari se condensează, iar la limita de sepa-rafie a fazelor, aburul e suprasaturat. Penfru ca condensarea să se producă e necesară existenfa unor centre de condensare (globule de gaze, fire de praf, asperităfi ale suprafefelor, particule încărcate cu electricitate, etc.). în lipsa acestor centre, prin cedarea de căldură vaporii se subrăcesc mult, condensarea producîndu-se brusc cînd, dintr-un motiv oarecare, se dă vaporilor posibilitatea de a ieşi din starea labilă în care se găsesc; în condifii practice, însă, există totdeauna centre de vaporizare, cari constituie agentul de condensare.
Energia provenită din tensiunea superficială a picăturilor de lichid produs prin condensare creşte cu dimensiunile picăturilor şi depinde de proprietăfile fizice ale lichidului. Creşterea unei picături formate în jurul unui nucleu de condensare e posibilă numai dacă se dispune de energie suficientă pentru învingerea forjelor provocate de tensiunea superficială, cari se opun creşterii dimensiunilor picăturii. Această energie e preluată de la vaporii învecinafi cari, cedînd din căldura pe care o confin, se subrăcesc şi, ca urmare, se condensează.
Stabilitatea picăturii de condensat formate creşte cu raza de curbură a suprafefe! de separafie. Picăturile mici au stabilitate mică şi, după ce s-au format, prezintă tendinfa de a se vaporiza din nou; pentru ca aceste picături să fie stabile e necesar ca vaporii din jur să fie mult subrăcifi. Condifia de stabilitate a picăturilor de condensat e dată de relafia Kelvin-Helmholtz:
, Psq	2	o
In----= -—=----------r
ps *	RT-yi-Q
în care pSQ e presiunea de echilibru a vaporilor la suprafafa de separaţie a picăturii, psco e presiunea de echilibru a vaporilor la suprafafa de separafie a lichidului (dacă ar fi separat
Condensare capilară
171
Condensare, reaefii de ~
de vapori printr-o suprafafă plană), R e valoarea constantei gazelor penfru vaporii cari se condensează, T e temperatura absolută la care se produce condensarea, yl e greutatea specifică a lichidului produs prin condensare, a e tensiunea superficială a lichidului şi q e raza de curbură a suprafefei exterioare a picăturii.
Dacă presiunea la suprafafa unei picături cu raza q e mai mică decît presiunea pSQ rezultată din formula de mai sus, condiţia de stabilitate nu e îndeplinită şi picătura se vaporizează; în caz contrar, condifia de stabilitate e satisfăcută şi picătura creşte, vaporii din jurul său continuînd să se condenseze. La lichidele cari nu udă suprafafa pe care se condensează (de ex. mercurul), condifia de stabilitate conduce la o subrăcire a vaporilor dé 0,1 ••■0,2°. La lichidele cari udă suprafafa, subrăcirea trebuie să fie mai mare decît 0,3°.
După caracterul depunerii condensatului pe suprafafă, se deosebesc: condensare peliculară şi condensare cu picături.
Condensare peliculară: Condensare în cursul căreia condensatul se depune sub formă de peliculă continuă pe suprafafa pe care se produce condensarea, iar pelicula de condensat produsă se interpune între vaporii cari se condensează şi suprafaţa de răcire, înrăutăfind transmiterea căldurii de la vapori spre exterior. Mişcarea peliculei de condensat pe suprafafă e determinată de forfa gravitaţiei şi de forfele de frecare internă şi externă a lichidului; lâ peliculele subfiri, curgerea e laminară, vitesa în interiorul peliculei variind parabolic între suprafafa peretelui şi suprafafa externă a peliculei.
Caracteristicile formării şi deplasării peliculei de condensat de-ă lungul unei suprafefe verticale se exprimă prin formula lui Nusselt:
.4
4Xr\{ts-tp)x
Y	Vr
în cere öx e grosimea stratului de condensat Ia distanfa x fafă de marginea superioară a peliculei de condensat, X e coeficientul de condudibilitate ai lichidului, rj e viscozitatea dinamică a lichidului, ts e temperatura de saturafie a vaporilor, tp e temperatura suprafefei pe care se produce condensarea, yl e greutatea specifică a lichidului şi r e căldura latentă de vaporizare (respectiv de condensare) a substanfei respective. Deoarece valoarea coeficientului de conductibilitate a lichidului fiind în general mică, pelicula de lichid constituie rezistenfa termică principală care determină înrăutăfirea condifiilor de schimb de căldură între vapori şi exterior, respectiv frînează condensarea.
Prin condensarea pe suprafefe curate a vaporilor puri, pro-venifi din lichide cari udă suprafafa, se obfine totdeauna o peliculă continuă de lichid, in general, regimul condensării e pelicular ori de cîte ori vitesa vaporilor e mai mare decît 10 m/s; în condiţii practice, condensarea cu picături reprezintă un caz incidental, instabil. în instalaf i i le industriale (condensatoare) predomină în general regimul pelicular, uneori întîlnindu-se şî regim mixt (condensarea pe zone în regim pelicular şi în regim cu picături), însă totdeauna calculele se efectuează considerînd numai regimul pelicular.
Condensare cu picături: Condensare în cursul căreia condensatul se depune sub formă de picături pe suprafafa pe care se produce condensarea, vaporii putînd să vină în contact, între picături, direct cu suprafafa, ceea ce permite realizarea unor bune condifii de schimb de căldură. Condensarea cu picături se produce numai pe perefii fără aderenfă (lucioşi, cromafi, unsuroşi), în cazul existentei de substanfe străine în vapori (ulei, petrol lampant, acizi graşi, etc.) sau în cazul substanfelor cari nu udă suprafafa (mercurul).
Condensarea cu picături nu se produce cînd vitesa vaporilor e mai mare decît 10 m/s deoarece, dacă se depăşeşte această
vitesă, picăturile sînt deplasate în lungul suprafefei, se unesc şi constituie porfiuni de peliculă. în instalaţiile industriale, condensarea cu picături apare numai izolat, în mod incidental, avînd un caracter instabil; în mod obişnuit, în instalafiile industriale se întîlneşte un regim mixt (condensare peliculară şi condensare cu picături), predominînd regimul pelicular, din care motiv în calcule se consideră totdeauna numai regimul pelicular.
î. ~ capilară. Chim. fiz.: Condensarea gazelor în capilarele unor absorbanfi, în special în ale celor cari constituie xerogeluri (cărbunele activ, silicageluI, etc.), şi cari refin gazele absorbante nu numai pe suprafeţele, ci şi în capilarele lor. Condensarea capilară e datorită faptului că tensiunea locală de vapori a unui lichid creşte odată cu valoarea curburii medii locale a suprafeţei sale. Astfel, cu cît capilarele au diametrul mai mic, deci cu cît curbura suprafeţei lichidului din ele e mai mare, cu atît condensarea capilară se produce mai uşor. Recuperarea solvenţilor cu ajutorul adsorbanfilor, dezbenzi-narea gazelor de sondă, etc., se bazează pe condensarea capilară.
2.	instalaţie de Tehn.: Instalaţie folosită pentru condensarea vaporilor. E constituită (v. fig.) din următoarele părţi principale: condensatorul, pompa de circulaţie, pompa de condensat (pentru evacuarea condensatului) şi pompa de vid (pentru evacuarea gazelor ne-condensabile), care poate fi o pompă mecanică, sau ejecioare (cu abur sau cu apă). Cînd pentru răcirea condensatului se dispune de o apă curgătoare cu o presiune suficient de mare în amonte, pompa de circulaţie poate lipsi din instalaţie.
Instalaţiile de condensare sînt folosite în diferite ramuri industriale, cum sînt industria chimică, industria alimentară, industria energetică, etc., penfru recuperarea condensatului sau menţinerea unei presiuni reduse.
Cele mai mari instalaţii de condensare sînt utilizate în industria energetică, pentru condensarea aburului (pînă la cîteva sute de tone de abur pe oră) la presiuni joase (circa 0,05 ata).
s. nuclee de V. sub
Schema unei insfalafii de condensare. Í) condensator; 2) circuitul apei de răcire; 3) pompă de circulaţie; 4) pompă de condensat; 5) turbină cu abur; 6) generator electric; 7) conductă de abur viu; 8) conductă de abur evacuat; 9) conductă de condensai; 10) conductă de aspirafie a gazelor necon-densabi/e şi a aburului; 11) pompă de vid (ejector cu abur); 12) evacuarea gazelor necondensabile.
Plancton atmosferic.
4.	~ parţială. Fiz.: Condensarea incompletă a unui amestec de vapori. Componenţii mai greu volatili ai amestecului se condensează la începutul operaţiei de răcire şi comprimare, sau numai de comprimare, în cantitate mai mare şi în raport invers cu volatilităţile lor relative. Deflegmatoarele lucrează după acest principiu.
5.	frenă de Mefeor. V. sub Nori.
«. Condensare, reacţii de Chim.: Reacfiile prin cari se formează legături noi între atomi din molecule diferite sau din aceeaşi moleculă (condensări intermoleculare şi intramole-culare), fie prin eliminare de atomi sau de grupări de atomi (H2, N2, O2, H2O, NH3, HCI, CO2, etc.), fie prin adifie. Se pot forma astfel legături de tipul care urmează:
=C^ , ^C—, ^C=N- , ^C—S, etc.
Unele reaefii mai importante din această clasă sînt numite după alte criterii, fără a se mai specifica totdeauna că sînt reaefii de condensare; de exemplu: reacţiile Friedel-Craffs, Grignard, Würfz, Mannich, reacţiile de acilare, de alchilare, cuplare, etc.
—C—C—	'C=
\f
Condensare, reacfii de ~
172
Condensare, reacţii de ~
Numeroase reacfii tipice de condensare ale combinafiiíor carbonilice cu ele însele, cu nitroderivafi, cu acizi orgartici sau cu derivafi ai lor, cu hidrocarburi olefinice sau aromatice, cu fenoli, compuşi azotafi (amoniac, amine, hidroxilamine, hidrazine, semicarbazide), sînt descrise la aldehide şi cetone, ele numindu-se, după caz, condensare aldolică, condensare benzoinică (aciloinică), condensare crotonică şi condensare trimoleculară. Aici sînt descrise reacfiile clasice de condensare pinacolică, reacfia de condensare Claisen a esterilor şi cîteva dintre reacfiile de policondensare de importanfă industrială.
Se numeşte condensare angulară condensarea întîlnită la fenantren, unda linia care uneşte centrele celor trei inele benzenice formează un unghi, iar condensare lineară, condensarea care se întîlneşte la antracen, unde linia care uneşte centrele celor trei inele benzenice din formula de structură e o linie dreaptă.
Reacfia de condensare pinacolică se produce prin reducerea acetonei cu magneziu sau cu aluminiu amalgamat şi conduce la un glicol tertiar, 2,3-dimetil-butandioluI-2,3 sau pinacolul:
2 CH3— CO—CH3 —2-
CH3 ch3 I I
H3C-----C------C-----CH3
I I OH OH
Formarea unei noi legături carbon—-carbon se explică printr-o reducere incompletă a acetonei:
O*
2 CH3—CO—CH3-f-Mg
2CH3—C—CH3+Mg2+
ion-radicaf
cînd se formează un compus avînd simultan caracterul de ion şi de radical, care se dimerizează, dînd alcoolatul de magneziu corespunzător:
o-
I
2 CH3— C—CH3 + Mg2+
CH3-
o-
I
-C—
o-
I
-c—
-ch3
Mg2
ch3 ch3
Hidroliza acestuia conduce apoi la pinacol.
Condensarea Claisen se produce în prezenfa Nar CH3ONa, NaNH2, (CöHö^CNa, între esterii acizilor carboxilici de orice tip şi esteri, cetone sau nitrili cari confin un atom de hidrogen în pozifia a fafă de gruparea funcfională. Prin eliminarea unei molecule de alcool se obfin esteri, cetone sau nitrili (3-cetonici.
Dacă se utilizează ester formic se obfin esteri, cetone sau nitrili (3-aldehidici.
Posibilităfile preparative enunfate pot fi urmărite în exemplele următoare:
CH3—COOC2H5 + CH3COOC2H5
HC00C2H5+h2c—cooc2h5
QH5
CH3- CO— CH2COOC2H5 4- c2h5oh HCO— CH-COOC2H5 + C2H5OH C.6H5
C6H5—COOC2H5 + CH3COCH3 ---» C6H5CO—CH2CO— ch2 -4* C2H5OH
COOC2H5 CH2COOC2H5
+ch2
i	I
COOC2H5 CH2COOC2H5
CO—CH—COOC2H5 J ^CH?	4- C2H5OH
CO—CH—COOC2H5
Mecanismul reacfiei consistă în extragerea de către componentul bazic (de ex. ionul etoxi) a unui proton dintr-o moleculă de ester:
(1) CH3—C00C2H5+C2H50- — CH2—COOC2H5+C2H5OH.
Anionul CH2 —COOQH5 rezultat se adifionează grupării carboniI a funcfiunii ester, avînd loc următoarea succesiune de echilibre, care conduce la formarea esterului acetilacetic prin eliminarea unui ion „etoxi" din anionul rezultat prin condensare:
0	o-
_ii	1
(2)	CH2—COOC2H5 + C-OC2H5 S? C2H5OOC-CH2—C-OC2H5
1	i
ch3	ch3
o-
(3)	C2H5OOC-CH2— C-OC2H5 <± C2H5OOC-CH2-CO—CH3 + C2H5O*
I
ch3
(4)	C2H5O- + CH3—CO—CH2—COOC2H5 ^ CH3— CO-CH—COOC2H5+C2H5OH
Reacfiile 2 şi 3 sínt reacfii analoge celor de hidroliză bimole-culară cu ruperea legăturii dintre oxigen şi gruparea alil, caracteristice hidrolizei esterilor carboxilici.
Reacfii de policondensare se produc între molecule bifunc-fionale şi polifuncfionale şi pot conduce la macromolecule (policondensate). Reacfii de acest fel se pot produce între oxiacizi:
HO—(ch2)„— cooh + ho—(ch2)b—cooh
HO(CH2)»COOH
-> HO—(CH2)„— COO (CH2)„— COOH ——--------> etc.
între polialcooli şi diacizi:
(n+ 1) HO—CH2—CH2—OH +
glicof
+ (» +1) HOOC—CH2—CH2—COOH ->
acid succinic
HO—[ch2—ch2—O—CO—ch2—CH2—COO]^—CH2
|+(» + i)h2o hoco—ch2—ch2—co—o—ch2
în reacfia de formare a teri lenei (v.):
HO— ch2— ch2— oh+hooc—c6h4—COOH ->
acid tereffaiic
oc—c6h4—co—och2—ch2o—CO
I
—oc—ch2o—och2—co—c6h4
ori, de exemplu, între glicerina şi acid ftalic:
H
C
HOOC—C7 \h
* HOCH2—CH (OH)—CH2OH + y
HOOC—C	CH
Nc^
HC
//CN
O—
C—CO—O— CH2— CH—CH2—O-
HCS	C—CO—O—CH2—CH-CH2-O-CO	CO-O—
%c'	I	V r*/
H	?	HC	\h
ch2-ch-o-oc	co	\r_ r/
•—o-ch2	^c_cC'	h h
HC^	\:H
C—C H H
cînd se obfin gliptali (v.).
Condensare aciloinică
173
Condensator
De asemenea, între crezol şi formaldehidă, cu formarea bachelitei:
Ax
HC CH
OH
I
C N
+ *ch2o -
HC C—CH3 HC	C —CHa
Ncx	C
/xx
-HC	C—CHo-
HCV/C“CH3
c*
-i H
sau înfre 1,6-hexan-diamină şi acid adipic, cînd se formează nylon:
H2N-(C.H2)6-NH2+H00C—(CH2)4-C00H	>
^ . —OC(CH2)4CO—HN(CH2)6NH—OC(CH2)4CO— HN(CH2)6NH-
sau între uree şi formaldehidă, cînd se formează ureoplaste cunoscute sub numele de kaurit: h2n—co—nh24*ch2o ->
-> CH2—NH—CO—NH—CH2—N—Cri2—CO—N—CH2—N—
CO	ch2oh	co
nh2
NH—CH2OH
rele cu abur (v. Condensare, instalafie de şi evacuarea în aer a căldurii netransformabile în lucru mecanic.—
După presiunea la care se produce condensarea vaporilor, se deosebesc condensatoare atmosferice, condensatoare cu suprapresiune şi condensatoare sub vid.
Condensatorul atmosferic eun condensator în care condensare^ vaporilor se face la presiunea atmosferică. El e folosit în general în industria chimică şi în industria alimentară; uneori e folosit şî în instalaţiile energetice, numai pentru recuperarea condensatului.
Condensatorul cu suprapresiune e un condensator în care condensarea vaporilor se face la presiune mai înalta decît presiunea atmosferică. El e folosit, în general, în instalaţiile frigorifice, atît pentru readucerea agentului frigorific condensat în instalafie, cît şi pentru evacuarea căldurii preluate de la rezervorul termic cu temperatură joasă şi a căldurii echivalente energiei mecanice consumate pentru comprimarea agentului frigorific; în industria chimică, aceste condensatoare sînt folosite în unele instalafii
sau înfre dicloretan şi polisulfură de sodiu, cînd se obfine tiocol (jc+1)CI—CH2—CH2—Cl-f (*-F1) Na2S4 ->
—	(CH2— CH2— S^— CH2—CH2—S^— + (2x + 2)NaCI .
Din exemplele prezentate rezultă numeroasele posibilităfi pe cari le oferă reacfia de policondensare pentru obfinerea de macromolecule carbocatenare sau eterocatenare.
1.	~ aciloinică. Chim.: Sin. Condensare benzoinică (v. sub Aldehide).
2.	~ caialîfică. Chim.: Reacfie de condensare (v.), produsă cu ajutorul unui catalizator.
3.	Condensai, pl. condensate. Chim., Tehn.: Fază lichidă, obfinută prin condensarea vaporilor unui fluid.
4.	Condensator, pl. condensatoare. Tehn.: Aparat sau recipient pentru condensarea unei mase de vapori, cu ajutorul unui agent de răcire, fie pentru a recupera (parfial sau total) lichidul din care provin vaporii, fie pentru a recupera sau a elimina anumifi componenfi volatili. Condensatorul trebuie să aibă o construcfie etanşă, în care se introduc atît vaporii cari trebuie condensafi, cît şi agentul de răcire. Datorită transferului de căldură de la vapori la agentul de răcire, ultimul preia căldura latentă de condensare, ceea ce provoacă condensarea vaporilor.
Din condensator se evacuează condensatul obfinut, agentul de răcire (avînd la ieşire o temperatură mai înaltă decît cea de la intrare) şi gâzele necondensabile (intrate în condensator odată cu vaporii, cu agentul de răcire, şi prin neetanşeităfi). Agentul de răcire folosit e în general apa proaspătă (de adîncime ori de suprafafă) sau recirculată prin turnuri de răcire; uneori, ca agenfi de răcire se mai folosesc: saramură (solufie de clorură de sodiu sau de clorură de calciu), aer ventilat, aer lichid, gheafă uscată, lichide frigorigene.
Condensatoarele sînt utilizate în industria energetică, în industria chimică, în industria alimentară şi, în general, cînd e necesară recuperarea sub formă de condensat a unei substanfe volatile, cînd e necesară separarea (prin condensare) a unor vapori de alte gaze mai greu condensabile, şi pentru realizarea unei presiuni joase (prin condensare la temperatură joasă) în instalafii le de maşini cu abur, de turbine cu abur, evaporatoare, distilatoare, coloane de rectificare, uscătoare, etc. în instalafiile energetice, condensarea permite simultan recuperarea condensatului în vederea reuiilizării (după operafia de degazare) la ■ alimentarea căldărilor, menfinerea unei presiuni joase (inferioare presiunii atmosferice), la evacuarea din motoa-
/. Variafia randamentului termic a instalafiilor de forjă cu abur, tunc-fiune de presiunea de evacuare a (v. fig. /); aburului (parametrii inifiali ai aburului 35 ata şi 435°).
temperaturi joase a t]j) randamentul termic; pc) presiunea de condensafie.
de rectificare la presiuni înalte.
Condensatorul sub vid e un condensator în care condensarea vaporilor se face la o presiune inferioară presiunii atmosferice. E folosit în instalafiile energetice, pentru recuperarea condensatului şi pentru mărirea randamentului termic al instalafiei, care creşte cu reducerea presiunii de evacuare â aburului din motor în industria chimică, pentru condensarea la
substanfelor alterabile la temperaturi relativ înalte.—
După modul de transmitere a căldurii de	la	vaporii	cari	se
condensează, la agentul de răcire, se deosebesc	condensatoare
prin amestec şi condensatoare de suprafafă.
Condensatorul prin amestec eun condensator în care vaporii se condensează prin amestec direct cu agentul de răcire (jn general apă), amestecul condénsat-agent de răcire fiind apoi evacuat din condensator. în principiu, condensatorul prin amestec consistă dintr-un recipient, în care se introduc simultan, în acelaşi spafiu, vaporii şi agentul de răcire. Pentru ca instalafia să fie cît mai compactă, e necesară realizarea unei suprafefe cît mai mari de contact între vapori şi agentul de răcire, în care scop condensatorul e echipat cu dispozitive de pulverizare şi împrăştiere a agentului de răcire (ajutaje, şicane, talere, etc.) şi cu dispozitive penfru evacuarea amestecului şi a gazelor necondensabile. Avantajele condensatoarelor prin amestec consistă în: simplicitatea şi compacifatea construcţiei, pref de cost mic, siguranfă în exploatare, consum de apă de răcire mai mic decît la condensatoarele de suprafafă (pentru condensarea aceleiaşi cantităfi de vapori), însă prezintă dezavantajele că nu permit recuperarea condensatului şi că, în general, nu pot funcfiona la presiunile joase la cari pot funcfiona condensatoarele de suprafafă.
Condensatoarele prin amestec se construiesc, în general, pentru debite cuprinse între 0,25 şi 15 t/h, vidul maxim realizabil fiind de obicei de 80--90%. Au un domeniu de utilizare relativ restrîns, şi anume: în instalafiile energetice de puteri foarte mici (cu parametri reduşi), ia cari alimentarea cu apă a căldărilor se rezolvă cu mijloace relativ simple; în industria chimică, etc., pentru eliminarea anumitor componenfi volatili nefolositori (deşeuri de fabricafie, apă, etc.).
Condensator
174
Condensator
După sensurile relative de circulafie a vaporilor şi a agentului de răcire, condensatoarele prin amestec se clasifică în condensatoare cu echicurent şi condensatoare cu contracurent.
în condensatorul cu echicurent, curenţii celor două medii (vaporii şi agentul de răcire) sînt omoparaleli, deplasîndu-se în general vertical, de sus în jos. Intrarea celor două medii se face pe la partea superioară a condensatorului (v. fig. II). Apa de răcire e pulverizată prin ajutaje, iar gazele necondensabile sînt evacuate, cu ajutorul unei pompe de vid, pe la partea superioară a corpului (la condensatoarele uscate) sau pe la partea inferioară (la condensatoarele umede); evacuarea condensatului şi a agentului de răcire se face cu ajutorul unei pompe. Din punctul de vedere a! transmiterii căldurii, sensul relativ de mişcare al celor două medii nu are, la condensatoarele prin amestec, aceeaşi importanţă ca la condensatoarele prin suprafaţă, deoarece la primele schimbul de căldură e însoţit de schimbarea stării de agregare a vaporilor. Consumul de energie pentru transportul şi evacuarea atît a agentului de răcire, cît şi a gazelor necondensabile, e mai mare la aceste condensatoare decît la condensatoarele cu contracurent deoarece, ia primele, diferenţa dintre temperatura la ieşire a vaporilor şi a apei de răcire e de 5*»6°, fafă de 1—3°, la condensatoarele cu contracurent, ceea ce reclamă un debit mai mare de apă de răcire; temperatura gazelor necondensabile evacuate e mai înaltă la condensatoarele cu echicurent decît la condensatoarele cu contracurent, de unde rezultă creşterea volumului specific al acestor gaze, respectiv creşterea energiei consumate pentru evacuarea lor.
Aceste condensatoare sînt folosite în instdlafiile cu capacitate mică, cum şi în instalafiile în cari amestecul condensat-agent de răcire trece printr-o instalafie de răcire (turn de răcire), revenind apoi la condensator. Sin. Condensator cu curenf paralel.
curenf.
1) corpuî condensatorului; 2) racord penfru introducerea aburului; 3) racord pentru introducerea apei de răcire; 4) ajutaj penfru pulverizarea apei; 5)racord pentruaspirarea aerului; 6) pompă de evacuare.
III. Schema unui condensator uscat cu contracurent.
Í) corpul condensatorului; 2) racord pentru introducerea aburului; 3) racord pentru introducerea apel de răcire; 4) talere; 5) racord pentru aspiraţia aerului; 6) racord pentru evacuarea condensafului şi a apei de răcire.
A ! f\
în condensatorul cu contracurent, curenfii celor două medii circulă în sensuri contrare, agentul de răcire ini rînd pe la partea superioară, iar vaporii, pe la partea inferioară a condensatorului. Apa de răcire e fie pulverizată prin ajutaje, fie împrăştiată, curgînd în cascadă pe nişte talere montate în corpul condensatorului (v. fig. III). Gazele necondensabile sînt evacuate pe la partea superioară, la condensatoarele uscate, respectiv pe la partea inferioară a corpului, !a condensatoarele umede. Din punctul de vedere al transmiterii căldurii, sensul relativ de mişcare al vaporilor şi al agentului de răcire nu prezintă importanfă, deoarece transferul de căldură e însofit, în condensatoarele de
amestec, de schimbarea stării de agregare a vaporilor. Consumul de energie pentru transportul şi evacuarea agentului de răcire, cum şi pentru evacuarea gazelor necondensabile, e mai mic la condensatoarele cu contracurent decît la condensatoarele cu echicurent deoarece, la primele, diferenfă dintre temperatura vaporilor cari se condensează şi- a apei de răcire Ia ieşirea din condensator e de 1”-3°, fafă de 5"-6° la condensatoarele cu echicurent; totodată, temperatura gazelor necondensabile evacuate din condensatoarele cu contracurent fiind mai joasă decît la cele cu echicurent, volumul specific al gazelor, respectiv energia consumată pentru evacuarea acestora, sînt corespunzător mai mici.
Condensator cu curent paralel: Sin. Condensator cu echi-curenf (v. sub Condensator prin amestec).
Din punctul de vedere al modului de evacuare a gazelor necondensabile din interior, condensatoarele prin amestec se clasifică în condensatoare umede şi condensatoare uscate.
Condensatorul umed se caracterizează prin faptul că gazele necondensabile se evacuează din spafiul de abur odată cu condensatul şi cu apa de răcire, cu ajutorul unei pompe de vid pentru aer umed care e, în general, un ejector cu apă (v. fig. /V). Aceste condensatoare sînt, în general, condensatoare cu echicurent şi sínt mai pufin răspîndite decît condensatoarele uscate deoarece, la acelaşi debit de vapori condensafi, consumul de apă de răcire e mai mare, şi nu pot funcfiona la o presiune prea	3
joasă. Exemplu:
Condensatorul cu vină de apă, la care agentul de răcire (apa) se introduce în spafiul de abur sub presiune. Condensatorul cu vînă de apă (v. fig. V) consistă dintr-un ejector cu apă în care sîntaspirafi vaporii cari trebuie con-densafi. Apa de răcire, introdusă la o presiune de cîteva atmosfere, prin destindere, în unu sau în mai multe ajutaje, îşi măreşte vitesa de trecere prinspafiul de abur (cîteva zeci de metri pe secundă). în aceste condifii, vaporii sînt aspirafi şi condensafi în urma contactului direct cu apa de răcire, iar gazele necondensabile sînt antrenate şi evacuate în exterior (în general, la presiunea atmosferică) odată cu amestecul condensat-apă de răcire.
Datorită vitesei mari de circulafie a vaporilor şi a apei de răcire, cum şi datorită condifiilor favorabile rn csri are loc transferul de căldură de la vapori la apă, condensatoarele cu vînă de apă prezintă avantajul unei construcţii compacte şi nu reclamă o pompă de vid separată. Dezavantajul consistă în faptul că nu permit recuperarea condensafului; datorită acestui dezavantaj, ele sînt utilizate aproape excluziv în industria energetică, la instalaţiile de forfă cu abur de joasă presiune şi de construcfie mai veche. Sin. Condensator cu ejector.
IV. Schema unui condensator umed.
1) corpul condensatorului; 2) racord penfru introducerea aburului; 3) racord penfru introducerea apei de răcire; 4) stropitor de apă; 5) talere; 6) racord pentru evacuarea condensatului, a apei de răcire şi a gazelor necondensabile.
V. Schema condensatorului umed, cu vînă de apă.
Í) corpul condensatorului; 2) racord penfru introducerea aburului;
3)	racord pentru introducerea apei de răcire;
4)	ajutaje; 5) vînă de apă; 6) curenf de abur aspirai;
7) diiuzor.
Condensator
175
Condensator
Condensator cu ejector: Sin. Condensator cu vînă de apă.
Condensatorul uscat se caracterizează prin faptul că condensatul şi apa de răcire se colectează la partea inferioară şi se evacuează în exterior printr-o pompă (de lichid), iar aerul (şi eventual alte gaze necondensabile) se aspiră la partea superioară a corpului condensatorului, de către o pompă de vid pentru aer (v. fig. II şi III). Condensatoarele uscate sînt mai economice decît condensatoarele umede deoarece, pentru acelaşi debit de vapori condensafi, consumul de apă e mai mic şi vidul realizabil e în general mai bun.
Din punctul de vedere al nivelului la care e amplasat corpul condensatoarelor prin amestec, se deosebesc: condensatoare cu nivel jos şi condensatoare cu nivel înalt.
Condensatorul cu nivel jos e aşezat astfel, încît circulaţia apei de răcire se face datorită depresiunii din condensator şi presiunii hidrostat.ee din amonte, fără a mai fi necesară o pompă de circulare (v. fig. II). în general* pentru asigurarea unei bune pulverizări a apei în condensator acesta trebuie să fie aşezat astfel, încît presiunea apei la intrarea în ajutajele de pulverizare să fie cu cel pufin 3 m col. apă mai înaltă decît presiunea din condensator. Aceste condensatoare au, în general, un consum de energie mai mare decît condensatoarele cu nivel înalt, deoarece pentru evacuarea condensatului şi a agentului de răcire e necesară o pompă; de aceea, ele sînt folosite numai cînd condifiile specifice locale nu permit instalarea unui condensator cu nivel înalt.
Condensatorul cu nivel înalt e aşezat astfel, încît conducta de evacuare a condensatului şi a apei de răcire să poată fi utilizată ca zăvor hidraulic, iar evacuarea lor sa se poată face prin cădere liberă (fără pompă) (v. fig. V/).
E un condensator prin amestec, umed, în general cu contracurent, cu talere (segmentate sau inelare). Conducta de evacuare a amestecului condensat-apă de răcire, al cărei capăt inferior pătrunde în canalul de evacuare, are lungime suficientă (în funcfiune de mărimea vidului din condensator), astfel încît coloana de lichid din conductă să constituie un zăvor hidraulic eficace. Gazele necondensate, colectate în partea superioară a corpului condensatorului, trec printr-un separator de picături, fiind apoi aspirate de o pompă de vid; picăturile refinute în separator sînt evacuate de asemenea prin cădere liberă, printr-un alt zăvor hidraulic.
Deoarece, în serviciu, nu sînt necesare pompe pentru evacuarea condensatului şi a agentului termic utilizat, consumul de energie e mic, în special dacă se dispune de apă de răcire la o presiune suficient de înaltă, astfel încît să nu necesite o pompă de circulafie penfru alimentarea condensatorului.
Condensatoarele cu nivel înalt se utilizează în special în industria chimică, la ultimele trepte aie instalaţiilor de vaporizare cu trepte multiple. Sin. (impropriu) Condensator barometric.
Condensator barometric. Termen impropriu pentru Condensator cu nivel înalt.
Condensator de suprafafă: Condensator la care transferul de căldură de la vaporii de condensare la agentul
VI. Schema condensatorului cu nivel înali.
1)	corpul condensatorului;
2)	talere; 3) conducta de evacuare din corpul central; 4) racord pentru introducerea vaporilor; 5) racord pentru introducerea apei de răcire; 6) feavă pentru evacuarea aerului; 7) separator de picături; 8) conducta de evacuare din separatorul de picături; 9) racord pentru evacuarea
gazelor necondensabile.
de răcire se face indirect, prin suprafefe de separafie cari separă cei doi agenfi termici. în general, suprafafa de separafie e constituită din fevi metalice şi rareori din plăci, iar ca agent de răcire se foloseşte de obicei apă, şi rareori aer. Vaporii circulă de obicei prin spafiul iniertubular, iar agentul de răcire circulă prin fevi,
Condensatorul cu răcire cu apă e constituit din următoarele elemente: corpul metalic, de obicei cilindric sau oval, la extremitatea căruia sînt montate capacele cari constituie camerele de apă (v. fig. VII). în corpul condensatorului sînt fasciculele de
VII. Schema unui condensator de suprafafă cu curent descendent, cu două căi de apă, folosit la turbine cu abur.
1) corpul condensatorului; 2) camera de intrare a apei de răcire; 5) camera de întoarcere a apei de răcire; 4) camera de ieşire a apei dfe ră-eire; 5) fevi de răcire; 6) placă tubulară; 7) racord de intrare a aburului; 8) colector de condensat; 9) racord de evacuare a gazelor necondensabile; 10) răcitor de aer; li) perete despărţitor între fevile de condensare a aburului şi fevile de răcire a aerului; 12) racord de intrare a apel de răcire; 13) racord de ieşire a apei de răcire; 14) spafiul de abur al condensatorului.
fevi de răcire (în general de alamă), fixate la capete în cîte o placă tubulară; fevile sînt solidarizate cu plăcile tubulare prin mandrinare, prin sudare, sau prin intermediul unor pres-garnituri cari permit dilatafia liberă a fevilor. Distribufia fevilor în secfiunea transversală a condensatorului depinde de tipul construcfiei. Introducerea aburului de condensat se face pe la partea superioară, racordul respectiv fiind legat — direct sau indirect — la conducta sau la instalafia de la care condensatorul primeşte vaporii. La condensatoarele de turbină, această legătură se face prin intermediul unor presgarnituri sau al unor compensatoare, cari permit dilatafia liberă atît a turbinei, cît şi a condensatorului. La partea inferioară, condensatorul are un colector de condensat, de unde condensatul e aspirat cu ajutorul unei pompe. Pentru reducerea energiei consumate la evacuarea gazelor necondensabile, în corpul condensatorului se găsesc răcitoare de aer formate din fascicule de fevi (ocupînd o suprafafă de 5—10% din suprafafa totală a condensatorului) cari, răcind aerul de evacuare, îi reduc volumul specific, micşorînd astfel energia consumată pentru aspirarea şi evacuarea lui.
La condensatoarele cu debit de apă relativ redus, penfru menfinerea vitesei de trecere a apei prin fevi la valoarea de circa 2,5 m/s, se folosesc mai multe căi de apă, prin dispunerea unor şicane în camerele de apă. La condensatoarele cu debite mari de apă de răcire e suficientă o singură cale de apă, cele două racorduri (de intrare şi de ieşire a apei), fiind la capetele opuse ale condensatorului. Condensatoarele cele mai răspîndite sînt cele cu două căi de apă.
Modul de funefionare al condensatorului de suprafafă e următorul: aburul de condensat pătrunde în condensator pe la partea superioară şi, venind în contact cu perefii reci ai fevilor de apă, se condensează, cedînd căldura de condensare, prin supra-fafa fevilor, apei de răcire. Apa de răcire din fevi îşi schimbă sensul de circulafie (la condensatoarele cu mai multe căi de apă), preia căldura cedată de vapori şi iese din condensator cu o temperatură care e cu cîteva grade mai înaltă decît cea
Condensator
176
Condensator
pe care a avut-o la intrarea în instalafie. în spafiul de abur, odată cu aburul intră şî gazele necondensabile (în cea mai mare parte aer); aerul pătrunde în interiorul condensatorului şî prin neetanşeităfile instaiafiei. Amestecul de vapori şi gaze necondensabile e dirijat prin spafiul intertubular spre racordurile de aspirafie a aerului; trecînd prin fevile de răcire, vaporii se condensează, separ.ndu-se astfel de restul gazelor cari, după ce trec prin răcitorul de aer, sînt aspirate de pompa de vid.
Numărul şi dimensiunile fevilor condensatoarelor de suprafafă se aleg în funcfiune de suprafafa de răcire necesară, care, la unele condensatoare utilizate în industria energetică, poate să depăşească 10 000 m2. Numărul de căi în spafiul de apă se alege astfel, încît vitesa apei în fevi să fie de 2,5—4 m/s. Datorită rezistenfei aburului la deplasarea prin fasciculele de fevi, în spafiul de abur se produce o cădere de presiune de circa 50—100 kg/m2. Pentru reducerea consumului de apă de răcire aceasta trebuie să părăsească condensatorul cu o temperatură cît mai înaltă, însă cu 1—5° sub temperatura vaporilor la intrarea în condensator.
Consumul specific de apă — respectiv energia consumată pentru acfionarea pompelor de circulafie — creşte cu cît vidul în condensator e mai înaintat şi cu cît temperatura apei de răcire e mai înaltă (în condifii normale, 50—60 kg apă/kg abur; în condifii favorabile, la peste 100 kg apă/kg abur). Cantitatea de gaze necondensabile, respectiv energia consumată de pompa de vid, depinde de confinutul de gaze în vaporii introduşi în condensator şi de gradul de etanşeitate al instaiafiei; în general, cantitatea de gaze care trebuie evacuată dintr-un condensator se determină cu formule empirice.
Eficacitatea condensatoarelor şi condifiile de funcfionare a lor se apreciază după sarcina termică specifică a acestora, care reprezintă cantitatea de vapori condensafi pe oră şi pe metru pătrat de suprafafă de răcire.
Deşi condensatoarele de suprafafă sînt mai costisitoare, mai complicate şi ocupă loc mai mult decît condensatoarele prin amestec, iar consumul de apă de răcire şi de energie pentru acfionarea pompelor e mai mare decît la acestea, totuşi ele sînt mult răspîndite atît în industria chimică, alimentară, etc., cît şi, mai ales, în industria energetică, deoarece permit recuperarea integrală a condensatului, în stare pură şi aproape complet liberă de gaze în solufie, dînd şî posibilitatea de a obfine un vid foarte înaintat (circa 95%).
Condensatorul cu răcire cu aer are, în general, suprafafa de răcire constituită din févi nervurate la exterior, aerul de răcire circulînd prin spafiul intertubular, iar vaporii de condensare, în interiorul fevilor; pentru activarea circulafiei aerului, condensatoarele sînt echipate cu ventilatoare. Fafă de condensatoarele răcite cu apă, condensatoarele cu aer prezintă următoarele dezavantaje: suprafafă de răcire mai mare (datorită coeficienfilor mici de transmitere a căldurii) şi deci gabarit mai mare şi amplasament mai dificil, praf de cost mare, etanşare dificilă, consum mare de energie pentru acfionarea ventilatoarelor.
•Condensatoarele răcite cu aer au un domeniu de utilizare foarte restrîns, fiind folosite în industria energetică numai în regiunile lipsite de apă de răcire, în instalafiile mobile (centrala electrice mobile) şi în transport (pe unele locomotive cu abur).
Condensator de suprafafă pentru turbine cu abur: Condensator de suprafafă folosit în instalafiile energetice pentru condensarea aburului evacuat din turbinele cu abur. Condifiile pe cari trebuie să le îndeplinească în instalafie aceste condénsa-toare sînt următoarele: posibilitatea de condensare a unor debite de abur mari (pînă ia cîteva sute de tone pe ora); posibilitatea de obfinere şi menfinere a unui vid cît mai înaintat (instalafiile moderne de turbine cu abur funcfionează în general cu o presiune la condensator de circa 0,05 ata); reducerea la minimum
a căderii de presiune în spafiul de abur (pentru a nu micşora randamentul termic şi pentru a nu mări consumul de energie al pompelor de vid); reducerea la minimum a subrăcirii condensatului (penfru a nu micşora randamentul instaiafiei), a debitului de apă de răcire (cars totuşi atinge zeci de mii de metri cubi pe oră), şi a puterii necesare penfru acfionarea pompelor de circulafie, de condensafie şi de vid, etc.
Cantitatea de aer de evacuat pe oră din condensatorul unei furbine cu abur se determină cu formule empirice, de exemplu:
—^ab Daer max ~2
unde Daer max (kg/h) e debitul maxim de aer care trebuie aspirat; Dab (t/h) e debitul de abur care trebuie condensat.
După modul de distribuire a fevilor de răcire şi după sensul de circulafie al aburului, condensatoarele de suprafafă folosite la turbine pot fi cu curent de abur descendent (lateral sau central), sau cu curent de abur ascendent.
La condensatorul cu curent de abur de s-cendent (v. fig' Vii), aburul pătrunde în fasciculul de fevi de răcire pe la partea superioară, iar aerul e aspirat pe la partea inferioară a corpului. Datorită numărului mare de fevi, se provoacă o rezistenfă hidraulică mare în spafiul de abur, de unde rezultă o cădere de presiune mare, care poate fi de peste 100 mm col. apă, ceea ce conduce la micşorarea randamentului instaiafiei şi la creşterea consumului de energie al pompei de vid. Datorită repartifiei neuniforme a aburului în spafiul inter-fubular, cum şi acoperirii fevilor inferioare cu o peliculă relativ groasă de condensat, sarcina termică a acestui tip de condensator e mică (20—30 kg/m2 h), provocînd totodată şî o subrăcire importantă a condensatului. Aburul care intră în condensator cu vitesă relativ mare izbeşte în fevile plasate la partea superioară a fasciculului, provocînd erodarea acestora (datorită picăturilor de apă din abur). Prezentînd aceste dezavantaje, condensatoarele cu curent de abur descendent sînt folosite rar, numai la instalafiile de putere mică şi medie.
La condensatorul cu curent de abur lateral, fevile de răcire sînt grupate în două fascicule simetrice, lăsînd liberă zona centrală a condensatorului; colectoarele de aspirafie a aerului sînt plasate lateral (v. fig. VIII a). Aburul introdus pe la partea superioară a corpului frece prin zona centrală şi se/amifică, străbătînd
VIU. Scheme de condensatoare de suprafafă folosite Ia turbine cu abur. a) cu curent lateral de abur; b) cu curent central; c) cu curent ascendent; 1) corpul condensatorului; 2) fevi de răcire; 3) racord de intrare a aburului; 4) zonă centrală; 5) perefi deflectori; 6) racord de ieşire a gazelor necondensabile.
fasciculele de fevi în sens lateral, spre colectoarele de aspirafie a aerului.
Traiectul aburului prin spafiul intertubular e scurt, astfel încît rezistenfa la curgerea aburului, respectiv căderea de presiune, sînt relativ mici (în general sub 50 mm col. apă). Accesul direct al aburului în partea inferioară a condensatorului împiedică subrăcirea condensatului, deoarece condensatul care se scurge din ultimele şiruri de fevi spre colectorul de condensat trece printr-un curent de abur. Sensul de curgere al aburului fiind
Condensator
177
Condensator
perpendicular pe sensul de curgere al condensatului, pelicula de condensat depusă pe fevile de răcire e subţire, ceea ce permite mărirea sarcinii termice a condensatorului (atingînd 50*“60 kg/m2 h). Aburul fiind dirijat inifial în spafiul liber din zona centrală, coroziunea fevilor e redusă. Avantajele acestui condensator consistă în: mărirea randamentului instalafiei; reducerea consumului da energie al pompei de vid (datorită micşorării căderii de presiune în spafiul intertubular); suprafaţa de răcire mai mică decît la alte tipuri de condensatoare (de ex. la condensatoarele cu curent descendent). Deşi, la suprafafă egală, condensatoarele cu curent de abur lateral ocupă loc mai muJt şi sînt mai costisitoare decît condensatoarele cu curent descendent, totuşi, datorită sarcinii termice mari (pentru acelaşi debit de abur condensat) şi celorlalte avantaje, aceste condensatoare sînt mult mai răspîndite decît ultimele, în instalafiile de puteri mari şi foarte mari.
La condensatorul cu curent de abur central, fevi le sînt montate concentric în corpul cilindric, lăsînd un spafiu liber, atît central, cît şi între fevi şi corpul condensatorului (v. fig. VIII b). Aburul introdus se repartizează în jurul fevilor (între acestea şi corpul condensatorului) străbătînd apoi spafiul intertubular, în direcfie radială, spre zona centrală, care constituie colectorul de aer. Traiectul aburului în spafiul intertubular e relativ scurt, astfel încît rezistenfa hidraulică, respectiv căderea de presiune, sînt mici (sub 50 mm col. apă). Secfiunea liberă de trecere a aburului printre fevi e descrescătoare de la periferie spre centru, ceea ce corespunde micşorării volumului aburului care se condensează pe măsura apropierii de centrul condensatorului; din această cauză, vitesa aburului printre fevi rămîne destul de mare chiar în zona centrală, ceea ce influenfează favorabil valoarea coeficientului de transmitere a căldurii. Accesul direct al aburului în partea inferioară a acestui condensator împiedică subrăcirea condensatului. Datorită sensului de curgere a aburului printre fevi, pelicula de condensat pe fevile inferioare e subfire, ceea: ce permite mărirea sarcinii termice a condensatorului (în genaral, pînă la 50—60 kg/m2 h). Aburul fiind dirijat în spafiul iiber dintre fevi şi corpul condensatorului, eroziunea fevilor de către picăturile de apă existente în abur nu e practic posibilă. Condensatorul cu curent central prezintă în general aceleaşi avantaje ca şi condensatorul cu curent lateral, construcţia acestuia fiind însă mai compactă decît a ultimului; sînt utilizate, în special, în instalafiile moderne de turbine cu abur de puteri mari şi foarte mari.
La condensatorul cu curent de abur ascendent, fevile de răcire sînt grupate în două fascicule simetrice, lăsînd liberă o zonă centrală; această zonă e despărfită de fasciculele de fevi prin perefi deflectori de tablă de ofsl, cari dirijează aburul spre partea inferioară a corpului. Colectoarele de aer sînt aşezate lateral, deasupra fiecărui fascicul de fevi (v. fig. VIII c).
Aburul introdus străbate zona centrală, ramificîndu-se apoi în doi curenfi cari, trecînd prin fasciculele de fevi, se ridică spre racordurile de aspirafie a aerului. Deplasarea în contra-curent a aburului şi a condensatului asigură încălzirea maximă posibilă a condensatului. Pentru a realiza o secfiune centrală de trecere cu lăfime mai mare, corpul condensatorului are de obicei o formă eliptică, cu axa mare orizonlală. Eroziunea fevilor de răcire prin şocurile produse de particulele de apă existente în abur nu e posibilă deoarece, la schimbarea direcfiei curentului de abur, particulele de apă sînt aruncate în partea inferioară a condensatorului, aburul intrînd în fasciculul de fevi aproape complet lipsit de umiditate.
-	La aceste condensatoare, subrăcirea condensatului e inexistenta, deoarece acesta, în drumul său, e încălzit de curentul de abur pe care-l străbate. Principiile constructive ale condensatoarelor cu curent ascendent de abur implică însă atît creşterea dimensiunilor acestora, cît şi mărirea rezistenfei hidraulice
în spafiul de abur (datorită drumului lung parcurs de abur şi schimbării de direcfie cu circa 180°); din cauza acestor dezavantaja, acest tip de condensator e rar folosit, fiind în general înlocuit cu condensatoarele cu curenf central sau cu curent lateral de abur.
Condensator cu evaporare: Condensator de suprafafă, tubuIar, în care condensarea vaporilor se produce în interiorul fevilor, iar răcirea se face prin evaporarea apei cu care sînt stropite fevile la exterior, cum şi prin curentul de aer care circulă printre fevi. Instalafia de condensare prin evaporare cuprinde în ganeral următoarele elemente (v.fig./X): suprafafa de răcire, constituită dintr-un fascicul de fevi legate între ele prin două camere, una de admisiune a aburului şi cealaltă de colectare a condensafului şi a gazelor necondensabile; basinul colector, situat dedesubtul condensatorului, de unde apa de răcire e aspirată cu ajutorul unei pompe de circulafie şi e dirijată spre un dispozitiv de stropire montat deasupra fasciculului de fevi. Apa de răcire, căzînd sub formă de ploaie pe fevi, preia căldura de condensare, revenind apoi prin cădere liberă în basin. Apa e răcită de aerul care circulă printre fevile condensaforului (ca la turnurile de răcire). Circulafia aerului, care serveşte atît ia răcirea apei, cît şi la îndepărtarea vaporilor formaţi pa suprafafa exterioară a condensatorului, poate fi naturală sau forfată (cu ajutorul ventilatoarelor). După tipul condensatorului, condensatul şi gazele necondensabile pot fi evacuate fie în comun, fie separat.
Datorită valorilor mici ale coeficienţilor de transmitere a căldurii la aceste condensatoare, suprafefele de răcire sînt foarte mari, iar condensatoarele trebuie aşezate în aer liber, ceea ce reclamă conducte lungi de abur şi de condensat, de unde rezultă o cădere mare de presiune în spafiul de abur al condensatorului şi o etanşeitate redusă; funcfionarea acestor condensatoare e influenfată în mare măsură de condifiile atmosferice, astfel încît nu se poate menfine constant un vid înaintat. Prezentînd aceste dezavantaje, condensatoarele cu evaporare sînt relativ pufin răspîndite, fiind utilizate numai la instalafiile de importanfă secundară. Sin. Condensator cu stropire.
Condensator cu stropire: Sin. Condensator cu evaporare.
Condensator înecat: Condensator de suprafafă, tubular, la care fasciculul de fevi e cufundat în agentul de răcire, vaporii circulînd prin interiorul fevilor. Pentru reducerea suprafefei de răcire se folosasc, în general, fevi nervurate la exterior. Din cauza sarcinii termice mici, a greutăfii mari şi a dificultăţilor de exploatare, aceste condensatoare sînt folosite numai în instalafiile mici din industria chimică şi din industria alimentară.
Condensator regeneratív: Condensator de suprafafă în care condensatul subrăcit, înainte de a ajunge la colectorul de condensat, trece printr-un curent de abur care-l reîncălzeşte pînă la temperatura de saturafie corespunzătoare presiunii din condensator. Condensatul reîncălzit, fiind introdus în instalafia de preîncălzire a apei de alimentare sau în căldarea de abur, contribuie la reducerea consumului de combustibil (micşorarea temperaturii condensafului cu un grad provoacă în general
IX. Schéma insiaiafiei de condensare prin evaporare.
Í) condensator; 2) basin colector; 3) pompă de circulafie; 4) feavă de stropire; 5) racord pentru introducerea vapori for; 6) racord pentru evacuarea condensatului şi a gazelor necondensabile; 7) racord pentru introducerea apei de răcire suplementare; 8) curent de aer.
12
Condensator de banda
178
Condensator electric
Pîlnii condensatoare, a) de bandă; b) de semitort.
creşterea consumului de combustibil cu 0,5%), respectiv la mărirea randamentului instaiafiei.
Din această categorie fac parte: condensatorul cu curent ascendent, condensatorul cu curent lateral sau cu curent central de abur. Condensatoarele regenerative se folosesc în instalafiile moderne de mare randament, în special în centralele termoelectrice de mare putere.
î. Condensator de bandă. Ind. text.: Pîlnie sau tub care se montează la trenurile de laminat ale maşinilor textile, la intrarea materialului fibros între cilindrele alimentatoare sau între perechile de cilindre, pentru a aduna banda de fibre lăfită prin presare la trecerea între cilindre şi a constitui astfel un mod de control al fibrelor prin mărirea forjelor de frecare între fibre (v. fig.). Astfel se obfine înaintarea corectă a fibrelor — şi laminarea se efectuează fără mărirea neuniformităfii benzii.
Condensatoarele se construiesc din bachelită, din mase plastice sau din metale neferoase uşoare.
Ele au forma de pîlnii conice, cu profil hiperbolic sau cu întoarcera la 90°, penfru ca fibrele de pe părfile laterale să fie aduse la mijloc.
2.	Condensator electric. Elf.:
Sistem de două conductoare separate printr-un mediu izolant (care poate fi şî vidul), de configurafie geometrică adecvată condifiei ca toate liniile de cîmp cari pleacă de pe unul dintre conductoare să se termine pe celălalt, cînd între ele se stabileşte o diferenfă constantă de potenfial electric, ar mediul izolant nu e încărcat electric.
Pe cele două conductoare — numite armaturile condensatorului — apar în acest caz sarcini electrice adevărate egale şi de nume contrare: q\—q şi	proporfionâle	cu	tensiu-
nea electrică aplicată. Condifia menfionată e îndeplinită riguros numai dacă unul dintre conductoare e complet înconjurat de al doilea (a cărui fafă interioară constituie armatura corespunzătoare); această condifie e îndeplinită cu suficientă aproximafie în condensatoarele reale, în cari cea mai mare distanfă dintre fefele apropiate ale armaturilor e foarte mică fafă de dimensiunile lor lineare.
Fenomenul de acumulare a sarcinilor electrice pe armaturi se numeşte încărcarea condensatorului şi are loc în urma aplicării unei tensiuni electrice la borne. Dacă această tensiune e aplicată brusc cu o valoare constantă, iar conductivitatea dielectricului condensatorului e neglijabilă, încărcarea se produce într-un interval de timp foarte scurt, în. care condensatorul absoarbe de la refeaua de alimentare un curent de regim transitoriu — curentul de încărcare — care aduce sarcinile pe armaturi, tinzînd repede către zero. în regim permanent, un condensator ideal constituie o întrerupere pentru un circuit de curent continuu. Fenomenul de neutralizare totală sau parfială a sarcinilor electrice de pe armaturi se numeşte descărcarea condensatorului şi are loc prin mijlocirea unui curent de regim transitoriu, — curentul de descărcare. Descărcarea condensatorului se poate produce printr-un circuit electric exterior, care reuneşte armaturile (descărcare bruscă) prin izolantul imperfect dintre armaturi (descărcare lentă) sau prin străpungerea dielectricului (descărcare disrupfivă).
La aplicarea unei tensiuni electrice alternative sinusoidale se stabileşte în circuitul unui condensator un regim permanent de încărcări şi descărcă/f succesive, — cîte una de fiecare perioadă, printr-un curent alternativ sinusoidal defazat cu un sfert de perioadă înaintea tensiunii. Condensatorul nu constituie deci o întrerupere pentru un circuit de curent alternativ, în care introduce o impedanfă invers proporfională cu frecvenfă.
Condensatorul electric e folosit, ca acumulator de sarcină electrică, în experienfe şi aplicafii tehnice de Electrostatică şi descărcări electrice (primele utilizări de acest fel s-au făcut cu condensatorul numit Butelie de Leyda\ cum şi ca element principal al circuitelor electrice de curent alternativ, alături de bobină şi rezistor, în special în Electronică şi în Telecomunicafii. El poate constitui un aparat electric autonom (cum sînt condensatoarele electrice industriale pentru ameliorarea factorului de putere) sau numai o piesă care intră în componenfa aparatelor electrice şi electronice.
Caracteristicile electrice principale ale condensatoarelor sînt capacitatea electrică, tensiunea de străpungere şi pierderile de putere.
Capacitatea electrică (v.) a condensatorului, definită de cîtul C — qju dintre sarcina unei armaturi şi tensiunea aplicată, depinde de configurafia geometrică a armaturilor (fiind în general proporfională cu aria acestora şi invers proporfională cu distanfa dintre ele) şi de permitivitatea dielectricului (cu care e proporfională). Pentru a realiza condensatoare de capacităfi mari cu un anumit tip de dielectric (în funcfiune de a cărui rigiditate dielectrică şi de tensiunea de lucru, distanfa d e limitată inferior) se dispun foi metalice suprapuse, paralele, separate prin straturi izolante subfiri, o armatură fiind constituită din totalitatea foilor impare legate electric la una dintre borne, iar cealaltă, din totalitatea foilor pare legate la cealaltă bornă.
Valorile curente ale capacităţilor condensatoarelor sînt, la frecvenfă joasă şi industrială, de ordinul 10~6*"10~4 F (1 ■** 100 ^iF), iar la frecvenfă înaltă, de ordinul 10“12-— 10~7 F (1— 100 000 pF). Seriile de condensatoare pentru instalaf ii electronice cuprind un număr relativ mic de valori normalizate ale capacităfi lor, cari împreună cu valorile rezultînd prin compunerea în serie sau paralel (v. sub Capacitate echivalentă 1) a cîtor două condensatoare, acoperă majoritatea necesităfilor practice. La condensatoarele fixe, toleranfa admisă pentru capacităfi (în procente din valoarea nominală) e ±2% pentru clasa 0; ±5% pentru clasa I; ±10% pentru clasa II; ±20% pentru clasa III.
Capacitatea unui condensator variază cu temperatura, cu frecvenfă şi, eventual, cu tensiunea aplicată.
Variafia cu temperatura e condifionată de variafiile cu temperatura ale dimensiunilor lineare şi ale permitivităfii. Coeficientul de temperatură corespunzător (variafia capacităfii pentru o variafie de temperatură de 1°) variază de asemenea cu temperatura, în general monoton; prin măsuri constructive şi folosind dielectrici speciali se poate realiza o variafie alternativă şi de foarte mică amplitudine a capacităfii cu temperatura (în jurul unei valori medii constante); folosind dielectrici a căror permitivitate scade cu temperatura se pot construi condensatoare cu coeficient de temperatură negativ, indicate pentru a compensa variafiile valorilor altor elemente de circuit (de ex. ale bobinelor din circuitele acordate).
Variafia cu frecvenfă e condifionată de variafia cu frecvenfă a permitivităfii dinamice a dielectricului şi se produce ca urmare a viscozităfii electrice a acestuia. Permitivitatea, respectiv capacitatea dinamică (măsurată în curent alternativ) scade la creşterea frecvenfei.
Variafia cu tensiunea, respectiv nelinearitatea caracteristicii de încărcare q~q{u) a condensatorului, se produce numai în cazul dielectricilor nelineari, cum sînt materialele feroelectrice (de ex. titanatul de bariu).
Tensiunea de străpungere Us a condensatorului depinde de rigiditatea dielectrică a izolantului (afectată de natura materialului şi de condifiile de fabricafie, de păstrare şi de folosire a condensatorului, cum sînt temperatura, presiunea, umiditatea, etc.), de grosimea izolantului şi de repartifia intensităfii cîmpului electric (a gradientului de potenfial), a cărei valoare absolută maximă e limitată de rigiditate. Dacă dielectricul e neomogen (fiind constituit din straturi de materiale diferite sau
Condensator electric
179
Condensator electric
prezentînd porozităfi cu incluziuni de gaze, aer sau umiditate), tensiunea totală aplicată se repartizează între straturi proporfional cu grosimea lor şi invers proporfional cu permitivitatea lor, astfel încît straturile cu permitivitate mică (de ex. aerul) sînt solicitate mai puternic, iar străpungerea lor parfială atrage străpungerea succesivă şi a celorlalte straturi. De aceea e necesară înlăturarea incluziunilor de aer prin impregnarea dielec-iricului solid, în vid, cu un impregnant de permitivitate cît mai apropiată de a sa. Marginile metalice ascufite produc intensităfi de cîmp foarte mari, cari pot conduce la descărcări; de aceea armaturile se fac uneori cu margini rotunjite sau răsfrînte. Pentru a evita conturnarea dielectricului, suprafafa lui trebuie să fie perfect uscată, iar căile de închidere ale curenfilor superficiali trebuie să fie lungite (de ex. prin faptul că lăfimea dielectricului depăşeşte lăfimea armaturilor).
Tensiunea de străpungere scade la creşterea temperaturii şi a umidităfii (odată cu rigiditatea) şi la creşterea frecvenfei (din cauza creşterii pierderilor de putere).
Străpungerea izolafiei unui condensator se numeşte şî clacare; ea se produce, fie în urma creşterii nepermise a tensiunii de lucru, fie în urma îmbătrînirii condensatorului, fie în urma înrăutăţirii condifiilor de exploatare (umiditate, temperatură, etc.).
Pierderile de putere în regim periodic permanent ale condensatorului, adică puterea activă P absorbită de el, se datoresc: viscozităfii electrice şi, eventual, isterezisului electric al materialului, cari determină un defazaj în urmă al polarizafiei electrice (respectiv al inducfiei electrice) fafă de cîmpul electric, producînd pierderi de polarizafie proporfionale cu frecvenfă (anulîndu-se în curent continuu) şi practic proporfionale cu tensiunea aplicată; curenfilor de conducfie reziduali cari străbat dielectricul (imperfect izolant) sau se închid prin zona superficială, de conductivitate sporită, a dielectricului (curenfi de fugă), producînd pierderi Joule proporfionale cu pătratul tensiunii aplicate (care subsistă şî în curent continuu); curenfilor de conducfie din armaturile condensatorului, cari produc pierderi Joule proporfionale cu pătratul curentului; efectului corona, care determină descărcări în aerul sau în gazul învecinat cu armaturile şi intervine numai la tensiuni de lucru foarte mari. La frecvenfe mari, prima cauză e singura importantă. Din cauza pierderilor de putere, în regim sinusoidal, curentul I absorbit de condensator e decalat înaintea tensiunii U aplicate Ia borne cu un unghi (p foarte apropiat, dar diferit de jt/2 (v. fig. I), al căruj
complement 6 = “—cp se numeşte unghi de pierderi. Din
punctul de vedere al pierderilor, calitatea condensatorului se caracterizează de obicei prin tangenta unghiului de pierderi, numită şî factor de pierderi şi egală cu cîtul dintre puterea activă şi puterea reactiva absorbite de condensator
'	P	OTcosqp
tg6=-r=iy=—^--------= cotg cp.
*	Pr UI sin cp
(Mai rar se utilizează factorul de calitate (sau de supratensiune) Q, egal cu valoarea reciprocă a factorului de pierderi (v. şî sub Calitate, factor de ~) Q= 1/tg 8 = ctg 5 = Pr/P = \g qp; sau factorul de putere cos cp, egal cu cîtul dintre puterea activă şi puterea aparentă absorbite de condensator, cos cp = P/£// = 1/Vl +Q2 = =fg ő/VT+tg2 8.)
Cum pierderile de putere se produc în principal în dielectric, factorul de pierderi caracterizează de fapt dielectricul. Acest factor variază cu temperatura, creşte cu umiditatea şi depinde,
I. Reprezentarea vectorială a curentului şi a tensiunii armonice aplicate unui condensator.
6) unghi de pierderi; 9) defazaj.
de obicei pufin, de frecvenfă. Valorile curente ale factorului de pierderi sînt foarte mici, de ordinul 10-4*— 10~2, unghiul de pierderi fiind foarte mic; de aceea, cu foarte bună aproximafie tg 8	8	& cos <p 1/Q.
Pierderile de putere produc încălzirea condensatorului şi trebuie luate în considerafie la dimensionarea lui. Pentru un condensator dat, Ia tensiune aplicată constantă, ele cresc practic proporfional cu frecvenfă.
Caracteristicile tehnologice ale condensatoarelor, cari prezintă interes în exploatare, alături de caracteristicile electrice de mai sus, sînt următoarele: tensiunile nominale (de lucru), tensiunea de încercare, viafa, condifiile climatice limită de funcţionare, pozifia de funcfionare, capacitatea specifică, energia specifică acumulată, etc. La condensatoarele electrolitice mai interesează şî curentul rezidual (de conducfiej, iar la condensatoarele industriale, puterea reactivă nominală.
Tensiunea nominală (de lucru) continuă Uc e tensiunea continuă maximă la care condensatorul poate fi folosit, în condifii normale de exploatare, un timp îndelungat fără pericol de străpungere şi e prescrisă de fabricant, avînd valori de ordinul
0,15 £/s—0,30 Us. Cîtul dintre tensiunea de străpungere şi tensiunea de lucru e coeficientul de siguranfă.
Tensiunea nominală (de lucru) alternativă Ua e valoarea efectivă a tensiunii sinusoidale care poate fi aplicată condensatorului în condifii normale de exploatare un timp îndelungat şi e limitată de încălzirea admisibilă a condensatorului. Dacă Pd e puterea maximă care poate fi disipată prin învelişul condensatorului la temperatura normală de lucru, iar Z = Cco e reactanfa condensatorului la frecvenfă de lucru / = co/2jt, tensiunea de lucru alternativă e Ua = ~^Pdl<a C tg 8 . Dacă regimul de lucru comportă o tensiune alternativă suprapusă peste una continuă, suma dintre amplitudinea primei şi valoarea celei de a doua nu trebuie să depăşească tensiunea nominală continuă UCi iar raportul lor nu trebuie să depăşească o anumită valoare sub-unitară, care scade cu frecvenfă şi depinde de tipul dielectricului.
Tensiunea de încercare e tensiunea continuă maximă ia care e supus condensatorul la proba tehnică efectuată în fabrică.
Viafa unui tip de condensator e valoarea medie statistică a duratei de funcfionare în condifii normale, pînă la străpungere, a condensatoarelor aparfinînd unui lot suficient de numeros de acel tip. Exceptînd unele tipuri (cu dielectric ceramic sau gazos), durata viefii condensatoarelor scade repede cu temperatura (de ex. un condensator cu hîrtie durează, la 90°, de 10—15 ori mai pufin decît la 70°, iar la 105°, de 1000 de ori mai pufin). Îmbătrînirea condensatoarelor e determinată în principal de alterarea chimică (umezire, acizi, etc.).
Condifiile climatice limită de funcfionare sînt temperatura maximă de lucru (condifionată de alterarea dielectricului sau de creşterea unghiului de pierderi), temperatura minimă de lucru (care intervine numai la condensatoarele cu dielectric lichid), presiunea minimă, respectiv altitudinea maximă de utilizare (care intervine ia condensatoarele cu lichid sau cu gaz), umiditatea maximă admisibilă (care impune impregnarea dielec-tricilor solizi). Pentru o climă grea (caldă şi umedă) se realizează condensatoare special protejate, de construcfie tropicalizată.
Pozifia de funcfionare interesează la condensatoarale electrolitice lichide şi semilichide şi la condensatoarele variabile, cari necesită anumite posibilităfi de manevrare.
Capacitatea specifică e cîtul dintre capacitatea condensatorului şi volumul său; ea scade cu creşterea tensiunii nominale şi creşte cu creşterea permitivităfii dielectricului.
Energia specifică e cîtul dintre energia electrică acumulată în cîmpul electric al condensatorului la tensiunea nominală
continuă (W = — CUf) şi volumul condensatorului.
ir
Ccndensafor electric
180
Condensator electric
3	L
—niiRj----------W"
x.c
L-^UUlTUlr-1 "p
r
-njînrjijirir-
\cr
De aceste ultime două caracteristici depind preful de cost al condensatorului şi dimensiunile convenabile ale montajului din care tace parte. Se urmăreşte sporirea acestor mărimi, respectiv reducerea dimensiunilor condensatorului (miniaturizare).
Comportarea condensatoare I o r în circuitele electrice din cari fac parte se studiază pe scheme echivalente.
O astfel de schemă mai completă (v. fig. II a), valabilă pentru
o	clasă destul de mare de condifii, cuprinde o rezistenfă serie r (corespunzătoare pierderilor de putere în armaturi), o induc-tivitate parazită L (a conductoarelor de legătură şi a armaturilor, care se realizează uneori
din două benzi metalice izolate	—njTJTJlTiruiiL--
între ele şi înfăşurate în spirală),	0
O	rezistenfă paralel (corespun- II. Schema echivalentă a unui con-zătoare pierderilor de putere	densator,
ín izolcfie) şi capacitatea C a	a)	completă;	b)	serie	la	frecvente
armaturilor. De prezenfa induc-	joase;	c)	paralel	la	frecvente	joase,
tivităfii L trebuie să se fină seamă
la vitese de variafie mari ale stărilor, respectiv la frecvenfe înalte. La frecvenfe înalte se mai iau în considerafie ş) capa-cităfile parazite C' şi C" ale armaturilor fafă de pămînt (masă).
Regimul permanent sinusoidal se studiază în aplicafii cu scheme echivalente mai simple, serie (v. fig II b) sau paralel (v. fig. II c), valabile pentru o bandă de frecvenfe în jurul unei frecvenfe centrale / = cd/2jt pentru care s-a stabilit echi-valenfa, între ale căror elemente există relafiile
R = (1 + 0)2 C2 >WCf r; Cp = CJ{ 1 + a)2Cf>2);
r=*/( 1 +co 2C2*2). cs = ( 1 +<o*CţR*)/(o*CpR*,
rezistenfele echivalente de pierderi serie r, respectiv paralel R, fiind legate de capacităfile echivalenta serie C4, respectiv paralel Cp, şi de factorul de pierderi tg b, prin relafiile
,gö=rC‘ÍO=/d^1-
Cum acest factor de pierderi e mult inf*rior unităfii (rezistanfa serie fiind foarte mică, iar rezistenfa paralel foarta mare fafă de reactanfele capacitive 1/coCs sau 1/coCyţ, relafiile de mai sus au forma aproximativă/
Cp*Cs*>C; Rr~1/co2C2,
cu
ra?tgő/Cco; i£»1/Ccotgő.
Impedanfa şi admitanfa condensatorului sînt (în complex):
Într-o primă aproximafie se pot neglija complet pierderile (r«s0; R*&<x>) şi condensatorul (ideal) prezintă o impedanfă pur reactivă invers proporfională cu frecvenfă (reactanfă X~ — 1/coC negativă), respectiv o admitanfa proporfională cu frecvenfă (susceptanfa £= — coC negativă)
Yt~-jB = jioC.
La frecvenfe foarte înalte, condensatorul ideal prezintă* un scurt-circuit. Practic, la frecvenfe înalte, inductivitataa parazită poate modifica complet modul de lucru al condensatorului real, care la frecvenfe cari depăşesc o anumită frecvenfă critică /o se comportă inductiv, ca o bobină de şoc. De aceea condensatoarele pentru frecvenfe foarte înalte necesită precaufii con-
structive speciale, în vederea măririi frecvenfei critice peste banda de frecvenfe de lucru.
Regimul transitoriu de încărcare şi descărcare într-un circuit de inductivitate L şi rezistenfă R (suficient de mică pentru a considera infinită rezistenfa de izolaţie) poate fi aperiodic, ape-riodic critic sau oscilant amortisat, după cum coeficientul de amortisare a = i?/2 L e mai mare, egal sau mai mic decîf pulsafia oscilafiilor proprii ideale ©o—1 /"SiLC (v. sub Descărcare electrică 2). Dacă inductivitatea circuitului exterior e neglijabilă, curentul şi tensiunea de regim liber au expresiile expo-nenfiale
__ t t T	RC	_ ŢŢ	fC
ie-he ; ue-Uoe
mărimea x = RC fiind constanta de timp a circuitului, iar Iq şi Uq, valorile inifiale ale acestor mărimi, egale cu diferenfele, la £ = 0, dintre valorile de fapt ale acestor mărimi şi cele de regim permanent. Dacă un condensator încărcai e deconectat, el se descarcă lent pe rezistenfa de	izolafie, timpul	de	descărcare (apreciat pînă la scăderea	la	5% a tensiunii) fiind	egal
cu 3 t şi variază de la cîteva secunde (pentru condensatoare cu curent mare de pierderi, cum sînt cele electrolitice) pînă la cîteva zeci de minute (pentru condensatoare cu izolafie de calitata). La scoaterea de sub tensiune a instalafiilor electrice, condensatoarele pot deci rămîne	încărcate suficient	de	mult
pentru a produce accidente în exploatare, dacă nu se iau măsuri de precaufie (scurt-circuitarea bornelor înainte de manipulare, sau comutarea pe rezistenfe de descărcare la scoaterea de sub tensiune). De asemenea, pentru limitarea curenfilor liberi de descărcare şi încărcare şi pentru realizarea unor regimuri ape-riodice (cari nu produc supratensiuni) se introduc, în circuitele de alimentare ala condensatoarelor de capacităfi şi puteri mari, rezistenfa suplementare de amortisare.
Clasificarea condensatoarelor electrice se poate faca după forma armaturilor, după natura dielectricului, după posibilitatea de variere a capacităfii, după utilizare, etc.
După forma armaturilor, se deosebesc:
Condensatorul plan, cu armaturi plane paralale, a cărui capacitate e C = e A/k d, numai dacă distanfa d dintre armaturile de arie A e foarte mică fafă de dimensiunile lineare ale acestora, pentru a putea neglija neuniformitatea cîmpului electric la marginile armaturilor (efectul de margine). Majoritatea condensatoarelor utilizate în practică au armaturile paralele şi suficient de apropiate pentru ca, oricare ar fi forma lor, expresia de mai sus a capacităfii să fie valabilă. în această expresie %, e factorul de rafionalizare egal cu 1 (sisteme rafionalizate de unităfi) sau cu An (sisteme nerafionalizatede unităfi), iar 8 e per-mitivitatea dielectricului presupus omogen.
Condensatorul cilindric, cu armaturi cilindrice coaxiale de raze a\ şi a-2>a\ şi lungime l, a cărui capacitate e
C=-
2	Jt 8 l
x In (a2fai)
Condensatorul sferic, cu armaturi sferice concentrice de raze a\ şi cl2 > a\, a cărui capacitate e
C =
4	Jt 8 (X\(X2
%{a2 — ai)
După natura dielectricului, se deo- ///, Condensa-Sebesc:	tor	cu vid (sau
Condensatorul cu vid, care e un condensator cu gaz com-cilindric aşezat într-un vas etanş de sticlă în care primat), s-a făcut vid înaintat (ca în tuburile electronice); rigiditatea dielectrică foarte mare şi pierderile practic nule îl fac indicat pentru înaltă tensiune (pînă la circa 50 kV) şi înaltă frecvenfă; e foarte mult folosit în radioemifătoarele de con-strucfie recentă şi de mare putere (v. fig. III).
Condensator electric
181
Condensator electric
Condensatorul cu gaz comprimat (de obicei azot, la circa 20 at) sau rarefiat se construieşte şi se foloseşte similar cu tipul precedent. Tensiunea de lucru e de 3*-5 ori mai mare decît la presiunea atmosferică.
Tensiunea de străpungere a unui condensator cu gaz comprimat sau rarefiat depinde de presiunea gazului şi prezintă un minim la presiuni de ordinul celei atmosferice (v. fig. /V).
Condensatorul cu aer, care consistă din două plăci plane, din doi cilindri coaxiali sau din două şiruri de plăci plane,
IV. Variafia tensiunii de străpungere în funcfiune de presiune, la condensatoarele cu gaz comprimat sau rarefiat.
V. Condensator cu aer.
legate fiecare şir în paralel şi dispuse alternativ (v. fig. V). Are capacitate specifică mică şi tensiune de străpungere relativ mică şi afectată de umiditatea ambiantă, de praf, etc. Unghiul de pierderi e bun, iar valoarea capacităfii e destul de constantă. Se construiesc condensatoare fixe etalon şi condensatoare variabila, cu valori între 10~12 şi 10-8 F.
Condensatorul cu ulei (v. fig. VI), care are capacitate specifică mai mare (permitivitatea dielectrică relativă a uleiului fiind 2,2), şi tensiune de străpungere mare. E folosit în special în instalafii energetice, la tensiuni de lucru pînă Ia 100 kV, şi e ieftin şi de durată lungă.
Condensatorul cu hîrtie impregnată (v. fig. Vil), care are ca armaturi foife metalice foarte subfiri, iar ca dielectric, o foifă de hîrtie specială, foarte subfire, impregnată cu ulei mineral sau cu alte substanfe uleioasa (de ex. Sovol). Armaturile sînt, fia foife de aluminiu obfinute prin laminare, cu grosimea de ordinul a 10 fx, fie depuneri metalice obfinute prin pulverizare catodică sau prin sublimare în vid, cu grosimi de ordinul a 0,1 |x. Condensatoarele cu armaturi de depuneri metalice se numesc condensatoare cu hîrtie meta-
VI. Condensator cu ulei.
Hîrtia de condensatoare se confecfionează pe bază de sulfat-celuloză şi are grosimea de ordinul a 10 \x. Permitivitatea dielectrică relativă e de 5,5*-6, iar tensiunea de străpungere e de cel pufin 300 V şi scade cu timpul; pentru a obfine tensiuni de străpungere mai mari se suprapun mai multe foife d8 hîrtie, aderînd perfect între ele. Benzile formate din cele două straturi metalice şi cel de hîrtie se înfăşoară în rulouri, se usucă în vid, se impregnează, se închid în cutiufe metalice sau dielec-trice şi ansamblul se etanşează. Condensatorul cu hîrtie are capacitate specifică foarte mare — şi deci cost redus; se construieşte cu toleranfe de capacitate de ± 10% sau ± 20% şi se foloseşte în joasă frecvenfă.
Condensatorul cu dielectric de mase termoplastice, care tinde să înlocuiască condensatorul cu hîrtie. Dielectricul poate fi polistirol (cu unghi de pierderi mai mic decît al hîrtiei) sau plasticon (cu tensiunea de străpungere mai mare decît a hîrtiei). Capacitatea specifică e mai mare decît în cazul hîrtiei; se obfin condensatoare cu toleranfa de capacitate ± 1%, ±2%, ± 5% şi ± 10%.
Condensatorul cu mică, care are dielectricul constituit din foife naturale de mică, iar armaturile, din foife de aliaj de staniu cu plumb sau cupru, sau din depuneri de argint obfinute prin sublimare în vid (v. fig. VIII). Ansamblul se protejează contra umidităfii prin închidere într-o capsulă umplută cu parafină. Calită-file principale sînt: unghiul de pierderi mic, capacitate specifică mare, tensiunea de străpungere înaltă. Se folosesc condensatoare cu mică fixe şi ajustabile, în joasă şi în înaltă frecvenfă, în montaje radiotehnice.
Condensatorul ceramic (v. fig. IX), constituit dintr-un disc sau un cilindru de material ceramic (dielectricul), pe supra-
VIII. Condensatoare cu mică.
VII. Condensatoare cu hîrtie impregnată (desfăcute), a) plat; b) cilindric; I) hîrtie impregnată; 2) foifă metalică,
lizafă şi sînt de clasă superioară; în plus, ele se regenerează automat în caz de străpungere, deoarece curentul de descărcare volatilizează pătura subfire de metal în punctul unde s-a produs străpungerea, împiedicînd astfel scurt-circuitarea armaturilor.
IX. Condensatoare ceramice, a) pilulă; b) tubular; c) disc; d) trimer ceramic; Í) material ceramic; 2) strat metalic (cu grosimea desenată exagerat); Jac protector; 4) borne; 5) şurub solidar cu discul ceramic superior şi prin a cărui rotire se variază capacitatea; 6) jumătate metalizată pe discul superior.
fefele căruia se depun pelicule metalice (armaturile). Alegerea adecvată a dielectricului (de ex. cu materiale feroelectrice) face
Condensator electric
182
Condensator electric
posibilă construirea de condensatoare de capacitate specifică foarte mare, condensatoare penfru frecvenfe foarte înalte, condensatoare cu coeficient de temperatură negativ, etc. Pierderile sînt foarte mici: tg 8 e de ordinul 10~4. S-au realizat condensatoare analoge (varicap), al căror dielectric e un cristal a cărui permitivitate dielectrică depinde de intensitatea unui cîmp electric constant, aplicat transversal; se obfine un condensator variabil fără piese mobile şi cu o capacitate specifică foarte mare.
Condensatorul electrolitic sau electrochimic, care e un condensator polarizat a cărui armatură, conectată la un potenfial pozitiv (anodul), e o foaie de aluminiu, a cărui armatură, conectată la un potenfial negativ (catodul), e constituită dintr-un electrolit (de ex. glicerină cu acid boric şi solufie de amoniac) care umple un vas de aluminiu (v. fig. X a) şi în care e scufundat anodul, şi al cărui di- ^ electric e un strat molecular de oxid de aluminiu creat pe cale electrolitică la suprafafa anodului. Condensatorul electrolitic poate fi umed, semiuscat sau uscat.—Condensatorul umed are electrolitul lichid, pozifia de lucru verticală, iar vasul are la partea superioară găuri prin cari ies gazele cari se formează în condensator; curentul de conducfie prin dielectric e mare în momentu I conectării (v. fig. X b), ceea ce face ca acest condensator să constituie el însuşi o sarcină pentru sursa de alimentare a unui receptor, înainte ca tuburile electronice să se fi încălzit, pro-tejînd astfel redresorul contra supratensiunilor. — Condensatorul semiuscat are ca electrolit o pastă. — Condensatorul uscat are ca electrolit o pastă impregnată într-o fîşie de hîrtie absorbantă montată peste anod; condensatorul electrolitic uscat se prezintă de asemenea sub formă de straturi alternative, ca şi cel cu hîrtie. Condensatorul electrolitic se regenerează automat în caz de străpungere, anodul oxidîndu-se din nou. Grosimea foarte mică a dielectricului face posibilă realizarea unor capacităfi de zeci pînă la mii de microfarazi sub volum mic. Tensiunea de lucru depinde de grosimea stratului de oxid; ea variază de la 10 •••30 Via capacităfi mari, şi pînă la 500*-1000V la capacităfi mici. Condensatoarele electrolitice se folosesc în special Ia filtrarea tensiunilor redresate şi Ia acumularea sarcinii în instalafii electroterapeutice. Nerespectarea polarităfii, aplicarea unei tensiuni alternative pure sau supratensionarea îndelungată distrug condensatorul. Dezavantajul condensatorului electrolitic e unghiul de pierderi mare, în special la temperaturi joase (v. fig. X c). Condensatorul electrolitic se realizează cu tole-ranfa de ordinul a ± 20% asupra capacităfii.
După posibilitatea de se deosebesc:
Condensator fix : Condensator a cărui capacitate nu poate fi modificată din exterior în cursul funcfionării.
Condensator variabil: Condensator a cărui capacitate poate fi modificată în limite largi, oricînd în timpul funcfionării. Se
variere a capacităfi ii
realizează de obicei cu varierea mecanică a capacităfii (prin varierea pozifiei relative a armaturilor) şi cu dielectric aer (v. fig. XI). în construcfia uzuală, armaturile se pot roti una fafă de alta. Armatura fixă (statorul) e formată dintr-un şir de plăci paralele, interconectate şi fixate pe un suport izolator (deoarece e pus la tensiune fafă de masă). Armatura mobilă (rotorul) e formată dintr-un şir de plăci paralele interconectate şi fixate pe un ax metalic care se poate roti; plăcile rotorului pot pătrunde astfel mai mult sau mai pufin printre cele ale statorului, aria utilă a plăcilor condensatorului fiind funcfiune de unghiul de rotire a axului. După forma plăcilor rotorului se
XL Condensator variabil..
XII.
'15° 20”C
X. Condensator electrolitic, a) vedere exterioară; b) variafia curentului de pierderi în timpul care urmează după aplicarea tensiunii la un condensator electrolitic (umed) inifial descărcat; c) variafia parametrilor unui condensator electrolitic cu temperatura; Í) variafia Iul tg 5; 2) variafia capacităfii aparente în procente fafă de valoarea maximă.
realizează diferite astfel de funcţiuni: cu variaţie lineară a capacităţii, cînd ecuafia profilului rotorului în coordonate polare e g = const.
(cerc) (v. fig. XII a); cu variaţie lineară a lungimii de undă, cînd ecuafia e q = &Vq (v. fig. XII b); cu variaţie lineară a frecvenfei, cînd ecuafia e 9
Profiluri de rotoare de con= densafoare variabile.
a)	variafie lineară a capacităfii;
b)	variafie lineară a lungimii de undă; c) variafie lineară a frecvenfei; d) variafie logaritmlcă. (Rotorul intră în stator prin rotire în sensul săgefîi.)
“VfiF
0)3
(v. fig. XII c); cu variafie logaritmică a	capacităţii	(la care
creşterea procentuală a capacităfii cu fiecare grad de creştere
JL
a unghiului de rotire e constantă),	cînd	ecuafia	e	Q — ke	2
(v. fig. Xlld). Rotorul e de obicei	neizolat (pus	la masă).	In
foarte înaltă frecvenfă, rotorul se reduce adeseori la o singură placă (condensator tip fluture, v. fig. XIII).
De asemenea, condensatorul poate fi considerat, la frecvenfe foarte înalte, ca un circuit acordat, avînd ca inductivitate inductivitatea parazită a armaturilor. Un condensator variabil cu aer, avînd două statoare identice, simetrice şi izolate între ele, cu un rotor comun, se numeşte condensator diferenţial (v.).
Condensator ajustabil: Condensator a cărui capacitate poate fi variată în limite mici pentru anumite reglaje pufin frecvente. Se foloseşte pentru ajustarea riguroasă a capâcităfilor din circuitele radioelectrice; manevrarea Iui fiind rară, are rotorul fără ax prelungit şi fără lagăre. Se execută condensatoare ajustabile cu aer sau ceramice, acestea din urmă avînd o armatură depusă pe o fafă a discului ceramic, iar drept a doua armatură, o plăcufă metalică ce poate luneca pe cealaltă fafă a discului. Condensatoarele ajustabile mici, montate în paralel cu alte condensatoare, se numesc trimmere.
XIII. Condensator tip fluture, r) rotor; 5) stator; a) axul rotorului.
Condensator de echilibrare
183
Condensator de echilibrare
După utilizare, se deosebesc: condensatoare folosite în instalafii energetice şi condensatoare folosite în instalafii de telecomunicafii.
Exemple de condensatoare folosite în instalafii energetice:
Condensatoare pentru îmbunătăjirea factorului de putere în refelele de distribufie. Se realizează sub formă de baterii monofazate sau trifazate, pentru puteri reactive între 5 şi 100 kVAR şi pentru tensiuni nominale de 220—10 000 V. Se folosesc în cazul instalaf i i lor cu transformatoare lucrînd sub sarcină mică, la încălzirea cu curenfi de înaltă frecvenfă, etc.
Condensatoarele pentru acumularea sarcinii electrice sînt condensatoare de mare capacitate, cari se încarcă într-o perioadă mai. îndelungată şi se descarcă instantaneu, furnisînd un curent foarte intens. Se folosesc în electroterapeufică (şocuri electrice), razé X, surse de lumină pentru fotografi (v. Blitzgerăt), etc. în instalafiile de încercări electrice se folosesc ansambluri de condensatoare cari se încarcă în paralel, se deconectează şi se reconectează automat în serie şi se descarcă în serie; ele furni-sează tensiuni foarte mari, pînă la ordinul 4 • 106 V — pentru probe de străpungere.
Condensatoarele penfru încălzire în înalta frecvenţă sînt constituite din plăci plane, înfre cari se aşază materialul care trebuie încălzit şi care trebuie să aibă pierderi dielectrice mari. Armaturile sînt alimentate cu puteri pînă la 150 kVA pe frecvenfe între 1 kHz şi 600 kHz.
Condensatoarele de filtraj sînt destinate separării componentei alternative dintr-un curent pulsatoriu de componenfă continuă. Se folosesc în montajele de redresare. înstalafiile de filtraj de mare putere sînt necesare în tracfiunea electrică de curent continuu (tramvaie), la microscoape electronice, la insfa-lafii de încercare, instalafii de raze X, etc. Dispozitivele de filtraj de mică putere sînt necesare în orice montaj electronic, pentru a furnisa tensiune anodică tuburilor electronice, şi utilizează de obicei condensatoare electrolitice a căror polarizare e asigurată de componenta continuă a tensiunii.
Condensatoarele de deparazitare împiedică osci laţii le de înaltă frecvenţă (produse de o maşină oarecare şi nedorite) să perturbe radiorecepţiile. Se execută curent dispozitive de deparazitare cuprinse într-o cutie metalică şi formate din condensatoare, rezistenfe, fuzibile, etc.
Condensatoarele de cuplaj pentru telecomunicaţii pe liniile de înaltă tensiune realizează un cuplaj capacitiv între instalaţia telefonică şi linia de transport, asigurînd totodată izolaţia instalaţiei telefonice faţă de înalta tensiune. Separarea e posibilă, deoarece reactanţa unui condensator la frecvenţa industrială e de mii de ori mai mare decît la frecvenţele curenţilor de telecomunicafii.
Condensatoarele pentru instalaţiile de aprindere la motoarele cu explozie sînt instalate în circuitele bobinelor de inducţie sau ale magnetourilor, în scopul producerii unor seîntei cît mai puternice.
Divizoarele de tensiune (v.) capacitive sînt realizate din condensatoare fixe în aer sau în vid, montate în serie. Se folosesc în special pentru măsurarea şi studierea tensiunilor înalte, folosind aparate de măsură curente.
Exemple de condensatoare folosite în instalafii de telecomunicafii (v. şi fig. X/V):
Condensatoare de acord: Condensatoare cari fac parte dintr-un circuit rezonant acordat. Sînt condensatoare variabile, deseori situate mai multe pe un ax, în vederea acordului simultan (monoreglaj). Au capacităfi de ordinul sutelor sau zecilor de picofarazi. în etajele de putere ale emifătoarelor şi în circuitele de acord ale antenelor de emisiune se folosesc şî condensatoare de acord din elemente fixe, variafia fină realizîn-du-se prin bobine.
Condensatoare de cuplaj: Condensatoare prin cari se realizează transferul tensiunilor alternative de la un etaj la altul într-un montaj electronic, separînd tensiunile continue aplicate pe electrozi.
+ Or -#
XIV. Folosirea condensatoarelor în montaje radiotehnice.
a)	montaj de oscilator cu tub de reactanfă pentru modulaţie de frecvenfă;
b)	montaj de etaj final; 1) condensator din divizorul de tensiune RC al tubu-lui de reactanfă; 2) condensator de separare a înaltei tensiuni; 3) condensator de decuplaj al negativării automate; A) condensator de decuplaj al ecranului; 5) condensator de decuplaj al sursei; 6) condensator de cuplaj; 7) condensator de acord; 8) trimer; 9) condensator de neutrodinare; 10) condensatoare de filtraj al încălzirii filamentelor; 11) condensator de deteefie; 12) condensator de acord al antenei; 13) instrument de măsură.
Condensatoare de reacţiune: Condensatoare cari realizează un cuplaj între circuitul de ieşire şi circuitul de intrare ăle aceluiaşi etaj; sînt, în general, condensatoare variabile sau cel pufin ajustabile.
Condensatoare de neutrodinare: Condensatoare cari realizează un cuplaj urmărind compensarea altor cuplaje nedorite, care ar putea conduce la autooscilafii ale etajului respectiv.
Condensatoare de de-cuplaj :	Condensatoare
cari sînt montate în general la bornele unei rezistenfe, spre a o scurtcircuita penfru curentul alternativ. Se decuplează ecranele pentodelor, rezistentele de negativare automată din circuitul catodic, bateriile anodice.
Condensatorul de deteefie e de asemenea un condensator de decuplare. —
Simbolurile grafice folosite pentru condensatoare în schemele electrice sînt date în fig. XV. î. ~ de echilibrare.
7T
h
XV. Simboluri pentru condensatoare, a) condensator fix; b) condensator variabil; c) condensator ajustabil; d) condensator variabil cu rotorul la masă; e), f) condensatoare diferenfiale; g), h) condensatoare electrolitice; i) condensator cu vid; /) condensator cu gaz.
Telc.: Condensator electric, folosit
pentru operâfiile de reducere a dezechilibrelor de capacitate
Condensator diíerenfia!
184
Condensor
la cablurile de telecomunicafii. Condensatoarele de echilibrare au formă cilindrică şi sînt lungi, pentru a putea fi introduse în număr mare în cutia de joncţiune, în lungul cablului, Se fabrică în sortimente mari, de capacităfi cari variază din 5 în 5, sau djn 10 în 10 pF. Sin. Condensator de simetrizare.
î. ~ dîferen|ial. Telc.: Condensator electric variabil, cu aer, avînd statorul consfiiuif din două armaturi identice, aşezate simetric şi izolate între ele, şi dintr-un rotor care poate ocupa diferite pozifii în raport cu cele două armaturi fixe. Capacită-	/[
file electrice ale rotorului, în raport cu fie-	k"c
care dintre cele două armaturi fixe, variază	_—
în sens invers una fată de alta (v. fig. /).	b
în telecomunicafii se consideră condensatoare diferenfiale şî sisteme cu mai multe armaturi fixe, cari intervin în dispozitivele de comutare fară contacte galvanice, folosite la regulatoarele automata de nivel, în legătură cu:	divizoare	de	tensiune	capacitive,	atenuatoare	în	trepte
(v. fig. II), egalizatoare în trepte, etc.
I. Condensator diferenţial, a) şi b) plăci fixe (stator); c) placă mobilă (rotor).
II. Atenuator în trepte.
III. Condensator diferenţial cu mai multe armaturi.
1 •••7) plăci fixe (stator); r) placă mobilă (rotor).
3.	Condensator separator de aer. Ind. fexf.: Maşină auxiliară în instalafiile secfiilor de destrămare, batere şi curăfire a filaturilor de bumbac, care cuprinde: conducte pentru transportul pneumatic al masei fibroase de bumbac, o tobă-sită şi un ventilator. Condensatorul separator de aer elimină aerul din masa fibroasă, şi odată cu el praful, şi-l condensează dîndu-i o formă necesară prelucrării ulterioare. Prin folosirea condensatoarelor e posibilă legarea în agregat a maşinilor din aceste secfii, asigurînd astfel transportul pneumatic al bumbacului, prin maşini şi pe conducte, de la o maşină la cea următoare, pentru alimentarea ei cu material. Condensatorul propriu-zis e totdeauna unit în agregat cu un ventilator care produce, prin aspirafie, curentul de aer necesar, evacuat, după separarea bumbacului, la filtre sau pivnife de praf. Pe fiecare linie de batere din secfie sînt necesare mai multe condensatoare. Organul principal al unui condensator e toba-sită cu diametrul de 600 mm şi lăfimea de circa 1000 mm, închisă într-o cutie legată la conducta de sosire a aerului cu bumbac (v. fig. a şi b). Alte
La aceste dispozitive de comutare, formate dintr-o placă mobilă şi un număr oarecare de plăci fixe, aşezate în cerc (v. fig. III), se poate transmite întreaga tensiune aplicată la borne, dacă placa mobilă se aşază în dreptul plăcii fixe Í, sau numai o parte din aceasta tensiune, eventual corectată, dacă placa mobilă ocupă alt loc. Dacă placa mobilă e aşezată într-o pozifie intermediară (ca în fig. III), mărimea tensiunii transmise depinde de raportul în care se găsesc cele două capacităfi formate de placa mobilă şi de cele două plăci fixe corespunzătoare (în fig., plăcile 2 şi 3). Prin rotirea plăcii mobile, de la placa 1 la placa 7 (conform fig. III), se poate varia în mod continuu tensiunea de ieşire.
2.	~ efa!on. Te/c.: Condensator electric executat cu precaufii
speciale, în scopul realizării unei capacităfi de valoare cunoscută şi cu variafii cît mai mici. Condensatoarele etalon trebuie să satisfacă condifii riguroase în ce priveşte constanfa în timp a capacităfii, independenfa ei de tensiunea aplicată, rezistenfa mare de izolafie, coeficientul de temperatură foarte mic, pierderile de energie activă cît mai mici în curent alternativ, repro-ductibilitatea, etc. După natura dielectricului, se deosebesc două tipuri principale de condensatoare etalon: cu aer şi cu mică.
Condensatoarele etalon cu aer se construiesc îri unităfi de 10—5000 pF, cu unghi de pierderi practic nul, cu armaturi plate şi cilindrice, fixate şi menfinufe la o distanfă constantă una fafă de alta, cu ajutorul garniturilor sau al şaibelor izolante de chihlimbar sau de cuarf.
Condensatoarele etalon cu mică se realizează obişnuit în unităfi cu capacităfi de 0,001 *1 ţxF; unghiul lor de pierderi e de ordinul a 2—5'.
Capacitatea condensatoarelor variază cu temperatura, fiindcă dimensiunile, pozifia reciprocă a armaturilor şi valoarea permitivităfii dielectricului sînt funcfiune de temperatură. Coeficientul de temperatură al capacităfii condensatoarelor cu aer e de ordinul a + 2 ■ 10 5/grd, iar al celor cu mică, de ordinul a + 6 • 10-5/grd---4 ■ 10~4/grd.
Condensator separator de aer. a) tipul cu tobă desprinzătoare cu palete, cu turafie înaltă a tobei-site; b) tipul cu cilindre desprinzătoare caneiate, cu tobă-sită cu turafie joasă; Í) conductă de sosire a aerului cu bumbac; 2) tobă-sită; 3) conducte de aer spre ventilator; 4) ventilator; 5) dispozitiv de desprindere; 6) perete obturator.
două conducte laterale, în legătură cu interiorul tobei-site, servesc la conducerea spre ventilator a aerului aspirat prin orifiici Ie acesteia, în timp ce bumbacul aderă la suprafafa lui. Prin rotirea tobei-sHe, bumbacul e adus în zona de debitare, în dreptul căreia, în interior, e o tablă obturatoare, pentru a împiedica aspirarea aerului din afară şi pentru ca bumbacul să se poată desprinde de pe suprafafa tobei-site. La unele tipuri de condensatoare, turafia tobei-site e de numai 12—15 rot/min, iar la altele e mai înaltă, de 95—105 rot/min. Cele cu turafie mai înaltă prezintă avantajul unei mai bune eliminări a prafului antrenat de aer. Desprinderea bumbacului se face, în primul caz, cu două cilindre de lemn caneiate, iar în al doilea caz, cu un cilindru cu palete radiale. Producfia unui condensator e de 300—1200 kg/h; volumul de aer trecut prin toba-sită e de 5000-7000 m3/h.
4.	Condensator sincron: Sin. Compensator sincron (v. sub Compensator 3). (Termen impropriu.)
5.	Condensor, pl. condensoare. F/z.: Dispozitiv optic (oglindă concavă, grup de lentile, etc.), folosit penfru a concentra razele unui fascicul de lumină asupra unui obiect neluminos, a cărui imagine trebuie formată cu un instrument optic. Se folosesc astfel de condensoare fie în microscoape (pentru iluminarea preparatelor microscopice), fie în instrumentele de proiecfie (pentru iluminarea obiectelor de proiectat).
în condensoarele folosite în microscopie, în general, fasciculul care iluminează preparatul e un fascicul convergent a cărui deschidere nu trebuie să fie mái mare decît a obiectivului microscopului, deoarece, altfel, se obfine prin difuziune un fond
Condiment
185
Condifii iniţiale
luminos care împiedică o bună observare. Pentru obiective slabe e suficientă o oglindă concavă care concentrează pe preparat razele unui fascicul paralel. Pentru obiective mijlocii sau puternice se foloseşte (pe lîngă o oglindă plană destinată să schimbe direcfia razelor fasciculului incident) un condensor format fie dintr-un ansamblu convergent de lentile, fie dintr-o piesă optică specială. Variafia deschiderii fasciculului se obţine cu o diafragmă iris cu diametru variabil. Obişnuit, deschiderea numerică a condansorului e 1,2—1,4. Deplasarea laterală a irisului conduce la o iluminare oblică a preparatului, ceea ce poate chiar dubla puterea separatoare a obiectivului. Printr-o deplasare laterală suficientă a irisului se poate obfine chiar observarea pe fond întunecat.
Un tip particular de condensor folosit în microscopie e con-densorul cardioid, constituit dintr-un ansamblu de două piese transparente de formă specială, una dintre ele fiind obfinută, teoretic, prin rotirea unui element de cardioidă în jurul axei optice a instrumentului (înlocuit în practică cu un element de sferă), între cele două piese se găseşte un spafiu cu aer. Fasciculul paralel de raze de lumină care cade pe condensor suferă o dublă reflexiune totală şi e concentrat pe preparatul microscopic. Con-densorul cardioid poate fi folosit şi în observafia pe fond întunecat, acoperindu-se fafa inferioară cu un ecran opac, care are o deschidere inelară.
Un alt tip de condensor folosit în microscopie e condensorul paraboloid, constituit dintr-o piesă transparentă în forma unui trunchi de paraboloid de rotafie cu axa verticală şi cu vîrful (retezat) în sus, baza mică a trunchiului de paraboloid servind ca suport pentru lama care poartă preparatul microscopic. Fasciculul incident de raze de lumină, care cade paralel cu axa pe fafa inferioară a trunchiului de paraboloid, e concentrat în focarul paraboloidului, pe preparatul microscopic, prin reflexiune totală pe suprafafa curbă a condensorului. în observafia pe fond întunecat şi în ultramicroscopie, baza inferioară e mascată aproape în întregime de cîte un ecran opac circular, cu centrul pe axa paraboloidului, pe condensor căzînd numai razele laterale extreme.
în condensoarele folosite la instrumentele de proiecţie, fasciculul convergent cade pe întreaga suprafafă a obiectului de proiectat. Aceste condensoare pot avea, fie forma de oglindă concavă, fie forma de grup convergent de lentile.
î. Condiment, pl. condimente. Ind. alim.: Substanfă de origine minerală, animală, vegetală, sau de sinteză, care dă produselor alimentare un gust sau un miros plăcut, fie că se găseşte în alimente în mod natural, fie că se produce în timpul prelucrării lor, sau li se adaugă. De obicei, condimentele nu sînt substanfe nutritive, avînd în principal o acfiune deosebită asupra simfului mirosului, gustului sau văzului, cum şi asupra unor centri nervoşi. Aceasta uşurează ingerarea lor şi contribuie la stimularea secrefiilor apăratului digestiv, care devine mai activ, iar asimilarea devine mai bună şi mai completă.
Condimentele sînt utile, în cantităfi moderate, dar sînt dăunătoare în cantităfi repetate şi prea mari, obosind stomacul şi provocînd, după caz, iritafia mucoaselor, leziuni, sau alte afec-fiuni. Principalele condimente pot fi clasificate, după calităfile lor, în următoarele categorii: saline (de ex. clorură de sodiu); acide (de ex. ofetul, lămîia, măcrişul, etc.); picante (usturoiul, ceapa, prazul, muştarul, ridichea, hreanul, caperele, etc.); aromate (cimbrul, rozmarinul, vanilia, scorfişoara, chimionul, anisonul, cuişoarele, etc.); aromafe-picante (piperul, nuca tămîioasă, ghimberul, ardeiul, etc.); grase (untul, uleiul de măsline şi de migdale dulci, etc.). Folosirea condimentelor variază după climat, după localităfi, vîrstă, obiceiuri, etc.
2.	Condifia Barkhausen. Tele. V. Barkhsusen, formula lui
3. Condifia Heaviside. Tele. V. Heaviside, condifia
4. Condifia Lorenfi. F/z., Elf. V. Lorentz, condifia
5. Condifie de amorsare a oscilaţiilor. Tele. V. sub Barkhausen, formula lui
e. Condifie de atenuare minimă. Tele. V. sub Constanta de propagare a unei linii electrice.
7.	Condifie de echilibru electrostatic. Élt. V. sub Echilibru electrostatic.
8.	Condifie de lipire a lentilelor. V. sub Cambi ură de lenti fă.
9.	Condifie necesară. Mai.: Condiţie care trebuie să fie satisfăcută pentru ca să existe o anumită proprietate. O astfel de condiţie poate să fie, sau poate să nu fie şi suficientă penfru ca să existe proprietatea considerată. Exemplu: Pentru ca o serie să fie convergentă, e necesar (dar nu e suficient) ca termenul ei general să tindă către zero cînd ordinul lui tinde către infinit.
10.	~ necesară şi suficientă. Mai.: Condiţie care trebuie să fie satisfăcută pentru ca să existe o anumită proprietate şi care, dacă s satisfăcută, are drept consecinţă existenţa acelei proprietăţi.
ît ~ suficientă. Mat.'. Condiţie care, dacă e satisfăcută, există o anumită proprietate. O condiţie suficientă poate să nu fie necesară.
12.	Condifii	de	deformare. Rez. mat.	V. sub Deformare.
13.	Condifii	de	frontieră: Sin. Condiţii	la limită (v.).
14.	Condifii	de	legătură. Mec.: Relaţiile cari exprimă analitic legăturile	la cari e supus un sistem	dinamic de puncte
sau de corpuri materiale, şi cari, într-o formă generală, sînt
(x>> yi' xi> yi> zi< 0 = 0;	(r= 1, 2,-m<3 N),
unde N e numărul tuturor corpurilor sistemului. Condifia ca legăturile să fie fără frecare e ca lucrul mecanic al forfelor de legătură să fie nul pentru o deplasare virtuală, ceea ce impune ca relafiile să fie omogene în componentele viteselor.
Dacă în aceste relafii figurează explicit timpul, ele se numesc legături reonome; dacă timpul nu figurează explicit, ele se numesc legături scleronome.
Condifiile de legătură se numesc olonome, dacă relafiile permit formarea de combinafii integrabile, şi anolonome, în cazul contrar. Sin. Relafii de mobilitate.
îs.	Condifii	de recepfie. V. Recepfie, condifii de ^.
ie.	Condiţii	de unicitate. V. sub Unicitatea	solufiilor.
17.	Condifii	inifiaSe. Mat.: Condiţii pe cari	trebuie să	le
satisfacă soluţia	unei ecuaţii diferenţiale sau cu	derivate	par-
ţiale, etc., sau a unui sistem de astfel de ecuaţii — şi cari consistă în faptul că, pentru o anumită valoare, x^-x^, dată uneia dintre variabile, funcţiunea şi derivatele sale de primele n— 1 ordine în raport cu variabila considerată (n fiind ordinul ecuaţiei date) trebuie să se reducă la valori date, respectiv la funcfiuni date de celelalte variabile.
Determinarea solufiei unei ecuafii diferenţiale sau cu derivate parfiale, sau a unui sistem care să satisfacă astfel de condifii, constituie problema lui Cauchy pentru ecuafia sau sistemul considerat. Nu orice condifii inifiale pot fi cerute solufiei unei ecuafii sau a unui sistem.
Condifiile precedente pot fi generalizate pentru ecuafiile şi sistemele de ecuafii cu derivate parfiale, astfel: în domeniul considerat al punctelor definite de variabilele (xq, xi,'->xn) se dă o suprafafă «-dimensională S, suficient de regulată şi, în fiecare punct al suprafefei S, o linie L, care nu e tangentă la S şi care variază suficient de regulat în cazul mişcării pe 5; de exemplu o normală la suprafafă. Solufia ecuafiei sau a sistemului dat trebuie să ia valori date, împreună cu derivatele pînă la ordinul inferior cu o unitate ordinului maxim la care derivatele funcfiunilor necunoscute figurează în ecuafiile sistemului, luate de-a lungul liniilor/,. Aceasta constituie problema lui Cauchy generalizată.
Suprafeţele S, pentru cari problema lui Cauchy e imposibilă sau nedeterminată, se numesc caracteristice.
Condifii la limită
186
Condifionare, instalafie de ~ a aerului
î. Condiţii la limită. Mat.: Condifii pe cari solufia unei ecuafii diferenfiale sau cu derivate parfiale, definită într-un domeniu dat, trebuie să le satisfacă pe conturul domeniului.
în cazul special al ecuafiilor diferenfiale, condifiile trebuie satisfăcute în extremităfile intervalului (a, b) în care e definită solufia, din care cauză ele se numesc şi condifii bifocale. Numărul condifiilor e egal cu ordinul ecuafiei date, pentru ca să poată fi determinate toate constantele arbitrare cari intră în expresia mulfimii solufiilor, în vederea obfinerii unei solufii unice care să satisfacă condifiile date. Ele consistă din relafii între valorile funcfiunii şi ale derivatelor sale în cele două extremităfi ale intervalului (a, b); de exemplu pentru o ecuafie diferenfială de ordinul n,
a^y^(a)-hb^y^(b) = Of / = 0, 1,2,—»— 1, în care ait bi sînt constante date, sau condifii mai generale, *\y W + %y{b) + a]y'(a) + b\y' (b) + ... + **-’/-’(*) +
(b) = 0, i = 0, 1, 2, — n — 1, în care a%, b\ sînt constante date.
Uneori se pot impune şî condifii polilocale, adică relafii între valorile funcfiunii şi derivatelor acesteia în mai mult decît două puncte.
în cazul ecuafiilor cu derivate parfiale, condifiile lâ limită cele mai curente sînt relafiile dintre valorile solufiei şi ale unora dintre derivatele lor parfiale pe frontiera domeniului de definifie a solufiei. Pentru ecuafiile de tip eliptic de ordin par (2m) se dau, de obicei, m condifii la limită, de exemplu valorile funcfiunii şi cele a n— 1 derivate parfiale de diferite ordine sau, mai general, m combinafii între aceste valori. Astfel, pentru ecuafia «-armonică A”^ = 0, se pot da valorile funcfiunii şi ale laplacianilor AA2'V*An 1u pe frontiera domeniului, sau valorile derivatelor normale ale acestor laplaciani, etc.
Problemele cu condifii la limită se pun de obicei pentru ecuafii de tipul eliptic, dar se pot pune şî pentru ecuafii de tipul iperbolic. Sin. Condifii de frontieră.
2.	Condifiile sinusurilor. Fiz.: Condifii pe cari trebuie să le satisfacă sistemele optice pentru a fi aplanetice. Ele sînt exprimate de relafia n sin u~mn' sin u'\ m fiind raportul dintre mărimea imaginii date de un sistem şi mărimea obiectului respectiv, n indicele de refracfie al mediului în care se găseşte obiectul, n' cel al mediului în care se formează imaginea, uşi u' înclinarea fafă de axa sistemului a unei raze care pleacă de la obiect spre sistem şi înclinarea fafă de axă a razei emergente corespunzătoare.
3.	Condifionare. Tehn.: Operafie prin care se aduce un material, un produs, etc., într-o stare de umiditate, temperatură, puritate şi calităfi ameliorate, etc., voită, sau prin care se constată confinutul lui de umiditate.
4.	~a aerului. Tehn., Inst. conf.: Tratare a aerului din spafii închise, prin care se realizează menfinerea unei stări a aerului cu un regim bine determinat de temperatură, umiditate, mişcare şi puritate, independent de condifiile meteorologice exterioare. Condifionarea e însofită de evacuarea — totală sau parfială — a aerului viciat şi de înlocuirea acestuia cu aer tratat corespunzător. Iarna, aerul introdus e încălzit şi umidificat, pentru a compensa pierderile de căldură şi a menfine o umiditate convenabilă, iar vara, aerul introdus e răcit şi uscat, pentru a compensa degajările de căldură şi de umiditate.
Condifionarea aerului se aplică: la încăperi de locuit, săli cu aglomerafii mari de oameni (de ex.: teatre, cinematografe, etc.), mijloace de transport în comun (de ex.: nave, avioane), etc., pentru a asigura un confort optim; la încăperi industriale în cari desfăşurarea procesului tehnologic impune anumite condifii de temperatură şi umiditate (de ex.: ateliere din industria alimentară, textilă, a tutunului, a hîrtiei, a pielii; tipografii şi ateliere
de mecanică fină şi de precizie, unde variafii ale temperaturii aerului pot provoca dilatafii sau contracfiuni ale pieselor; laboratoare de încercări; etc.); la depozite pentru materiale cari reclamă anumite condifii de temperatură şi de umiditate. Condifionarea aerului din încăperi se poate efectua local, folosind aparate de condifionare locală a aerului, numite şî convectoare de climatizare (v.), sau centralizat, folosind instalafii de condifionare (v. Condifionare, instalafie de ~ a aerului).
5.	~a celulozei. Ind. chim.: Operafia prin care celuloza e adusă în starea în care are umiditatea dorită. La fabricarea viscozei, procentul de umiditate e cuprins între 3 şi 6%. Se efectuează într-o încăpere cu instalafii automate de uscare şi de umidificare.
e. ~a grîului. Ind. alim.: Operafie tehnologică, efectuată în timpul pregătirii grîului pentru măciniş, spre a-i îmbunătăfi proprietăfile de măciniş, pentru a obfine făinuri cu calităfi omogene şi optime pentru panificafie.
îmbunătăţirea proprietăfilor se realizează prin modificări fizice (de ex. scăderea rezistenfei bobului la măciniş) şi chimice (modificări în inferiorul endospermului) ale bobului, sub acfiunea apei şi a căldurii. Se deosebesc: condifionarea la rece, care consistă în tratarea grîului cu un anumit procent de apa şi în trecerea lui în camere de odihnă pentru repartizarea uniformă a apei în toată masa bobului, şi condifionarea la cald, care consistă în prelucrarea hidrotermică a cerealelor, folosind instalafii speciale, numite coloane de condifionare. Condifionarea la rece sau la cald e legată de indicii de calitate ai grîului (umiditate, sticlozitate, etc,).
7.	instalaţie de ~ a aerului. Tehn., Inst, conf.: Instalafie constituită din următoarele elemente (v. fig. /): o priză de aer
/. Schema unei instalafii de condifionare a aerului, cu baterie centrală, conductă de recirculafie şi conductă de ocolire (by-pass).
Í) priză de aer proaspăt; 2) baterie de condifionare; 3) ventilator pentru aerul condifionat; 4) canai principal de distribufie; 5) canal de distribufie; 6) gură de retulare (anemostat); 7) gură de aspirafie; 8) canal de aspirafie; 9) canal principal de aspirafie; 10) ventilator pentru aerul viciat; 11) canal de evacuare în atmosferă; 12) conductă de recirculafie; 13) canal de ocolire (by-pass); f 4) conductă de abur pentru bateriile de încălzire; 15) conductă de condensat de la bateriile de încălzire; 16) conductă de apa rece de la puf; 17) conductă de evacuare a apei la canallzafle; 18) clădire.
Condifionare, instalafie de ~ a aerului
187
Condifionare, instalafie de ~ a aerului
proaspăt; o baterie de condifionare numită uneori agregat de condifionare sau aparat de condifionare; unu sau mai multe ventilatoare acfionate de motoare electrice; o refea de canale pentru distribuirea aerului, cu guri de refulare; o refea de canale pentru absorpfia aerului din încăperi, cu guri de absorpfie; conducta de evacuare; aparate, dispozitive şi relee pentru automatizarea instalafiei. — în majoritatea instalaf ii lor de condifionare, cantitatea principală de aer e recirculată; excepţiile sînt în special instalafiile din industriile în cari, din motive sanitare şi igienice, recirculafia aerului nu e permisă. Debitul de aer proaspăt trebuie să constituie minimum 10—15% din debitul total; uzual, el are valoarea de 15—35 m3/h-om. în unele instalafii, o parte din aerul recirculat e condusă, printr-o conductă de ocolire (by-pass), direct în compartimentul celui de al doilea amestec al bateriei de condifionare, unde se amestecă cu aerul tratat. Prin aceasta se micşorează costul exploatării şi se uşurează automatizarea instalafiei.
Priza de aer proaspăt se amplasează într-o zonă de aer curat, la oarecare înălfime, pentru a evita aspirarea impurităfilor sau acoperirea prizei cu zăpadă. Deschiderile pentru intrarea aerului sínt echipate cu jaluzele, pentru a evita intrarea picăturilor de ploaie, Vitesa aerului prin aceste deschideri e de 4**»6 m/s.
Bateria de condifionare (v. sub Baterie 2) e compusă din următoarele părfi (sau numai din unele dintre acestea): compartimentele de amestecare, curăfitorul de aer (de obicei un filtru cu inele), bateriile de preîncălzire şi de reîncălzire a aerului, compartimentuI de umidificare, separatoarele de picături. încălzirea aerului se face cu abur sau cu energie electrică (în convectoarele de climatizare sau în bateriile mici, pentru condifionare locală). Nu se recomandă încălzirea cu apă caldă, pentru a evita pericolul de spargere a fevi lor bateriei la contactul cu aerul proaspăt prea rece. — Răcirea aerului în compartimentul de umidificare se poate face: cu apă din instalafia de alimentare a localităfii, cu apă de puf (avînd o temperatură de 10'»13°), cu gheafă (v. fig. II) sau cu ajutorul unei maşini frigorigene. — Uscarea aerului se face prin răcire cu apă cu temperatura sub punctul de rouă, sau cu substanfe absorbante (de ex. cu clorură de calciu):
Ventilatoarele folosite în instalafiile de condifionare sînt ventilatoare centrifuge sau axiale; ele pot fi incorporate în bateria de condiţionare sau montate separat de aceasta.
Distribuirea aerului în interiorul încăperii trebuie să se facă fără curenfi de aer şi fără zgomot; în instalafiile de joasă presiune, diferenfă admisibilă între temperatura aerului introdus şi cea a aerului din încăpere e de maximum 4—8°. Mişcarea aerului în încăpere trebuie să fie continuă şi să nu provoace antrenarea prafului; vitesa aerului la 1 m de pardoseală în încăperi locuite e de 0,15-0,20 m/s la 20°.— Elementele refelelor de distribufie sînt următoarele: canale (conducte), piese de legătură (de ex.: confuzoare, coturi, rami-ficăfii), guri de refulare, respectiv guri de absorpfie, jaluzele de reglare, clape de reglare, etc. Canalele, cu secfiune dreptunghiu-
II. Baterie locală de condifionare cu răcire cu gheafă.
1) intrarea aerului; 2) blocuri de gheafă; 3) separator de picături de apă; 4) ciapă de reglare; 5) intrarea aerului de amestec; 6) ventilator; 7) Ieşirea aerului condiflonat; 8) motor electric; 9) pompă de circulafie; a apel de răcire; 10) duze de pulverizare.
Iară sau circulară, se execută din tablă de ofel zincată, prin făl-fuire sau nituire. Canalele pot fi executate şi din zidărie, bine sclivisită la interior, din plăci de asbociment sau din mase plastice, Cînd se cere o atenuare importantă a zgomotului produs de mişcarea aerului se montează amortisoare de zgomot. La proiectarea refelelor de canale se aleg trasee directe, cu rezistenfe minime, evitînd coturi sau schimbări bruşte de secfiune.
Distribuirea aerului tratat în centrala de condifionare se poate face prin sistemul cu canal unic sau cu două canale. La distri-bufia cu canal unic, aerul e complet tratat în centrala de condiţionare, prin reglarea locală în cameră putîndu-se varia doar debitul de aer; la distribufia cu două canale se prepară aerul în centrala de condifionare sub formă de aer rece şi cald, amestecul potrivit condifiilor locale din cameră făcîndu-se direct la gura de refulare. Sistemul cu două canale permite un reglaj local mult mai bun.
Maşinile frigorigene utilizate în instalafiile de condifionare folosesc ca agent frigorigen saramură, amoniac, bioxid de sulf sau freoni, iar ca purtător de căldură, saramură (v. fig. III) ori chiar apa
III. Schema instalafiei cu maşină frigorigenă cu compresor, pentru apa de răcire a aerului de condiflonat.
/) compresor; 2) condensator; 3) robinet de reducere; 4) evaporator; 5) circuit de apă de răcire a condensatorului; 6) circuit de saramură; 7) rezervor de saramură; 8) conductă de apă de răcire de la maşina frigorigenă la compartimentul de umidificare; 9) pompă; 10) conductă de apă de la compartimentul de umidificare la maşina frigorigenă; 11) baterie de condifionare; 12) ventilator pentru aerul condiflonat.
de răcire a aerului, care e pulverizată în compartimentul de umidificare al bateriei de condifionare. Ultima solufie simplifică instalafia şi micşorează cheltuielile de exploatare, însă nu poate fi aplicată decît folosind agenfi frigorigeni din grupul freonilor, cari nu sînt dăunători. Pentru securitatea muncii, maşinile frigorigene trebuie să fie amplasate în încăperi speciale, izolate. Aparatele automate de reglare (termostate, umidostate, etc.) asigură, în majoritatea cazurilor, menfinerea umidităfii relative cu precizia de ±2% şi a temperaturii cu ±1°.—
După presiunea ventilatorului, se deosebesc instalafii de condifionare de joasă presiune şi instalafii de condifionare de înaltă presiune. — în instalafiile de joasă presiune, cu ventilator cu presiunea sub 100 mm col. apă, vitesa aerului în canale e de 8—10 m/s, iar temperatura aerului rece introdus e cu 6*-8° mai joasă decît temperatura aerului din cameră. — în instalafiile de înaltă presiune, la cari presiunea e de 150—200 mm col. apă, vitesa aerului în canal poate atinge 15---20 m/s, iar diferenfă dintre temperatura aerului introdus şi cea a aerului din cameră e de 12***16°. în felul acesta sînt necesare canale cu secfiune mai mică şi cari pot fi uşor mascate în clădire, însă instalafia trebuie echipată cu amortisoare de zgomot şi cu camere de reducere a presiunii la gurile de refulare, penfru a obfine în camerele condifionate vine de aer cari să asigure confortul. Instalafiile de înaltă presiune pot fi executate, de asemenea, cu distribufie cu unu sau cu două canale. O problemă delicată la instalafiile de înaltă presiune cu două canale e varierea debitelor şi a presiunilor la gurile de refulare, în funcfiune de reglajul local. Aceasta se realizează folosind variatoare de turafie şi palete cu unghi reglabil la ventilator, cari sînt comandate prin automate depresiune, montate în canalele de distribufie a aerului.-—
Instalafiile de condifionare pot fi: instalafii centrale, instalafii locale, sau instalafii mixte. — Instalafiile centrale — folosite
Condifionarea pieilor
188
Condiţionarea seminţelor
la imobile de locuit mari, la teatre, cinematografe, întreprinderi industriale mari, etc. — cuprind una sau două baterii centrale de condifionare, de obicei automatizate, cu debit mediu (10 000'--40 000 m3/h) sau mare (mai mare decît 50 000 m3/h), amplasate în încăperi separate, şi canale de distribufie şi de recirculafie a aerului. — Instalafiile locale — folosite la laboratoare, etc. — cuprind baterii independente cu debit mic (mai mic decît 10 000 m3/h), montate în inferiorul încăperii sau în apropierea ei, fără refele de distribufie. — Instalafiile mixte se folosesc pentru realizarea unei reglări mai bune, care să tină seamă de condifiile locale ale diferitelor părfi ala clădirii, divizînd centrala de condifionare în mai multe subcentrale. în acest caz, într-o centrală de ventilare se efectuează prepararea aerului exterior cu umidificare şi răcire sau încălzire în prima treaptă, iar în subcentralele echipate cu aparatura de reglaj, care stabileşte condiţiile de confort pentru o zonă limitată a clădirii, se efectuează încălzirea şi răcirea în a doua treaptă, cum şi amestecarea cu aerui recirculat. — în cazul limită, cea mai avansată descentralizare se realizează cu aparate locale (convectoare de climatizare), cari funcţionează complet independent sau cari pot fi şi ele alimentate cu aer parfiaÍ tratat într-o centrală de condiţionare.
Funcţionarea instalaţiilor de condiţionare a aerului se urmăreşte pe diagrama i-x (diagrama entalpie-conţinut de umiditate). Această diagramă serveşte şi la calculul grafic al instalaţiilor. Condifiile de funcfionare diferă cu anotimpul, daosebindu-se funcţionare în regim de iarnă şi funcfionare în regim da vară.
Funcfionarea în regim de iarnă a unei instalafii cu amestec reclamă în general încălzire în două trepte şi umidificare (v. fig. IV a). Punctul 1 reprezintă starea amestecului de aer extarior
IV. Diagrame entalpie-umiditate, de funcfionare a unei instalafii de condifionare a aerului.
a) în regim de iarnă; b) în regim de vară; i) entalpie; x) confinuf de umiditate; isentalpe; q>) linie de umiditate relativă constantă.
(în starea E) şi aer de recirculafie (adus din interiorul încăperii condiţionate, în starea /); poziţia sa e dată de raportul debitelor considerate. Transformarea 1-2 e încălzirea aerului (cu umiditate constantă) în bateria de preîncălzire; căldura necesară e fe—*i) kcal/kg. Transformarea isentalpă 2-3 e umidificarea în compartimentul de umidificare; cantitatea de apă evaporaiă e (X3—X2) kg apă/kg abur. Transformarea (cu x constant) 3-4 e încălzirea în bateria de încălzire; căldura necesară e (14 — Z3) kcal/kg. în starea finală I, aerul are entalpia i§\ variaţia *4 — /5 reprezintă răcirea aerului inirodus, prin cedare de căldură către exterior. Punctul 4' reprezintă starea aerului la intrarea în încăpere în cazul cînd se foloseşte o conductă de ocolire (by-pass).
Funcfionarea în regim de vară a instalaţiei comportă în general răcirea şi uscarea aerului (v. fig. IV b). Punctul 1 reprezintă starea amestecului de aer exterior (în starea E) şi aer de recirculaţie (în starea I). Transformarea 1-2 e uscarea şi răcirea în compartimentul de umidificare; căldura îndepărtate e (/'1 —/'2) kcal/kg. Starea finală a aerului e în / cu entalpia i%, iar varaţiile 13 — 12 şi ■£3—X2 reprezintă încălzirea şi umezirea aerului inirodus prin preluarea căldurii şi a degajărilor de umiditate din încăpere.
Punciul 2’ reprezintă starea la intrarea în încăpere, în cazul cînd se foloseşte o conductă de ocolire (by-pass).
Parametrii aerului exterior (temperatura şi umiditatea) variază cu condiţiile climatice ale regiunii respective şi sînt daţi în tabele întocmite de institutele meteorologice. — Parametrii aerului inferior variază cu destinaţia încăperii: pentru încăperile industriale, temperatura şi umiditatea sînt stabilite în funcţiune de procesul tehnologic şi se găsesc în tabele întocmite în acest scop; pentru încăperi de locuit se pot considera umiditatea relativă de 40*”65% şi temperatura de 20•■*25°. —Debitul de aer care se introduce în încăpere se determină prin condiţiile de absorbire a degajărilor de căldură şi de umiditate, cum şi prin condiţiile da complelare a aerului evacuat cu ventilatoare. în încăperile cu degajări masive de gaze sau de vapori toxici, debitul de aer necesar e standardizat şi stabilit în funcţiune de procentul maxim de gaze admis pentru considerente de protecţie a muncii.
1.	pieilor. Ind. piei.: Ansamblul operaţiilor de pre-industriaíizare a pieilor, care consistă în îndepărtarea impurităţilor de pe piele înainte de sacrificarea animalului, în sacrificarea acestuia, în jupuirea pentru obţinerea unei piei cu configuraţie corectă şi fără defecte (tăieturi cu cuţitul sau din alte cauze), conservarea pieilor obţinute, care se face în scopul de a aduce pieile într-o sfare corespunzătoare prelucrării lor ulterioare în bune condiţii.
2.	~a s@min)eior. Agr.: Operaţie prin care se elimină corpurile străine şi seminţele necorespunzătoare dintr-un lot de saminfe destinate însămînfării sau comercializării.
Pentru însămînţare, seminfele trebuie să aibă un anumit grad minim, de puritate (care variază între 80 şi 95%), de umiditate, de germinaţie, şi o greutate specifică cît mai mare. Pentru unele seminţe (de ex.: pentru trifoi, lucernă, etc.) sînt impuse, prin lege, anumite condiţii de ordin fiiosanitar. Seminţele nu trebuie să fie amestecate cu seminţe de buruieni, cu resturi de plante, cu pămînt, nisip, seminţe ale altor plante, zdrobituri, etc. Cu cît seminţele au o greutate specifică mai mică, cu atît condiţionarea lor e mai dificilă şi cu atît procentul minim de puritate cerut pentru însămînţare e mai mic. Condiţionarea seminţelor pentru însămînfare se face în vînturători (v.), cu ajutorul curentului de aer şi al acţiunii mecanice a sitelor, sau prin separare după formă, cu triorul. în ultimul timp, ambele maşini au fost reunite într-una singură, numită selector, care e acfionată mecanic, spre deosebire de vînturători şi de trioare, cari pot fi acfionate şi manual.
Unele seminţe, afară de condifionarea descrisă mai sus, au nevoie şî de condiţionări suplementare. Astfel: mazăraa şi, în general, toate seminţele rotunde, sa curăţă de corpurile străine datorită forţei centrifuge, cînd trec printr-o maşină numită cu inele; sămînţa de sfeclă, după ieşirea din selector, se sapară de resturile de plantă cu cari mai e amestecată cînd trece prin maşina cu pînze (sămînţa de sfeclă, rotundă şi mai grea, se rostogoleşte pa pînză în jos, în timp ce baţale cilindrice şi uşoare se prind de pînza aspră şi sînt aruncata în spatele maşinii); leguminoasele perene (trifoi, lucernă, etc.), inul, cum şi alte planta cari sînt atacate de cuscută, se condiţionează cu ajutorul unor maşini electromagnetice, cari separă complet sămînţa de cuscută de seminţele utilizabile.
Prin condiţionarea efectuată cu ajutorul maşinilor menţionate se măreşte gradul de puritate al seminţelor şi, datorită curentului de aer şi acţiunii sitelor, se aleg boabele mai mari şi mai grele, deci se măreşte şî greutatea absolută a acestora. Seminţele mai mari şi mai grela au un procent de germinaţie mai mare, asffal încît prin condiţionare se ameliorează şi facultatea de încolţire.
Pentru comercializare nu interesează germinaţia seminţelor (calitate esenţială pentru însămînţare) şi numai în mică măsură interesează greutatea lor absolută. La condiţionarea seminţelor pentru comercializare se folosesc aceleaşi maşini (selectoare),
Condiţionarea textilelor
189
Conductanfa
însă lucrînd cu un randament orar mult mai mare şi cu o capacitate de lucru sporită şi, în plus, se folosesc unele maşini electromagnetice, cari separă obiectele metalice cari eventual s-ar găsi amestecate în seminjele de prelucrat. Problema uscării emuit mai importantă în condiţionarea seminţelor pentru comercializare, decît a celor pentru însămînfare, deoarece seminţele destinate acestui scop se însilozează în cantităfi mult mai mari decît cele pentru însămînfare. Singurele seminţe pentru comercializare a căror condifionare pune aceleaşi probleme ca şi .pentru însămînfare sînt orzurile şi orzoaicele pentru fabricarea berii, la cari încolfirea şi greutatea absolută au un roi important.
i.	~a textilelor. Ind. text.; Operafie de] aducere a materialelor textile în starea de umiditate normală pe care o reclamă determinările din laborator sau condiţiile de prelucrare şi de folosire.
Condifionarea fibrelor, a firelor şi a fesăfurilor în laborator se face prin menfinerea lor în etuvă sau înfr-un aparat special de condifionat (v. fig.) pînă ramîn cu procentul de umiditate numit repriză. Aparatul e constituit dintr-o etuvă, în care se găseşte un coş de sîrmă în care se introduc fibrele textile, cîntărite cu precizie, şi se usucă la temperatura de 105—110°, pînă la greutate constantă. Prin încălzirea etuvei, apa din masa de fibre se evaporă, iar vaporii sînt evacuafi, cu ajutorul unui ventilator, printr-o conductă. Penfru menfinerea echilibrului balanţei se ridică treptat greufăfi de pe talerul exterior al balanţei, pînă cînd diferenfă de greutate dintre cele două cîntăriri (dintre cari una e cea inifială) e de 0,05%.—
Pentru determinarea umidităfii fibrelor textile într-o sală de lucru, operafia se repetă cu mai multe probe.
Condifionarea materialelor fibroase în timpul prelucrării se obfine prin menfinerea în sălile de lucru, cu ajutorul instalaţiilor industriale de condifionare a aerului, a unei stări de umiditate relativă şi a unei anumite temperaturi a aerului.
9,	Csndre. Petr.: Granule de olivin şi ds piroxan rombic, cu structură radiară, cari se găsesc în unii meteorifi.
3.	Condroarsenit. Mineral.: Sarkinit. (Termen vechi, părăsit.)
4.	Condrodif. Mineral.: Mgg[(OH,F)2| (SiO^]. Silicat de magneziu din grupul norbergitului, întîlnit în calcare cristaline de contact, în formafiuni geologice foarte vechi. Cristalizează în sistemul monoclinic, în mici cristale fajetate, sau se prezintă în granule sferice ori în agregate grăunfoase. Are clivaj bun, spărtură concoidală pînă la neregulată şi luciu sticlos pînă la răşinos. Are culoare albă-gălbuie, galbenă ca lămîia sau ca mierea, iar uneori roşie, brună, etc. E transparent pînă la opac. Are duritatea 6---6 l/2 şi gr. sp. 3,1 •••3,2, Nu se topeşte la flacăra suflătorului, iar în acizi se descompune.
5.	Condroide, sing. condroidă. Chim. biol.: Eteroproteide din grupul glicoproteidelor. Condroidele âu drept grupare pros-tetică acidul condroitinsulfuric, format din N-acetilcondrozamină, bgat glucozidic de acid glicuronic şi esterificat la gruparea alcoolică primară de acid sulfuric. Condroproteidele se găsesc în cartilaje şi în unele fesuturi. Amiloidul e o condroidă. Sin. Condroprofeide.
6.	Condroproteide, sing. condroproteidă. Chim. biol. V. Condroide.
iexfi !e.
1) efuvă; 2) balanfă; 3) veniiisior; 4) rezistenfă; 5) coş de sîrmă; 6) tijă de manevrare; 7) taier; 8) greutaie; 9) şi 10) conducte; 11) rezervor; 12) ori:' i c r u de evacuare a vaporilor; 13) termoregulator automat,
7.	Condrostibian. Mineral.: Arseno-antimoniat de fier şi mangan, cu compozifie chimică nedefinită, care se găseşte în diferite minereuri manganifere.
8.	Condrosulfatază. Chim. biol.: Enzimă din clasa hidro-lazelor, prezentă în aproape toate fesuturile animale. Condro-sulfataza catalizează hidroliza legăturii ester, dintre acidul sulfuric şi condrozamină, din molecula condroidelor.
OH
I
H—C—
H_c—NH2
HO—C—H I
HO—C—H
O
H-
-C---------
I
CH2OH
Condrozamină. Chim. biol.: Amino-glucid, derivat din*galactoză prin substituţia grupării hidroxil din poziţia 2 cu gruparea aminică. Împreună cu anumite albumine intră în compozifia unor glucoproteide (condroide). Sin. Galactozamină.
10.	Conducător de ac, pl. conducătoare de ace. Ind. text. V. sub Tricotat, maşină de .
11.	~ de fir. Ind. text. V. sub Tricotat, maşină de
u-. Conducător de flotilă, pl. conducători de flotile. V. Navă de război, sub Navă.
13.	Conducerea focului. V. Focului, conducerea
14.	Conductanfă. 1. Eit.: Mărime definita pentru un conductor electric isotrop, fără tensiune electromotoare proprie şi cu doua borne de acces, de raportul G dintre intensitatea curentului continuu i absorbit de conductor şi tensiunea continuă u aplicată la borne:
G = î.
Conductanfa unui element de circuit linear (care se conformează legii lui Ohm, cum e cazul conductoarelor metalice) depinde numai de form?, de dimensiunile, de materialul conductorului şi de starea fizică a acestuia (temperatură, etc.), constituind o caracteristică a elementului de circuit respectiv. Conductanfa unui eiement de circuit nelinear (şi în particular redresor, v.) depinde şî de valoarea şi sensul curentului.
Valoarea reciprocă a conductanţei se numeşte rezistenfă electrică (v.). Penfru conductoare filiforme, relaţia de mai sus e valabilă şî în curent alternativ la frecvenfe destul de joase (pentru ca repartizarea curentului pe secfiune să fie uniformă şi curentul să fie acelaşi în lungul conductorului); în acest caz u e tensiunea în lungul firului.
în cazul unui conductor filiform omogen de conductivitate g—]/q (q fiind rezistivitatea', de secţiune A şi de lungime l, avem G — gA/I — A/qI', dacă conductorul filiform e neomogen, avînd rezistivitatea q (j) şi secţiunea A (î) variabile (s e lungimea de arc contată de la un capăt), avem: p=Z
G=Hi.eWâ
Unităţile de măsură a conductanţai (neafectate de rafionalizare) sînt date în tabloul de mai jos, în care x e factorul de rafionalizare (x=i în unităţi raţionalizate; x — 4jt în unităţi neraţionalizate)
Sistemul de unităfi	Sistemul de dimensiuni	Unitatea (simbolul)	
MKSA	[L] [M] [T] [1]	Siemens *) [S sau Q-i]	1 Q-l=10 9 u.e.m. 1 Q-i • 1011 u.e.s.
CGSes sau CGS Gauss	[L] [MJ [T] [i]	u.e.s. conductanfă	1 u.e.s. a# 1,11 • 10-12 Q-i 1 u.e.s. ss 1,11 • 10~2! u.e,.m.
CGSem	[L] [M] [T] [*n]	ua.m. conductanfa	1 u.e.m. = 109 Q-i 1 u.e.m. 9 • 1020 u.e.s.
*) Pentru unitatea siemens se foloseşte uneori numirea mho (cu simbolul Q).
Conductanfă de curent continuu
190
Conductanfă de transfer
î. ~ de curent continuu a unui tub electronic. Telc.: Mărime egală cu raportul dintre curentul anodic şi tensiunea anodică a unui tub electronic la tensiuni date fafă de catod ale tuturor celorlalfi electrozi.
2. ~ interioară a unui tub electronic. Telc.: Mărime a cărei valoare e egală cu valoarea reciprocă a rezistenfei interioare a unui tub electronic (v.).
s. Conductanfă. 2. Elf.: Mărime definită pentru un tub de linii de curent electric de conducfie, limitat 'de două secfiuni transversale echipotenfiale, de cîtul dintre intensitatea curentului continuu is prin tub şi tensiunea electrică u 9 dintre secfiuni:
G= —'
u
32
Conductanfa unui tub de curent poate fi definită şî în curent alternativ, în regim cuasistafionar, dacă frecvenja e suficient de mică, sau rezistivitatea e suficient de mare, pentru ca repar-tifia curentului în mediul considerat să fie practic aceeaşi ca în curent continuu.
Dacă Si şi S2 sînt secfiunile transversale terminale ale tubului de curent, S o secfiune curentă echipotenfială şi Sq o secfiune de referinfă, conductanfa poate fi calculată folosind un sistem de coordonate curbilinii ortogonale, cari coincid cu liniile de curent (în lungul cărora lungimea de arc e s) şi cu suprafefele echipotenfiale, cu ajutorul expresiei (v. şi fig.)
dA0
2
■J
di
Calculul conductanfel unui tub de curent.
în care Q e rezistivitatea materialului presupus neomogen, iar a^dA/dAo e coeficientul de variafie a secfiunii unui tub elementar, relativă la secfiunea de referinfă. Sin. Conductanfa unui tub de curent.
4.	~ de izolafie. Elf.: Conductanfa corespunzătoare unui tub de curent stabilit prin izolantul imperfect dintre două suprafefe conductoare puse sub tensiune.
în cazul unei linii electrice, conductanfa de izolafie se numeşte şî perditanţă şi se raportează la unitatea de lungime a liniei (perditanfă lineică).
Pentru sisteme de n > 2 conductoare situate într-un izolant imperfect (cu rezistivitate foarte mare fafă de a conductoarelor)— de exemplu pentru conductoarele unei linii electrice în cablu —* se definesc conductanţe de izolaţie parţiale, respectiv conduc-tanţe de izolafie în serviciu, în acelaşi mod cum se definesc capacităţile parfiale (v.), respectiv capacităfi le în serviciu (v.) ale unui sistem de n conductoare, înlocuind numai în relafiile de definifie sarcinile electrice ale conductoarelor prin curenfii corespunzători (cari trec din conductor în izolant).
5.	~ lineică. Elf.: Mărime definită pentru o linie electrică de limita cîtului dintre conductanfa de izolafie a unei porfiuni de linie şi lungimea acelei porfiuni, cînd ultima tinde către zero. Sin. Perditanfă lineică.
Dacă mediul izolant din jurul conductoarelor e omogen, avînd conductivitatea a şi permitivitatea e = 8r£o, şi dacă se cunoaşte capacitatea lineică Cs a liniei, conductanfa lineică Gs a acesteia e
G =— C — C , e s £0 er s
x, fiind factorul de raţionalizare (egal cu 1 în unităfi rafiona-lizate şi egal cu 4jc în unităfi nerafionalizate); eo e permitivitatea vidului; ere permitivitatea relativă (constanta dielectrică).
6.	Conductanfă. 3. Elf.: Sin. Conductanfă echivalentă (v.).
7.	Conductanfă de transfer. 1. Elf.: Mărime definită, penfru
0	pereche de laturi sau de ochiuri fundamentale ale unei refele electrice (v.) lineare de curent continuu, prin raportul dintre curentul primului element şi tensiunea electromotoare a celui de al doilea element, în situafia în care aceasta e singura tensiune electromotoare diferită de zero din refea. După elementul considerat, se deosebesc:
Conductanfa de transfer între laturi, definită de relafia
Gjk ~ IjkiEh '
în care î-k e curentul din latura j, cînd sînt nule toate tensiunile electromotoare de laturi £; = 0 (i^âk), afară de Eky£Q. Prin superpozifie, curentul Ij în latura j, cînd toate tensiunile electromotoare sînt diferite de zero, e
l
'#»EGi*£A'
k=\
1	fiind numărul de laturi ale refelei.
Conductanfa de transfer între latura j şi latura k e numeric egală cu intensitatea curentului în latura j produsă de o singură sursă de tensiune electromotoare, egală cu unitatea, situată în latura k. în conformitate cu teorema reciprocităfii, Gjk—Gkj>
Conductanfa de transfer între ochiuri fundamentale, definită de relafia
Gpq — Ipq/Eq •
în care I'pq e curentul ciclic (v.) din ochiul fundamental p, cînd sînt nule toate tensiunile electromotoare de ochiuri E'f — 0, (rj£q), afară de tensiunea electromotoare a ochiului fundamental q, (E'qy£. 0; ceea ce se poate realiza numai cînd sursele acestui ochi fundamental sînt plasate în laturile necomune cu alte ochiuri fundamentale). Curentul ciclic Vp din ochiul fundamental p, cînd toate tensiunile electromotoare sînt diferite de zero, e dat de
o
7*> = ]Lj GpqEr
q-1
o fiind numărul de ochiuri fundamentale. Şî în cazul conduc-tanfelor de transfer de ochiuri avem Gpq — G’qp .
8.	Conductanfă de transfer. 2. Elf.: Partea reală a admitanfei de transfer dintre două laturi (sau două ochiuri fundamentale) ale unei refele lineare de curent alternativ sinusoidal.
în cazul unei astfel de refele (alimentate de generatoare sinusoidale de aceeaşi frecvenfă), curentul (în complex) din latura j e dat de relafia ;
(1)
7,.=£r,-*£A.
iar curentul ciclic (în complex) din ochiul fundamental p e dat de relafia
(2)
_ _ ?=1
Yjk, respectiv Y'pq , fiind admitanfele de transfer corespunzătoare (între laturi, respectiv între ochiuri).
Conductanfa de transfer între laturi e
Gik = Re {F,-*},
iar conductanfa dé transfer între ochiuri fundamentale e
g;* =*{?;*}.
Aceste conductanfe sînt funcfiuni de frecvenfă şi verifică relafiile de reciprocitate (ca şi admitanfele corespunzătoare)
(3)
Gjk~Gkj<
G'jk-G'kj-
Conductanfa echivalentă
191
Conductă
La refelele şi circuitele electronice, relafiile lineare (1) şi (2) sînt satisfăcute de componentele alternative de aceeaşi frecvenfă şi de amplitudini suficient de mici, ale curenfilor şi tensiunilor electromotoare, dar admitanfele şi conductănfele de transfer corespunzătoare nu verifică totdeauna relafiile de reciprocitate (3).
î. Conductanfa echivalentă. 1. Elf.: Mărime definită pentru
o	refea electrică	de curent continuu şi	în raport	cu două	borne
de acces, prin raportul dintre curentul	continuu	absorbit	Ia una
dintre borne (yl)	şi tensiunea electrică	continuă	dintre această
bornă şi cealaltă	(B)
U AB UBA
R-
Ug
~~T
Exemple de circuite pentru calculul conductanfei echivalente.
Conductanfa echivalenta depinde în general de frecvenfă şi e egală cu valoarea reciprocă a rezistenfei echivalente numai dacă reactanfa dipolului e nulă. Puterea activă absorbită de dipol, sub tensiunea la borne U (valoare efectivă), e P = £/2G„.
Pentru un circuit serie R,C,L (v. fig. a), conductanfa echivalentă la frecvenfă / = od/2jt e
G.-
asociafia sensurilor dintre tensiune şi curent corespunzînd con-venfiei de la receptoare (v. Asociafie, reguli de — a sensurilor pozitive).
Conductanfa echivalentă e valoarea reciprocă a rezistenfei echivalente a refelei şi e pozitivă pentru refele pasive, putînd fi şi negativă pentru refele active (cu generatoare de curenf continuu în laturi).
în cazul unui dipol electric (în general activ) de rezistenfă R şi tensiune electromotoare Ug avem
respectiv Ge^ — I/Ug, dacă R~Q.
Penfru un grup de n rezistoare	montate	în	serie	de	con-
ductanfe Gk avem
Ge=YiGk'
k~\
iar pentru un grup de m rezistoare montate în paralel, de conductanfe G;, avem
1	m 1
e 7=1	/
(teoremele conductanfe lor echivalente).
2. Conductanfa echivalentă. 2. Elf.: Mărime definită pentru un dipol electric în regim sinusoidal,	de	partea	reală a admi-
tanfei complexe Ye a dipolului,	*
G=Re{re)=Yec oscp = J- = R'
V**+x?
unde Y e admitanfa (modulul admitanfei complexe); cp e defazajul (argumentul impedanfei complexe); Zee impedanfa (modulul impedanfei complexe); Xe e reactanfa echivalentă, iar Re e rezistenfa echivalentă.
—muL—-II—nnnnrs
iar pentru un circuit paralel R, C, L (v. fig. b), conductanfa echivalentă e
unde R e rezistenfa rezistorului, C e capacitatea condensatorului şi L e inductivitatea bobinei (ultimele două presupuse fără pierderi). Sin. Conductanfa dinamică.
». Conductanfa specifica: Sin. Conductivitate electrică (v.).
4.	Conductă, pl. conducte. Tehn.: Obiect tubular, fabricat din metal, din beton, bazalt, lemn, plaste, etc., folosit la transportul unor fluide sau al unor materiale pulverulente (eventual în suspensie într-un fluid), pe un traseu determinat. Astfel, conducta e o cale de curent, de o anumită direcfie sau spre un anumit punct de utilizare. Unele conducte au izolafii termice sau straturi de protecfie anticorozivă.
Transportul lichidelor în conducte se face prin gravitafie, cînd există o diferenfă de nivel suficientă între punctul de plecare şi cel de sosire a lichidului, sau prin pompare.
Calculul hidraulic al conductelor în cari curgerea se realizează prin gravitafie se bazează pe relafiile:
?i Q = Sv,
în cari H e diferenfă de nivel, p e presiunea necesară la capătul conductei, y e greutatea specifică a lichidului, v e vitesa în conductă, g e accelerafia gravitafiei,	e suma
pierderilor de sarcină locale şi longitudinale pe conductă, Q e debitul şi S e secfiunea conductei. V. şî sub Pierderi de sarcina în conducte.
Calculul conductelor în cari curgerea lichidului se realizează prin pompare se face pe principiul economic (v. sub Conductă de refulare).—
Conductele pot fi clasificate după presiunea de serviciu, şi anume: conducte de înaltă presiune, de medie presiune, de joasă presiune, sau conducte de vid (de ex. la transportul aburului sau al gazelor).
Conductă de	înaltă	presiune:	Conductă prin
ca e se transportă lichide la presiuni înalte. Pentru conductele de apă, presiunea care depăşeşte 6 ats se consideră presiune înaltă,
Conductele de înaltă presiune pentru apă se execută din tuburi de ofel, cu îmbinări sudate sau îmbinări cu flanşe, ori din tuburi de fontă fretată, îmbinate cu flanşe.
Conductă de	joasă	presiune:	Conductă prin
care se transportă lichide la presiuni joase. Pentru conductele de apă, presiunea sub 2 ats se consideră presiune joasă. Pentru construcfia acestor conducte pot fi folosite tuburi de beton armat, de fontă, asbociment şi de materiale plastice.
Conductă de presiune medie: Conductă prin care se transportă lichide la presiuni cu valori medii. Pentru conductele de apă se	consideră	ca limite ale	presiunii medii
2	şi 6 ats. Pentru construcfia acestor conducte	pot fi folosite:
fonta, ofelul şi betonul armat precomprimat.—
Conductele se clasifică şî după felul mediului transportat, după scopurile în cari servesc, etc.
După natura mediului transportat, se deosebesc:
Conductă de abur. Tehn.: Conductă metalică folosită la transportul aburului, de la instalafia de producere a acestuia, la consumator. Se confecfionează, în general, din fevi de ofel trase, asamblate cu sudură sau cu flanşe şi şuruburi (flanşele fiind fixate pe feavă prin mandrinare, filetare sau sudură). Conductele de abur pot fi aeriene sau subterane,
Conducfă
192
Conductă
primele fiind rezemate pe suporturi susţinute de stîlpi metalici sau de beton armat; conductele lungi sînt echipate, în general, cu compensatoare de dilatare în formă de U sau de liră, cu separatoare şi cu armaturi (de închidere, de evacuare a condensatului, etc.). La exterior, conductele de abur se izolează termic, grosimea stratului izolator fiind determinată, fie de temperatura admisibilă de la suprafaţa exterioară a stratului izolant, fie de pierderile admisibile de căldură pe traseu. Dimensionarea secţiunii libere de curgere a conducteíor de abur se calculează în funcţiune de căderea de presiune admisibilă a aburului pe traseu, corespunzînd unei anumite vitese de curgere prin conductă; căderilor de presiune, respectiv viteselor mici ale aburului le corespund diametri ai conductei şi pierderi de căldură mari (cari sînt proporţionale cu suprafaţa circumferenţială a ţevii). Vitesele uzuale ale aburului în conducte sînt de 20 --30 m/s, la abur saturat, şi de 30-60 m/s, la abur supraîncălzit.
Conducfă de aer. Tehn.: Conductă în care circulă aer, la presiune mai înaltă (conducta de aer comprimat sau de suprapresiune) sau mai joasă (conductă de depresiune) decît cea atmosferică, folosită fie în instalaţii de ventilare, de încălzire, de transport pneumatic, etc., fie în echipamente de frînă, de comandă, etc. Poate fi folosită la transportul aeruiui la o temperatură mai înaltă decît cea a mediului ambiant (conductă de aer cald, în generai izolată termic) sau al aerului ia o temperatură apropiată de cea a mediului ambiant sau mai joasă decît aceasta (conductă de aer rece, uneori izolată termic). Conducta de aer poate fi metalică (de ex. de oţel sau de fontă), de zidărie, de lemn, de cauciuc, dé pînză, etc.
Conductă de suprapresiune: Sin. Conductă de aer comprimat (v. sub Conducfă de aer).
Conductă de apă. Tehn.: Conductă pentru transportul apei, la presiunea atmosferică sau la presiune mai înaltă decît aceasta, folosită fie în instalaţii de alimentare cu apă potabilă sau industrială, în instalaţii de răcire sau de încălzire, în instalaţii hidraulice, etc., fie în echipamente auxiliare. Conducta de apă poate fi metalică (de ex. de fontă, de oţel sau de plumb), de beton, de bazalt, de lemn, etc. Poate fi folosită la transportul apei la o temperatură mai înaltă decît cea a mediului ambiant, necesară în instalaţii de încălzire centrală, de alimentare cu apă caldă, etc. (conductă de apă caldă, în general izolată termic) sau la transportul apei la o temperatură . apropiată de cea a mediului ambiant, necesară în instalaţii de alimentare cu apă potabilă sau industrială, în instalaţii ori echipamente de răcire (conductă de apă rece).
Conductă de condensat: Conducfă care serveşte la evacuarea sau la circulaţia apei de condensaţie, rezultată prin condensarea aburului într-un condensator, într-un corp de încălzire, etc.
Conducfă forţată. 1: în sens restrîns: Conductă care aduce apa de la castelul de apă direct la turbinele centralei hidroelectrice, în instalaţiile hidroenergetice.
Datorită diferenţei mari de nivel dintre castel şi turbine, conducta forţată e supusă unor presiuni înalte, cari ating valoarea maximă la intrarea în turbine.
Traseul conductei forţate trebuie să fie cît mai uniform în profil longitudinal şi cît mei scurt, pentru a reduce pierderile de sarcină, deci pentru a obţine o cădere netă cît mai mare, şî pentru a reduce costul de investiţie al lucrării.
Conductele forţate se execută, în general, din oţel şi, mai rar, în cazul unor presiuni joase, din beton armat (30---50 m col. apă) sau chiar din lemn (40*-100 m col. apă) şi se aşază fie îngropate în pămînt, fie la suprafaţă, susţinute pe reazeme de beton (şei, masiv3 de ancoraj, etc.). Determinarea diametrului optim al unei conducte forţate se face pe considerente economice şi hidraulice, punînd condiţia ca suma cheltuielilor anuale provenite din amortisarea investiţiei conductei, întreţinerea ei şi costul energiei pierdute, să aibă valoarea minimă. Costul conductei şi cheltuielile de exploatare scad, pe cînd costul
energiei pierdute creşte cu micşorarea diametrului. Cum în vecinătatea minimului funcţiunea costului variază puţin, o deviaţie chiar mai importantă a diametrului, de la valoarea calculată, influenţează puţin costul. De aceea, diametrul economic trebuie considerat ca valoare orientativă, iar alegerea lui finală trebuie să se facă ţinînd seamă de siguranţa funcţionării centralei şi de simplicitatea execuţiei conductei. Se va avea în vedere că: mărirea diametrului micşorează vitesa apei, reduce urcarea de presiune datorită ioviturilor de berbec şi uşurează masele volantelor generatoarelor; micşorarea diametrului reduce grosimea pereţilor (proporţional cu diametrul) şi greutatea conductei (proporţional cu pătratul diametrului), deci şi costul ei. Avînd în vedere faptul că, pe măsură ce creşte presiunea din conductă se măreşte grosimea pereţilor, deci creşte costul conductei, din analiza determinării economice a diametrului unei conducte forţate rezultă că e avantajos să se micşoreze diametrul conductei începînd de la capătul superior al ei spre cel inferior. De obicei, conducta se împarte în tronsoane, la fiecare dintre ele determinîndu-se diametrul după valoarea presiunii medii. Diametrii tronsoanelor descresc de sus în jos. Schimbarea diametrului se face în dreptul unor masive de ancoraj.
După fixarea traseului şi determinarea diametrilor se face calculul pierderilor de sarcină. V. sub Pierderi de sarcină în conducte.
Conductele forţate se execută, în general, din tuburi de oţel, pentru a putea rezista la presiunile înalte la cari sînt solicitate. Conductele de oţel pot fi construite, fie din tole nituite sau sudate, fie fără cusătură longitudinală din blocuri laminate. Ultimul procedeu e aplicabil numai la diametri mici (sub 600 mm). Materialul folosit pentru conducte e oţelul carbon moale de tip Martin.
Pentru a putea folosi conducte cu grosimea peretelui mai mică dacît cea rezultată din calcule, se poate aplica procedeul fretării cu bandaje de oţel, prelucrate la strung la faţa interioară şi îmbrăcate la cald pe tubul de oţel. Materialul pentru bandaje trebuie sa satisfacă condifii mai riguroase decît materialul conductelor sudate (rezistenfa la rupere din întindere: 4500 -5500 kgf/cm2; lungirea specifică, 22--18% la epruvete lungi şi 27*-‘23%, la epruvete scurte, iar rezilienfa, mai mare decît 7 kgm/cm2).
Pe conductele forfate se dispun vane la capătul superior şi la cel inferior, ventile de dezaerisire în punctele înalte şi descărcări în cele joase. Vanele inferioare sînt necesare la conductele cari alimentează mai multe turbine. Se folosesc vane plane, vane-fluture, vane conice şi vane sferice cu funcfionare lentă, cu timpul de închidere pînă la 1 minut.
Conducfă forţată. 2: în sens larg: Conductă care funcţionează prin gravitafie sau prin pompare, la care apa din interiorul ei se află sub presiune. Sin. Conducfă sub presiune.
Conductă sub presiune: Sin. Conductă forfată. V. Conducfă forfată 2.
Conductă de fum. Cs., Termof.: Sin. Canal de fum (v).
Conductă de gaze. Tehn.: Conductă pentru transportul şi distribuirea gazelor combustibile (de ex. gaz metan, gaz de sondă, gaz de cuptor înalt, gaz de gazogen, etc.). Aceste conducte, montate subteran sau suprateran, pot fi de înaltă, de medie ori de joasă presiune, după scopul în care sînt folosite; uneori au o proteefie anticorozivă, termică, etc.
Conductă de ţiţei. Ind. petr.: Conductă pentru transportul şi distribuirea fifeiului, de la rezervoarele schelelor la rafinării. Aceste conducte, dé obicei îngropate în pămînt, sînt metalice.
Conducta de fifei se numeşte conducfă magistrală sau conductă de continuu, dacă serveşte la alimentarea cu fifei a blazelor, în distilafia continuă.
Conducta
193
Conducta
Conductă de continuu: Sin. Conductă magistrală. V sub Conductă de fifei.
Conductă de erupjie. Ind. petr.: Conductă metalică la o sondă, servind la scurgerea amestecului de gaze şi fifei de la capul deerupfie la separator. Diametrul obişnuit al conductei e de 3-"4". în general, se vorbeşte de conductă de erupfie cînd separatorul e la o distanfă mai mare de sondă, sau, în general, cînd există un parc de separatoare care serveşte mai multe sonde în erupfie sau în gas-lift.
Conductă magistrală. V. sub Conductă de fifei.
Conductă de ulei. Tehn. V. sub Jeavă de ulei.—
După destinaţie, se deosebesc:
Conductă articulată, de legătură. Tehn.: Conductă de feavă metalică compusă din n ^ 2 tronsoane (brafe)
I. Conductă articulată, de legătură, a) şi b) vedere şi schema conductei cu două brafe (trei articulafii) pentru cursă scurtă; c) schema conductei cu patru brafe (cinci articulafii), pentru cursă mai lungă; Í) conductă de abur de încălzire, fixă; 2) sistem de încălzit, cu mişcare de translafie; 2') sistemul 2, după deplasare; 3) fiting cu articulafie;
4) braf din feavă.
de feavă şi n-h 1 legături articulate (de ex. racorduri olandeze cu etanşare sferică sau conică) pentru legătura (v. fig. I) între o conductă fixă de alimentare cu agent termic şi un element de maşină alimentat cu acest agent, şi care trebuie să aibă în serviciu o mişcare intermitentă alternativă (de ex. placa de încălzire a unei prese de vulcanizare).
Conductă de absorpfie: Sin. Conductă de aspirafie.
V. Conductă de aspirafie 2.
Conductă de admisiune. Tehn.: Conductă prin care un fluid trece direct, forfat sau prin depresiune, în maşina sau în aparatul în care e folosit într-un proces tehnic. De exemplu, conductele de admisiune servesc Ia introducerea încărcăturii proaspete într-un motor cu ardere internă (amestec carburant Ia motoare cu electroaprindere, sau aer comburant, Ia motoare cuautoaprindere), la introducerea fluidului energetic într-o pompă, etc.
Conductă de aduc-t i e : Sin. Apeduct (v.).
Conductă de aerisire.
Termőt., Inst. conf.; Conductă de legătură între punctele cele mai înalte ale unei instalafii de încălzire centrală cu apă caldă sau cu abur de joasă presiune şi locul prevăzut pentru evacuarea aerului din instalafie (care poate fi vasul de expansiune, vasul de aerisire, etc.).— în instalaţiile de
i GD""
II. Schema de legare a conductei de aerisire în instalafii de încălzire centrală cu apă caldă, a) la corpurile de încălzire; b) la extremitatea coloanelor de alimentare; c) la coloana de alimentare legată la vasul de expansiune; linie continuă: conductă de apă caldă; Iinie întreruptă: conductă de aerisire; Í) corp de încălzire; 2) conductă de alimentare a corpului de încălzire; 3) coloană de alimentare; 3') coloană de alimentare legată la vasul de expansiune.
încălzire cu apă caldă, conducta de aerisire se leagă, fie direct la corpurile de încălzire, în partea opusă legăturii şi cu pantă spre locul de evacuare, fie la coloana de alimentare (v. fig. II a) sau în capul coloanelor de alimentare (v. fig. II b). Diametrul conductei e totdeauna de 3/8", iar traseul ei se alege astfel, încît ea să poată lega cît mai multe dintre punctele cari trebuie aerisite. Pe conducta de aerisire nu trebuie să circule niciodată apa caldă, fiindcă astfel se produce o inversare a circulafiei în instalafie (circulafie falsă). Cînd conducta de aerisire e legată la vasul de expansiune printr-o coioană de apă caldă, legătura se execută în sac (v. fig. II c). — în instalaţiile de încălzire cu abur de joasă presiune, conducta de aerisire leagă mai multe conducte de condensat cu un punct central, unde e montată o pipă de aerisire.
Conductă de alimentare. Tehn.: Conductă prin care un fluid său un material pulverulent sînt transportate la locul de utilizare, pentru alimentarea continuă sau intermitentă a acestuia. De exemplu, conductele de alimentare se folosesc pentru aducerea apei potabile într-o localitate, pentru aducerea apei industriale la un aparat de răcire sau la o căldare de abur, etc.
Conductă de aspirafie. 1. Tehn.: Conductă prin care un fluid trece direct, prin efect de depresiune, în maşina în care e folosit într-un proces tehnic. De exemplu, conductele de aspirafie servesc la introducerea amestecului carburant sau a aerului comburant într-un motor cu ardere internă, provocală de depresiunea produsă în cilindrii motorului.
Conductă de aspirafie. 2. Hidr.: Porfiunea de conductă situată înainte de o pompă, prin care se absoarbe apa dintr-o sursă de apă: rîu, lac, basin colector, puf, rezervor, etc. Conductele de aspirafie pot lucra fie prin vid, cînd presiunea efectivă din conductă e sub 1 ata, fie cu presiune, cînd presiunea apei din conductă e mai mare decît 1 ata. în acest din urmă caz, pompele sînt înecate.
Conductele de aspirafie prin vid, de lungime mică (cîteva zeci de metri), pot fi legate direct ia pompe; la cele lungi se intercalează un rezervor de vid înaintea pompelor, din care gazele degajate din apă se extrag, cu ajutorul unei pompe de vid, pentru a îmbunătăfi randamentul pompelor de apă şi pentru a amorsa conducta. Conductele de aspirafie trebuie să se execute în rampă către pompe, astfel încît gazele cari se separă de apă, din cauza presiunii mai joase, să ajungă la pompă şi să fie evacuate; în caz contrar, există pericolul acumulării gazelor în porfiuni le mai înalte, prin formare de saci de aer, cari împiedică curgerea uniformă a apei, provocînd pierderi mari de sarcină.
Penfru construcfia conductelor de aspirafie se folosesc tuburi de fontadé presiune şi tuburi de ofel, la cari se poate asigura
o	etanşeitate bună, evitîndu-se pătrunderea aerului în conducte. Tuburile de asbociment şi cele de beton armat nu sînt recomandate penfru construcfia conductelor de aspirafie.
Uneori, conductele de aspirafie se instalează sub nivelul apelor subterane, pentru a reduce posibilitatea pătrunderii aerului. Aceasta conduce însă la scumpirea costului de montare a conductei, din cauza epuizmentelor, iar execufia îmbinărilor se face mai pufin îngrijit, datorită dificultăfilor de lucru. Cînd conductele de aspirafie se aşază la adîncime mai mare, pentru a uşura lucrările de întreţinere, e recomandabil să fie montate în galerii de proiecfie.
Execufia conductelor de aspirafie trebuie să se facă cu multă atenfie, iar etanşeitatea lor trebuie probată înainte de astuparea tranşeei cu pămînt. încercarea conductei se face pe tronsoane de 200--300 m, la o suprapresiune de 1 ats sau sub un vid de 0,7 ats (0,3 ata sau 230 mm col. Hg). încercarea se consideră reuşită cînd, după o oră, manometrul (respectiv vacuum-metrul) indică o variafie a presiunii de maximum 10 mm col. Hg.
13
Conductă
194
Conducta
Numai după satisfacerea acestei condifii se poate trece la astuparea şanţului conductei; capetele tronsoanelor probate nu se astupă decît după ce proba generală pentru întreaga conductă a dat rezultate satisfăcătoare.
Conductele de aspirafie de la captările din rîuri sau din lacuri, pe cari se pot depune aluviuni în timpul funcţionării, trebuie să aibă un dispozitiv de spălare inversă, la care, penfru antrenarea depunerilor, vitesa curentului de apă trebuie să depăşească 1,2 m/s. Sin. Conductă de absorpfie.
Conductă de branşament. Alim. apă, Inst. san.: Sin. Branşament (v,).
Conductă de circulaţie. Inst. san.: Conductă de întoarcere folosită în instalafiile de apă caldă menajeră, pentru a putea menfine apa caldă continuu în circulafie în conducta de ducere, şi a împiedica astfel răcirea ei în timpul cînd nici un aparat consumator nu e în funcfiune. Conducta uneşte un punct oarecare al conductei de ducere din instalafie (de ex. capătul cel mai depărtai) cu aparatul producător de apă caldă (boiler, căldare). La conducta de circulafie nu se racordează nici un aparat de consum. — Circulafia apei în sistemul care cuprinde conducta de circulafie se face prin termosifon sau cu ajutorul unei pompe de circulafie. în primul caz, diametrul conductei de circulafie se calculează pe baza pierderilor de căldură în conducte, iar în al dcilea caz, pe baza unui anumit volum de apă prescris pentru circulafie. Pentru activarea circulafiei prin termosifon, conducta de circulafie nu se izolează.
Conducta de circulafie se foloseşte în special la clădiri mari, la cari dezavánfajul răcirii apei pe conductă prezintă impor-tanfa prin creşterea mare a consumului de apă. După împrejurări, în refeaua de apă caldă e necesară circulafia fie numai pe distribui ia orizontală, fie pe aceasta şi pe una sau pe mai multe coloane. Cînd circulafia se face şi pe mai multe coloane, la baza acestora se montează robinete de reglare, pentru a asigura o repartifie uniformă a debitului de circulafie.
Conductă de compensafie. Termőt.: Conductă de legătură între două sau mai multe căldări de abur, pentru compensarea diferenţei de presiune a aburului produs de acestea. Conducta de compensafie, care e metalică, e racordată ia căldări prin intermediul unor robinete adecvate.
Conductă de descărcare. Tehn. V, Conducfă de golire.
Conductă de ducere. Termőt., Inst. conf.: în instalafiile de încălzire centrală, conducta care duce apa caldă de la căldare sau de la un schimbător de căldură la corpurile de încălzire sau la aparatele consumatoare de căldură. Conducta de ducere e totdeauna izolată termic.
Conductă de emisiune. Tehn.: Conductă prin care un fluid e evacuat dintr-o maşină sau dintr-un aparat, după ce a intervenit într-un proces tehnic. în general, se numesc conducte de emisiune cele folosite la motoare cu abur, iar cele folosite la motoare cu ardere internă sau la alte maşini se numesc conducte de evacuare.
Conducfă de evacuare: Sin. (parţial) Conductă de emisiune (v.).
Conductă de golire. Hidrot.; Conducfă de metal, de asbociment sau de beton, care se montează la fundul unui rezervor, al unui basin, al unui recipient, care are o vană de închidere şi care serveşte la evacuarea apei. La locul de ieşire, capătul conductei de golire are o clapă terminală, care stă de obicei închisă, pentru a împiedica pătrunderea în conductă a animalelor mici (şoareci, şopîrle, şerpi, etc.) şi care se deschide numai la trecerea apei prin conductă. Sin. Conductă de descărcare.
Conductă de întoarcere. Termőt., Inst. conf.: în instalafiile de încălzire centrală, conducta care aduce
înapoi la căldare sau într-un schimbător de căldură apa răcită în corpurile de încălzire sau în aparatele consumatoare de căldură.
Conductă de legătură, Inst. san.: Conductă care leagă punctele consumatoare de apă de la fiecare etaj al unei clădiri alimentate cu apă, cu coloanele respective. Pe conducta de legătură se montează armaturi de trecere şi de oprire, penfru izolarea şi repararea armaturilor de serviciu ale punctelor consumatoare de apă.
Conductă de ocolire. Tehn., Alim. apă: Conductă de derivaţie care dublează, pe o anumită porţiune, o conductă principală de fluid. Exemplu: Conducta care face parte dintr-un sistem de alimentare cu apă, cu rolul de a evita trecerea apei prin anumite instalafii. în stafiunile de tratare a apei, conductele de ocolire permit evitarea aparatajului de tratare cu coagulant, a decantoarelor şi, în cazuri excepţionale, a filtrelor. Aceste conducte de ocolire sînt echipate cu vane sigilate, cari se deschid numai în cazuri speciale (de obicei în cazul avarierii unei părţi din stafiunea de tratare). Sin. (parţial) Cana! de ocolire, By-pass (v. By-pass 1).
Conductă de p r e a-p I i n. Tehn.: Conductă cu rolul de a evacua apa care depăşeşte un anumit nivel maxim în basine cu nivel liber ca: rezervoare, decantoare, filtre, etc. Conducta de preaplin se dimensionează pentru a putea evacua debitul maxim de apă care intră în basinul respectiv. Ea are la capătul amonte din rezervor o pîlnie pentru simplificarea colectării apei şi nu are niciodată vane sau orice alt dispozitiv de închidere.
Conductă de rambleiere. Mine: Conductă metalică folosită în exploatări miniere pentru aducţiede material de înlocuire (pămînt, deşeuri rezultate din prepararea sau tratarea minereurilor sau a rocilor, etc.) în excavaţiile rezultate din exploatare. Materialul e mişcat în lungul conductei de rambleiere cu ajutorul unui agent fluid (apă sau aer sub presiune), şi e numit rambleiaj hidraulic, respectiv pneumatic. Conducta e confecţionată din ofel şi — în anumite cazuri — e căptuşită la interior cu materiale rezistente la uzură: porţelan, bazalt turnat, etc. Diametrul: 120—250 mm; lungimea maximă: 800*-900 m pentru rambleiajul pneumatic, sau 3000-**4000 m pentru rambleiajul hidraulic.
Conductă de refulare» Alim. apă: Conductă func-fionînd sub presiune, care transportă apa de la stafiunea de pompare care produce presiunea necesară, pînă la un rezervor de înmagazinare sau pînă la un consumator de apă. Conductele de refulare se execută din materiale rezistente la presiune: oţel, fontă de presiune, asbociment, beton armat, material plastic şi lemn.
Dimensionarea conductelor de refulare se face după considerente hidraulice şi economice. în adevăr, pomparea apei de la
staţiunea de pompare P la rezervorul R (v. fig. III) se poate face teoretic printr-o conductă cu orice diametru. La o conductă
Conductă
195
Conductă
D
cu diametru mare, costul de instalare e mai ridicat, însă cheltuiala anuală de exploatare cu pomparea apei e mai mică, şi invers. Dacă se reprezintă pe > un grafic atît variaţia costului conductei în funcfiune de diametru, raportat la 30—40 de ani de amortisare a lucrării (curba A), cît şi variafia costului energiei de pompare în funcfiune de diametrul conductei (curba E) şi se trasează apoi curba care reprezintă costul total C = A + E, se observă că această curbă pre- /V. Diagrama costului conductei de zintă un minim (v. fig. IV). Acest refulare şi a costului energiei de pom-minim corespunde diametrului Pare' în ,unc|iune ,d? diametrul cor-economic Dec al conductei de	uc ei.
refulare. Formulele pentru calculul diametrului economic al conductelor de refulare au expresia generală:
Dec = A-qa,
în care A e un coeficient economic, care depinde de raportul dintre costul energiei electrice pe kilowattoră şi costul unui metru de conductă, iar a e un exponent care depinde de materialul conductei (fontă, ofel, asbociment), fiind apropiat de valoarea 0,5.
Conductă de scurt-circuit. Tehn.: Conductă de legătură între două puncte dintr-o instalafie, prin care e recireulat fluidul abătut din drumul său normal. De cele mai multe ori, conducta de scurt-circuit funcţionează în legătură cu un sistem de reglare automată a instaiafiei. Exemple:
în instalafiile de încălzire centrală se folosesc conducte de scurt-circuit împreună cu un robinet termoregulator cu trei căi; acesta reglează temperatura apei în conducta de ducere prin amestecarea apei din căldare cu cea din conducta de întoarcere (v. fig. V a).
La instalafii de pompe, conducta de scurt-circuit se foloseşte penfru a evita depăşirea presiunii limită în conducta de refulare, în acest caz, conducta de scurt-circuit e pusă în funcfiune printr-o valvă de suprapresiune (v. fig. V b). — La unele pompe cu piston, conducta de scurt-circuit e montată chiar în corpul lor.
Conductă de serviciu. Alim. apă: Conductă din refeaua de distribufie a apei într-un centru populat, care primeşte apa de la artere sau de la conductele principale şi o distribuie la punctele de consum, prin branşamente. Conductele de serviciu se instalează pe orice stradă; pe străzile pe cari sînt instalate artere sau conducte principale cu diametru mare, ele le dublează, pentru a asigura alimentarea branşamentelor. Diametrul conductelor de serviciu e de 80—150 mm; ele se leagă la artere sau la conductele
r
		0	
	\ ^ 2	5 	-<d£-	
b
V. Conducte de scurt-circuit (scheme).
a)în	instalafii de încălzire centrală: Í) căldare; 2) conductă de ducere; 3) conductă deîntoarcere; 4)conducfă de scurt-circuit; 5) robinet termoregulator, cu trei căi;
6) pompă de circulafie.—
b)în	instalafii de pompe: t) pompă; 2) conductă de aspirafie; 3) conductă de refulare; 4) conducfă de, scurt-circuit; 5) valvă de
suprapresiune.
instalaţi hidranfi de incendiu pot ii făcute şî din fevi cu diametrul mai mic decît 80 mm, dacă situafia locală permite asigurarea presiunii de serviciu.
Conductă de sifonare. Tehn.: Conductă constituită din două tronsoane principale, primul ascendent, iar al doilea descendent (de obicei vertical), care funcfionează la o presiune mai joasă decît cea atmosferică şi care serveşte la trecerea
principale, Ia intervale de 150—200 m. — în general, pe conductele de serviciu se instalează Şi hidranfii de incendiu. Conductele de serviciu pe cari nu sînt
VI. Conductă de sifonare.
Í) linia piezometrică; 2) conductă; 3) pompa de vid.
unui lichid dintr-un basin, puf sau rezervor, într-un alt basin sau rezervor colector, cu scopul de a reduce lungimea conductei de aspirafie a pompelor. Pentru amorsarea sifonului şi pentru asigurarea funcfionării lui permanente se racordează o pompă de vid în punctul lui cel mai înalt (v. fig. VI).
Conductele de sifonare sînt folosite atît la captările de apă din mai multe pufuri cît şi la captările din rîuri şi lacuri, la cari priza se găseşte la distanfă mare de mal. V. sub Captare de apă, Sifon, Sifonare.
Execufia conductelor de sifonare comportă aceleaşi măsuri, la încercarea etanşeităţii, ca şî conductele de aspirafie.
Conductă de siguranfă. 1. Tehn.: Conductă metalică de legătură directă — în instalafiile de încălzire centrală cu apă caldă — între căldare şi vasul de expansiune.
Conductă de siguranfă. 2. Tehn.: Conductă care dublează conducta principală de aducfie în sistemele de alimentare cu apă ale întreprinderilor industriale la cari întreruperea apei poate cauza deteriorarea utilajului, sau înrăutăfirea calităfii produselor. Conducta de siguranfă se montează pe un traseu diferit de traseul conductei principale şi se dimensionează la
o	fracfiune din debitul acesteia (30—50%).
Conductă de transport. Tehn.: Conductă prin care circulă un produs petrolier (fifei, gaze naturale, etc.), fie între locul de extracfie şi un punct, de utilizare (de ex. rafinării) sau de încărcare (de ex. cisterne sau nave petroliere), fie între două puncte de utilizare. La aceste conducte, cari în general sînt îngropate, presiunea necesară de serviciu se obfine folosind stafiuni de pompare, echipate cu compresoare sau cu pompe.
Conductă de ventilare. 1. Inst. conf.: Sin. Conductă de ventilafie, Canal de ventilafie. V. sub Canal 3.
Conductă de ventilare, 2. Inst. san.: Conductă, de cele mai multe ori metalică (de ex. tub de fontă, burlan de tablă), legată direct sau prin intermediul unei piese de rami-ficafie la o conductă de canalizafie de scurgere, la un burlan de coborîre pentru deşeuri şi gunoaie menajere, etc., care serveşte la stabilirea comunicafiei între interiorul conductei respective şi atmosferă. Conducta de ventilare se prelungeşte pînă deasupra învelitorii, şi are la extremitate o căciulă de ventilare (v. fig. V/l).
La instalafii de canalizafie interioară, ventilarea prin conductă specială are ca scop atît compensarea variafiilor de presiune
Conducta de canalizaţie telefonică
196
Conducta electrică
din conducte — cauzate de scurgerea apelor uzate —şi deci evitarea dezamorsării sifoanelor, cît şi evacuarea gazelor mirositoare din refeaua de conducte.Conductele de ventilare din clădiri servesc şî la ventilarea canalizaţiei exterioare aferente clădirii. Normele de executare a ventilaţiei instalaţiilor de canalizaţie interioare sînt foarte diferite în diverse ţări, uzuale fiind urmă-
V//. Conducte de ventilare la instalafii de canalizafie interioară, a) montaj cu conductă de ventilare principală (obişnuită); b) cap de conductă cu căciulă de ventilare; c) montaj cu conductă de ventilare secundară; /) coloană de scurgere; 2) conductă de scurgere orizontală; 3) conductă de ventilare principală; 4) conductă de ventilare secundară; 5) obiect sanitar; 6) piesă de curăfire; 7) gură de ventilare; 8) căciulă.
toarele feluri de conducte de ventilare: coloană de ventilare principală, care continuă în capătul coloanei de scurgere (v. fig. VIII a); coioană de ventilare secundară, legată la capul
*
*
	Ll!lj	| 1	1 ÜÍ
	! l/i i/\ j		! 1	”L j
	LUX		J rT7~L I L.IülX
a	b	C	d
4
!
L_
'11
pa
is.
VIII. Scheme de legare a conductelor de ventilare în instalafii de canalizafie interioară.
a)	cu	coloană	de	ventilare	obişnuită (în continuarea coloanei de scurgere);
b)	cu	coloană	de	ventilare	secundară, legată la capătul coloanei de scurgere;
c)	cu	coloană	de	ventilare	suplementară (care dublează coloana de scurgere);
d)	cu	conducte de ventilare secundare legate la o conductă de ventilare prin-
cipală; e) cu ventilarea individuală a fiecărui obiect sanitar.
unor ramificaţii orizontale (v. fig. VIII b) sau într-un punct intermediar al conductei de scurgere orizontale (v. fig. VII c),
cînd pe aceasta se scurg mai mult decît patru obiecte sanitare; coloană de ventilare suplementară, care dublează coloana de scurgere pe toată înălţimea acesteia şi e legată cu aceasta la fiecare două sau trei etaje (v. fig. VIII c), şi care se foloseşte la clădiri înalte. — Conductele de ventilare pot fi unite între ele, iar conducta rezultantă se scoate pe învelitoare printr-o conductă comună. Conductele de ventilare secundară se pot lega la conducta de ventilare principală (v. fig. VIII d) sau Ia conducta de ventilare suplementară. — în unele ţări e obligatorie ventilarea individuală a fiecărui obiect sanitar (v. fig. VIII e).
Diametrul coloanelor de ventilare principale e egal cu cel al coloanelor de scurgere; conductele şi coloanele de ventilare secundare, suplementare sau individuale, au diametri mai mici.
Conductă principală de distribufie. Alim. apă: Conductă de legătură transversală între arterele unei reţele inelare de distribuţie a apei într-un centru populat sau industrial, montată cu scopul de a egaliza presiunile între artere. Cu arterele, conductele principale formează ochiuri, a căror formă e bine să fie cît mai apropiată de pătrat. Conductele principale au diametru mare (de obicei mai mare decît 150 mm) şi de aceea, ca şi la arterele de distribuţie a apei, nu e permisă legarea branşamentelor imobilelor direct la ele (pentru a evita un număr prea mare de perforări, cari ar putea produce pierderi de apă importante).
î. Conducfă de canalizaţie telefonică. Telc.: Ansamblu de blocuri, executate de obicei din beton sau din bazalt artificial şi, mai rar, din alte materiale, cu lungimea de 0,5’*-1 m şi formă prismatică sau cilindrică, aşezate cap la cap şi avînd 1—6 goluri longitudinale (gudronate sau smălţuita) dispuse în prelungire, cari permit instalarea cablurilor electrice de telecomunicaţii în canalizaţii subterane (v. Canalizaţie telefonică).
Se folosesc şi blocuri de beton spintecate, sau blocuri de bazalt spintecate, reprezentînd jumătăţi de blocuri (secţionate longitudinal), întrebuinţate la repararea canalizaţiilor cu cablul de telecomunicaţii instalaf.
2. Conductă electrică. Elf.: Conductor electric metalic (v. Conductor electric 3), sau ansamblu de astfel de conductoare, cu dimensiuni transversale mici faţă de lungime şi cu sau fără învelişuri izolante ori protectoare.
Se deosebesc; conducte electrice izolate, conducte electrice învelite, conducte electrice neizolate, cordoane electrice (v. fig.), etc. O conducfă electrică cu unu sau cu mai multe conductoare izolate între ele şi cu înveliş protector etanş se numeşte cablu electric (v.).
Materialele conductoare cari satisfac atît condiţiile electrice (conductivitate mare) şi mecanice (rezistenţă mare la rupere), cît şi condiţiile economice impuse de utilizarea lor în transmisiunea energiei electrice sînt: cuprul, aliajele de cupru (bronzuri), aluminiul, aliajele de aluminiu (aldrey şi altele) şi* oţelul (în anumite cazuri).
Cel mai avantajos din punct de vedere electric e cuprul; deoarece, în general, acesta e un material costisitor şi care se găseşte rar, e înlocuit, oricînd e posibil, cu aluminiul. Folosirea aluminiului nu e admisă în instalaţiile în cari se cere o siguranţă de funcţionare mărită (clădiri frecventate de multe persoane, edificii importante din punct de vedere social) şi nici în condiţii în cari acest metal e supus Ia coroziune (încăperi permanent umede, încăperi în cari se degajă vapori de apă sau vapori corozivi, încăperi cu pericol de incendiu sau de explozie, instalaţii pe litoralul mării, în circuite de comandă-control-semnalizare-protecţie, etc.).
Tabloul câre urmează cuprinde caracteristicile electrice şi mecanice álé conductelor confecţionate din diferite materiale.
Conductă electrică izoiată
197
Conductă electrică izolată
Caracteristicile materialelor conductelor electrice pentru instalafii de transmisiune a energiei electrice (valori medii)
Materialul		Rezistivitatea la 4 20° Q mm2/m	Conducti-biliiatea ia -j-20° m/Qmm2	Coeficientul de temperatură ai rezisfenfei pentru 1°	Greutatea specifică kg/cm3	Coeficientul de dilataţie termică pentru 1°	Modulul de elasticitate kg/mm2	l Rezistenfa de durată kg/mm2	Rezistenfa la rupere kg/mm-
Cupru		0,01736	56	0,00393 Í	8,9 • 10 3	17 • 10-6	1,3-104	Í 30	40
Bronz A	pentru conducte	-	1 -		8,9 • 10 3	! 17 ■ 10 6	; i,3-ioi	j 40	50
Bronz B	electrice i	1 _ l	Í ~	0,004	8,65-10-3	! 16,6 • 10 6	; 1,3-104	! 50	60
Bronz C		! 0,0284	35,4					62	70
Aluminiu		0,0294	34		2,7 -IO»	23 • 10 e	0,56 • 104	I 12	16
Ai drey		0,0333	30	I 0,0036			o CN o	24	30
Ofel A		-	-	|	!	12,3*10-6 ;	1,92-104	32	40
Ofel B	> penfru conducte	! -	_jt_		0,0052	7,8 - 10 s		1,96 ■ 104	56	70
Ofel C	electrice	i i	-			11 -10 6	2,104	90	120
Ofef D		i	-					110	150
Ofel-aluminiu 1:6		0,0294*)	34 *)	! 0,004*) Í	I 3,45-10-3	19,5 • 10-6	0,75 • 104	20	-
Ofel-aluminiu 1 : 4					3,72-10-3 j	20,6 ■ 10-6	0,85-104	24	-
Valorile notate cu *) se referă la aluminiu.
vYÂVV	
	I L
	a* ,
i \ l
fi
l	l Cupru
Cauciuc
JVV| Bandă de bumbac caucîucata
Materia! rezistent la intemperii Hirtie
înfăşurarea de bumbac
împletitură impregnată împletitură neimpregnată Cupru muftit ilar
Conducte electrice de cupru.
a) învelită, rezistentă la intemperii; b) învelită, rezisienta la intemperii, pentru neutru; c) cu izolafie de cauciuc; <J) cu izolaţie de cauciuc, flexibilă; e) cu izolafie de cauciuc, toarte flexibilă; f) rezistentă la intemperii, cu izolafie de cauciuc; g) pentru corpuri de iluminat; h) pentru suspendarea corpurilor de iluminat; i) cordoane MCU, MCUT, MCM şi MCMT; /) cordoane MCUP, MCUPT, MCMP şi MCMPT; k) cordon (cablu) MCG; /) conductă de sonerie cu izolafie de bumbac; m) conductă de sonerie cu izolafie de cauciuc; n) şnur cu izolafie de cauciuc; o) cordon plat cu izolafie de cauciuc.
î. ~ electrică izolată. Elf.: Conductă electrică separată de mediul ambiant printr-un izolant a cărui rezistentă la străpungere electrică corespunde tensiunii în serviciu pentru care e executată. Sin. Conductor izolat.
Se deosebesc următoarele categorii principale de conducte izolate: conducte cu izolafie de cauciuc pentru instalafii fixe; conducte cu izolafie de cauciuc pentru instalafii mobile (v. Cordon); conducte cu izolafie de cauciuc pentru autovehicule şi pentru vehicule cu tracfiune electrică; conducte izolate de bobinaj şi conducte cu izolaţie de cauciuc cu destinafii speciale.
Conductele cu izolafie de cauciuc pentru instalafii fixe sînt de următoarele tipuri uzuale:
Conducta cu izolafie de cauciuc e constituită din conductor de cupru sau de aluminiu (unifilar sau muItifiIar), acoperit cu izolafie de cauciuc peste care urmează o împletitură impregnată. E folosită în instalafii fixe, obişnuite, în încăperi uscate, pentru tensiuni pînă la 500 V (în curent continuu pînă la 1000 V). Are simbolurile; F 500 (pentru cupru) şi AF 500 (pentru aluminiu).
Se execută şi conducte de cupru flexibile (Ff 500), al căror conductor e compus din multe fire subfiri (tipf), — şi con-
Conducfă electrică învelită
198
Conductă electrica neizolată
duete de cupru foarte flexibile (Fff 500), al căror conductor e compus din foarte multe fire subfiri (tip ff).
Conducta electrică cu izolafie de cauciuc, rezistenfă la intemperii, e constituită din conductor de cupru sau de aluminiu (unifilar sau multifilar), acoperit cu o izolafie de cauciuc, peste care urmează o bandă de pînză de bumbac cau-ciucată pe o singură fafă, apoi o altă bandă de hîrtia specială şi, în fine, o împletitură (tresă) de fire de bumbac (sau de alt material textil asemănător) impregnată cu un material rezistent la intemperii. E folosită în instalafii fixe, în încăperi cu atmosferă umedă sau cu confinut de vapori corozivi pentru tensiuni pînă la 500 V. Are simbolul FIC.
Conducta special izolată cu cauciuc e constituită din conductor de cupru sau de aluminiu acoperit cu o izolafie de cauciuc, din cel pufin două vine concentrice, peste cari e înfăşurată o bandă de pînză de bumbac cauciucată şi apoi o împletitură de fire de bumbac (sau de alt material textil asemănător) impregnată. Are simbolul FS (penfru cupru). E folosită în instalafii fixe pentru tensiuni pînă la 15 kV,
Se execută şî conducte de cupru flexibile (FSf), al căror conductor e compus din multe fire subfiri, şi conducte de cupru foarte flexibile (FSff), al căror conductor e compus din foarte multe fire subfiri.
Conducta armată e constituită din conductor de cupru acoperit cu o izolafie de cauciuc, peste care urmează o împletitură de fire textile, impregnată cu un amestec bituminos şi apoi un înveliş de proteefie format dinfr-o împletitură de fire de ofel, protejată contra ruginii prin zincare. Are simbolul FA (pentru cupru).
E folosită în instalafii fixe, unde se pot produce îndoiri pronunfafe (macarale electrice, ascensoare, poduri rulante, plăci turnante, etc.).
Se execută şî conducte flexibile (FAf), al căror conductor e compus din multe fire subfiri, şi conducte foarte flexibile (FAff), al căror conductor e compus din foarte multe fire subţiri.
Conducta refractară cu izolafie de cauciuc e constituită din conductor de cupru acoperit cu o izolafie de cauciuc şi cu un înveliş rezistent la ardere. Are simbolul FR.
Conducta cu izolafie de cauciuc, cu manfa de cauciuc, cu manfa de alamă şi cu înveliş de proiecfie e constituită din conductor de cupru acoperit cu o izolafie de cauciuc, îmbrăcat apoi într-o manfa de cauciuc, după care urmează o manta din tub de alamă, fălfuit sau nefăJfuif şi, în fine, un înveliş de proteefie contra aefiunii agenfilor chimici. Are simbolul FMCAml.
Conducta penfru corpuri de iluminat se execută în patru tipuri: Fcii (conductorul, de cupru unifilar, izolat cu cauciuc, e îmbrăcat într-o împletitură de fire de bumbac, de cînepă sau de alt material asemănător, impregnată); Fci (conductorul, de cupru multifilar, izolat cu cauciuc, e îmbrăcat cu o împletitură de fire de bumbac mercerizate, de mătase artificială sau de alt material asemănător); Fcipi (două conductoare de cupru, unifilare, avînd izolafie de cauciuc, sînt aşezate paralel şi îmbrăcate într-o împletitură comună de fire de bumbac, de cînepă sau de alt material asemănător, impregnată); Fcip (două conductoare de cupru, multifilare, avînd izolafie de cauciuc, sînt aşezate paralel şi sînt îmbrăcate într-o împletitură comună de fire de bumbac mercerizate, de mătase artificială sau de alt material asemănător).
Aceste conducte sînt folosite în special pentru racordarea corpurilor dejluminat şi pentru legături la corpurile de iluminat, în încăperi uscate, la tensiunea nominală de 250 V.
Conducta penfru suspendarea corpurilor de iluminat e constituită din două sau din trei conductoare multifilare, izolate fiecare cu cauciuc, răsucite împreună, cu material de umplutură pe un şnur de tracfiune de fire de bumbac sau similare,
Ansamblul astfel constituit e acoperit cu o împletitură comună de fire de bumbac mercerizate, de mătase artificială sau de alt material asemănător.
Aceste conducte sînt folosife la suspendarea corpurilor de iluminat, în încăperi uscate, la tensiunea nominală de 250 V.
Conducfă de sonerie e constituită din unu sau din două conductoare izolate fiecare cu fire de bumbac mercerizat (sau cu alt material asemănător), impregnat cu parafină, sau din conductoare izolate cu cauciuc, peste care urmează o înfăşurare de bumbac mercerizat (sau de alt material asemănător).
Conductele cu izolafie de cauciuc pentru instalafii mobile sînt cordoanele (v.) şi şnururile (v.)
Conductele penfru autovehicule şi pentru vehicule cu tracţiune electrică sînt de următoarele tipuri; conductă pentru aprindere, lăcuită sau ne-lăcuifă; conductă penfru lumină şi pentru pornire; conducfă pentru lumină şi pentru pornire, armată; conductă multiplă, lăcuită, pentru lumină; conductă multiplă pentru lumină, armată; conductă de înaltă tensiune pentru vehicule cu tracfiune electrică.
î. ~ electrică învelită. Elf.: Conductă electrică protejată contra aefiunii corozive a mediului ambiant şi rezistentă la intemperii. Se execută din cupru sau din aluminiu. Sin. Conductor învelit rezistent la intemperii.
E folosită la linii electrice aeriene de distribufie şi drept conductor de nul pentru montaj aparent sau cînd se cere o proteefie deosebită contra influenţelor chimice. Conductorul de cupru (electrolitic, de duritate semitare sau tare, unifilar pentru secfiuni de 1,5->*16 mm2 şi multifilar penfru secfiuni de 10**-150 mm2) sau de aluminiu e acoperit cu un sfrat rezistent la intemperii (de miniu de plumb şi ulei de in) şi apoi îmbrăcat cu: două sfrafuri de hîrtie cu mare rezistenfă mecanică, o înfăşurare de fire de bumbac sau de alt material asemănător şi o împletitură de fire de bumbac, de cînepă sau de alt materia! asemănător. înfăşurarea . şi împletitura sînt impregnate cu un material rezistent ia intemperii (ulei vegetai cu sicativi şi oxizi metalici, de ex. miniu de plumb). Conductele folosife ca fir neutru nu au stratul de hîrtie şi nici înfăşurarea de fire.
2.	^electrică neizofată. Elf.: Conductă electrică în contact direct cu mediul ambiant, de obicei aerul. E constituită din unu sau din mai multe elemente conductoare (fire) reunite mecanic şi electric, astfel încît formează un conductor unic. Sin. Conductor neizolat.
Din punctul de vedere al materialului, se deosebesc conducte confecfionate dintr-un singur metal sau aliaj (cupru, aluminiu, aliaje de cupru-bronzuri, aliaje de aluminiu, aldrey, almeiec, etc., ofel protejat prin zincare) sau din două metale (ofel şi cupru, ofel şi aluminiu, ofel şi aliaj de aluminiu).
Din punctul de vedere al execuţiei, se deosebesc conducte unifilare (masive sau tubulare), adică constituite dinfr-un singur element conductor, şi conducte multifilare, adică constituite din fesătură sau prin cablarea mai multor elemente conductoare, aşezate în unu sau în mai multe straturi constituind conducte plate sau fesute şi conducte circulare; acestea din urmă pot fi funii, conducte cu gol inferior sau conducte speciale (v. fig.).
Conductele neizolate sînt folosite în general în instalafii exterioare (linii aeriene) şi uneori în instalafii inferioare (mediu ambiant coroziv, care poate ataca învelişurile conductelor izolate, instalafii la tensiuni nepericuloase, rezistenfe pentru încălzit, etc.).
Pentru economisirea cuprului s-a generalizat folosirea alu= miniului, a ofel-aluminiului şi a aliajelor de aluminiu; la linii de energie cu capacitate redusă de transmisiune (linii de distribufie rurală), cum şi la linii de telecomunicafii, se foloseşte frecvent ofelul.
Conductibilitate, coeficient de ~ electrică	*199	Conductivitate,	coeficient	de	^
Secfiunile nominale ale conductelor electrice neizolate folosite în instalafiile energetice sînt următoarele: 6, 10, 16 mm2 la conducte de cupru unifilare; 10, 16, 25, 35, 50, 70, 95, 120,
care reprezintă forma locală a legii conducfiéi (v.) electrice şi în care / e densitatea curentului electric dé conducfie, E e intensitatea cîmpului electric, Ei e intensitatea cîmpului electric imprimat, iar o e conductivitatea. Mediile omogene şi neaccelerate nu au cîmp electric imprimat şî relafia de definifie a con-ductivităfii are forma
7=o •£.
în medii isotrope (sau practic isoirope, cum sînt metalele în primă aproximafie), conductivitatea electrică nu depinde de direcfia liniilor de curent, adică e o mărime scalară, egală cu raportul dintre valorile absolute ale densităfii de curent şi intensităţii cîmpului electric (a = |/(/|£|). Valoarea reciprocă a conductivităţi defineşte mărimea numită rezistivifafe (v.), utilizată curenf în practică.
în medii anisotrope, conductivitatea electrică depinde de direcfia liniilor de curent şi e o mărime tensorială a, produsul simbolic din relafia de definifie corespunzînd cu trei relafii lineare şi omogene între componentele cartesiene ale mărimilor /şi E
Jh~YiaklEl k=\,7, 3,
Conducte electrice neizolate. glf a2, <3S) conducte masive: circulară (a*); dreptunghiulară (a2); profil special (ag); b) conductă tubulară; c) conductă plată (fesută); dltd2) funii: cu fir axial (cfi); fără fir axiai (d2); elt e2, e3) cu gol interior: de elemente cu profil circular (e-j); de elemente cu profil segment, într-un singur strat (e2); de elemente cu profil segment, în două straturi (e3); flt f2) conducte speciale: antitorsiune (fi); aufoamortisoare (f2).
150, 185 mm2 la conducte de cupru multifilare; 16, 25, 35, 50, 70, 95, 120, 150, 185, 240, 300 mm2 la conducte de aluminiu;
10,	16, 25, 35, 50, 70, 95, 120, 150, 185 mm2 la conducte de ofel; 16/25, 25/4, 35/6, 50/8, 70/12, 95/15, 120/21, 150/25, 185/32,240/40, 300/50 mm2 Al/oţel la conducte de otel-aluminiu de construcfie normală; 95/22, 120/23,150/36, 185/43,240/56, 300/69 mm2 Al/ofel la conducte de otel-aluminiu de construcfie întărită.
1.	Conductibilitate, coeficient de ~ electrică: Sin. Conductivitate electrică (v.).
2.	Conductibilitate, coeficient de ~ termică: Sin. Conductivitate termică (v.).
3.	Conductibilitate, coeficient de ~ termică interioară: Sin. Conductivitate termică (v.).
4.	Conductibilitate electrică. F/z., Elf.: Proprietatea unor corpuri de a fi străbătute de curent electric sub acfiunea unei tensiuni electrice constante, aplicată din exterior (v. şi Conductor).
5.	Conductibilitate molară. V. sub Conductivitate electrica.
6.	Conductibilitate termică. F/z.; Proprietatea unor corpuri de a fi sediul unui flux de căldură sub acfiunea unei diferenfe de temperatură (v. Căldură, transfer de ~, şi Conductivitate termică).
7.	Conducfibilitatea termică a aerului. V. sub Aer.
8.	ConductibiSizare. Chim., Elt.; Operafia de transformare a suprafefei unui corp fără conductivitate electrică, într-o suprafafă bună conducătoare, prin acoperirea ei cu un strat fin de pulbere de grafit sau de o alfă pulbere de metal, de obicei plumb sau cupru. Conductibilizarea e necesară în galvanotehnică (v.), pentru operafii de galvanizare şi de gaivanoplasfie.
9.	Conductiv: Sin. Conductor electric 4 (v.).
io.	Conductivitate. Elf.; Termen curent pentru conductivitate electrică (v.), rar pentru conductivitate termică (v.).
u.	Conductivitate electrică. Fiz,, Elf,: Mărime de material
3	unui mediu, definită în cazul general de relafia
7=o-(£ + £,),
în care Gkl sînt cele nouă componente ale tensorului o al con-ductivităfii.
în cazul soluţiilor de electrolifi se numeşte conductivitate echivalentă conductanfa unui strat din solufia respectivă, avînd grosimea de un centimetru şi secfiune uniformă — şi care confine un echivalent-gram de electrolit. Conductivitatea echivalentă A e numeric egală cu A = a V, unde V, exprimat în centimetri cubi, e volumul de solufie care confine un echivalent-gram de electrolit. Dacă c e concentrafia solufiei, exprimata în echivalenfi-gram de electrolit disolvafi într-un centimetru cub de solufie, A — ö/c. Conductivitatea echivalentă depinde de concentrafia solufiei, relafia care exprimă această dependenfă putînd fi scrisă, pentru concentrafii nu prea mari, de electrolifi tari, sub forma A = Aoo —(^-F^AoJ y c , numită e cu ai ia lui Onsager, în care c e concentrafia, A şi B sînt două constante ale căror valori depind de natura solventului şi de temperatură, iar A*,, numită conductivitate echivalentă limită, e valoarea pe care o ia conductivitatea echivalentă cînd concentrafia tinde către zero. Conductivitatea echivalentă limită e egală cu suma a doi termeni: A00=A<Î+AC, Ati respectiv Ac reprezentînd fracfiunea din conductivitatea echivalentă limită datorită anionilor, respectiv cationilor din solufie. Fiecare dintre aceşti doi termeni, numit conductivitatea ionică a ionilor respectivi, e proporfional cu mobililatea acelor ioni.
Se numeşte conductivitate molară a unei solufii de electrolit raportul Am dintre conductivitatea acelei solufii şi dintre numărul de molécule-gram de electrolit disolvate într-un centimetru cub de solufie. —
în sistemul MKSA, unitatea de conductivitate electrică se numeşte siemens pe metru (S/m sau Q^nrT1) şi avem:1 S/m = 10“n unităfi electromagnetice CGS«»9*109 unităfi electrostatice CGS.
în practică se folosesc şî unităfile m/Q-mm2=106 S/m şi y-icm'^102 S/m.
Metalele cu conductivitate mare sînt (în ordine descrescătoare): argintul, cuprul, aurul, aluminiul, molibdenul, wolframul, zincul, fanta Iu I, pl aţinu l, fierul, cobaltul, nichelul, etc. (în condifiile de puritate uzuale). Sin. Conductivitate, Conductanfa specifică, Electroconductivitate.
u.	coeficient de~. Elf.: Raportul A/A^ dintre conductivitatea echivalentă A şi conductivitatea echivalentă limită A^, La electrolifii slabi, la cari disociafia e foarte mică şi acfiunile inferionice sînt neglijabile, coeficientul de conductivitate e egal
Conductivitate echivalentă
200
Conductivităţii, teoria ~ electrice
cu gradul de disociaţie a. La electroiifii tari trebuie să se ia în considerafie şi vitesele ionilor şi
A_. H<x>+v<»'
A u-j-v
co
unde u şi v sînt vitesele cationului, respectiv anionului la concentraţia dată, iar şi vm sînt vitesele la concentrafie practic nulă. Sin, Report de conductivitate.
î. ~ echivalentă. V. sub Conductivitate electrică.
2.	~ echivalentă limită. V. sub Conductivitate electrică.
3.	~ ionică. V. sub Conductivitate electrică.
4.	~ molară. V. sub Conductivitate electrică.
s. raport de Sin. Coeficient de conductivitate. V. Conductivitate, coeficient de
o.	Conductivitate termică. F/z.: Mărime de material a unui mediu, definită în cazul general de relafia
q~ — X grad 0,
care reprezintă forma locală a legii conducfiei termice (legea lui Fourier) şi în care q e densitatea fluxului de căldură prin conducfie, 9 e temperatura, iar X e conductivitatea termică (v. şî Conductivităfii, teoria ~ termice). Sin. Termoconductivitate.
7* Conductivităţii, teoria ~ electrice. Elt.: Microscopic, conductivitatea electrică provine din convecfia microparticulelor încărcate, realizată prin deplasarea ordonată, relativă la corpul considerat, a unor purtători de sarcină (electroni, ioni atomici, ioni moleculari, etc.), sub acfiunea unor forje a căror valoare medie e diferită de zero, de natură electrică (corespunzătoare cîmpuiui electric macroscopic E) sau neelectrică (corespunzătoare cîmpului electric imprimat Eţ).
Dacă qi e sarcina electrică microscopică (pozitivă sau negativă) a purtătorilor de sarcină de tip i, de concentrafie numerică ni (numărul de purtători de tip i pe unitatea de volum) şi de vitesă medie (ordonată) densitatea curentului de conducfie / e dată de relafia
0)
i
în care sumarea sé efectuează asupra diferitelor tipuri de purtători de sarcină. Vitesa medie vi se poate calcula dacă se cunoaşte pentru purtătorii de tip i funcfiunea de repartifie a viteselor /,■(*1 y, z,vx, vy, vz\ i) prin relafia -foo-j-oo-f-»
/»(*. y, Z/ vx> vr vz; &vx dvy dvs
—oo —oo—oo
în care prin definifie fi dvx dv^ dvx reprezintă numărul de purtători de tip i pe unitatea de volum avînd vitesa vi cu componentele cuprinse în intervalele
(VX- vx+dvx)’ (vr Vj + dVy) şi (x>z, -Uj+d^).
într -un corp omogen şi isofrop, sau cel pufin cuasiisotrop, cum sînt corpurile policristaline, adică majoritatea materialelor electrotehnice, densitatea curentului de conducfie are direcfia cîmpului electric E, aplicat din exterior, şi formula (1) se scrie:
(2)	7=Ş \<3i\»i^E,
i
unde mărimea \vi\/\ E |, numită mobilitate, caracterizează mişcarea purtătorilor de tip i sub acfiunea cîmpului; de aici rezultă, pentru conductivitatea electrică, expresia
(3)	ct = Ş|'?!K«, •
Teoria conductivităfii electrice e deci o teorie a mărimilor n{, Hit cari depind totdeauna de natura chimică a substanfei şi cari mai pot depinde amîndouă de cîmp şi de temperatură, în particular, dacă nici concentrafia, nici mobilitatea, nu depind de cîmp, e satisfăcută legea lui Ohm (medii lineare).
Concentrafia ni se referă numai la purtătorii cari contribuie efectiv la curent (nu, de exemplu, la purtătorii ale căror con-tribufii se compensează reciproc). Mobilitatea u,• e o mărime definită numai în prezenfa unui cîmp exterior; în absenfa acestuia, purtătorii sînt supuşi numai agitafiei termice dezordonate, vitesa lor medie e nulă şi, după (1),/ —0. Prin aplicarea unui cîmp exterior, vitesa mişcării dezordonate vdez, a cărei medie e nulă, se modifică prin adăugarea unei vitese „ordonate" vor(i care, chiar dacă variază de la un purtător la altul, are o valoare medie diferită de zero. Agitafia termică influenfează, de altfel, şî vitesa ordonată (respectiv mobilitatea), determinînd eficienfa diferifilor factori (de exemplu a vibrafiilor refelei cristaline) cari se opun deplasării purtătorilor, o frînează şi împiedică
—>
creşterea ilimitată a termenului vord, realizînd astfel regimul stafionar. De altă parte, cîmpul exterior modifică în general şi valoarea concentrafiei nit astfel încît se poate scrie:
(4)	^	ni	=	nt{E,T),	u^u^E, T),
unde E reprezintă cîmpul şi T, temperatura absolută.
Prezenfa mărimilor E,T în formulele (4) evidenfiază faptul că trecerea curentului electric printr-un corp se datoreşte acfiunilor combinate şi antagoniste ale agitafiei termice şi cîmpului. Fenomenele particulare cari intervin în teoria conductivităfii electrice depind de natura mediului considerat.
Teoria conductivităţii electrice a gazelor: Moleculele unui gaz sînt în general neutre, sarcinile lor constitutive (electroni şi nuclee) compensîndu-se. Prin ciocniri (între ele sau cu particule introduse din afară, de exemplu radiafii a, (3, raze cosmice, etc.), eventual prin acfiunea radiaţiilor electromagnetice de frecvenfă foarte înaltă (de ex. raze X sau y), moleculele se pot însă ioniza, desfăcîndu-se în ioni pozitivi şi în electroni; prin asocierea electronilor cu alte molecule neutre se pot forma de asemenea ioni moleculari (eventual atomici) negativi; în fine, electronii pot apărea într-un gaz şi prin extragerea lor din catod, în urma bombardării lui cu ioni pozitivi accelerafi de cîmp sau în urma efectului foto-electric, autoelectronic sau termoelectronic. Formarea purtătorilor se explică deci prin procesele de ionizare; disparifia lor se datoreşte de o parte recombinării (adică reconstituirii moleculelor neutre prin reasocierea componenfilor), de altă parte antrenării lor de însuşi curentul care străbate gazul. în regim stafionar, numărul An% de purtători (de un anumit tip) formafi prin ionizare egalează numărul An" de purtători (de acelaşi tip) dispărufi prin recombinare sau antrenare (în unitatea de timp şi pe unitatea de volum).
La cîmpuri electrice slabe, deci la curenfi mici, disparifia ioni lor prin antrenare constituie un proces neglijabil şi ionizarea se datoreşte practic numai factorilor externi (ciocnirile particulelor gazului între ele nu sînt suficient de frecvente şi de puternice). în cazul a două tipuri de purtători, pozitivi şi negativi, de con-centrafii n+ şi n_ şi sarcini ±goi recombinările se produc numai prin ciocniri între aceşti purtători şi numărul lor e proporfional cu concentrafiile respective:
Ari+^k • n+ • n_ — k • n-,	£±n" = k • n+ * n- — k • n2
(n+ = n-~n din cauza neutralităţii macroscopice a gazului; k se numeşte coeficient de recombinare). Condifia de stafionaritate A»' ~A^” ia forma
(5)	A	= A wl — k * n2\
Conducfivită|ii, teoria ~ electrice
201
Conductivităţii, teoria ~ electrice
ea trebuie combinată cu expresia curentului,
(5')	/	=	<70
Rezultatul e:
(6) J = q0
n+ • u+ • E + qQ •	•	um	•	E~q$n	(«++	//.)	£	.
V?
A»’
(/*++ «J
(A**' = A^+ “ £krí)> Admifînd că mobilităfile	depind în
mod neglijabil de cîmp (ele variază încet, ca V^),relafiile(5) exprimă valabilitatea legii lui Ohm în domeniul considerat.
La cîmpuri mai intense, efectul de recombinare nu prezintă importanfă fafă de efectul de antrenare a purtătorilor de către curent. în acest caz,
An+ +A«- = //(w0»
unde d e distanfa dintre electrozi, şi condifia de stafionaritate
A»i +A^=A<+Aw'i=//(wO
determină direct şi expresia curentului, care nu mai depinde atunci de mobilitatea purtătorilor, întrucît curentul e destul de intens pentru a-i extrage pe tofi, indiferent de mobilităfile lor:
(7)	J	=	2q0dAn’.
Curentul nu depinde nici de cîmp şi are valoarea maximă posibilă (se „saturează") în condifiile de ionizare admise (ioni-zafori externi).
La cîmpuri electrice foarte intense, accelerafiile imprimate particulelor din gaz sînt atît de mari, încît ciocnirile lor au rolul unui agent ionizant mult mai important decît factorii exteriori şi potîntre-fine curentul chiar în absenfa ultimilor. Mai mult decît atît, în gaz se formează „avalanşe" de purtători, datorită cărora numărul lor se multiplică geometric şi curentul creşte în principiu ili-mitat, în practică pînă la o limită determinată de condifiile descărcării şi de parametrii circuitului exterior. Acesta e regimul de străpungere.
Caracteristica J(E) are deci mersul din fig. /, bine verificat experimental. Porfiunea OAB, formată din ramurile OA (legea lui Ohm) şi AB (saturafie), reprezintă un curent care nu există decît atît timp cît există agenfi exteriori de ionizare suficient de intenşi pentru a compensa	C\
recombinarea şi antrenarea purtătorilor; ea corespunde descărcării numite ne-aufonomă sau întreţinuta. Porfiunea BC de străpungere reprezintă un curent care, odată amorsat, se menfine independent de agenfii de ionizare exteriori; ea constituie descărcarea autonomă sau aufoînfreţinută (v. Descărcare electrică).
Teoria conductivităţii electrice a metalelor solide cristalizate: în metale, legea lui Ohm e totdeauna satisfăcută, astfel încît problema teoretică principală consistă în dependenfa conductivităfii de temperafură. La metalele pure, rezistivitatea 1/a variază proporfional cu T la temperaturi de ordinul temperaturii camerei sau mai înalte, şi proporfional cu T5 la temperaturi joase. La aliaje, rezistivitatea se compune dintr-un termen „termic", care depinde de temperatură, ca la metalele pure, şi un termen „rezidual", independent de temperatură şi, ca atare, predominant la temperaturile joase, Ia cari primul termen devine neglijabil (legea lui Mathiessen). în fine, anumite metale şi aliaje îşi pierd brusc orice rezistivitate la o temperatură de ordinul a 4—20°K, efect numit „supraconductibilitate" (v.).
Interpretarea concentrafiei purtătorilor, cari într-un metal sînt excluziv electroni, e dată de teoria zonelor. Ea se bazează pe considerarea mişcării termice a electronilor ca efectuîndu-se într-un cîmp periodic în spafiu şi invariabil în timp, datorit
sarcinilor electrice din cristal, periodicitatea cîmpului reflectînd periodicitatea refelei cristaline. Energia unui electron într-un cristal e cuantificată; cu alte cuvinte, ea nu poate lua decît anumite valori, cari constituie spectrul nivelurilor de energie. Dată fiind periodicitatea cîmpului cristalin, electronul se mişcă în întregul cristal şi nu e refinut într-un anumit atom. El e deci mai liber decît într-un atom izolat, fără a fi, totuşi, perfect liber (adică nesupus nici unei forfe). Un astfel de electron cuasiliber are un spectru de energie intermediar spectrelor electronului legat şi liber; prin urmare, nici discret (format dintr-un şir discontinuu de valori), nici continuu, ci format din benzi de energie permise, separate prin benzi interzise (v. fig. II a), unde o bandă nu reprezintă un interval perfect continuu, ci
I. Caracteristica curent-cîmp a unui gaz.
II. Spectrul de energie al electronilor într-un cristal, a) metal; b) dielectric; c) semiconductor; 1) bandă permisă (de conducfie); 2) bandă interzisă; 3) bandă permisă (de valenfă); 4) energia maximă a electronilor la 0° abs.; 5) nive! donator (donor); 6) nivel acceptor.
e constituită din niveluri extrem de apropiate. în baza legilor statisticii cuantice Fermi-Dirac, la temperaturi cari nu sînt excesiv de înalte, electronii au energii cît mai joase, fără ca numărul celor cari au o anumită energie să poată depăşi o valoare relativ mică (de ordinul numărului 10), deci fără ca, de exemplu, electronii să se poată acumula tofi pe nivelul fundamental. Prin urmare, nivelurile de energie sînt ocupate de jos în sus, fără solufii de continuitate (cu excepfia celor impuse de existenfa benzilor interzise), pînă la o energie maximă. Benzile complet ocupate nu contribuie la conducfie, deoarece, din motive de simetrie, electronii de pe un nivel se împart în perechi constituite din doi electroni de vitese egale, însă de sensuri contrare, ai căror curenfi se compensează. Rămîn deci favorabile pentru conducfie numai benzile vacante sau parfial ocupate. în fig. II, benzile permise sînt haşurate simplu, iar porfiunile efectiv ocupate din ele sînt haşurate dublu. în cazul metalelor, energia maximă e situată în interiorul unei benzi permise care, fiind numai parfial ocupată, e numită deci bandă de conducfie. în cazul dielectricilor, energia maximă coincide cu nivelul cel mai înalt al benzii de valenfă, adică al benzii permise care e situată imediat sub banda de conducfie. în acest caz nu există electroni în banda de conducfie, fiindcă ei nu ar putea proveni decît din benzile inferioare, în special din banda de valenfă. în condifii obişnuite de temperatură şi de cîmp, aceşti factori nu pot furnisa electronilor din banda de valenfă o energie suficientă (cîfiva electron-volfi) pentru a-i ridica în banda de conducfie; aceasta rămîne deci vacantă şi corpul se comportă ca un izolant. Procesul de ridicare e şî mai pufin important în metale, în cari există însă totdeauna electroni în banda de conducfie, a căror concentrafie intervine prin mărimea n în expresia:
(8)	G—qQ-n-n
a conductivităfii. Conform celor precedente, concentrafia n a electronilor din banda de conducfie nu depinde de temperatura7".
în schimb, mobilitatea u variază cu T. în adevăr, un cîmp electric exterior modifică distribufia pe energii a electronilor din banda de conducfie, depopulînd unele niveluri mai joase în favoarea altora mai înalte. Această redistribuire creează o asimetrie în mişcarea electronilor, deoarece vor exista niveluri ocupate numai parfial —şi anume cu purtători avînd vitesa dirijată
Conductivităfii, teoria ~ electrice
202
Conductivităfii, teoria ~ electrice
într-un anumit sens. Asimetria mişcării echivalează astfel cu adăugarea unei vitese ordonate — şi rezultă un curent macroscopic. Asimetria e însă combătută de agitafia termică a atomilor din nodurile refeiei cristaline, cu cari se ciocnesc electronii, pier-zîndu-şi vitesa lor ordonată. „Echilibrul" dinamic sub acţiunea celor doi factori antagonişti menţionaţi (agitafia termică a refeiei şi cîmpul exterior) se realizează penfru o vitesă ordonată cu atît mai mică, cu cît primul factor e mai intens. Prin urmare, mobilitatea scade cînd temperatura creşte, în conformitate cu experienfa.
în aliaje există doi factori cari se opun mişcării ordonate. Afară de factorul termic, intervine în acest caz prezenfa în refeaua unui metal a unor atomi aparfinînd altui metal, ceea ce reprezintă o abatere de la geometria regulată a cristalului. Această abatere introduce o anumită incoerenfă în ciocnirile electroni-atomi, în urma căreia electronii întîmpină o rezistenfă suplementară în deplasarea lor. Astfel apare o rezistivitate reziduală, independentă de temperatură, dar dependentă de compozifia aliajului.
Teoria conductivităfii electrice a di-electricilor (solide cristalizate): în dielectrici, ca şi în gaze, problema fundamentală e depedenfa conductivităfii de cîmp, comportarea ei cu temperatura trecînd pe planul al doilea. în adevăr, într-un dielectric cîmpul aplicat poate fi variat între limite mult mai largi decît într-un metal, de la 0 pînă la circa IO6 V/cm. Dacă la cîmpuri slabe se poate refine totdeauna numai primul termen din dezvoltarea expresiei densităfii de curent după puterile intensităfii cîmpului, fiind astfel valabilă legea lui Ohm, la cîmpuri puternice sînt de aşteptat abateri de la această lege. Abaterile se datoresc practic excluziv depen-denfei concentrafiei de cîmp, şi nu mobilităfii; de aceea se va trata numai comportarea primei mărimi.
în cazul cîmpuriior slabe, modul de ocupare a benzilor de energie face negijabilă contribuţia electronilor la curent. în aceste condifii, curentul slab care străbate un dielectric e de natură ionică, purtătorii putînd fi introduşi sub formă de impurităfi din afară (cazul ionilor în cari e disociată electrolitic umezeala absorbită de un cristal) sau provenind din ionii substanfei de bază. în ultimul caz (cristale ionice pure), unii dintre ionii situafi în nodurile refeiei (ioni nodali) pot ajunge în mod spontan în interstiţii (ioni interstiţiali); mişcarea lor ulterioară consistă atunci în salturi dezordonate, dintr-un interstiţiu în altul, cari se ordonează parţial sub acfiunea unui cîmp exterior şi contribuie astfel la curent. Concomitent, nodurile rămase vacante prin formarea ionilor interstiţiali pot fi ocupate de ionii vecini, procese cari au ca rezultat apariţia altor noduri vacante; se obişnuieşte să se formuleze această situafie spunîndu-se că nodurile vacante, numite lacune (sau goluri), s-au deplasat, Lacunele se comportă ca sarcini de semn contrar celor cari ocupau anterior nodurile. Mişcarea lor e tot dezordonată în absenfa cîmpului şi ordonată în prezenfa lui. Curentul total e format deci din două tipuri de purtători, ioni interstifiali şi	Lng.
lacune, concentraf i i le lor eres-	[ 1
cînd cu temperatura.	I
La cîmpuri destul de in-	t
tense (circa 104 V/cm) devine	1
important efectul de ridicare a electronilor din banda de valenţă în banda de conducfie. în acest caz, curentul
ionic e neglijabil fafă de---------------------------------------*-f
Curentul electronic, Yl din (8) Uf, Variafia conductivităţii electrice cu reprezintă concentrafia elec-	cîmpul,	a	unui	dielectric.
tronilor din banda de conducfie şi creşte puternic (exponenţial, G*&eaE) cu cîmpul. Penfru valori şi mai mari ale cîmpului (circa 106 V/cm), concentrafia n se măreşte brusc printr-un efect de multiplicare prin avalanşe,
asemănător cu cel care se produce în cazul gazelor. Creşterea corelativă a curentului distruge materialul prin străpungere, care e un fenomen complex.
Aceste concluzii teoretice sînt confirmate de experienfă, cum rezultă din caracteristica a (£) din fig. III. Porfiunea AB corespunde conducfiei ionice (legea lui Ohm), porfiunea BC con-duefiei electronice simple (legea lui Poole) şi porfiunea CD, străpungerii.
Teoria conductivităţii electrice a semi-conductorilor (solide cristalizate): Valabilitatea extremă a conductivităfii, chiar între diferitele probe preparate dintr-o aceeaşi substanfă, valoarea conductivităfii, intermediară între valorile corespunzătoare metalelor şi dielectrici lor, cum şi creşterea ei cu temperatura, constituie cele trei proprie-tăfi caracteristice ale unui semiconductor.
Din prima rezultă că un rol esenfial în procesele de conducfie îl au impurităfi le în mod curent nedozabile (dar cari au devenit dozabile în tehnica modernă) din material. Din a doua proprietate rezultă că structura benzilor de energie pentru subsfanfa de bază e identică cu cea a unui dielectric. Atomii impurităfi lor modifică înfr-o anumită măsură această structură, adăugînd noi niveluri de energie, situate în benzile interzise (v. fig. II c). Cînd aceste niveluri sînt situate pufin sub banda de conducfie, electronii situafi pe ele pot fi ridicafi relativ uşor în această bandă, prin furnisare de energie de către agitafia termică (proces asemănător cu formarea ionilor inter-stifiali într-un dielectric); se vorbeşte, în acest caz, de niveluri donatoare (donoare) şi de atomi donatori (donori) de electroni. Cînd nivelurile impurităfilor sînt situate pufin deasupra benzii de valenfă, ele pot primi electroni din această bandă prin acelaşi mecanism; astfel de niveluri se numesc acceptoare şi atomii respectivi se numesc acceptori de electroni. Nivelurile acceptoare sînt importante prin faptul că locurile rămase goale în banda de valenfă implică ocuparea ei numai parfială; atunci, însă, procesele de conducfie pot avea loc şî în această bandă şi ele sînt atribuite în mod formal prezenfei unor sarcini fictive pozitive numite lacune (sau găuri), cari ar avea aceleaşi efecte fizice ca şi absenfa de fapt ă electronilor ridicafi pe nivelurile acceptoare (aceste lacune constituie analogul electronic al lacunelor dintr-un dielectric). într-un semiconductor, curentul e datorit deci deplasării dezordonate în absenfa cîmpului, ordonate în prezenfa lui, a electronilor din banda de conducfie şi a lacunelor din banda de valenfă. Notînd pe cei dintîi cu indicele „el" şi pe ultimele cu indicele „g", formula (3) se transcrie astfel:
(9)	G-qo-nd-uel	+	qQ-ng-ug.
Concentrafiile nel, ng cresc exponenfial cu temperatura, în timp ce mobilităfile uel, ug (constituite dintr-o componentă reziduală şi una termică, ca în cazul aliajelor) variază cu anumite puteri ale ei. Dependenfa concentraţilor de temperatură predomină prin urmare asupra dependenfei mobilităfilor şi dictează comportarea conductivităfii a. Astfel se explică a treia proprietate caracteristică a semiconductorilor.
Am lăsat la o parte cazul rar al semiconductorilor „intrinseci", în cari electronii pot fi ridicafi de agitafia termică direct din banda de valenfă în banda de conducfie, din cauza îngustării benzii interzise, intermediare; astfel de corpuri prezintă proprietăfi de semiconductori chiar în abse/iţa impurităţilor. De asemenea, nu s-au tratat fenomenele de străpungere cari se produc, într-un semiconductor ca şi într-un dielectric, cînd cîmpul devine destul de intens pentru a putea declanşa avalanşe de purtători în benzile de conducţie şi de valenţă.
Teoria conductivităfii electrice a solufii lor de electroliţi: în soluţii de electroliţi, conductivitatea e condiţionată de deplasarea ionilor sub acţiunea unui cîmp electric, apărut de exemplu prin introducerea în soluţie a două
Conduciivităfii, teoria ~ termice
203
Conductivităţii, teoria ~ termice
conductoare metalice între cari se stabileşte o diferenfă de potenfial. în absenfa cîmpului electric exterior, fiecare dintre ionii din solufie are o mişcare dezordonată de natură termică, şi, în acelaşi timp, e supus aefiunii unor forfe electrostatice datorite prezenfei celorlalfi ioni. Aceasta conduce ia faptul că fiecare ion va avea, în medie în timp, în vecinătatea sa, mai mulfi ioni de semn contrar decît ioni de acelaşi semn, creîndu-se astfel, în jurul fiecărui ion, o atmosferă ionică a cărei sarcină totală e egală şi de semn contrar cu sarcina ionului central şi care are efectul de a micşora mobilitatea ionului central respectiv, cînd se aplică cîmpul electric exterior. în lipsa cîmpului, atmosfera ionică are o simetrie sferică în jurul ionului central; în prezenfa cîmpului, cînd ionul central se deplasează, atmosfera ionică tinde să urmeze ionul central, dar cu o întîrziere în timp (timpul de relaxafie) care cauzează o rămînere în urmă a ei, făcînd-o să aefioneze cu o forfă electrostatică de frînare asupra ionului central. Pe lîngă acest efecf de frînare mai apare
o	frînare a ionului centrai şi ca efect al faptului că ionui se mişcă în contracurent cu ionii de semn contrar şi cu molecule de solvent asociate lor. Fiecare ion se mişcă, astfel, în cîmp,
cu o vitesă ordonată v constantă, proporfională cu cîmpul:
v — uE, unde E e intensitatea cîmpului, iar u e mobilitatea ionului respectiv (vitesa ionului într-un cîmp egal cu unitatea). Dacă q e sarcina electrică a fiecăruia dintre ionii prezenfi în solufie (presupunînd că electrolitul se disociază în doi ioni), şi ua, respectiv uc, sînt mobilitatea anionului, respectiv â catio-nului, şi dacă în solufie se găsesc n perechi de ioni pe unitatea de volum (deci, în cazul de fafă, n molecule), densitatea curentului electric e
/ = («* + nc)q = «(«,+ uc)Eq,
relafie care exprimă legea lui Ohm în cazul solufiei de electrolit, G — n (ua+ uc) q fiind conductivitatea solufiei. Dacă mobilităfile nu depind de concentrafia solufiei, conductivitatea a e proporfională cu n, deci cu concentrafia,
Dacă numărul de ioni de fiecare nume (în cazul precedent în care electrolitul se disociază în doi ioni) e mai mic decît numărul de molecule de electrolit, relafia care dă conductivitatea se scrie
G = na(ua+uc)q,
unde a reprezintă raportul dintre numărul de ioni de un nume şi numărul de molecule — şi e numit gradul de disociafie al electrolitului.
i.	Conductivităfii, teoria ~ termice. Fii.: Fenomenul propagării căldurii din aproape în aproape, în masa unui material, prin conducfie, se poate prezenta din punct de vedere microscopic ca rezultat al convecfiei energiei cinetice a unor particule microscopice, în mişcare relativă fafă de mediul considerat.
Experienfa arată că densitatea fluxului de căldură q, a cărui componentă după direcfia 2 e cantitatea de căldură qz care străbate o unitate de suprafafă în unitatea de timp în direcfia 2 perpendicular pe ea, e proporfională cu gradientul local ai temperaturii 0:
q—— ^ grad 0 sau qz~ —X.
în aceste relafii, X e coeficientul de conductibilitate termică sau de conductivitate termică al materialului respectiv şi depinde de natura, de structura şi de starea de agregare a substanfei prin care se transmite căldura. Dimensiunile lui sînt
deci, în sistemul CGS, X se exprimă în erg/cm ■ s • °C. Deducerea coeficientului de conductivitate pe cale teoretică dă
o expresie a cărei valoare coincide cu valoarea determinată experimental. în cazul gazelor, folosind, pentru moleculă, modelul simplificai admis de teoria cinetică, se obfine relafia:
1	.	d(mcv	e)
—	3 n dz ' în care m e masa moleculelor, cv e căldura specifică la volum constant a substanfei respective, 0 e temperatura, n e numărul de molecule pe unitatea de volum, l e liberul parcurs mediu, v e vitesa moleculelor şi 2 e direcfia în care e un gradient de temperatură. Relafia se mai poate scrie
deci, în cazul gazelor, X are expresia
. nvl 1	,
>• = -3-mcv = -Q-vl-cv.
Pentru amestecuri de gaze se foloseşte următoarea relafie aproximativă:
în care Xm e coeficientul de conducfie al amestecului de gaze, Xţ al gazului de indice i, iar e procentul, în volum, al acestui gaz în amestec.
în cazul materialelor cu conducfie electrică prin electroni, transportul de căldură se face prin intermediul ciocnirilor dintre electroni. Aceştia pot fi asimilafi cu un gaz perfect; deci expresia lui X e aceeaşi ca în cazul gazelor, cu deosebirea că mărimile se referă Ia electroni.
în cazul materialelor cari nu au conducfie prin electroni, conducfia termică e realizată prin ionii refelei structurale. Particulele fictive asociate conform ipotezei Iui de Broglie undelor produse de vi braf i i le ionilor formează un „gaz fononic", care poate fi considerat un gaz perfect, căruia i se atribuie
un coeficient de conducfie de aceeaşi formă Xfon~^lvc, unde
c e căldura specifică a unităfii de volum a gazului fononic. Se poate demonstra că coeficientul de conducfie pentru fononi e invers proporfional cu temperatura.
în general, la solide, căldura e deci transportată atît de fononi, cît şi de electroni; deci coeficientul global de conducfie el = Xel + Xf0„. La metale, \aŞ>Xfon; deci	La	nemetale,
la temperaturi moderate, Xfon>^d\ deci Xnemet «A,. Cînd temperatura creşte mult, Xţon scade; în acelaşi timp apar însă din ce în ce mai mulfi electroni liberi, astfel încît la nemetale, coeficientul de conducfie devine egal cu suma Xei + X^on. De Ia o anumită temperatură în sus, densitatea electronilor e atît de mare, încît nemetalul respectiv se comportă ca un metal, Lichidele au o refea ionică cu legături mai slabe decît solideîe, ceea ce măreşte oscilafiile ionilor în jurul pozifiei de echilibru şi face posibilă trecerea unui ion de la un nod la altul» Urmează că, la lichide, fononii iau asupra lor transportul căldurii prin conducfie. Coeficientul de temperatură scade cu temperatura (afară de apă şi de glicerină, Ia cari creşte cu temperatura). Următoarea relafie, dedusă pe cale teoretică, A. = CQ/ö, unde C e o constantă, Q e densitatea, ö = (m/Q)V3 e parametrul structural al lichidului şi m e greutatea moleculară, se verifică experimental.
Ecuafia diferenfială a conducfiei căldurii se stabileşte făcînd bilanful căldurilor primite şi cedate de un anumit volum din corp: căldura Oi, acumulată de un volum oarecare V, în unitatea de timp, e egală cu suma dintre căldura O2, primită de la izvoarele din interiorul volumului şi dintre căldura O3, pătrunsă
Conductomefrie
204
Conductomefrie
în V prin suprăfafa extsrioară A, în unitatea de timp. Conform ecuafiei calorimetrice,
JT/
cy — AV,
v ö t
căldura specifică c şi greutatea specifică y nevariind sensibil cu timpul, în cazul în care nu se produc reacfii chimice sau schimbări de structură. Dacă M e debitul unităfii de volum în cazul existenfei izvoarelor de căldură, în volumul V ia naştere căldura
iar dacă qn e componenta după normala exterioară a suprafefei A care mărgineşte volumul V, a fluxului de căldură în unitatea de timp,
d A:
:~ÎSS vdivqdv-
Făcînd bilanful şi finînd seamă că e aplicabil oricărui element de volum dV, se obfine
_ş_
Q)t
sau, cum q= — X grad (
- (cyO) = Af — div q
(cy9) = Af -f div (A, grad 9).
Rezolvarea ecuafiei diferenfiale a conducfiei într-un caz practic reclamă cunoaşterea unor condifii inifiale şi a unor condifii la limită, cari selecţionează, din infinitatea de solufii matematice, solufia unică care corespunde fenomenului considerat. Condifiile inifiale dau valoarea cîmpului de temperaturi la momentul t-0: 9t=-0 — f {x,y,z). Condifiile la limită (condifiile de frontieră) se împart în patru categorii: condifiile de spefa întîi dau distribufia temperaturilor pe suprafefele cari delimitează corpul: 9s = / (rs, t), unde rs e vectorul de pozifie al punctelor cari descriu suprafafa corpului; condifiile de spefa a doua dau distribufia fluxului de căldură pe suprafafa corpului: qs — <$ (rs, t); condifiile de spefa a treia dau schimbul de căldură prin convecfie, al corpului dat cu mediul care-l înconjură:
a(0s-e„)
Această ecuafie se numeşte ecuafia lui Fourier, său ecuafia conducfiei căldurii prin solide, în cazul unui mediu omogen, X e constant în interiorul mediului; deci, introducînd o singură constantă a — X/cy, care caracterizează corpul, ecuafia devine
0°	Kaj_M
—	= a A9 + — •
0Í	cy
Cînd regimul de scurgere e stafionar, c)9/cU = 0 şi ecuafia se reduce la o ecuafie de tip Poisson:
aM*+—=o.
cy
In medii lipsite de izvoare, ecuafia se reduce la ecuafia lui Laplace: A9=0.
în cazul mediilor anisotrope, coeficientul de conducfie X variază după direcfia în care e considerat fluxul de căldură, astfel încît ecuafia	de	conducfie	devine
9 9	,	M ^	m ,	029
—— i------1- a\ -—x + a2 ~r 3 ^ ö »
cy $x2	Qy1	dzA
unde a^XJcy.
Conducfia termică prin fluide se deosebeşte de cea prin solide prin faptul că, la fluide, printr-un punct de pozifie dată există o scurgere de particule cari transportă odată cu ele căldură; de aceea fenomenul se mai numeşte conducfie con-vectivă. în locul derivatei locale apare în ecuafie derivata sub-
stanfială -=—, care tine seamă de deplasarea materiei: d t
d Ö , - , dí = 0Í	grad'
unde v e vitesa particulei în punctul dat. Pentru un fluid omogen şi isotrop, ecuafia conducfiei devine:
Ö 6 ,	,	A	A	M
tt— + v grad9 = i?A9H------
c) i	c y
şi se numeşte ecuafia lui Fourier-Kirchhoff sau ecuafia conducfiei convective.
unde a e coeficientul de convecfie din legea lui Newton: qa=« (9S— QJ n0, care exprimă schimbul prin convecfie al suprafefei, Ba e temperatura mediului care înconjură corpul, 9S e temperatura corpului pe suprafafă; condifiile de spefa a patra dau schimbul superficial de căldură, cînd are loc prin conducfie (contact direct între solide):
ö 9S 0)9^
e,(r,. í)=e>s. i) ii
u Conductomefrie. Chim. fiz.: Metodă de analiză chimică cantitativă, bazată pe determinarea conductivităfii electrice a unei solufii a cărei concentrafie se cercetează, respectiv pe variafia conductivităfii solufiéi în cursul unei titrări cu un reactiv convenabil.
Conductivitatea unei solufii variază destul de repede cu concentrafia, pentru a servi la determinarea acesteia. în acest scop se determină în prealabil curba de variafie a conductivităţii în funcfiune de concentrafie, la o anumită temperatură.
Adăugarea unui reactiv electrolitic în solufia unui alt electrolit, astfel încît variafia de volum să fie neglijabilă, conduce la variafii ale conductivităfii cari depind de natura reacfiilor cari au loc în solufie. Dacă nu se produc reacfii ionice (ca, de exemplu, cînd cei doi electrolifi sînt săruri), conductivitatea creşte. Dacă se produc reacfii ionice (ca, de exemplu, cînd unul dintre electrolifi e o bază şi celălalt e un acid), conductivitatea, în general, descreşte, deoarece un ion de hidrogen, cu mobilitate mare, e înlocuit cu un ion de metal, cu mobilitate mult mai mică. Pe acest fapt se bazează titrăriIe conductometrice. Astfel, în cazul unei reacfii ionice
M+N- + P+R- = MR-j-P+N',
în care compusul MR e relativ insolubil sau pufin disociat conductivitatea creşte, respectiv scade, după cum mobilitatea ionului P+ e mai mare, respectiv mai mică decît a ionului M+. Metoda de titrare conductometrică e utilă în special în cazul solufii lor colorate (cînd nu pot fi întrebuinfafi indicatori colo-rafi) sau în cazurile în cari nu pot fi folosite metode potefion-metrice. Ea prezintă avantajul de a avea aceeaşi precizie în solufii foarte diluate ca şi în solufii concentrate. Totuşi, cantităţi mari de ioni inerfî au o influenfă asupra preciziei, modifi-cînd variafia relativă a conductivităfii.
Conductivitatea se determină fie în curent alternativ (metoda lui Kohlrausch), fie în curent continuu.
In metoda lui Kohlrausch, care prezintă avantajul de a împiedica electroliza solufiei studiate, cum şi polarizarea electrozilor, se folosesc, de obicei, celule de conductivitate cu electrozi de platin acoperifi cu negru de platin depus electrolitic, cari prezintă avantajul de a avea o S'jprafafă mai mare decît a electrozilor de platin pur. Determinarea se face cu o
Conductor electric
205
Conductor electric
Punie AB) punte C) cursor; T) telefon;
Kohlrausch. de conductibilitate; E) sursă de curenl; R) rezistenta cunos-
cută; K) celulă de conductivitate.
punte cu fir (numită punte Kohlrausch) alimentată în curent alternativ (cu o bobină de inducţie sau cu un oscilator acustic) în care galvanometrul e înlocuit cu un telefon, iar rezistenta necunoscută, cu o celulă de conductivitate.
Puntea însăşi e constituită dintr-un fir metalic AB, de platin sau de constantan, de 100 cm lungime, în lungul căruia alunecă un cursor C (v. fig.) Conductivitatea a e dată de relafie: ú — kx, în care k e constanta celulei de conductivitate,
AC
iar x = R—- , R fiind o rezistenfă SC
cunoscută în punte. Constanta k se determină prin etalonare cu
o	solufie de conductivitate cunoscută (de ex. o solufie de clorură de potasiu) de o anumită concentrafie,
în metoda în curent continuu se folosesc celule cu electrozi nepolarizabili, de exemplu electrozi de argint-clorură de argint (în cazul solufii lor de cloruri), de mercur-sulfat de mercur (în cazul solufiilor de sulfafi), electrozi de hidrogen (în cazul solufiilor de acizi, etc.). în această metodă, curentul poate fi, fie adus direct la celulă prin aceşti electrozi (puntea de măsură fiind o punte Wheatstone penfru curent continuu), fie adus la celulă prin doi electrozi oarecari, evitînd ca produsele electrolizei să ajungă în contact cu electrozii de măsură, în acest caz se determină diferenfă de potenfial U dintre aceşti electrozi, cum şi intensitatea I a curentului, deducînd rezistenfa celulei cu ajutorul legii lui Ohm: R = U/I. în ambele metode, conductivitatea cr a solufiei se obfine din: a = K/R, K fiind o constantă a celulei a cărei valoare depinde de forma şi de dimensiunile celulei, de pozifia electrozilor în celulă, etc. Valoarea acestei constante se determină măsurînd, cu celula respectivă, rezistenfa unei solufii de conductivitate cunoscută, de obicei a unei solufii de clorură de potasiu de o anumită concentrafie.
De cele mai multe ori se folosesc celule de sticlă insolubilă în apă, iar pentru măsuri de mare precizie, celule de cuarf. E bine să se folosească celule ale căror constante să aibă astfel de valori, încît rezistenfa de determinat să nu fie mai mică decît 1000 Q (pentru a evita densităfi de curent mari cari, totdeauna, conduc la polarizarea electrozilor) şi mai mare decît 30 000-100 000 Ö (pentru a evita dispersiunea). Coeficientul de temperatură a conductivităfii fiind, în general, de aproximativ 2% pe grad, în cazul determinărilor precise, celula trebuie menfinută la temperatură constantă (pînă la 0,01° pentru determinările de mare precizie). De asemenea, pentru astfel de determinări trebuie să se fină seamă că apa distilată obişnuită, în care se prepară solufiile, confine totdeauna urme de bioxid de carbon şi de amoniac cari trebuie îndepărtate. Se foloseşte o apă de conductivitate, a cărei conductivitate trebuie să fie mai mică decît 1-10"6. în general, conductivitatea solventului pur trebuie scăzută din conductivitatea solufiei.
în cazul titrărilor, determinarea rezistenfei celulei se face după fiecare adăugare de reactiv dintr-o microbiuretă. Pentru a evita creşterea apreciabilă de volum, e bine ca solufia de reactiv să aibă o concentrafie de10-"20de ori mai mare decît solufia de analizat. Dacă variafia de volum nu e neglijabilă, se poate face o corecfie de volum, multiplicînd valorile măsurate ale conductivităfii cu factorul (V-\-v)/V, V fiind volumul «nifial al solufiei în care se face titrarea şi v, volumul de reactiv adăugat.
Se reprezintă conductivitatea (eventual, rezistivitatea celulei) în funcfiune de reactivul adăugat. De cele mai multe ori, se obfin, în această reprezentare, două drepte al căror punct de intersecfiune reprezintă sfîrşitul titrării.
î. Conductor electric, pl. conductori electrici. 1. Fiz., Elf.: Material care prezintă conductibilitate electrică (v.). în acest sens — mai larg — aproape toate materialele sînt (mai mult sau mai pufin) conductoare.
Dielectricii şi, în măsură mai mică, semiconductorii (v.), se deosebesc de conductorii propriu.-zişi (v. Conductor electric 2) prin valoarea foarte mică a conductivităfii electrice la intensităfi ale cîmpului electric destul de mici (în condifii obişnuite de temperatură, de iluminare, etc.).
Un conductor electric se numeşte linear — în anumite limite de variafie a intensităfii cîmpului electric — dacă în acele limite conductivitatea (v.) sa e independentă de intensitatea cîmpului electric, la temperatură menfinută constantă. în caz contrar, conductorul electric se numeşte nelinear.
Conductoarele lineare satisfac legea lui Ohm.
Ca ordin de mărime, conductivităfile diferitelor categorii de materiale au următoarele valori: metalele 106***108 &_1 • m"1, electrolifii 102 £2-1 • rrT1, semiconductorii 10“8-*-104 Q_1 • rrT1, dielectricii 10_13"'10_80~1 ■ m-1. Există, prin urmare, semiconductori a căror conductivitate depăşeşte conductivitatea electrolifi lor fără a fi considerafi conductori propriu-zişi, deoarece, spre deosebire de metale, au o conductivitate mai mică şi care variază în acelaşi sens cu temperatura, iar spre deosebire de electrolifi, sînt solide şi au o conductivitate electronică. Trebuie subliniat, de asemenea, că, în condifii fizice extreme, dielectricii şi semiconductorii pot prezenta proprietăfi conductoare. De exemplu, dielectricul NaCI se comportă ca un semiconductor sub iluminare intensă şi ca un conductor, la cîmpuri de ordinul 106 V • cm-1 sau la temperaturi foarte înalte (sărurile topite sînt electrolifi).
2.	Conductor electric, pl. conductori electrici. 2. Fiz., Elt.: Material care, în condifii normale de utilizare, are o conductivitate electrică (v.) mare, la valori oricît de mici ale intensităfii cîmpului electric aplicat din exterior.
în acest sens — mai restrîns — sînt conductori metalele şi aliajele lor, cărbunele şi solufiile de electrolifi. Toate,aceste materiale, şi în special metalele, sînt practic conductori lineari, conformîndu-se legii lui Ohm. După natura fenomenelor cari însofesc trecerea curentului electric de conducfie, se deosebesc:
Conductori electrici de clasa (sau de specia) întîi, în cari trecerea curentului electric de conducfie nu e însofită de reaefii chimice (de ex. metalele, aliajele lor, cărbunele), numifi şi conductori metalici sau cu conducfie electronică, deoarece purtătorii de sarcină liberi (cari condifionează existenfa curentului) sînt, în acest caz, electronii.
Conductori electrici de clasa (sau de specia) a doua, în cari trecerea curentului electric de conducfie e însofită de reaefii chimice (de ex. solufiile de electrolifi), numifi şi conductori electrolitici sau cu conducfie ionică, deoarece purtătorii de sarcină liberi sînt în acest caz ionii provenifi din disociere.—
într-un conductor omogen şi neaccelerat care se găseşte în regim electrostatic, cîmpul electric interior e nul, iar potenfialul electrostatic e constant, întreaga sarcină adevărată fiind repartizată pe suprafafa echipotenfială a conductorului.
Din punctul de vedere al folosirii în tehnică, principalele caracteristici ale conductorilor — afară de conductivitatea electrică, respectiv de rezistivitate — sînt: coeficientul de temperatură al rezistivităfii, coeficientul de dilatafie termică, greutatea specifică, modulul de elasticitate, rezistenfa la întindere, etc. (v. şî sub Conductă electrică).
3.	~ electrolitic. Elf., Chim. V. sub Conductor electric 2.
4. ~ ionic. Elf. V. sub Conductor electric 2.
5. ~ metalic. Elf., Fiz. V. sub Conductor electric 2.
8.	Conductor electric, pl. conductoare electrice. 3. Elt.: Piesă sau corp care, prezentînd conductanfă electrică mare — respectiv rezistenfă electrică mică — e folosit la realizarea circuitelor electrice, penfru a constitui o legătură conductoare
Conductor activ
206
Conductor filiform
între porfiuni le de utilizare directă ale circuitului (v. şi Bornă, Clemă, Conductă electrică, Conexiune, fir de Sîrmă de bobinaj).
î. ~ activ. Elf.: Conductor electric care serveşte la transmiterea energiei electrice (în special în cazul liniilor electrice aeriene, spre a deosebi conductoarele active de cele de protecfie).
Secfiunea conductoarelor active se stabileşte în general în funcfiune de curentul corespunzător puterii care trebuie transmisă; uneori la înaltă tensiune în funcfiune de cîmpul electric disruptiv.
Conductorul neutru legat la pămînt al liniilor trifazate cu patru conductoare (pentru tensiuni pînă la 1000 V) e activ (poate conduce curentul de dezechilibrare a fazelor). Conductoarele active se execută din metale şi aliaje ieftine, cu conductivitate electrică mare (cupru, aluminiu, ofel).
2.	~ de legare la pămînt. Elf.: Conductor electric de legătură între priza de pămînt şi elementele instalafii lor electrice cari se pun la pămînt: conductoarele de protecfie ale liniilor aeriene, centurile de pămînt, carcasele aparatelor, stelaje metalice, etc.
Secfiunea conductoarelor de legare la pămînt se stabileşte finînd seamă de condifiile de stabilitate termică, la scurtcircuite, ale instaiafiei, de condifiile de rezistenfă mecanică şi de posibilităfile executării legăturilor electrice.
Ele se execută din funii sau din benzi da ofel, neizolate, montate aparent, penfru a putea fi uşor controlate. Penfru pro-tecfia contra coroziunii se vopsesc de obicei în negru.
Conectarea conductoarelor de legare la pămînt de carcase, stelaje, etc. se face cu ajutorul buloanelor cu strîngere sigură, sau prin sudare; în fara noastră, conectarea cu priza de pămînt se execută numai prin sudare.
3.	~ de nul. Elf.: Conc'uctor electric legat la pămînt al unui circuit electric de distribufie. Se leagă la pămînt conductorul neutru al circuitelor de distribufie polifazate, conductorul median al circuitelor de distribufie de curent continuu cu trei fire, unul dintre conductoarele circuitelor de distribufie monofazate, etc. Conductorul de nul nu se echipează cu siguranfe sau între-ruptoare automate pentru ca legătura la pămînt să se menfină chiar în caz de accident.
4.	~ de protecţie. Elf.: Conductor electric neizolat, instalat pe liniile electrice aeriene de înaltă tensiune, pentru protecfia contra supratensiunilor atmosferice. Se montează deasupra conductoarelor active şi se leagă la pămînt în dreptul stîlpilor, cum urmează: prin conductorul de punere la pămînt, la stîlpii de lemn (v. fig.); prin armatura de ofel, la stîlpii de beton armat; prin însuşi corpul metalic al stîlpilor de ofel, cum şi printr-o priză de pămînt a cărei rezistanfă de trecere trebuie să fie de 10**-30 Ü (valorile mari admi-fîndu-se pentru solurile cu rezistivitate mare).
Conductorul de protecfie ecranează conductoarele active, ferindu-le de loviturile directe ale trăsnetului, prin orientarea asupra lui a canalului de descărcare al trăsnetului. Pentru asigurarea unei ecranări eficace, unghiul de protecfie (unghiul format de verticală cu dreapta care uneşte punctul de suspensiune al conductorului de protecfie cu punctul de suspensiune al conductoarelor active extreme superioare) trebuie să fie de 20-*-35°. Pentru a satisface această
cerinfă, se pot monta pe o linie şî două conductoare de protecfie. în deschiderea dintre stîlpi, săgeata conductorului de protecfie trebuie să fie în orice moment mai mică sau cei mult egală cu săgeata conductorului activ.
Conductorul de protecfie, fiind la acelaşi potenfial cu pămînful, micşorează şî supratensiunile induse în conductoarele active de o lovitură de trăsnet produsă în apropierea liniei prin mărirea capacităfii liniei fafă de pămînt. Din această cauză, conductorul de protecfie accentuează aplatisarea undelor de supratensiune cari se propagă pe conductoarele active din/ cauzele arătate mai înainte. La tensiuni mai joase decît 20 kV, montarea conductorului de protecfie nu e justificată, din cauza necesităfii realizării unor distanfe neeconomic de mari între el şi conductoarele active.
La capetele liniilor, conductorul de protecfie se poate lega la priza de pămînt a stafiunilor de transformare (cu excepfia staţiunilor cu tensiuni mai joase decît 35 kVf ale căror prize de pămînt au o rezistenfă mai mare decît 1 Ö). Această măsură are drept scop să prevină conturnarea inversă a izolaţiei aparata-jului, în cazul aparifiei pe conductorul de protecfie a unor unde de supratensiuni periculoase, induse în el în imediata apropiere a stafiunii.
Conductorul de protecfie se execută de obicei din funie de ofel galvanizat, cu	secfiunea	de 16—70 mm2.
în cazuri speciale,	pentru a	realiza în liniile	aeriene	de
telecomunicafie o atenuare mai mare a efectelor de inducfie perturbatoare ale curenfilor de scurt-circuit, conductorul de protecfie se poate executa din material cu conductivitate mai mare (aluminiu, cupru).
Fixarea pe stîlpi a	conductoarelor de protecfie	se	face	pe
vîrfuri sau pe console	speciale,	cu ajutorul clemelor	de sus-
ţinere şi de întindere (v. sub Clemă). Susfinerea se poate face printr-o legătură fixă sau cu o clemă oscilantă, care amortisează mai bine vibrajiile conductorului, fără pericol de rupere.
Conductorul de protecfie trebuie să fie montat izolat fafă de suporturile liniei în regiunile cu depuneri intense de chiciură, unde aceasta se topeşte cu ajutorul curenfilor de scurt-circuit, cum şi cînd sé face o preluare de energie electrică din energia cîmpului electric al conductorului de protecfie.
5.	~ filiform. Elf.: Conductor suficient de subfire pentru ca intensitatea curentului să fie repartizată uniform pe secfiunea sa — şi deci vectorul densitate de curent să fie constant, în modul şi direcfie (axială) pe întreaga secfiune, în tot domeniul de frecvenfe de lucru. Această condifie e îndeplinită pentru conductoare de lungimi şi raze de curbură foarte mari fafă de dimensiunile ior transversale, dacă efectul pelicular (v.) e neglijabil la cea mai mare frecvenfă /o da lucru, adică dacă adîncimea de pătrundere
-V
(Dq • jl
Punerea la pămînt a conductei de protecfié la o linie pe stîlpi de lemn.
/) conductă de protecfie,• 2) conductă de punere la pămînt; 3) priză de pămînt.
R=QÂ=-
(în unităfi MKSA rafionalizate, Q fiind rezistivitatea, iar ct>o —2jt /o Şi li = Myi permeabilitatea) e mare fafă de aceste dimensiuni transversale.
Rezistenfa unui astfel de conductor se calculează cu relafia:
l \Ui JA '
în care R (Ö) e rezistenfa; l (m) e lungimea; A (m2) e secfiunea; q (Qm) e rezistivitatea; &Ui (V) ecăderea de tensiune pe lungimea I; / (A/m2) e densitatea de curent.
Acest fel de conductor se comportă defavorabil la înalte tensiuni, deoarece, la tensiune aplicată dată, intensitatea cîmpului e aproximativ invers proporfională cu raza de curbură a conturului secfiunii. Pe muchii ascufite sau cu asperităfi pot să apară astfel valori mari ale cîmpului electric, ceea ce implică masuri speciale în exploatare.
Conductor izolai
207
Conducfie electrică
Folosirea conductorului filiform în montajele şi instalafiile electrofizice şi electrotehnice e limitată, la curenfi foarte tari (de ordinul kA) şi la frecvenfe înalte (de ordinul MHz), de aparifia efectului pelicular (v.), care conduce la o utilizare incompletă a materialului, iar la tensiuni foarte înalte (de ordinul a 100 kV şi mai mult), de aparifia fenomenelor de descărcare electrică la suprafafa lor.
j. ~ izolâf. 1. Fiz., Elf.: Corp conductor înconjurat de un mediu practic perfect izolant, eventual cu excepfia unor puncte (borne) de acces.
2. ~ izolai. 2. Elf.: Sin. Conductă elecirică izolată (v.).
a.	~ învelii. Elf.: Sin. Conductă electrică învelită (v.). 4., ~ jumelaf. Elf.: Conductor al unei linii (trifazate) de foarte înaltă tensiune (peste 200 kV), ale cărei faze sînt constituite din grupuri de mai multe (2, 3, 4»**) conductoare individuale, dispuse în coifurile poligonului regulat corespunzător. Conductoarele jumelate se impun la linii de curenf alternativ de foarte înaltă tensiune, din cauza următoarelor avantaje tehnice principale, cărora le corespund avantaje economice: Cîmpul electric superficial maxim e mult mai mic Ia suprafafa conductoarelor jumelate ale unei faze, decît la suprafafa unui conductor unic, fie chiar tubular, în condifii în rest egale; (de aceea, efectul corona cu pierderile şi perturbafiile radio, etc., pe cari le comportă, sînt mult atenuate în cazul conductoarelor jumelate). — Puterea naturală a liniilor de înaltă tensiune creşte datorită scăderii impedanfei caracteristice prin mărirea considerabilă a capacităfii şi scăderea inducti vi tăfi i proprii a conductorului, cu repercusiuni favorabile asupra stabili-tăfii şi distanfei maxime a transmisiunii. — Construcfia conductorului jumelaf din conductoare normale (de ofsl-aluminiu) e relativ simplă şi permite să se renunfe la conductoarele tubulare, de construcfie şi tehnologie mult mai complicate. Dintre aceste avantaje, primul e cel mai important, în special în cazul liniilor cu tensiuni foarte înalte, la cari problema efectului corona e esenţială.
între conductoarele individuale ale unei faze apar forfe electrodinamice. La mersul în gol, forfele cîmpului electric tind să îndepărteze conductoarele grupului proporfional cu pătratul tensiunii. în sarcină apar şî forfe de atracfiune, datorită cîmpului magnetic. La transmiterea puterii naturale, cele două tipuri de forfe se compensează. La scurt-circuite, grupul de conductoare e periclitat să se strîngă şi să se lipească, în special în lumina deschiderilor. De aceea se prevăd disfanfiere la intervale de 120---150 m, utile şî în cazul depunerii de chiciură, polei şi zăpadă.
Vînturi moderate pot să provoace mişcări oscilatorii rapide ale conductoarelor în direcfie verticală; desprinderea chiciurii sau a zăpezii provoacă aruncarea conductoarelor în sus. Pentru a evita ruperi ale conductoarelor, clemele nu le prind rigid, ci elastic. Sin. (impropriu) Conductor fascicülar.
5.	~ masiv. Elf.: Conductor în interiorul căruia densitatea curentului nu e repartizată uniform (în opozifie cu situafia realizată .în conductoarele filiforme). Repartifia neuniformă a curentului poate rezulta din cauza formei şi a dimensiunilor conductorului (de ex. în curenf continuu), dar şi din cauza efectului pelicular (v.) în curent alternativ. în ultimul caz, caracterul reparfifiei depinde de frecvenfă.
c. ~ neizolaf. Elf.: Sin. Conductă electrică neizolată (v.).
7.	~ neufru. Elf.: Conductor electric al unui circuit polifazat, conectat la punctul neufru al înfăşurărilor transformatoarelor sau generatoarelor, care serveşte la conducerea curentului de dezechilibrare a fazelor.
în general, Conductorul neutru e pus la pămînt. în acest caz, el se mai numeşte conducfor de nul (v.) şi nu se echipează cu siguranfe sau cu aparate de întrerupere automată.
8.	Conducfor elecfric. 4. Fiz., Elf.: Calitatea unui material sau a unui corp de a prezenta conductibilitate electrică. Sin. Bun conducător de electricitate, Condüctiv, (uneori) Galvanic.
.9. Conducfor perfect. F/z., Elf.: Conductor idealizat, avînd conductivitate electrică infinită,
Intensitatea cîmpului electric E e nulă în inferiorul unui conductor perfect (omogen şi neaccelerat, adică lipsit de cîmp electric imprimat), chiar dacă e străbătut de curent elecfric de conducfie (/7^,0); liniile cîmpului electric exterior sînt deci normale pe suprafafa acestui conductor. Un conducfor perfect nu se încălzeşte la trecerea prin el a curentului electric; într-un circuit închis, constituit numai din conductoare perfecte, curentul electric continuu, odată stabilit (de ex. prin inducfié electromagnetică) se menfine timp iIimitat, fără aport de energie din exterior.
Metalele cari se găsesc la temperaturi foarte joase, în stare de supraconductibilitate (v.), pot fi considerate conductori perfecfi, deoarece au rezistivitatea inferioară valorilor limită cari pot fi puse în evidenfă pe cale experimentală.
în aplicafiile 'practice privitoare la probleme de trecere a curentului electric din materiale cu conductivitate mare (argint, cupru, aluminiu, etc.) în materiale cu conductivitate mică (aliaje rezistive, semiconductori, pămînt, etc.), repartifia curentului în ultimele se calculează presupunînd că primele sînt conductori perfecfi, adică avînd cîmp electric nul în interior.
to. Conductorul de la infinit. Elf.: Suprafafă conductoare fictivă, situafă în domeniul de la infinit al spafiului, utilizată pentru formularea intuitivă a condifiilor la limită în problemele de Electrostatică sau Magnetostatică.
Orice suprafafă echipotenfială a unui cîmp electrostatic poate fi înlocuită cu o foaie conductoare de grosime neglijabilă, fără a se modifica prin aceasta structura cîmpului electrostatic considerat.
Dacă suprafefele echipotenfiaie V(r)~ V(x, y, z) = const., ale unui cîmp electrostatic, tind penfru |r|->oo către o suprafafă închisă de formă determinată, ele pot fi înlocuite, la această limită, cu o foaie conductoare de aceeaşi formă, care cuprinde întregul cîmp şi care constituie „conductorul de la infinit". Conductorul de Ia infinit trebuie considerat încărcat pe fafa sa interioară cu o sarcină adevărată egală şi de semn contrar cu suma sarcinilor adevărate ale corpurilor cari produc cîmpul respectiv şi, împreună cu ele, constituie un sistem complet de sarcini. Exemple: la un c/mp spafial, produs de o distribufie de sarcină situată la distanfă finită în jurul originii, într-un mediu de permitivitate constantă şi uniformă, conductorul de la infinite o sferă, de rază R->oo, cu centrul în origine (sfera de la infinit); la un cîmp plan-paralel, produs de o repartifie de sarcină care nu variază în lungul unei direcfii date (aleasă ca axă Oz), situată la distanfă finită în jurul acestei axe, într-un mediu de permitivitate constantă şi uniformă, conductorul de la infinit e un cilindru circular drept, de rază R->oot avînd ca axă de simetrie axa Oz (cilindrul de la infinit); la un cîmp plan, produs de o repartifie de sarcină care variază numai în lungul unei direcfii date (aleasă ca axă Ox) şi e situată la distanfă finită de un plan dat (ales drept plan Oyz), într-un mediu de permitivitate constantă şi uniformă, avem două „conductoare la infinit", constituite de planele paralele cu planul dat x->oo şj x->—co, cari au în general potenfiale diferite.
Dacă suprafefele echipotenfiaie ale unui cîmp electrostatic nu satisfac condifia de mai sus, nu se poate defini un „conductor de la infinit" pentru acel cîmp.
Pentru sisteme de sarcini considerate în prezenfa unei suprafefe conductoare extinse pînă la infinit (de ex. suprafafa pămîntului în cele mai multe aplicafii practice), conductorul de la infinit e echipotenfial cu această suprafafă — şi o completează pînă la
o	suprafafă închisă.
11.	Conducţia căldurii. V. sub Căldură, transfer de ~, şi sub Conductivităfii, teoria ~ termice.
12.	Conducţie electrică. Fiz., Elf.: Fenomenul trecerii curentului electric (v.) prin corpuri, ca urmare a deplasării ordonate, relativă la mediul considerat, a purtătorilor liberi, microscopici, de sarcină electrică (electroni, ioni, etc.).
Conducfiei legea ~ electrice
208
Conectare
Fenomenul producerii curentului ca urmare a deplasării de ansamblu a mediului încărcat electric se numeşte convecfie electrică.
î. Conducfiei, legea ~ electrice. F/z., Eli.: Lege de material a electromagnetismului, care exprimă legătura dintre densitatea curentului electric de conducfie şi intensitatea cîmpului electric în sens larg. Sin. Legea lui Ohm generalizată.
în conductoare isotrope şi lineare, densitatea curentului electric de conducfie / e proporţională şi omoparalelă cu suma (E-j-Ej dintre intensitatea cîmpului electric şi intensitatea cîmpului electric imprimat (sumă numită intensitatea cîmpului electric în sens larg)
/ =a(£ + £,).
Factorul de proporfionalitate a e un scalar care depinde de natura şi de starea conductorului şi se numeşte conductivitate electrică (v.). Cu ajutorul rezistivităfii q = 1/<j, legea se mai formulează: ( E+ £/) = {? /•
în conductoarele metalice, rezistivitatea depinde în general de temperatură, dependenfa de temperatură fiind lineară pentru limite nu prea mari
e=eoo[1 + a(e-0o)],
unde q e rezistivitatea la temperatura 6; ţ)90 e rezistivitatea la temperatura 0q considerată ca temperatură de referinfă; a e coeficientul de creştere a rezistivităfii cu temperatura (pentru temperatura de referinfă 9q), avînd în metale ordinul de mărime 1(T2-1(r30C“1.
în lipsa cîmpului electric imprimat (conductoare omogene şi neaccelerate), legea conducfiei electrice devine
7 =<J£
şi se numeşte şi forma locală a legii lui Ohm. Dacă se consideră medii în mişcare, E şi / din această relafie sînt mărimile definite în sistemul de referinfă inerfial în repaus relativ şi instantaneu cu punctul P, din corp, considerat. Dacă, însă, E' şi y sînt mărimile definite într-un sistem de referinfă inerfial oarecare, fafă de care punctul P are vitesa v, forma locală a legii lui Ohm se scrie:
unde £)' şi B‘ sînt densitatea de volum a sarcinii electrice şi inducfia magnetică corespunzătoare, iar c e vitesa luminii în vid.
La vitess „mici"
/' —	+vXB']	.
în conductoare lineare şi anisotrope, conductivitatea e în general un tensor de ordinul al doilea, iar densitatea curentului de conducfie şi intensitatea cîmpului electric în sens larg sînt paralele în general numai pentru trei direcfii, numite direc-f ii le principale ale tensorului o. Legea se exprimă astfel:
7 = 5 (£ + £;).
în uielectrici (foarte slabi conductori) şi în semiconductori nu există, în general, o legătură lineară între densitatea de curent şi intensitatea cîmpului electric în sens larg. Se obişnuieşte ca şi în acest caz legea să se exprime la fel, definindu-se astfel o conductivitate (reziştivitate) care depinde de intensitatea cîmpului electric sau de densitatea curentului de conducfie. în aceste cazuri, cunoaşterea legii e echivalentă cu exprimarea acestei dependenfe, pentru fiecare corp în parte: a = f (£) sau o = cp (/).
în regim stafionar şi cuasistafionar, şi pentru conductoarele filiforme fără cîmp electric imprimat, legea conducfiei electrice
se poate pune sub o formă integrală particulară, numită legea lui Ohm,
uf
Uf — Rl] Z = — = Gli: ,
‘	R '
>n care Uţ e tensiunea electrică în lungul firului, i e intensitatea curentului din firul conductor, R e rezistenfa firului, iar G e conductanfa firului.
Pentru un conductor filiform:
» 1 f dl *=G=r:i'
unde Q e rezistivitatea materialului, A e aria secfiunii conductorului şi dl e elementul de lungime al conductorului. Integrarea se efectuează de-a lungul curbei ocupate de conductor. Pentru un conductor cu secfiune constantă:
în regim stafionar, tensiunea electrică fiind independentă de drum (potenfială), legea Iui Ohm se mai poate formula (pentru conductoare filiforme şi fără cîmp imprimat) astfel:
. H l~R'
unde uy e tensiunea la bornele firului, luată pe o linie oarecare între borne.
Pentru conductoare filiforme cu cîmp electric imprimat, legea lui Ohm generalizată se formulează astfel: uf + u-ei l~ R ’
unde Hei e tensiunea electromotoare imprimată din lungul conductorului. în aceste formulări, sensul pozitiv al curentului se asociază cu sensul pozitiv al tensiunii la borne după regula de » la receptoare. (V. Asociafie, reguli de ~ a sensurilor pozitive.)
2.	Condur, pl. conduri. Ind. făr.: încălfăminte uşoară, în formă de pantof (cu talpă de sfoară), împodobită, uneori, cu broderii de fir sau de mătase.
a.	Condurango, coajă de Farm.: Coaja arborelui Gono-lobus Condurango, care creşte pe versantul apusean al Anzilor ecuatoriali, în special în Peru. Are gust amar, aromat. Confine glucozide, dintre cari cele mai importante sînt: a-condurangina, insolubilă în apă, cu p. t. 60°; (3-condurangina, solubilă în apă, cu p. t. 134°; o-fitosterina, — conduransterina, — mici cantifăfi de ulei şi 12% cenuşă, care confine magneziu. Se întrebuinfează în medicină în tratamentul afecfiunilor canceroase, ca stomahic sub forma de decoct, de extract, de tinctură, sau de vin medicinal.
4.	Condylarthra. Paleont.: Mamifere vechi din Eocénül inferior al Europei şi Americii, cu caractere primitive. Erau animale nespecializate, cu caractere colective, din cari au evoluat, prin adaptare la anumite moduri de viafă, tipuri noi, specializate. Sînt considerate ca strămoşii grupului Ungulatelor.
Au craniul alungit, cu creier primitiv, orbite larg deschise posterior, dentifie completă de tip omnivor (cu tubercule). Membrele scurte se termină cu cinci degete cu copite, dintre cari cel median (3) e mai dezvoltat. Oasele cârpe şi tarse sînt dispuse seriat. De la caracterul particular al osului astragal, care are un condil proeminent, s-a dat numele grupului.
Cel mai cunoscut reprezentant e genul Phenacodus, considerat ca strămoş al unora dintre Perisodactile. Alte genuri, ca Tetra-claenodon şi Periptychus, par să fi dat naştere Amblipodelor şi altor Perisodactile.
5.	Conectare. 1. Elt.: Operafie de montaj prin care o maşină, un aparat, un dispozitiv sau o conductă electrică sînt legate conductiv (galvanic) într-un circuit sau într-o refea electrică.
Conectarea se face conform regulilor tehnice de executare a instalafiilor electrice de tensiune înaltă şi joasă. Buna func-
Conectarea elemenfelor de circuit elecfric
209
Conexiune
fionare a unei insfalafii electrice depinde în mare măsură de modul cum sînf execufafe legăturile între elemenfele acelei instalafii.
î. ~a elemenfelor de circuit electric. EltConectarea elementelor de circuit (rezistoare, condensatoare, bobine, etc.), executată cu scopul de a obfine anumite caracteristici ale circuitului sau anumite condifii de alimentare cu energie electrică a părfilor lui componente.
Conectarea se face în serie (dacă elementele sînt parcursa de acelaşi curent, astfel încît tensiunile lor Ia borna se adună), în paralel (dacă au aceeaşi tensiune la borne, astfel încît curenfii se adună), serie-paralel (cu porfiuni cari cuprind grupări serie şi paralel), complex (într-un mod ireductibil Ia conectarea serie sau paralel). V. şl sub Circuit elecfric 1. Sin. Asociafia elementelor de circuit.
2.	Conectare. 2. E l.: Operafie care consistă în mod normal în închiderea unui aparat de conectare, cu scopul de a pune sub tensiune o maşină, un aparat, un dispozitiv, o conductă sau o refea electrică, cari fac parte dintr-o instalafie electrică. Sin. Cuplare.
3.	aparate de Elf.: Aparate electrice cu funcfiunea
de a închide şi de a deschide c rcuite electrice. Se deosebesc următoarele clase; înfreruptoare (v.), separatoare (v.), contactoare (v.)f comutatoare (v.), controlere (v.), prize de curent (v.) şi fişe (v.).	^	....
Se pot clasifica după următoarele criterii: tensiunea nominală, curentul nominal, capacitatea de rupere (aparate lipsite de capacitatea de rupere: separatoare, prize cu fişe, apărate cu capacitate de rupere în serviciu normal, aparate cu capacitate de rupere şî la curenfi de scurt-circuit; înfreruptoare automate), frecvenfă nominală de conectare (mică, medie, mare, foarte mare), modul de protejare (neprotejafe sau deschise, protejate, închise normal, capsulate şi anfideffagrante), numărul de poli cari sînt acfionafi simultan (monopolare şi multipolare), mediul de stingere a arcului (aer, ulei, efc.).
în general, aparatele de conectare sînt specificate prin următoarele caracteristici principale: tensiune nominală, curenf nominal, capacitate de rupere, capacitate de închidere şi frecvenfă nominală de conectare.
4.	Conector, pl. conectoare. Elf.: Piesă conductoare utilizată pentru realizarea unei legături electrice conductive dez-membrabile. Exemple: clema pentru instalafii electrice, fiş3, banana, etc.
5.	~ de constatare. Telc.: Piesă demontabilă de bronz sau de alamă, fixată prin strîngere sau cositorire, la capetele
Moniarea conecforului de constatare.
Í) conector de constatare; 2) consolă de control; 3) fir aerian.
Se utilizează conectoare de constatare fip C. F. R. sau P.T.T.:
Conecforul de constatare tip C.F.R. e format din două plăcufe asamblabile între ele cu ajutorul unui şurub şi al unei piulife cu aripi. Prinderea firului de plăcufe se face prin strîngere cu ajutorul unor plăcufe cu zimfi şi al unui şurub cu aripi (v. fig. II a).
Conectorul de constatare tip P.T. T. e format dintr-un şurub cu aripi, fixat prin cositorire la unul dintre firele aeriene, dintr-o piesă cilindrică, fixată prin cositorire la celălalt fir aerian, şi dintr-o piulifă cu aripi de sfrîngere (v. fig. II b).
g. Conexă, mulfime Mat. V. sub Mulfime.
Conexiune. 1. C/c. pr.: Corelafia dintre două variabile aleatorii: f (ij) şi f (^2) = Y (^l/ *2) = M [f' (ii) f' (£2)]» f (0 f>>ncl funcfiunea aleatorie respectivă, pentru fiecare sistem de două • momente t\<t2.
Coeficientul de corelafie (v.J respectiv
e(i!, *2) = —1~ Ai [f'(il)f'(i2)].
rttH2
unde M e „valoarea medie" şi M [f'2 (i)], — admifînd că valorila medii cari apar în formulele precedente există penfru un interval dat al lui t, se numeşte coeficient de conexiune.
8.	Conexiune. 2. Elt.: Sin. Conectare (v. Conectare 1).
9.	Conexiune, pl. conexiuni. 3. C/c. /..* Corespondenfă între două spafii (v.) asociate după o lege generală, care e determinată pentru două puncte vecine ale unui spafiu general Xn.
Conexiunile se clasifică în modul următor, după natura spa-fiilor asociate punctelor spafiului Xn\ conexiune afină, conexiune proiectivă şi conexiune conformă.
Conexiune afină: Fiecărui punct M al spafiului Xn i se asociază un spafiu afin En. Racordarea a două spafii afine asociate la două puncte vecine din Xn se face prinfr-o transformare afină determinată în fiecare punct din Xnt care e conexiunea afină asociată spafiului şi ale cărei ecuafii au forma:
Yi=xi~xi0+Tijkx>xl+
unde X1 sînf coordonatele unui punct din spafiul afin EM asociat unui punct M, Yl sînf coordonatele unui punct din spafiul afin Em, asociat unui punct M\ din vecinătatea lui M în Xn,
iar X1q sînt coordonatele lui M' în EM.
Funcfiunile T se numesc coeficienfii de conexiune şi numărul lor e egal cu n3.
Fafă de o schimbare de variabilă în Xn
x'W’V-A
coeficienfii se transformă conform relafii lor:
J)X,r 3x'S 0^
dx'*
02xri
II. Conectoare de constatare, a) tip C.F.R.; bj tip P.T.T.; t) fir aerian; 2) şurub cu aripi; 3) piulifă cu aripi; A) piesă cilindrică.
firelor aeriene, montată la stîlpi de control (v.), pe traverse de control (v.), pentru a permite, prin operafii simple, după caz, izolarea, scurt-circuitarea, sau punerea la pămînt a firelor, în vederea operafiilor de control şi de măsură pentru diferitele Porfiuni de linii de telecomunicafii.
Montarea pe traversa de control se face ca în fig. I.
r-in _1.7	\j ■'v	17
jk~ A	j	'T r ’ ~ ~i	rs~~	^ ,s	-v	h
0x	c)*	0*	dx
Conexiune proiectivă: Spaf'iile asociate local punctelor M din Xn sînt spafii afine şi transformările cari racordează două spafii Em , Em, asociate Ia două puncte vecine, sînt transformări proiective:
. aU-Axj	.	.	...	•	„	.	.
r=1 ikX’ 0f ‘ undS r » r°* sînt	coeficienfii	conexiunii	proiective în număr
egal cu «34-«2.
Fafă de o schimbare de variabilă, aceşti coeficienfi se transformă conform relafii lor
02x,f
0 X^Q) X1
=r;
0x,r
0X^ 0x’*	dx'%	rr c)*'*
’ I	ka -v Iak 1 kl A f
Ö X 0X 0 X	0 X	0 X
Conexiune, coeficienţi de ~ afina
210
Conexiune, mod de ^
5^-r,o
‘__r,u Q)X	Cjx	rr	p0
. ;=r«7i*7T"¥rir"U/'
0 X	$X	$X
fiind coeficienţi cari intervin în ecuaţiile transformării proiective
7k
0*'s
;
\C)Xk/M
1+t«k)uxk
asociate spafiului EMt
Conexiune conformă: Spajiile asociate ocal punctelor M din Xn sînt spaţii euclidiene, racordarea spatiilor asociate la două puncte vecine M, M' din Xn făcîndu-se printr-o transformare conformă. Aceste transformări invariază hipersferele spajiului euclidian şi sînt formate din inversiuni şi asemănări.
î.	coeficienţi de ~ afină. Cíc. f. V. sub Conexiune.
2.	ordin de	C/c. f.: O mulfime de puncte din plan
se numeşte conexă dacă, pentru orice pereche de puncte P, Q aparfinînd mulţimii, şi penfru orice număr pozitiv e, se poate găsi o muljime finită de puncte M\,	aparfinînd	mul-
ţimii, şi astfel încît distanfele PM\t MiM2r"iMiMi^r",MnQ să fie mai mici decît e. O mulţime deschisă (confinînd numai puncte inferioare) şi conexă se numeşte domeniu. Un domeniu are ordinul de conexiune 1 (e simplu conex), dacă frontiera sa e, fie mulţimea nulă (domeniul coincide cu întregul plan), fie ea însăşi o mulţime conexă. Un domeniu are ordinul de conexiune n: e w-uplu conex, dacă frontiera sa se compune din n părfi conexe. Conceptul de ordin de conexiune se poate generaliza la multiplicităţi cu mai mult decît două dimensiuni.
3.	Conexiune, pl. conexiuni. 4. Tehn.: Legătură corporală între două maşini, aparate, sisteme, dispozitive, mecanisme, instalaţii, etc. Termenul e folosit cel mai frecvent în Electricitate, penfru legătura conductivă metalică între două sau mai multe conducte electrice.
4.	~f fir de Telc.: Conductor de cupru, izolat, servind la conectarea electrică a diferitelor piese cari constituie un aparat sau un montaj de telecomunicafii. Diametrul conductorului e de obicei de 0,5-*1 mm; izolafia e de bumbac, de mătase, de cauciuc sau, mai ales, de policlorură de vinii, de esteri celulozici, etc., şi se livrează în culori diferite penfru identificarea uşoară a circuitelor.
Firul de conexiune se comportă în înaltă frecvenfă ca un cuadripol, avînd rezistenţă, inductivitate şi capacitate fafă de piesele din jur; de aceea conexiunile de înaltă frecvenfă se fac scurte şi degajate firul de conexiune se îmbracă în ecran alcătuit din tresă, iar uneori conexiunile se execută cu fir de lifă.
Conexiunile definitive se fac prin lipire; cele provizorii, cu bucşe, papuci, banane sau „crocodili".
5.	~ în cascadă, montaj în ~).
«. ~ la joanfe. Elf., C.f.: Conductor electric care asigură legătura electrică a şinelor la joante (v. fig.)* V. şî sub Circuit de cale. Sin. (impropriu) Conector electric de şine.
7. mod de Eltf: Mod de realizare a legăturilor conductoare între fazele unui sistem de circuite electrice polifazate.
în principiu, circuitele unui sistem polifazat cu m faze pot
i	independente dar, penfru a evita folosirea a 2 m conducte,
■ prin aşezarea judicioasă a pieselor —, V 1	2	1
Conexiuni la joanfe.
1) şină; 2) joantă metalică; 3) conexiuni; 4) broşă de conexiune; 5) traversă.
Elt.: Sin. Montaj în cascadă (v. Cascadă,
----WWWVWVV”
•wwwwvw-
7'
----vwwwwwv-
f-VAV
f-WV
T-WWv-~]—vww—
-Uwv-
se conectează circuitele după anumite reguli, cari permit reducerea numărului de conducte la m sau la m+1.
Se deosebesc următoarelâ moduri de conexiune: Conexiune în stea (v. fig. I a): Mod de conexiune la care extremităţile de acelaşi nume ale’tuturor fazelor (sfîrşiturile fazelor) sînt legate într-un punct comun (punct neutru); conectarea cu conductele exterioare (cu refeaua) se face la extremităfile rămase libere (conducte de linie), iar uneori şî cu punctul neutru (conductă neutră).
Conexiunea în stea e folosită pentru generatoare, transformatoare, motoare şi unele receptoarre statice. Tensiunile Vi, V2, V3—Vm între punctul neutru (sau conducta neutră) şi conductele de linie se numesc tensiuni de fază (sau tensiuni stelate). Tensiunile U121	U23r',Um\	între
două conducte de linie se numesc tensiuni de linie (sau tensiuni compuse). între tensiunile de fază şi cele de linie există relafia vectorială
O)	űik=Vi-yi:
în sistemele simetrice, tensiunile de fază sînt egale V\—V2 — '" — Vm = V şi sînt defazate una fafă de alta cu acelaşi unghi 2jt/w, în sensul rotafiei acelor unui ceasornic la sistemele directe sau invers, — la sistemele inverse
(v. fig. II a şi b). Tensiunile de linie sînt de asemenea egale între ele, Ui2 = U23 — '” = Umi = U. între aceste două tensiuni, pentru sistemul m-fazaf, există relafia
(2)	U=2V sin — ,
m
care penfru sisteme trifazate devine (2 a)	U=V V 3.
Defazajul dintre aceste tensiuni e unghiul
(3)	=	2)-^- •
2	m
Curenfii în fazele generatoarelor sau receptoarelor se nujnesc curenfi de fază. Curenfii în conductele liniei se numesc curenfi de linie. La conexiunea în stea, curenfii de fază sînt egali cu curenfii de linie. între aceşti curenfi, dacă sistemul are conducfă neutră, există relafia
(4)	70=7l+/2f-+4,
iar dacă nu există conductă neutră, relafia
(5)	7i+72+-+7m=o.
în sistemele echilibrate, curenfii de linie sînt egali, /1=/2 = = -- = /w şi sînt defazafi unul fafă de altul cu 2 jt/w. în acest
I. Moduri de conexiune, a) conexiune în stea; b) conexiune în triunghi; c) conexiune în zig-zag; 11') 22'), 33') conducte de linii; 00') conduct neutră.
II. Diagrama tensiunilor cu un sistem conectat în stea. a) sistem direct; b) sistem invers.
Conexiune, coeficient de ~
Conexiuni, grup de ^
caz, + ^ +	chisr	sistemul nu are conductă
neutră; din acest motiv, receptoarele simetrice în stea pot fi montate fără conductă neutra.
Conexiune în poligon: Mod de conexiune la care începutul unei faze e legat cu sfîrşitul fazei următoare, obfinîndu-se un circuit închis; conectarea cu liniile exterioare (cu refeaua) se face la punctele de conectare dintre fazele vecine (vîrfurile poligonului).
Conexiunea în poligon e folosită pentru transformatoare, motoare şi unele receptoare statice. Nu se foloseşte la generatoare/ deoarece în circuitul închis al poligonului format de faze se pot produce curenfi de circulafie, datorită armonicelor de ordin multiplu de trei ale tensiunii electromotoare (armonice în fază). La conexiunea în stea, armonicele de ordin multiplu de trei nu pot produce curenfi de circulafie şi nici nu apar pe linie.
Tensiunile la bornele fazelor (tensiunile de fază) sînt egale cu tensiunile între conductele liniei (tensiunile de linie). între tensiunile de linie există relafia
(6)	£/i24-£/23+"*+£/w1 -O.
Dacă sistemul e simetric,
= Uml-U. între curenfii	]\,	j2,"-,jm
faze	(curenfi de	fază)	şi	curenfii
Im din linie	(curenfi de	linie) există
relafia (v. fig. III):
(7)	=	1.
Curenfii de linie satisfac relafia
(8)
III. Diagramacurenfilorla un sistem conectat în poligon.
I1 + I2 +
Dacă sistemul e echilibrat, curenfii de fază sînt egali, /1 = /2 = = ,,, = /w:=/ şi sînt defazafi cu 2 Jt/m. Curenfii dé linie sînt de
IV. Diagrama curenfilor la un sistem conectat în triunghi, a) sistem direct; b) sistem Invers.
V. Diagrama tensiunilor la un sistem conectat în zig-zag.
asemenea egali, /j =/2 = ... = /w = /f şj sînt defazafi cu 2 jt/m. în acest caz, pentru sistemul m-fazat,
(9)
1	= 2 J sin — •
m
Conexiune în triunghi: Conexiune în poligon, în cazul cînd fazele^ sînt în număr de trei (v. fig. I b). în acest caz, / = =/V3 (v. fig. IV).
Conexiune în zig-zag (v. fig. / c): Conexiune în stea specială, folosită numai în secundarul unor transformatoare tri-
fazate coborîtoare de tensiune, la care înfăşurarea fiecărei faze e împărfită în două jumătăfi, aşezate pe coloane diferite.
Tensiunea de fază a conexiunii în zig-zag se obfine din diferenfă a jumătate din tensiunile electromotoare induse în două faze diferite (v. fig. V), astfel încît între tensiunea de fază Vy a unei înfăşurări conectate în stea (y e simbolul pentru conexiunea în stea) şi tensiunea Vz a aceleiaşi înfăşurări conectate
în zig-zag (2 e simbolul pentru conexiunea în zig-zag) există relafia
Vz = 2 i Vy cos 30°	1^=0,866 Vy.
Pentru a obfine diferenfă tensiunilor electromotoare, conexiunile celor două jumătăfi de înfăşurare trebuie făcute astfel, încît parcurgînd o fază, sensul înfăşurării în cele două jumătăfi să fie diferit. Relafiile dintre curenfi şi tensiuni sînt ca la conexiunea în stea.
Conexiunea în zig-zag e utilă la transformatoare, deoarece la aparifia unei încărcări nesimetrice în secundar se produce o micşorare a nesimetriei în primar; conexiunea în zig-zag necesită însă cu 15% (2/V3) mai mult material conductor (cupru sau aluminiu) decît conexiunea în stea (la puteri şi tensiuni egale).
Modul de conexiune a fazelor generatoarelor, transformatoarelor, motoarelor şi receptoarelor statice e stabilit odată cu construirea acestora. Totuşi, la unele generatoare, motoare şi receptoare statice, modul de conexiune poate fi schimbat în exploatare, în scopul schimbării tensiunii produse de generatoare sau în scopul folosirii în refele cu tensiune diferită a motoarelor şi a receptoarelor statice (dacă la conexiunea în triunghi sînt folosite la tensiunea de linie U, prin schimbarea conexiunilor în stea pot fi folosite la tensiunea de linie U^S). Schimbarea modului de conexiune se foloseşte, la unele motoare, chiar în timpul mersului, pentru a ameliora condifiile de pornire (reducerea curentului absorbit).
Pentru exploatarea corectă, constructorii indică pe placa de fabricafie a maşinilor şi a receptoarelor statice modul de conexiune şi tensiunile corespunzătoare. Pentru conexiunea în stea se foloseşte simbolul Y; pentru conexiunea în triunghi A» iar pentru
conexiunea în zig-zag, Z sau	.
La transformatoare, conexiunile se indică şi cu literele alfabetului, şi anume: litere mari pentru conexiunea în primar, litere mici pentru conexiunea în secundar; Y, respectiv y, pentru conexiunea în stea; D, respectiv d, pentru conexiunea în triunghi; z pentru conexiunea în zig-zag (în secundar); dacă punctul neutru al înfăşurărilor secundare e scos afară la o bornă, litera y sau z capătă indicele zero (yo, respectiv zq). De exemplu, simbolul Yzq reprezintă: transformator cu conexiune în primar-stea, în secundar-zig-zag cu neutrul scos afară. V. şi Conexiuni, grup de
1.	Conexiune, coeficient de V. Coeficient de conexiune.
2.	Conexiuni, grup de Elt.: Conexiunile posibile ale transformatoarelor trifazate cari dau acelaşi unghi de defazaj între tensiunile compuse primare şi secundare, tensiunile fiind măsurate între bornele cu aceeaşi notafie (AB şi ab, etc.).
Unghiul de defazaj dintre tensiunile primare şi secundare depinde de: modul de conexiune a fazelor în primar şi în secundar; sensul da înfăşurare al înfăşurărilor primare şi secundare şi notafia bornelor sau — acelaşi lucru — modul cum sînt legate la borne capetele înfăşurărilor.
—	Fazele primarului se conectează în stea sau în triunghi, iar fazele secundarului, în stea, în triunghi sau în zig-zag (v. sub Conexiune, mod de ~).
14*
Conexiuni, grup de -
212
Conexiuni, grup de
Notînd cu literă mare modul de conexiune în primar, iar cu literă mică modul de conexiune în secundar, transformatoarele pot avea unul dintre următoarele moduri de conexiune: Yy (sau Yyo) —Yd —Yz (sau Yz0) — Dy (sau Dyo) — Dd — Dz (sau Dzq).
La conexiunea în triunghi, tensiunea măsurată între două borne é egală cu tensiunea electromotoare indusă în spirele aşezate pe o singură coloană (v. fig. /), în timp ce la o conexiune în stea, tensiunea între aceleaşi borne e egală cu diferenfă dintre forfele electromotoare induse în spirele de pe două coloane, iar la conexiunea în zig-zag intervin tensiuni electromotoare din spire aşezate pe toate cele trei coloane. Datorită acestui fapt, dacă modul de conexiune din primar diferă de modul de conexiune în secundar, simultan cu schimbarea raportului de transformare (la acelaşi număr de spire), apar uneori şi defazaje între tensiunile primare şi secundare; conexiunile stea-triunghi, triunghi-stea şi stea-zig-zag introduc defazaje de 30°; conexiunea triunghi-zig-zag nu introduce defazaj.
—	Dacă se schimbă sensul de înfăşurare al unei înfăşurări se introduce un defazaj de 180° fafă de tensiunea celeilalte înfăşurări.
—	Dacă se schimbă între ele notafiile bornelor la cari sînt
legate spirele de pe o coloană (de ex. a cu a' şi invers, sau A cu A'	şi invers) se	introduc defazaje	de 180°. Dacă se	permută circular notafiile	la	bornele unei	singure	înfăşurări	(de
ex. 8 în	loc de A, C	în	loc de 8, A în loc de	C) se introduc
defazaje	de 120° sau	de	240°.
Prin combinarea tuturor mijloacelor menfionate, defazajul dintre tensiunea primară şi cea secundară poate avea orice valoare multiplu de 30° cuprinsă înfre 0 şi 360°. Sînt deci posibile 12 grupuri de conexiune, notate de la 1 — 12. Numărul grupului înmulfit cu 30° e egal cu unghiul de defazaj şi e trecut după simbolul care indică modul conexiunilor (v. tabloul I).
Grupurile de conexiuni uzuale sînt indicate în tabloul II.
Cunoaşterea grupului de conexiune e necesară în alegerea transformatoarelor cari trebuie să funcfioneze în paralel. în principiu, nu pot funcfiona în paralel decît transformatoare cari fac parte din acelaşi grup de conexiuni (de ex. pot funcfiona în paralel transformatoarele Dy-5 şi Yz-5). în mod excepfional pot funcfiona în paralel şi transformatoare din grupuri diferite, dacă conexiunile între borne sînt făcute după anumite reguli. De exemplu, pot funcfiona în paralel transformatoarele din grupurile 5 şi 11, cînd se leagă pe partea de înaltă tensiune A\ cu A2i 81 cu C2, Ci cu 82, iar pe partea de joasă tensiune ai cu c2, bi cu b2 şi q cu a2 sau A1 cu C2, 81 cu B2, Ci cu A2 şi ai cu b2, bi cu 02, q cu C2, etc.; acest mod de lucru nu e însă indicat din cauza erorilor posibile.
Pentru un transformator construit, determinarea grupului de conexiuni se poate face prin metoda directă a cosfimetrului, sau prin metoda celor două voltmetre.
în metoda cosfimetrului (v. fig. II) se alimentează una dintre înfăşurări (de obicei cea de joasă tensiune) cu o tensiune redusă (minimum 10% din tensiunea înfăşurării respective, dacă puterea e sub 560 kVA incluziv, 2% — dacă puterea e paste 560 kVA). Se montează un cosfimetru cu bobina de curent alimentată prin rezistenfa de la două borne ale înfăşurării de joasă tensiune şi cu bobina de tensiune alimentată de la bornele cu acelaşi nume ale înfăşurării de înaltă tensiune. Folosind un cosfimetru cu cadran de 360°, gradat din 30 în 30°, se obfine direct grupul de conexiune.
Tabloul I. Grupurile de conexiuni ale transformatoarelor
Grupul de conexiuni	Decalajul unghiular al tensiunilor (grade)	Legăturife posibile afe înfăşurării	Numirea conexiunilor	Diagrama vectorială a tensiunilor	Grupul de conexiuni	Decalajul unghiular al tensiunilor (grade)	Legăturile posibile ale înfăşurării	Numirea conexiunilor	Diagrama vectorială a tensiunilor
12	0	V Y;A A;AZ	Yy-12; Dd-12; Dz-12	6 A	6	180	Y Y;A A;AZ	Yy-6; Dd-6; Dz-6;	s b
1	30	YA;AY;YZ	Yd-1; Dy-1; Yz-1	B /b\ AaiŞr^-C	7	210	YA;A Y;YZ	Yd-7; Dy-7; Yz-7	B 0
2	60	Y Y;AA;AZ	Yy-2; Dd-2; Dz-2	B	8	240	YY;AA;AZ	Yy-8; Dd 8; Dz-8	B ca/\
3	90	Y A;A Y; Y 2	Yd-3; Dy-3; Yz-3	B Q	9	270	Y A;A Y ;Y Z	Yd-9; Dy-9; Yz-9	B Ata
4	120	Y Y;AA;AZ	Yy-4; Dd-4; Dz-4	c b s	10	300	YY ;A A;AZ	Yy-10; Dd-10; Dz-10	B bd\c
5	150	YA;AY;YZ	Yd-5; Dy-5; Yz-5	Ö	11	330	Y A;A Y;Y Z	Yd-11; Dy-11; Yz-11	3 bJc\c Ata
>
Confecţionare
213
Confluenţa
Tabloul II. Grupurile de conexiuni penfru transformatoare, uzuale în fara noastră
SImboful
stan-
dar-
dizat
Diagrama
vectorială
Tensiune
înaltă joasă
Schema
conexiunilor
Tensiune
Inaftă
joasa
Domenii de utilizare
Simbolui
stan-
dar-
dizat
[Diagrama
vectorială
Tensiune
înaltă joasă
Schema
conexiunilor
Tensiune
înaltă joasă
Domenii de utilizare
Transformatoare trifazate
Transformatoare trifazate
Dd-12
Yy-12
Dz-12
A,
A A A A A A.
Transformatoare cobo-rîtoare pentru distribuţie de forfă. Transformatoare ridicătoare
Dy-5	Ci	t>	>-
Yd-5	c2	A	t>
Yz -5	Ce		■r
Aceiaşi ca Ia conexiunea Dy-11
Acelaşi ca Ia conexiunea Yd-11
Acelaşi ca la conexiunea Yz-11
Dd-6
Yy-6
Dz-6
Dy-1 1 Yd-11 Yz-11
A	-<	-VW1	• W'-1	iii
A	<]	0 | %	Sili
A		k % k tu	iu CÖÖ1
Transformatoare coborî-toare pentru distribufie de lumină. Firul neutru se poate încărca 100yc.
Transformatoare ridicătoare pentru centrale şi stafii.
Acelaşi ca la conexiunea Dy-11 numai pînă Ia 100 JcVA
în metoda celor două voltmetre (v. fig. III) se alimentează transformatorul ca mai jos şi se leagă între ele bornele a şi A.
		O O G C 3 0 C		
	u A			
				
				
fl- Montaj pentru determinarea grupului de conexiuni prin metoda cosfi-metrului.
III. Montaj pentru determinarea grupului de conexiuni prin metoda celor două voltmetre.
Se măsoară cu un voltmetru tensiunea de linie (compusă) Ui pe partea alimentată (de ex. între bornele ab, bc şi ca). Cu alt voltmetru se măsoară	tensiunile	dintre	bornele	b-B, b-C,	c-B şi	c-C.
Se compară apoi aceste tensiuni cu valori dinainte calculate pentru fiecare grup de conexiuni în funcfiune de tensiunea Ui şi raportul de transformare al transformatorului; după coincidenfa dintre tensiunile măsurate şi cele calculate se poate identifica grupul de conexiune.
î. Confecţionare. 1. Tehn.: Operafie de prelucrare, constituită în general din mai multe faze, pentru producerea unui obiect din materiale sau din semifabricate, prin modificarea formei a dimensiunilor sau a aspectului acestora. Confecfiona-r®a se poate efectua prin aşchiere, prin deformare plastică, tăiere,	etc.,	manual	sau	mecanizat.
De	obicei,	termenul	confecfionare se	foloseşte	la producfia
•n unicat sau în serie mică, spre deosebire de termenul fabricare (v.), folosit pentru prelucrări asemănătoare în serie mare Şi cu utilizarea aproape excluzivă a maşinilor-unelte; prelucrarea la maşini-unelte se numeşte uzinare (v.), atît la confecfio-nare, cît şi la fabricare.
între confecfionare şi construire (v.) există deosebirea că ultima se efectuează pentru execufia unor sisteme tehnice com-
plexe sau cu dimensiuni mari (de ex. clădiri, maşini, aparate, vehicule, etc.), de regulă pe baza unui proiect şi cu includerea operafiilor de asamblare.
2.	Confecţionare. 2. Ind. text., Ind. piei.: Complex de faze şi operafii ale unui proces tehnologic de producere a diferitelor obiecte de îmbrăcăminte şi încălfăminte.
3.	Confecţiune. /nd. text.: Obiect de îmbrăcăminte sau de încălfăminte fabricat în masă sau în serie, care îndeplineşte toate condifiile tehnice şi ds estetică necesare utilizării lui.
4.	Configuraţia pieilor. Ind. piei.: Regularitatea şi simetria conturului pieilor cari rezultă din conducerea corectă a tăieturilor de deschidere, la jupuire, — sau relafia dintre suprafafa şi grosimea pielii respective. O piele bine configurată e plină şi cu grosimea uniformă ps întreaga suprafafă, în timp ce o piele cu configurafia rea are variafii mari de grosime de la spinare spre poale. Pieile bine configurate pot primi orice des-tinafie, în timp ce pieile cu configurafie rea pot avea numai anumite destinafii. Configurafia rea a pieilor e specifică pieilor de vaci bătrîne sau pieilor de tauri, cari au spinarea subfire pe o suprafafă întinsă, în timp ce gîful, capul şi poalele au o grosime mare şi produc o piele spongioasă.
5.	Configuraţie. Gen.; Forma exterioară a unui corp sau a unui sistem de corpuri.
e. Configuraţie de teren. Topog.: Forma exterioară a unei suprafefe de teren, atît în plan (configurafie de teren plani-metrică), cît şi în ce priveşte variafia reliefului (configurafie de teren altimetrică).
7. Confluenţă, pl. confluente. Geogr.: Locul de unire sau de întîlnire a două ape curgătoare, dintre cari una e colectoare şi alta e afluenţă.
După pozifia fafă de rîul colector, se deosebesc: confluenţe gemene, cînd afluenfii se varsă în rîul colector în aceeaşi regiune, şi confluenţe alternative cînd afluenfii se varsă în zone diferite.
După mersul apelor confluente, se deosebesc: confluenţe cu albii în acelaşi sens; confluenţe rectilinii şi confluenţe cu albii în sens invers.
După unghiul pe care-l formează afluentul cu rîul principal, se deosebesc: confluenţe în unghi drept, confluenţe în unghi ascuţit şi confluenţe în unghi obtuz.
Confocal
214
Confoif
Confluenfele sînt zone importante din punct de vedere hidrologic, deoarece aici se întîlnesc bancuri de nisip sau praguri cari îngreunează condifiile de navigafie. Sin. Gură de vărsare.
1.	Confocal. Geom.: Calitatea a două sau a mai multor conice, respectiv cuadrice, de a avea aceleaşi focare.
2.	Conformă, proiecfie Geom.; Proiecfie sau reprezentare care conservă unghiurile.
3.	Conformă, transformare Geom. V. Transformare conformă, sub Transformare.
4.	Confort. 1. Gen., Inst. conf.: Ansamblul elementelor materiale cari asigură oamenilor viafa sau desfăşurarea unei activităfi în condifii igienice, comode şi cu maximul de sen-safie de bună stare fiziologică (stare de confort).
5.	Confort. 2. Gen., Inst. conf.: Sensafia de bună stare fiziologică, determinată de efectul atmosferei şi al obiectelor din mediul înconjurător asupra organismului omenesc. Confortul e apreciat în principal prin sensáfiile de frig sau de cald şi de umiditate sau de uscăciune, provocate de atmosferă, şi prin efectul acesteia asupra sistemului respirator sau asupra altor părfi ale organismului (prin presiunea exercitată sau prin nocivitatea gazelor din atmosferă). Sin. Stare de confort.
Confortul la sensafia de căldură poate fi definit ca starea de echilibru termic normal al corpului omenesc, finînd seamă de căldura fiziologică produsă prin reacfii chimice sau prin acfiuni musculare, şi de schimbul de căldură cu mediul exterior. Cedaréá de căldură se face prin radiafie, convecfie, conductivitate, respirafie, transpirafie şi eliminarea dejecfiilor, iar primirea de căldură se face prin radiafie, convecfie, conductivitate, inspirafie şi alimentafie; prezintă imporfanfă mai mare schimburile de căldură prin radiafie, convecfie şi transpirafie.— La muncă uşoară, la temperaturi medii şi la umiditate atmosferică medie, şi purtînd îmbrăcăminte normală, corpul omului cedează circa 85 kcal/h, şi anume: prin convecfie şi conductivitate 35%; prin radiafie 35%; prin franspi-rafie 18%; prin respirafie 6% ; prin alte moduri de schimb 6%.
Cantitatea de căldură dezvoltată variază cu felul şi cu intensitatea muncii depuse (valorile medii sînt următoarele: culcat, în repaus, 60—80 kcal/h; şezînd, în repaus, său la muncă uşoară,
70—90 kcal/h; stînd în picioare, la muncă uşoară, 80—110 kcal/h; mergînd liniştit (3 km/h) sau la muncă medie, 150—200 kcal/h; mergînd repede (8 km h) sau la muncă grea, 200—400 kcal/h; la
									
									
							,3		
	2'	N			M	’			
			E						
								k	
	/								
		/	~		-j-				
terior, impurităţile aerului (praf, vapori, miros). Studiul confortului trebuie să cuprindă toate variafiile posibile aie acestor factori sau ale celor principali dintre ei, stabilind valorile limită pentru cari se poate realiza sensafia ds confort, finînd seamă de ocupafia oamenilor şi de îmbrăcămintea lor obişnuită în încăpere.
Confortul nu e o sensafie uniformă, comună tuturor oamenilor în condifii identice, ci depinde şî de factori etnografici, fiziologici şi tehnici. Pînă în prezent nu s-a stabilit o unitate de măsură internafională pentru confort, şi nici o metodă unitară de apreciere a gradului de confort. Metodele folosite cel mai des stabilesc situafia de confort în funcfiune de doi sau trei dintre parametrii de mai sus.— O măsură a confortului — recunoscută ca valabilă de mulfi specialişti — e temperatura frunfii omului, apreciindu-se că sînt realizate condifiile de confort cînd aceasta e de 31,5°. Variafia temperaturii frunfii în funcfiune de unii parametri atmosferici exteriori e reprezentată în fig. II.
35*-
34
33
32
31
%
^ 30 % %29 tu*
^ 27 26 25,
X				
			—	
				
X	3			
	'h	X		
\	\		\	
	7*	\		
				
				N
0 0.4 0.8 1.2 1.4 1.6 V/lesa aerului, in m/s
I. Căldura degajată de un om îmbrăcat, fa muncă uşoară într-o atmosferă cu temperatură şi umiditate medii. t) temperatura încăperii, în °C; Q) căldura cedată de corpul omului, în kcal/h; Í) curba căldurii cedate prin eforHizic'm'axim, 400--600kcal/ «™ectie; 2) curbacSldurii cedate prin h). Valorile medii indicate au li- «"vect,e 5l rad,a|,e; 3) curba caduni mite foarte largi, corpul omenesc -datep.mconvecjle.rad.at'e 5leva-
avînd facultatea de a-şi menfine porare' ) 5	) ca ura ce a a
temperatura de 37°, la variaţii prln convect'6' ^spectlv pnn rad^.e, foarte mari ale condiţiilor exte- respec,iv prln rioare. In graficul din fig. I se vede variafia căldurii cedate de corpul omenesc, la variajii de temperatură exterioare cuprinse între 10 şi 30°.
Factorii cari influenfează sensafia de confort sînt în principal următorii: temperatura aerului din încăpere şi gradientul de temperatură, umiditatea relativă din încăpere, temperatura supra-fefelor înconjurătoare (cari prirresc sau cedează căldură prin radiafie), unghiul sub care se produce radiafia, vitesa relativă (fafă de corp) de deplasare a aerului, diferenfele de temperatură şi de umiditate dintre aerul din încăpere şi cel din ex-
II. Curbe de variafié a temperaturii frunfii în funcfiune de temperatura şi vitesa aerului ambiant.
Confortul într-un loc de muncă se /, 2, 3 şi 4) curbe corespun-apreciază prin mărimea eficacităţii fer- zătoare temperaturii de 15°, mice (pierderea de căldură în milica- 20°, 25°} respectiv de 30° a lorii pe centimetru pătrat de suprafafă	aerului	ambiant,
în timp de o secundă) a aerului asupra corpului omenesc, măsurată cu catatermomefrul (v.) şi se exprimă în catagrade (raportul dintre factorul catatermome-
~z40*
Í35
\30
125
Domeniu! de acfiune direciá a aerului umed
\-°20
B
hl5
--10
~-5
t~0
0° Domeniu!de acfiune in vers á a dér ului umed
III. Diagrama de stabilire a temperaturii efective şi a temperaturii efective echivalente.
trului şi timpul necesar pentru coborîrea alcoolului din tubul capilar al acestuia de la 38 la 35°) uscate sau umede, maximum
Confort, instalafii de ~
215
Congelare
Norme de confort
Felul
muncii
uşoara
mijlocie
grea
Cata-
grade
uscafe
10
Cafa-
grade
umede
18
25
30
necesare pentru asigurarea confortului în executarea diferitelor categorii de muncă, Pentru aprecierea condifiilor de muncă în subteran (v. şi sub Climat minier) se folosesc normele generale orientative din tabloul alăturat.
Confortul se mai apreciază în grade de temperatură efectivă TE (TE e temperatura aerului cu umiditatea relativă 100%, care în stare de repaus provoacă aceeaşi răcire a corpului omenesc ca şi aerul cu o altă temperatură şi o altă umiditate relativă şi, de asemenea, în stare de repaus) şi de temperatură efectivă echivalentă TEE (TEE e temperatura aerului cu umiditatea relativă 100%, în stare de repaus, care provoacă aceeaşi răcire a corpului omenesc ca şi aerul cu o altă temperatură şi umiditate relativă, avînd o anumită vitesă de mişcare). Fig. III reprezintă nomograma pe care se citesc valorile în grade TE şi TEE pentru o atmosferă la care s-au determinat temperaturile citite la^termo-metrul uscat şi la cel umed. în grafic sînf delimitate temperaturile de confort — diferite pentru sezonul de vară şi cel de iarnă.— Zona dintre scările temperaturilor citite la termometrul umed şi la cel uscat (începînd de la +7°) se numeşte domeniul de acfiune directă a aerului umed, în care creşterea umidităfii aerului măreşte sensafia de căldură; în zona sub +7°, numită domeniul de acfiune inversă a aerului umed, creşterea umidităfii aerului măreşte sensafia de frig.
î. instalafii de Insf. conf.: ^Ansamblul instalafiilor cari formează un sistem pentru a asigura centralizat satisfacerea cerinfelor de igienă şi de uşurare a viefii oamenilor în o parfe sau în totalitatea unor clădiri (locuinfe; clădiri publice, de ex. săli de spectacole, săli de sport, băi publice; clădiri administrative, de ex. birouri; clădiri industriale) sau a unor locuri publice (tribune de sport, piscine, terase). Constituind un sistem de deservire centralizată, instalafia de confort (de ex. instalafia de aspirare a prafului, compusă din agregatul aspirator central, pentru întreaga clădire, şi din conductele de legătură în etaje şi camere) se deosebeşte de aparatele de confort de deservire locală (de ex. aspiratorul de praf, care e un agregat portabil, folosibil local; pus în funcfiune cu ajutorul instalafiei de curent electric a clădirii). Exemple de instalafii de confort: instalafiile sanitare, instalafiile de alimentare cu apă rece, cu apă caldă sau cu apă răcită, instalafiile de canalizare, instalafiile de iluminat, instalafiile electrice de forfă, instalafiile de încălzire (centrală), instalafiile interioare de gaze (naturale, lichide), instalafiile de ventilare, instalafiile de condifionare a aerului, instalafiile de ascensor, instalafiile de spălătorie mecanică, instalafiile de bucătărie sistematică, instalafiile frigorifere, instalafiile de aspirare a prafului, instalafiile de evacuare şi distrugere a gunoiului menajer, instalafiile electrice de joasă tensiune (de telefonie, de sonerie, semnalizare), instalafiile de radio şi de televiziune, instalafiile de poştă pneumatică, etc.
Unele instalafii de confort se dimensionează după anumifi indici de confort, stabilifi pe baza numărului de locatari sau a suprafefei şi al volumului pe cari le deservesc. Aceste instalafii, fiind dimensionate pentru un maxim de consum, se reglează uşor manual, după névoie, la sarcina utilă momentană (de ex.: debitul instalafiei de apă se reglează după nevoie prin deschiderea robinetelor; iluminarea unei încăperi se reglează cu întreruptorul de curent; etc.). Gradul de confort al acestor instalafii se apreciază după calitatea mijloacelor tehnice moderne pe cari Ie folosesc, după comoditatea deservirii şi după estetica lor. •— Alte instalafii, la dimensionarea cărora se mai folosesc, pe lîngă aceşti indici ficşi, şi anumifi parametri variabili, sînt construite de asemenea pentru o sarcină nominală maximă, însă reglarea lor e foarte dificilă şi de cele mai multe ori nu
poate fi efectuată manual (de ex. instalafiile de condifionare a aerului). Gradul de confort al acestor instalafii se apreciază, de asemenea, după calitatea mijloacelor tehnice folosife, însă şi după sensafia de confort (sensafia de bună stare fiziologică) pe care o dau oamenilor. Din această categorie fac p^rte instalafiile de încălzire centrală şi, în special, instalafiile de condifionare a aerului, cari se dimensionează pentru anumite valori nominale ale unor parametri atmosferici exteriori şi interiori clădirii, şi cari trebuie să producă sensafia de confort în oricare din situafiile de variafie a acestor parametri, în limitele maxime admise.
2.	Confuzor, pl. confuzoare. Insf. conf.: Piesa cu care se poate realiza o asamblare (de obicei dezmembrabilă), cu micşorarea continuă progresivă (în sensul curgerii fluidului) a secfiunii de trecere a unui fluid şi în care debitul se menfine constant, fie între două tronsoane de conductă cu secfiuni transversale diferite, dintr-o instalafie de ventilafie, de condifionare a aerului, de transport pneumatic, etc., fie între gura de ieşire dintr-o maşină sau un aparat montat într-o astfel de instalafie şi un tronson de conductă cu secfiune mai mică decît gura (de ex. racordarea unei conducte de aer la gura unui ventilator sau a unei baterii de încălzire), (v. fig. a). — Confuzoarele introduc în refeaua de conducte o re-zistenfă suplementară locală datorită vîrtejuri lor cari se produc la dezlipirea curentului de fluid de perefii lor (v. fig. b); în general, pierderile din zona A sînt neglijabile, iar pierde-
rile din zona B	Confuzor.
descresc la micşo- confuzor tab>iă subfire, cu trecere dreptunghi- . rarea ung lului p. dreptunghi, cuflanşe deasamblare prin şuruburi; b) zone Pentru ^ alegerea	vţrtejurj	|a	curgerea	prin	confuzor; P) unghiul
lungimii / a con- |a vîrf aJ confuzoru|uj. lungimea confuzorului. ruzorului se folosesc diferite relafii empirice; în practică se alege un unghi la vîrf cît mai mic (limitat din motive constructive la minimum 10°).
Trecerile de la o secfiune la alta pot fi diferite; de exemplu: de la rotund la rotund, pătrat sau dreptunghi; de la pătrat la rotund, pătrat sau dreptunghi; etc. Confuzoarele pot fi simetrice sau asimetrice fafă de axa de curgere a fluidului*.— Confuzoarele se confecfionează din acelaşi material ca şi conductele; confuzoarele de tablă se croiesc din bucăfi cari se încheie prin falfuri (cînd grosimea tablei e<1 mm) sau se sudează (cînd grosimea tablei e>1 mm). De cele mai multe ori, confuzoarele sînt echipate cu flanşe pentru asamblare prin şuruburi cu piesele adiacente; uneori confuzoarele se asamblează în sistemul de conducte prin sudare. în primul caz, între flanşe se pun garnituri de carton, de asbest, cauciuc sau plută.
3.	Congelare. 1. Fiz.: Sin. (parfial) Solidificare (v.).
4.	Congelare. 2. Termőt.: Provocarea înghefării solufiilor apoase şi a solufiilor albuminoide confinute într-un corp „solid", prin coborîrea artificială a temperaturii sub temperatura lor de înghef. Aceste solufii se solidifică aproape complet la —60°, dar produsele congelatede obicei la — 20o**« —30° mai confin pînă la 10% sucuri neînghefate.
Congelarea e un mijloc larg răspîndit de conservare a produselor alimentare: fructe, legume, carne, peşte, ouă cojite, etc. destinate unei conservări mai îndelungate.
Regimul de păstrare a unor produse alimentare congelate e
următorul: pentru carne —18°--------28°; pentru fructe —12——18°;
peşte —20-------25°; unt —25°; păsări —18-----------20°. Tehnologia
Congelarea pămînturilor
216
Congruen}ă de curbe
modernă foloseşte congelarea rapidă a produselor alimentare, spre â micşora efectul fenomenelor fizice ireversibile în timpul procesului. Sin. Crioanabioză.
î. ~a pămînfurilor. Geof.: Sin. îngheţarea pămînturilor (v.).
2.	femperafură de Ind. pefr.: Temperatura minimă la care un produs petrolier curge, după ce a fost răcit în stare de repaus, într-o aparatură şi după o metodă de lucru standardizate. Aparatura consistă în esenfă dintr-o eprubetă de sticlă, în care se introduce produsul, iar metoda, în răcirea uniformă şi progresivă a eprubetei, într-o baie cu gheafă, pînă la temperatura de congelare a produsului (v. fig.). Din cauza compozifiei chimice complexe şi neomogene, produsele petroliere nu congelează la o anumită temperatură, ci într-un interval de temperatură de cîteva grade Celsius. Prin răcire se produce întîi congelarea parafinei confinute în produsul petrolier; în acelaşi timp, vis-cozitatea uleiului prins în refeaua de parafină creşte atît de mult, încît încetează mobilitatea întregii mase. Temperatura de congelare e deci determinată de calitatea parafinei, de proporfia ei şi de viscozitatea produsului. Alte variabile cari influenfează temperatura de congelare sînt următoarele: conţinutul şi natura substanfelor asfaltoase şi răşinoase cari, împiedicînd formarea cristalelor de parafină, provoacă cobo-rîrea punctului de congelare; temperatura de preîncălzire a produsului; vitesa de răcire şi confinutui în apă.
în specificafiile de calitate ale produselor petroliere, determinarea punctului de congelare e prevăzută la motorine, la combustibilii distilafi şi reziduali, şi la uleiurile de uns. Punctul de congelare constituie o indicafie a temperaturii minime la care trebuie păstrat produsul pentru a putea fi manipulat prin curgere. Sin. (impropriu), Punct de congelare.
3.	Congeria. Paleont.: Lamelibranhiat de apă salmastră sau dulce, din familia Mitilidelor, care a avut mare răspîndire în Pliocenul inferior.
Unele specii de dimensiuni mari, globuloase, au contur subcvadrangular (Congeria subglobosa); altele, mai mici, au forma oval-alungită (Congeria novorossica).
Suprafaţa cochiliei e netedă sau cu dungi concentrice pufin proeminente; la unele specii, cu o carenă de-a lungul valvelor.
Pe partea internă, sub umbonele proeminent, e dezvoltată o placă pe care se prinde muşchiul anterior, iar la mică distanfă, sub marginea dorsală îngroşată, o mică lopăfică serveşte la inserfia muşchiului refractar al byssus-ului.
Cei mai vechi repre-zentanfi ai genului sînt cunoscufi din Eocen. Dezvoltarea maximăaau atins-o însă în Ponfianul Europei orientale.
Formele globuloase, cu cochilia groasă, trăiau aproape defărm (litorale); cele cu cochilia subfire trăiau în mîluri, departe
de fărm. în aceleaşi condifii continuă să trăiască azi în lacul Baikal (URSS) şi în Estul Asiei (provincia Yunnan).
Din sedimentele meofiene, dar în special din cele ponfiene, atît din Moldova şi din Muntenia, cît şi din Ponfianul din Banat,
Aparat penfru determinarea punctului de congelare.
1) eprubetă cu probă; 2) cămaşă; 3) garnitură; 4) pîsla; 5) baie de răcire; 6) dop de plută; 7) termometru.
Congeria rumana.
au fost descrise numeroase specii (Congeria subglobosa Partsch., Congeria panticapaea Andr., Congeria novorossica Sinzow, Congeria rhomboidea M. Hörnes, Congeria rumana Ştef.).
4.	Congerii, Strafe cu Strafigr.: Formafiuni cari reprezintă Sarmafianul superior (Chersonian), Meofianul şi Ponfianul în Depresiunea panonică şi dependenfele ei: Basinul Visnei şi Basinul Transilvaniei. Se deosebesc strate inferioare, medii şi superioare cu Congerii. Stratele inferioare corespund Chersonia-nului şi Meofianului inferior şi au ca forme caracteristice speciile: Congeria ornithopsis, Congeria partschi, Congeria hoernesi, Melanopsis fossilis, Melanopsis impressa; stratele medii sînt echivalentul Meofianului superior şi fauna lor cuprinde speciile: Congeria subglobosa şi Congeria Zsigmondi; stratele superioare, cari reprezintă Ponfianul, confin formele: Congeria neumayeri şi Unio wetzleri, cum şi specii de Viviparus şi Valvata.
5.	Conglomerat, pl. conglomerate. Geo/.: Rocă sedimentară defritică, psefitică, constituită din fragmente rotunjite de roci şi, minerale, unite printr-un ciment, care s-a format prin consolidarea diagenetică a prundişurilor torenfilor sau rîurilor, din cele de pe malul lacurilor, mărilor, etc. Se deosebesc: conglomerate monogene, cari provin din acelaşi fel de rocă, şi conglomerate poligene, în constifufia cărora intră roci de natură diferită ca: fragmente de calcare, gresii, graniţe, gnaisuri, etc. Cimentul de legătură e în general calcaros, silicios, argilos, marnos şi, mai rar, format din gips, glauconit, limonit, etc., conglomeratul numindu-se: conglomerat calcaros, silicios, argilos, marnos, gipsos, etc., după natura cimentului.
După mărimea elementelor constituente, se deosebesc: conglomerate cu elemente uriaşe, mari, mici sau mărunte.
Conglomeratele se cioplesc şi se sparg bine, dar se taie greu din cauza prezenfei elementelor tari. Unele conglomerate, în special dintre cele cu ciment silicios, se întrebuinfează în zidării (ca blocuri de piatră brută), penfru fundafii deasupra nivelului apelor subterane, etc.
în fara noastră sînt mai cunoscute Conglomeratele de Bucegi (v. sub Bucegi, Conglomerate de ~) şi Conglomeratele de Ceahlău (v. sub Ceahlău, Conglomerate de ~).
6.	Conglutina. Chim. biol.: Proteină vegetală din grupul globulinelor, care se, găseşte în special în sîmburii de migdale, de caise, de prune, ca substanfă azotoasă de rezervă. Sin. Amandină.
7.	Congoleum. Ind. hírt.: Carton moale care imită linoleumul.
Congruente, numere Mat. V. Numere congruente.
9.	Congruenfă, pl. congruenfe. 1. Mat.; Relafia dintre două numere întregi a şi b cari au proprietatea de a da acelaşi rest la împărfirea cu un întreg m, numit modul. Se notează Cu simbolul a = b (mod. m). Relafia e simetrică, reflexivă şi transitivă.
10.	~ de grad superior. Mat.: Congruenfă de forma
axn + bxn~~^ + ••• + h~0 (mod. m).
Dacă xo e o solufie, restul său mod. m se numeşte rădăcină a congruenfei. O congruenfă de gradul n de modul prim are cel mult n rădăcini. Rezolvarea congruenfelor după un modul oarecare se reduce la aceea a mai multor congruenfe de modul prim şi lineare.
11.	Congruenfă. 2. Geom.: în axiomatica geometriei elementare, egalitatea a două figuri geometrice.
12.	Congruenfă de curbe. Geom.: Familie de curbe în spafiu,
care depinde de doi parametri: M = M (i; a, (3).
Fafă de un reper cartesian, o congruenfă e reprezentată de un sistem de ecuafii de forma:
fi (*i y, z; «» P) = 0; f2(*r y, 2; a, (3) = 0.
Congruenjă de curbe
217
Congruentă de curbe
O	relaţie arbitrară între parametrii a şi (3:
P = P(a)
extrage o famiiie de curbe cu un parametru care, în general, e situată pe o suprafafă numită suprafafă a congruenţei.
Dacă se consideră patru suprafefe ale congruenfei cari confin aceeaşi curbă (C), biraportul planelor tangente la suprafefele considerate într-un acelaşi punct al curbei e constant de-a lungul curbei.
Există pe (C) un număr determinat de puncte: puncte focale, în cari toate suprafefele congruenfei, cari frec prin (C), au acelaşi plan tangent.
Astfel, pentru o congruenfă de conice există şase puncte focale pe fiecare conică, iar dacă conicele sînt cercuri, există numai patru puncte focale.
Mulfimea punctelor focale e situată pe o suprafafă: suprafafa focală, formată dintr-un număr de pînze egal cu numărul punctelor focale ale fiecărei curbe a congruenfei, cari sînt tangente la suprafafa focală în punctele focale.
Diferitele suprafefe ale congruenfei, cari confin o curbă determinată aparfinînd congruenfei, sînt tangente la suprafafa focală în toate punctele focale ale curbei şi deci sînt tangente între ele în aceste puncte.
Unui punct focal i se asociază un plan focal, care e planul tangent la suprafafa focală în punctul considerat.
Cînd curbele congruenfei sînt drepte, figura se numeşte congruenfă de drepte. Ea mai poate fi definită ca figura formată de mulfimea dreptelor din spafiu pentru care coordonatele plückeriene (v.) sînt funcfiuni de doi parametri
Pik = Piâ‘i' f2)<
astfel încît raporturile lor relative să nu fie constante.
Dreptele cari sînt incidente cu două drepte fixe, mulţimea normalelor unei suprafefe proprii, tangentele la o familie de curbe cu un parametru situate pe o suprafafă, formează con-gruenfa de drepte.
Pe fiecare dreaptă D a congruenfei există două puncte F, F': puncte focale, cărora le corespund două plane jt, jc' cari confin dreapta D, astfel încît toate suprafefele riglate ale congruenfei, cari confin dreapta D, să admită ca plane tangente în F, F' respectiv planele Jt, Jt'.
Mulfimea dreptelor situate într-un plan şi mulfimea dreptelor cari confin un punct formează congruenfe singulare.
Dacă mulfimea punctelor focale e situată pe două suprafefe distincte — pînze focale ale suprafefei focale unice — dreptele congruenfei sînt tangente la pînzele focale în punctele focale corespondente, planele tangente fiind planele focale respective.
Locul punctelor focale coincide cu înfaşurătoarea planelor focale.
Reciproc, tangentele comune la două suprafefe diferite formează o congruenfă de tipul descris, numită congruenfă de drepte de clasa I.
Pentru congruenfele de clasa II, punctele focale sînt situate pe o suprafafă şi o curbă, care nu e situată pe suprafafă, putînd avea puncte comune cu ea. O dreaptă a congruenfei confine un punct al curbei, care e punct focal al dreptei, şi e tangentă la suprafafa focală în celălalt punct focal al dreptei. Unul dintre planele focale e planul tangent la suprafafă, iar celălalt confine tangenta la curbă.
Dacă punctele focale sînt situate pe două curbe distincte, congruenfă e formată de mulfimea dreptelor incidente cu cele două curbe şi e o congruenfă de clasa III.
Cînd punctele focale coincid pe toate dreptele congruenfei, aceasta e formată, fie de mulfimea tangentelor unei familii de linii asimptotice ale unei suprafefe nedesfăşurabile, fie de toate snopurile de drepte avînd centrele în punctele curbei focale duble, şi se numeşte congruenfă parabolică.
Fiecare dreaptă D a unei congruenfe proprii (care nu e parabolică) e conţinută în două suprafefe riglate desfăşurabiie. Punctele focale sînt punctele de contact ale dreptei D cu muchiile de înapoiere ale suprafefelor desfăşurabiie, planul tangent de-a lungul lui D la una dintre suprafefele desfăşu-rabile e planul focal asociat punctului focal care nu e sjtuat pe muchia de înapoiere a suprafefei desfăşurabiie considerate.
Dacă cel pufin una dintre pînzele focale e o suprafafă (S), cele două suprafefe desfăşurabiie cari confin dreapta D sînt circumscrise suprafefei (5) după două curbe, dintre cari una e tangentă la D, iar cealaltă e tangentă la D', tangenta conjugată a lui D.
Suprafefele desfăşurabiie sînt circumscrisa deci după o refea conjugată astfel, încît în cazul în care varietatea focală e formată din două suprafefe (S), (S'), suprafefele desfăşurabiie determină pe aceste suprafefe două refele conjugate în cores-pondenfă.
Unei drepte D a unei congruenfe i se asociază un reper cartesian ortogonal, originea O fiind în mijlocul segmentului determinat de punctele focale, axa zz% coincizînd cu dreapta D, iar planele xOz, yOz fiind planele bisectoare ale diedrului format de planele focale.
O	suprafafă riglată (R), care confine dreapta D, e definită de curba de intersecfiune cu xOy, a cărei tangentă în O
formează unghiul (Ox,OT') = cp. Planul tangent la (i£) într-un punct M al dreptei D de cotă z=u intersectează xOy după
dreapta OP şi unghiul (Ox,OP) = 0 e dat de formula
f e=£.îi±£»giP.
•	q	p	+	H	tg	qp
p şi q fiind două numere cari intervin în ecuafia care determină cotele punctelor focale
u2 = pq.
Punctul central (v. Suprafefe riglate) e dat de formula
a = sin 2 9
2
şi u variază între valorile
U__P±1 «- 2
Punctele corespondente acestor valori se numesc puncfe limită; ele sînt totdeauna reale, iar pianele centrale respective se numesc plane principale. Ele sînt rectangulare şi admit aceleaşi plane bisectoare ca şi planele focale. Dacă punctele focale sînt reale, ele sînt situate în interiorul segmentului format de punctele limită şi au acelaşi mijloc.
Dacă 2 d, 2 8 sînt, respectiv, măsurile segmentelor determinate de punctele focale şi de punctele limită, există relafiile
d2 = pq, 2 8 = \p + q\, *9^ = ^ = ^.
co fiind unghiul planelor focale.
Pentru orice congruenfă cu plane focale rectangulare, punctele limită coincid'cu punctele focale. în orice congruenfă formată de normalele unei suprafefe, punctele focale sînt centrele principale de curbură şi planele focale sînt planele secfiunilor principale ale suprafefei, cari sînt plane principale ale dreptelor congruenfei. Punctele limită coincid cu punctele focale.
Dacă M, M' sînt două puncte ale dreptei D într-o congruenfă oarecare, se numeşte derivafie unghiul
format de planele tangente la o suprafafă riglată (R) care confine dreapta (D). Notînd
Q = U’ — U,
Congruentă caracteristică
218
Conică
u, u1 fiind cotele punctelor M, M’, există formula lui Kummer
Q 1.
Q	Qi
Q'2 fiind valorile extreme ale
-D
Q 2
lui q date de relafiile -—-cos	+	sin	^J	=	{pq~u2) s>n ^
2
p-q
2
p + q .
cos ty —-■-- L + u sin i|>J = (pq — u2) sin tjj,
valori cari sînt calculabile cînd se cunoaşte i|j. Pentru ip = jt/2 se obfine formula lui Hamilton
1 cos2 0o+sin20o ^e0=e + ?),
01
00 fiind unghiul format de planul tangent în M la (#) cu unul dintre planele principale asociat dreptei D.
Dacă congruenfă e o congruenfă de normale a unei suprafefe (5), formula Iui Hamilton devine formula lui Euler (v.). Parametrul de distribufie al lui (R) e
K
i,k
care confine şase coeficienfi omogeni aik şi deci numai cinci coeficienfi esenţiali.
Dacă forma pătratică ternară f(jci, x2, *3) se descompune într-un produs de doi factori lineari, ecuafia reprezintă o figură formată de două drepte, care se numeşte conică singulară.
Condifia necesară şi suficientă ca o conică să fie singulară e dată de anularea determinantului simetric
A “* J	^ ^1	^
numit discriminantul formei f(x), sau discriminantul conicei.
Dreptele cari formează conica singulară sînt diferite sau confundate, după cum rangul lui A e egál cu 2 sau cu 1.
O conică e o curbă de clasa a doua.
Dacă F (u) < 0, dreapta e secantă, iar dacă F(u) > 0, ea e exterioară conicei.
Forma F(u) se numeşte reciproca formei pătratice f (x). Ea e identic nulă numai dacă A are caracteristica 1, deci conica e formată din două drepte confundate.
Două puncte M\, M2 sînt conjugate fafă de o conică T dacă, împreună cu punctele de intersecfiune a dreptei — pe care o determină — cu conica, formează un sistem armonic.
Două drepte d\, d2 sînt conjugate fafă de o conică dacă, împreună cu tangentele duse Ia conică prin punctul lor comun, formează un fascicul armonic.
Conjugatele unui punct sînt situate pe o dreaptă, polara punctului. Conjugatele unei drepte formează un fascicul cu centrul într-un punct numit polul dreptei.
Dacă conica nu e singulară, corespondenfa între punctele planului şi polarele lor e o corelafie plană (v.) fafă de care conica dată e conică fundamentală. în acest caz, corespondenfa e involutorie, adică dacă un punct M aparfine unei drepte d', polara d a lui M confine polul M' al lui d1.
Punctele de contact ale tangentelor duse dintr-un punct M' Ia o conică aparfin polarei dl a punctului.
Ecuafia globală a acestor tangente e
f(xi, *2, 4)f(xi, X2, X3)-{xlfx, + X2fx,+X3fx,)2=0.
1	i	3
Fafă de un triunghi autopolar (v. Triunghi autopolar), ecuafia punctuală, respectiv tangenfială, a conicei, e de forma
a 11 xf-h a2 2 x\ + a33 *§ = 0;
m , ui
-----j—-
a n
tócos29 _£=£.
2	2
în cazul particular al unei congruenfe dé normale, dreptele congruenfei sînt tangentele unei familii de linii geodezice ale unei suprafefe care nu e desfăşurabilă.
Condifia necesară şi suficientă ca o congruenfă să fie congruenfă de normale e ca planele focale să fie perpendiculare.
1.	~ caracteristică. Geom.: Totalitatea curbelor caracteristice ale unei ecuafii cu derivate parfiale, lineară şi de ordinul întîi.
2.	~ de drepte. V. sub Congruenfă de curbe.
3.	Coniac, pl. coniacuri. Ind. alim.: Băutură alcoolică obfinută, prin distilarea vinului, în regiunea Charente (Franfa). în fara noastră se produce o băutură numită „distilat învechit de vin", care provine din distilarea vinului pînă la o tărie de 60***80° şi învechirea distilatului în vase de stejar timp de cel pufin trei ani.
4.	Conică, pl. conice. Geom.: Curbă plană algebrică de ordinul al doilea.
Fafă de un reper proiectiv, în coordonate omogene, o conică e formată de mulfimea punctelor ale căror coordonate verifică o ecuafie de forma
f(*i. *2. *3) = f(A/)=.S	(aik~aki>’ (*.^=1.2,3)
-+^-=0.
2	a33
Dacă două dintre laturile triunghiului reperului proiectiv sînf tangente Ia conică, a treia latură fiind polara punctului comun primelor două laturi, ecuafia conicei e
X\X2 — kxp, — 0,
coeficientul k putînd lua valoarea +1 dacă se ia punctul unitate pe conică. Conica admite reprezentarea xi = \k, X2 = Xt2) x3 — Xt.
Patru puncte ale unei conice Mi (i = 1,2, 3,4) determină împreună cu un punct variabil M al curbei un fascicul M(M\, M2, M$, M4), al *cărui biraport are o valoare independentă de pozifia punctului M.
Patru tangente di (i = 1, 2, 3, 4) ale unei conice intersectează o tangentă variabilă d a curbei în puncte colineare, formînd un biraport constant.
în planul finit fafă de un reper cartesian, ecuafia unei conice e
unde
f (s, j/) = q>(*, y) + 2 ciizx + 2 a23y + <233 = 0, q>(x, y) ~ anx2 + 2 ai2xy + a22y2
e forma asimptotică, şi x = x\lx3, y = x2/xs.
Conicele se clasifică în genuri, după natura punctelor de intersecfiune cu dreapta improprie a planului:
Â33 — an a22 — <ţ\2
>0 gen elipsă; Â33 = 0 gen parabolă; ; < 0 gen hiperbolă.
Direcfiile determinate de cele două puncte improprii ale conicei se numesc direcfii asimptotice.
Polul dreptei improprii se numeşte centrul conicei, coordonatele sale fiind qxi = A\3, Qx2 —A23, 0*3 = A&, Q fiind un factor de proporfionalitate. Conjugatele acestui punct fiind puncte improprii, orice dreaptă care îl confine şi care taie conica în două puncte diferite determină o coardă al cărei mijloc e centrul.
Dacă A33^ 0, coordonatele cartesiene sînt
A 3
X=-r~ , ^33
y-
. ^23 ^33
şi, dacă ^33 = 0 (conică gen parabolă), centrul e un punct impropriu.
Polara unui punct impropriu M (1, m, 0) confine centrul şi se numeşte diametru. Dacă dreptele paralele cu direcfia de coeficient director m intersectează conica în puncte distincte, aceste puncte determină coarde ale căror mijlocuri aparfin diametrului conjugat direcfiei considerate. Ecuafia diametrului conjugat direcfiei m e
fx + mfjy = °,
Conică
219
Conică
unde
/*=■
.18/, 2 '
Punctele de contact ale tangentelor paralele cu m aparţin diametrului conjugat direcfiei.
Doi diametri se numesc conjugafi dacă fiecare dintre ei confine polul celuilalt. în acest caz, unul oarecare e diametrul .conjugat direcfiei celuilalt. Perechile de diametri conjugafi formează o involufie ale cărei drepte unite sînt asimptotele conicei, drepte incidente cu centrul şi cari sînt tangente în punctele improprii la conică. Coeficienfii directori a doi diametri conjugafi verifică relafia
<*22 m m' + a\2(rn-\- m')-\-a\i = 0, din care rezultă ecuafia
a22m2 + 2 a\2m + <*ii + 0, ale cărei rădăcini sînt coeficienfii directori ai asimptotelor.
Asimptotele unei conice formează o conică singulară a cărei ecuafie e
sau:
an{x-x0)2 + 2 ai2{x-x0) {y-yo)-\-a22{y-y^ = 0t
(*0i Jo) íiind coordonatele centrului.
Asimptotele sînt rectangulare dacă
/ = an + tf22“ 2 <*i2 cos 0 = 0, unde 0 = (Ox, Oy), şi în acest caz conica se numeşte hiperbolă echilateră.
Fafă de un reper format de doi diametri conjugafi, o elipsă proprie are ecuafia
v2 ai2
(a, 0) ( — a, 0); (0, b) (0, —b) fiind respectiv punctele în cari curba intersectează diametrii, deoarece într-o elipsă oricare diametru are puncte comune cu curba.
Pentru o hiperbolă, asimptotele determină două perechi de unghiuri, astfel că dacă un diametru situat într-una din perechi e secant sau fransvers, diametrul conjugat e situat în cealaltă pereche şi e nefransvers.
Fafă de un reper format de doi diametri conjugafi, dintre cari x'x e diametrul transvers, ecuafia hiperbolei are forma
Ecuafia
--£--1=0.
az b1
Axele formează o conică singulară a cărei ecuafie e
ai2{x - *0)2+(<*22 - au) (* - *o) (y -yo) - a\2 {y - yo)2 = o,
(*0, yo) fiind coordonatele centrului.
O parabolă admite o singură axă de simetrie care e diametrul conjugat direcfiei perpendiculare direcfiei asimptotice. Ecuafia axei e
rfll/jc “^12/7 = 0	(^12/x + ^22/j=0)-
Parabola are un singur vîrf propriu, elipsa are patru vîrfuri reale şi hiperbola are două vîrfuri reale.
Ecuafii le reduse ale acestor conice proprii fafă de repere formate cu axele de simetrie sînt
r + 7v~1=0 elipsa;
b2
-1=0 hiperbola;
X V'
-y — 7^f+1~0 hiperbola conjugată;
a* b2 în ultimul caz axa x1 x tangenta în vîrf.
Clasificarea conicelor e
y2 — 2ţx~ fiind axa de simetrie
V
parabola, y'y fiind
f A, Ko
^33>0\ A, />0
A= o
/ A^o \ A^o,/=o, A =0,
reprezintă o hiperbolă, numită hiperbolă conjugată primei hiperbole, avînd aceleaşi asimptote ca şi prima, aceiaşi diametri conjugafi, dar diametrii transverşi în una sînt diametri netrans-verşi în cealaltă.
Dacă reperul e format de asimptotele hiperbolei, ecuafia ei e xy = k
şi exprimă faptul că aria triunghiului determinat de o tangentă şi cele două asimptote e constantă.
în parabolă, tofi diametrii confin punctul impropriu al curbei, deci sînt paraleli cu direcfia asimptotică unică.
Orice conică avînd centru propriu admite o -pereche de diametri conjugafi rectangulari, numifi axele conicei, deoarece sînt axe de simetrie. Punctele comune conicei şi axelor se numesc vîrfuri. Dacă reperul e ortogonal, ecuafia coeficienţilor unghiulari ai axelor e
ai2m2-b(au—a22)m — ai2 = 0.
dată în tabloul următor elipsă reală; elipsă imaginară;
două drepte imaginare conjugate cu punct comun real.
hiperbolă;
hiperbolă echilateră; două drepte reale incidente (şi perpendiculare dacă 1 — 0).
aw=o{ A?£0 Parabolă;
I A = 0 două drepte paralele reale şi diferite, dacă AuCO, coincidente, dacă An— 0, imaginare conjugate, dacă An>0.
Coeficienfii ecuafiilor reduse se deduc din coeficienfii ecuafiei date folosind expresiile
I A33 A
sin29 1 sin29 ' sin29 cari sînt invarianfi fafă de schimbările de repere cartesiene, şi anume sînt invarianfi relativi.
Printr-un punct din planul unei conice există o mulfime infinită de drepte conjugate cari formează o involufie ale cărei drepte unite sînt tangentele la conică prin punctul considerat.
Punctele pentru cari această involufie e formată din drepte perpendiculare se numesc focare ale conicei.
O conică proprie cu centru propriu admite două focare reale, în elipsă sînt punctele F(c, 0), ir'( —c, 0), unde c = ‘\Ja2—b2t pe axa mare, iar în hiperbolă sînt punctele F(c, 0)f
situate
F’(—c, 0), unde c — ^ja2jrb2, situate pe axa transversă.
Parabola are un singur focar real pe axa sa F
& »)■
în elipsă şi în hiperbolă, tangenta şi normala într-un punct sînt bisectoarele dreptelor determinate de acest punct cu cele două focare.
în parabolă, tangenta şi normala sînt bisectoarele diametrului prin punctul considerat al dreptei determinate de acest punct cu focarul.
Polara unui focar se numeşte directoare.
Raportul distanfelor de la un punct la un focar şi la directoarea respectivă are o valoare constantă şi se numeşte excentricitate. Pentru parabolă e=1; pentru elipsă
e = -C1, a
Conică absolufă
220
Conicitate
şi pentru hiperbolă
a
Reciproc, punctele unui plan pentru cari raportul distantelor lor la un punct fix şi la o dreaptă fixă din plan e constant e, sînt situate pe o conică a cărei excentricitate e egală cu e.
Pentru o elipsă, suma distanţelor de la un punct la cele două focare e constantă şi egală cu 2 a, iar pentru o hiperbolă, diferenfa acestor distanfe are o valoare absolufă constantă şi egală cu 2 a. Reciprocele acestor proprietăţi sînt valabile şi servesc la definifia autonomă a celor două curbe. Pentru o parabolă, distanfele sînt egale şi reciproc, locul punctelor echidistante de un punct fix şi o dreaptă fixă e o parabolă.
Mulfimea conicelor cari admit ca focare două puncte fixe date formează o familie de conice numite co n/ce con/oca/e. Fafă de un reper carfesian ortogonal, ecuafia acestei familii se poate aduce la forma
—	1=0	a2>b2,
a2 + X b2+X focarele fixe fiind punctele
F(c, 0),	F’(—c, 0), unde c2- a2 — b2.
Pentru X>—b2, conicele sînt elipse reale; pentru— a2<X < — b2 ele sînt hiperbole şi penfru X< — a2 sînt elipse imaginare.
Un punct arbitrar real M(x,y) din plan e situat pe două conice ale acestei familii, o elipsă reală şi o hiperbolă, ale căror tangente în M sînt ortogonale.
Conicele confocale formează o refea ortogonală în plan. Valorile Xi, Xz ale parametrului, corespunzătoare celor două conice	cari confin un punct	M, se numesc	coordonate
eliptice (v.).
Fafă de un reper polar avînd polul într-un focar şi axa conicei prin acest punct ca axă polară, ecuafia unei conice de excentricitate e este
1	+e cos 9
unde p	— parametrul conicei — e egal cu măsura	razei	vec-
toare r	perpendiculare pe axă:	r~p, 9 = jt/2.
Pentru o conică proprie cu centru propriu există relafia b2
Dacă se raportează o conică reală proprie la un reper carfesian rectangular format de o axă de simetrie,—axa mare la elipsă şi axa transversală la hiperbolă—şi de tangenta la unul dintre vîrfurile determinate de această axă, ecuafiile conicelor au respectiv formele
y2 — 2 px—- x2 elipsă; a
y2 = 2 px
parabolă;
y2~2px-\--x2 hiperbolă. a
Toate conicele proprii reale: elipsa, hiperbola, parabola, şi conicele singulare reale, cu excepfia figurii formate de două drepte paralele, pot fi obfinute ca secfiuni plan3, prin plane convenabil alese, ale unei suprafefe conice (v. Con), care are drept curbă directoare un cerc.
î. ~ absolută. Geom.; Curbă de ordinul al doilea, "situată într-un plan dat şi în raport cu care se face organizarea planului cu o metrică a lui Cayley (v. sub Metrică). Cînd conica absolută, con-
siderată din punct de vedere tangenfial, e singulară, ea e formatp din două puncte cari se numesc puncte absolute ale planului.
2.	~ directoare a tensiunilor. Rez, mat,: Conica transformată afină
v2 *i2 —+—= ±1 (Ti Cf2
a conicei tensiunilor normale G{X2 + o2y2 = ± 1, în baza relafiilor
x = axx] y = a2y, unde Oi, o2 sînt tensiunile normale principale.
Direcfia tensiunii şi direcfia secfiunii pe care acfionează sînt două direcfii conjugate fafă de această conică.
Deoarece proprietatea de conjugare Dlrectli conjugale e o proprietate simetrică, rezultă că,
dacă într-o secfiune ab, tensiunea p are o orientare oarecare, pe secfiunea ac, paralelă cu aceea a tensiunii p, tensiunea q va avea o orientare paralelă cu ab (v. fig.).
Aceste rezultate sînt valabile în cazul unei stări de tensiune plană (sau în cazul unei stări de deformafie plană).
3.	Conică, suprafafă V. Con.	)
4.	Coniceină. Farm.: Alcaloid foarte toxic, obfinut, prin extracfie hidroalcoolică, din fructele plantei Conium maculatum Linn. (cucută), din familia Umbelliferae, unde se găseşte alături de coniină (v.)f metilconicină, conhidrină, etc.
5.	Conicitate. Tehn.: Mărime caracteristică unui trunchi de con drept, egală cu cîtul dintre diferenfa d a diamsfrilor baze-
f-*- Dy
lor lui şi înălfimea l a trunchiului de con.
Conicitatea e o mărime adimensională, care constituie o indicafie de prelucrare înscrisă pe desenul de execufie al obiectelor tron-conice (de ex. la strunjirea de precizie) şi se notează sub forma: conicitate d:l, iar uneori conicitate \\k, în care k — l\d (v. fig. /).
Conicitatea se înscrie de-a lungul axei piesei sau paralel cu aceasta, folosind o linie j Conicitate. de indicafie (v. fig II a). La o conicitate, pe d =zD1—D2. lîngă inscripfia valorii ei aşa cum a fost definită mai sus, se înscrie pe desen şi valoarea — în grade — a unghiului pe care îl face generafoarea de contur aparent a elementului tronconic cu
Cor.wtefp
b	c	<r
II. înscrierea conicitătii, a) şj b) în exterior; c) în exterior şi în inferior.
axa respectivă (v. fig. II b,c), chiar dacă sînt indicate dimensiunile diametrilor şi înălfimii elementului tronconic.
Pentru obiectele cu secfiune pătrată S3 indică reducerea, care se exprimă prin raportul (a — b) :l, unde a şi b sînt laturile celor două pătrate extreme, iar l e înălfimea trunchiului de piramidă. Uneori, la obiectele tronconice sau în formă de trunchi de piramidă se foloseşte nofiunea de înclinare (v. fig. II a), exprimată prin raportul
a — b j ~~2~' '
a cărei valoare e egală cu jumătate din valoarea conicităfii, respectiv a reducerii.
Conicitatea trunchiului
221
Coniméfru
1.	Conicitafea trunchiului. Silv.: Proprietate a unui trunchi de arbore de a se îndepărta de la forma de paraboloid — cea mai frecventă la trunchiul arborilor •— şi de a se apropia de forma de trunchi de con. Conicitatea e o consecinfă a unor rele condiţii de vegetafie a arborilor şi în special a dezvoltării lor în masiv rărit ori în stare izolată. Trunchiurile cu conicitate mare nu sînt apreciate favorabil în industrie deoarece, la debitarea în scînduri, prin tivire se produce o cantitate mare de deşeuri.
2.	Conidie, pl. conidii. Chim. biol.: Celulă specială pe care o formează mucegaiuri le, cu membrana mai groasă decît hifele şi mai rezistentă decît celulele vegetative obişnuite, reprezentînd de fapt sporii externi ai mucegaiurilor. Ele se formează de cele mai multe ori pe organe speciale, numite conidiofori, cari au dimensiuni, forme şi culori caracteristice, după specii.
Un mare număr de mucegaiuri produc pe hifa un fel de sjDori cu pereţii dubli, bogafi în substanfe nutritive. Ei pot să se formeze pretutindeni pe miceliu. Aceşti spori se numesc hla-midospori şi sînt organe de rezistentă ale mucegaiurilor, spre deosebire de conidii, cari sînt şi organe de înmulţire.
3.	Conidiofor, pl. conidiofori. Boi. V. sub Conidie.
4.	Coniferale. Bot., Paleont.: Grup de arbori din subîncrengă-tura Gymnospermaa, încrengătura Spermatophyta, cari, în general, se dezvoltă în regiunile temperate ale ambelor emisfere.
Aparatul vegetativ e constituit din tulpină dreaptă şi înaltă, Cu ramificaţii axiale în verticile false, cari apar aşezate în etaje. Coroana lor are formă conică, ramurile fiind din ce în ce mai scurte, către vîrf. Ramurile se ramifică într-un singur plan, avînd o simetrie dorsiventrală. La numeroase conifere se formează lujeri scurfi şi lungi, cu frunze solzoase, albicioase; la Larix, pe lujerii lungi, frunzele sînt distanfate, izolate, iar pe lujerii scurfi, sînt îngrămădite, în mănunchi. Se găsesc frunze-solzi, lipsite de clorofilă, şi frunze verzi, asimilatoare, cari au fie formă aciculară (Ia brad, molid, pin), fie formă lăfită, de solzi (la Thuja). De obicei, frunzele au o nervură mediană şi canale rezini-fere, trăiesc mai mulji ani, şi sînt aşezate în spirale, mai rar în verticile. Frunzele, mici, sînt persistente, exceptînd laricele (Larix) şi chiparosul golaş (Taxodium), ale căror frunze sînt căzătoare. Tulpina cuprinde un cilindru central cu măduvă redusă, un inel de fascicule libero-lemnoase şi lemn secundar foarte dezvoltat, constituit din traheide areolate lungi şi înguste, lipsit de fibre. I iberul e format din vase ciuruite imperfecte.
Organele reproducătoare, reprezentate prin flori grupate uneori în inflorescenţe, sînt unisexuate: cele femele (conuri mari) sînt formate fie din cârpele cu ovule descoperite, fie din cârpele şi bractee; cele mascule (conuri mici) au numai stamine cu polen pluricelular şi se găsesc izolate la vîrful, la baza ramurilor sau la subsuoara frunzelor. Majoritatea Coniferalelor sînt monoice (ambele inflorescenţe purtate de aceeaşi tulpină). Polini-zafia se produce prin vînt, iar după fecundafie, conul devine lemnos sau cărnos (la Juniperus); maturafia lor durează 1**»3 ani.
Coniferalele sînt repartizate în două mari familii: Pinaceae şi Taxaceae. Familia Pinaceae e caracterizată prin inflorescenfele femele grupate în conuri. Din punct de vedere paleontologic sînt şî cele mai importante. Cuprinde subfamiliile: Araucarieae, Cupressineae, Taxodieae şi Abietineae. Familia Taxaceae e mai pufin importantă. Inflorescenfele femele sînt constituite din flori izolate sau grupate în număr mic, cari nu formează conuri.
Primele Coniferale au apărut încă din Devonian, dar dezvoltarea lor mare începe abia din Carbonifer-Permian (Voltzia, Walchia), pentru ca în Liasic să atingă apogeul. în Jurasicul superior apar Coniferalele noi (Abietineae şi Cupressineae), a căror dezvoltare se accentuează în Cretacicul inferior.
Coniferalele au trăsături comune cu Cladoxilalele, Sfeno-filalele, Licopodialele şi Pteridospermele. Mai strîjise legături în ce priveşte aparatul reproducător au însă cu Cordaitalele, de cari se deosebesc prin sămînfa cu embrion. Aparifia Coniferalelor corespunde de altfel cu dezvoltarea maximă a Cordaitalelor.
OH
I
C
HC^ XC—0-CHs I II HC CH ^c/
I
HC=CH—CH2OH
O—C6H11O5 I
c
HC7 O— CHS II	I
HC	CH
I
HC=CH—CH2OH
Din punct de vedere paleogeografic, Conifaralele scot în evidentă că, încă de la finele Carboniferului, existau două provincii floristice, una ocupînd emisfera nordică, iar cealaltă, pe cea sudică. încă de la început, în emisfera nordică Coniferalele au fost m3Í bogat reprezentate, ca şi azi. De la numeroase Coniferale se obfin lemnul şi răşina, folosife ca materii prime în industria lemnului, în construcfii, etc. Sin. Conifere.
5.	Conifere.Bof.;Sin.Coniferale(v.).
6.	Coniferilic, alcool Chim.:
Substanfa primară din care, prin acfiunea fermenfilor oxidanfi, se formează lignina, substanfă care îmbibă perefii celulari ai fesuturilor lignifiate ale plantei. Se găseşte în coniferină sub forma unui glucozid, eterificat cu glucoza.
7.	Coniferină. Chim.: Glicozid izolat din sucul cambial al coniferelor, din sparanghel şi din multe alte plante, care prin hidroliză dă glucoza şi alcool p-oxi-m-mefoxicinamic(alcool coniferilic). Se obfine şi sintetic, prin condensarea p-oxi-m-metoxibenzaldehidei (vanilină) cu acetaldehidă, şi condensarea, mai departe, a combinafiei potasice rezultate cu aceto-brom-glucoză, urmată de reducerea grupării aldehidice şi îndepărtarea hidrolitică a grupărilor acetil.
Coniferină dă prin oxidare şi hidroliză vanilină, care e principiul mirositor al vaniliei (fructele plantei Vanilia planifolia).
s. Coniină. Farm.; Alcaloid objinut prin extracţie hidro-alcoolică din fructele proaspete (1,5%) sau uscate (0,7%) ale plantei Conium maculatum Linn. (cucută), familia Umbelliferae. Coniina se prezintă sub formă de lichid volatil, cu miros neplăcut şi amefitor, cu p. f. 167°, care, la temperatura camerei, frece sub formă de vapori; e solubilă 1% în apă şi în alfi solvenfi, e miscibilă cu eterul şi cu alcoolul etilic, are densitatea
0,8438 şi e dextrogiră [a]D= +13°,8. Coniina e o propilpiperidină, foarte toxică, folosită în unele fări în tratamentul unor afecfiuni, cu forme convulsive grave. Sin. Conicină, Cicutină.
9.	Conimefrie. Ig. ind.: Determinarea numărului şi a mărimii particulelor de praf confinute în unitatea de volum de aer. Praful din aer se captează cu ajutorul conimetrelor (v.) prin luarea unor probe de aer, iar numărul şi mărimea particulelor de praf se determină cu ajutorul unui microscop, care e echipat cu un ocular cu micrometru.
10.	Conimetru, pl. coni-mefre. Mine: Aparat cu ajutorul căruia se captează praful dintr-un anumit volum de aer de mină, fixîndu-l pe plăci de sticlă, cari apoi se examinează la microscop.
Conimefrul dinamic (v. fig.), cel mai des folosit, se compune dintr-o cameră circulară şi plată de cupru, în care e fixată cu ajutorul unui resort, pe o şaibă de cauciuc,
o	placă de sticlă împărfită în 29 de sectoare. Prin intermediul şaibei de cauciuc, între peretele camerei şi placa de sticlă
H2
C
h2c^ \h2
I	I
H2C	CHC3H7
N
H
Conimetru.
Í) placă rotundă de sticlă; 2) arc; 3) orificiu pentru observafie; 4) feavă de şoc; 5) canal; 6) pompă; 7) piston; 8) opritor; 9) arc; 10) cadran.
Conjugare, efect de ~
222
Conjugat, sistem ^
se formează un spaţiu gol de 0,5 mm adîncime, care e în legătură cu exteriorul printr-un canal de şoc cu diametrul de 0,5 mm şi cu o pompă cilindrică acfionată de un arc, printr-un canal cu diametrul de 1,7 mm. Placa de sticlă se poate rofi cu ajutorul unui şurub, astfel că penfru fiecare probă se foloseşte unul dintre cele 29 de sectoare. Un cadru exterior indică sectorul în care se captează praful. Lungimea aparatului e de 16 cm, iar greutatea, de 1 kg. înainte de întrebuinfare, placa de sticlă se acoperă cu un strat foarte subfire de vaselină. Sectorul plăcii de sticlă care primeşte praful se pune în legătură cu ţeava de şoc. Pentru luarea unei probe de aer, pistonul e coborît şi fixat cu un buton; prin apăsare pe acest buton, arcul devine liber, împinge pistonul care, la rîndul său, evacuează aerul (circa 5—10 cm3) care loveşte placa de sticlă cu vitesa de 30***80 m/s şi lasă pe aceasta o pată de praf. în mod analog se iau probele pe celelalte sectoare ale plăcii de sticlă, care apoi se examinează la microscop.
î. Conjugare, efect de Chim., Chim. fiz.: Sin. Efect de conjugare static. V. sub Electromeră, deplasare
2.	Conjugat, sistem St. cs.: Sistem convenfional, care se descrie mai jos, folosit în calculul structurilor de rezistenfă, pentru studiul şi determinarea pozifiilor deplasate (pozifii reale deformate sau pozifii rezultate prin deplasări virtuale, cinematice sau elastice).
Sistemele conjugate pot fi utilizate în toate cazurile în cari intervin pozifii deplasate, ca rezolvarea sistemelor static nedeterminate şi, în special, construcfia liniilor de influenfă la sistemele static determinate şi static nedeterminate. Stabilirea semnificafiei sistemelor conjugate are la bază analogia statică a corelafiei geometrice dintre deplasările infinit mici (sau asimilabile acestora) cari caracterizează o pozifie deplasată.
Pentru un corp rigid care suferă o deplasare infinit mică, caracterizată prin producerea unei deplasări lineare 5^ a unui punct i şi a unei rotiri 9 în jurul unei axe ce trece prin
acest punct, deplasarea lineară 8?- a unui alt punct j se exprimă prin relafia
(1)	=
în care a ^ e vectorul de pozifie a punctului j fafă de punctul i.
Considerînd vectorul 0 ca o forfă şi vectorii 8t* şi 8;cavec-tori-moment, relafia (1) capătă semnificafie statică şi reprezintă vectorul-moment care se obfine reducînd pe 0 şi 8^ în raport cu punctul j. Rezultă: o rotire, reprezentată prin vectorul-rotire respectiv, se consideră drept forfă; o deplasare lineară, reprezentată prin vectoru l-deplasare respectiv, se consideră drept vector-moment.
Pentru o pozifie deplasată se pot distinge două categorii de deplasări: deplasări relative între secfiuni vecine ale axei sistemului, ca, de exemplu, deplasările relative dintre cele două fefe ale unui element ds de bară, cînd acesta se deformează, deplasările relative cari se produc într-o secfionare incompletă, pe direcfia legăturii suprimate (în cazul folosirii deplasărilor virtuale), deplasările relative cari rezultă la extremităfile unui contur (fafă de reperele cari marchează pozifiile inifiale ale secţiunilor respective) sau în arficulafiile intermediare; deplasări efective (lineare şi rotiri) ale diferitelor secfiuni, în raport cu pozifia secfiunilor respective din situafia inifială.
Pentru un contur spafial oărecare (v. fig. / a), avînd stabilit un sens de parcurgere în raport cu care se fixează sensurile deplasărilor relative (de la secfiunea din stînga la secfiunea din dreapta), condifia geometrică de închidere a deplasărilor rela-
tive cari apar între cele două repere ds la extremifăfi, prin trecerea conturului în pozifia deplasată, se poate scrie sub forma:
4* S 9v 4- 02 = 0
(2)	^
öi 4- ^21X 0i + E 8 i 4- E ^2 i X 0* 4- 82 = 0.
Considerînd o bară rigidă convenfională (v. fig. I b), care coincide cu conturul dat în pozifia inifială, se aplică, în punctele
/, Contur spaţial oarecare cu deplasări relative (a) şi bara rigidă convenţională pe care sînt aplicaţi vectorii-deplasări (b).
corespunzătoare, vectorii-deplasări relative considerafi în semni-ficafia statică stabilită pe baza analogiei. Relafiile (2) capătă caracter static şi exprimă condifia de echilibru a barei rigide convenfionale. Bara rigidă convenfională, încărcată cu vectorii-deplasări relative în interpretarea lor statică, e sistemul conjugat al conturului dat, pentru pozifia deplasată considerată. Sistemul conjugat reprezintă situafia de echilibru static a deplasărilor relative cari apar între cele două repere de la extremităfile conturului. Exprimarea condifiei de .echilibru static constituie instrumentul de lucru cu sisteme conjugate.
Deplasările efective dintr-o secfiune j a conturului se scriu geometric sub forma următoare:
V=81 + s£
8;-= 814-^ X0i + Ş ő.;4- É a^X%.
în sistemul conjugat, relafiile (3) capătă caracter static şi reprezintă eforturile din secfiunea j a barei rigide convenfionale. Vectoru l-forfă, respectiv vectoru l-moment din secfiune, sînt analogi deplasărilor efective din secfiunea j a conturului real.
Pentru deplasările relative, cari în sistemul conjugat apar ca forfe exterioare, se admit convenfiile de semn folosite pentru forfele exterioare. Pentru deplasările efective, cari în sistemul conjugat apar ca eforturi, se admit sistemele de axe şi convenfiile de semn folosite penfru eforturi. Pentru distincfie, deplasările relative se notează cu simboluri barate (0 , 8), iar deplasările efective cu simboluri nebarate (0,8).
în practică prezintă interes în special structurile plane cu deplasări în planul lor (arce, cadre) sau cu deplasări normale pe planul lor (grinzi plane, curbe sau cotite, încărcate normal pe plan).
Sistemul conjugat al unui contur dintr-o structură plană, care se deplasează în planul său, eo bară rigidă plană (poligonală sau curbă) încărcată cu forfe aplicate normal pe planul ei şi cu vectori-moment cari acfionează în acest plan. Fig. II reprezintă, în două variante, sistemul conjugat al conturului Í-2-3-4, care capătă o deplasare infinit mică prin producerea de deplasări relative într-o secfiune i. în varianta din fig. II b, bara rigidă
Conjugat, sistem ^
223
Conjugat, sistem
convenfională e situată în pianul vertical (coincide cu conturul dat), iar în varianta din fig. II c, bara rigidă convenfională a fost rabătută în plan orizontal printr-o rotire cu 90° în jurul
//. Sistemul conjugat şi conjugatele simplificate, a) contur daf; b) sistem conjugat cu bara rigidă convenfională situată în plan vertical; c) sistem conjugat cu bara rigidă convenfională situată în plan orizontal; d) conjugate simplificate, penfru direcfiile verticală şi orizontală.
unei axe paralele cu axa Ox, obfinînd reprezentarea folosită uzual penfru grinzile plane încărcate normal pe planul lor.
La construcfia liniilor de influenfă sînt necesare diagrame de deplasări lineare după direcfii date, pentru toate punctele unui contur. Deplasarea efectivă a unei secfiuni, pe o anumită direcfie, e analogă componentei după acea direcfie a vectorului-moment din secfiunea corespunzătoare a sistemului conjugat. Aceste diagrame de deplasări se trasează sub forma diagramei de momente încovoietoare a conjugatei simplificate (grindă conjugată), corespunzătoare direcfiei considerate.
Conjugata simplificată se obfine prin proiectarea sistemului conjugat pe o axă normală pe direcfia dată, şi apare ca o bară ngid-ă dreaptă, avînd ca lungime proiecfia conturului pe această axă, şi încărcată, în punctele corespunzătoare, cu forfele 0 şi cu proiecfiile momentelor 8 pe direcfia considerată. Conjugata simplificată reprezintă situaţia de echilibru static a deplasărilor relative cari intră în alcătuirea ei. Pentru fiecare direcfie corespunde o altă conjugată simplificată. Un sistem conjugat e complet definit prin două conjugate simplificate. în fig. II d, sînt reprezentate conjugatele simplificate pentru direcfiile verticala şi orizontală. Reprezentarea e făcută în două moduri, după cum proiectarea sistemului conjugat e considerată înainte sau după rotirea planului său cu 90°.
Cînd structura are mai multe conture, se foloseşte cîte un sistem conjugat pentru fiecare contur în parte, sau pentru un
grup de conture. Datorită sensurilor de parcurgere opuse, deplasările relative de pe o bară care separă două conture sînt egale şi direct opuse pentru cele două conture. La exprimarea
lll. Sistemul conjugat al unei structuri cu două conture, cu o deplasare cinematică infinit mică, şi conjugatele simplificate pentru direcfia verticală.
echilibrului unui grup de conture, deplasările relative de pe barele intermediare se anulează reciproc, astfel încît barele respective nu mai figurează în sistemul conjugat.
în fig. III sînt reprezentate sistemul conjugat al unei structuri cu două conture, care suferă o deplasare cinematică infinit mică, şi conjugatele simplificate pentru direcfia verticală.
Sistemul conjugat al Unui contur dinfr-o structură plană, care se deplasează normal pe planul său, e o bară rigidă plană (poligonală sau curbă) încărcată cu forfe cari acfionează în planul ei şi cu vectori-moment aplicafi normal pe plan. în fig. IV e reprezentat sistemul conjugat al unui contur plan alcătuit din trei porfiuni, legate înfre ele prin articulafii sferice în punctele 3 şi 5, şi care sprijină pe şase reazeme simple (a, b, c, d, e şi f). Deplasarea dată conturului e caracterizată prin rotirea porfiunilor în jurul axelor definite de perechile de reazeme respective.
Exprimarea condifiei de echilibru se face pe cale analitică, folosind componentele 9X şi 0^ ale forfelor 0, sau pe cale grafică, folosind vectorii 0. Studiul pozifiei deplasate se reduce la problema echilibrului unui grup de forfe în plan. Diagrama deplasărilor efective 8 după normala la plan e dată de diagrama de momente încovoietoare a sistemului conjugat.
Forfele exterioare din sistemul conjugat sînt: deplasări relative datorită cărora se produce trecerea de la pozifia inifială la pozifia deplasată, cari sînt forfe exterioare cunoscute şi pot fi considerate ca sarcini convenfionale; deplasări relative cari
Conjugai, sisíem
224
Conjugat, sistem
rezultă în extremităfile sau în legăturile intermediare ale conturului real, cari sînt forfe exterioare inifial necunoscute şi pot fi considerate reacfiuni.
Pentru o deplasare cinematică (virtuală), condifia de producere a deplasării relative pe direcfia unei singure legături e echivalentă cu aplicarea unei singure sarcini convenfionale în secfiunea corespunzătoare a sistemului conjugat. în tabloul de mai jos sînt date sarcinile-unitate convenfionale, cari corespund secfionărilor incomplete, pentru structuri cari se deplasează în planul lor sau normal pe planul lor (la prima categorie sînt date şî sarcinile convenfionale corespunzătoare conjugatelor simplificate). (Pentru claritatea figurii, la cazul 3,deplasarea relativă a fost figurată în sens invers; sarcina convenfională bt = 1, aplicată pe conjugată, are sensul corect).
Penfru o deplasare elastică (reală sau virtuală), sarcinile convenţionale corespund deformării elementelor di din toate secfiunile structurii. La structuri cari se deplasează în planul lor, sarcinile convenţionale sînt:
(4)	dQ = Mds/EI, dbt — N ds/EA, dbn=kT ds/GA.
Dacă se neglijează ultimele două, în sistemul conjugat rezultă
o	încărcare de intensitate MjEI, distribuită pe toată lungimea barei rigide conventionale şi aplicată normal pe planul acesteia.
La structuri cari se deplasează normal pe planul lor, sarcinile convenfionale sînt:
(5)	db = kT ds/üA, d\ = MdslEI, df)t — Ml ds/GIt.
Dintre acestea, prima e totdeauna neglijată. în sistemul conjugat rezultă: o încărcare normala de intensitate MjEI şi o încărcare tangenfială de intensitate M^GIj. pe toată lungimea barei rigide convenfionale, ambele acfionînd în planul barei, în aplicafiile practice e mai indicat să se utilizeze componentele dG^ şi dO^ date de expresiile
dQx=Mxdsjkx-MJds/kXJ
d^y = Mydijky-Mxd$jkxr
Mx şi My sînt componentele vectorului-moment din secfiunea curentă a barei reale, k = EIjGlit iar kx, ky şi kxy sînt date de relafiile:
kx -EIj{k cos2 cp-f sin2 cp),
(7)	= £//(& sin2 cp + cos2 cp),
kxy-=- Elj{k— 1) sin <p cos cp, în cari (p e înclinarea fafă de axa Ox a tangentei la axa barei.
Reacfiunile din sistemul conjugat depind numai de alcătuirea legăturilor structurii reale; natura lor rămîne aceeaşi, deşi mărimea se schimbă, pentru orice deplasare ar suferi structura. Reâc-^	fiunile pot fi considerate ca repre-
zentînd efectul unor legături !ale barei rigide convenfionale, a căror identificare se obfine printr-o operafie de transformare a legăturilor structurii reale. Sistemul conjugat apare ca o structură fictivă (numită conjugată), cu anumite legături şi încărcată cu sarcini convenfionale. Oricare ar fi deplasarea care se studiază, legăturile conjugatei sînt aceleaşi.
Pentru transformarea legăturilor se procedează astfel: Se examinează continuitatea fiecărui contur între reperele de la extremităfi; orice legătură de continuitate care lipseşte în structura reală permite o deplasare relativă, astfel încît devine legătură în conjugată. Se examinează reze-mările intermediare ale fiecărui contur; orice legătură în plus în structura reală împiedică o deplasare efectivă, astfel încît legătura corespunzătoare se suprimă în conjugată.
Astfel, la structurile cari se deplasează în planul lor se obfin următoarele transformări de legături: un reazem mobil (simplu) extrem devine încastrare pe direcfia deplasării permise de reazem (încastrare de torsiune, încastrare de încovoiere); un reazem fix extrem devine reazem simplu; o încastrare devine extremitate liberă, iar o extremitate liberă devine încastrare completă; un punct de articulare din cuprinsul conturului devine reazem simplu; un reazem mobil (simplu) intermediar devine arficulafie cilindrică, a cărei axă e perpendiculară pe direcfia deplasării permise de reazem; un reazem fix intermediar devine articu-lafie sferică. La structurile cari se deplasează normal pe planul lor se obfin următoarele transformări de legături: un reazem simplu extrem devine reazem fix (articulafie); o încastrare pe
o	anumită direcfie (încastrare de torsiune, încastrare de încovoiere) devine reazem simplu care permite deplasarea pe acea direcfie; o încastrare completă devine extremitate liberă, iar o extremitate liberă devine încastrare; un reazem simplu intermediar devine articulafie; o articulafie sferică devine reazem fix intermediar, iar o articulafie cilindrică devine reazem mobil (simplu) intermediar, care permite deplasarea după o direcfie perpendiculară pe axa articulafiei.
în fig. V sînt reprezentate cîteva exemple de transformare a legăturilor. Se constată că sirucfura reală şi conjugata corespunzătoare se găsesc într-o situafie de reciprocitate, în sensul că fiecare dintre ele e conjugata celeilalte.
Numărul de nedeterminări al structurii reale se regăseşte sub formă de grade de libertate în conjugată; cînd structura dată e static determinată, şî conjugata sa e static determinată.
IV. Sistemul conjugat al unui contur plan alcătuit din trei porţiuni legate prin articulaţii sferice.
Sarcini convenfionale corespunzătoare secfionariíor incompíecfe
	Deplasarea dată	Deplasări relative	Sarcina convenţională	Conjugate simplificate		
				Direcfia y | Direcfia z		
aj Deplasare în planul structurii						
1	\ M, ,'''V v n	o II o 1 «o * o !° li IfO4	Z* ~	i 1 ! i	i ^		 ~f	
			'^7 £>/ n'			
2		8^0 0; = O, 6, = 0		-fb-	-< -c	0l - sin V fP<o .. . üí = sin V*
	' \		n	V. 1 V{ -		
3	__ '/7	5/^0 0; = O, 5^—0	/y 1 / / /7	^ = 5/n 9* -é- y><-o	( Ü	i -cos
b) Deplasare normală pe planul structurii						
4	"’t/ n- T?	5^0 ö, = o. en = o		—	—	
5	*1 * ;/	0 5Î = 0, 0^ = 0	\^ic / \e„*i	-—	—	
6	z♦ /?' ’	0^0 6;=0( 0„=O	8t*t '/7	—	—	
15
Conjugat, sistem ~
226
Conjugat, sistem ^
Conjugatele structurilor static nedeterminate sînt cazuri tipice de sisteme în echilibru avînd grade de libertate. Aplicarea condifiilor de echilibru corespunzătoare gradelor de libertate conduce la stabilirea unor relafii de condifie între sarcinile convenfionale cari acfionează asupra conjugatei. Sarcinile convenfionale sînt funcfiune de cantităţile static nedeterminate,
încastrare de încovoiere 9/ io. âtt=o. â/nio 2	3	U
j ym.
7
“S,
“şr
5 6
£-{6
în fig. VII e exemplificată construcfia liniilor de influenfă Mi şi M\ la o grindă curbă plană aşezată pe trei reazeme simple (static determinată), încărcată normal pe planul ei. Configurafia liniei de influenfă e dată de diagrama deplasărilor efective după normala fe plan a tuturor secfiunilor grinzii, cînd se produce o deplasare relativă egală cu unitatea în legătura
pc2!z
t- .	;	:
■Sri- ‘pc2a/e Í
\4	ac/30
3l -----------------_ (
\3ac/4b 2oc/3ő
	Á k			
<?	/Ş	_J	e3 = ! 3c./4 Zi.	:/3 i	r; C/3
V. Exemple de transformări de legaturi (penfru fiecare exemplu, s-a desenat deasupra structura reală, iar dedesubt, conjugata corespunzătoare).
astfel încît relafiile de condifie permit determinarea acestor cantităfi. Astfel, folosirea condifiei de echilibru static a conjugatei conduce Ia rezolvareâ structurilor static nedeterminate.
în fig. VI e reprezentată folosirea conjugatelor la determinarea pozifiei deformate a grinzii 7-2-3-4-5, cu moment de inerfie constant pe porfiunea 3-4-5. Grinda conjugată e reprezentată în fig. V/ c (sarcinile convenfionale sînt multiplicate cu factorul EI). Din condifia de echilibru a porfiunii 4-5 se obfine valoarea cantităfii static nedeterminate Ms — pc2/4. Deplasarea pe verticală a extremifăfii 1, analogă momentului încovoietor din încastrarea í a conjugatei, se obfine folosind deplasarea virtuală reprezentată în fig. Vid şi are valoarea v\—M\\EI — = —pac3 (c + d)/8 bEI. Pentru deplasarea efectivă v% se foloseşte deplasarea virtuală din fig. V/ e, rezultînd —	—
= pc3(c-\-d)l& EI. Notînd	pentru	axa	deformată	pe	por-
fiunea 4-6 se obfin relafiile:
£/6* = n=-^(1-4S+312)
£7^ = ^=-^ |(1-|)2, cari reprezintă eforturile în secfiunea curentă a conjugatei.
V/. Exemplu de folosire a conjugatelor la determinarea pozifiei deformate a unei grinzi.
caracterizată de Mit respectiv M?, în sensul pozitiv al acestor cantităfi. Prin transformarea legăturilor se obfin conjugatele din fig. Vil b sau c; sarcinile-unitate convenfionale sînt specificate la cazurile 5 şi 6 din tabloul precedent. Din condifia de echilibru a conjugatei se determină reacfiunile şi diagramele de momente încovoietoare, cari sînt analoge diagramelor de deplasări căutate.
Diagramele au fost reprezentate în două feluri. în fig. VII b şi c s-au luat ca axe de referinfă liniile de acfiune ale forfelor
01	şi 04, cari sînt analoge cu axele de rotire ale porfiuni lor 1-i şi i-4 pentru deplasarea virtuală dată. Deplasările efective sînt date de relafiile:
i — kk'
• = H" . 04,
Segmentele se măsoară la scara lungimilor, iar 0j şi 04, la scara definită de 9^=1, respectiv de 0*=1. în fig. VII d şi e s-a adoptat forma uzuală de reprezentare a diagramelor de momente încovoietoare la arce acfionate de o singură sarcină; ordonatele se măsoară, paralel cu direcfia sarcinii, între funicularu| care
Conjugat, sistem ^
227
Conjugat, sistem ~
frece prin cele trei articulafii şi arc. Deplasările efective, !a jinia de influenfă Mit sînt
ö-F-e*.
Ői = íO'öí ,
bh=kkm iar la linia de influenfă M\ sînt
^ = ioi*0w,
bh=kka • 0*.
Multiplicatorii 0^ şi 0^ se exprimă în funcfiune de segmente măsurate direct pe epură:
Qt-d/c şi 0M =
In fig. VIII e exemplificată rezolvarea arcului dublu încastrat.
Conjugata e o grindă curbă plană fără rezemări, în echilibru sub acfiunea sarcinilor convenţionale d0. Pentru sistemul de bază din fig. VIII b se scrie M=M*-Mn
t
unde Ms e dat de sarcini, iar—Af” =
=Mo—Hoy + Vox.
Sarcina convenfională d0 e dată de relafia
(8)	d0 = d% - d Qn=Ms ds/EI - Mn ds/EI,
/W
d
°o'
VII. Construcţia liniilor de influentă M. şj M. la o grindă curbă plană, pe trei reazeme simple.
şi condifia de echilibru static a conjugatei (v. fig. VIII d) se scrie sub forma	_	_
e0-$de„=o,
(9) uo-\yd9s = 0, v0 — J*d9n=:0.
Pentru sistematizare, cantităfi le ds/EI = dA se consideră elemente convenfionale de arie ale barei rigide din sistemul conjugat; se admite că aceasta are în planul său lăfimea h—\/EI. In-troducînd în ecuafiile (9) relafia d0w=
+ Vqx)'&A şi folosind notafiile
\dA = A,
^xiA-Sy,
m}ydA^Sx'
^x2dA — Iy , \xyAA = Iv, ^2d^ = /x,
cari caracterizează suprafafa conjugatei în planul său, se obfin ecuafiile
00	— MqA^O,
(11)	uqjitHqIx—VqIx:)>'=Oi vq-{-HqI^ — V^Iy — O ,
admifîndu-se că punctul O coincide cu centrul de greutate al suprafefei conjugatei (S^ = 5^ = 0). Cu valorile Hq, Vq, Mq, rezultate din ecuafiile (11), se obfine relafia
(12) în care (13)
8'
Mn = A+yi + Xf
8^ — UQ	Vq	■ IXyjly I	8^	Vq “* Hq •	I Xy/Ix
r-i —/2 //	/'	-	j	—	/2	//
x	x	L xy> y'	y	y xy'	x
Relafia (12) exprimă legea de variafie a lui Mn în lungul axei arcului.
Cînd axa y e axa de simetrie a arcului, expresia lui Mn devine
V///. Exemplu de folosire a conjugatelor la calculul arcelor dublu încastrate.
(14)
în care d0s corespunde la valori pozitive ale lui Ms, iar d0w, la^ valori negative ale lui Mn. Sarcinile convenfionale cunoscute d0s se reduc în raport cu punctul O (v. fig. VIII c)
0 = $d9s, «o = ^d9s,	v0~	$xd9s
Expresiile (12) şi (14) indică o distribufie plană a lui Mn şi sînf analoge formulei generale care dă distribufia eforturilor unitare în cazul compresiunii excentrice. Considerînd conjugata ca un stîlp cu înălfime foarte mică, cu lăfimea \/EI (v. fig. IX), supus la compresiune excentrică prin încărcare cu sarcinile con-venfionale dQs *s Ms ds/EI, valorile lui Mn se determină sub forma de eforturi unitare dintr-o secfiune intermediară, paralelă
Conjugat, triunghi ~
228
Conjugale, dubie legaturi ^
cu fa}a superioară a sfîlpuiui, Momentul încovoietor total în secţiunea curentă are valoarea M~MS — Mn. Această metodă de calcul se numeşte analogia compresiunii excentrice (analogia coloanelor) şi a fost stabilită pe o altă cale, de H. Cross în 1930.
des=MS/£l
iXw Grinda conjugată a unui arc dublu încastrat, a) arc dat; b) grindă conjugată.
Metoda apare ca o formă particulară de sistematizare a con-dif ii lor de echilibru ale sistemului conjugat, la structuri cu un singur contur încastrat la extremităfi.
în fig. X e reprezentată construcfia liniei de influenfă Mi la un arc dublu încastrat. Configurafia liniei de influenfă e reprezentată de diagrama (cu semne inversate) a deplasărilor elastice
K
-Q361
3/2 L
-\0J6lr
0o\ X' \fys1
,006771 ->0.155 tr '	C
9/41
Mc
-o.mr
(15)
= ~ [3(3-20 if) + 481f ■ 1-60(1 -12 ?f) •	,
Pentru un arc simetric de formă parabolică (raportat la axele cari frec prin punctul O), cu moment de inerfie variind după legea I = Iq/cos cp (/q fiind momentul de inerfie la cheie),.rezultă: y = f( 1-12Ş2)/3,	(| = x//);
A — ljEÎQ ; Ix — 4 pl/45 EIq ;	EI0.
Folosind expresia (14), se obfine relafia M^_
EIq Al
care reprezintă forma generală a legii de încărcare pe conjugata simplificată. Pozifia secfiunii pe arc poate fi aleasă oarecare.
în fig. X c, d şi e sînt reprezentate conjugatele simplificate pentru diferite secfiuni (naştere, sfertul deschiderii şi cheie) şi diagramele momentelor încovoietoare, cari sînt analoge liniilor de influenfă căutate, dar cu semnele inversate.
Notînd cu al pozifia secfiunii curente şi luînd originea în încastrarea 1, ecuafiile coeficienjilor de influenţă sînt următoarele: pentru secfiunea din încastrarea 1 (v. fig. X c),
m]a~-Mc=^ a (1 —a)2 (5 a —2); penfru secfiunile de la sferturile deschidarii (v. fig. X d),
(porfiunea 1—i) m-K
= —Mc~~ a2(15 + 2 a-5 a2), 16
l
(Porfiunea i — 2) penfru secfiunea de ia cheie (v. fig. X e), ramura din sfînga,
,= —Mc~— (1 — a)2 (4 — 8 a —5 a2);
l
a2 (3 — 10 a + 5 a2),
Aceste ecuafii s-au trasat în figurile inferioare.
î.	Conjugaf, triunghi	V.	sub Triunghi.
2.	Conjugată, refea	V.	Refea conjugată, sub Refea.
3.	Conjugate, drepte	V.	sub Conică, şi sub Cuadrică,
4.	Conjugate, duble legături Chim,; Sisteme de duble legături separate prin cîte o legătură simplă, înfîlnjte în combinafii Ie organice şi reprezentate în mod convenfional prin următoarele tipuri de legătură:
!	10047/
-0.237/A /K [-02371-
0.0li 1	0,01 3i
-0.367/ —J,	y-0.367/
X. Construcfia liniilor de intluenfă ale momentelor încovoietoare pentru trei secfiuni (naştere, sfertul deschiderii şi cheie) ale unui arc dublu încastrat.
pe verticală ale tuturor punctelor arcului, cînd în secfiunea i se produce o rotire relativă egală cu unitatea, în sensul pozitiv al lui M;. Rezolvarea comportă două etape: ridicarea nedeterminării statice penfru pozifia deformată care dă configurafia liniei de influenfă, şi stabilirea ecuafiei diagramei deplasărilor pe verticală.
Penfru prima etapă se foloseşte analogia compresiunii excentrice, în locul sarcinilor convenfionale d$5 considerîndu-se sarcina-unitafe convenfională 0^=1 (v. fig X b). în acest caz,
\ I I
C=C—C=
' II \
\
C=C—c—o,
I
■1. ^0=—^, ~xi‘
C=C—C~N—,	C=C—N=0, etc.
"II	/	I
Reparfifia electronilor jt în astfel de sisteme e cu totul alta decît în cazul combinafiilor cari au duble legături izolate adică separate prin mai multe legături simple (—CH=CH—(Cb^)*—CH=CH—) sau o singură dublă legătură, şi această repartifie are drept consecinţă aparifia unor proprietăfi caracteristice.
în moleculele combinafiilor cari confin sisteme de duble legături conjugate se produce o deplasare parfială a electronilor dublelor legături (efect de conjugare static), care se reprezintă, în cazul bufadienei, prin săgefi curbe, în modul următor:
H2Q^= CH ■
în prezenfa unei combinafii capabile să reacfioneze, poate să se producă o deplasare de electroni totală (efect de conjugare dinamic). Prin metoda legăturilor de valenfă, cum şi prin metoda orbitalilor moleculari, s-a căutat să se stabilească o „funcţiuni de undă" a orbitalilor jt ai sistemului de duble legături conjugate (v. Orbitali moleculari). Rezultatele acestui calcul conduc la concluzia că cei zece atomi ai moleculei (patru atomi de carbon
Conjugate, elemente ^
229
Conjuncţie
şi şase de hidrogen) se situează în acelaşi plan; acesta contine şî legăturile simple a cari formează între ele unghiuri de 120°:
Cei patru electroni ic şe situează în doi orbitali moleculari extinşi, cari acoperă tofi cei patru atomi de carbon, nu numai cîte doi atomi de carbon vécini, cum apare în modul de formulare adoptat prin convenfia clasică.
Acest fenomen de „defocalizare" a electronilor face ca toate legăturile din moleculă să aibă un caracter parfial de dublă legătură, ceea ce se reprezintă prin următorul mod nou de formulare:
H2C — CH -	CH	.— CH2
12	3	4
1,37 A	1,47	A	1,37	A
Rezultatele acestor calcule au fost confirmate prin determinarea distanfelor interatomice dintre cei patru atomi de carbon. S-a constatat astfel că legătura ~-C2	---- C3— e mai scurtă
O	o
(1,47 A) decît o legătură simplă —C—C (1,54 A), ceea ce confirmă caracterul parfial de dublă legătură al acesteia.
Acesta e totuşi mai pufin pronunfat decît al legăturilor;
o
—Ci—C2— şi <—C3—C4— (distanfă interatomică 1,37 A).
Fenomenul e însă mai pronunfat în cazul sistemelor de duble legături conjugate polienice.
Sistemele de duble legături conjugate neîntrerupt ciclice se întîlnesc la combinafiile cu caracter aromatic şi vor fi descrise acolo (v. Starea aromatică).
Consecinţele acestei distribufii electronice stabilite prin calcule recente de mecanică cuantică sînf în deplin acord cu comportarea chimică, cunoscută de mult timp, a combinaţiilor cu duble legături conjugate. Mai mult, o mare parte din aceste fapte au putut fi explicate de Thiele printr-o teorie a „valenţelor parţiale", ale cărei concluzii calitative sînt în acord cu rezultatele cantitative moderne.
Caracteristic pentru sistemele de duble legături conjugate e faptul ca acestea se comportă, în numeroase reacţii de adiţie (de ex. a halogenilor, hidracizilor, a hipoazotitei, a radicalilor liberi, a bioxidului de sulf, a dienelor în reacţii de polimerizare sau a filodienelor în reacţiile de condensare „dien", etc.), ca o combinaţie în care dublele legături nu sînt localizate.
în cazul sistemelor de duble legături conjugate de tipul v 4	3	2	1
yC=C—C=0, reacţiile de adiţie în 1-4 — în cari com-...1 I
binaţia s-ar comporta ca un sistem nesaturat unitar — sînt mai rare, dubla legătură olefinică ^>C=C^ avînd o tendinţă mai pronunţată de a adiţiona reactanţi electrofili, deci adiţii 3-4, iar dubla legătură carbonilică avînd tendinţa de a adiţiona reactanţi nucleofili, deci adiţii-1-2.
Ca exemple de adiţie < 1-4 se pot cita:
C6H5—CH=CH—CO—CH3+ HCN C6H5-CH—CH2-CO-CH3
CN
şi reacţia de condensare dien (v.).
O	mare importanţă industrială au reacţiile de polimerizare ale dienelor cu duble legături conjugate (butadienă, isopren, cloropren, etc.), cari conduc la macromolecule (v. Polimerizare,. Cauciuc).
1.	Conjugate, elemente Alaf.; Două elemente A şi B dintr-un grup se numesc conjugate, dacă există în grup un element S, astfel încît B = SAS~l.
2.	Conjugate, numere Mat.: Două numere complexe a + bi şi a — bi, cari au aceeaşi parte reală (a) şi părţile imaginare (b şi — b) egale şi de semne contrare.
3.	Conjugate, plane 1. Fiz.; Două plane situate astfel faţă de un sistem optic, încît unul dintre ele să conţină punctele-imagine ale punctelor-obiect situate în celălalt plan.
4.	Conjugate, plane~. 2. Geom. V. sub Conică, şi sub Cuadrici,
5.	Conjugate, puncte 1. Fiz.: Perechile de puncte corespondente ale unui obiect şi ale imaginii lui într-un sistem optic.
6. Conjugate, puncte	2. Geom. V. sub Conică, şi sub Cuadrică.
7. Conjugate, raie	Fiz.: Fiecare pereche de raze constituită dintr-o rază incidenţă pe un sistem optic şi din raza emergentă corespunzătoare.
8.	Conjugate, subgrupurî Mat.: Două subgrupuri G\ şi G2 ale unui grup sînt conjugate, dacă elementele subgrupului G2 sînf conjugate ale elementelor subgrupului G\.
9.	Conjugate, tangente Mat.: Două tangente într-un punct al unei suprafeţe date cari formează un fascicul armonic cu tangentele asimptotice presupuse diferite. în punctele parabolice ■— în cari tangentele asimptotice coincid — nu există tangente conjugate.
într-un punct al unei suprafeţe, care nu e punct parabolic, există o mulfime infinită de perechi de tangente conjugate. Ele aparţin unei involuţii ale cărei drepte unite sînt tangentele asimptotice.
Dacă
cp2 = audu2-ţ-2 ai2dudv + a22<lv2 e a doua formă fundamentală a suprafeţei, ecuaţia involuţiei tangentelor conjugate e
a\\duhu -f ai2(dubv + d^ő^) 4- a22dvbv = 0, unde (du, dv), (bu, bv) sînf parametrii directori a două tangente în punctul considerat.
10.	Conjunctor-disjunctor, pl. cojunctoare-disjunctoare. Elt., Mş.: Aparat electric, montat în circuitul electric al unui motor cu aprindere prin baterie-bobină, care asigură închiderea sau întreruperea acestui circuit, după diferenţa dintre tensiunile bateriei de acumulatoare şi a generatorului care o încarcă (v. fig.).
Conjunctor-disjunctorul închide circuitul electric, cînd tensiunea bateriei e mai joasă decît tensiunea la bornele generatorului şi îl întrerupe cînd aceste tensiuni devin egale, spre a evita descărcarea bateriei la o turaţie mai joasă a motorú lui J (respectiv a generatorului electric, antrenat de acesta).
11.	Conjuncţie, pl. conjuncţii.
1. Astr.: Relaţie de poziţie aparentă relativă înfre o planetă, Soare şi Pămînt, în careplaneta se găseşte în aceeaşi direcţie şi în aceeaşi parte cu Soarele, faţă de un observator de pe Pămînt. Se deosebesc: conjuncţie inferioară, cînd planeta e situată între Pămînt şi Soare, şi conjuncţie superioară, cînd planeta e situată de cealaltă parte a Soarelui. Planetele inferioare (interioare) pot avea conjuncţie superioară sau inferioară, dar planetele superioare (exterioare) pot avea numai conjuncţie superioară.
Schema unui conjuncior-disjunctor de automobile.
A) ampermetru; B) acumulator; M) maşină electrică generatoare (generator); Í) lamă de ofel moale; 2) contact; 3) resort; 4)înfăşurare cu sîrmă groasă, conectată în serie; 5) înfăşurare cu sîrmă subfire, conectată în derivafie.
Conjuncjie
230
Conometru
1.	Conjuncţie, 2. Astr.: Pozifia aparentă a doi aştri cari au aceeaşi latitudine.
2.	Conodypeus. Paleoni.: Echinoid exociclic gnatostom, cu piesele aparatului masticator dezvoltate simetric (Orthognathe sau Holectypoide), ai cărui test gros are conturul circular sau oval, cu fata superioară înalt boltită, emisferică sau conică. Gura, pentagonală, e centrală, iar periproctul, oval, e deplasat pe fa}a inferioară, foarte aproape de margine (inframarginal).
Aparatul api cal e mo-nobazai (placa madrepo-rică, foarte dezvoltată, ocupă pozifie centrală).
Zonele ambulacrare înguste, subpetaloide, au pori inegali: porii interni ai fiecărei perechi sînt rotunzi; cei externi sîntalun-gifi transversal. Sînt conjugafi (unifi prin şanf). Pe fafa inferioară, aceste zone sînt indicate de cinci şanfuri.
^ Zonele interambulacrare, larg dezvoltate, proeminează spre orificiul bucal, ca cinci buze.
Conoclypeus se înfîlneşte	rar încă din Crefacicul	superior
şi	din Miocén, însă e frecvent	şi cu largă distribufie în	Eocen.
In fara noastră e cunoscută	specia Conoclypeus conoideus Goldf. din	Eocénül de la
Albeşti-Cîmpulung şi de la Porceşti-Sibiu.
3.	Conodonte, sing. conodonf. Paleont.:
Piese dinfate, caracteristice, considerate ca srmaturi bucale ale viermilor din grupul Anne-lidae, întîlnife în unele sedimente pelifice, în special paleozoice. Mult timp au fost considerate dinfi de peşti.
Astfel de Conodonfe se găsesc, destul de rar, şi în depozitele meofiefie din Moldova.
4.	Conoid, pl. conoizi. Geom..* Suprafafă riglată ale cărei generatoare rectilinii sînt incidente cu o dreaptă fixă A — numită directoare —, paralele cu un plan fix îl — numit plan director —, 31 şi A fiind în relafie de incidenfă între ele — şi îndeplinind şi o altă condifie.
Dacă generatoarele trebuie să fie incidente cu o curbă (C), conoidul are curbă directoare, iar dacă trebuie să fie tangente Ia o suprafafă (5), conoidul are sîmbure director.
Dacă directoarea e perpendiculară pe planul director, conoidul se numeşte conoid drept.
Dacă fafă de un reper carfesian directoarea e reprezentată de ecuafiile
( Pi~aix + biy + ciz-hdi = 0 l P2~a2X~b b2y-j-C2Z~jrd2:=0l iar planul director de ecuafia
P~ax + by-hcz + d= 0, ecuafia celui mai general conoid e de forma
Conodonf.
(p' fi)-0'
e directoare ie
(-O--
în particular, dacă Oz e directoarea, iar planul xOy e pla-
1	director, ecuafia devine
f
Astfel, conoidul drept avînd Oz ca directoare, xOy ca plan director şi drept curbă directoare cercul x — at y2 -fz2 — r2 = 0, e o suprafafă de ordinul al patrulea, numită cono cuneus (conoidul Iui Wallis) şi e reprezentat de ecuafia x2z2 4- a2y2—r2x2 = 0.
Dacă curba directoare e o dreaptă, neparalelă cu n şi neincidentă cu A» conoidul e un paraboloid hiperbolic, avînd unul dintre planele asimptote paralel cu planul director şi în cazul în care directoarea A e perpendiculară pe planul director îl, planele asimptote sînt perpendiculare, iar paraboloidul hiperbolic, se numeşte paraboloid hiperbolic echilater.
Scriind ecuafia unui conoid sub forma
Î-pM
se obfine reprezentarea parametrică
x — ux y — u<$ (v), z — v.
Formele fundamentale ale suprafefei sînt
<pi = (1 -fcp2) du2+ 2 u (pcp'd^d^ + (1 +u2<$'2) dv2
cp2= ““y (cp1 du + u cp" d^) dv (H2= 1 -fcp24-#2 cp'2).
H
Ecuafia familiei de asimptotice curbilinii e ^cp' = const.
Sin. Suprafafă conoidă.
5.	~cu plan direcfor. Geom..* Sin. Conoid (v.).
6. ~ul lui Pliicker: Sin. Cilindroid (v.).
7. ~ul lui Wallis. Geom.: Conoid drept, avînd drept curbă directoare cercul: y—a, x24-z2—r2 = 0; planul xOy e plan direcfor şi zzl e dreapta directoare.
Ecuafia Iui e: y2z2 + a2x2 — r2y2 = 0.
Sin. Conocuneus.
s. Conoid caracteristic. Mat.: Locul curbelor caracteristice ale unei ecuafii cu derivate parfiale de ordinul întîi şi neli-neâră, cari frec printr-un punct fix. Se obfine astfel o suprafafă integrală, care admite punctul fix ca punct singular. De obicei, această suprafafă se introduce în teoria ecuafiilor cu derivate parfiale lineare şi de ordinul al doilea, ca loc al bicaracteristicilor cari trec prin acelaşi punct fix.
9.	Conoidă, suprafafă Geom.: Sin. Conoid (v.).
10.	Conometru, pl. conometre. Mineral., Fiz.: Dispozitiv optic, constituit dintr-un goniometru şi dintr-un microscop polarizant (cu lumină polarizantă convergentă) cu tubul orizontal, folosit pentru măsurarea directă a unghiului axelor optice al cristalelor de minerale (v. fig.). Măsurarea se poate face atît în aer, cît şi prin imersiune în apă sau în lichide cu indici de refracfie cunoscufi (de ex.: uleiul de cedru cu «=1,515; a-monobromnafte-nul cu n = 1,650-1,683). Secfiunea tăiată perpendicular pe bisectoarea întîi a unui cristal biax se fixează cu un cleşte în axa goniometrului. în lumina polarizantă convergentă se observă o figură de interferenfă, care prin mişcarea basculantă a secfiunii se aduce cu creştetele ei hiperbolice de curbură în^coinci-denfă cu axa dispozitivului optic de măsurare. Pe' cercul
Conomefru.
Conopidă
231
Consanguinitate
gradat orizontal al goniomefruiui se măsoară direct valoarea unghiului axelor optice.
lt Conopidă, pl. conopide. Bot.: Brassica olerácea L. var. Botryfis DC. Plantă bisanuală din familia Cruciferae, la care frunzele superioare şi inflorescenţa sînt modificate şi formează o masă cărnoasă albă-gălbuie, care e partea comestibilă. Conopida se cultivă pentru consumul acestei inflorescenfe false (căpăfîna falsă), formata din lăstari floriferi incomplet dezvoltaţi.
Se. cultivă prin răsaduri de 40—50 de zile, mai simţitoare, la frig decît răsadurile de varză. Răsadurile necesare pentru un hectar se obţin din 0,2--0f4 kg de sămînţă. Cere pămînt ‘bine lucrat şi îngrăşat şi mai multe udăluri de vară.
în condifii optime de vegetaţie, conopida semănată în decembrie sau în ianuarie (în sere) produce seminţe în 280—300 de zile.
Cele mai cunoscute soiuri de conopidă sînf: Bulgăre-de-zăpadă, soi timpuriu care formează căpăţîna în 100*** 120 de zile de la semănat şi care se pretează atît pentru cultura forţată, cît şi pentru cea liberă; Export danez, soi timpuriu cu eăpăţînă mare ovală, albă, bună pentru cultura liberă; Minunea sezoanelor, soi timpuriu cu eăpăţînă mare, îndesată şi albă, cultivată ca trufanda; soiuri semitimpurii: Succes, Colos, Helios, Hercules, Marca depusă, Roza albă, etc..; soiuri tîrzii: Daneză, Uriaşă de Moscova, Wiking, etc.
2.	Conormală, direcţie Mat.: Direcţie particulară, care depinde de planul tangent la o hipersuprafaţă S, într-un punct oarecare M al ei, şi de forma caracteristică a unei ecuaţii cu derivate parţiale, lineară, de ordinul al doilea şi neparabolică. Dacă ecuaţia cu derivate parţiale e:
ţj V dxfixj *f dxi şi forma sa caracteristică se notează cu A='%Aijaiaj,
parametrii directori ai conormâlei sînf definiţi prin relaţia dx\ dx2	o)xn
1	0y4	1	c)A	^	cM
2	c)ai	2	ga2	2	$an
<*if 0.2,'",% fiind parametrii directori ai planului tangent, în M, la S. Pentru ecuaţia Laplace a potenţialelor:
Q)2U
+ •
ale cărei integrale sînt funcţiunile armonice, direcţia conor-mală coincide cu direcfia normalei suprafeţei echipotenţiale. Uneori direcţia conormâlei se numeşte direcţie transversală, fiindcă ea se prezintă cu aceeaşi semnificaţie geometrică în probleme de Calculul variaţiunilor.
s. Conosament, pl. conosamente» Nav.: Titlul contractului de transport maritim, pe baza căruia armatorul se obligă să -efectueze un transport de mărfuri pe mare, de la un port la altul, contra unei sume numite navlu. Acest contract e „la ordin" cînd, la destinaţie, marfa poate fi ridicată de orice persoană .care ar deţine originalul conosamentului, sau „cu adresă certă", cînd dreptul de a primi marfa Ia destinaţie îl are numai persoana al cărei nume e înscris în el. Pentru uşurarea operaţiilor comerciale, conosamentul, că orice poliţă, poate fi transmis de la o persoană la alta prin vînzare, prin gaj, etc., în care caz el trebuie andosat. Contractul conţine următoarele elemente: numele navei, al comandantului, al încărcătorului, al portului de încărcare şi de destinaţie; data încărcării; felul mărfurilor ŞÎ ^ al ambalajului; greutatea mărfii; navlul parţial şi total; cheltuieli ocazionale; modul de achitare a navlului (la încărcare sau ja destinaţie); semnătura încărcătorului şi a armatorului sau a reprezentanţilor lor. Sin. Poliţă de încărcare.
'“fv 4. Conovăţ, pl. conoveţe. Zoot.: Frînghie- fixată pe pari înfipţi în pămînt, aşezată la înălţimea de 40—60 cm deasupra pămîntului, şi care serveşte la priponirea mai multor cai. Locul în care se amplasează conovăţul trebuie să fie sănătos şi uscat. Conovăţul poate fi executat, fie în linie dreaptă, cînd sînf mai puţini cai, fie în formă de triunghi sau de pătrat, cînd numărul de cai e mare. Animalele sînt legate de conovăţ Iá distanţa de 1,20--1,50m unul de altul. Cînd terenul s-a noroit, conovăţul se mută în altă parte, iar terenul pe care e amplasat se curăţă, se greblează şi se dezinfectează.
5.	Conradson, indice Ind. petr.: Procentul în greutate al reziduului de cărbune rămas dintr-un produs petrolier, după evaporarea şi piroliza acestuia, în absenţa aerului. Aparatura şi metoda de lucru sînt standardizate. în principiu, se încălzeşte intens, la flacăra unui bec de gaz, o cantitate cîntărită (circa 10 g) de produs, într-un creuzet de porţelan timp de circa 30 de minute şi se cîntăreşte reziduul de cărbune rămas (v. fig. /). Prin încălzire, o parte din produs se evapgră, iar restul se descompune în produse volatile şi în cocs.
Indicele Conradson dă o indicaţie calitativă asupra comportării produselor petroliere mai grele, la acţiunea căldurii, mai specific asupra tendinţei lor de a forma cocs. Hidrocarburile aromate au o tendinţă de cocsare mai pronuţată decîtcele parafinice, în aceeaşi serie, tendinfa de a forma cocs creşte cu greutatea moleculară. Combustibilii /. Aparat pentru determina-lichizi depun COCS pe orificiul injec- rea procenfajuiui în cărbune toarelor supuse acţiunii căldurii radiante .	Conradson.
a cuptoarelor, într-o măsură care creşte t) creuzet de otel; 2) creu-cu conţinutul în cărbune Conradson. zetdeporţelan;3)coş;4)bec. Uleiurile de uns tind de asemenea să
formeze cocs sub acţiunea căldurii, în măsura în care indicele Conradson creşte. Din aceste motive, specificaţiile de calitate ale combustibililor lichizi şi ale uleiurilor de uns impun determinarea conţinutului lor în % cărbune Conradson.
în procesele de fa-bricaţie,conţinutul de ma-terie primă în cărbune §
Conradson poate fi une- ^ ori corelat cu tendinţa de | a depune cocs pe cata- $ lizatori în cracarea cata- § litică, de a depune cocs ^ pe tuburile cuptoarelor ^ de cracare termică, şi cu randamentul de cocs în operaţiile de cocsare.
în literatură se indică uneori metoda Ramsbot
f 9 2 ,0 \8 W 12 10 Jé Oft															
					ÎM					-Ir					f
					[I					|	.		V		
										|l		/	s		l
															
								V*		H					
					1		S			(					
						s									II
															
	p_				-H+					'4t					"Tt
										T					T
Jf 02 %					j					II					■ j
	ini			in	c r	m n	0		nc.	îl					!i
Cărbune du pa Conr3dsonîn%
//. Relafia dintre conţinutul procentual în tom (v. Ramsbottom) cărbune Conradson şi în cărbune Ramsbotiom. pentru determinarea tendinţei de cocsare. între conţinutul procentual de cocs determinat după metoda Conradson şi după metoda Ramsbottom s-a stabilit experimental relaţia redată în curba din fig. II. Sin. Conradson, Cărbune Conradson, Cifră de cocs Conradson.
o.	Consanguinitate. Petr.: Calitatea unor roci magmatice de a fi asociate în aceeaşi provincie petrografică (v.) şi de a prezenta înrudiri chimice şi mineralogice cari presupun o geneză comună, prin diferenţierea unei magme iniţiale.
Aceste tipuri de roci sînt unite prin transiţii treptate, datorite unor procese fizicochimice determinate.
Consecinţă
232
Conservării, feorema ~ puterilor
în unele cazuri, rocile aparjin tipului alcalino-pămîntos; în alte cazuri se apropie de tipul calcic sau natric sau, în fine, se dezvoltă atît reprezentanfii bazici, cît şi cei acizi ai seriei natrice. în cazuri speciale, cu altă parageneză, rocile se pot deosebi prin confinutul lor diferit în K2O şi IS^O, MgO şi FeO.
Asociafii de consanguinitate caracteristice se întîlnesc în Munfii Hmin din Urali, în Peninsula Kola, în Munfii Altai, în Italia, în insulele Mării Mediterane, etc.
în fara noastră e caracteristică asociafia banafifelor (v.), în Banat.
1.	Consecinţă, pl. consecinţe. Maf., Şt.: Propozifie a cărei negafie e în contradicţie cu un sistem de axiome (în cadrul căruia se consideră calitatea de consecinţă a propoziţiei).
2.	Conservant, pl. conservante. Ind. alim.: Combinafie chimică întrebuinfată pentru a evita fermentaţia produselor finale sau semifabricate obfinufe din fructe sau din legume. Drept conservante se întrebuinţează substanfe cum sînt acidul salicilic, acidul formi'c, acidul benzoic, acidul boric, sulfifi, azotafi, cloruri, etc.
3.	Conservare. Gen.; Operafie prin care se împiedică alterarea unui produs perisabil (alimente, lemn, hîrtie, tablă, piei, produse textile, etc.), provocată de influenfă agenfilor atmosferici sau biologici.
La lemnul uscat, de exemplu, conservarea are drept scop să mărească durabilitatea naturală â acestuia şi, prin aceasta, timpul de utilizare a produselor fabricate din lemn (stîlpi, traverse, etc.); la buştenii verzi, conservarea, aplicată în special în timpul verii, are drept scop prevenirea răscoacerii lemnului în timpul transportului şi al depozitării pînă la prelucrare.
Conservarea se poate face prin uscare (uneori combinată cu sărarea, ca în cazul pieilor, în timpul de la jupuire pînă la prelucrare), prin sterilizare şi închidere ermetică (de ex. cutiile de conserve), prin căldură, prin frig, prin radiafii ultraviolete sau X, prin impregnare (lemnul, pielea, piatra), prin fungicide şi insecticide, prin acoperirea cu un înveliş protector (tablă galvanizafă, vopsea pe construcfiile metalice, etc.).
4.	Conservativă, mărime ~. V. Mărinje conservativă.
5.	Conservative, forfe Mec. V. sub Forfă.
6.	Conservator de ulei, pl. conservatoare de ulei. Elf.: Rezervor metalic cilindric cu ax orizontal, montat deasupra capacului unor transformatoare şi în legătură, printr-o feavă, cu cuva (v. fig.), avînd rolul de a prelua variafia volumului uleiului (produsă de
Vedere generală a conservatorului de ulei.
1) rezervor; 2) tub care uneşte conservatorul cu rezervorul principal; 3) nivel de ulei; 4) distribuitor de apă; 5) tub de evacuare.
variafia temperaturii), astfel încît cuva să fie în permanenfă plină cu ulei (nivelul uleiului nu trebuie să scadă sub o limită inferioară, indicată de o sticlă de nivel montată pe conservator), fără a se produce suprapresiuni (la transformatoarele fără cuvă — de exemplu la transformatoarele miniere — deasupra nivelului maxim al uleiului trebuie să existe un strat suficient de aer).
Conservatorul e în contact cu atmosfera prin capătul liber al sticlei de nivel sau prin intermediul unui filtru de aer echipat cu dispozitiv de deshidratare (cu granule de clorură de calciu sau cu alt produs chimic similar).
7.	Conservării, legea ~ sarcinii electrice. Fiz., Elf.: Vitesa de scădere în timp a sumei sarcinilor electrice ale corpurilor din interiorul unei suprafefe închise e egală cu intensitatea curentului electric care iese din acea suprafaţă. V. sub Sarcină electrică.
8.	Conservării, principiul ~ energiei. Fiz.: Energia unui sistem fizic înfr-o anumită stare, fafă de o stare de referinfă, e independentă de transformarea dintre cele două stări, fa care se referă.
Cînd starea de referinfă coincide cu starea inifială, sistemul fizic putînd trece între cele două stări şi fără nici o acfiune externă, energia corespunzătoare enulă; deoarece, după principiul conservării, energia trebuie să aibă aceeaşi valoare nulă, oricare ar fi ciclul de transformare, urmează că nu se poate construi un sistem fizic care să funcfioneze ciclic şi care să aibă, cînd revine în starea inifială, acfiuni externe al căror echivalent în lucru mecanic să fie diferit de zero (echivalenfa dintre principiul conservării energiei şi imposibilitatea de a construi un perpetuum mobile de primul ordin, sau reciprocul acestuia). V. şî sub Energie.
9.	Conservării, feorema ~ impulsului mecanic. Mec.: Suma impulsurilor mecanice ale punctelor unui sistem de puncte materiale izolat, în care forfele interioare satisfac principiul acfiunii şi reacfiunii, rămîne constantă.
10.	Conservării, feorema ~ masei inerte. Mec.: Suma maselor inerte, în raport cu un referenfial inerfial dat, ale unui sistem fizic izolat, rămîne constantă.
u.	Conservării, feorema ~ momentului cinetic. Mec.: Suma momentelor cinetice ale punctelor unui sistem de puncte materiale izolat, în care forfele inferioare satisfac principiul acfiunii şi reacfiunii, considerate în raport cu un punct dat al unui referenfial inerfial, rămîne constantă.
12. Conservării, teorema ~ puterilor. Elf.: Teoremă generală referitoare la refelele electrice filiforme în regim stafionar sau cuasisfafionar, care exprimă egalitatea dintre suma puterilor la borne, debitate de laturile generatoare ale unei refele izolate, şi suma puterilor la borne, primite de laturile receptoare ale aceleiaşi refele.
Puterile fiind definite algebric în raport cu sensurile pozitive de referinfă ale curenţilor şi tensiunilor la borne ale laturilor (v. fig. a şi b; v. Asociafie, reguli de ~ a sensurilor pozitive), puterile primite negative sînt puteri
debitate \ ozitive, şi	/_______	/
invers. Teorema poate /	!	/	1
fi deci enunfafá mai	ú (	fi	u\	N
strîns sub una dintre	\ ^	ţ	\	P~	lyj
următoarele forme: Su- 0	°	7
ma puterilor la borne,	3	*
primite (algebric) de Asociafia sensurilor pozitive ale curenfilor, tensiu-foate laturile unei re- nü°r la borne şi puterilor, ia o latură de refea fele izolate, e nulă;	electrică,
suma puterilor la bor- a) convenfia de la receptoare {p==u/ — definită alne, debitate (alge- gebric —e puterea primită); b) convenfia de la bric) de toate laturile generatoare (p = ui — definită algebric—e puterea unei refele izolate, e	debitată),
nulă. Teorema rezultă
din ecuafiile lui Kirchhoff scrise în valori instantanee sub forma
= 0 (penfru fiecare nod al refeiei) şi = 0 (penfru k k fiecare ochi al refeiei), fiind valabilă independent de caracteristicile elementelor laturilor (cari pot fi lineare sau nelineare), de schimbul de putere prin cuplaje directe (inductive, etc.) între laturi, sau de prezenfa generatoarelor ori a cuplajelor inductive exterioare cu alte refele.
Conserve
233
Conserve
In cazul general (în regim transitoriu), teorema conservării puterilor se enunfă în valori instantanee şi se scrie astfel:
k=i
ik(t) şi	fiind	valorile instantanee ale curentului şi ale
tensiunii la borne, ale laturii k (cu sensuri pozitive asociate după aceeaşi convenfie pentru toate cele / laturi ale reţelei), jar Pk(t), valoarea instantanee a puterii la bornele aceleiaşi laturi.
In regim stafionar (curent continuu), teorema se scrie astfel:
l	l
Pk=lLukh=v
k—\	k—\
şi, deoarece Ek = RkIk+U^ e relafia dintre tensiunea electromotoare a laturii k, tensiunea U^ (semnul negativ corespunde convenfiei de la receptoare, iar cel pozitiv, convenţiei de la generatoare) şi curentul Ik (Rk e rezistenfa laturii), rezultă
k=.\ k=\
ceea ce exprimă egalitatea dintre puterea totală debitată de generatoare şi puterea totală disipată prin efect Joule în laturi (regimul fiind stafionar, nu se acumulează energie în cîmpul electromagnetic al refelei).
în regim periodic sinusoidal, dacă U^ şi sînt valorile efective ale tensiunilor la borne şi curenfilor laturilor şi cp^ e defazajul curentului în urma tensiunii (dacă 9^<0, curentul e defazat înaintea tensiunii cu |cp^|), teorema se demonstrează şi se enunfă separat penfru puterile active — cos (puteri medii pe o perioadă) şi penfru puteri le reacfive(v.)Q^=i/^^sin <p^ la bornele laturilor
ll	li
Yipk=Yiukrkcos(Pi=°; £Q*=XliVisintPi=0
&=1 k—\ k—\ k=\
(teorema lui Boucherot).
Utilizînd reprezentarea în complex a tensiunilor şi curenfilor, notafi în acest caz cu U^ şi ly relafiile de mai sus sînt echivalente cu conservarea geometrică (în complex) a puterilor aparente complexe
Sk = ÜkÍk = UkIkco:i(Pk+ÍukIks'nVk = pk + !Qk
(asteriscul indică conjugatul complex, iar j = V—ŞÎ teorema se enunfă în complex
l	_	i___
k=\	k=.\
Cele două ecuafii de conservare pentru puterile active şi reactive scrise în cazul unor circuite simple permit rezolvarea circuitului dacă există cel mult două necunoscute (metoda separării puterilor). Trebuie subliniat că puterea aparentă nu se conservă algebric:
l
LfrhEîVii*0-
k-\ k-\
în regim periodic nesinusoidal (deformant), dacă
h=1l + fj sin (r co t + 70
, f =1 Şl
00 _
«*=t/RS£/lV2sin(rcűí + ^)
sînt dezvoltările în serie Fourier ale curenţilor şi tensiunilor la bornele laturilor (r fiind ordinul armonicei); dacă <p£ = |3^ — e defazajul armonicei r a curentului din latura k în urma armonicei r a tensiunii la bornele aceleiaşi laturi, se definesc penfru fiecare latură: puterea activă
Pk = Ulll+îullrkcosVl r—1
(care e puterea medie pe o perioadă); puterea reactivă
Q=îulrU intfi
r=î
puterea aparentă
puterile deformante elementare
8f = t/Kcos(r, + Y'l)-i/Kcos(p|+Y9; sin ((3£+ vi) -puterea deformantă
Dt-ispFFQl
În acest	caz,	teorema	conservării	puterilor	(generalizată	de
C. Budeanu)	se	poate	enunfă:	pentru	puterile	active	şi	reactive
/	l
X^=° Şi
k—\	k—\
pentru puterile active şi reactive de aceeaşi frecvenfă (ale aceleiaşi armonice s)
=	Pl=0-,	ÍPl=f^ncos <p^= 0;
k—\ k=\ k-\ k—\
X	SuVksin
k—\	k—\
pentru puterile deformante elementare ale aceleiaşi perechi de armonice r, s
co	00
Deoarece
£f=x S [(&f)2 + (»D2]i	5l=pl+QI+D! -
r=0 s—r
aceste relafii pot fi considerate ca generalizări ale teoremei lui Pitagora şi se enunfă conservarea „geometrică" a puterilor deformante şi aparente cari nu se conservă algebric
/	l
k=\	k=\
1.	Conserve, sing. conservă. Ind. alim.: Produs alimentar care, printr-un tratament corespunzător, poate să-şi păstreze neschimbate (teoretic, timp indefinit) principalele calităfi de comestibi litate.
După materia primă de Ia care se porneşte, se deosebesc conserve de legume, de fructe, de carne, de peşte, şi mixte.
Conservele de legume, după modul de pregătire şi după scopul în care sînt preparate, se subîmpart în conserve de gătit (în apă şi în bulion) şi conserve gătite, numite şi conserve de post, deoarece la pregătirea lor se întrebuinfează numai uleiuri vegetale.
Conserve
234
Conserve
Conservele în apă sînt produse conservate într-o solufie slabă de sare (1”*2%), în unele cazuri şî cu un mic adaus de zahăr. Pentru a putea fi consumate, produsele din această categorie trebuie să sufere o pregătire culinară. Principalele legume conservate în acest mod sînt: mazărea, fasolea păstăi, sparanghelul, dovleceii, farhonul, etc. Procesul tehnologic de conservare se desfăşoară în mai multe faze: Spălarea se execută în apă rece, în basine sau cu dispozitive mecanice. Sortarea are drept scop, fie să îndepărteze legumele necorespunzătoare şi impurităfi le (în care caz se execută pe benzi sau pe mese de sortare), fie să realizeze o separare în mai multe calităfi, după dimensiuni (cu ajutorul trioarelor), după gradul de maturitate (cu ajutorul solufii lor de sare) sau prin combinarea celor două sisteme. Curăţirea urmăreşte, de exemplu în cazul fasolei păstăi, îndepărtarea vîrfuri lor şi a eventualelor afe, şi se poate executa mecanizat sau manual. Opărirea se execută în opări-foare continue sau în cazane cu funcfionare discontinuă, în apă caldă sau cu vapori. (Durata procesului trebuie să fie limitată strict la intervalul de timp necesar inactivării enzimelor, deoarece opărirea prelungită conduce la pierderi importante de săruri minerale şi de vitamine.) Răcirea are drept scop, în special, să fixeze culoarea naturală a produselor supuse conservării şi se execută în apă curgătoare, în răcifoare cu funcfionare continuă sau în basine de răcire. Sortarea a doua are drept scop să asigure introducerea în recipiente a unui produs cît mai corespunzător. Pregătirea recipientelor consistă în spălarea pe cale mecanizată sau manuală, succesiv, cu o solufie slabă de sodă calcinată şi de apă, urmată de aburirea recipientelor. Prepararea saramurii se face prin percolare sau prin agitare, Ia rece sau la cald, cînd se obfine o solufie concentrată de sare (25,5 °Bé), diluată apoi cu apă pînă la concentrafia necesară (1,5--*2,0%) şi apoi filtrată. (în cazul apelor dure se recomandă fierbersa saramurii înainte de folosire, pentru precipitarea sărurilor de calciu şi îndepărtarea lor prin filtrare, deoarece altfel ar precipita direct în recipiente în timpul sterilizării şi ar conferi produsului un aspect neplăcut.) Umplerea recipientelor cu legume se face înainte de a turna saramura, de obicei fierbinte, în scopul îndepărtării aerului din recipiente şi pentru realizarea unui vid par-fial la răcirea recipientelor închise. închiderea recipientelor sub vid sau la presiunea ordinară se face cu ajutorul maşinilor de închis, cari funcfionează automat sau semiautomat. Sterilizarea trebuie executată în timpul cel mai scurt de la umplerea recipientelor, pentru prevenirea proceselor de fermentafie, cari pot conduce la alterarea produsului. Răcirea urmăreşte să scoată produsul de sub influenfă căldurii, îndată ce efectul de sterilizare a fost atins. în cazul autoclavelor verticale obişnuite, răcirea se execută direct prin oprirea admisiunii vaporilor şi introducerea apei de conducfă. Pentru prevenirea dezlipirii capacelor sau a spargerii, la conservele ambalate în borcane, răcirea trebuie executată cu contrapresiune de aer. Răcirea e dusă pînă la temperatura de circa 45°, după care aufoclavele sînt deschise şi recipientele sînt trimise la magazie. Depozitarea se face în magazii, recipientele fiind aşezate în stive, pe loturi, aşa cum au rezultat de la sterilizare, pentru a putea urmări cît mai uşor comportarea conservelor în timp. Etichetarea e ultima operafie.
Conservele în bulion nu pot fi consumate fără o prealabilă pregătire culinară. Din această categorie fac parte: ghiveciul de gătit, bamele în bulion, ardeii de umplut, vinetele în bulion, etc. Raportul dinfre componenfi e aproximativ următorul: legume 60%, bulion 40%. La această categorie de conserve, schema tehnologică generală é aceeaşi ca la conservele în apă, cu deosebirea că prepararea saramurii e înlocuită cu prepararea bulionului din pătlăgele roşii.
Conservele gătite pot fi consumate direct, fără o prealabilă pregătire culinară. Produsul e alcătuit dinfr-o parte solidă şi una lichidă. Partea solidă e constituită din legume prăjite în
ulei sau opărite în apă, cu adaus de orez, ceapă, condimente. Prăjirea se face manual sau cu ajutorul prăjifoarelor mecanizate. Din acest grup fac parte: ghiveciul gătit, pătlăgelele vinete împănate, bamele gătite, ardeii umplufi cu orez, pătlăgelele roşii umplute, pătlăgelele vinete tocate, etc. Datorită consis-tenfei pufin fluide a acestor conserve, fermopenefrafia e slabă, ceea ce face să fie necesar un timp mai îndelungat pentru sterilizare.
Conservele de fructe se prezintă mai ales sub forma de compoturi. Piureurile şi cremele sterilizate sînt produse mai pufin răspîndite. Schema tehnologică de preparare a compoturilor cuprinde, afară de operafiile obişnuite de spălare şi sortare, îndepărtarea sîmburilor, depilarea şi, eventual, tăierea fructelor, şi celelalte operafii de umplere a recipientelor, sterilizarea, răcirea, etc. Siropul se prepară din apă, zahăr şi acid citric.
Sîmburii se îndepărtează mecanizat, iar curăfirea de coajă se face fie mecanizat, fie manual. — La piersice sau la caise se practică depilarea termică sau chimică. Concentrafia în zahăr a siropului folosit pentru compoturi variază între 40 şi 50° Brix, după natura fructelor.
Preîncălzirea confinutului înainte de închidere e o operafie importantă, ea contribuind la reducerea coroziunii produse de aciditatea organică asupra recipientelor metalice. Sterilizarea compoturilor se execută aproape numai la temperatura de 100°.
Conservele de carne, după specia de la care provine materia primă, se împart în următoarele tipuri: conserve de carne de vită, de porc, de pasăre şi de vînat. După felul prelucrării, se împart în: conserve de carne în suc propriu, de carne în bulion, de şuncă, de crenwurşfi, de pafeu şi haché, de creier, de limbă, cum şi conserve de carne cu adaus de legume. Schema tehnologică generală a fabricării conservelor de carne e următoarea: recepfia materiei prime, a materialului auxiliar şi a ambalajelor necesare fabricafiei; răcirea cărnii; dezosarea (ciontolirea); alegerea şi tăierea în bucăfi; pregătirea (sărare, condimentare, gătitul prin fierbere, prăjirea, tocarea, prelucrarea preparatelor de carne); umplerea recipientelor; închiderea ermetică; sterilizarea conservelor; răcirea recipientelor; termosfatarea; sortarea, ştergerea şi ungerea cutiilor cu vaselină; ambalarea şi etichetarea; depozitarea în fabrică şi livrarea.
Controlul general al sterilităţii conservelor se face prin termostatare, al cărei rol e de a favoriza dezvoltarea bacteriilor anaerobe gazogene, cari prin gazele produse creează o presiune în recipient şi deformează capacele, producînd bom-bajul acestora. Pentru a observa acest fenomen, un număr determinat de conserve se supune timp de 10 zile la temperatura de 37°. Standardele în vigoare impun obligativitatea termo-stafării tuturor conservelor de carne.
Conservele de peşte cuprind două categorii de produse: gata preparate şi pentru găfîf. Sortimentul de conserve gata preparate e foarte variat, întrucît înainte de a fi introdus în cutii peştele poate fi preparat în diferite feluri. Principalele sorturi de conserve gata preparate sînt următoarele: conserve de peşte în sos de tomate sau în alte sosuri, peşte în ulei, şprofuri în ulei, paste sau pateuri de peşte sterilizat.
Conserve nesterilizate sau semiconserve de peşte: produse obfinufe prin conservarea peştelui pufin sărat cu ajutorul ofetului sau al uleiurilor vegetale, fără a fi şi sterilizate. Durata conservării e de cîteva săptămîni.
Procedeele de conservare folosite în industria alimentară se bazează pe principiile biozei, anabiozei şi abiozei.
Bioza (v.) consistă în păstrarea sau în transportul organismelor în stare vie, acestea rezistînd acfiunii dăunătoare a agenfiior din afară, datorită imunităţii lor naturale.
Anabioza consistă în punerea produsului, sau a microorganismelor cari atacă produsul, în stare de viafă latentă,
♦ Consistentă
235
Consistenta betonului
evitînd astfel alterarea lui. Anabioza se subîmparte în: fermo-anabioză (v.), care consista în utilizarea temperaturilor joase; xeroanabioză (v.), care consistă în deshidratarea parfială pe cale naturală sau artificială a produselor; osmoanabioză (v.), care consistă în crearea unei presiuni osmotice suficient de înalte (50—350 at) în produs; acidoanabioză sau marinare (v.), care consistă în modificarea concentratei ionilor de hidrogen; narcobioza (v.)f care se realizează prin acfiunea substanfelor anestezice asupra alimentelor; cenoanabioză (v.), care consistă în dezvoltarea voită a unor anumite microorganisme în alimente, produsele activităfii acestora împiedicînd activitatea vitală a celorlalte microorganisme dăunătoare.
Abioza consistă în distrugerea completă a microorganismelor şi păstrarea alimentelor în mod steril. Se realizează prin fermosterilizare (v.)f adică prin introducerea produsului într-un recipient ermetic şi încălzirea lui în scopul distrugerii microorganismelor. După modul în care se realizează încălzirea, se deosebesc: pasteurizarea (v.), adică încălzirea timp determinat la temperaturi cuprinse între 65 şi 100°; tiqdalizarea (v.)f care consistă în 2*"3 pasfeurizări executate la anumite intervale de timp (24 de ore); sterilizarea (v.), adică încălzirea recipientelor cu produse la temperaturi mai înalte decît 100°; electro-sterilizarea (v.)f adică distrugerea microorganismelor cu ajutorul căldurii dezvoltate prin expunerea recipientelor într-un cîmp de înaltă frecvenfă; sterilizarea prin radiaţii, realizată prin iradierea alimentelor cu ajutorul radiafiilor ultraviolete, Roentgen, a radiafiilor (3, a radiafiilor y, etc.; chemosterilizarea (v.), adică sterilizarea produselor prin intermediul unor substanfe chimice; sterilizarea mecanică, adică îndepărtarea totală a microorganismelor din produs cu ajutorul filtrării.
î. Consistenţă. *1. Rez. mat.: Tipul de dependenfă dintre deformafia specifică a unui corp, respectiv dintre vitesa acestei deformajii, sau dintre amîndouă aceste mărimi de o parte, şi dintre tensiunile mecanice (de întindere, compresiune şi tan-genfiale) sub ac}iunea cărora se produce deformafia, de altă parte. După felul acestei dependenfe, se deosebesc.* consistentă fărîmicioasă, tenace, plastică, pastoasă, gelatinoasă, vîscoasă, etc.
2.	Consistenţă. 2. Tehn.: Mărime care variază monoton împreună cu adeziunea dintre particulele unui material pastos sau pulverulent şi care exprimă rezistenfa pe care ace! material o opune deformărilor sub acjiunea unor forfe exterioare.
3.	~a betonului. Mat. cs., Bet.: Gradul de plasticitate al pastei de beton proaspăt preparate.
Consistenfa unui beton se determină cu ajutorul a două încercări standardizate: încercarea de răspîndire şi încercarea de tasare (v. Răspîndire, încercare de Tasare, încercare de ~).
încercarea de răspîndire nu se foloseşte la betoanele vîr-foase, deoarece de cele mai multe ori masa de beton se separă în bucăfi cari se împrăştie pe planşeta de încercare la distanfă mare unele de altele, astfel încît valorile determinate rezultă prea mari, de multe ori mai mari decît pentru betoanele plastice sau fluide.
Rezultatele obfinute prin încercările de răspîndire şi tasare sjnt, în general, suficiente şi concludente pentru betoanele plasme şi fluide, deşi uneori, chiar pentru aceste betoane, valorile determinate prin încercările de răspîndire şi de tasare nu corespund aceluiaşi grad de consistenfă, deoarece pot fi influenfate de compozifia betonului (în special de dozajul şi de granulo-zitatea agregatelor).
Pentru determinarea consistenfei betoanelor vîrtoase, aceste încercări sînt relative, din care cauză A. E. Desov a propus o metodă bazată pe vibrare. V. Remodelare, încercare de
în tabloul I sînt specificate valorile limită ale încercărilor de. tasare, răspîndire şi remodelare, penfru cele trei grade de consistenţă ale betoanelor.
Tabloul I
Consistenfa betonului	Tasare	Răspîndire	R emodelare
	cm	cm	s
Vîrtoasă	<5	-	>30
Plastică (moale)	>5	>40	<30
	<12	<52	>15
Fluidă (curgătoare)	>12	>52	<15
	CI 8	<60	
Alegerea consistenfei unui beton e determinată de felul construcfiei şi de modul de îndesare folosit la turnarea lui, pentru a obfine un beton care sa corespundă condifii lor de rezistenfă şi de compacitafe specificate în proiect.
în tabloul II sînt specificate valorile răspîndirii şi tasării betonului folosit pentru cîteva tipuri mai frecvente de elemente de construcfie.
Tabloul II
Felul elementului de construcţie	Valorile răspîndirii şi tasării betonului			
	îndesare manuală		îndesare prin vibrare	
	Răspîn- dire cm	Tasare cm	Răspîn- dire cm	Tasare cm
Fundafii masive, fără armatură sau cu armatură rară; straturi de beton sub pardoseli; pereţi de beton simplu, mai groşi dectt 25 cm.	-	2-4	-	0---2
Fundafii cu armatură deasă; perefi groşi de 15 — 25 cm, cu armatură rară; plăci de planşee; grinzi cu secfiunea mai mare decît 20X40 cm; stîlpi cu secfiunea mai mare decît 40X40 cm.	<45	-	-	2...4
Stîlpi cu secfiunea mai mică decît 40X40 cm; grinzi cu secfiunea mai mică decît 20X40 cm; perefi cu grosimea mai mare decît 15 cm, cu armatură deasă.	42-.-43	-	<42	-
Perefi mai subfiri decît 15 cm, cu armatură deasă; grinzi şi stîlpi cu dimensiuni mici şi cu armatură deasă.	45--52	-	42---45	-
Consistenfa unui beton depinde în principal de cantitatea de apă de amestecare, de granulometria agregatelor, de forma şi de felul suprafefei granulelor, de dozajul în ciment (mai pufin de felul acestuia) şi de prezenfa diverselor adausuri.
La prepararea unui beton se foloseşte o cantitate de apă mai mare decît cantitatea de apă necesară pentru hidratarea cimentului, spre a uşura prepararea şi punerea în lucrare a betonului. Din cauza excesului de apă de amestecare, pasta de beton e mai fluidă, datorită acfiunii de lubrifiant a pastei de ciment amestecate cu partea fină din agregate. Cînd această pastă e în cantitate mai mare decît cea necesară pentru a umple golurile dintre granule, pasta de beton e plastică sau chiar fluidă, iar cînd această pastă e numai în cantitatea necesară pentru a umple golurile intergranulare, astfel încît granulele rămîn în contact direct între ele, frecarea dintre ele micşorează fluiditatea masei de beton, care are consistenfă vîrtoasă.
Deoarece un exces prea mare de apă micşorează rezisfenfele mecanice ale betonului şi îi înrăutăfeşte alte calităfi, deşi îi măreşte lucrabiIitatea, cantitatea de apă de amestec trebuie stabilită astfel, încît să se obfină un beton de consistenfă prescrisă, dar să fie cît mai mică, pentru a nu-i micşora rezis-
Conşisfenfa pămînfurilor
236
Consistenfă
tenfele mecanice şi a nu-i mări retragerea. V. şi sub Factor apă/ciment, Lucrabilitate.
Granulometria agregatelor infiuenfează consistenfa, atît prin cantitatea de material cu granule fine, cît şi prin forma granulelor, felul suprafefei lor (mai aspră sau mai netedă) şi poro-zitatea rocii din care provin, — cari pot reclama o cantitate mai mare de apă de amestec.
Dozajul de ciment infiuenfează consistenfa, deoarece o cantitate mai mare de ciment reclamă sporirea cantităfii de apă de amestec, şi invers.
Consistenfa unui beton poate fi modificată prin adăugarea, la preparare, a unor substanfe, numite plastifianfi, cari au rolul de a mări fluiditatea pastei de beton, fără a fi necesară o cantitate prea mare de apă de amestec.
t, ~a pămînfurilor. Oeot.i Gradul de adeziune dintre particulele de pămînt, care se manifestă prin rezistenfa pe care acesta o opune forfelor cari tind să-l deformeze sau să-l rupă.
Consistenfa depinde de natura mineralogică, de textura, structura şi, în special, de umiditafea pămîntului. Cînd variază umiditatea, consistenfa unui anumit pămînt trece prin diverse stări, de la curgător la tare.
Metoda folosită cel mai mult pentru aprecierea stării de consistenfă a pămîntului consistă în a stabili pozifia umidităfii naturale în raport cu limitele de plasticitate (v.), folosind indicele de consistenfă Ic\
Wt-W
r'=W^wp'
în care: Wi e limita de curgere (v.); W e umiditatea naturală a pămîntului (v.); Wp e limita de plasticitate (frămîntare).
Uneori, în loc de indicele de consistenfă Ic se foloseşte indicele de neconsistenfă B\
W-Wp
B=w;~wp'
Se observă că IcJ\rB~\.
După valoarea indicelui de consistenfă, pămînturile se clasifică astfel: curgător (/c<0); plastic-curgăfor (0</c<0,25); plastic-moale (0,25</c<0,50); plastic-consistent (0,50 </c< <0,75); plastic-vîrtos (0,75</c<1,00); tare (/c>1).
Deoarece în această metodă se compară umidităfile pentru materialul în stare naturală neturburată cu umidităfile i Wp, determinate pe material în stare turburată (v. sub Limite de plasticitate), s-au propus alte metode penfru stabilirea stării de consistenfă direct în starea sa naturală, nefur-burată.
Astfel, starea de consistenfă se apreciază pe baza presiunii (în kg/cm2) Ia care cedează o mostră prismatică sau cilindrică de pămînt, supusă la compresiune monoaxială (v.), după cum urmează:	foarte
moale 0,25; moale 0,25—0,50; consistent 0,50-1,00; vîrtos 1,00-2,00; foarte vîrtos 2,00—4,00; tare 4,00.
O altă metodă pentru stabilirea consistenfei consistă în a determina adîncimea de pătrundere în pămîntul în stare naturală a unui con cu balansier de 76 g (v. fig.)» iar rezultatele încercărilor se determină cu ajutorul următorului tablou:
Adîncimea de coborîre a conului în pămînt h, în mm	Numirea stării de consistenfă	Indicele de consistenfă Jc
h< 2 2^h< 3 3</î< 7 7<&<10 h> 10	tare vîrtos consistent moale curgător	J c > 1 1 £ /c> 0,875 0,875 ^ 7C>0,375 0,375 ^ 7C> 0
în fine, pentru aprecierea stării de consistenfă în gaura de foraj se foloseşte un dispozitiv pentru penefrafie dinamică de felul celui folosit pentru stabilirea gradului de îndesare (v.) a nisipurilor. Numărul de lovituri obfinut ca rezultat indică starea de consistenfă: curgător 2; plastic curgător 2—4; plastic moale 4—8; plastic consistent 8—15; plastic vîrtos 15—30; tare 30.
2.	Consistentă. 3. Ind. hîri.: Concentrafia în material fibros (în procente) a pastelor fibroase întrebuinţate în industria celulozei şi a hîrfiei. Consistenfa se determină gravimetric prin deshidratarea pastei, prin uscarea acesteia în etuvă la 100—105°, în tablouri sau în diagrame se dau, de obicei, cantităfile de apă
Diagrama cantităţii de apă (în părji) la 1 parte fibră.
existente în pastele fibroase de diferite consistenfe (pârfi de apă Ia o parte de fibră), astfel încît, penfru a trece de la o pastă de o anumită consistenfă (mai mică), la o pastă de altă consistenfă (mai mare), se elimină din prima pastă cantitatea de apă rezultată din scăderea cantităfi lor corespunzătoare din diagramă, pentru consistenfele respective (v. diagrama).
3.	Consistentă. 4. Silv.: Mărime care caracterizează gradul de apropiere dintre coroanele arborilor cari constituie un arboret, sau gradul de acoperire pe care arborii îl prezintă pentru soi — şi e egală cu cîtul dintre suma proiecfiilor pe sol a coroanelor arborilor arboretului (ariile acoperite) şi aria totală a acestuia. Consis-fenfa arboretului nu trebuie confundată cu desimea (v.) arboretului şi nici cu densitatea lui (v.). Consistenfa arboretului se exprimă, în zecimi, în raport cu consistenfa plină sau normală, care se notează cu 1 şi corespunde situafiei în care coroanele se ating, astfel încît acoperirea e totală (nici o pată de soare nu se poate forma pe sol). Evaluarea consistenfei se face prin apreciere şi nu prin măsurare. — în terminologia silvică se folosesc, pentru diferite grade de consistenfă, următorii termeni: consistenfă înghesuită şi strînsă, care se notează cu 1,2 şi 1,1 (coroanele se întrepătrund); consistenfă plină, care se notează cu 1 şi 0,9 (coroanele se ating în întregime sau aproape în întregime); consistenfă rărită, care se notează cu 0,8 şi 0,7; consistenfă întreruptă, care se notează cu 0,6 şi 0,5; consistenfă poenită, care se notează cu 0,4 şi 0,3; consistenfă de rarişte, care se notează cu 0,2 şi 0,1.— Consistenfa redusă printr-o operafie silviculturală oarecare se poate reface mai curînd sau
Con pentru determinarea consistentei pămîntului.
Í) proba de pămînt; 2) con (30°); 3) balansier; 4) suportul probei.
Cónsisfometru
237
Consolă
mal tîrziu, pe măsură ce crăcite arborilor cresc şi ajung să se atingă din nou; consistenta nu se mai reface dacă a scăzut sub 0,5.
Noţiunea de consistenfă e folosită în tehnica împăduririlor şi în dendrometrie.
î. Consisfometru, pl. consistomefre. Tehn.: Aparat folosit pentru măsurarea consistenfei unui corp.
2.	Consociajie, pl. consociafii. Bot.: Comunităţi vegetale cari trăiesc laolaltă, dar independent. Exemplu: comunităfile de papură (Typha) şi fresfie (Phragmites) în bălfi.
3.	Consolă, pl. console. 1. Rez. mat., Cs.; Grindă încastrată la un capăt şi liberă la celălalt, sau porfiune liberă a unei grinzi pe două sau pe mai multe reazeme, prelungită dincolo dé reazemul final.
Calculul de rezistenfă al consolelor simple se face după metodele obişnuite, dacă X — l/h (raportul dintre deschiderea grinzii şi înălfimea secţiunii transversale) e egal sau mai mare decît 2. în cazul consolelor scurte, ia cari X<2, se folosesc metode de calcul speciale, deoarece influenfă forfei tăietoare devine predominantă fafă de influenfă momentului încovoietor, mai ales în calculul deformefiilor. De asemenea, trebuie făcute celcule speciale pentru fiecare caz de încastrare, deoarece elasticitatea sau rigiditatea încastrării infiuenfează în mod deosebit starea de tensiune şi starea de deformafie a corpului. V. şi sub Grindă în consolă, Grindă cu console.
Consolele sînf folosite fie penfru susfinerea altor elemente de construcţie (balcoane, grinzi de poduri rulante, arce, etc.) sau a unor elemente ornamentale (de ex. vaze, canefore, cariatide, etc.), fie ca elemente arhitectonice decorative independente, interioare sau exterioare. în primul caz, se recomandă executarea lor sub formă de solid de egală rezistenfă, pentru a se folosi materialul mai economic. în al doilea caz, consolele se execută cu forme foarte variate şi pot fi simple sau împodobite cu muluri. Uneori se folosesc în scop decorativ console false, goale la interior, cari sînt fixate pe alte elemente de consfrucfie (coloane, grinzi, perefi, etc.), şi sînt executate fie prin fasonare în tipare (din mortar, beton sau mase argiloase), fie prin aplicarea unei tencuieli pe un schelet alcătuit din bare şi rabif.
4.	Elf.: Grindă orizontală de metal, de beton sau de lemn, fixată Ia un singur capăt de un suport (zid, stîlp, efc.), pe care se montează izolatoarele liniilor electrice aeriene.
Consola permite montarea conductelor de pe izolatoare, la anumite distanfe orizontale, necesare între conductele cu Potenfiale diferite, sau între conducte şi suporturile în contact cu pămîntul.
Se construiesc console pentru instalafii energetice şi console pentru instalafii de telecomunicafii.
Console pentru instalaţii energetice.
După felul suportului la care sînt fixate, se deosebesc:
Console de acoperiş, folosite în special penfru executarea unui racord electric la abonat, de la o refea aeriană.
. Console pentru fixat în zid, folosite în general numai pentru liniile electrice aeriene cu tensiunea pînă la 1000 V.
Console pentru suporturi (stîlpi) de linii electrice aeriene; y0* e*ecutá de obicei din acelaşi material ca şi suporturile (stîlpii) pé cari se fixează (v. fig. /).
După funcfiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc:
Console de susfinere cari, în mod normal, suporfă numai sarcinile verticale date de greutatea conductelor electrice şi a izolatoarelor.
Console de susţinere oscilante, fixate de suporturi (stîlpi) printr-o articulafie care permite rotirea lor, în cazul ruperii unei conducte, anulîndu-se astfel fracfiunéa acesteia asupra suporturilor de sustinere.
Console de întindere, cari pot prelua şi eforturile longitudinale date de tracfiunea mecanică în conducte.
Console de colj, cari rezistă în plus şi la efortul rezultant al tracfiunilor conductelor cari acfionează permanent asupra suportului (stîlpului).
rh
I. Console peniru suporturile liniilor de energie electrică, a) cu tiranfi, pentru stîlpii metalici ai liniilor de 60--*110 kV; b) dublă, pentru suport de acoperiş, pentru racorduri de tensiune joasă; c) cu contrafişe, pentru stîlpii de lemn ai liniilor de 6*--35 kV; d) simplă, de beton armat, pentru stîlpii de beton centrifugat ai liniilor de 35—110 kV.
Console penfru derivajie cari, afară de rolul de a susfina circuitul principal, permit şî montarea izolatoarelor penfru realizarea unui circuit derivat din circuitul principal.—
O	consolă are trei părfi constructive principale: Partea de fixare la suport (formată dintr-un cap de încastrare în zid, dintr-un manşon de încastrare în suporturile de beton armart sau de feavă de ofel, sau dintr-o parte prelucrată — găurită—■ pentru nituire sau fixare cu buloane); braful consolei (format dinfr-o grindă cu o secfiune simplă sau compusă; la sarcini mari, grinzile simple se completează cu tiranfi sau cu contrafişe) şi capul (pe care se fixează armaturile izolatoarelor, în găurile executate fie direct în grinda principală, fie în plăcufe adiţionale fixate de grindă).
Console pentru instalafii de telecomunicaţii
După utilizare, se deosebesc: console de coif; de stîlp; pentru două suporturi, pentru trei, patru sau şase suporturi; de transpunere; de control.
Consolă de col}: Consolă de telecomunicafii, de platbandă de ofel, montată la coifurile clădirilor, avînd găuri pentru fixarea rolelor de sticlă, pe care se fixează firul de cădere paralel, întins între cutia terminală şi abonat.
Consolă de stîlp: Consolă de telecomunicafii, de platbandă de ofel, montată pe stîlp sau pe zidurile caselor, avînd găuri pentru fixarea rolelor de sticlă, pe care se fixează firul de cădere paralel.
Consolă penfru două suporturi: Consolă de telecomunicafii, montată pe stîlpi în traseele de telecomunicafii secundare mai vechi, echipată cu două suporturi de izolator; poate fi de tip C.F.R. sau P.T.T.; consola pentru două suporturi tip C.F.R. se înşurubează în stîlp cu partea superioară şi se fixează cu şuruburi de lemn la partea inferioară (v. fig. II a); consola pentru două suporturi tip P.T.T. se fixează cu şuruburi de lemn, atît la partea inferioară cît şi la partea superioară, şi e formată dintr-o singură platbandă îndoită (v. fig. II b). Sin. Consolă de tip belgian,
Consolă de frofoar
238
Consolă de pal let*
Consolă penfru trei, patru sau şase suporturi: Consolă ca mai sus, echipată cu trei, patru sau şase suporturi de izolator, fixată de stîlp cu trei şuruburi de lemn (v. fig. II c).
latoare (v. fig. IV a); poate servi drept consolă de tip simplu ş] una dintre platbandele consolei de transpunere de tip L
II. Console de siîlp. a) penfru doua suporturi tip C.F.R.; b) pentru două suporturi tip P .T .T.; cj penfru trei, patru sau şase suporturi.
Consolă de transpunere: Consolă de telecomunicafii, folosită în punctele în cari se efectuează transpunerea liniilor aeriene (v. sub Transpunere). După felul construcţiei şi al destinafiei, consola de transpunere poate fi de tip S, L, DL, O sau F.
Consola de transpunere de tip Se o consolă de transpunere simplă, metalică, montată pe traverse de lemn, la transpuneri între stîlpi; e echipată cu un suport de izolator (v. fig. III a).
IV. Console de control, a) de tip simplu; b) de tip „coarne de bou"; 1) suport de Izolator; 2) traversă;
3) placă de montare la stîlp.
Consola de tip „coarne de bou“ e echipată cu două suporturi de izolatoare, metalice, fixate prin partea de jos la o placă de montare Ia stîlp (v. fig. IV b).
î. ~ de frofoar. Pod. V. sub Pod, şi sub Trotoar de pod.
2.	Consolă. 2. Mş.: Element de construcfie (de obicei metalic), în formă de solid de egală rezistenfă, de cadru triunghiular, trapezoidal, etc., calat sau culisant pe un suport şi aşezat astfel, încît să suporte o sarcină pe latura orizontală superioară. Atît cadrul, cît şi legătura de asamblare, trebuie să reziste la momentul de răsturnare maxim.
3.	~ cu reper. Topog.; Piesă metalică pentru materializarea punctelor de nivelment, care se introduce în soclurile clădirilor, şi care permite — pe partea ce iese în afară (consola) — să se aşeze mira.
4.	~ de palier. Mş.: Consolă metalică, furnală sau con-fecfionată din ofel profilat, care se montează pe un zid (de ex.
III. Console de transpunere, a) de tip S; b) de tip L; c) de tip F; Í) traversă; 2) consolă; 3) izolator;
4) bulon.
Consola de transpunere de tip L e o consolă de transpunere în cruce, metalică, montată pe traverse de lemn, pentru transpuneri pe stîlp (pe aceeaşi traversă); e echipată cu patru suporturi de izolatoare (v. fig. III b).
Consola de transpunere de tip DL e o consolă de transpunere în cruce, metalica, montată pe traverse duble de lemn, pentru transpuneri pe acelaşi stîlp.
Consola de transpunere de tip O e o consolă de transpunere în cruce, metalică, montată pe traverse metalice sau pe console metalice, pentru transpuneri pe acelaşi stîlp.
Consola de transpunere de tip F e o consolă de transpunere formată din două piese metalice, montată prin buloane pe traverse de lemn, pentru transpunerea cerută de circuitele-fantomă (v, fig. III c).
Consolă de control: Consolă de telecomunicafii metalică, montată pe stîlpi, în punctele de control, Ia circuitele intermediare; poate fi de tip simplu, sau de tip „coarne de bou".
Consola de tip simplu e o placă dreptunghiulară, fixată la mijloc de traversă, echipată la capăt cu două suporturi de izo-
Console de palier, a) şi b) console simple, intermediare (pentru fixare pe coloană, respectiv pe perete);	c) consolă	simplă de capăt (pentru	fixare pe	perete); d) şi
e) console cu rotule, deschise (pentru fixare pe perete, respectiv pe coloană); l) lungimea consolei; h) distanta dintre şuruburile de fixare a consolei; d) distanta dintre şuruburile de fixarea pafierului; Df) diametrul fusului; Í) cadrul consolei; 2)şurub de fixare; 3) şurub dereglare (cu calote terminale sferice); 4) carcasa palie;ului; 5) coloană.
pentru	arborii	de transmisiune)	sau pe o	coloană,	la înălfime
adecvată,	pentru	a susfine	un	palier şi á	permite,	de obicei,
Consolă de perefe
239
Consolidare
re glarea pozifiei palierului în plan vertical şi orizontal. Se construiesc console simple, pentru paliere aplicate, şi console cu rotule de reglare şi cu palier propriu. Dimensiunile principale ale consolei sînt (v. fig. b şî c): lungimea l şi distanfa dintre axele şuruburilor de fixare h. — Consolele simple se fixează fie pe jăerete sau pe coloane, prin şuruburi (de obicei două sau trei şuruburi), fie pé coloane rotunde, prin intermediul unor bride (v. fig- a); de cele mai multe ori, găurile pentru şuruburile de fixare — practicate în tălpile consolei — sînf ovale, permi-fînd un mic joc vertical, penfru reglarea pozifiei palierului. Fafa superioară a consolei e rabotată şi poate avea unu sau două canale de culisare pentru palier, care se calează pe consolă cu ajutorul unor şuruburi cu cap dreptunghiular. Consolele simple diferă ca formă, după cum servesc la susfinerea palierelor intermediare sau a palierelor de capăt (v. fig. a şi c).— Consolele cu rotule (calote sferice) reglabile se fixează pe perete, sau pe coloane, de obicei cu două şuruburi. între brafele consolei, care se construieşte de obicei deschisă şi permite introducerea laterală a arborelui (v. fig. d şi e), e prinsă carcasa palierului, cu ajutorul a două şuruburi de reglare (cu calote sferice la extremifăfi). Reglarea în înălfime a consolei se poate face datorită ovalităfii găurilor din talpă, penfru şuruburile de fixare, iar reglarea pe verticală a pozifiei palierului se poate face cu ajutorul şuruburilor de reglare. Consolele cu rotule permit şî orientarea palierului după direcfia pe care o ia fusul, cînd axa arborelui se deformează.
1. ~ de perefe. Mş.; Consolă fixată pe perefe, pentru a sprijini o grindă care susfine calea de rulare a unui cărucior pentru ridicat şi transportat sarcini (de ex. grinzile de reazem la podurile rulante).
Se montează astfel, încît momentul de răs- J|p turnare maxim (presupunînd sarcina maximă |p acfionînd la capul consolei) să fie preluat	jp
de forfele cari acfionează în şuruburile de	Jp	3
fixare. Aceste forfe se repartizează — prin plăci metalice — asupra zidăriei, pentru a nu depăşi presiunea specifică maximă admisibilă. Consolele se confecfionează din bare laminate, nituite sau sudate (v. fig.). consolă de perete pen-
2.	~ de radiator. Insf. san.; Consolă	tru	pod	rulant,
care se fixează (cu ipsos) în perete pentru î) consolă de otel pro-a susfine radiatoarele fără picioare din in- filat; 2) calea de rulare, stalafiile de încălzire centrală, la partea a podului rulant; 3) an-superioară, radiatorul fiind fixat cu susfină-	coră	de	perete,
toare. Consolele de radiator sînt constituite dinfr-o bară uşor curbată la capătul pe care se sprijină radiatorul; capătul care se fixează în perete e despicat, iar aripile despicăturii sînt curbate în sensuri opuse. Consolele de radiator se confecfionează din fontă turnată sau, de cele mai multe ori, din ofel T ştan-tQf şi fasonat prin presare.
s. ~ de semnal. C.f.;
Consolă metalică sau de beton, folosită pentru susfinerea semnalelor optice fixate în dreapta sensu-jui de mers, cînd spafiul de siguranfă necesar fafă de gabaritul de liberă
trecere nu permite plan- Í) consolă; 2) scară de acces; 3) semnal optic; tarea directă a semnalului	4)	gabarit	de	liberă trecere,
(v- fig.).
-	4. Consolă, pl. console. 3: Mobilă în formă de policioară
fixată în perete, sau în formă de măsufă, de obicel^u picioarele
încovoiate, rezemată de perete, şi pe care se pun vase, statuete, etc.
5.	Consolă, masă în Mş. V. Masă de lucru de maşină de frezat, sub Frezat, maşină de
6.	Consolidare. 1. Plast.: Proprietatea unor materiale defor-mabile plastic de a avea, în anumite condifii, o limită de elasticitate care creşte odată cu deformafiile plastice. Sin. Ecruisaj.
în cazul solicitărilor unidimensionale, de exemplu în cazul întinderii, se spune că un material e conso-lidabil dacă, după depăşirea tensiunii crifice de plasticitate pentru întindere as (v. Curbă caracteristică), diagrama tensiune-defor-mafie e strict crescătoare (v. fig. /). în acelaşi mod, în cazul compresiunii, materialul e consolidabil dacă, după depăşirea tensiunii critice de plasticitate pentru compresiune — os, diagrama ten-siune-deformafie e strict descrescătoare (v. fig. /).
Diagrama penfru compresiune e, pentru majoritatea materialelor, simetrica în raport cu originea a diagramei de întindere.
Atît pentru întindere, cît şi pentru compresiune, drept criteriu de încărcare se poate utiliza o relafie
1
yd(a2)>0, iar drept criteriu de descărcare, relafia — d ( <*2) <0- Criterii similare se pot
da şi penfru torsiune sau încovoiere.
Numirea „consolidare" provine din faptul că, penfru astfel de materiale, pe măsură ce cresc deformafiile plastice, creşte şi tensiunea critică actuală de plasticitate as. în adevăr, dacă dintr-un punct B al diagramei (v. fig. /) se descarcă epruveta şi apoi se încarcă din nou, la această nouă încărcare materialul se comportă elastic pe porfiunea CB', respectiv C"B", a diagramei. Deci noua tensiune critică de plasticitate a$B (tensiunea critică „actuală" de plasticitate), adică ordonata punctului B, a crescut fafă de cea inifială. Cu cîf deformafiile plastice sînt mai mari, cu atît tensiunea critică actuală de plasticitate e mai mare. Deci caracteristic pentru materialele consolidabile e faptul că tensiunea lor critică actuală de plasticitate e variabilă şi depinde de mărimea deformafiilor plastice. Spre deosebire de aceste materiale, materialele perfect plastice (v. Curbă caracteristică) au o tensiune critică de plasticitate constantă în cursul deformării plastice, independentă de mărimea deformafiilor plastice.
Odată cu creşterea deformafiei totale s = e^ + £e, la materialele consolidabile creşte atît partea plastică a deformafiei totale, cît şi partea elastică ee a ei. La materialele perfect plastice, însă, cu creşterea deformafiei totale creşte numai partea plastică a ei, deformafia elastică rămînînd constantă şi egală cu deformafia corespunzătoare punctului critic de plasticitate (e‘-e,).
După tipul de curbă simplă cu care se poate aproxima diagrama tensiune-deformafie în domeniul deformafiilor plastice (domeniul de consolidare), se deosebesc mai multe feluri de consolidare. Astfel, dacă după depăşirea tensiunii critice de plasticitate diagrama se poate aproxima cu o dreaptă: a = crs + + Ei (e--8s), unde Ei e o constantă numită modul de consolidare,
I. Curba caracteristică pentru alungire-com-présiune, corespunzătoare unui material consolidabil.
<rs) tensiunea critică iniţială de plasticitate; asJ tensiunea critică actuală de plasticitate, corespunzătoare deformatiel plastice OC'.
Consolidare
240
Consolidare
consolidarea e numită lineară. O astfel de diagramă idealizata e numită schema lui Prandtl. Dacă diagrama tensiune-deformafie se poate aproxima prin relafia: 0 = Xsv, 0<v<1, în care k şi v sînt constante caracteristice materialului respectiv, consolidarea se numeşte exponenţială. în fine, uneori relafia de consolidare e dată sub forma unei serii impare Es = 0 + a%G3 + a^G54-(v. şi Curbă caracteristică).
Dacă deformafiile elastice nu sînt neglijabile în raport cu cele plastice, materialul consolidabil se numeşte „elastoplasfic". Dacă însă aceste deformafii sînt neglijabile, materialul Idealizat, la care aceste deformafii neglijabile ar fi nule, se numeşte „plasJic-rigid" (v. şî Curbă caracteristică). Un astfel de material nu se deformează dacă tensiunea e mai mică decît tensiunea critică respectivă de plasticitate. Dacă tensiunea depăşeşte însă această tensiune critică, materialul se deformează plastic, deformafia totală coincizînd cu deformafia plastică. Pentru un astfel de material, descărcarea nu mai e un proces elastic, ci unul „rigid", şi are loc (v. fig. II) de-a lungul segmentului BC, care în acest caz coincide cu segmentul BD. La o nouă încărcare, începînd din punctul C, materialul nu se deformează dacă tensiunea nu a atins valoarea g$b corespunzătoare tensiunii din	punctul B (tensiunea
critică actuală	de plasticitate). în
cazul materialelor elastoplastice, se numeşte energie potenfială a deformafiei energia care se eliberează prin descărcare; ea e reprezentată în fig. I prin aria triunghiului B'C'D', respectiv B"C"D". Lucrul mecanic II. Curba caracteristică penfru un
al deformafiei, W= fods, e re- maferlal p,as,'t!1rÍ9Íd conso11' J 0	dabil.
prezentat prin aria mărginită de conturul OA'B’D’O, respectiv OA"B"D"O. La materialele consoli-dabile, lucrul mecanic W e cu atît mai mare, cu cît punctul B e mai sus pe	diagrama. Dé aceea,	nofiunea	de	consolidare
se poate pune	în legătură fie cu creşterea	tensiunii	critice	de
plasticitate datorita creşterii deformafii lor remanente, fie cu creşterea acestei tensiuni datorită creşterii lucrului mecanic.
Modulul de consolidare scade în timp. Consolidarea scade şî cu creşterea temperaturii şi, pentru temperaturi foarte înalte, poate chiar să dispară complet.
în cazul general, cînd sînt diferite de zero mai multe componente ale tensiunii, consolidarea se defineşte mult mai greu şi definifia depinde de ceea ce se numeşte, în acest caz, tensiune în sens generalizat, deformafie în sens generalizat şi criteriu de încărcare.
Vom utiliza următoarea reprezentare geometrică: Orice stare de tensiune dintr-un anumit punct al unui material oarecare e reprezentată în spafiul 001(7203 printr-un punct de coordonate ffii &2i &3 (sau printr-un vector cu originea în O şi cu vîrful în acest punct), dacă în punctul corespunzător al materialului starea de tensiune e dată prin componentele principale 0j, 02, 03 ale tensiunii. Dacă în acest punct al corpului, tensiunile cresc pornind de la zero, locul geometric în spafiul Og\ 02 03 al stărilor succesive de tensiune din acel punct e o curbă care trece prin origine, numită drum de încărcare. Dacă sé execută
o	experienfă de întindere în direcfia axei Og\, cînd tensiunea a atins valoarea tensiunii critice de plasticitate 0is în direcfia respectivă, materialul începe să sé deformeze plastic. Dacă în locul acestei experienfe s-ar efectua o altă experienfă, făcînd să crească numai componenta 02 sau 03 a tensiunii, de-a lungul axei O02 şi, respectiv, O03, s-ar obfine tensiunile critice corespunzătoare 02s şi 03s. Experienfe similare se pot face urmînd drumuri oarecari de încărcare, cari pornesc din origine. Pe fiecare
dintre aceste drumuri se obfine un punct critic de plasticitate care corespunde aparifiei în material a unor deformafii plastice cari nu pot fi neglijate. Locul geometric ăl tuturor punctelor critice de plasticitate e o suprafafă /(01, 02, Gş) — K, numită suprafaţă critică de plasticitate, iar funcfiunea f e numită funcţiune de încărcare. Suprafafa critică de plasticitate împarte spafiul O010203 în două porfiuni. Porfiunea cáré confine originea e numită interiorul suprafefei, iar cealaltă, exteriorul ei. Factorul K e constant dacă materialul e perfect plastic, şi variabil, depinzînd de deformafiile plastice, dacă materialul e consolidabil. Deci, un material e perfect plastic dacă suprafafa sa critică de plasticitate nu se modifică în cursul deformafiei plastice. Materialul e consolidabil dacă, în cursul deformafiei plastice, suprafafa critică de plasticitate a unui material se modifică, în sensul că, în anumite porfiuni, suprafafa actuală trece în exteriorul suprafefei inifiale. Suprafafa critică de plasticitate a materialelor con-solidabile depinde de toate deformafiile plastice anterioare şi deci de toate drumurile anterioare de încărcare. Se spune că un material consolidabil e în stare elastică, dacă orice variafie infinitezimală a tensiunii lasă deformafia remanentă neschimbată. Dacă această condifie nu e satisfăcută, se spune că materialul e în stare plastică. Domeniul elastic asociat unei anumite stări date e totalitatea stărilor elastice cari se pot obfine din starea dată, fără a frece prin stări plastice. Diferitele stări din domeniu sînt caracterizate prin diferite stări de tensiune, dar tot domeniul e caracterizat printr-o aceeaşi deformafie remanentă. Suprafafa critică de plasticitate e frontiera domeniului elastic. O stare plastică de tensiune se reprezintă printr-un punct de pe suprafafa critică de plasticitate. Dacă materialul e consolidabil, această suprafafă se deformează odată^cu creşterea tensiunilor cari conduc la schimbarea pozifiei punctului, adică drumul de încărcare modifică continuu suprafafa. întrucît drumul de încărcare „împinge" suprafafa din interior, aceasta are tendinfa de a dilata suprafafa inifială. Această dilatare are loc, în orice caz, în jurul punctului în care drumul de încărcare atinge suprafafa inifială. Celelalte porfiuni ale suprafefei se comportă în mod diferit penfru diferitele tipuri de materiale consolidabile.
Funcfiunea / nu poate fi aleasă în mod arbitrar. Penfru unele tipuri de materiale, forma acestei funcfiuni poate fi precizată într-o oarecare măsură, prin considerafii teoretice cari rezultă din anumite concluzii experimentale. în ultimă instanfă, forma funcfiunii } trebuie verificată experimental.
Dacă materialul e isotrop şi omogen, suprafafa critică de plasticitate nu trebuie să fie influenfată de o schimbare a axelor, căci această suprafafă e limita domeniului elastic care nu e modificat printr-o schimbare de axe. Funcfiunea f depinde, deci, numai de invarianfii tensorului tensiunii: /(/ij/2/73^^* Experimental s-a constatat, însă, că presiunile hidrostatice obişnuite nu provoacă deformafii remanente sensibile, deci funcfiunea / nu depinde propriu-zis de tensorul tensiunii,
ci de deviatorul tensiunilor s^ — g^—\akk^ij (v- Deviatorul
1
tensiunilor); mai precis, de invarianfii lui /2 = "y ?i /3 —
= — SjjSjfeSfei (indicii repetafi sînt indici de sumare): /(/2, Jb) — K,
căci /i = 0. Adăugarea unei presiuni hidrostatice Ia o stare de tensiune dată nu modifică, deci, suprafafa, care e, deci, un cilindru cu generatoarele paralele cu dreapta 01 = 02 = 03. Pentru a studia caracteristicile acestei suprafeţe e suficient să se considere numai o curbă, intersecfiunea ei cu un plan oarecare (dé obicei un plan principal). O astfel de curbă se numeşte curbă critică de plasticitate.
Dacă materialul nu prezintă efectul Bauschinger (v. Bauschin-ger, efectul ~), atunci dacă ® o stare plastică de tensiune (adică un punct de pe suprafafa critică de plasticitate), {—
Consolidare
241
Consolidare
e tot o stare plastică. Suprafafa critică de plasticitate e simetrică în raport cu originea.
O variafie infinit de mică a tensiunii, pornind de la o stare plastică dată, poate conduce materialul într-o stare elastică sau tn altă stare plastică. în primul caz se obfine o descărcare, iar în al doilea caz, o încărcare sau o variafie neutrală, după cum ea e însofită sau nu e însofită de o variafie a deformafiei remanente. Pornind de la starea plastică dată, reprezentată printr-un punct de pe suprafafa critică de plasticitate, şi dînd tensiunilor creşterile dat-, noua stare de tensiune corespunde unei noi stări plastice, dacă punctul-imagine geometrică al acestei stări se află în exteriorul suprafefei inifiale. în acest caz, creşterile tensiunilor reprezintă o încărcare, iar vectorul de componente da^ e dirijat spre exteriorul suprafefei. Dacă acest vector e dirijat spre interior, procesul respectiv e o descărcare. în fine, dacă vectorul e tangent suprafefei, variafia tensiunilor e numită neutrală. în acest ultim caz, punctul care reprezintă noua stare de tensiune se găseşte de asemenea pe suprafafa critică inifială de plasticitate. Variafia neutrală trebuie considerată ca o stare limită între încărcare şi descărcare. Ea a fost introdusă pentru a evita eventualele discontinuităţi dintre relafiile tensiune-deformafie în domeniile de încărcare şi de descărcare. Din acest motiv, ea se numeşte şî condifie de continuitate. Introducerea riguroasă a acestei condifii se face în modul următor: Se consideră un şir de vectori dai diri jaf i spre exteriorul suprafefei, dar tinzînd spre un vector care se găseşte în planul tangent dus la suprafafă prin punctul origine al tuturor vectorilor şirului. Dacă se notează cu de^ deformafia plastică corespunzătoare creşterilor dat-, condifia de continuitate cere câ de£ să tindă spre zero cînd dai tinde spre vectorul limită din planul tangent. Un vector oarecare dcr^ dirijat spre exterior poate fi descompus într-o componentă da” normală la suprafafă şi într-o componentă da* care se găseşte în planul tangent. Dacă se face presupunerea că între creşterile tensiunilor şi deformafiilor există o relafie lineară, rezultă că de^ é proporţional cu da” şi nu depinde de da*. Deci dsf are totdeauna direcfia normalei la suprafafa critică de plasticitate în punctul de pe suprafafă care corespunde stării de tensiune date. Rezultă că de? e unic determinat numai dacă, în punctul respectiv al suprafefei, normala e unic determinată. Rezultă că un material plastic e consolidabil, dacă adăugind unei stări de tensiune creşterile da^- cari provoacă deformafiile remanente ds£: materialul rămîne în echilibru, agentul exterior în timpul aplicării forfelor da^- provoacă un lucru lucrul total, datorit agentului exterior, în cadrul unui ciclu (încărcare-descărcare) care a provocat şi deformafii remanente e de asemenea pozitiv; dacă drumul de «ncărcare (v. fig. III) e a*;- -> a -> a/?- 4* daî?-, condifia se reduce la (ai;-—a*;) ds^>0.
Ultima condifie e numită uneori şi condifia de ireversibilitate. Conform acestei condifii, suprafafa critică de plasticitate trebuie să fie totdeauna convexă. —
Diri condifia de continuitate rezultă următoarele relafii între tensiuni şi deformafii pentru un materia
consolidabil:
dep=GM-^ldokl,
unde G şi / sînt funcfiuni cari pot depinde de tensiuni, de deformafii şi, eventual, de variafia lor în timp. Relafiile dintre tensiuni şi deformafii, deci, nu sînt independente de suprafafa critică de plasticitate: fiecărei suprafefe i se asociază în mod unic o relafie între tensiuni şi deformafii (numită şî lege de curgere).
î. Conform acestor formule, relafiile dintre tensiuni şi deformafii totale sînt:
8/ c>/
ds‘i-dB‘i + Gdo
da*- pentru / = 0
d8i;=d4
pentru J
d/<0.
pozitiv da^de£>0,
III. Curba critică de plasticitate pentru un material consolidabil oarecare.
1) curba inifială; 2) curba actuală.
Aceste relafii exprimă o „teorie a plasticităfii" de tipul teoriilor „curgerii", în sensul că relafiile dintre tensiuni şi deformafii sînt date sub formă diferenfială. Se presupune implicit că funcfiunea e regulată, în sensul că ea e continuă şi dtferenfiabilă. Domeniul elastic corespunde la /<0, iar cel plastic, la / ^0. Relafiile pot fi generalizate şî penfru cazurile în cari suprafafa critică de plasticitate e dată printr-un număr finit de funcfiuni regulate fp (a^-), astfel încît domeniul elastic corespunde lui ţp (aî;) <0, (p= 1, 2, 3,•••«), iar materialul se deformează plastic, dacă cel pufin una dintre funcfiunile }p e zero. Toate punctele de pe suprafafa de plasticitate, unde numai o singură funcfiune fp e nulă, sînt regulate în sensul că deformafia plastică corespunzătoare e dată de ultimele relafii (în cari se înlocuieşte f cu fp), deci de relafiile aplicabile în cazul unei suprafefe de plasticitate complet regulate. Dacă într-un punct de pe suprafafă se anulează mai multe funcfiuni fp, adică punctul e un punct singular (un „coif"), normala la suprafafa de plasticitate nemaifiind unică, teoria precedentă nu mai poate fi aplicată. Dificultatea se înlătură considerînd că fiecare funcfiune fp e o funcfiune independentă de încărcare. Existenfă punctelor singulare, adică a „coifurilor", la suprafefele de plasticitate, a fost pusă în evidenfă şî experimental.
Cea mai cunoscută suprafafă de plasticitate cu puncte singulare e suprafafa - imagine a condifiei lui Tresca (v. sub Plasticitate). Această suprafafă e o prismă exagonală, a cărei imagine în planul o^O G^e exagonul din fig. IV.
Pentru stările de tensiune ale căror imagini geometrice sînt puncte din interiorul segmentelor exagonului, legea de curgere afirmă proporfionalitatea dintre vitesele	de	deformare	şi	normala	la suprafafă.	De	exemplu,
pentru planul	aj	— a2 =	a3,	această	lege se scrie	sub	forma
8i : e2 : e3 = 1 : — 1 : 0, iar pentru	planul	G\ — a3 = as, se scrie sub forma:
£l : e2 : 83= 1 : 0 : — 1.
Penfru	punctele cari se află la intersecfiunea	celor	două
plane, adică pe o	muchie a prismei exagonale, legea	decurgere e
81 : 82	: 83= 1 : — X : — (1 — A,),
în care	Pentru	X = 0se	obfine normala la unul dintre
plane, iar pentru X = 1, normala la celălalt plan. Deci într-un punct singular, 8^ poate să ia toate direcfiile intermediare între cele două normale (v. fig. /V).
—	Majoritatea consolidărilor utilizate în practică, penfru materiale inifial isotrope, sînt de tipul consolidării isotrope,m
IV. Condifia de plasticitate a lui Tresca.
16
Consolidare
242
Consolidare
care independent de direcfia de încărcare sau de drumul de încărcare, suprafafa critică de plasticitate se dilată uniform. Deci, dacă se aleg două drumuri rectilinii particulare oarecari de încărcare	şi O->Ni->7^2, e satisfăcută relafia
OM2/OMi = ON2lONi (v. fig. V).
Curba critică de plasticitate utilizată cel mai mult, care pentru majoritatea metalelor coincide cu datele experimentale, e elipsa lui Huber-Mises (v.
Cilindrul lui Huber-Mises). Ecuafia cilindrului Iui Huber-Mises e /2 = #. în cursul deformării plastice, factorul K creşte.
Pentru a exprima această creştere, de cele mai multe ori se consideră că el e funcfiune fie de al doilea invariant al deviatorului deformafiilor (v. Devia-torul deformafiilor), fie de lucrul mecanic al deformafiilor. Relafia se scrie
S = /(£) = - e-Âe^. Penfru unele mafe-
ijkl'
această
	
f r\	
l ?—	
V. Consolidare isofropă.
/) curba critică iniţială de plasticitate; 2) curba critică actuală de plasticitate.
VI. Deformarea curbei critice de plasticitate.
/) curba iniţială; 2) curba deformată; 3) drumul de încărcare.
Bijkl
tj °ijkl kl'
fiind funcfiuni cari depind de tensiuni şi de deformafii, iar
unde	sînt coeficienfi elastici, iar	sînt coeficienfi
plastici.	Pentru cazul	elastic sau al descărcării tctale,	D^ = 0.
Aceşti	coeficienfi au	şî proprietăfile de simetrie:	^	=
=Dm Dijki=Dkin•ln acest caz-
_ _ dlF =	de?,dati = Dijkl daado;y>0.
Deci	e °	formă pătratică pozitiv definită,	reală,
simelrică şi de rangul al şaselea, dacă G^ sînt independenfi. Ea are şase valori proprii reale şi nenegative. Dacă se
2 S/S/-
riale, relafia dintre S şi E poate fi considerată lineară: S = rs -{-E\ (E — ys), xs, E\ şi ys fiind constante. Materialele caracterizate prinfr-o astfel de relafie sînt numite consolidabile linear. Penfru alte materiale, rel fia dintre S şi E se poate scrie sub formă exponenfială: S~\EV, X şi v fiind constante caracteristice materialului. Astfel de tipuri de materiale sînt numite cu consolidare exponenţială.
Consolidarea isotropă nu e în concordanfă cu experienfa, pentru că s-a constatat experimental că încărcarea într-o direcfie micşorează (şi nu măreşte) tensiunile critice de plasticitate în celelalte direcfii (v. fig. VI).
Afară de aceasta, drumul de încărcare deformează suprafafa da plasticitate şi conduce uneori la formarea de „coifuri".
—	O altă generalizare a no-fiunii de consolidare penfru cazul tridimensional examinează posibilitatea existenfei mai multor domenii în spafiul tensiunilor, caracterizate prin diferite moduri de încărcare sau descărcare. Creşterea sau descreşterea unei componente a tensiunii poate conduce, într-un anumit sens, la încărcare sau descărcare. Presupunînd că vitesele de de-formafie au derivate de primul ordin în raport cu vitesele tensiunilor continue, că relafia =0 atrage după sine =0 şi, în fine, că schimbarea unităfii de timp nu influenţează relafia tensiune-deformafie, se ajunge Ia concluzia că relafiile dintre vitesele de deformafie şi vitesele tensiunilor sînt lineare
: —
4$ dlLz U <Tj
nofează cu â\^ „vectorii proprii" ai matricei D
matrice se poate scrie sub forma 6
n. r -V aMaW- aW-aW
11 kl *1	kl 1 ii ji
\m = n)-,	AfAf> = 0,	0).
Deci	6
n—\
CU	1	_L y	y
HHkl ~~
unde E e modulul lui Young, iar v e coeficientul lui Poisson.
Diferitele tipuri de încărcare depind de numărul de termeni cari intră în	Condifiile	de încărcare determină
care dintre aceşfi termeni trebuie să fie păstrafi. Deci, în general, va fi nevoie de şase condifii de încărcare. Aceste condifii	se iau	de	forma:	A^g^X),	ceea	ce	înseamnă că
există;	ceea ce înseamnă	că	nu	există.
O	interpretare geometrică a relafiilor de mai sus se dă sub forma următoare: Se consideră că A^ reprezintă normala la un element	de	suprafafă	în spafiul	tensiunilor.	în acest caz
există în general şase suprafefe critice de plasticitate, ortogonale şi, în general, neintegrabile. Aceste suprafefe determină în spafiul tensiunilor mai rrulte domenii, numărul lor fiind determinat de numărul valorilor proprii diferite de zero. în fig. Vil e dată o imagine a acestor domenii pentru cazul bidimensional.
Vectorul viteselor tensiunilor în fiecare punct poate fi orientat fie în domeniul de descărcare totală, fie într-unul în care toate, una sau mai multe dintre cele şase expresii A^o^ sînt pozitive. Dacă unul dintre termenii f e nul, încărcarea e neutrală şi vectorul G^ e tangent uneia dintre suprafefe. în fig. Vil, penfru uşurinfă, sînf consi-derafi numai doi termeni A$ şi Aîn figură sînf trasate elementele de suprafafă cu normalele corespunzătoare. Diferitele domenii puse în evidenfă sînf notate L1L2, L1U2, U1L2 şi L\l/2• Criteriile de încărcare în aceste domenii sînt următoarele: în domeniul LiL2: A^G^yO, A^g^O] în domeniul L1U2: A^Gjj>0, ^4^<7;7'<0; în domeniul U\L2: A^g-^0, 0; în domeniul U\U2'	A^fa^O. Dome-
niul L1L2 e domeniul de încărcare totala, domeniul U1U2 e domeniul descărcării totale, iar în domeniile L\LT2 şi U1L2 se produce o descărcare sau o încărcare parfială.
Dacă tensiunile G^ sînt constante în interiorul volumului V al corpului şi dacă, pe porfiunea S\ a suprafefei care mărgineşte volumul, sînt date vitesele de deplasare ui% iar pe cealaltă porfiune S2 a suprafefei sînt date vitesele de variafie a tensiunilor superficiale T^G^n^ se pot determina G^ sau în interiorul volumului V. Principiul de minim care se poate demonstra penfru vitesele tensiunilor e următorul: dintre toate vitesele admisibile ale tensiunilor o*-, solufia reală a problemei la limită va fi aceea care va face minimă expresia
VII, Reprézentaréa grafică a teoriei consolidării a lui Warner-Handelman.
r-
Consolidare
243
Consolidare
şi, prin urmare, a^ e unic. Pentru aceasta sa demonstrează că j(â*j) —	egalitatea avînd loc numai dacă 0*^ = 0^.
Un principiu similar se demonstrează pentru vitesele deformafii lor.
—	Teoriile de consolidare expuse mai sus sînt cele mai generale. Există însă şî teorii mai vechi, particulare, cari sînt foarte des utilizate în practică şi prezintă prin aceasta importanfă.
în teoria lui Prandtl-Reuss se face ipoteza că partea plastică a vitesei de deformare e proporfională în orice moment cu deviatorul tensiunilor: iGe^ — Xs^, unde G e modulul constant de forfecare, iăr l e un factor de proporfionalitate variabil. Deformafiile elastice satisfac legea lui Hooke: 2Ge*- = ^y. Deci 2Geij = sij + Xsij. Factorul de proporfionalitate X se determină asociind o condifie de consolidare sau o condifie de plasticitate (dacă materialul e perfect plastic), în cadrul teoriei lui Prandtl-Reuss se poate face presupunerea că materialul e compresibil elastic: o—3Ke, unde K e modulul compresibilităfii de volum. Uneori, pentru simplificarea calculelor, se face presupunerea că atît în domeniul elastic, cît şi în cel plastic, materialul e incompresibil: £^ = 0. în timpul descărcării, care e elastică, e satisfăcută legea lui Hooke s^ — lGe^.
în majoritatea teoriilor plasticităfii cari se utilizează în special pentru metale, se consideră că materialul e incompresibil plastic (e|~0). Deci, în majoritatea acestor teorii, partea plastică a deviatorului viteselor de deformafie coincide cu partea plastică a tensorului viteselor de deformafie efj^efj-
în teoria lui Prandtl-Reuss se presupune că deformafiile elastice nu sînt neglijabile în raport cu cele plastice. în acele probleme în cari deformafiile elastice pot fi totuşi neglijate se poate aplica teoria lui S. Venant-Lévy-Mises. Conform acestei teorii, există o proporfionalitate între tensorul viteselor de deformafie şi deviatorul tensiunilor: ei;- = jxs^, iar factorul variabil de proporfionalitate jx se determină din condifia de consolidare sau din condifia de plasticitate. întrucît deformafiile elastice se neglijează, în timpul încărcării, înainte de atingerea suprafefei critice de plasticitate, sau în timpul descărcării, materialul se comportă rigid (nu se deformează). Un astfel de tip de material e numit „plastic-rigid", spre deosebire de cele „elastoplastice", cari se pot deforma şi elastic. Factorul de proporfionalitate \i se determină din
1	• •
2	8^S^’
\Skihi
unde /2 — T^ pentru materialei^ perfect plastice, iar pentru cele consolidabile, /2 = ^2, unde S = F(E), funcfiunea de încărcare fiind totdeauna luată / = /2- Dacă jx = const., atunci relafia 8í/==M'íi; reprezintă ecuafiile fluidului vîscos newtonian, iar daca [! = /(£), unde /eo funcfiune oarecare, relafiile reprezintă ecuafiile mediului nelinear vîscos, adică ale fluidului nenewtonian.
Trebuie menfionat şi faptul că atît teoria lui Prandtl-Reuss, cît şi cea a lui S. Venant-Lévy-Mises, nu reflectă proprietăfile viscoase ale materialului.
în multe probleme se pot utiliza teorii în cari relafiile dintre tensiuni şi deformafii sînt date sub formă întreagă. Cea mai cunoscută teorie de acest fel e teoria lui Hencky-Hiuşin. Conform acestei teorii, deviatorii tensiunilor şi deformafiilor sînt proporfionali; —
Teoriile plasticităfii în cari relafiile dintre tensiuni şi defor-roafii sînt date sub formă diferenfială se numesc teorii ale
creşterilor deformafiilor sau ale curgerii plastice, spre deosebire de teoriile în cari aceste relafii sînt date sub formă întreagă şi cari se numesc teorii ale deformafiei totale sau teorii ale deformafiei plastice.
Cele trei teorii expuse sînt cele mai utilizate în practică. Au fost propuse însă şî alte teorii pentru materiale consolidabile. Astfel, W. Prager propune o relafie între tensiuni şi deformafii de forma
2Gds;y	dacă akl de^<0
2GÍd8,:/---------—J dacă okldekl>0.
Aceste relafii coincid, în fond, cu cele propuse de Prandtl-Reuss, cu deosebirea că a doua relafie se aplică în tot timpul încărcării, începînd de la tensiuni zero, iar prima, în timpul descărcării. Deci, în timpul încărcării, în domeniul elastic şi în cel plastic nu se mai aplică două tipuri distincte de relafii, ci una singură.
O	altă generalizare a teoriei lui Prandtl-Reuss are forma:
2Gdei?-=.di,;- + g(SVi;-,
în care g (S) e o funcfiune care se determină experimental. Acestei relafii i se adaugă şî condifia de incompresibilitate. Pentru multe materiale consolidabile, în cazul unidimensional, se poate utiliza o relafie între tensiuni şi deformafii sub forma unei serii impare.
Se poate demonstra că, dacă încărcarea e simplă, toate teoriile plasticităfii în cari relafiile dintre tensiuni şi dsformafii sînt lineare, adică de forma Ls^ — L^e^, cu L şi L nişte operatori lineari de tipul
di- Ck Lsij = Asij + B^- + J ^^1 + «,
în cari A, B şi C sînt funcfiuni'de invarianfi, iar X e un parametru, coincid între ele. Forfele exterioare cresc proporfional cu parametrul X.
1.	Consolidare.2. Cs.: Totalitatea lucrărilor executate asupra unei construcfii, a unei părfi de construcfie sau a unui element de construcfie pentru a le mări capacitatea de rezistenfă sau pentru a preveni stricăciunile provocate de anumifi agenfi exteriori. Exemple: consolidarea acostamentelor, care consistă în aplicarea unei îmbrăcăminte de piatră pe fafa lor, pentru a împiedica deteriorările produse de rofile vehiculelor; consolidarea barajelor, care consistă în întărirea sau mărirea profilului unui baraj, ori în supraînălfarea corpului lui; consolidarea inimii unei grinzi metalice cu inimă plină, care consistă în .mărirea rigidităfii acesteia, cu ajutorul unor piese fixate pe ea, pentru a împiedica voalarea ei; consolidarea malurilor, care consistă în executarea de lucrări în scopul fixării şi apărării malurilor rîurilor sau ale mării, în vederea prevenirii surpării lor datorite alunecărilor de strate sau erodării de către ape; consolidarea patului unui drum, care consistă în întărirea patului drumului, în porfiunile slabe (de obicei unde terenul e argilos),prin aşternerea unui strat filtrant (de balast, de nisip sau de zgură), prin îndepărtarea argilei din porfiunea slăbită a patului şi înlocuirea ei cu pămînt sănătos, prin stabilizarea pămîntului, etc.; consolidarea podurilor, care se execută, de obicei, la podurile vechi sau avariate, cu scopul de a mări capacitatea lor de încărcare, penfru a putea suporta sarcini mobile mai mari decît cele pentru cari au fost proiectate; consolidarea taluzelor, care consistă în executarea de lucrări cari să fixeze terenul de la suprafafa taluzului sau să împiedice agenfii distrugători să vină în contact cu fafa taluzului ; conso~ Udarea terasamentelor, care consistă în executarea de lucrări pentru a împiedica alunecarea sau prăbuşirea unui terasament, înmuierea pămîntului din care e executat, spălarea lui de către
16
Consolidară
244
Consolidare, curba de ~
ape, erodarea faluzelor, sau pentru a mări capacitatea lui de rezistenfă la sarcini de circulafie mai mari.
î. Consolidare. 3. Geof.: îndesarea unei mase de pămînt argilos care se găseşte sub o anumită sarcină, prin reducerea volumului golurilordintre particule, însofită de eliminarea apei şi a gazelor cuprinse în aceste goiuri.
Procesul se desfăşoară în modul următor: în momentul aplicării sarcinii, întreaga presiune exercitată asupra masei de pămînt e preluată de apa din pori, practic incompresi-bilă; în funcfiune de permeabilitatea materialului şi de
Model mecanic pentru explicarea fenomenului de consolidare.
Illlllfl!
b
consolidare
II. Diagrama procesului de (piezograful).
stînga, pînă cînd se confundă cu latura din stînga a diagramei.
Penfru aspectul teoretic al consolidării, calculul respectiv porneşte de la următoarele ipoteze fundamentale: pămîntul e considerat un sistem trifazat, constituit din particule solide, apă şi gaze, acestea din urmă fiind în cantitate mică (pămînt aproape saturat); coeficientul de fiItrefie al pămîntului e mic, fiind cuprins între 10“4 şi 10~8 cm/s; compresibilitatea particulelor cari constituie scheletul şi compresibilitatea proprie a apei pot fi neglijate; bulele de gaz ocluse în pămînt se deplasează odată cu particulele solide, vitesa lor de mişcare fiind aceeaşi; compresibilitatea şi solubilitatea în apă a bulelor de gaz se conformează legilor lui Boyle-Mariotte şi Henry; fenomenul de filtrafie poate fi exprimat prin relafia:
U —V-— — — • arad H,
5	5	m	y
în care us e vitesa medie reală de fiItrafie a apei, vs e vitesa de deplasare a particulelor, k e coeficientul de filtrafie al pămîntului, m e cantitatea de apă din pămînt, exprimată volumetric, H e înălfimea de sarcină; forfele de inerfie, avînd în vedere vitesa mică de circulafie a apei, pot fi neglijate.
Jinînd seamă de aceste ipoteze, şi considerînd compresibilitatea pămîntului dată de legea:
•e-M,
1+21
în care £ e indicele porilor, a e coeficientul de compresiune (v.), | e coeficientul de împingere a pămîntului în stare de repaus (v. sub împingerea pămîntului), 0 e suma eforturilor principale. A e o constantă, se ajunge la ecuafia generală a consolidării:
C)t
1
|3(1+e)
1-
00* ' c>î"
t ÖJL
a®
2
Y
1_
Y
1
13(1+8)
1-
dp* ’ d*
.Şl (1+8)
condifiile de margine, în continuare, apa e expulsată din goluri, presiunea preluată de ea (presiune neuiră) scade, iar presiunea preluată de particule (presiune efectivă) creşte; cînd scheletul solid s-a încărcat cu întreaga presiune, iar presiunea neutră a devenit nula, procesul de consolidare e încheiat.
Fenomenul poate fi reprodus în laborator prin modelul mecanic din fig. I, în care pămîntul e reprezentat printr-un vas închis la partea superioară cu un piston, echipat cu un robinet, în vas se găseşte apă, care reprezintă apa din pămînt, cum şi un resort, imaginînd scheletul solid. în momentul aplicării unei sarcini P, dacă robinetul R e închis, apa preia întreaga sarcină, iar resortul e destins (a). Deschizînd robinetul, o parte din apă se elimină, iar resortul se încarcă progresiv (b). La restabilirea echilibrului, resortul e complet încărcat, iar apa încetează să mai iasă (c).
Considerînd un strat de pămînt argilos, de grosime H, situat între două sirate permeabile, supus unei presiuni p (v. fig. II a), procesul de consolidare poate fi reprezentat prin diagrama din fig. II b, numită piezograf.
Fiecare curbă (isocronă) din această diagramă reprezintă, la un anumittimp t\,t2, etc. de la începerea consolidării, de-marcafia dintre valoarea presiunii neutre (la stînga) şi a celei efective (la dreapta). în desfăşurarea procesului, isc-cronele se deplasează spre
-P(1 + e)
• div k grad H,
în care, afară de notafiile de mai sus, t e timpul, y e greutatea specifică a apei, (3 e raportul dintre proporţia volumetrică a gazelor în pămînt şi presiunea gazului, 0* e suma eforturilor principale în scheletul pămîntului, în ipoteza consolidării sale instantanee sub acfiunea unei sarcini exterioare acfionînd la timpul t, sau, în cazul unor condifii de margine, constante în timp, suma eforturilor principale pentru consolidarea completă; p* e presiunea în apa din pămînt, în ipotezele de mai sus, iar 0* şi p* se consideră mărimi date.
în cazul în care mărimile din condifiile de margine sînt constante în timp, iar mediul e bifazat (pămînt saturat), penfru problema lineară se obfine relafia c)ff=£(1+s) c)t	y • a q)z2
similară celei obfinute asimilînd consolidarea cu fenomenul transmisiunii căldurii într-un mediu omogen.
2. curbă de Geot.i Curbă care reprezintă în ordonate valorile gradului de consolidare al unui pămînt supus la compresiune sub o presiune dată, în funcfiune de timpul de consolidare, trecut în abscise.	^	„
Tasarea totală (cc-respunzînd consolidării complete a pămîn-fului sub sarcina respectivă) se produce după un timp tc, numit timp de consolidare, iar raportul dintre tasarea la un timp intermediar t şi tasarea totală e gradul de consolidare:
W—-4- T\i			l 1 ]	!			1
		f	1				
~V			—u	-Lf-			
3*							,
T (min)
Í. Curba de consolidare a diverse pămînfuri. 1) argilă; 2) praf; 3) nisip.
(A//)*,*_
care se trece în abscise pentru a obfine curba de consolidare.
Penfru strete de pămînt de aceeaşi grosime şi pentru con-dijii de drenare similare, vitesa de consolidare e foarte mare la nisipuri, mijlocie la pămînturile prăfoase şi mică la argile (v. fig. /).
Gradul de consolidare poate fi reprezentat şî în funcfiune de factorul de timp (T)\
m
r=7b1'
în care H e grosimea stratului de pămînt, iar c e coeficientul de consolidare, dat de expresia:
k(\ + e)
c —-----------1
y • a
(2)
Consolidare, grad de ~
245
Consolidarea căldării de abur
în câre k e coeficientul de permeabilitate al pămîntului, 8 e indicele porilor, y e greutatea specifică a apei din pori, a e coeficientul de compresiune, întrucît factorul
0
de timp T, în care sînt cuprinse caracteristici le pămîntului şi grosimea stratului considerat, e adimensio-nal, rezultă că valoarea gradului de consolidare £/c=f(r)e aceeaşi penfru toate straiele cari se consolidează în condiţii de încărcare şi
k0,2 5 io
L			!													
\			i													
\	s															
	\		... ,.j_....													
		s														
																
																
		i ;														
		!			,-j										I	I I
		i T													I	
0	0,1	0,2	0,3	0,Y 0,S 0,6 0,7 0,8 0,9
Feciorul cfe timp (T)
II. Curba de sub
consolidare a unei probe comprimate presiune constantă în timp.
drenare date. Pentru cazul unei probe comprimata în edometru sub o presiune constantă în timp, cu drenare prin ambele baze, curba [de consolidare are aspectul din fig. II.
Pentru strate de aceeaşi natură, însă de grosimi diferite, timpii de consolidare variază potrivit relafiei:
e cuprins
Ancore, în general, asemănătoare cu antretoazele şi folosite, în principal, la solidarizarea plafonului cutiei de foc cu plafonul cutiei exterioare a căldării verticale (numite ancore de plafon sau şuruburi de plafon) sau cu placa tubulară a căldării orizontale de locomotivă — fiind fixate rigid în ambii perefi (v. fig. II) sau fixate rigid în plafonul cutiei de foc şi rezemate pe o grindă suspendată de plafonul cutiei exterioare (v. fig. III) ori pe un suport elastic solidar cu placa tubulară (v. fig. /V).
Ancorele de plafon folosite sînt de mai multe tipuri, şi anume: ancore filetate, câri pot fi cu filet supradimensionat, cari efan-şează prin înşurubare şi introducere forfată (filetul ancorei avînd un diametru mai mare decît diametrul găurilor din plăci),
II. Consolidarea plafoanelor.
I) plafonul cutiei exterioare; 2) plafonul cutiei de foc; 3) ancoră (şurub) de plafon, fixă; 4) ancoră transversală.
<2
in care n — care se determină experimental între 1,4 şi 2.
’t. §rad de Geof. V. sub Consolidare, curbă de 2, Consolidarea căldării de abur. Mş., Termőt.: Rigidizarea perefilor plani ai căldărilor de abur cu corp vaporizator şi a pereţilor plani ai camerelor de apă monobloc (de la căldările acvatubulare cu fevi cu înclinare mică), printr-un sistem de bare, fevi, nervuri sau plăci, avînd rolul de a solidariza aceşti pe-Tefi între ei şi de a-i lega de peretele cilindric al căldării sau de perefii focarului.
Dupăformăşi după desfinafie, se deosebesc următoarele tipuri de bare de solidarizare:
Anfrefoaze (v.),folosite, în principal, la consolidarea căldării verticale de locomotivă (solidarizînd placa portală, perefii laterali şi zona inferioară a plăcii tubulare a cutiei de foc, cu perefii corespunzători ai cutiei exterioare, v. fig. /), consolidarea căldării marine de tip scofian (solidarizînd Peretele din spate al camerei de întoarcere,
cu peretele din spate al corpului vaporizator) şi ă perefilor camerelor de apă (solidarizînd placa tubulară a acestora cu placa găurilorde mandrinare).
I. Consolidarea căldării verticale de locomotivă. 1) placa portală a cutiei exterioare; 2) cadrul gurîi focarului; 3) cadrul cutiei de foc; 4) placa portală a cutiei de foc; 5) placă tubulară; 6) perefii laterali al cutiei de foc; 7) plafonul cutiei de foc; 8) plafonul cutiei exterioare; 9) placă de racordare; 10) dispunerea antretoazelor în peretele lateral; 1 I) ancoră de plafon fixă; 12) ancoră de plafon mobilă (cu inel); 13) ancoră de plafon mobilă (curbată); 14) ancoră transversală; 15) ancoră longitudinală (tirant); 16) antretoazele plăcii portaié; 17) antretoazele plăcii de racordare; 18) ancorarea plăcii tubulare de burta căldării.
III. Ancorarea plafonului cutiei de foc prin grinzi longitudinale.
Í) plafonul cutiei exterioare; 2) plafonul cutiei de foc; 3) grindă longitudinală suspendată; 4) ancora de plafon.
şi cu filet subdimensionat, cari etanşează după înşurubare, prin umflarea capetelor filetate (v. fig. V); ancore nefiletate, cari se fixează prin sudură (v. fig. VI); ancore mixte, avînd capătul inferior filetat, iar cel superior nefiletat; ancora cu un cap articulat (asemănător antretoazelor), celălalt capăt fiind filetat sau neted. Afară de aceste tipuri de ancore, la plafonul căldării de locomotivă, şi anume spre placa tubulară, se mai folosesc ancore mobile (v. fig. /V), de- / oarece în partea aceasta a cutiei de foc forfa datorită dilatafiei plăcii tubulare e mai mare, evitîndu-se astfel, prin jocul pe care îl are, o comprimare sau îndoire a ancorelor de plafon.
Ancorele mobile sînf constituite dinfr-o pîrghie cotită, care reazemă cu un capăt pe o bară transversală, iar cu celălalt capăt, pe îndoitura plăcii tubulare.
Tiranfi, în general în formă de tijă cilindrică netedă sau filetată la capete (mai lungi decît ancorele şi antretoazele), foiosifi la solidarizarea fundurilor plane (cari pot fi şî plăci tubulare), a corpurilor vaporizatoâre cilindrice (de ex. la căldarea marină de tip scofian, Ia căldarea cu fevi de fum, etc.), Ia solidarizarea perefilor laterali ai cutiei exterioare a căldării verticale de locomotivă (v. fig. II) şi uneori la solidarizarea plăcii portale a acesteia cu plafonul sau cu căldarea orizontală (v. fig. Vil).
Piese speciale fasonate, cum sînt barele de solidarizare numite ancore-braf ale plăcii tubulare (în zona cuprinsă înfre
IV. Ancoră mobilă.
1) plafonul cutiei de foc; 2) placă tubulară; 3) ancoră mobilă (curbată); 4) şurub de plafon.
Consolidarea căldării de locomotivă
246
Consolidarea pămînturilor
fevile de fum şi antretoaze) cu partea inferioară a primei virole a căldării orizontale (v. fig. VIII) de locomotivă.
V. Ancore de plafon filetate, a) cu filet supradimensionat; b) cu filet subdimensionat; Í) ancoră de plafon; 2) şaibă de cupru; 3) piulifă.
VI. Ancoră de plafon nefiletată.
Í) plafonul cutiei exterioare; 2) plafonul cutiei de foc; 3) ancoră de plafon; 4) bucea sudată; 5) sudură.
Ţevi, folosite ca elemente de rigidizare a plăcilor tubulare la căldările cu fevi de fum şi cari au perefii mai groşi decît
VII. Consolidarea plăcii portale a unei căldări de locomotivă prin tiranfi Jongi-tudinali.
I) placă portală; 2) tiranfi longitudinali (oblici).
VIII. Ancoră-braf.
1) placă tubulară; 2) căldare orizontală; 3) placă de racordare; 4) ancoră-braf; 5) şurub de fixare; 6) antretoază.
fevile de fum normale şi se fixează în plăcile tubulare prin înşurubare, asigurîndu-se prin bercluire.
Nervuri,confecfionate din tolă de ofel, folosite la consolidarea, în general, a marginilor fundurilor plane ale corpului vaporizator şi, eventual, ale plăcilor tubulare, pe cari le solidarizează cu mantaua cilindrică a acestuia (v. fig. sub Căldare cu tub focar şi cu triplu drum de gaze); uneori se folosesc nervuri (orizontale şi verticale) şî penfru solidarizarea plăcii portaié de plafonul cutiei exterioare a căldării verticale de locomotivă (v. fig. IX).
Plăci de racordare, confecfionate din tolă groasă de ofel, folosite, în general, numai la consolidarea cutiei exterioare a căldării verticale de locomotivă, la cari se solidarizează mantaua cu placa frontală (v. fig. VIII).
î. ~ căldării de locomotivă. V. sub Consolidarea căldării de abur.
IX. Nervuri de consolidare a plăcii 'portale a cutiei exterioare.
î) placă portală; 2) plafonul cutiei exterioare; 3) nervură orizontală; 4) nervură verticală.
2.	Consolidarea magmei. Petr.: Procesul de solidificare â unei topituri magmatice (v. sub Magmă).
3.	Consolidarea pămînturilor.Geof.; îmbunătăţirea calităţilor mecanice ale pămînturilor (sporirea rezistenfei mecanice şi a stabilitafii la acfiunile agenfiior externi, micşorarea simfitoare a permeabilităfii, a deformabilităfii) prin aplicarea unor metode tehnice adecvate.
Alegerea celei mai potrivite metode de consolidare se face de la caz la caz, în funcţiune de natura, caracteristicile şi starea fizică a pămînturilor respective, cum şi de scopul urmărit. Există metode prin aplicarea cărora pămîntul nu-şi schimbă natura, ci numai structura (de ex. compactarea); metode, prin cari pămîntului i se adaugă material din afară (de ex. injectările) şi metode prin cari natura chimică a pămîntului se schimbă (de ex. arderea). Unele metode produc modificări cu caracter permanent, iar altele au un efect temporar, numai în timpul aplicării lor (de ex. înghefarea); unele metode acfionează numai la suprafafa pămîntului, în timp ce aplicarea altora se face în adîncime.
După modul în care se efectuează consolidarea pămînturilor, se deosebesc numeroase metode:
îndesarea (v.) consistă în reducerea porozităfii materialului prin schimbarea modului de aşezare a particulelor. Prin îndesare, rezistenfa la tăiere şi deci capacitatea portantă a pămîntului se măresc, iar tasările sub sarcină devin mai mici. Metodele de îndesare mai importante sînt:
Compactarea (v.) sau compacizarea, care consistă în îndesarea pămîntului cu utilaje cari acfionează la suprafafa terenului, prin cilindrare, batere şi vibrare. Se aplică în special la îndesarea rambleelor şi la amenajarea platformelor rutiere.
îndesarea prin vibrare în adîncime se realizează prin executarea unui foraj tubat şi introducerea unui vibrator care e ridicat încet spre suprafafă, pe măsură ce se extrag coloanele de foraj. în timpul vibrării, prin corpul vibratorului se elimină apă sub presiune, ceea ce contribuie la mărirea efectului înde- -sării. Metoda e aplicată cu bune rezultate în cazul depozitelor nisipoase afînate.
Baterea de piloţi creează în pămînfurile slabe zone mai rigide, cari fac posibilă fundarea directă a unor construcfii chiar pe terenuri mlăştinoase.
Executarea de piloţi de pămînt consistă în forarea unor găuri netubate şi în umplerea lor cu material local, bine compactat prin batere. Metoda e folosită lapămînturile macroporice(loessuri).
I	n j e ct a r e a de mase în pămînfuri consistă în introducerea în masa pămîntului, prin presiune, a unor substanfe, cari au rolul de a umple golurile dintre particule şi, eventual, de a le lega între ele, producînd întărirea întregului masiv de pămînt. Substanfele introduse pot fi: solufii apoase, suspensii, emulsii, mortare sau fluide topite.
Principalele metode de injectare sînt:
Silicatizarea (v.), care consistă în introducerea simultană sau succesivă a unei solufii de siîicat de sodiu şi a uneia de electrolit. Reacfia acestor două solufii conduce la formarea unui gel de silice care leagă particulele de pămînt, cimentîndu-le. Introducerea solufiilor se poate face prin presiune sau pe cale electrică (electrosilicatizare).
Prin cimentare se introduce în pămînt un lapte sau un mortar fluid de ciment, care are rolul de a colmata golurile, de a lega şi de a întări masa de pămînt. Injectarea se face cu utilaj special (pompe cu piston, pompe-prese sau pompe cu diafragmă), în foraje executate în prealabil.
Argilizarea (v.) se aplică, ca şi cimentarea, în terenurile cu goluri şi crăpături mari, prin injectarea unei suspensii de argilă slabă sau nisipoasă, sau la impermeabifizarea pămînturilor nisipoase (uneori sub formă de perdele sau de ecrane subterane), folosind pentru aceasta argilă grasă, tixotropică.
Bifuminizarea (v.) e indicată în special în cazul terenurilor stîncoase fisurate sau cu goluri carstice, la bolovănişuri, etc.,
Cohsolidafoare, specii ~
247
Constanta de propagare a unei linii electrice
u circulafie intensă de apă subterană. Bitumul se poate introduce fie topit, la temperatură înaltă, prin presare în foraje tubate speciale, fie la rece, sub formă de emulsie (în special pentru jmpermeabilizarea pietrişurilor şi a prundişurilor).
Tratarea termică a pămînturilor consistă în ardere şi înghefare.
Prin ardere, pămîntul e supus unei temperaturi înalte, cu ajutorul unor arzătoare speciale, montate în foraje netubate. Prin această metodă se urmăreşte, de o parte, uscarea, deci mărirea consistenfei pămîntuîui, iar de altă parte, stabilizarea materialului, prin micşorarea sensibilităţii la acfiunea apei. Arderea nu trebuie să producă klinkerizarea (v.) sau calcinarea pămîntului.
Jnghefarea (v.) sau congelarea pămîntului se realizează prin instalarea unei refele de tuburi subterane prin cari circulă solufii refrigerente. întărirea produsă prin congelare durează, evident, „numai cît timp funcfionează instalafiile frigorifice. Metoda e indicată la executarea săpăturilor de adîncime, sub nivelul apei subterane.
î. Consoli datoare, specii Geobof.: Speciile dintr-o grupare vegetală cari, în lupta pentru existenfă, consolidează aso-ciafia cînd condifiile mediului sînt optime.
2.	Consolidări succesive. Drum. V. îmbunătăfiri progresive.
3.	Consonantă, pl. consonanfe. Fiz.: Sunet rezultat din suprapunerea a două sau a mai multor sunete pure produse simultan; produce o sensafie plăcută pentru auz.
4.	Constantan. Metg. V. sub Cupru, aliaje de
5.	Constantă, pl. constante. 1. Mat.: Mărime a cărei valoare rămîne neschimbată, cît nu se schimbă unitatea de măsură.
6.	~ aditivă. Mai.; Constantă care intervine aditiv într-o expresie matematică, în urma anumitor operafii. Exemplu: constanta aditivă din determinarea, prin integrare, á funcfiunii primitive unei funcfiuni date se numeşte constantă de integrare. Constanta aditivă apare ca o valoare numerică arbitrară, care se adaugă funcfiunii primitive obfinute.
7.	~ de integrare. Mat. V. sub Constantă aditivă.
8.	~ multiplicativă. Maf.: Constantă cu care se înmulfeşte un rezultat.
o.	Constantă. 2. Fiz., Tehn.: Mărime caracteristică unui fenomen, unui instrument, unui aparat, unui material, etc.
10.	~ capilară. V. Tensiune superficială.
11.	~ chimică. Chim. fiz.: Constanta de integrare C, care mtervine în relafia dintre logaritmul decimal al tensiunii de vapori jt a unei substanfe şi temperatura sa absolută: log jt = = f(?0 + C, relafie care se obfine fără ajutorul celui de al treilea principiu al Termodinamicii. Aplicarea celui de al treilea PNncipiu permite calculul ei pentru substanfele în stare gazoasă. Constantele chimice au un rol important în calculul constantelor de echilibru ale reacfiilor chimice.
12.	~a contorului. Elt.: Mărime caracteristică pentru un contor © ectric motor, definită de raportul dintre numărul N de rotafii a'9 echipajului mobil şi valoarea corespunzătoare X a mărimii măsurate:
K = N/X.
în limita erorilor de măsură, constanta unui contor trebuie să fj3 independentă de numărul de rotafii N, respectiv de vitesa .■de rotafie. Se imprimă pe placa indicatoare a contorului sub ■ Í11?9 "^ unitate a mărimii de măsurat — K rotafii ale echipajului mobil" (de ex. pentru un contor de energie activă se scrie „1 kWh = 3000 rotafii ale discului") (V. Contor electromecanic, sub Contor electric.)
,	i3. ~ cosmică. F/z.: Coeficientul care, înmuifif cu tensorul
undamental al Universului, intră ca termen în legea de gravitafie a lui Einstein în Teoria relativităţii generale, şi dă repulsia cosmică. V. sub Relativităfii, teoria ~ generale.
14, ~ crioscopică. Chim. fiz. V. sub Crioscopie.
îs. ~ de atenuare. Tele. V. sub Constantă de propagare a unei linii electrice.
16.	~ de dezintegrare: Sin. Constantă radioactivă. V. sub Radioactivitate,
17.	~ de fază. Tele. V. sub Constantă de propagare a unei linii electrice.
îs. ~ de material. Fiz., Chim.: Mărime macroscopică independentă de dimensiuni, care determină o proprietate caracteristică unei substanfe sau unui material. Temperatura de topire, cea de fierbere, indicele de refracfie sau densitatea unei substanfe sînt constante de material caracteristice pentru acea substanfă. Aceste mărimi nu sînt, uneori, constante, deoarece depind de condifiile în cari au fost determinate; de exemplu, temperaturile de topire şi de fierbere depind de presiune; indicele de refracfie depinde de lungimea de undă a radiafiei penfru care a fost măsurat; densitatea depinde de temperatură, etc. E deci nevoie să se indice, penfru fiecare constantă de material, valorile factorilor de cari ea depinde, şi pentru cari a fost determinată. Altfel se utilizează termenul mărime de material.
i9. ~ de propagare a unei linii electrice. Elt., Telc.: Mărime complexă, caracteristică pentru o linie electrică omogenă cu două conductoare, definită de relafia
Y	= a + jp = ^(R + j co L) {G + j co C); (j = Y—1), în care R, L, G şi C sînt rezistenfa, inductivitatea, conductanfa de izolafie şi capacitatea lineice (raportate la unitatea de lungime) ale liniei, iar co = 2jt/ e pulsafia unei unde sinusoidale de frecvenfă /, care se propagă pe linie. Mărimile R, L, G şi C se numesc şî constantele primare sau parametrii primari ai liniei.
Constanta de atenuare e partea reală a a constantei de propagare; are valoarea
1 (RG-co2 IC) + jV(K2 + oj2Z.2)(G2 + co2C2) şi valoarea aproximativă (la pierderi mici: R<^(oL; G<(oC)
a4W?+5GVi=a£+aG'
care cuprinde aditiv componenta datorită rezistenfei conductorului (a^) şi componenta datorită conductanfei de izolafie (<xG).
Constanta de atenuare nu depinde de frecvenfă (linie fără distorsiuni de amplitudine), dacă RC=LG (condifia lui Heaviside), creşte cu R şi G şi are un minim pentru valorile Iui C şi L cari corespund egalităfii = (condifia de atenuare minimă) care coincide cu condifia RC = LG. La cabluri coaxiale de telecomunicafii, OiG<^aR şi condifia de atenuare minimă se exprimă căutînd minimul lui aR corespunzător alegerii optime a raportului dintre diametrul interior D al conductorului exterior şi diametrul d al conductorului interior. Considerînd efect pelicular pronunfat, se obfine
In ^j = 1+ -7' de unde -7^3,6. a	d	a
Constanta de fază e partea imaginară (3 a constantei de propagare; are valoarea
[3.= y - ^ {RG - w2IC) + ^ V(«2 + w2I2) (G2 + co2C2)
şi valoarea aproximativă (la pierderi mici)
(3 «co Vz,C.
între constanta de fază, vitesa de fază v, şi lungimea de undă \=zv/f există relafia
Constantă de timp
248
Constantă electrodinamică
Constanta de fază creşte linear cu frecvenfă, iar vitesa de fază e independentă de frecvenfă (linie fără distorsiuni de fază), dacă RC = LG (condifia lui Heaviside).
î. ~ de timp. Fiz., Tehn.: Intervalul de timp după care o mărime, funcfiune monotonă şi mărginită de timp, şi-ar atinge valoarea ei limită dacă şi-ar păstra vitesa inifială de variafie în timp.
Dacă y (i) e funcfiunea considerată, y (îq) valoarea ei inifială (i = £o)r y ( °°) valoarea ei limită şi y' (i) = dy/dt derivata ei, constanta de timp are expresia
y(oo)-yUo) y'{t o)	'
Constanta de timp se utilizează în special pentru caracterizarea proceselor transitorii cu evolufie exponenfială în timp
y = Ae~at -f B. în acest caz, constanta de timp este T==~» nu
depinde de momentul inijial to considerat, şi e egală cu intervalul de timp după care componenta variabilă a mărimii variază de e ori (e — 2,718281 fiind baza logaritmilor neperieni).
2.	~ de viscodensîtate: Sin. Constantă de viscozitate-den-sitate. V. sub Viscozitate dinamică.
3.	~ dielectrică. 1. F/z., Elf.: Sin Permitivitate relativă (v.).
4.	~ dielectrică. 2. F/z., Elf.: Sin. Permitivitate absolută (v.). (Termen impropiu.)
s. ~ ebulioscopică. Chim. fiz. V. sub Ebulioscopie.
o.	~ elastică. Rez. mat.: Fiecare dintre constantele cari caracterizează proprietăfile elastice ale unui material şi cari intervin în relafiile cari leagă cele şase componente ale fen-sorului tensiunilor de cele şase componente ale tensorului deformafiilor specifice,
Dacă aceste relafii sînt lineare, în cazul general de aniso-tropie, intervin 36 de constante elastice, cari, în baza principiului de reciprocitate a lucrului mecanic, se reduc la 21 de constante distincte.
în general, intervin: trei module de elasticitate longitudinală Ex, Ey, Ez, cari caracterizează deformafiile specifice lineare datorite tensiunilor normale; trei module de elasticitate transversală Gy%, Gzx, GXy, cari caracterizează deformafiile specifice unghiulare datorite tensiunilor tangenfiale; şase coeficienfi de contracfiune transversală de tip Poisson \k.yz^\izy, \izx^\ixz , \ixy^\iyx, cari caracterizează deformafiile specifice lineare datorite tensiunilor normale cari acfionează în direcfii ortogonale; şase coeficienfi de lunecare transversală de tip Cenfov vZXtXy^â
50 vxy,zx' vxy,yt:^:vzylxy' ^zy.zx^^zx.yz* cari caracterizează deformafiile specifice unghiulare într-un plan ortogonal fafă de un alt plan, în care apar tensiuni tangenfiale; nouă coeficienfi de influenfă reciprocă de prima spefă	.	îl*,,*.	nx,xr
Vy.zx' VylXy> ^z.yz' ’V.zx' ’l*,*y >cari caracterizează deformafiile specifice lineare datorite tensiunilor tangenfiale; nouă coeficienfi de influenfă reciprocă de a doua	spefă	, nyz>%,	f]ZXiX,
'Hzx.y '	^xy,x' ^xy.y 'Hxy,z>car] caracterizează deformafiile
specifice unghiulare, datorite tensiunilor normale. Primul indice indică direcfia (sau planul) în care se produce deformafia specifică lineară (sau unghiulară), iar al doilea indică direcfia (sau planul) în care are loc cauza care produce această deformafie.
între aceste 36 de constante elastice există următoarele 15 relafii:
^xy M‘yx % P'yz fizy W'zx __ ^xz
XTX'
V	V	V	V	V	V
yyz,?x__ zx,yz t Yzx,xy	vxy,zx	t	xy,yz	yz,xy
G?x Gyz Gxy	Gzx	Gyz	Gxy
x,yz ^yz,x	y,zx		^'xy ,	^z,xy	^xy,z
	Gzx	E> '	Gxy	
^x,xy	xy,x ,	r\y,yz_	*w		
Gxy Ex	Gyz	: £, '	Grx	= Es
^\x,zx ^ zx.x	^y,xy	^xy,y	Hz,yz	^yz,z
	o! <3 1 i		1	
adică rămîn 21 de constante elastice arbitrare.
în cazuri particulare de anisotropie, numărul constantelor elastice distincte se micşorează. Astfel, în cazul unui corp cu un plan de simetrie elastică apar 13 constante elastice independente; în cazul unui corp cu trei plane de simetrie elastică (corp ortotrop) apar noua constante elastice independente; în cazul unui corp cu o axă de monotropie (axă de simetrie de ordinul al şaselea sau de ordin infinit), care se numeşte şî corp cu isotropie transversă, apar cinci constante elastice independente; în cazul unui corp cu o axă de simetrie elastică de ordinul al treilea sau al patrulea apar numai şapte constante elastice independente; în cazul unui corp isotrop apar numai două constante elastice independente.
în cazul corpului isotrop se folosesc modulul de elasticitate longitudinală E, acelaşi în toate direcfiile, modulul de elasticitate transversală G, şi coeficientul de contracfiune transversală al lui Poisson [a. Aceste constante elastice sînt legate însă prin relafia
E~ 2 (1 4* ji.) G, adică numai două dintre ele sînt independente.
Constantele elastice ale materialului se determina pe cale experimentală, prin încercări pe epruvete (încercări de întindere pentru E şi încercări de răsucire penfru G). V. şi sub Elasticitatea materialelor isotrope, şi Elasticitatea materialelor anisotrope.
7. ~ elastică generalizată. Rez. mat.: Constantă elastică a unui material, care caracterizează anumite stări particulare de solicitare ale unui corp alcătuit din acel material. Valoarea ei depinde de constantele elastice ale materialului şi serveşte penfru a reduce relafiile dintre tensiuni şi deformafii specifice la forma clasică a legii generalizate a lui Hooke în unele cazuri particulare de solicitare; de exemplu cînd deformafia corpului elastic e împiedicată pe o anumită direcfie.
Astfel, dacă se folosesc constante elastice generalizate
unde E e modulul de elasticitate longitudinală, iar ji. e coeficientul de contracfiune transversală al lui Poisson în cazul unui corp isotrop, problema stării de deformafie plană devine identică
—	din punctul de vedere matematic — cu problema stării de tensiune plană.
«. ~ electrodinamică. Fiz.: Constantă universală egală cu raportul dintre unitatea electrostatică CGS de sarcină electrică şi unitatea electromagnetică CGS de sarcină electrică, numeric egală cu vitesa de propagare a undelor electromagnetice în vid, în cm/s.
Unitatea electrostatică CGS de sarcină electrică e aleasă astfel, încît forfa de repulsie coulombiană dintre două corpuri punctuale la distanfa üunul de altul cu sarcini egale q să fie F’=^q2jR2.
Unitatea electromagnetică CGS de sarcină electrică e produsul dintre secundă şi unitatea electromagnetică CGS de curent, aleasă astfel încît forfele de atracfie electrodinamice dintre două fire foarte subfiri de lungime foarte mare l, paralele, la distanfa R, străbătute de curenfi egali şi de acelaşi sens i, să se exprime (numeric)
Constantă farinografică
249
Constantele liniilor electrice
1.	~ farinografică. Ind. alim.: Timpul cît trebuie frămîntât un aluat de o anumită consistentă, preparat din făină (de grîu, de secară) şi apă, fără ca structura lui să sufere degradări apreciabile.
2.	~a gazelor perfecte. F/z. V. sub Gaz perfect.
3.	~a HilI-Coafs. Ind. petr.: Constantă care caracterizează produsele petroliere, în special uleiurile de uns. V. sub Visco-zitate-densitate.
4.	^a iui Bolfzmann. Fiz..* Constanta gazelor perfecte raportată la o moleculă, egală, deci, cu raportul dintre constanta
R
gazelor perfecte R şi numărul lui Avogadro N:k = — = 1,36* 10“16
erg/grad= 1,36* 10“23 jouli/grad.
~a lui Euler. Maf.: Număr transcendent reprezentat de limita următoarei expresii
C=lim M +—- -f	-|- ••• -\----|g nj r
»->oo \	2	3	ti	J
cînd n tinde spre infinit.
5.	lui Fourier. Maf. V. Coeficient Fourier.
o.	~a lui Longinescu. Chim. fiz.V.Longinescu, constanta lui~.
7.	~alui Mach. V. Mach, numărul lui ^.
s. ~a lui Planck. Fiz.: Constantă universală care are dimensiunea unei acfiuni şi valoarea
h = 6,624* 10'27 erg s şi care stabileşte legătura dinire proprietăfile corpusculare şi cele ondulatorii ale sistemelor fizice: Produsul dintre constanta lui Planck h şi frecvenfă / a unei radiafii electromagnetice mono-cromatice e egal cu energia w a fiecăruia dintre fotonii ei; produsul ei prin frecvenfă / a undei de materie asociată unor particule monocinetice e egală cu energia w a fiecărei particule (incluziv energia care corespunde relativist masei de repaus a particulei). Produsul ei prin numărul de unde k al unei radiafii electromagnetice e egal cu impulsul p al fiecăruia dintre fotonii acesteia; produsul ei prin numărul de unde al undei de materie asociată unor particule monocinetice e egal cu impulsul fiecărei particule: p — hk^hjX, unde X e lungimea de undă corespunzătoare. Sin. Cuantă de acfiune.
9.	~a lui Poisson. Réz. maf. V. Coeficient de contracfiune transversală.
10.	~a	lui	Reynolds.	V. Reynolds, numărul lui
11.	^ a	lui	Rydberg.	F/z. V. Rydberg, constanta lui ~.
12.	~a	lui	Tefmayer.	Rez. mat. V, sub Flambaj.
13.	~a	radioactivă. Fiz. V. sub Radioactivitate.
14.	~ solară. V. sub Radiafia solară.
îs. ~ sfadimefrică. Topog.: Raportul dintre distanfa (d) între planul firelor stadimetrice m, n şi centrul de analatism P ?i intervalul (h) dintre firele stadimetrice. într-o lunetă stadi-metrică analitică, în care lentila La (v. fig.) e plasată între lentila Z-2 şi focarul său F, aceste distanfe sînt fixe prin construcfie, deci raportul d//? = const.
Constantă sfadimetrică.
^i) lentilă ocular; La) lentilă analizoare; L2) lentilă obiectiv; P) centru de analatism; m, n) planul firelor reticulare; h) intervalul dintre firele stadimetrice; d) distanta dintre planul firelor stadimetrice m, n şi centrul de analatism P.
Dacă punctul P se găseşte pe verticala punctului de stafie, depărtarea de la stafie la obiectul vizat M va fi dată de
relafia D~TAB, care se exprimă de obicei sub forma D — Kg, h
unde K-=djh, iar g~AB reprezintă centimetrii interceptafi pe
o	miră gradată verticală M, aşezată în punctul P, de razele vizuale pornind de la ochiul O al observatorului (numărul generator). Pentru uşurinfa determinărilor se realizează prin construcfie # = 100, K=200 sau # = 50. Majoritatea instrumentelor moderne se construiesc cu #=100, astfel încît relafia care dă distanfa D e D= 100g în cm, ceea ce face de-a dreptul D = g în m.
Se numeşte constantă stadimetrică aditivă sau „adifională" valoarea e, fixă prin construcfia instrumentului, care se adaugă la expresia D — Kg (deci D = Kg + e), în cazul cînd — prin construcfie — punctul P nu e pe verticala punctului de stafie.
Această constantă adifională, câre nu se mai foloseşte astăzi, era indicată pe o fişă specială, ataşată de fabrica constructoare la aparat.
16.	~ universală. F/z.; Mărime fizică invariabilă, adică a cărei valoare numerică nu poate varia decît cel mult în urma schimbării unităfilor de măsură. Poate avea sau nu dimensiuni. Constanta de gravitafie, care intervine în legea gravitafiei universale, constanta lui Bolfzmann, permitivitatea şi permeabilitatea magnetică a vidului, vitesa de propagare a undelor electromagnetice în vid, respectiv vitesa luminii în vid, cuanta de acfiune, masele, sarcinile electrice, spinul şi momentele magnetice ale particulelor elementare, constanta lui Planck, etc. sînt exemple de constante universale cu dimensiuni. (V. sub Mărime fizică.)
17.	Constantele liniilor electrice. E/f., Telc.: Mărimi cari depind de dimensiunile geometrice şi de materialul liniilor electrice de transmisiune şi de mediul în care se găsesc, utilizate pentru caracterizarea acestor linii din punctul de vedere al comportării lor ca circuite electrice cu constante repartizate. Sin. Parametrii liniilor electrice.
Se deosebesc:
Constante primare, raportate la unitatea de lungime a liniei (lineice), şi anume: rezistenfa lineică a conductoarelor, induc-tivitatea lineică (respectiv reactanfa lineică), conductanfa lineică de izolafie (perditanfa), capacitatea lineică (respectiv suscep-tanfa lineică).
Constante secundare, şi anume: constanta de propagare (v.) (avînd ca parfe reală constanta de atenuare şi ca parte imaginară constanta de fază) şi impedanfa caracteristică (impedanfa de undă).—
La linii simetrice trifazate aeriene de energie, constantele primare — în unităfi MKSA rafionali-zate — sînt următoarele:
Rezistenfa lineică a unui conductor, dată de:
unde q e rezistivitatea [avînd în Q mm2/km la 20° valorile 17,8 (cupru); 28,4 (aluminiu); 32,5 (aliaj de aluminiu); 19,5—21 (bronz); 200-*210 (ofel)]; A e secfiunea transversală a. conductorului; K e coeficientul de corecfie (pentru efectul pelicular, înfunierea conductoarelor, etc.) egal cu 1,01 — 1,05.
Reactanfa lineică a unui conductor dintr-o linie simetrică trifazată, dată de:
x = 2jt/l = 2n/^4,606lg~-hk'J ^
unde / e frecvenfă curentului, în Hz; L e inductivitatea lineică în serviciu; D — ^jDayDycDca e distanfa medie geometrică între axele conductoarelor a, b şi c; d e diametrul unui conductor; k' e un termen de corecfie care fine seamă de fluxul magnetic în inferiorul conductorului (pentru materiale nemagnetice, k’ = 0,5—0,6405), j^o e permeabilitatea vidului (|Xo = 4jî,10-7 H/m). Inductanfa liniilor cu un singur circuit are în general valorile:
1,2* 10_3—1,45* 10~3 H/km, iar reactanfa (la 50 Hz), valorile:
0,38—0,46 Q/km; ele nu sînt practic influenţate de înălfimea conductoarelor deasupra pămîntului. Pentru liniile cu două circuite, reactanfa creşte cu 2—8%.
Constantele solului ta frecvenfe înalte
250
Constanfă
Constantele r şi x sînt componentele ortogonale ale impe-danfei lineice z = r-\-jx.
Susceptanfa lineică a unui conductor dintr-o linie trifazată simetrică, dată de:
£ = — 2 jt fCs
unde f e frecvenfă curentului; Cs = 1/(po~Pm) e capacitatea lineică în serviciu (v.); Pq şi pm sînt coeficienfii de potenfial în serviciu.
Susceptanfa liniilor aeriene trifazate (la 50 Hz) are în general valorile: 2,50*“3,00* 10-6 S/km.
Valorile aproximative ale susceptanfei şi reactanfei lineice sînt date de diagrama din figură.
Ut‘ '0 80 160 2W 320 360 Í80 5606W 720D,Yf
Susceptanfa cap3citivă şi reactanfa inductivă lineice ale liniilor trifazate cu simplu circuit.
D) distanfa medie geometrică între conductoare; d) diametrul exterior al unui conductor.
Capacitatea în serviciu a unui conductor, în cazul circuitelor duble, e de 92,6*-*98,5% din capacitatea în serviciu din cazul unui singur circuit.
Conductanfa lineică variază în lungul unei-linii după condiţiile meteorologice şi după tensiune şi e dată de
unde p reprezintă pierderile de putere pe unitatea de lungime de conductor (pierderi prin efect corona şi suplementare în lungul conductoarelor + pierderile de dispersiune la suprafafa izolatoarelor), U e tensiunea unei faze.
Conductanfa liniilor cu tensiune peste 120 kV variază de la:
0,02* 10-6-—0,1 • 10-6 [S/km]. în condifii normale se neglijează în calcule.
Constantele b şi g sînt componentele ortogonale ale admi-tanfei lineice y = g — jb.
î. Constantele soiului ia frecvenţe înaife. Telc.: Mărimi electrice de material utilizate pentru caracterizarea păturilor de la suprafafa pămîntului din punctul de vedere al propagării undelor radioelectrice.
Prin „sol" se înfelege nu numai solul propriu-zis, ci şi apa de mare (la trecerea undelor deasupra mării), apa dulce, etc. în cazul unor porfiuni ds „sol" foarte neregulate se consideră valori medii, echivalente.
Constantele solului la frecvenfe înalte sînt permitivitatea £ şi conductivitatea a, dacă E şi H sînt reprezentările în complex ale intensităfilor cîmpului electric şi magnetic ale unei
unde de pulsafia co = 2Jt/ ( lungime de undă în vid	=
v 1 = 2 Jt — I ; prima ecuafie a Iui Maxwell se scrie în unităfi MKSA
rafionalizate (cu £0= 1°	^--)
V	4jtc^	120jt-c/
lf=rot^ 0=V=î).
Se mai definesc, în acest caz:
Permitivitatea complexă a solului e' = £ —j—.
0)
£r
Permitivitatea complexă relativă £'y=— = £ — ;60?icf.
80
Indicele complex de refracfie n!	—jp,
a cărui parte reală e cîtul vitSselor de propagare a undelor în vid şi în sol şi a cărui parte imaginară e coeficientul ds atenuare (o undă care pătrunde în sol pînă la adîcimea h se atenuează de e2xhP^ ori).
Unda care se propagă la suprafafa solului se atenuează mai pufin deasupra solurilor cu cr mare.
în tabloul de mai jos sînt date conductivitatea, în Mho/m, şi permitivitatea relativă pentru diferite tipuri de soluri, cum şi adîncimea de pătrundere pînă la care cîmpul se reduce la o zecime, pe diferite frecvenfe, în m.
Tipul de sol	e,	a	Adîncimea *.=1000 m	de pafri \=10 m	jndere 1=0,1 m
Mare	80	4	1,06	0,11	0,03
Rîu, lac dulce	80	10-3	116	111	110
Cernoziom	10	3 • 10-2	12	1,6	
Sol de pădure	10	3-10-2	12	1.6	
Luncă	15	10-2	21	4,8	
Sol nisipos; podzol	4	3 •IO-»	39	8,2	
Deşert; piatră	4	10'*	69	24,5	
în calcule se fine seamă de pierderile suplementare cari intervin în terenuri accidentate şi în oraşe, introducînd no{iunea de conductivitate echivalentă; munfii şi oraşele au conductivitatea echivalentă de ordinul a 10~3 ••• 3*10~4.
2.	Constanfă. 1. Gen.; Proprietatea unei mărimi de a avea, la unitate de măsură dată, o valoare care nu variază în condifiile considerate.
3,	~ de volum. Ind. st. c.: Invariabilitatea de volum la uscarea sau la arderea unui produs ceramic. Constanfă de volum absolută nu se cunoaşte în ceramică. Se vorbeşte totuşi de constanfă de volum Ia ardere sau la uscare, numai în anumite cazuri speciale. Variafia procentuală de volum nu depăşeşte, în acest caz, 1—2%.
4-. ~ de volum a cimentului. Mat. cs.: Proprietatea unui ciment de bună calitate de a nu produce umflarea sau retragerea pastei de mortar, în timpul prizei, al întăririi sau, ulterior, timp îndelungat după întărire, datorită unor compuşi expansivi formafi prin hidratarea cimentului sau variafiilor de umiditate.
Se determină prin încercări efectuate cu ajutorul acelor Le Chatelier (v. Ace Le Chatelier) sau prin încercări pe turte (prin fierberea unor turte confecfionate din pastă de consistenfă normală).
5.	Constanfă. 2. Ms.: Proprietatea unui instrument de măsură de a da oricînd indicaţii corespunzătoare relafiei matematice care leagă valoarea mărimii pe care se bazează măsurarea, de valoarea mărimii care o provoacă, şi de a indica astfel, pentru fiecare valoare a ultimei mărimi, cîte o singură valoare a primei mărimi. Exemplu: pentru o creştere a temperaturii de la 12-*90°, acelaşi termometru trebuie să indice, oricînd, aceeaşi dilatafie a coloanei de mercur, ori de cîte ori trece de la 12-90°.
6.	Constanţă. 3. Geobot.: Organizarea grupărilor vegetale prin area minima a indivizilor unei asociafii. Se deosebesc: specii constante, cari figurează în cel pufin 50% din listele relative la aceeaşi grupare; specii accesorii, cari figurează în cel pufin 25% din liste, şi specii accidentale, cari figurează în mai pufin decît 25% din aceste liste.
Constanfa unor specii se stabileşte prin următoarea scară: 5 pentru speciile prezente în 4/5***5/5 din indivizii de asociaţie studiafi; 4 pentru speciile prezente în 3/5«*«4/5 din indi-
w !
3,8 I 3/
3,0
2,6
Constan}eir „legea" ~ unghiurilor
251
Constituent structural
vizii de asociafie studiafi; 3 pentru speciile prezente în 2/5*-*3/5 din indivizii de asociaţie studiaţi; 2 pentru speciile prezente în 1/5***2/5 din indivizii de asociaţie studiaţi; 1 pentru speciile prezente în mai pufin decît 1/5 din indivizii de asociafie studiaţi. Sin. (uneori) Prezenfa.
1.	Constantei, „legea" ~ unghiurilor. Mineral.: Legea cristalografică fundamentală, care exprimă egalitatea unghiurilor diedre dintre două fefe sau dintre două muchii, corespunzătoare diferijilor indivizi cristalizafi ai unei aceleiaşi specii minerale. Această egalitate e valabilă totdeauna la o anumită presiune şi temperatură; ea rămîne satisfăcută cît timp nu variază aceşti factori.
2.	Constelaţie, pl. constelaţii. Astr.: Crup de stele situat într-o regiune restrînsă a bolfii cereşti, şi prezentînd o figură caracteristică. Are un nume particular, pentru uşurinţa recunoaşterii pe boltă. Stelele constelaţiilor sînt grupate şi notate alfabetic, cu litere elene, în ordinea descrescătoare a mărimii lor aparente»
3- Constituent de sistem. Chim., Metg.: Fiecare dintre substanfele chimice cari iau parte la alcătuirea unui sistem fizicochimic (soluţie, aliaj, amestec, etc.). Constituentul poate fi în oricare stare de agregare; el poate fi monofăzic sau poli-fazic. Exemplu: un ofel cu 0,5% C, compus din două elemente, fierul şi carbonul, are doi constituenfi, ferita şi cementita; structura lui prezintă doi constituenfi structurali (v.), ferita şi perlita, dintre cari ferita e un constituent structural monofazic, iar perlita, un constituent structural bifazic.
Dacă stările de agregare ale diferifilor constituenţi ai unui sistem diferă una de alta, sistemul e eterogen. Dacă tofi con-stituenfii unui sistem sînt în stare gazoasă, sistemul e omogen. Constituenfii în stare lichidă sau solidă pot forma, fie sisteme omogene, dacă sînt miscibili, fie sisteme eterogene, dacă sînt nemiscibili. Dacă unul dintre constituenţii unui sistem eterogen e divizat foarte fin şi e răspîndit uniform în interiorul altui constituent, sistemul se numeşte sistem dispers. într-un sistem dispers, atît constituentul care formează mediul de dispersiune şi care trebuie să fie o fază continuă, cît şi constituentul dispersat, se pot găsi în oricare stare de agregare (gazoasă, lichidă sau solidă). în funcfiune de dimensiunile constituentului dispersat, un sistem dispers poate fi; sistem grosolan (cînd particulele dispersate au dimensiuni mai mari decît circa 100 mji), sistem coloidal (v. Coloid) sau sistem molecular. Sistemele disperse moleculare, în cari constituentul dispersat are dimensiuni moleculara (molecule, atomi, ioni), se numesc solufii. Solufiile sînt constituite dintr-o singură fază, deci sînt sisteme omogene, indiferent de starea de agregare în care se găsesc (gazoasă, lichidă sau solidă). în aliaje, dif?rifii constituenfi pot forma sisteme omogene sau eterogene, dacă ei sînt, respectiv nu sînt solubili unul în celălalt.
4.	Constituent metalogratic. Metg.: Sin. Constituent structural (v).
5.	Constituent structural. Metg.: Fiecare dintre constituenfii structurii unui metal sau a unui aliaj, format din una sau din mai multe faze ale sistemului fizicochimic respectiv. Sin. Constituent metalogrâfic. —
în aliaje se deosebesc următoarele tipuri de constituenfi structurali, după relafia reciprocă în care intră componenţii:
Metal pur. Constituent structural a cărui refea cristalină e formată dintr-un singur fel de atomi şi care se topeşte, respectiv se solidifică la temperatură constantă (reprezentată pnntr-un palier pe curbele de încălzire şi de răcire). La microscop apare sub formă de cristale poliedrice, cari pot fi puse «n evidenfă fie prin rosturile lor, fie prin colorafie diferită, obfi-nuta la atac mai accentuat.
C o m p u s chimic. Constituent structural cu refea cristalină proprie deosebită de refelele elementelor componente, în care exista un raport definit între numărul de atomi ai elementelor
cari formează compusul chimic; acest raport corespunde pro-porfiei stoicheiometrice şi poate fi exprimat printr-o formulă simplă. Compusul chimic e caracterizat prin aranjare ordonată a atomilor, respectiv a ionilor componenfi în refeaua cristalină, şi prin temperatură constantă de topire, respectiv de solidifi-care, întocmai ca un metal pur. Sin. Compus definit.
Compus electronic. Constituant structural cu refea cristalină proprie, caracterizat printr-un anumit raport (3/2, 21/13 sau 7/4) între numărul de electroni de valenfă şi numărul de atomi. De exemplu, compusul electronic Ct'sZng corespunde raportului 21/13 (numărul de atomi ai compusului e 5 + 8, iar numărul de electroni de valenfă e 5 + (8X2)). Fiecărui raport îi corespunde o anumită refea cristalină, şi anume: raportului 3/2 îi corespunde o refea cubică cu fefe centrate (numita şi fază (3); raportului 21/13 îi corespunde o refea cubică complexă (fază y); raportului 7/4 îi corespunde o refea exagonală (fază e). La temperaturi înalte, aşezarea atomilor componenfi în re{ea e neordonată; uneori, în compuşii electronici atomii se ordonează la temperaturi mai joase. Compuşii electronici pot fi considerafi ca faze intermediare între compuşii chimici şi solufiile solide. La microscop apar sub formă de cristale cu conture bine definite, ca şi compuşii chimici. Exemple de compuşi electronici în aliaje tehnice: CusSn (fază (3), CU3AI (fază (3), Cu3iSn8 (fază y), Cu3Sn (fază s), etc. Sin. Compus intermetaiic.
Solufie solidă. Constituent structural — în care cel pufin unul dintre elementele componente e un metal — cu refea cristalină formată din două sau din mai multe feluri de atomi (ioni) şi care poate exista nu numai într-un raport definit al com-ponenfilor, ci într-un interval de concentrafii, Solufia solidă apare în sistemele binare, ternare sau complexe, ai căror componenfi sînt parfial sau total solubili unul în celălalt în stare solidă. Solufia solidă e monofazică, şi poate apărea la microscop fie sub formă de grăunfi poliedrici, omogeni (dacă răcirea la solidificare a fost lentă, sau dacă — după turnare — s-a executat o recoacere de omogeneizare), fie cu grăunji cu aspect dendritic, neomogeni (în cazul unei răciri rapide la solidificare). Solufiile solide cristalizează, respectiv se topesc într-un interval de temperatură.
Din punctul de vedere al modului în care elementul dispersat se aşază în refeaua cristalină a metalului de bază solvent, solufiile solide pot fi solufii solide de înlocuire, solufii solide de pătrundere, solufii pe bază de compuşi chimici sau electronici, ori solufii solide ordonate:
Soluţiile solide de înlocuire iau naştere prin înlocuirea atomilor (ionilor) metalului de bază, în refeaua cristalină a acestuia, cu atomi (ioni) ai componentului (metal sau nemetal) disolvat. Solufiile de înlocuire pot fi solufii cu soiubiIitate limitată sau solufii cu soiubiIitate ilimitată. Acestea din urmă se pot forma dacă elementele componente sînt isomorfe, iar diferenfa dintre razele atomice ale componentului solvent şi ale celui disolvat e mică. Sin. Solufie solidă de substituţie.
Solufiile solide de pătrundere iau naştere cînd atomii (ionii) substanfei disolvete se aşază între atomii (ionii) metalului de bază, în refeaua cristalină a acestuia. Aceste solufii pot fi solufii nesaturate ori solufii saturate; în ultimul caz, toate locurile libere din refeaua solventului sînt ocupate de atomi ai disol-vatului. La formarea solufiilor de pătrundere, parametrii refeiei de bază cresc.
Solufie solidă de substituţie: Sin. Solufie solidă de înlocuire (v.).
Solufiile solide ordonate rezultă dintr-un proces de „ordonare" (adică de aşezare a particulelor disolvatului în locuri bine determinate ale reţelei solventului) a solufiilor solide obişnuite, proces care se realizează prin difuziune. Procesul de ordonare se produce cu dezvoltare de căldură şi cu modificarea unora dintre proprietăţile fizice inifiale (greutate specifică, duritate, conductivitate). Soluţiile ordonate, corespunzînd unui anumit raport între numărul de atomi ai componenţilor — adică bazate
Constitutivă, proprietate ~
252
Constitutivă, proprietate ~
pe un compus definit — sau corespunzînd unuia dintre raporturile 3/2, 21/13 sau 7/4 între numărul electronilor de valenfă şi numărul de atomi — adică bazate pe un compus electronic — sînt considerate ca faze intermediare înfre compuşii definifi şi solufiile solide neordonafe.
Solufiile solide pe bază de compuşi chimici iau naştere cînd solveniul e un compus definit de forma AmBn, în care au pătruns — prin înlocuire sau prin aşezare în golurile refelei cristaline — fie atomi (ioni) de A sau de B, fie atomi (ioni) ai unui alt element C, fie atomii (ionii) altor două elemente C şi D, dacă razele lor atomice nu diferă prea mult. Exemplu: în compusul borură de fier, Fe4B2, se pot disolvă în acelaşi timp C şi Cr, carbonul înlocuind în refea borul, iar cromul înlocuind fierul, păstrîndu-se totuşi constant raportul Fe+Cr 4 B + C 2 '
o astfel de solufie poate fi reprezentată prin formula (Fe, Cr)4(B,C)2.
Fază de pătrundere. Constituent structural cu refea cristalină specifică, compusă dintr-o refea metalică simplă, în ale cărei goluri pătrund atomii unor metaloizi cu raze atomice mici (H, N, C, B) şi care se poate forma numai dacă raportul dintre raza atomică a metaloidului şi aceea a metalului e egal sau mai mic decît 0,59. După modul în care se formează, faza de pătrundere e o solufie solidă; de cele mai multa ori e solufie solidă incompletă, deoarece nu toate locurile libere din refeaua metalului sînt ocupate; deoarece însă refeaua cristalină diferă de refelele elementelor componente, iar între numărul de atomi ai celor doi componenfi există un raport dat, faza de pătrundere poate fi considerată compus chimic. Fazele de pătrundere cu proprietăfi caracteristice asemănătoare cu ale metalelor (luciu metalic, mare conductivitate electrică şi termică, supraconductibilitate la temperaturi foarte joase). Faze de pătrundere se întîlnesc în unele ofeluri aliate (W2C, WC, MC2C, VC, TiC, etc.), în care caz sînt caracterizate printr-o insolubilitate aproape totală în austenită, lâ temperaturi oricît de înalte, şi printr-o duritate foarte mare. Alte exemple de faze de pătrundere; Zr4H, Zr2H, ZrH, ZrH2, W2N, WN, Fe4N, MnN, etc.
Amestec mecanic. Constituent structural format din două sau din mai multe faze şi .care ia naştere cînd compo-nenfii aliajului nu se disolvă reciproc în stare solidă şi nici nu reacfionează chimic; fazele componente ale amestecului mecanic pot fi cristale de metale pure, cristale de compuşi chimici, cristale de solufii solide, etc., ori amestecuri ale acestor feluri de cristale. Fazele componente ale amestecului îşi păstrează fiecare proprietăfile lor (de ex.: dacă fazele sînt cristale pure de metal A şi de metal B, ele au — cînd sînt cercetate separat — proprietăfile metalului A, respectiv ale metalului B), însă proprietăfile amestecului diferă de cele ale fazelor componente luate separat.
Amestecul mecanic care se separă dinfr-o solufie lichidă şi are la temperatura eutecfică o compozifie chimică caracteristică sistemului respectiv se numeşte eutectic (v.); amestecul mecanic care se separă dintr-o solufie solidă, în urma unei transformări alotropice, se numeşte eutecfoid (v.). —
Exemplu de constituenfi structurali ai unor sisteme de aliaje: Constituenţii aliajelor de aluminiu sînt formafi din una sau din mai multe faze (v. şi sub Aluminiu, aliaje de ~) şi diferă după sistemul de aliaje din care fac parte.
Constituenţii structurali ai aliajelor Al-Cu folosite curent în tehnică — cari confin cel mult 16% Cu — sînt următorii: Solufia solidă 0, care e o solufie de cupru în aluminiu, cu solubilitatea maximă de 5,7% Cu la temperatura eutectică de 548° şi de numai 0,5% Cu Ia temperatura normală. E moale, plastică şi pufin dură.
Faza CuAfa, care e un compus chimic definit şi care apare în aliajele tehnice numai sub formă de component al eutec-ticului. E dură şi fragilă.
Eutecficul O + CuA^, care e un amestec mecanic eutectic, compus din solufie solidă 0 şi compusul CuAI2, cari se separă simultan din solufie lichidă, la temperatura eutectică de 548°. Confine 33% Cu. —
Prin călire şi îmbăfrînire artificială sau naturală, aliajele Al-Cu cu două faze trec în stare monofazică dispersă şi se durifică, îmbunăfăfindu-se mult proprietăfile mecanice.
Constituenţii structurali ai aliajelor Al-Si foiosifi curent în tehnică sînt următorii:
Solufia solidă a, care e o solufie de siliciu în aluminiu, cu solubilitatea maximă de 1,65% Si la 577° şi de numai 0,05% Si la temperatura normală. E moale şi plastică la cald şi la rece.
Soluţia solidă |3, care e o solufie de aluminiu în siliciu, cu solu-bilitate foarte mică, aproape nulă, la temperatura normală. E dură şi fragilă, avînd proprietăfi apropiate de cele ale siliciului pur.
Eufecticul a + (3, care e un amestec mecanic eutectic compus din faza a şi faza (3, cari se separă simultan din solufia lichidă de concenfrafie 11,7% Si la temperatura eutectică de 577°. —
Aliajele tehnice binare Al-Si folosite cel mai mult în practică, cu un confinut de 11 ■••14% Si, numite siluminuri, sînt modificate (folosind ca modificator Na, NaF sau un amestec de NaF + NaCl), pentru a le îmbunătăfi proprietăfile; după modificare, ele se toarnă, obfinîndu-se eutectice aproape pure, cu structură fină şi cu proprietăfi mecanice satisfăcătoare.
Constituenţii structurali ai aliajelor Al-Mg sînt următorii:
Solufia solidă a, care e o solufie de magneziu în aluminiu, cu solubilitatea maximă de 15,35% Mg la 461° şi cu solubi-litafea de 2,95% Mg Ia temperatura normală. E moale şi plastică; poate fi uşor prelucrată prin deformare.
Faza (3, care e o solufie solidă sau un compus chimic de ferma AlsMg2. E dură şi foarte fragilă.
Eufecticul	care e un amestec mecanic eutectic, compus
din solufie solidă a şi fază (3, cari se separă simultan din solufia lichidă de concentrafie 34,5% Mg ia temperatura eutectică de 461°. E dur şi fragil.
Constituenţii structurali ai aliajelor ternare Al-Cu-Mg sînt următorii: constituenţii sistemelor, binare Al-Cu şi Al-Mg de mai sus; compusul ternar CuMgAI2 (faza Sj şi compusul ternar CuAlsMgs (faza T). Compuşii ternari sînf duri şi fragili. Existenfa acestor constituenţi în aliaje permite o durificare dispersă prin căîire şi îmbătrînire.
Constituenţii structurali ai aliajelor ternare Al-Cu-Si sînt următorii: constituenţii structurali ai sistemelor binare Al-Cu şi Al-Si; o soluţie solidă ternară, şi un eutectic ternar, cari dau acestor aliaje proprietăţi mecanice satisfăcătoare. Aceste proprietăţi se pot îmbunătăţi prin călire şi îmbătrînire.
Constituenţii structurali ai aliajelor ternare Al-Mg-Si sînt următorii: solufiile solide binare a ale sistemelor Al-Mg şi Al-Si; solufia solidă ternară de Mg şi Si în Al; faza (3 (AlaMg2); un eutectic ternar. Aliajele sînt rezistente la coroziune şi pot fi îmbunătăfite prin călire şi îmbăfrînire.
Constituenţii structurali ai aliajelor complexe de aluminiu, avînd drept componenfi de bază Al, Cu, Si şi Mg, la cari se adaugă uneori Mn, Zn, Ni, Cr, etc., sînt de obicei mai multe soluţii solide (binare, ternare sau complexe), constituenţii binari şi ternari de mai sus, alfi constituenfi (de cele mai multe ori compuşi chimici ai elemenfelor de adaus cu elementele de bază sau combinafii înfre ele). Datorită gradului înalt de dispersiune la care pot fi aduse prin călire şi îmbătrînire şi pro-prietăfilor diferifilor constituenfi structurali, aceste aliaje au proprietăfi superioare.
1.	Constitutivă, propriefafe Chim. fiz.: Proprietate a unei substanfe definite, care, spre deosebire de proprietăfile ei
Constitutive, efecte ~
253
Construcfie
coiigative şi aditive, depinde de structura moleculei substanfei respective, adică de felul grupării atomilor în moleculă. Proprietăfile constitutive depind de prezenfa în moleculă a unor anumite particularităfi constitutive: grupuri de atomi, legături de valenfă, etc. Exemple de proprietăfi constitutive: absorpfia luminii, refracfia moleculară, activitatea optică, etc.
î. Constitutive, efecte ~. Chim. fiz. V. sub Proprietate aditivă.
2.	Constringenţă. Fiz.; Valoarea reciprocă a puterii dispersive a unei sticle optice
nD ~~ 1 v = --------»
rip nc
unde nD, nF, nc sînt indicii de refracfie ai sticlei respective pentru radiafia care are frecvenfă liniilor D, F şi C ale lui Fraunhofer. Sin. Numărul lui Abbe.
3.	~ acfino-vizuală. Fiz.: Mărimea v = (nD — \ ) I (nG — nD). Vaioarea ei diferă de constringenfa v prin faptul că disper-siunea mijlocie (nF — nc) e înlocuită cu dispersiunea (nG — nD), adică prin diferenfa indicelui de refracfie pentru radiafiile G (A, = 434,0 mjj,) şi D (A, = 589,3 mjx). Se foloseşte la calculul obiectivelor fotografice. Sin. Coeficient de dispersiune.
4.	Constringere, pl. constrîngeri. Mec.; Produsulmasei m a unui mobil în mişcare, supus acfiunii unor forfe F şi unor legături, prin pătratul fo — r\)2 al vectorului dintre pozifia r\ a mobilului pe traiectoria reală, parcursă sub acfiunea forfelor F şi a legături lor, după un timp t, şi dintre pozifia r% pe care ar avea-o, după aceiaşi timp t, pe traiectoria pe care ar fi parcurs-o sub influenfă numai a forfelor F, fără legături; condifiile inifiale fiind aceleaşi. în cazul unui sistem de puncte materiale, prin constrîngere totală se înfelege suma constrîngerilor punctelor cari constituie sistemul.
5.	Constrîngeri, principiul celei mai mici Mec.; în con-difii inifiale date, mişcarea unui sistem de puncte materiale supus unor forfe şi unor legături date se efectuează astfel, încît constrîngerea lui totală e minimă.
e. Constructor, pl. constructori. Cs.: Persoană cu pregătire tehnică, specializată în proiectarea şi executarea construcfiilor, sau calificată în executarea lucrărilor de construcfii.
7.	Construcţia oraşelor. Urb. V. sub Urbanism.
_ 8. Construcţie, pl. construcfii. Cs.: Lucrare obfinută prin utilizarea de material şi de muncă, de obicei pe baza unui proiect, legată fix de teren — şi care serveşte la adăpostirea oamenilor, a animalelor, a instalafii lor şi a materialelor, la realizarea unui proces de producfie (de ex. turn de extracfie, turn de răcire), în scopuri culturale sau sportive, la uşurarea transporturilor de persoane şi de bunuri, etc.
Din punctul de vedere ai situafiei fafă de nivelul terenului, se deosebesc: construcţii subterane, a căror parte utilă se găseşte în întregime sub nivelul terenului (de ex. tunel, canal de canalizafie, puf de captare a apei, etc.); construcţii su pr at e r an e, a căror parte utilă se găseşte în întregime sau în cea mai mare parte deasupra nivelului terenului (de ex.: clădire de locuit, pod de cale de comunicafie, linie de cale ferată, drum, baraj, castel de apă, etc.).—
Din punctul de vedere al duratei de folosinfă, se deosebesc: construcţii auxiliare, cari sînt destinate să uşureze executarea unei construcfii (în general definitive), şi cari servesc la susţinerea acesteia sau numai a unor părţi din aceasta (de ex. cintre, eşafodaje), la adăpostirea materialelor (de ex. silozuri de ciment sau de agregate, magazii)sau a lucrătorilor (de ex. Şoproane, barăci), la uşurarea transportului materialelor şi al lucrătorilor între diferitele puncte ale şantierului (de ex. poduri de lucru, paserele de acces, estacade), Ia uşurarea efectuării uno.r operafii (de ex.: schele, cofraje, arii de asamblare) sau pentru a. apăra construcfia de intemperii în timpul executării ei
sau după execufie (de ex.: acoperişuri de soare, umbrare); construcfii provizorii, cari sînt destinate unei folosiri temporare, pînă la realizarea unei construcfii definitive, şi cari sînt executate repede, de obicei cu materiale ieftine, locale, sau cu durabilitate mică; construcfii sem i d ef i n i t i v e, cari pot satisface condifiile de exploatare pe o anumită perioadă de timp, şi cari sînt destinate să fie înlocuite cu construcfii definitive,— aşezate în general pe acelaşi amplasament, pe care s-au executat (de obicei în formă definitivă) amenajări şi lucrări auxiliare importante (de ex. de canalizafie, de alimentare cu apă şi cu energie electrică), — sau cari pot fi definitivate prin executarea unor lucrări de transformare sau de consolidare; construcfii definitive, cari sînt destinate să satisfacă condifiile de exploatare, specifice, actuale şi cele probabile într-un interval de timp lung (zeci de ani), fără a reclama transformări sau consolidări importante, fiind executate din materiale şi în condifii tehnice adecvate. —
Din punctul de vedere ai modului de alcătuire a sistemului portant, se deosebesc: construcfii cu schelet, al căror sistem portant e alcătuit din bare cu inimă plină sau cu zăbrele; construcfii masive, al căror sistem portante alcătuit din elemente (grinzi, stîlpi, perefi, planşee, bolfi, arce, etc.), executate din materiale cu greutate specifică relativ mare şi cu dimensiuni (în special grosimi) relativ mari.—
Din punctul de vedere al modului de realizare, se deosebesc: construcfii executate pe şantier, ale căror elemente sînt executate, în cea mai mare parte, din materiale aprovizionate pe şantier, cari sînt fasonate, prelucrate, asamblate sau puse în operă în faze succesive, repartizate pe toată durata executării construcţiei; construcfii prefabricate, a cari cea mai mare parte din elemente sînt confecfionate în serie, pe cale industrială (în ateliere sau în fabrici, speciale), pe şantier executîndu-se numai asamblarea sau montarea acestora, ori legarea lor de alte elemente de construcfie realizate pe şantier.— Din punctul de vedere al materialului din care sînt executate, se deosebesc: construcfii de beton armat, cari sînt alcătuite, în întregime sau	în	cea	mai mare parte,	din elemente
executate din beton armat,	fie	turnat pe şantier	(monolit), fie
prefabricat, uneori pretensionat; construcfii de lemn, ale căror elemente (grinzi, stîlpi, perefi, planşee) sînt executate din piese de lemn (rotund, semirotund sau ecarisat), îmbinate între ele şi solidarizate cu piese metalice (cuie, şuruburi pentru lemn, şuruburi cu piuliţă, scoabe); construcfii de zidărie, ale căror elemente principale sînt alcătuite din blocuri sau din plăci, de piatră naturală sau artificială, aşezate ordonat după anumite reguli şi legate sau nelegate între ele cu mortar sau cu piese metalice, — ori sînt executate din beton simplu sau din pămînt (în stare plastică), turnate în cofraje; construcfii metalice,	ale căror elemente de	rezistenfă sînt
alcătuite, în întregime sau	în	cea	mai mare parte,	din piese de
metal (în general de ofel, uneori de aluminiu), solidarizate între ele prin nituire, bulonare, sudură sau prin procedee mixte, — şi cari, după felul pieselor metalice folosite, pot fi construcfii metalice din laminate grele,— aie căror elemente (grinzi, stîlpi, reazeme, etc.) sînt alcătuite din profiluri laminate (platbânde, corniere, profiluri T» X, O cu dimensiuni relativ mari şi cu greutate proprie pe metru linear mare, — construcţii metalice din laminate subţiri,— ale căror elemente (închise sau deschise) sînt subfiri (deci cu secfiuni mici) şi sînt alcătuite din profiluri trase sau presate la rece, din table groase de 1,5*--3 mm, sau laminate la cald, executate din ofeluri de înaltă rezistenfă,— construcţii metalice din fevi, — cari sînt executate din bare tubulare de ofel, laminate sau sudate, îmbinate între ele prin piese speciale, şi cari sînt folosite în special ca lucrări provizorii sau auxiliare (tribune, cintre, schele, eşafodaje), —construcfii metalice din bare de oţel-beton, — ale căror elemente sînt executate din bare de ofel-beton, în întregime sau combinate cu profiluri
Consfrucfíe de maşini
254
Consum de gaze
laminate, asamblate prin sudură şi constituind sisteme de grinzi cu zăbrele piane sau spaţiale, — construcfii metalice mixte, — executate din grinzi de ofel, legate solidar de plăcile de beton armat pe cari le susfin şi cari iau parte la încovoierea generală a grinzii, permifînd realizarea de economii importante de ofel; construcfii mixte, cari sînt executate din mai multe feluri de materiale (de ex. poduri metalice cu infrastructură de beton) sau ale căror elemente de construcfie sînt executate din materiale diferite (de ex. construcfiile de paiantă). —
Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc următoarele categorii principale de construcfii:	construcfii
agricole, cari cuprind clădirile, instalafiile şi amenajările cari, prin destinafia şi amplasarea lor, sînt destinate să uşureze realizarea procesülui de producfie din gospodăriile sau întreprinderile agricole (construcfii pentru depozitarea produselor agricole, construcfii pentru depozitarea materialelor necesare obfinerii producfiei, construcfii pentru adăpostirea şi repararea utilajului, construcfii în cari se efectuează anumite procese tehnologice, — ca de exemplu cultivarea în sere, obfinerea răsadurilor, iarovizare, etc., — construcfii pentru adăpostirea animalelor de lucru sau pentru crescătorii de animale, construcfii pentru prelucrarea primară şi industrială a produselor agricole); construcfii civile, cari cuprind clădiri destinate ads-postirii oamenilor sau materialelor, clădiri penfru asistenfa sanitară, clădiri publice (de adminisfrafie, de învăfămînt, pentru alimentafie publică, pentru spectacole, etc.), clădiri social-cul-turale penfru deservirea marelui public (cluburi, cămine, creşe, biblioteci, muzee, etc.), şi construcfii sportive (săli de sport, stadioane, patinoare, etc.); construcfii industriale, cari cuprind clădirile şi construcfiile destinate realizării procesului de producfie industrială, — şi ceri pot fi clădiri de fabri-cafie şi de exploatare, clădiri sau construcfii auxiliare (rezervoare, silozuri, centrale electrice, garaje, ateliere de întreţinere, sfafiuni de pompare, turnuri de răcire, castele de apă, basine, etc.), clădiri anexe şi social-culturale (vestiare, spălătorii, duşuri, camere de desprăfuire, cluburi, creşe, şcoli de calificare, laboratoare, cantine, etc.), sau clădiri administrative; construcfii feroviare, cari cuprind lucrările din cari e alcătuită o cale ferată, cum şi clădirile şi construcţiile cari servesc la realizarea procesului de exploatare a acesteia (gări, magazii, rampe, cantoane, bariere, semnalizări, etc.); construcfii hidrotehnice, cari cuprind construcfiile cari servesc la captarea şi folosirea apelor de suprafafă sau de adîncime, în diferite scopuri (alimentare, irigafie, navigafie, producere de forfa, etc.), său la prevenirea daunelor provocate de ape; construcfii rutiere, cari cuprind lucrările din cari e alcătuit un drum, cum şi clădirile şi construcfiile destinate să apere calea şi să asigure circulaţia.
î. Construcţie de maşini. Mş.: Ramură a ştiinfeior tehnice, care are ca obiect studiul, proiectarea şi construirea, fabricarea sau confecţionarea maşinilor sau a organelor acestora.
2.	Consfrucfii. Cs.: Ramură a Tehnicii, care se ocupă cu proiectarea şi executarea construcţiilor de orice fel şi cu studiul proprietăţilor diferitelor materiale folosife, în scopul celei mai potrivite alegeri şi utilizări a lor, respectînd condifiile tehnice de soliditate, utilitate, confort, economicitate, etc. Se subdivide în specialitafi numite după destinafia consfrucfii lor, de exemplu; construcfii agricole, construcfii civile, construcfii hidrotehnice, construcfii rutiere, construcfii feroviare, construcfii industriale.
3.	Construcţii antiseismice. Cs.; Construcfii ale căror elemente de rezistenfă sînt calculate şi executate astfel, încît să reziste la solicitările produse de forfele seismice. V. sub Fun-dcfie, Planşeu, Schelet de rezistenfă, Sistem portant, Zid, Zidărie.
4.	Construire, Tehn.: Ansamblu de operafii de prelucrare sau de asamblare, efectuat, de regulă pe baza unui proiect, penfru a obfine un sistem tehnic complex sau cu dimensiuni mari (de ex. clădire, maşină, aparat, vehicul, etc.).
5.	Consum, pl. consumuri. 1. Tehn.: Folosirea de materiale sau de energie pentru a realiza un proces, un proces tehnic, sau o lucrare.
8.	Consum. 2. Tehn.; Cantitatea de materiale sau de energie folosită pentru a realiza un proces tehnic sau o lucrare.
7.	~ de apă. Alim. apă: Cantitatea de apă folosită de o colectivitate (centru populat, industrie, etc.) într-un anumit interval de timp, şi care satisface toate nevoile de apă ale acesteia.
Se deosebesc următoarele consumuri de apă:
Consumul zilnic mediu se exprimă în m3/zi şi e cîtul prin 365, al cantităfii totale de apă consumată în cursul unui an, pentru satisfacerea nevoilor gospodăreşti, publice şi industriale, în acest consum intră şi pierderile de apă pe conducta de aducfie şi pe conductele refelei de distribufie.
Consumul zilnic maxim reprezintă cantitatea de apă consumată în 24 de ore, în anotimpurile de vîrf de consum, incluziv pierderile de apă pe conducte. Penfru centrele populate, acest vîrf se constată vara, în lunile iulie şi august.
Consumul orar mediu e raportul dintre consumul zilnic şi numărul de ore dintr-o zi, penfru centrele populate, respectiv raportul dintre consumul zilnic şi numărul de ore de funcfionare a unei industrii, pentru întreprinderile industriale.
Consumul orar maxim e cantitatea de apă consumată în orele de vîrf. în centrele populate, aceste vîrfuri se constată la amiază şi seara, uneori şî dimineafa.
Raportul dintre consumul zilnic maxim şi consumul zilnic mediu se numeşte coeficient de variafie zilnică a consumului. în centrele populate, acest coeficient variază între 1,2 şi 1,6 (în medie 1,4), pentru oraşele de mărime mijlocie.
Raportul dintre consumul orar maxim şi consumul orar mediu se numeşte coeficient de variafie orară a consumului. în centrele populate, acest coeficient variază între 1,5 şi 3,6 (în medie 1,8), pentru oraşele de mărime mijlocie.
Consumul specific pentru un centru populat e raportul dintre consumul zilnic mediu şi numărul de locuitori deservifi de alimentarea cu apă, şi se exprimă în l/locuitor şi zi.
Consumul spscific pentru o industrie e raportul dintre consumul zilnic mediu şi numărul de unităfi de măsură a bunurilor produse în acelaşi interval de timp. Se exprimă în litri pe unitatea de măsură a produsului.
8.	~ de aprovizionare. Tehn.: Cantitatea de material care trebuie să fie aprovizionată de o organizafie economică pentru realizarea unei anumite producfii. Consumul de aprovizionare depăşeşte consumul tehnologic cu materialul care se pierde în timpul depozitării sau în timpul manipulării în depozit, sâu între depozit şi secfiile productive.
9.	~ de gaze. Expl. petr.: Cantitatea de gâze comprimate care se introduce într-un anumit timp, de la suprafafă, în sondele exploatate prin erupfie artificială (gázlift), sau în sondele de injecfie de gaze, pentru recuperarea secundară.
La	sondele	în	erupfie artificială;	prin	consumul	specific
de gaze	comprimate	se înfelege cantitatea	de gaze	care	se
pompează în sondă pentru 1 m3 de lichid extras. Această cantitate (R0i) se determină cu formula:
=	100 _ (Vq	\	100
°*	yq	100 — n \ y q	e0	100 — n'
în care ^^(m3) e cantitatea de gaze care trebuie injectată în 24 de ore; y (t/m3) e greutatea specifică a fifeiului; g(m3/24 h) e debitul de lichid; n (%) sînt impurităfile în lichid; Ko(m3) e cantitatea totală de gaze în 24 de ore, necesară penfru a menfine sonda în erupfie; G^(m3/t) e rafia de gaze produsă de sondă.
Cantitatea de gaze produse de o sondă (rafia de gaze) scade în timp; prin urmare creşte consumul specific de gaze comprimate, cari trebuie injectate pentru a menfine sonda în erupfie artificială, Limita maximă a consumului de gaze comprimate,
Consum de regie
255
Consumator de energie electrică
la care preful de cost pe tona extrasă prin erupţie artificială depăşeşte preful de cost al extracţiei prin pompaj, sau chiar preţul ţiţeiului, depinde de presiunea de comprimare, respectiv de adîncimea sondei, de natura ţiţeiului extras şi de alţi factori, în mod normal, această limită variază între 500 şi 1200 m3/f de ţiţei.
La injecţia de gaze comprimate în strat pentru recuperarea secundară nu există încă reguli precise penfru determinarea consumului de gaze comprimate. Consumul total de gaze comprimate, pe toată durata procesului de recuperare secundară, se poate determina ca un multiplu al volumului poros al stratului productiv, factorul de multiplicare variind între 1,2 şi 1,8 pentru volumul gazelor la presiunea stratului. Consumul de gaze comprimate în 24 de ore se stabileşte uneori şî în baza condiţiei că în fiecare sondă de injecţie se injectează, pentru fiecare metru de grosime a stratului, cantităfi variind între 40 şi 400 ma gaze pe zi, variaţia fiind funcţiune de caracterul zăcă-mîntului şi de geometria gabaritului sondelor.
î. ~ de regie. Tehn.: Cantităţile de materiale şi de energie pentru nevoi cu caracter administrativ sau social-cultural, la o organizaţie economică productivă.
2.	~ net. Tehn.: Cantitatea de material consumată pentru fabricarea unui produs, care se regăseşte în acel produs. Consumul net e mai mic decît consumul tehnologic cu cantitatea de material care se pierde la diversele operaţii de prelucrare din cadrul procesului de producţie.
3.	~ tehnologic. Tehn.: Cantitatea de material consumată pentru fabricarea unui produs sau pentru prestarea unui serviciu. Consumul tehnologic depăşeşte consumul net cu materialul care se pierde în timpul procesului de producţie şi e mai mic decît consumul de aprovizionare cu materialul pierdut în timpul depozitării şi manipulării acestuia în depozit sau între depozit şi secţiile de prelucrare.
4.	Consum. 3. Elf.: Puterea pe care o absoarbe o maşină, un aparat, un instrument, sau o instalaţie.
5.	~ propriu al instrumentului de măsură electric. Elf.: Puterea aparentă maxima consumată de circuitele unui instrument de măsură electric, calculată pentru un curent de 5 A în circuitele de intensitate şî pentru o tensiune de 100 V aplicată circuitelor de tensiune. Valorile curente ale consumului propriu pentru cele mai obişnuite instrumente sînt:
instrumentul	Consumul propriu în VA penfru i de sistem				un instrument	
	cu magnet permanent	electro- magnetic	electro- dinamic	de inducţie	termic	înregis- trator
Ampermetru de						
5 A	0.2---0.5	1---2,5	3,5*- * 10	4--7,5	2* -2,5	5-15
Voltmetru de						
100 V	0,1---1	4---6	6-12	5--• 10	8-• -15	o o
Wattmetru de 5 A şi 100 V			1,5-5	3---5		„ 3—10*)
	—	-	2,5-.-5	3- -5	—	8---15**)
Contor de 5 A						
şi 100 V	—	—	—	1 •••2,5*)	—	—
	—	—	—	1 •••4**)	—	—
Fazmetru de 5 A						
şi 100 V	—	—	3,5*)	—	—	—
	—	—	5-,,8**)		—	—
*) Pentru bobina dn curent; **) pentru bobina de tensiune.
6.	Consum excesiv. Agr.: Asimilarea substanţelor nutritive de către plante, în cantităţi mai mari de cît e nevoie din punctul de vedere fiziologic, şi fără creşterea producţiei vegetale.
7.	Consum specific. 1. Tehn.: Cantitatea de material, de combustibil sau de energie consumată pentru executarea unui produs, a unui serviciu productiv sau a unei operaţii, pentru funcţionarea unei maşini sau a unei instalaţii, etc., raportată la o anumită unitate (obiect, putere, suprafafă, volum, timp, călător-kilometru, tonă-kilometru, etc.).
Consumurile specifice permit determinarea economicităfii folosirii mijloacelor de producfie sau de deservire şi servesc la stabilirea cantităţilor de materiale şi de energie necesare pentru realizarea unei anumite producţii. Reducerea lor este unul dintre mijloacele de reducere a preţului de cost.
8.	Consum specific. 2. Agr.: Cantitatea de apă necesară şi specifică fiecărei plante, pentru a forma 1 kg de substanţă uscată.
9.	Consum specific luminos. Elf.: Raportul dintre puterea consumată de sursa de lumină al cărei consum specific interesează, şi fluxul total de lumină emis de acea sursă. Se exprimă de obicei în waţi/lumen.
io. Consumator de energie electrică, pl. consumatori de energie electrică. Elf.: Persoană fizică sau juridică (întreprindere,
\	100% P	a-		100% P		700% P		100% p	
\Jr^		\Aj	T						
100%-
Curbe de sarcină.
f) consum urban; 2) iluminat casnic; 3) căi ferate electriticate; 4) tramvaie electrice; 5) industrie carboniferă; 6) rafinării de petrol; 7) industrie textilă; 8) industrie chimică; 9) industrie siderurgică; 10) industrie alimentară; a) iarna; b) vara.
Consumaţie
256
Contact
instituţie, etc.) care consumă energie electrică într-o anumită instalaţie, cuprinzînd un grup de receptori racordaţi la unu sau la mai multe puncte de predare a energiei (staţiune electrică, post de transformare, tablou de distribuţie, etc.), măsurarea energiei consumate putîndu-se face cu unu sau cu mai multe contoare.
Un consumator e caracterizat în special prin: cantitatea anuală de energie consumată, puterea maximă cerută, durata anuală de utilizare a puterii maxime, coeficientul de cerere, curba de sarcină, scopul folosirii energiei electrice, gradul necesar de asigurare a continuităţii alimentării, etc.
Mărimea consumului şi puterea maximă cerută determină felul alimentării din refeaua de înaltă tensiune (prin staţiune sau post de transformare) sau din refeaua de utilizare directă (sub 1000 V).
Durata de utilizare influenfează preţul de cumpărare a energiei electrice.
Alura curbei de sarcină a consumatorilor industriali depinde de felul industriei (chimică, metalurgică, textilă, etc.) şi de numărul de schimburi în cari lucrează consumatorul respectiv (v. fig.).
Alura curbei de sarcină a consumatorilor domestici e influenţată în special de iluminai.
Consumatorii se împart în consumatori industriali, domestici şi din transporturi.
După siguranţa care se cere în alimentarea cu energie electrică se deosebesc următoarele categorii de consumatori: consumatori de categoria întîi, la cari nu se pot admite întreruperi ale alimentării cu energie (orice întrerupere pericli-tînd procesul de producţie). Din această categorie fac parte consumatorii speciali, cuptoarele electrice, întreprinderile chimice, etc.; consumatori de categoria a doua, la cari se pot admite întreruperi de scurtă durată (pînă la cîteva ore). Din această categorie fac parte întreprinderile industriale la cari o întrerupere nu periclitează procesul tehnologic (mai ales industria uşoară); consumatori de categoria a treia, la cari se pot admite întreruperi în alimentarea cu energie chiar pînă la cîteva zile. Din această categorie fac parfe în general consumatorii domestici.
Gradul de siguranţă cerut determină sistemul de alimentare al unui consumator.
î. Consumaţie. Tehn,: Sin. Consum (v.).
2.	~ minimă. Tehn.: Limita minimă a consumului de energie, prevăzută în unele contracte de furnitură, pe care consumatorul e obligat să o plătească, indiferent dacă o consumă sau nu Fixarea unei consumaţii minimale e o măsură prin care se asigură amortisarea într-un timp convenabil a investiţiilor făcute de furnisor, în special pentru instalaţiile cari deservesc abonatul respectiv (racordul, eventual refeaua de distribufie).
3.	~ suplementară. Tehn.: Partea de consum care depăşeşte limita fixată prin contract sau prin norme tehnice.
4.	Contact, pl. contacte. 1. Geom.; Pozifie relativă a două curbe
(C)	M =M (t)
(C')	M' = M' (#),
cu un punct comun, regulat penfru ambele curbe:
(t0)~Mi t*o)»
în ipoteza că se poate stabili o corespondenţă biunivocă înfre
t	—1—►
punctele curbelor, astfel încît vectorul MM' determinat de două
puncte corespondente din vecinătatea punctului comun A să
aibă un modul de ordinul n-\-1 în raport cu lungimile arcelor AM,
AM', sau cu modulele vectorilor AM, AM’ (contact de ordinul n între cele două curbe). Contactul de ordinul întîi se numeşte contact de intersecfiune, iar cel cfe ordinul al doilea se numeşte contact de tangenfă. Presupunînd corespondenfa definită de o dezvoltare
U-UQ- ^^p	,
1
contactul de ordinul n se exprimă prin condifia că primii n coeficienfi din dezvoltarea vectorului
M^' = ĂF(5-iJ(i) =
= Y (u~u^P (d^A/A _ y	—	f d^üA
h V\	W /o pt	p\	V Wo
sînt nuli.
Se obfin n relafii vectoriale:
Penfru două curbe în spaţiu, acest sistem de n relaţii vectoriale se traduce prin 3 n relaţii scalare. Din n relaţii se obţin valorile coeficienţilor iar celelalte 2 n relaţii dau condifii cari există între componentele vectorilor (£);
Pentru n~\, cele două curbe au aceeaşi tangentă, pentru n — 2 curbele au aceeaşi tangentă, acelaşi plan osculator şi curburi egale, etc.
Rezultatele sînt independente de sensul în care se stabileşte corespondenfa dintre punctele celor două curbe.
Dacă curbele sînt parametrate după arcele respective s, s1 şi se stabileşte o corespondenfă prin relafia arc AM—arc AM1, condifiile unui contact de ordinul n sînt
Um\	= Um'\
\ di / S—$Q \ ds / si-~s^
(- ( d2^ \ds>)s=s-\ds-)$,=s.
fâKM\	= fdnM'\
\ ds” /S=S(J \ ds* K‘=s' fdn+'M'\
\ u*" h=*r
îq» s‘o fiind valorile corespunzătoare pentru punctul comun A,
în cazul a două curbe plane reprezentate sub forma
A/W =f(í)H-F(í)7_> „ű = í0,
M' (u) = f (ü) i + O (u) j corespondenfa care realizează contactul e
H = t +	(í	—	tQ)n^X	+	•	■	•,
Contact de intersecfiune
257
Confací forfat
iar condifiile sînt
F'(i0) = <P'W, F"(i0) = Î>"(«o),-, F« (*)-<&«(*#) 0>(”+1) («o).
în special pentru
u — t — x f [u)~x\
deci în cazul
;y = F(x), j = 0(^),
condifiile sînt
(xo) = <P^^ (xq) p— 1, 2*»*« F(n+,)(^o)^i)<'’+,)^o),
iar punctele corespondente sînt situate pe o paralelă la Oy, tangenta în A [xq, F(xq)] nefiind paralelă cu această dreaptă.
Dacă n = 2 p, curbele se traversează în A, iar dacă n = 2 p4 1, ele nu se traversează.
Dacă curba (C) e reprezentată sub forma implicită cp(x,j) = 0,
iar curba (CJ) sub forma
x = f(i)» J = F(i),
condifiile devin
iKio) = ^'(îo)= - = (io) = 0,
unde
^(t)=<p[f(î)-FW]-
Pentru curbele în spafiu, dacă (C) e reprezentată sub forma implicită
(C) Fi(x,y,z) = Ol F2(x, y, z) = 0, iar (Ci') sub forma parametrică
x~x{t),	y-y(t),	z-z{t),
condifiile unui contact de ordinul n sînt
$j(ío) = c|)J(ío)=-,- = Oi(',)(ío)=0,	0i(”+,)	(«0)5^0,
4>2(/o) = í>2(ío)= ••• =3>2(b) (ío) = °r ®2(”+,) (ío)^0,
unde
Oi(t) = Fi[x(í), y{t), z(í)]	í>2(t) = F2Wí).J'W. zWl-
1. ~ de infersec|itine. Géom. V. sub Contact 1.
2. ~ de tangenja. Geom. V. sub Contact 1.
3.	Confací. 2. Geom.: Pozifia relativă dintre o curbă (C)
şi o suprafafă (S) M'=zM'(u,v), cu un punct comun A,
regulat pentru ambele figuri, A=M{îq)- M'{uq,vq), în care se poate stabili o corespondenfă între punctele curbei şi punctele suprafefei, situate în vecinătatea lui A, astfel încît modulul
vectorului MM', să fie de ordinul nJr\ în raport cu lungimea arcului AM (contact de ordinul n între curbă şi suprafafă). Presupunînd corespondenfă definită prin dezvoltarea 00 .
v ~ v°~	—	^o)	»
1 1
folosind dezvoltările respective ale vectorilor de pozifie 0 P1	\ dtp / tz=tQ
M' (u, î;) = M' (uq, ^0) +
00	r
+s (•
1	L
şi exprimînd că primul termen în dezvoltarea vectorului MM1
yQ)-r
-4#)	r
'	/	U=ÍUq	A 0^ / v=V0J
e de ordinul «+1, se obfin n relafii vectoriale
(&M'\
WW,
+ M«Î
(d2M’\ 1 __ 1 fdW\
\0*>2/0J 2! \ di2 /0*
echivalente cu un sistem de 3 n relafii scalare cu 2 « necunoscute Xit
Aceşti coeficienfi se pot determina şi rezultă n relafii de condifie cari trebuie îndeplinite pentru ca să aibă loc un contact de ordinul n.
în cazul în care (S) e determinată implicit F{x,y,z) =0
şi (C) parametric
x = x(t), y = y(t), z = z(t), condifiile de contact sînt
<t(ío) = 0,	<P'(í0) = 0,-,	<t(”>(ío) = 0,	Í>(m+,)(í0)5*O.
unde
®(t)=F[*W. y(t), z(t)l
4.	Contact. 3. Meft.: Sin. (impropriu) Ajustaj (v.).
5.	Contact. 4. Chim.: Sin. Catalizator.
6.	Contact. 5: Atingere directă între două corpuri.
7. ~ apă-fiţei. Expl. petr.: Suprafafa de separafie dintre zona de apă şi zona de fifei dintr-un zăcămînt petrolifer. Această suprafafă de separafie nu e, în general, tranşantă între cele două zone, ci se prezintă ca o zonă de transifie, determinată de relafiile permeabilitate-saturafie dintre fluidele respective şi mediul poros. Deplasările contactului apă-fifei se întîlnesc în procesele hidrodinamice de spălare cu apă, în procesele de înaintare a apei de talpă spre sondele producătoare de fifei şi în formarea conurilor de apă (v.).
s. dlferenfă de potenţial de	Elf. V. Tensiune de
confact.
9.	~ electric. Elt.: Legătură electrică, prin atingere superficială, între două elemente conductoare, care permite trecerea curentului electric de la un element la altul (v. şi Contact 6).
Elementele sînt în cele mai multe cazuri corpuri solide metalice, rareori corpuri lichide conductoare (de ex. mercurul).
10.	~ forţat. Uf.: Contactul dintre două corpuri, de exemplu dintre două elemente ale unui mecanism, a căror legătură e menfinută prin apăsarea unuia asupra celuilalt. Contactul forfat se obfine prin acfiunea unui resort (de ex. la distribufia motoarelor cu ardere internă), prin efect hidraulic sau pneumatic, prin forfe centrifuge, etc. (v. fig.). Lâ contactul forfat, forfa care asigură contactul trebuie să fie mai mare decît forfele inerfiale ale maselor în mişcare.
Contact forfat.
1) camă; 2) tachet; 3) galet; 4) resort.
Contact ghidaf.	,
a) prin şanf lateral; b) prin disc dublu profilat; 1) camă; 2) tachet; 3) suport.
Coniacf ghidat
258
Contact
î. ~ ghidat. Ut.: Contactul dintre două corpuri, de exemplu dintre două elemente ale unui mecanism, realizat prin asamblarea lor printr-o legătură cinematică. Contactul ghidat se obfine în general prin intermediul unui ghidaj; de exemplu contactul dintre o culisă şi piatra culisei, al un mecanism de distribufie al unui motor cu abur. La mecanismele cu came, contactul ghidat e realizat, fie printr-un şanf practicat pe fafa laterală a unui cilindru sau a unui disc (v. fig. a), fie printr-un disc cu două profiluri, pe care se deplasează doi tachefi jumelafi (v. fig. b).
2.	mefamorfism de Geo/. V. sub Metamorfism.
3.	procedeul de V. sub Sulfuric, acid
4.	~ rectifianf. Elt.: Contactul dintre două corpuri cristaline, sau dintre un conductor şi un cristal, de forme şi naturi diferite, prin care se realizează, practic, conductivitate electrică într-o singură direcfie. V. şi Detector.
5.	suprafafă de	Tehn.: Fiecare dintre suprafefele
după cari se ating piesele asamblate în serviciu, sau după cari se pot atinge piesele în mişcare relativă, asamblate în serviciu.
6.	transformări de	V. Transformări de contact, sub
Transformare.
7.	Contact. 6. Gen., Elt.: Piesă care serveşte la stabilirea unui contact (în sensul Contact 5). Termenul e folosit curenf pentru părfile conductoare în atingere, cari stabilesc un contact electric. După forma lor, pot fi: pastile, lame, cufite, bare, perii, role, degete, fevi, etc.
Dimensionarea şi construcfia potrivită a contactelor constituie, în general, o problemă dificilă, din cauza fenomenelor complexe cari intervin atît în starea stafionară închisă, cît şi la stabilirea şi desfacerea contactelor.
Rezistenfa unui coniacf, realizat prin atingerea superficială sub presiune a două piese condudoare, e totdeauna mai mare decit cea corespunzătoare unei piese unice de aceeaşi secfiune. Această rezistenfă suplementară nu .e datorită în general unor straturi de impurifăfi (oxizi, grăsimi, etc.) rău conducătoare cari se găsesc pe suprafefele în atingere,	ci	stricfiunii	liniilor	de
curent Ia trecerea prin	micile
suprafefe reale de contact formate la atingerea proeminenfelor microscopice pe cari le prezintă chiar suprafefele cele mai netede (v. fig. I).
/.Secfiune microscopică printr-un con-
Pe suprafefele microscopice	taci mefalic.
de atingere, presiunea	e atît
de mare încît straturile de impurifăfi sînt strivite, astfel încît aproape totdeauna se realizează un contact între părfi pur metalice. Forfei de apăsare	i se opun	forfele	elastice	şi	plastice
ale materialelor din suprafefele microscopice în contact, stabi-Jindu-se o tensiune apropiată de cea de deformare plastică Op. Suma suprafefelor de contact reale rezultă din relafia
F
7P '
în care F e forfa de apăsare.
Calculul confirmat de experienfă arată că
% î^= IO-3'- IO-45,
S fiind aria macroscopică a suprafefelor în atingere.
Deşi, aparent, astfel de secfiuni reduse nu ar putea conduce curenfi de mare intensitate fără inconveniente (încălziri excesive), experienfă arată totuşi că prin contacte punctiforme pot trece curenfi pînă la 1 kA, dacă forfa de apăsare e suficient de mare şi contactele sînt constituite din piese masive.
Această posibilitate e datorită disipării mai uşoare a căldurii produse în zona de contact prin conductibilitate termică, în toate direcfiile (linii divergente de scurgere a căldurii), decît în cazul contactelor unor suprafefe plane (linii paralele de scurgere a căldurii).
De aceea, de mult timp contactele de mare suprafafă sînt părăsite şi se înlocuiesc cu contacte sferice (contacte punctuale); totodată, însă, forfa de apăsare la contacte a crescut, în special la intensităfi de curent mari, deoarece rezistenta de contact scade cu apăsarea, conform relaf iei empirice:
în care F e forfa de apăsare; «=1/3, în zona elastică cr<cr^ 1/2, în zona plastică o>od.
Contactele trebuie să satisfacă în general urmăroarele condifii tehnice: omogeneitate şi reproductibilitate; rezistenfă ohmică mică, care trebuie să se menfină îndelung chiar după un număr mare de manevre; conductibilitate termică bună (pentru eliminarea căldurii produse în zona de contact); capacitate de rupere şi de închidere mare; elasticitate, duritate, rezistenfă mecanică, stabilitate la oxidare, la coroziune şi eroziune; uzură redusă. Normele tehnice în vigoare prescriu în special temperaturile maxime de contact funcfiune de felul şi destinafia contactelor. Tehnica actuală, făcînd uz larg de automatizare, impune performanfe din ce în ce mai mari contactelor electrice din aparatele prin cari se transmit comenzi şi se efectuează reglări.
Materialele folosite la fabricarea contactelor au un rol hotă-rîtor în obfinerea performanfe lor necesare. în general se folosesc următoarele materiale: cărbune (grafit), metale şi aliajele lor, materiale sinterizate. —
După natura rezistenfei de contact, se deosebesc:
Contacte de stricfiune, în cari liniile de curent, fa trecerea de la o piesă de contact ia alta, suferă o pronunfată stricfiune. Suprafafa reală de contact e microscopică sau foarte mică, iar atingerea între cele două piese de contact e, în general, pur metalică (fără pături străine de impurifăfi). Astfel de contacte se obfin între două sfere, între doi cilindri, între un vîrf ascufit şi o placă, un cilindru în contact pe o generatoare cu o placă, etc.
Contacte de trecere, cari opun rezistenfă trecerii curentului în special prin pături străine de mare rezistivitate, cari se găsesc între cele două piese de contact.
Astfel de pături trebuie să fie multimoleculare, deoarece pelicula monomoleculară din O2, care se formează pe suprafafa metalelor, are o bună conductivitate datorită efectului de tunel. — După forma geometrică a atingerii, se deosebesc:
Contact punctual: Se realizează prin o suprafafă circulară (practic punctiformă) foarte mică în comparafie cu suprafafa pieselor de contact. Suprafafa reală de contact e aproape egală cu suprafafa macroscopică de contact. La cele mai mici forfe de apăsare, presiunea contactului ia valori foarte mari. De aceea pături de impurităfi sînt strivite sau înlăturate, contactul fiind „pur" sau „metalic" (înfre piese metalice); materialul, în suprafafa de atingere, e solicitat aproape de limita de plasticitate.
Contactul punctual e prin excelenfă de stricfiune; el *3 stabileşte între două sfere, între o sferă şi un plan, între un vîrf ascufit şi un plan, etc.
Astfel de contacte se introduc în ultimul timp în aparate şi în dispozitive electrice pentru curenfi foarte intenşi (<1 kA). Ele prezintă avantajul de a se încălzi mai pufin decît contactele cu suprafafă mare.
Contact linear: Se realizează Ja atingerea pieselor de contact de-a lungul unei linii (drepte), de exemplu la apăsarea unui cilindru de-a lungul unei generatoare pe un plan.
Din punctul de vedere fizic, comportarea e similară cu cea a contactului punctual; se răceşte însă mai greu (cedare de căldură numai în două direcfii), dar poate fi solicitat de curenfi mai intenşi, deoarece limita curentului maxim admisibil e proporfională cu lungimea liniei de atingere. S-au realizat contacte lineare între piese masive penfru curenfi nominali de 3«-5 kA.
Contact de suprafafă: Se realizează la atingerea unor piese de contact plane apăsate una asupra celeilalte. Contactul real
Cöntacf
259
Contact
'dintre cele două piese se stabileşte numai în puncte de atingere cari au o suprafafă efectivă foarte mică. Un astfel de contact se răceşte greu (cedare de căldură într-o singură direcfie) şi de aceea se impune o atenfie deosebită, atît la proiectare, cît şi în exploatare. Se tinde la înlocuirea contactelor de suprafafă cu contacte punctuale şi lineare, pînă la curenfi de 5 kA. Peste această valoare, contactul de suprafafă se menfine încă. —
După starea cinematică, se deosebesc:
Contacte fixe: Aceste contacte sînt stafionare fafă de carcasă, fafă de bază sau fafă dé mediul înconjurător.
Contacte mobile: La aceste contacte, în mod normal, cel pufin una dintre piesele de contact e mobilă în funcfionare normală.
Astfel de contacte mobile se realizează prin alunecarea unei piese de contact (perie, priză de curent, troliu) pe o a doua piesă de contact (inel, colector, fir de cale, etc.), una dintre aceste piese fiind fixă, iar cealaltă, mobilă. Contacte mobile s-au realizat cu ajutorul mercurului (vînă de mercur, pernă de mercur sub perii). —
După scopul şt utilizarea lor, se deosebesc:
Contacte permanente: Sînt destinate să stabilească legături permanente în circuite. Din punctul de vedere constructiv, ele se stabilesc prin bulonare, rar prin nituire. O atenfie deosebită trebuie dată apăsării reciproce suficiente, şi pe cît se poate constante, a pieselor de contact. Atenfie mare reclamă metalele maleabile, ca Al, Zn, la cari se intercalează resorturi sau şaibe elastice (grover) sub buloane, spre a păstra o presiune constantă chiar la o cedare plastică a materialului.
Suprafefele de contact sînt expuse la coroziune (oxidare). Rezistenfa contactelor de cupru permanente scade în 2*“3 ani, în medie, la jumătate- din valoarea inifială. Din acest punct de vedere, argintul se comportă mult mai bine. Aluminiul, zincul şi multe aliaje se acoperă cu pături de oxizi rău conducătoare, făcînd să scadă calitatea contactului.
Contacte de întrerupere: Sînt montate în aparatele de conexiune, destinate să întrerupă voit sau automat circuitele. Din cauza energiilor electromagnetice acumulate în elementele °îrcuitului (inductanfe, capacitanfe), la întreruperea curenfilor e ectrici (v.) apar arcuri electrice (v.) cari, prin efectele lor S'ectrice şi termice, pot să influenfeze defavorabil buna funcfionare a aparatelor şi a contactelor. De aceea se preferă să se echipeze întreruptoarele cu contacte principale (de obicei de argint), cari preiau conducerea curentului în pozifia închisă, iar uneori cu contacte intermediare, cari se deschid după şi se închid înainte de cele principale, preluînd tragerea sau stabilirea unui arc.
Contacte de arc sau de rupere: Preiau arcul în timpul ope-rafiilor de stingere. —
După felul deplasării reciproce, se deosebesc:
Contacte frontale: Au o deplasare de translafie paralelă la închidere şi la deschidere. .
Contacte alunecătoare: Au mişcări de alunecare după prima atingere şi pînă cînd ajung în pozifia finală.
Contacte de rostogolire: Au o mişcare de rostogolire înainte de a ajunge în pozifia finală.
Contacte de alunecare şi frecare: Au o alunecare, care se face sub o anumită presiune şi cu frecare, în scopul îndepărtării păturilor străine (oxizi, impurităfi) din zona contactului. — După formele constructive, se deosebesc:
Contacte de racordare: Contacte prin cari se realizează legătura electrică a unui aparat sau a unei maşini cu circuitul exterior. Forma şi construcfia contactelor de racordare variază cu forma conductoarelor de racord (fire, bare rotunde, dreptunghiulare, fascicule de bare, etc.), şi cu intensitatea curentului. Conductoarele exterioare se leagă la bornele aparatelor cu ajutorul unor piese de contact numite papuci de cablu (v. fig. H).|Borna aparatului se pregăteşte în mod special pentru a primi papucul de cablu, legătura executîndu-se prin bulonare. La curenfi mari, un papuc sau o bară nu sînt suficiente şi se leagă
mai multe bare în paralel (v. fig. III), cele fixe alternînd cu cele detaşabile (pieptene). Legăturile bornelor cu conductoare tubulare se execută prin piese de racord speciale, conice sau cilindrice, fixate prin înşurubare, cari strîng tubul crestat pe piese conice sau cilindrice. Sin.
Borne.
II. Contact între un papuc de cablu şi o bornă.
III. Contact de racordare tip pieptene.
n
Contacte dé separare.
Contacte de separare: Contacte cari separă un circuit în secfiuni în general fără curent sau cu curent (fără putere de rupere). Contactele de separare se construiesc ga sub forma de contacte frontale masive, sferice sau cilindrice cu capete sferice (v. fig. IV).
Părfile de contact (de argint) se fixează pe lame arcuitoare cari se apasă, pentru închiderea
contactului, cu ajutorul unui deget izolant. La ___________
încetarea apăsării, lamele arcuitoare revin în * pozifia de repaus şi deschid contactele. Astfel iv. de contacte se utilizează în special la relee şi la înfreruptoare dé curenfi slabi.
Un contact de separare simplu dar foarte răspîndit are forma de cufit şi de furcă (la înfreruptoare cu pîrghie).
La construcfiile cele mai simple, presiunea în contact se realizează dé însăşi arcuirea pieselor de contact ale furcii (v. fig. V). Aceste contacte se degradează la solicitări mari de curent.
Solufia tehnică justă e de a separa rolul de contact electric de rolul de resort, deci de a realiza apăsarea prin resorturi (de ofel) sub forma de spirale, de rozete, etc., cari nu sînt străbătute de
V. Contact de separare cu turcă şi cujit.
curent şi nu se găsesc în imediata apropiere a contactului electric, Un astfel de contact e reprezentat în fig. V/.
Contacte de rupere: Preiau piciorul arcului care se formează în cursul întreruperii curenfilor intenşi de sarcină sau de scurtcircuit. Ele trebuie să îndeplinească unele condifii speciale: rezistenfă mare la in--------■+(
fluenţele arcului electric, uzură mică, posibilitatea de a dirija mişcarea arcului elec- , trie, înlocuire uşoară, etc. Ca / material de contact se pre- ' feră utilizarea wolframului şi a aliajelor sale.—
După forma constructivă, aceste contacte pot fi:
Contacte cu degete: Au degete pe partea fixă a lor (v. fig. VII), partea mobilă avînd forma unui cufit sau a unei bare.
17*
VI. Contact de separare cu dublu cujit şi cu arcuri.
Contact de iub electronic
260
Contacior
Presiunea se exercită de lame (resorturi) de ofel sau de tombac. Unul dintre degete se construieşte mai lung, pentru a prelua piciorul arcului.
î
VIII. Confacte cilindrice.
a) masive, simple; b) solenoidaie.
Contacte cilindrice masive: Sînt apăsate puternic; se introduc tot mai des în întreruptoare de mare putere (v. fig. VIII a). Prezintă avantajul important că se încălzesc în sarcină mai pufin decît alte tipuri de contacte. Suprafafa de contact se rotunjeşte, spre a realiza un contact punctual.
Prin diferite măsuri (secfionarea pieselor de contact, forme speciale ale pieselor da confact, etc.) se tinde să se îndepărteze piciorul arcului din zona contactului punctual, spre a nu favoriza oxidarea şi per-larea acestei suprafefe.
Confacte cilindrice soienoidale (v.fig.
VIII b): Se construiesc pentru a evita ca
forfele electrodinamicesă desfacăpiesele de /x. Contact lameiar la contact. La trecerea curentului apar forfe care forţele electromag-elecfrodinamice cari măresc presiunea în netice măresc presiunea contact. Acelaşi scop se poate atinge şî pe în contact, alte căi constructive (v. fig. IX).
Contacte-lalea: Contacte dezvoltate în legătură cu adoptarea de camere de stingere în lichide (ulei, apă). Ccntactul mobil are formă de tijă sau de feavă cilindrică. Contactul fix „lalea" confine, sub un capac cilindric cu o deschidere frontală, seg-menfii de forme diferite, apăsafi concentric de resorturi pe tija de contact care se introduce axial. Se stabilesc, pentru fiecare segment, contacte cu tije punctuale sau lineare.
Secţiune A~B
X. Contact tip lalea.
Resorturile sînt dispuse astfel, încît să nu fie traversate de curent şi să nu se încălzească.
XI.
Contact tip lingură secţionat.
Pentru eliminarea fluxului de căldură din regiunea contactelor se folosesc piese metalice masive în contact termic intim cu segmenfii. Fig. X reprezintă un tip caracteristic de contact-laiea.
Contacte secţionate: Se utilizează pentru a dirija, prin forfe electrodinamice dale de repartizarea spafială forfată a curen-filor, piciorul arcului spre vîrfuri de rupere, şi penfru a-l îndepărta cît mai repede din zona contactului permanent (v. fig. XI).
S-au dezvoltat contacte secfionate multiplu, cu proprietafi îmbunăfăfite în ce priveşte dirijarea mişcării arcului electric.
Contacte de întrerupere din circuitele de telecomunicaţii.
După felul funcfionării în circuit se împart cum urmează:
Contacte	de lucru: în	mod normal	sînt
deschise, şi	la închidere	stabilesc un	curent (de lucru).
Contacte de repaus: în mod normal sînt închise şi parcurse de curent (de repaus), iar la deschidere întrerup curentul.— După funcfiunea îndeplinită de contactele unui singur aparat sau ale unei singure	dispozifii, se	deosebesc:
Contacte	principale:	Sînt situate	în circuitul	principal şi
funcfionarea lor e esenfială pentru destinafia aparatului sau a dispozitivului (contacte de rupere în întreruptoare).
Contacte auxiliare: Servesc în scopuri secundare, ca semnalizări, blocări, — de exemplu spre a semnaliza poziţia în care se găsesc contactele principale.
ir ~ deiuhelectronic.Te/c.;Micăpiesămetaiicăde la exteriorul unui tub electronic, conectatăîn interiorul tubului la un electrod.
Cele mai curente sînt următoarele tipuri (v. fig.): confacf-picioruş, ieşind din culotul tubului paralel cu axa; contact laferal (pinten), ieşind pe marginea culotului; contact de creştet, ieşind axial la partea superioară a tubului, prin sticlă; se foloseşte la tuburile pentru radiofrecvenfă, pentru grilă sau pentru S
ITIF-/
Tipuri de contacte pentru tuburi electronice.
J) coniact-picioruş; 2) contact lateral: 3) contact de creştet; 4) lalea; 5) capă-cel de ecranare; 6) contact acicular.
anod; conexiunea corespunzătoare e blindată şi terminată prin-tr-un contact-lalea, protejat de un bonei de ecranare; contact acicular, ieşind direct prin sticlă la tuburile fără culot.
Lâ tuburile de emisiune şi la cele speciale, unii electrozi ies direct din sticlă, prin proeminente (coarne); al}ii constituie direct părfi exterioare ale tubului.
2.	Contact, nivelă cu Topog., Geo d. V. sub Nivelă.
3.	Contact, tahimetru de Topog. V. sub Tahimetru auto-reductor.
4.	Contactor, pl. confactoare. Elt.: Aparat electric de conectare, care închide un circuit electric sub acfiunea unei comenzi din afară, menfinîndu-l închis numai cît timp se exercită comanda. (V. şi Ruptor.)
Contactoarele pot fi cu comandă manuală prin transmisiune cu came, electromagnetică, cu servomotor, pneumatică, sau hidraulică. Comenzile pot fi date prin butoane, prin pedale sau manete, direct sau de la distanfă. Contactoarele pot fi aso-
Contactor
261
Contactor
ciate cu relee cari să provoace închiderea sau deschiderea circuitelor, îndeplinind funcfiunea de înfreruptoare automate, sau pot să execute automat diferite comenzi. Dintre contactoare, cele electromagnetice au o largă răspîndire în instalafiile electrice moderne, fiind folosife în următoarele scopuri: comanda electromotoarelor, comutarea circuitelor depărtate de punctul de comandă, comutarea circuitelor de curent sau de tensiune înaltă, prin acfionarea directă asupra unor circuite auxiliare de curent şi de tensiune joasă (circuite secundare), mărirea frecvenfei dé conectare (limitată Ia întreruptoarele manuale), sau asigurarea automatizării proceselor de producfie.
Un contactor electromagnetic cuprinde contacte fixe şi mobile, pe cari le închide un electromagnet de acfionare, cînd la bornele bobinei sale se aplică o anumită tensiune.
Confactoarele de curent continuu (în special penfru comanda motoarelor de fracfiune), echipate de obicei cu electromagnefi de tipul cu clapetă (v. fig. /), se execută mono- şi dipolare, pentru curenfi pînă la 600 A, tensiuni pînă la 750 V şi frecvenfe de conectare de la 150—2000 h-1.
Circuitul magnetic al unui astfel de contactor e formaf din colfarul 1 cu miezul 2 pe care se îmbracă bobina 3. Clapeta 4, pe care e montat contactul mobil 5 de tip deget, se roteşte liber pe o muchie prismatică a colfarului 1. Contactul fix 6, cu suportul său, e fixat pe placa izolanfă a contactorului. La închiderea circuitului bobinei, forfa electromagnetului învinge reacfiunea resortului antagonist, clapeta e atrasă şi contactele se închid. Penfru menţinerea armaturii în pozifia „închis" fiind suficientă o tensiune magneto-motoare mult mai joasă decît pentru anclanşare, se introduce în serie cu bobina, cu ajutorul contactelor auxiliare, o rezistenfă adifională (numită rezistenfă economică, deoarece reduce
I. Confacîor de curenf continuu (100 A).
Í) colfar; 2) miez; 3) bobină; 4) clapetă; 5) contact mobil; 6) contact fix; 7) cameră de stingere; 8) bobină de suflaj.
consumul de energie) (v. fig. 11). La deconectarea bobinei, armatura e readusă în pozifia
Schemă de conexiuni pentru contactor r .	de	curenf	continuu.
p) confacf principal; Cs^ contact de sem-na.izare; Cf) contact de refinere (în deri-văfie cu butonul de pornire Introduce în ircuit rezistenfa adifională după anclan-electromagnet de acfionare; ) booină de suflaj; Ra) rezistenfă adiţionala (economică); /) buton de pornire;
O) bu ton de oprire.
în general, bobinele elecfromagnefilor de acfionare se construiesc pentru tensiuni de maximum 440 V; penfru tensiuni mai înalte se folosesc rezistenfe adifionale în serie. Eiectro-magnefii trebuie să poată lucra sigur şi la o tensiune redusă cu 15% fafă de tensiunea nominală.
Confactoarele de curenf alternativ, folosite în special pentru comanda maşinilor-uneltef a maşinilor de ridicat, etc., se execută de obicei tripolare, pentru curenfi pînă la 600 A, tensiuni pînă la 500 V, şi frecvenfe de conectare pînă la 600 h-1.
La confactoarele pentru curenfi slabi (pînă la 25 A) se foloseşte în special tipul de electromagnet avînd cursă rectilinie (v. fig. III), tipurile LU sau JL iar la confactoarele penfru curenfi intenşi, fipul de electromagnet cu armatură basculantă (v. fig. IV). Pe miezul central al eiecfromagnefuiui de acfio-
lüMU
m
7
a
fixate pe axul
III. Contactor de curent alternativ, tripolar (500 V, 15 A).
1) armatura fixă a electromagnetului; 2J bobină; 3) armatura mobilă a electromagnetului; 4) contacte mobile; 5) contacte fixe;
6) camere de stingere.
Ire' inifială de resortul antagonist. Confactoarele penfru curenfi intenşi sînf echipate cu dispozitive de stingere a arcului, cu ca-mera de stingere 7 de asbociment, cu bobină de suflaj 8.
IV. Contactor de curent alternativ tripolar, cu armatură basculantă. a) vederedin fafă; b) secfiune transversală în dreptul electromagnetului; c) secfiune transversală printr-un gol; 1) armatura fixă a electromag-netuiui; 2) bobină; 3) armatura mobilă a electromagnetu!ui;4)contacte mobile; 5) contacte fixe; 6) cameră de stingere; 7) ax izolat.
nare cu armatura basculantă 1, executat din tole, se fixează bobina 2. Armatura mobilă 3 şi contactele mobile 4 sînt izolat 7. Contactele sînt închise în camerele de stingere 6. La conectarea bobinei, armatura mobilă e atrasă şi contactele se închid. Pentru eliminarea vibrafiilor, miezurile laterale ale electromagnetului se echipează totdeauna cu spire în scurt-circuit, de cupru sau de alamă. La deconectarea bobinei, armatura e readusă în pozifia inifială prin acfiunea greu-tăjii proprii şi a resorturilor antagoniste.
Confactoarele de curent alternativ au în general camere de stingere cu grătar (deion); la puteri mari de rupere sau la frecvenfe mari de conectare se echipează cu camere cu suflaj magnetic. Bobinele se execută pentru tensiunile normalizate între 24 şi 500 V.
Electromâgnefii trebuie să poată lucra sigur şi la o tensiune redusă cu 10% fafă de tensiunea nominală.
Afară de contactele principale, majoritatea contactoarelor de curent continuu şi de curent alternativ au şî contacte auxiliare normal deschise şi normal închise pentru refinere, blocare, semnalizare, etc.
Container
262
Container
Pentru comutări în circuitele de comandă se construiesc contactoare speciale (v. fig. V), numite şî comutatoare electro-
5) contacte mobile.
magnetice sau relee intermediare, caracterizate printr-un număr mare de contacte normal deschise şi normal închise, calculate pentru curenfi de lucru relativ mici (10—25 A).
Se construiesc şî contactoare cu zăvor, la cari armatura mobilă e menfinută după anclanşare de un zăvor, declanşarea făcîndu-se cu ajutorul unui electromagnet auxiliar care acţionează asupra acestuia.
i.	Container, pl. containere. Cs.: Sistem de ambalare format din rame, lăzi, etc., care serveşte în mod repetat la transportul materialelor sau al produselor (în stare fluidă, plastică, pulverulentă sau în bucăfi) de la locul de producfie direct Ia locul de depozitare sau de punere în operă, respectiv numai de la locul de depozitare la locul de punere în operă, evitînd operafii dificile de manipulare.
Containerele au dimensiuni standardizate astfel, încît să cuprindă o anumită cantitate de încărcătură şi să încapă de un număr exact de ori în mijloacele de transport folosite (vagoane de cale ferată) autocamioane, cărucioare, etc.). Dimensiunile, gabaritul şi greutatea încărcăturii containerelor se stabilesc în strînsă legătură cu dimensiunile şi capacitatea de ridicare a mijlocului de transport corespunzător, astfel încît să permită încărcarea şi descărcarea rapidă şi mecanizată.
Din punctul de vedere al folosirii lor, containerele pot fi universale (pentru transportul diferitelor tipuri de încărcături) sau speciale (pentru transportul anumitor încărcături sau grupuri de încărcături de acelaşi fel, — materiale de con-
strucfie, acizi, produse perisabile, etc., — sau pentru asigurarea anumitor condifii de păstrare, — de ex. lăzi isotermice).
Din punctul de vedere al construcfiei, containerele pot fi închise sau deschise (lăzi), cu grile (rame), ori cu perefi plini, rabatabili, demontabili, pliabili sau ficşi. Containerele se confecfionează din lemn, din metal sau din materiale mixte, şi trebuie să asigure posibilitatea de încărcare şi descărcare rapidă, uşurinfa în manipulare, şi supraetajarea lor la încărcare.
Din punctul de vedere al stării materialelor de transportat, se deosebesc: containere pentru materiale în bucăfi, containere pentru materiale pulverulente, şi containere pentru materiale în stare plastica Sau lichidă.	/. Containere-cadru.
Din prima categorie, cele a) contaîner-cadru rigid; b) container-mai răspîndite sînt contai- cadru cu pereţi rabatabili; c) rama metalică nerele penfru cărămizi şi pentru şapte cărămizi sau penfru un bloc pentru blocuri de zidărie.	de zidărie.
Acestea pot fi de diferite
capacităfi şi construcfii; de exemplu: containerţcadru, pentru 42-49 de cărămizi, respectiv pentru 6-7 blocuri de zidărie (v. fig. /), format dintr-un cadru (rigid sau cu perefii rabatabili) în formă de U, pe care se pot suprapune rame metalice pentru şapte cărămizi sau pentru un bloc de zidărie (containerele-cadru pot fi transportate cîte unu sau în pachete de mai multe containere, cu macaraua sau — pe distanfe scurte — cu un cărucior special); confainer-ladă (v. fig. II) penfru transportul cărămizilor (60—300 de cărămizi), cu perefi laterali de grile, cari pot fi desprinşi de fundul lăzii, permifînd recuperarea imediată a containerului după efectuarea transportului, fără a mai aştepta punerea în operă a cărămizilor şi recuperarea imediată a fundului — Ia fiecare container de acest fel folosindu-se 2—3 funduri, — şi care se transportă cu macaraua, pe platforme de cale ferată, cu autocamioane sau cu cărucioare speciale; container-apucător sau con-tainer-greifer (v.fig.///), construit după principiul apucătorului cu două fălci; con-tainer-pieptene, pentru transportul blocurilor de zidărie cu goluri, compus dintr-un sistem de bare de ofel îndoite (cu două bare pentru opt blocuri, cu trei bare pentru 12 blocuri, etc.), sudate de un fund, de asemenea de bare de ofel,
barele îndoite fiind introduse	m.	Container-apucător.
în golurile blocurilor şi transportul fiind făcut cu cărucioare speciale sau cu macarale.
Din categoria a doua fac parte containerele pentru ciment, constituite din lăzi sau din bidoane metalice, etanşe,
Conteben
263
Continuitate
cu fundul mobil şi cu dispozitive penfru încărcâre-descărcare, şi transportabile cu macarale, cu cărucioare etc.
Din categoria a freia sînt folosite în construcfii containerele pentru mortar (v. fig. IV) şi pentru beton. Acestea au forma de bidoane sau de lăzi metalice, etanşe, transportabile cu un cărucior special sau cu macaraua.
î. Conteben, Farm.:
Tiosemicarbazona p-ace-
IV.
CH=N—NH—CO—NH2
C
HC^ \h II 1 HC CH
Nc'
NH—CO—CH3
Container pentru mortar, aşezai pe căruciorul de transportat.
1) container; 2) cărucior; 3) opritor,
filamino-benzaldehidei, substanfă gălbuie, cristalizată, cu p. t. 230° (descompunere). Are acfiune tuberculostatică puternică, fiind eficientă, în special, în unele forme de tuberculoză extrapul-monară (tuberculoza cutanată, oculară, a mucoaselor, etc.).
Din cauza toxicifăfii ei, tratamentul se face sub control medical riguros. Dozele sînt de 2 mg/kg corp. Se poate asocia cu alte medicamente antituberculoase (v.).
Sin. Tebezon, Tibion, Livazon.
2. Contiguitate: Vecinătate spafială şi temporală.
3 Continent, p!. continente. Geogr.: întindere considerabilă de uscat, la suprafafa globului pămîntesc, cuprinzînd regiuni variate şi mărginită de oceane şi de mări din toate părfile, sau numai din trei părfi. Continentele cari formează suprafafa uscatului sînt: Asia, Europa, Africa, Oceania (Australia), America (de Nord şi de Sud) şi Antarctica, şi ocupă circa 149 000 000 km2 sau 29,2% din această suprafafă, din care peste 100 000 000 km2 se găsesc în emisfera boreală şi numai 49 000 000 km2 în emisfera australă. Există următoarea relafie între continentele şi oceanele cari acoperă suprafafa globului pămîntesc: în timp ce oceanele sînt mai deschise spre sud şi se îngustează spre nord, continentele se lărgesc şi se apropie unele de altele în emisfera boreală, şi se depărtează unele de altele în emisfera australă.
4. Continental, aer	Meteor. V. sub Aer.
5. Continental, soclu	Geol.: Protuberanfă â litosferei, formată în principal din material sialic. Cea mai mare parte din soclul continental, exondat, formează continentul propriu-zis. Restul formează prispa continentală (pînă la adîncimea medie de 200 m) şi povîrnişul continental (între adîncimea de 200 m şi platforma oceanică), cari sínt acoperite de apele mărilor epicontinentale şi oceanice propriu-zise. Sin. Platformă continentală.
6.	Contingenfă, pl. contingenfe. 1. St.: Relafia dintre un fapt Şi un sistem de legi, cînd din sistemul de legi nu rezultă dacă faptul se produce sau nu se produce.
7.	~ statistică. St.: Relafia dintre două proprietăfi ce se exprimă prin mărimi scalare variabile A şi B ale elementelor unei coiecfivîtăfi, care se exprimă prin diferenfă dintre numărul
de elemente cari au simultan valorile scalare Aj şi Bţ,, şi produsul	al numerelor rij şi nk de elemente cari au: pri-
mele, proprietatea Aj lajjn B oarecare, iar ultimele, proprietatea B^ la un A oarecare. Mai sus, simbolurile Aj şi B^ pot reprezenta şî intervale de variafie ale mărimilor cari exprimă proprietăfile variabile, considerate: de exemplu^- poate reprezenta intervalul (mic) Aj ••• Aj + A A, iar Bj, intervalul (mic) Bim”Bj+ AB. Egalitatea = arată independenţa statistică a celor două proprietăfi A şi B, adică existenfa unei contingenfe totale între ele.
Se numeşte pătrat de contingenfă statistică %2 suma pătratelor diferenfelor (n^—n-n^) dintre numerele de elemente ale unei coiecfivităfi cari au simultan valorile Ai şi B^ din două proprietăfi scalare A şi B, şi dintre produsul al numerelor şi rife de elemente cari au: primele, proprietatea Ai şi o valoare oarecare din proprietatea B, iar ultimele, proprietatea Bfc şi o valoare oarecare din proprietatea A — sumă împărfită cu produsul Nnirijs, în care N e numărul total de elemente din colectivitate:
-.2- Ş
Nnink
Se numeşte pătrat mediu de contingenfă statistică cp2 cîtul pătratului de contingenfă statistică %2 prin numărul total N de elemente ale unei colectivitâfi:
<P
i2 = .
N
mn^k
Se numeşte coeficient de contingenfă statistică C rădăcina pătrată din raportul dintre pătratul mediu de contingenfă statistică şi dintre aceiaşi pătrat majorat cu o unitate:
' Vcp2+r
8.	Confingenfa. 2. St.: Caracter aleatoriu.
9.	Continuă, corespondenfă V. Corespondenfă continuă, sub Corespondenţă.
10.	Continuitate. 1. Mat.: Proprietatea unei muIfimi ordonatei de a îndeplini următoarele condifii: Dacă M\ şi M2 sînt două submulfimi nevide ale mulfimii M, astfel încît orice element ai lui M aparfine fie lui M\, fie lui M2, şi astfel încît orice element al lui M\ să preceadă orice element al Iui M2l există un element x al lui M, astfel încît orice element care-l precede pe x să aparfiná Iui M\ şi orice element care urmează după x să aparfină lui M2\ dacă a şi b sînt elemente ale Iui M şi a procede pe b, există un element x al lui M, astfel încît a să-1 preceadă pe x şi x să-l preceadă pe b.
11.	Continuitate. 2. Mat.: Proprietatea unei funcfiuni de a fi
continuă. O funcfiune de n variabile f (*i, x2l • • • , xn) e continuă în „punctul" de coordonate |'i, ^2l	* ‘ * aparfinînd
domeniului în care funcfiunea e definită, dacă, fiind dat un număr pozitiv arbitrar s, există un număr pozitiv ö (care poate depinde atît de 8, cît şi de punctul £1, ?2» • ’'» astfel încît inegalitatea
|f (S1.-1 S„)-f	<s
să fie satisfăcută pentru toate punctele	,xn	pentru	cari
funcfiunea e definită şi cari satisfac inegalităfile
în limbaj geometric, aceste ultime inegalităfi exprimă că punctul x\i * * • 1 xn e în inferiorul unui (hiper-) cub cu centrul în punctul ?i»	‘ ’ ‘ » %n 5’ avînd latura egală cu 2 ö. Funcfiunea f e con-
tinuă pe o mulfime de puncte ale spafiului variabilelor x\r * ■ ,xn, dacă e continuă în fiecare punct al mulfimii. Definifia confinui-tăfii se generalizează la cazul cînd atît variabila independentă, cît şi valoarea funcfiunii, sînt elementele unor mulfimi abstracte pentru cari e definit conceptul de punct-limită; cele două mulfimi aparfin deci unor spafii topologice.
Pentru funcfiunile de o singură variabilă, f(x), continuitatea într-un punct *o ss exprimă prin egalităfile
f (*o ” 0) = f (*0) = U*0 + °)f
Continuitate
264
Continuitatea, sémi ~ funcfiunilor
în cari f(xo±0) reprezintă valori le-limită, la stînga şi la dreaptă, ale funcfiunii f(*) în punctul xo, adică
f (x0±0) = !im f (xQ±h). h~> 0
Dacă o funcfiune continuă f (x) ia valori de semne contrare pentru x = a şi x~b, f(<*)f(£)<0, atunci f(x) se anulează cel pufin pentru o valoare c, cuprinsă între a şi b. De asemenea, o funcfiune continuă f(x) trece prin toate valorile intermediare, adică, dacă există două valori, x — a, x = b, pentru cari f(a) = A, f [b) = B, va exista o valoare C, penfru caref(c) = C, C fiind orice valoare cuprinsă între A şi B.
î. Continuitate. 3. Mat.: O funcfiune (aplicafie sau reprezentare) f (m), definită în spafiul topologic M şi luînd valori în spafiul topologic N, se numeşte continuă în mo dacă, fiind dată o vecinătate WnQ a punctului riQ — t (mo) 6 N, se poate găsi o vecinătate VmQ al lui mo, astfel încît f (m) €TÎ^Wo, îndată ce m £VMo- O funcfiune definită pe o mulfime M se numeşte continuă în M, dacă e continuă în orice punct al lui M.
2.	~ absolută. Mat.: O funcfiune u—t{M), care face să corespundă un număr real u fiecărei submulfimi măsurabile M a unei mulfimi măsurabile D, se numeşte absolut continuă, dacă u tinde spre zero, cînd măsura lui M tinde spre zero. Această proprietate, împreună cu aditivitatea, caracterizează integralele indefinite în sensul lui Lebesgue.
în particular, o funcfiune f (x), definită într-un interval (a, b), e absolut continuă dacă oricărui număr 8 îi corespunde un număr r], astfel încît dacăf^,^) sînt intervale, disjuncte două cîte două, incluse în (a, b), inegalitatea
E <>,. £,) < n
să atragă S |f (^)-f (^)|<£.
Orice funcfiune absolut continuă de x e o integrală nedefinită Lebesgue, şi reciproc.
3« ~ aproximativă. Mat.; Proprietate a unei funcfiuni f(x), definită astfel: Fie f(x) o funcfiune definită pe un segment [a, b\ şi fie *o £[a,bl Dacă există o mulfime măsurabilă E, situată în [a, b] şi avînd punctul xq drept punct de densitate, astfel încît f(x), restrînsă la E, să fie continuă în xq, f(x) e aproximativ continuă în xo.
Dacă f(x), definită pé \_d,b\ e măsurabilă şi finită peste tot, ea e aproximativ continuă în aproape toate punctele segmentului [a, b].
O funcfiune sumabilă e aproximativ continuă în orice punct Lebesgue al ei. Reciproca nu e adevărată.
Pentru funcfiunile măsurabile mărginite, nofiunile de continuitate aproximativă şi de punct Lebesgue coincid.
Din faptul că, într-un punct Xq, o funcfiune f(x) e derivata integralei sale nedefinite, nu rezultă că ea e aproximativ continuă în acest punct.
4.	~ de ordinul p. Mat.: Proprietate a unei funcfionale U (/) definită pe segmentul [a,b], astfel încît U (g) — U(f) tinde spre zero cînd vecinătatea de ordinul p a celor două funcfiuni f(x) şi g (x) tinde spre zero.
5.	egală Mai.: O familie de funcfiuni continue în domeniul lor comun de existentă are proprietatea egalei con-tinuităfi, dacă numărul 8, care intervine în definifia continuităfii într-un punct, poate fi ales astfel, încît să aibă aceeaşi valoare în toate punctele domeniului şi pentru toate funcfiunile familiei.
6.	~a funcfionalelor. Mat.: Proprietate a unei funcfionale U[Â], definită într-un spafiu abstract s, realizată pentru elementul A dacă
(a)	li ™VlAn] = U[A],
72=3 00
cînd şirul elementelor An din spafiul 8 tinde spre A.
Dacă spafiul abstract 8 e distanfabil, continuitatea A se exprimă prin inegalităfile obişnuite: oricărui număr e>0, arbitrar de mic, i se poate asocia un număr T]>0, astfel încît
(b)	I	U[A']-U[A-]\<2,
dacă (A, yl')<r].
Continuitatea se numeşte uniformă cînd din relafia a doua rezultă prima relafie, oricari ar fi A şi A’ într-un anumit cîmp. O funcfională continuă pentru orice element al unui cîmp nu e însă, în mod necesar uniform, continuă în acel cîmp. Dacă însă cîmpul de definifie al funcfionalei U[A~\ e o mulfime compactă şi închisă E,	continuitatea e uniformă.
7.	~ în	medie. Mai..* O funcfională £/[f(i)] e continuă	în
medie dacă	£/[fn(i)] tinde spre U(f), cînd	fn(t) converge	în
medie către	f(i) (v. Convergenfă în medie).
Continuitatea e independentă de funcfiunea argumant, deci continuitatea pentru o valoare a argumentului antrenează continuitatea penfru orice valoare a acestuia.
Mai rezultă că orice funcfională lineară şi continuă e mărginită într-un domeniu mărginit al cîmpului funcfional.
8.	~ parfială. Mat.: Fiind dată o funcfiune f, definită pe o mulfime E care aparfine unui spafiu cu p> 1 dimensiuni, se poate considera continuitatea acesteia pe mulfimea E în raport cu una singură dintre cele p variabile de cari depinde în punctul M(xo, yoi • ■ . )QE,r de exemplu în raport cu variabila x. Aceasta înseamnă continuitatea lui f în punctul xq al părfii din E situate pe dreapta D(y=yo, Z=ZQ, • ■■), ceea ce implică proprietatea că D admite Mq ca punct de acumulară
O funcfiune care e continuă, separat, penfru fiecare dintre variabilele de cari depinde, nu e în mod necesar continuă în Mq] de exemplu funcfiunea
((x, y) = x2X^-y21 cu *2 + y2^0' f (o,o) = o,
care continuă în originea 0 în raport cu x şi cu y, separat, nu e continuă în raport cu ansamblul acestor variabile deoarece, cînd M tinde spre 0 pe dreapta y—kx, avem
k
f (x, kx) = —p, x^Q,
deci obfinem o infinitate de valori în origine.
Se poate concepe şî continuitatea parfială pe E, relativă la un număr k<p de variabile în Mq 6 M.	_
9.	~a, semi~ funcţionalelor. Mat.: O funcfională U [A] e semicontinuă inferior, respectiv superior pentru elementul A dacă, fiind dat e>0 arbitrar, i se poate asocia a astfel, încît inegalitatea (A, A’)<a să antreneze
U[A']>Ü[A]-8, respectiv U [A']<U[A] + s.
O funcfională semicontinuă şî superior şî inferior e continuă în cazul definifiei distanfei (A, A').
Dacă funcfionala U [A], definită pe o mulfime de valori ale lui A, ia o valoare maximă (absolut) sau minimă (absolut), există semicontinuitate superioară, respectiv inferioară, pentru valoarea corespunzătoare a lui A.
Dacă funcfionala U [A] e semicontinuă superior pe mulfimea compactă şi închisă E, ea e mărginită superior pe E, aîin-gînd maximul într-un element AQE. Se obfine un rezultat analog pentru semicontinuifatea inferioară şi minimul lui U [A]
io.	~a, semi~ funcţiunilor. Mat.: O funcfiune f (x), definită pe segmentul [a, b], e semicontinuă inferior, respectiv superior în punctul xo, după cum
lim f (x) = f (xo), respectiv lim f (x) = f (Xq).
X->Xq	X->Xq
Confinuifafe uniformă
265
Continuităţii, teorema ~ curentului electric
Nu se presupune că f (x) e finită în xq sau în [a, b], în particular, f(x) e semicontinuă inferior în orice punct xq pentru care f (xq) =	00	•
O funcfiune continuă e simultan semicontinuă superior şi inferior, şi reciproc.
Dacă f (x) e o funcfiune definită pe [a, b] şi fie xqQ[u, b], pentru ca f (x) să fie semicontinuă inferior în punctul xq e necesar şi suficient ca, penfru orice şir de puncte xn 6 \_a, b], tinzînd spre xq, să avem f(xo)<;lim f(xw). Pentru ca f (x) să fie semi-»->00
continuă inferior în Xq, f (xq) > — oo , e necesar şî suficient ca penfru orice y4<f(xo) să existe un 8>0, astfel încît, dacă |x-—xq|<8 şi xq € [a, b], să avem f(x)>A Penfru ca f (x) să fie semicontinuă inferior în punctul xq 6 [a, b] e necesőr şi suficient ca, pentru orice s>0, să existe un 8>0, astfel încît, dacă |x—Xo|<5, să avem f (x0) — e<f (x).
Dacă f (x) şi g (x) sînt două funcfiuni definite în [a, b] şi semicontinue inferior în punctul xq şi dacă suma f (x)-f g (x) e definită penfru orice x 6 [a, b], ea e semicontinuă inferior în [a, b].
Fiind dat, pe segmentul [a, £] un şir nedescrescător de funcfiuni: fi (x) <; f2 (x) <; — <; fn (x) <; ••• semicontinue inferior
în acelaşi punct xq 6 [a, b], funcfiunea. f (x) = lim fn (x) e semi-
»->oo
confinuă inferior în xq.
Dacă tofi termenii unei serii Yiun(x) sînt nenegativi şi semi-continui inferior în xq, suma acestei serii e şi ea semicontinuă inferior în Xq, indiferent de convergenfa sa.
O funcfiune semicontinuă inferior pe un segment îşi atinge minimul (care poate fi egal cu ±oo). Dacă o funcfiune semicontinuă inferior pe un segment nu ia valoarea —co, ea e mărginită inferior.
Limita unui şir crescător sau descrescător de funcfiuni continue e o funcfiune semicontinuă inferior sau superior.
Dacă o funcfiune f (x), semicontinuă inferior pe [a, b], nu ia valoarea *—oo f există un şir crescător de funcfiuni continue, fl(x)<f2(x)0,<f»(x)<-, astfel încît lim f„(x) = f(x).
»->00
Fie funcfiunile u (x) şi v (x), date pe [a, b], unde u (x) e semicontinuă superior, iar v(x) e semicontinuă inferior şi ^(x)-^'y(x). Dacă u(x) nu ia valoarea + oo, iar^(x) nu ia valoarea — oo, există o funcfiune continuă f (x), astfel ca u (x) f (x) v (x).
î. ~ uniformă. Mai.: O funcfiune f (Ai) e uniform continuă pe o mulfime E, dacă pentru orice punct Mq 6 E există un număr 5 = 8(8), independent de Mq, astfel încît pentru orice punct M 6 E, penfru care \M — Afo|<8, să avem |f(Af)~-‘-«f Aio)l <e» 8>0 fiind dat.
2.	Confinuifafe. 4. Rez. mat.: Particularitatea unui element de construcfie, respectiv a unei porfiuni dintr-un element de construcfie, de a transmite deformafiile şi solicitările sale elementelor, respectiv porfiunilor, vecine, dincolo de punctele de reazem intermediare, astfel încît tangenta pe reazem la axa elastică deformată să fie aceeaşi în cele două deschideri vecine.
s. condifii de Rez. mat.: Condifii cari caracterizează analitic proprietatea de continuitate a unui mediu continuu (v. Continuitate).
Ecuafiile de continuitate a mediilor elastice, cari se numesc Şi ecuafiile de compatibilitate ale sistemului de ecuafii al lui Cauchy, cari leagă componentele tensorului deformafie specifică de componentele vectorului deplasare, sînt cunoscute şî sub numele de condifiile lui de St. Venant.
Ele sînt şase (dintre cari numai trei relafii sînt independente) Şi leagă între ele componentele tensorului deformafie specifică. (V. şi sub Elasticitate.)
Condifiile de continuitate pot caracteriza şi proprietatea de deformare în ansamblu a unei construcfii formate din mai multe elemente; dé exemplu continuitatea deformafiei unei grinzi continue pe reazeme, continuitatea deformafiei unui coif de cadru, etc. Ele pot privi continuitatea unui fluid în cursul mişcării sale. V. Ecuafiile de continuitate ale lui Euler.
4.	Continuitate de recoltare. Silv.: Recoltarea neîntreruptă de produse lemnoase exploatabile dintr-o pădure. Continuitatea e strictă, cînd recoltele anuale sînt egale în volum. Dacă acestea sînt variabile de la an la an, continuitatea e relativă.
5.	Continuitate de sedimentare. Geo/.; Raportul dintre două formafiuni geologice de vîrstă diferită, care presupune că sedi-mentafia nu a fost întreruptă deloc în timpul depunerii lor.
întreruperea sedimentării poate fi urmarea unei exoncfări cu eroziune subaeriană a depozitelor sau rezultatul aefiunii curenfilor submarini cari dau direct o eroziune subacvatică.
Două formafiuni depuse în continuitate de sedimentare trec gradat una în alta, chiar dacă sînt mult diferite din punct de vedere litologic. în astfel de cazuri, limita stratigrafică între ele e destul de greu de stabilit, deoarece şî confinutui faunistic indicator, dacă se schimbă, se schimbă treptat. Sin. Continuitate stratigrafică.
e. Continuitate, ecuafia de ~ a fluidelor. Hidr.; Ecuafia sub care se exprimă legea de conservare a masei mediilor continue fluide în mişcare. Sub formă diferenfială, pentru curgeri nepermanente şi pentru fluide compresibile, ecuafia de continuitate se exprimă prin:
o)(e«J _	ö(ţ?uz) _
öt ^	őy őz ^
sau
, .. “ ^
-r- + Q div #= 0,
di
unde q e densitatea fluidului, u (de componente ux, uy şi e vitesa, t e timpul, x, y şi z sînt coordonatele unui punct din • masa fluidului. Pentru curgeri permanente şi pentru fluide incom-
presibile	ecuafia	se	reduce la forma:
Ö»*	9«,
—* _i—z + —f=0
0x Q)y dz
div u = Q.
Ecuafia de continuitate, scrisă pentru un tub de curent, e:
de , o /8Q ,	_	n
dt w \ q)s c)£ /
unde q e densitatea fluidului, w e secfiunea transversală prin tubul de curent, Q e debitul, t e timpul şi s e lungimea tubului.
Dacă mişcarea e permanentă şi fluidul e incompresibit,
ecuafia se reduce la forma ^5=0 sau Q = const. în lungul
Q)S
tubului de curent.
7.	Continuităţii, teorema ~ curentului elecfric. F/z., Elt.: în regim stafionar, curentul electric de conducfie total care străbate o suprafafă închisă £ e nul:
—	J d A = 0.
2
în această relafie, / e vectorul densitate de curent de conducfie care, în conformitate cu această teoremă, e solenoidal (adică div /=0, forma locală a teoremei). Teorema continui-
Continuum
266
Confor de apă
tăfii e o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice pentru cazul regimului stafionar. Din această teoremă rezultă, în cazul refelelor electrice filiforme, prima teoremă a lui Kirchhoff (v.).
1.	Continuum, pl, continuumuri: Mulfime închisă şi conexă.
2.	Contor, pl. contoare. 1. F/z., Tehn.: Instrument sau aparat de măsură care numără elementele unei mulfimi de obiecte sau de evenimente (particule, piese fabricate, rotafii complete, etc.), care însumează valorile succesive ale unui şir de mărimi, sau care integrează într-un interval dat o mărime funcfiune de timp.
3.	~ armonic. F/z.: Aparat care efectuează în mod automat însumarea termenilor unei serii Fourier echivalente cu o funcfiune periodică oarecare, pentru fiecare valoare a timpului. Operafia pe care o efectuează contorul armonic e inversă celei pe care o execută un analizor armonic, cu ajutorul căruia se determină coeficienţii unei serii Fourier.
Contoarele armonice sînt variate ca principiu de funcfionare. Exemplu:
Contorul armonic Kelvin, numit „tide predictor", se foloseşte penfru a indica anticipat diagrama nivelului mării (supusă mareelor) în fiecare moment, pe durata de un an, pentru un anumit port maritim. Funcfionarea contorului e precedată de o înregistrare la fiecare oră a nivelului mării, pe durata de cincisprezece zile. Cu aceste date se trasează curba nivelului în funcfiune de timp, iar cu ajutorul unui analizor armonic se determină frecvenfă, amplitudinea şi defazajul pentru fiecare armonică componentă.
Contorul Kelvin e constituit dintr-un număr de scripefi egal cu cel al armonicelor, fiecare scripete avînd furca solidară cu o tijă care frece printr-un ghidaj vertical şi e acfionată de o manivelă. Un fir (practic inextensibil) e fixat la un capăt, frece apoi succesiv peste fiecare scripete, şi e legat la celălalt capăt de un stilou, care se deplasează pe verticală pe banda unui cilindru cu axă verticală şi cu turafie uniformă şi redusă (v. fig.)
Confor armonic.
/) cilindru înregistrator; 2) diagramă; 3) stilou; 4) tijă; 5) ghidaj; 6) scripete; 7) fir; 8) manivelă; 9) bielă; 10) reazem.
Fiecare manivelă e reglată astfel, încît să corespundă la cîte o armonică găsită anterior, atît ca amplitudine, cît şi ca fază; un sistem de angrenaje dă frecvenfă armonicei. în serviciu, fiecare scripete oscilează după funcţiunea armonică respectivă, iar firul dă însumarea armonicelor la stilou, adică suma seriei
Fourier penfru fiecare valoare a timpului. Aparatul funcfionează timp de nouă ore şi redă, pentru postul respectiv, diagrama nivelului mării în funcfiune de timp, pentru un an întreg.
4.	~ Cerenkov. Fiz.: Confor de particule a cărui funcfionare se bazează pe folosirea radiafiei Gerenkov (v. Cerenkov, efectul ~), care apare în anumite substanfe la trecerea prin ele a unei particule încărcate care are o vitesă cuprinsă între vitesele luminii în vid şi vitesa ei în subsfanfa considerată. Contorul permite separarea particulelor de energie ma-
/
Contor Cerenkov cu focalizare.
Í) direcfia de deplasare a particule* (prin radiator); 2) radiator; 3) lentilă; 4) diafragmă; 5) multiplicator fofo-electronic (linia întrerupta^ indică mersul razei).
re,de fondul particulelor de energie mică. Radiafia Cerenkov e înregistrată cu ajutorul unui amplificator fofoelecfronic. Impulsul de la fotomulfipiicator se aplică unui amplificator şi dispozitivului de înregistrare.
După natura consfrucfiei, contoare le se împart în contoare cu focalizare şi contoare fără focalizare. Ultimele sînt folosite pentru separarea particulelor cu energie mare, de cele cu energie mică. Penfru măsurarea energiei înseşi a particulei e nevoie de contoare cu focalizare (v. fig.).
5.	~ de apă. Tehn., Inst. san.: Contor penfru măsurarea, integrarea şi înregistrarea cantităfii de apă scurse printr-o conductă într-un interval de timp determinat, în cursul exploatării ei. Contoarele de apă se folosesc atît penfru măsurarea cantităţii de apă utilizate de un consumator (gospodărie, insti-tufie, întreprindere industrială) într-un interval de timp (de ex. o lună), în vederea stabilirii costului apei, cum şi penfru verificarea bunei funcţionări a diferitelor părfi componente ale unei alimentări cu apă şi, în special, a refeiei de distribufie, prin măsurarea debitelor în diferite puncte şi identificarea locurilor cu defecte, în cari se produc pierderi de apă. Contoarele de apă se instalează, fie în cămine speciale (puncte apometrice), fie în interiorul construcfii lor de locuit sau industriale, sau cari adăpostesc diferite instalafii şi utilaje hidrotehnice (stafiuni depompare, stafiuni de filtrare, rezervoare, etc.), pentru a fi uşor accesibile. —
Caracteristicile principale ale contoarelor de apă sînt următoarele: cîmpul de aplicaţie, care la contoarele mici (cu diametrul pînă la 40 mm), cu turbină sau volumetrice, e diferit de cel al contoarelor mari (cu diametrul peste 40 mm), cu turbină, cu morişcă sau combinate; debitul nominal sau convenţional, care reprezintă debitul orar căruia îi corespunde o cădere de presiune în corpul contorului de 10 m col. apă; debitul minim de exactitate, adică debitul minim (în l/h) de la care contorul începe să înregistreze întreaga cantitate de apă care îl traversează; cîmpul de măsură, respectiv cîmpul cuprins între debitul minim de exactitate şi debitul nominal (în acest cîmp trebuie să fie cuprinse toate măsurările de debite furnisate de o conductă în exploatare pe care s-a intercalat contorul; cîmpul de măsură al contoarelor de apă se indică în grafice întocmite de fabricile respective); căderea de presiune din corpul contorului, maxima pentru debitul nominal şi minimă pentru debitul minim de exactitate (fabricile de contoare întocmesc diagrame din cari rezultă această cădere de presiune pentru fiecare tip de contor). —
Alegerea unui confor se face luînd în considerafie în special cîmpul de măsură, solicitarea maximă şi căderea de presiune. Se stabileşte debitul orar maxim care trebuie furnisat de conducta în exploatare şi se urmăreşte ca acesta să fie cuprins în cîmpul de măsură al contorului. Se stabileşte apoi consumul maxim în perioada de funcfionare zilnică a conductei (8, 10 sau 24 de ore) şi se urmăreşte ca acesta să fie cuprins în domeniul de solicitare maximă admisibilă a contorului. Pe baza acestor debite şi a cîmpului de măsură se face alegerea pre-
Confor de apă
267
Contor de apă
liminară a contorului, urmînd apoi verificarea şî la căderea de presiune admisă în corpul lui, care rezultă din presiunea necesară pentru buna funcfionare a instaiafiei de distribufie a apei.—
După felul în care sînt montate organele înregistratoare, contoarele de apă se împart cum urmează: contoare înecate (cu cadranul înecat) şi contoare uscate (cu cadranul uscat). Contoarele de apă înecate au cadranul pentru citirea înregistrărilor în contact cu apa, iar cele uscate au cadranul montat într-o casetă separată de corpul contorului. Pentru apă rece sînt preferate contoarele cu cadran înecat, deoarece contoarele cu cadran uscat sînt mai sensibile, reclamă cheltuieli de întreţinere mai mari şi prezintă pierderi de apă prin presgârniturile axului turbinei care traversează peretele despărfitor dintre caseta uscată şi corpul contorului. Pentru apă caldă sînt preferate contoarele cu cadran uscat, cu toate inconvenientele arătate mai sus, contoarele cu cadran înecat dînd greutăţi la citirea înregistrărilor, din cauza picăturilor de apă provenite din condensarea vaporilor pe partea interioară a geamului care protejează cadranul contorului. —
După felul organelor de măsură, contoarele de apă se clasifică în: contoare volumetrice şi contoare de vitesa.
Contoarele de apă, de vitesă măsoară cantitatea de apă care le traversează în funcfiune de vitesa apei, folosind relafia de proporfionalitate care există între debit şi vitesă, pentru un anumit diametru de conductă. Se deosebesc următoarele tipuri: contoare cu turbină, contoare cu morişcă, contoare combinate.
Contoarele cu turbină^au aparatul dé măsură constituit dintr-o turbină cu axul perpendicular pe direcfia de trecere a apei prin conductă (cu admisiune tangenfială).
Apa loveşte palele turbinei, a cărei turafie creşte cu vitesa apei, respectiv cu debitul de apă care străbate contorul.
Rotafia turbinei se transmite aparatului înregistrator prin intermediul unui tren de ro-tife de angrenaj (v. fig. /). Apa care loveşte palele turbinei poate fi o vînă unică sau divizată în mai multe vine tangenfiale, la circumferenfa externă a	7	s
turbinei; în acest fel se echilibrează axul turbinei, iar uzura atît a axului cît şi a palierelor e mai mică (v. fig. II).
Contoarele de apă cu morişcă au aparatul de măsură constituit dintr-o morişcă cu axul paralel cu direcfia de trecere a apei Prin contor (turbină cu admisiune axială) şi e echipată cu pale elicoidale.
Lovind palele, apa imprimă rotorului o mişcare de rotafie care se transmite aparatului înregistrator prin intermediul unui angrenaj cu şurub fără fine. In amonte de morişcă e montat un dispozitiv cu aripioare radiale (numit
I. Contor de apă, de vitesa, cu turbină, cu vînă unică şi cu cadranul înecat (secţiune longitudinală).
Í) corpul contorului; 2) palele turbinei; 3) axul turbinei; 4) locaşul trenului de rotiţe de angrenaj; 5) locaşul cadranului; 6) capac.
redresor), care împarte curentul de apă ce traversează contorul în mai multe vine paralele (v. fig. III). Sin. Contor Woltmann.
Contoarele de apă combinate consistă din două contoare de vitesă montate în general în paralel, dintre cari unul e un contor cu turbină, iar celălalt, un confor cu morişcă (v. fig. IV). Contoarele combinate se folosesc la măsurarea cantităfilor de apă scurse cu debite foarte variate în unitatea de timp (oră, zi). Cînd debitul de apă e mare, o valvă de comutare cu clapă se deschide şi măsurarea lui se face cu ajutorulcontorului cu morişcă.
Dacă debitul de apă se reduce foarte mult, valva de comutare se închide, iar apa e constrînsă să treacă prin conducta de ocolire, pe care e montat contorul cu turbină, care măsoară acest debit redus. Contoarele combinate pot fi echipate cu două mecanisme de înregistrare (fiecare contor cu propriul mecanism de înregistrare) sau cu mecanism de înregistrare unic, ca în fig. IV.
III. Contor de apă, de vitesă, cu morişcă (secţiune longitudinală).
/) corpul contorului; 2) morişcă cu pale elicoidale; 3) mecanism roată elicoidală-şurub fără fine; 4) redresor; 5) locaşul trenului de rotiţe de angrenaj; 6) cadran;
7) capac.
îl. Confor de apă, de vifesă, cu turbină, cu mai multe vine şi cu cadran înecat (secţiune longitudinală).
1) corpul contorului; 2) palele turbinei; 3) axul turbinei; 4) sită pentru reţinerea impurităţilor; 5) fren de rotiţe de angrenaj; 6) cadran; 7) capac.
IV. Contor combinat cu aparatul de înregistrare unic. a) secţiune longitudinală; fa) schema de funcţionare a unui contor combinat; Í) corpul contorului; 2) valvă de comutare cu clapă; 3) morişcă cu pale elicoidale; 4) turbină cu ax vertical; 5) mecanism de înregistrare.
Contoarele de apă, volumetrice măsoară direct debitele de apă cari le traversează, prin umplerea şi golirea succesivă a unuia sau	0
a mai multor compartimente de capacitate determinată. După fiecare fază de umplere şi golire, ele acţionează un organ mobil, legat la dispozitivul de înregistrare. Organul mobil poate fi u/i piston (contor cu piston), ori undiscosci-lant sau rotativ (confor cu disc oscilant, respectiv contor cu disc rotativ) (v. fig. V).
Contoarele de apă volumetrice nu se folosesc în mod curent
V. Contor volumetric cu disc rotativ şi cu cadran înecat (secţiune longitudinală).
Í) corpul contorului; 2) sită penfru reţinerea impurităţilor; 3) disc rotativ; 4) locaşul trenului de rotiţe de angrenaj; 5) cadran; 6) capac.
pentru măsurarea consumului de apa pentru nevoi casnice sau în industrie. Din cauza marii lor precizii în efectuarea măsurărilor,
Confor de căldură
268
Confor de pană
ele se folosesc în special în laboratoarele de cercetări hidrotehnice şi numai pentru debite mici.
î. ~ de căldură. Ms., Inst. conf.; Contor pentru cantităfi le de căldură distribuite consumatorilor racordafi Ia o refea termică.
La refelele de distribufie cu abur, cantitatea de căldură furni-sată se măsoară cu contoare de apă montate pe conducta de condensat.
La refelele de distribufie cu apă caldă, cantitatea de căldură consumată se determină prin produsul dintre cantitatea de apă caldă care circulă prin instalafia consumatoare şi căderea de temperatură produsă în aceasta, şi care e funcfiune de variafia în timp a consumului de căldură. Ea rezultă din integrarea produsului amintit în funcfiune de timp, după relafia:
Q=cyV2 V(tt-t2)dT,
Jti
în care Q (kcal/h) e cantitatea de căldură distribuită în timpul t = t2—ti, c (kcal/kg-grd) e căldura specifică a apei, y (kg/m3) e greutatea specifică a apei, V (m3) e cantitatea de apă care trece în timpul t, iar t\ şi i2 (°C) sînt temperatura apei în conducta de ducere a instaiafiei, respectiv în cea de întoarcere.
Contorul de căldură, care poate fi mecanic sau electric, trebuie să cuprindă un debitmetru, un termometru diferenţial, un mecanism de multiplicare şi integrare, şi un mecanism de înregistrare. Ambele tipuri sînt echipate cu un debitmetru montat pe conducta de întoarcere, pe al cărui ax e montat dispozitivul de integrare. La contorul mecanic de căldură, diferenfa de temperatură e sezisată cu ajutorul a două tuburi metalice prin cari circulă apa din conducta de ducere şi de întoarcere şi cari astfel se dilată diferit. Contorul electric de căldură foloseşte o baterie diferenfială de termocupluri. — Pe lîngă mecanismul de totalizare a consumului de căldură, ambele tipuri de contoare sînt echipate şi cu un cadran cu ac indicator, pentru debitul de căldură consumat.
2.	~ de convorbiri telefonice. Te/c.: Aparat electromecanic, format în esenfă dintr-un electromagnet şi un mecanism de ceasornic cu declic şi înregistrator numeric, folosit în refelele telefonice, pe linia unui abonat, pentru a înregistra numărul de convorbiri efectuate de acesta. La fiecare convorbire, înfăşurarea electromagnefului e parcursă de un curent electric, declicul liberează mecanismul de ceasornic — şi acesta din urmă înregistrează un număr în plus.
3.	~ de curse. Mş.: Contor pentru înregistrarea numărului de curse efectuate într-un interval de timp de un element de maşină cu mişcare alternativă (de cele mai multe ori, pistonul unei maşini de lucru). E constituit în principal dintr-un mecanism organic şi din-tr-un mecanism înregistrator, montate într-o carcasă (v. fig.).
Primul mecanism e constituit dintr-un cuplu roată de clichet-clichet de antrenare (articulat cu o manetă legată de organul în mişcare alternativă) şi un clichet de zăvo-rîre. Mecanismul înregistrator e constituit dintr-un tren de rofi dinfate cu cîte zece dinfi, dispuse astfel încît o rotafie completă a unei rofi să antreneze roata următoare cu 1/10 rotafie (corespunzînd pasului dinfării); cu aceste rofi sînt solidare şi dispuse coaxial discuri cu cifre, penfru citirea numărului de curse înregistrat. în carcasă sînt practicate găuri penfru citirea
cifrelor de pe discurile cu cifre. Contorul de curse e folosit, de exemplu, în încercările de maşini de forfă.
4.	~ de frig. Ind. alim.: Aparat de măsură şi de control penfru determinarea capacităfii frigorifice a unei instalafii. Contorul măsoară cantitatea de fluid frigorigen care frece prin instalafie în timp de o oră. Tipuri de contoare: tubul Venturi, contorul Linde, Glăssel, etc.
5.	~ de gaz. Tehn.: Instrument integrator pentru măsurarea, integrarea şi înregistrarea cantităfii de gaz care trece prinfr-o conductă într-un interval de timp deierminai, în cursul exploatării ei. — După principiul de funcfionare, contoarele de gaz se clasifică în contoare volumetrice şi contoare diferenfiale.
Contoarele de gaz volumetrice măsoară direct cantitatea da gaz care le străbate, prin umplerea şi golirea succesivă a unuia sau a mai multor recipiente sau ccpipar-fimente de capacitate determinată. După fiecare fază de un%)lere şi golire, acestea acfionează un organ mobil, legat la dispozitivul de înregistrare. Organul mobil poate fi constituit dintr-un rotor cu camere, din două burdufuri (cari se umplu succesiv), din două pistoane rotative, etc. —
După felul în care sînt montate organele mobile, se deosebesc contoare umede şi contoare uscate.
Contorul umed, de gaz, e constituit dintr-un rofor cu camere (v. fig. /), cufundat într-un recipient cu apă. Gazul intră în camere pe la partea lor inferioară. Prin umplerea succesivă a acestora se obfine mişcarea de rotafie, care e transmisă la un
II. Conior uscat, de gaz (schemă).
Í şi Í') carcasă (corpul fix al contorului); 2 şi 2') corpuri rotitoare; 3) intrarea gazului; 4) ieşirea gazuiui.
Confor de curse, a) vedere; b) schema mecanismului organic; Í) placa de bază a carcasei; 2) capacul carcasei, cu ferestre de citire; 3) disc c/frat, coaxial cu rofi ie dinfate; 4) roata dinfată a clichefului; 5) clichet de acfionare; 6) clichet de zăvorîre; 7) şl 7') maneta de acfionare, în pozifiile ei extreme.
I.	Confor umed, de gaz (schemă).
Í) carcasă; 2) rofor cu camere; 3) sensul de rotafie al rotorului; 4) intrarea gazului în confor; 5) Ieşirea gazului;
A, B, C şl D) camerele contorului; a, b, c şi d şi a', b', c' şi d') intrarea, respectiv ieşirea din camerele contorului.
mecanism de înregistrare pentru cantitatea de gaz. Acest con" tor poate fi folosit pentru cantităfi mici de gaz fabricat, distribuit cu presiune mică (sub 100 mm col. apă).
Conturul uscat, de gaz, poate avea organul de măsură constituit din două burdufuri sau din două camere rotative (v. fig. II). în primul caz, mişcarea obfinută prin umplerea alternată cu gaz a burdufurilor e transmisă unui dispozitiv înregistrator; acest contor poate fi folosit pentru un debit maxim de 1,5 m3/h. în al doilea caz, gazul provoacă rotirea camelor (în sensuri contrare) şi fiecărei rotiri îi corespunde o anumită cantitate de gaz, care e înregistrată.
Contoarele de gaz diferenţiale nu măsoară direct cantitatea de gaz care trece prin conductă, ci numai elemente cu cari se calculează această cantitate; ele sînt de fapt debifmetre de gaz. V. Debitmetru, şi Debit, măsurare de
6.	~ de pană. Telc.: Aparat care înregistrează şi semnalizează automat timpul de întrerupere a funcfionării emifătoarelor de radiodifuziune şi de radiotelefonié.
Cele mai simple tipuri de contoare de pană înregistrează numai timpul de întrerupere a undei purtătoare. în principiu, acest tip de contor e un amplificator de înaltă frecvenfă, acordat pe frecvenfă purtătoare ă emifătorului pe care-l controlează. în
Confor de parficuie
269
Contor de parficuie
circuitul său anodic e montat un releu care, la disparifia purtătoarei, acfionează şi pune în funcfiune un înregistrator de timp. La aparifia purtătoarei, releul revine în pozifia sa inifială şi întrerupe funcfionarea înregistratorului. Contoarele de pană mai complexe înregistrează şi timpul de întrerupere a funcfionării etajelor de joasă frecvenfă. Schema de principiu a unui astfel
Schema de principiu a unui contor de pană. /) de la linia de modulafie; 2) de la receptor.
de contor e reprezentată în figură. Tuburile Tj şi T2 sînt puse într-un montaj de circuit basculant monostabil. în stare normală de funcfionare a emifătorului, tubul T2 e în funcfiune, iar tubul Ti e blocat. în această situaţie, curentul catodic al tubului T2 acfionează releul R, menţinîndu-l atras. Transformatorul de joasă frecvenţă TrA e conectat la linia de modulaţie, iar transformatorul Jr2f la ieşirea unui receptor acordai pe frecvenţa emifătorului pe care-l controlează. în prazenfa unui semnal pe linia de modulafie se va obfine, ia bornele rezisfenfei R\, o tensiune redresată AU}. Dacă emifătorul funcfionează în condifii normale, la bornele rezistenfei R2 se va obfine o tensiune redresată AU2, mai mare în valoare absolută decît A^i. Jinînd seamă de conectarea redresoarelor Di şi D2, se observă că tensiunea — negativă — a grilei tubului Ti fafă de catod va fi mai mare decît tensiunea de blocare a tubului. Deci tubul va rămîne blocat, în caz de nefuncfionare a emifătorului, cînd pe linia de modulafie există semnal, adică în caz. de pană, tensiunea grilei tubului Ti fafă de catod va fi mai mică decît tensiunea ds blocare a tubului, iar montajul va intra în regim de multivibrator şi va oscila cu o frecvenfă care depinde de elementele montajului. La fiecare întrerupere a curentului prin tubul T2, releul R va acfiona un confor, care va înregistra fiecare oscilafie. La revenirea emifătorului în starea lui normală de funcfionare, montajul va ieşi din regimul de multivibrator şi va înceta să mai oscileze. Acest montaj are în plus o semnalizare acustică, care avertisează personalul de serviciu că s-a produs o defec-fiune în aparataj.
î. ~ de parficuie. Fiz.: Aparat de numărare a particulelor unei radiafii. E bazat pe amplificarea unor slabe procese de ionizare produse de aceste particule (a sau |3).
; Se folosesc în special contoare formate dintr-un condensator cilindric în care electrodul central, care serveşte în general ca anod, e un fir subfire cu diametrul de cîteva sutimi de milimetru, iar catodul e un cilindru metalic egal, avînd raza interioară de aproximativ 1 cm. Condensatorul e închis într-o incintă care Poate fi umplută #cu diferite gaze, în general la presiune joasă. O diferenfă de potenfial V, aplicată între armaturi, stabileşte intre fir şi cilindru un cîmp electric E, care depinde de distanfa r la axa contorului, şi are intensitatea
a
unde a şi b sînt raza firului, respectiv a cilindrului.
Particulele rapide cari păirund în confor ionizează gazul. Electronii formafi sînt acceleraţi de cîmpul intens din apropierea firului. Pentru o anumită valoare a acestui cîmp, deci a dife-renfei de potenfial V, ei capătă o energie cinetică suficientă pentru a produce prin şoc o ionizare suplementară, mărind astfel impulsia de sarcină culeasă de electrozi. Aceasta face ca funcfionarea contorului să depindă de diferenfa de potenfial aplicată. în figură e dat graficul care reprezintă amplitudinea impulsiei în funcfiune de tensiunea V (v. fig. /). In grafic sînt separate intervalele de tensiune în cari contorul se comportă în mod diferit, în cazul unei diferenfe de potenfial mici, 0<V<.Vi, electrodul culege doar o parte din ionii formafi prin trecerea particulei încărcate, rapide. La un anumit potenfial V\, tofi ionii primari sînt culeşi şi impulsia atinge o valoare maximă, de saturafie, care rămîne constanfă la o creştere a tensiunii pînă la V2. Pentru /. Variafia amplitudinii impulsului
V	V2# Contorul funcfionează ca O în funcfiune de tensiunea Fia un cameră de ionizare. La o creştere contor de particule a şi |3. a tensiunii peste V2, electronii accelerafi, cari se deplasează spre firul pozitiv, înmagazinează în ultima parte a drumului, de cîmp mai intens, o energie suficientă, astfel încît ionizează la rîndul lor gazul. Se poate vorbi de un coeficient de amplificare, care reprezintă numărul total de electroni formafi prin trecerea unei particule ionizante. în intervalul V2"'Vs, coeficientul de amplificare nu depinde de numărul de ioni primari, — şi contorul se numeşte contor proporţional. El face posibilă deosebirea particulelor a de particulele (3. între V3 şi V4, coeficientul de amplificare nu mai e independent de ionizafia primară. Pentru V4<V<V5, el creşte mult. Ionizafia primară declanşează prin acfiunea ei o avalanşă, fără să se poată preciza mărimea ionizării primare; deci nu se mai pot deosebi particulele a de particulele |3. Dacă cel pufin un electron din avalanşă nu e capabil să provoace o avalanşă, descărcarea se întrerupe. Avalanşe noi, de scurtă durată, apar numai provocate de csuze externe; deci contorul poate fi folosit la numărarea particulelor cari îl străbat. Contorul Geiger-Müller funcfionează în acest regim (V4KV<^5), numit regim de discontinuitate ăl coronei. Dacă V>Vs, o serie de coincidenfe fac ca fiecărei avalanşe să-i urmeze altă avalanşă, descărcarea devine autonomă sau autoîntrefinută — şi rezultă un curent constant independent de ionii captafi. Se produce descărcarea în corona propriu-zisă.
Contorul proporţional: Potenfialul V2, valoarea limită inferioară de proporfionalitate, e definit prin faptul că produsul dintre intensitatea cîmpului electric Ia suprafafa firului anodic şi dintre drumul liber mijlociu al electronului e egal cu energia de ionizare a gazului. La o mărire a potenfialului peste V2 se produce ionizafia şi la o depărtare mai mare de fir, astfel încît electronii secundari pot crea la rîndul lor electroni terfiari, etc. Factorul de amplificare depinde de natura gazului, de dimensiunile contorului şi de tensiune. Intensitatea mare a cîmpului fiind concentrată într-o regiune mică din jurul firului, practic tofi electronii primari străbat întreaga zonă de amplificare şi formează avalanşe de egală mărime. într-un contor obişnuit, cu a-0,1 mm, b — 1 cm, K=1000 V, umplut cu argon la presiunea de 100 torr, un electron are nevoie de un timp de ordinul a 10~7 s pentru a străbate zona de amplificare. Avalanşa antrenată de el se formează într-un timp scurt, de 10-11 s. Durata impulsiei totale e determinată de timpul de deplasare a ionilor pozitivi cu mobilitate mică, între anod şi catod, şi e de aproximativ 10-4— 10~3s. Avantajul contorului proporţional e că nu prezintă timpi morfi.
Contor de particule
270
Contor de particule
O mare importanfa practică are forma caracteristicii contorului, adică dependenfa de tensiunea aplicată, a numărului de impulsii cari se înregistrează în unitatea de timp. Dacă pătrunde un fascicul de particule a de aceeaşi energie, se atinge un palier (v. fig. II, curba continuă). Aceasta arată că toate particulele
//. Caracteristica unui contor de particule, a) pentru particule a; b) penfru particule |3.
incidente sînt înregistrate. Dacă pătrund particule a de energii diferite, curba creşte mult mai încet (v. fig. II, curba întreruptă). Factorul de amplificare M depinde de tensiune. O parte din energia imprimată ionilor, prin ciocniri, de electronii acce-lerafi mai puternic, cu diferenfe de potenfial mari, se transformă în fotoni cari cad pe catod şi smulg fotoelecfroni. Un gaz poliatomic, de exemplu metanul, introdus în contor, micşorează factorul de amplificare la o tensiune dată. Moleculele poliatomice absorb mult radiafiile ultraviolete. Fotonii cari apar în cursul avalanşei sînt absorbifi înainte de a ajunge la catod. Moleculele cu multe grade de libertate transformă o parte din energia fotonilor absorbifi în energie de vibrafie. Ele emit Ia rîndul lor fotoni a căror energie e mai mică şi deci nu mai pot produce efectul fotoelectric.
Contorul Geiger-Müller: Tensiunea înaltă aplicată face ca avalanşa să depăşească domeniul de proporfionalitate. Numărul tot mai mare de fotoni cari apar creează noi centre de descărcare, prin efect fotoelectric, astfel încît, la o tensiune destul de înaltă, descărcarea se produce în întregul spafiu. Se cunosc azi două tipuri de contoare Geiger-Müller: fără autoextincfie şi cu autoextincfie.
în contoarele fără autoextincfie, ionii produşi prin ionizare, fie de electronii primari, fie de fotoelecfroni, formează o sarcină spafială pozitivă, al cărei cîmp slăbeşte cîmpul existent. Avalanşele următoare nu mai ating intensităfile primelor şi descărcarea încetează. în timp ce electronii ajung foarte repede la anod, ionii pozitivi se deplasează încet spre catod, într-un timp de aproximativ 10~4 s. Ei liberează aici electroni secundari, cari pof declanşa o altă descărcare, deoarece intensitatea cîmpului, în urma îndepărtării sarcinii spafiale, a revenit la valoarea inifială. Cum buna funcfionare a contorului depinde de stingerea bruscă a avalanşei (pentru a preciza momentul intrării unei particule străine), deci de eliminarea posibiIităfilor de a se prelungi avalanşa prin ionizafia suplementară produsă dé ionii pozitivi, se intercalează în circuit, în serie cu firul, o rezistenfă mare R, de ordinul a 108-*109Q. Căderea de tensiune din lungul acestei rezistenfe, în timpul impulsiei, micşorează tensiunea dintre fir şi cilindru, deci mobilitatea ionilor pozitivi — şi împiedică dezvoltarea, în continuare, a descărcării, în prezenfa rezistenfei de extincfie R, tensiunea punctelor cu sarcină spafială scade după legea e~llRc. Produsul KC e timpul în care această tensiune scade de e ori, şi e o constantă a contorului, de care depinde puterea lui de rezolufie. O altă metodă utilizată pentru îndepărtarea cît mai rapidă a sarcinii pozitive e schimbarea, la fiecare descărcare, a polarităfii armaturilor. Sarcina pozitivă, mai apropiată de anod, ajunge mai repede la el decît la catod.
în contoarele cu autoextincfie, umplute cu un amestec de gaze poliatomice (de ex. cu argon şi alcool), fotonii produşi
\
în avalanşa primară sînt în mare parte absorbifi de gazele poliatomice, ionizîndu-le. Firul se înconjură cu ioni pozitivi cari slăbesc intensitatea cîmpului, astfel încît fotoelectronii nu pot produce o nouă ionizare. în timpul deplasării ionilor pozitivi spre catod se produce un transfer de sarcină de la ionii de argon la moleculele de alcool, astfel încît, în loc să ajungă la catod un nor de ioni de argon, ajung ioni de alcool. Aceştia nu pot să libereze noi electroni din catod — şi descărcarea se întrerupe. Ionii de argon suportă, în drumul spre catod, la presiune normală, 105 şocuri. Dacă energia de ionizare a alcoolului e mai mică decît a argonului, alcoolul se ionizează. Ionii se îndreaptă spre catod, de unde liberează electronii cari îi neutralizează. Cum, în general, energia de extracfie din catod e mai mică decît energia de ionizare a vaporilor, moleculele formate rămîn într-o stare de excitafie. Cu cît molecula de vapori e mai complexă, cu atît e mai mare probabilitatea ca moleculele formate să se disocieze înainte de a pierde energia suplementară, prin emisiune de lumină sau în alt mod. O extincfie e posibilă chiar cînd se produce această disociafie. Pentru aceasta se impune condifia ca E: < 2 Vp, unde Ea e energia de ionizare a gazului şi V,
^ v e, unue e energia de ionizare a gazului şj e energia de extracfie din catod. în acest caz, energia fotonului emis de ion la neutralizare nu mai atinge o valoare capabilă să atragă un fotoelectron, — şi descărcarea încetează. După aprinderea contorului, un timp mort rm (tw^ 100—200 p,s), el nu e capabil să înregistreze altă ionizafie primară, din cauza vitesei mici de deplasare a ionilor pozitivi. îndată ce tensiunea a atins valoarea minimă V2, ionii primari produc noi ionizafii, cari nu ating însă intensitatea celei precedente. Penfru aceasta e necesar să freacă un timp de stingere ts>tw, astfel încît V> V2. Timpul mort depinde de tensiu-	Amplitudine
nea cu care se lucrează (v. fig. III).
Un contor Geiger-Müller înregistrează anumite impulsii şi în lipsa unui preparat care trimite asupra lui particule a sau (3.
Aceste impulsii se datoresc radiafiei cosmice şi radiafiei y emise de substanfele radioactive de pe pă-
Tensiune
III. Caracteristica unui contor cu autoextincfie
mînt. Impulsiile sînt, în medie, constante; ele formează un fond al contorului, peste care se suprapun impulsiile produse de trecerea particulelor încărcate, rapide. Pentru a măsura impulsiile suprapuse, trebuie scăzut fondul contorului din rezultatul citirilor.
Contor cu vîrf: Schema lui e reprezentată în fig. /V. Emisfera e pusă în legătură cu polul negativ al unei baterii de aproximativ 1500 V, în timp ce electrodul central C conduce la un electrometru. Particulele a pătrund prin fereastra închisă F şi ionizează gazul din inferior; ionii formafi, a'ccelerafi de cîmp, produc o ionizafie suplementară, astfel încît electrometrul înregistrează o impulsie de sarcină pentru fiecare particulă rapidă. Pentru că electrometrul să revină repede la pozifia de echilibru, e pămînt printr-o rezistenfă de ordinul a 109
/V. Contor cu vîrf.
a)	pentru particule o;
b)	pentru particule J3.
e pus la 1012Q. în cazul
Contor de rotafii
271
Contor electric
particulelor cári ionizează mai slab (particule (3) se foloseşte un electrod central ascufit, al cărui cîmp e foarte intens în apropierea vîrfului şi permite o ionizafie puternică. Un astfel de .contor lucrează cu aer la presiune atmosferică şi cu o tensiune de cîteva sute de volfi. Forma electrodului central nu influenfează atît de mult ca un anumit tratament anterior (de ex. oxidare în flacără).
Funcfionarea contorului e cu atît mai bună, cu cît intervalul dintre tensiunea minimă de funcfionare în impulsii şi tensiunea la care descărcarea devine autonomă e mai mare. Unghiul sub care particulele pătrund în contor nu trebuie să depăşească o anumită valoare, care depinde de dimensiunile contorului, deoarece numai ionii formafi într-o anumită regiune pot produce o ionizafie suficientă în drumul spre vîrf. Două particule a sînt distinct înregistrate, cînd se succed la un interval de cel pufin 10 2 s.
Contor cu cristal: Contor format dintr-un cristal (clorură de argint, diamant) căruia i se aplică o tensiune. La trecerea particulei ionizante, conductivitatea cristalului creşte brusc şi curentul realizează o impulsie care poate fi înregistrată. Avantajul contoarelor cu cristal consistă în creşterea bruscă a impulsiei şi în lipsa timpului mort.
1. ~ de rotafii. Ms..* Sin. Contor de ture, Tahograf.
2. ~ de fure. Ms.: Instrument pentru măsurarea numărului total de rotafii (complete) efectuate de un organ rotativ al unei maşini §sau al unui aparat, într-un anumit interval de timp. Sin. Tahograf, Contor de rotafii.
3.	~ electric. Elf.: Aparat electric integrator, care serveşte la măsurarea integralei de timp X a unei mărimi electrice care are dimensiunea unei puteri sau a unei intensităfi a curentului electric, adică a unor mărimi electrice a căror expresie generală e de forma:
X= ^ a (i) di,
unde a e mărimea avînd dimensiunile puterii sau ale intensităfii de curent şi e numită de obicei sarcina contorului, iar —1\ e intervalul de timp pentru care se măsoară mărimea X.
Contoarele electrice sînt construite pentru a măsura energia electrică activă, energia electrică reactivă, energia electrică aparentă, sarcina electrică, etc.
Contoarele electrice pot fi clasificate după următoarele criterii: mărimea electrică de măsurat, felul curentului, fenomenele fizice cari stau la baza funcfionării, principiul de funcfionare, schema de conectare, construcfia echipajului mobil, modul de tarifare a energiei electrice, etc. —
După mărimea electrică de măsurat, se deosebesc:
Contor electric de cantitate de electricitate: Contor electric cu care se măsoară sarcina electrică (exprimată de obicei în amperore), în acest caz, expresia generală devine
X=Q= \h /di,
unde <z = / e intensitatea curentului. Sin. Contor de amperore; Contor de sarcină electrică; Amperormetru (v.).
Contor electric de energie activa: Contor electric cu care sa măsoară energia electrică activă (exprimată de obicei în kilowaftore). în acest caz, expresia generală devine
X = w= Pdt,
0if
unde a = P e puterea activă.
Contor electric de energie reactivă: Contor electric cu care se măsoară energia electrică reactivă (exprimată de obicei în kilovarore). în acest caz, expresia generală devine
X=Wr=ftQât, unde tf = Q e puterea reactivă.
Contor electric de energie aparentă: Contor electric cu care se măsoară energia electrică aparentă (exprimată de obicei în kilovoltamperore). în acest caz, expresia generală devine
x=wa=\t;isdt,
unde a=*S e puterea aparentă. —
După felul curentului, se deosebesc:
Contor electric de curent continuu: Contor electric care funcfionează numai în curent continuu.
Contor electric de curent continuu şi alternativ: Contor electric care poate funcfiona atît în curent continuu, cît şi în curent alternativ.
Contor electric de curent alternativ: Contor electric care funcfionează numai în curent alternativ.
După fenomenele fizice cari stau la baza funcfionării contoarelor electrice, se deosedesc:
Contor electromecanic: Contor electric pentru a cărui funcfionare se utilizează acfiunile ponderomotoare condifionate de curentul electric. Sin. Contor motor.
Contorul electromecanic e compus din două părfi principale: dispozitivul de măsură şi mecanismul totalizator. Dispozitivul de măsură are unu sau mai multe sisteme active şi unu sau mai multe sisteme de frînare, cum şi un echipaj mobil care efectuează, în general, o mişcare de rotafie. Mişcarea de rotafie e uniformă şi deci vitesa de rotafie e constantă, cînd toate cuplurile cari acfionează asupra echipajului mobil se echilibrează. Aceste cupluri se împart, de obicei, în cupluri principale şi cupluri -suplementare. Cuplurile principale sînt: cuplul activ Ma, produs de sistemele active, şi cuplul de frînare Mj, produs de sistemele de frînare. Cuplurile suplementare sînt: cuplul de frecare, produs de mişcarea echipajului mobil în reazeme şi în aer; cuplul de compensare, creat pentru micşorarea erorilor produse de frecare; cuplurile de frînare, create prin inducfie, produse de rotirea echipajului mobil în fluxurile sistemelor active. Neglijînd cuplurile suplementare, se poate scrie în cazul unei mişcări de rotafie uniforme a echipajului mobil:
M=Mt.
Cuplul activ al contorului motor e proporfional cu sarcina contorului, adică, în cazul general, Ma = c\a, unde Ci e un coeficient de proporfionalitate. Astfel: pentru contorul de cantitate de electricitate Ma= c\I (cuplul activ e proporfional cu curentul); pentru contorul de energie activă Ma — c\P (cuplul activ e proporfional cu puterea activă), ele. De obicei, la contoare, cuplul de frînare Mj e proporfional cu vitesa de rotafie a echipajului mobil Mţ = C2n, unde c2 e un coeficient de proporfionalitate-
Expresia generală a condifiei de echilibru, pentru obfinerea vitesei uniforme de rotafie a echipajului mobil al contorului, devine
ci a — C2 n,
de unde rezultă că vitesa de rotafie a echipajului mobil e proporfională cu sarcina contorului. Integrînd relafia pentru intervalul de timp Í2 —1\ se obfine
clX = c2N,
unde N e numărul de rotafii executate de contor în intervalul t2 - t\, sau
X=CN	N = KX,
unde Z£=1/C e constanta contorului (v.), de unde rezultă că mărimea de măsurat e proporfională cu numărul de rotafii execrate de echipajul mobil al contorului. De aceea mecanismul totalizator serveşte la totalizarea numărului de rotafii executate de echipajul mobil. Prin intercalarea unor angrenaje, mecanismul totalizator va totaliza direct mărimea de măsurat în unităfile adoptate.
Confor electric
272
Contor electric
Relafia lineară dintre mărimea de măsurat şi numărul de rotafii totalizate de mecanismul totalizator nu trebuie să varieze în cursul timpului de utilizare mai mult decît limitele permise de normele în vigoare,
Contor electrochimic: Contor electric pentru a cărui funcfionare se utilizează efectele chimice ale curentului electric. — După principiul de funcfionare al contoarelor electrice, se deosebesc:
Confor de inducfie: Contor electric din grupul contoarelor electromecanice, a cărui funcfionare se bazează pe acfiunea cîmpului magnetic asupra unui echipaj mobil parcurs de curenfi de inducfie (v. mai jos, sub Contor electric monofazat). Contorul de inducfie funcfionează numai în curent alternativ.
Contor magnetoelecfric: Contor electric din grupul contoarelor electromecanice, care are un echipaj mobil ce se mişcă în fluxul produs de un magnet permanent. Prin interacfiunea dintre curentul care parcurge echipajul mobil şi cîmpul magnetului permanent se exercită forfe cari dau cuplul activ care pune în mişcare echipajul mobil. E folosit pentru măsurarea sarcinii electrice. Contorul magnetoelectric funcfionează numai în curent continuu. După felul aducerii curentului Ia echipajul mobil al contoarelor magnetoelectrice, se deosebesc:
Confor magnetoelecfric cu colector; la acest confor, aducerea curentului la echipajul mobil se efectuează cu ajutorul unui colector.
Contor magnetoelectric cu baie de mercur; la acest contor, aducerea curentului la echipajul mobil se efectuează cu ajutorul unei băi de mercur.
Contor electrodinamic: Contor electric din grupul contoarelor electromecanice, echipat cu două bobine: una fixă, parcursă de curentul de sarcină, şi una mobilă, care se mişcă în cîmpul produs de bobina fixă şi la bornele căreia se aplică tensiunea refeiei. între bobina mobilă şi bobina fixă se exercită forfe electro-dinamice de interacfiune, cari produc cuplul activ care acfionează asupra echipajului mobil. Contorul electrodinamic poate funcfiona atît în curent continuu, cît şi în curent alternativ. E folosit în special pentru măsurarea energiei în curent continuu.
Contor electrolitic: Contor electric din grupul contoarelor electrochimice, a cărui funcfionare se bazează pe electroliză. Se deosebesc contoare electrolitice cu lichid şi contoare electrolitice cu gaz. V. Amperormetru electrolitic. —
După schema de conectare a contoarelor (şi în special a contoarelor de inducfie, cel mai des utilizate în practică), se de- * osebesc:
Contor electric monofazaf:
Contor electric de inducfie, folosit penfru măsurarea energiei electrice active în circuite monofazate. Pentru mişcarea echipajului mobil e folosită acfiunea cîmpului magnetic produs de un sistem de circuite fixe alimentate de curenfi alternativi asupra circuitelor de curenfi induşi (în echipajul mobil ál aparatului) de fluxurile magnetice alternative produse de circuitele fixe. Un contor de inducfie monofazat se compune din următoarele părfi
principale (v. fig. I şi II): un elecfromagnet de tensiune (avînd o înfăşurare C — bobina de tensiune — de reactanfă mare, conectată în derivafie Ia bornele circuitului principal, şi circuitul magnetic D, care produce în întrefier un flux activ fluxul activ de tensiune); un elecfromagnet de curent (avînd o înfăşurare A — bobina de curent — de impedanfă mică, conec^ tată în serie cu circuitul principal, şi circuitul magnetic 8, care produce în întrefier un flux activ fluxul activ de curent); echipajul mobil (format dintr-un ax, susfinut de două reazeme şi pe care e fixat un disc de aluminiu E, care se poate roti în întrefierul celor doi eiectromagnefi; fiind străbătut de fluxurile <D
dualul UG Tîuxumc st' rj
şi în disc se induc curenfi electrici că într-un circuit electric cu reactanfă neglijabilă fafă de rezistenţă); un magnet permanent H (în ai cărui în-trefier se poate roti discul de aluminiu); un mecanism totalizator A/l. Fluxurile active O u şi Oj ale celor doi eiectromagnefi, tra-versînd discul, induc în acesta curenfii turbionari Ijj şi Ij, proporfionali cu fluxurile OUt respectiv Oj. Din acfiunea cîmpului magnetic corespunzător
fluxurilor OUt respectiv Oj, asupra discului parcurs de curenfii Ij, respectiv IUt se produce asupra discului un cuplu activ a cărui expresie e.
II. Contor dé índucjie monofazat.
A) bobină de curent; 8) circuit magnetic de curent; C) bobină de tensiune; D) circuit magnetic de tensiune; É) disc de aluminiu; H) magnet permanent; N-O) reglarea penfru sarcini inductive; Q) reglarea penfru sarcini mici; P—R) sistem de frînare la mers în gol.
Ma~hf	sin	(O^, Oj),
unde k\ e o constantă constructivă, iar / e frecvenfă curentului de sarcină. Fluxul <&jj e proporfional cu tensiunea de alimen-
în urmă fafă de aceasta cu un mic decît 90°, însă foarte apropiat
tare (O^ ^ unghi
-k2U) şi e decalat în general mai
de 90°, iar fluxul e proporfional cu curentul de sarcină [^j-k-il) şi decalat în urmă fafă de acesta cu un mic unghi a. De aceea, penfru un decalaj cp între curentul de sarcină / şi tensiunea de alimentare U, cuplul activ are expresia: M^K'Ul sin ((3-cp-a).
Datorită faptului că electromagnetul de tensiune e echipat cu un shunt magnetic care măreşte inductanfa circuitului de tensiune şi cu ajutorul unor spire în scurt-circuit aşezate atît pe circuitul magnetic de tensiune cît şi pe circuitul magnetic de curent se obfine ca unghiul de decalaj între tensiunea U şi fluxul
să devină: (3 = -^--fa. în această situafie, cuplul activ devine
I. Schema de principiu a contorului electric monofazat. A) bobină de curent; B) circuit magnetic de curent; C) bobină de tensiune; D) circuit magnetic de tensiune; E) disc de aluminiu; H) magnet permanent; M) mecanism totalizator; ) flux activ de curent; $(j) flux activ de tensiune.
(-£--<p ) = K'UI
cos cp — K'P. Cuplul activ e
proporfional cu puterea activă consumată. Deoarece discul se roteşte, în întrefierul magnetului permanent apare un cuplu de frînare proporfional cu vitesa de rotafie. Din egalitatea celor două cupluri rezultă că vitesa de rotafie e proporfională cu puterea activă P (v. Contor electromecanic).
Contor elecfric
273
Contor electric
Numărul de rotafii efectuate de echipajul mobil într-un interval ;ife|e timp e deci direct proporţional cu energia electrică activă "consumată: N = KW, unde K e constanta contorului, exprimată în rotafii/kWh.
Mecanismul totalizator e cuplat cu un şurub fără fine, fixat pe axul echipajului mobil, şi prin intermediul unor angrenaje indică direct în kWh energia activă consumată.
Un contor cuprinde numeroase accesorii: sistemul de frînare la mersul în gol P-R; spire în scurt-circuit pe o rezistentă cu cursor	O-N pentru reglarea unghiului	de decalaj a;	un	şurub
pentru	reglare la sarcini mici Q, etc.
Pe	placa indicatoare a contorului	se. indică:	tensiunea	U,
curentul I, frecvenfă /, constanta K a	contorului.
De asemenea, pe mecanismul totalizator se indică vizibil unitatea de măsur|, de exemplu kWh.
Contoarele monofazate se construiesc de obicei pentru tensiuni -pînă la 650 V şi curenfi pînă la 50 A. Consumul propriu în circuitul de curent e de circa 0,7~*0,8 W; consumul propriu în circuitul de tensiune e de circa 0,6 W; cuplul activ, 3~*6 g • cm; pornirea la 0,5% din curentul nominal; tensiunea de încercare a izolaţiei, 2000 V; capacitatea la supraîncărcare, 100% în mod permanent; eroarea de funcfionare,±3,5% sau ±2%; eroarea de temperatură pentru 1°, circa 0,05%.
Contor electric monofazat cu conectare directă (v. fig. III): Contor electric monofazat, conectat direct în circuitul de utilizare. E forma cea mai răspîndită a contorului electric monofazat.
I
n
III. Schema de conectare directă a contorului electric monofazat.
/V. Schema de conectare indirectă a contorului electric monofazat. l-l 1-2 h transformator de curent; UVuv) transformator de tensiune.
Contor electric monofazat cu conectare indirectă Cv. fig. ÍV): Contor elecfric monofazat, conectat prin transformatoare de măsură în circuitul de utilizare. Bobina de curent se execută pentru 5 A, iar bobina de tensiune, pentru 100 V. Mecanismul totalizator măsoară energia consumată în circuitul de utilizare, raporturile de transformare ale transformatoarelor de măsură fiind incluse prin construcfie în constanta contorului. Pe placa indicatoare a contorului se indică: raporturile de transformare, frecvenfă, constanta contorului.
Constanta contorului (de ex. 1 rotafie/kWh) se referă la energia consumată în circuitul de utilizare, iar pentru a obfine constanta contorului funcfionînd separat conectat direct, fără transformatoare de măsură, se multiplică constanta indicată cu produsul raporturilor de transformare.
Această constantă trebuie considerată la etalonarea contoarelor care se execută separat de a transformatoarelor de măsură, v- Schema de principiu a contorului alimentîndu-le CU tensiunea de electric monofazat de energie reactivă. 100 v şi curentul de 5 A.	bobină	de	curent;	C)	bobină	de
Contor electric monofazat tensiune; S) rezistenfă neinductivă, d® energie reactivă (v. fig. V):
Contor electric de inducfie folosit pentru măsurarea enegiei reactive »n circuitele monofazate. Construcfia e similară cu a contorului
electric monofazat, cu deosebirea că bobina de curent A e conectată în derivafie pe o rezistenfă neinductivă S. Prin aceasta se obfine un cuplu activ:
=	sin(0	= &'£//sin cp=&'Q,
adică proporfional cu puterea reactivă, şi mecanismul totalizator înregistrează energia reactivă. Contorul monofazat de energie reactivă se construieşfe foarte rar, deoarece consumatorii mono-fazafi consumă aproape excluziv energie activă. Sin. Contor monofazat de energie reactivă; Varormelru.
Contor trifazat de energie activă cu trei sisfeme active, cu conecfare directă, pentru refele cu patru conductoare (trei conductoare de fază +■ firul neutru) (v. fig. VI şi Vil): E format din trei dispozitive de măsură monofazate (sisteme active), cari acfionează asupra unui echipaj mobil format dintr-un ax cu două sau cu trei discuri.
Mecanismul totalizator măsoară direct energia activă consumată în trifazat. Se utilizează la refele de joasă tensiune, cari au fir neutru. Sin. Contor trifazat activ, direct, cu trei sisteme; Contor trifazat activ direct, cu nul.
Contor trifazat de energie activă cu trei sisfeme active, cu conectare semidirectă, pentru refele cu patru conductoare: E conectat direct pentru tensiune şi prin intermediul transformatoarelor de măsură pentru curent (v. fig. VIII).
Bobinele de curent se execută pentru 5 A, iar bobinele de tensiune, pentru tensiunea de utilizare. Mecanismul totalizator măsoară energia consumată în circuitul de utilizare, finînd seamă
activ cu trei sisfeme active.
/) reglare pentru vitesa de rotafie; 2) reglare pentru cuplul activ pe fază; 3) opritor penfru mers în gol; 4) reglare pentru sarcină mică pe fază; 5) reglare pentru cos q> pe fază,
de raporturile de transformare. Se utilizează în joasă tensiune, la puteri mari. Sin. Contor trifazat activ, cu trei sisteme, semi-direct; Contor trifazat activ, cu nul, semidirect.
Contor trifazat de energie activă cu doua sisteme active, cu conectare directă, pentru refele cu trei conductoare (v. fig. IX şi X): Serveşte la măsurarea energiei active într-o refea cu trei conductoare. Cuprinde două sisteme active (dispozitive de măsură monofazate), cari acfionează asupra unui echipaj mobil format dintr-un ax cu două discuri; mecanismul totalizator măsoară energia activă consumată în trifazat. Sin. Contor trifazat activ cu două sisteme, direct; Contor trifazat activ fără nul, direct.
18
Contor electric
274
Contor electric
Confor trifazaf de energie activă cu două sisteme active, cu conectare indirectă, penfru refele cu trei conductoare:
E conectat în refea prin intermediul transformatoarelor de măsură de curent şi de tensiune (v. fig. Xl). Mecanismul totalizator
fional cu puterea reactivă trifazată se utilizează diferite scheme de conectare speciale. Se utilizează în joasă tensiune. Măsoară energia în kvarh. Sin. Contor trifazat reactiv cu trei sisteme, direct; Contor trifazat reactiv cu nul, direct.
,_j"Lrr	--		--	J	
s Ju TI					
7' 						
0					Cb Co
					
VII. Schema de conectare directă a contorului trifazat activ cu trei sisteme într-o refea cu patru conductoare.
X. Schema de conectare directă a contorului trifazaf activ cu două sisteme.
VIII. Schema de conectare semidirectă a contorului trifazat activ, cu trei sisteme, într-o refea cu patru conductoare.
transformator de curent.
IX. Schema de principiu a contorului trifazat activ cu două sisteme.
/) regfa~e penfru vitesa de rotafie; 2) reglare pentru cuplul activ pe fază; 3) oprUor pentru mers în gol; 4) reglare pentru sarcină mica pe fază; 5} reglare penfru cos 9 pe fază.
XI. Schema de conectare indirectă a contorului trifazat activ, cu două sisteme, într-o refea cu trei conductoare. i.1L2/i/2) transformator de curent; UVuv) transformator de tensiune.
măsoară energia activă consumată în circuitul de utilizare, finînd seamă prin construcfie de raporturile de transformare. Sin. Contor trifazat activ cu două sisteme, indirect; Contor trifazat activ fără nu!, indirect.
Contor trifazaf de energie reactivă cu trei sisteme active, cu conectare directă, pentru refele cu patru conductoare: Contor trifazaf al cărui dispozitiv de măsură e format din trei sisteme active cari acfionează asupra unui echipaj mobil format dintr-un ax cu două sau cu trei discuri, şi care serveşte la măsurarea energiei reactive în refelele cu patru conductoare, fiind conectat direct (v. fig. XII). Pentru ca cuplul activ al contorului să fie propor-
XII. Schema de conectare directă a contorului trifazat reactiv, cu trei sisteme,, penfru refele cu patru conductoare.
Contor trifazaf de energie reactivă cu trei sisteme active, cu conectare semidirectă, penfru refele cu patru conductoare: E conectat în refea direct pentru tensiune, şi prin intermediul transformatoarelor de măsură pentru curent. Bobina de curent se execută penfru
5	A. Se utilizează în joasă tensiune, la puteri mari. Sin.
Confor trifazaf reactiv cu trei sisteme, semidirect; Contor trifazat reactiv cu nul, semidirect.
Confor trifazat de energie reactivă cu două sisteme active, cu conectare di-
XIII. Schema de conectare directă a unui contor trifazat reactiv, cu două sisteme, penfru refele cu trei conductoare.
recfă, pentru reţele cu trei conductoare: Contor trifazat al cărui dispozitiv de măsură e format din două sisteme active cari acfionează asupra unui echipaj mobil format dintr-un ax cu două discuri şi care serveşte la măsurarea enargiei electrice reactive în refelele cu trei conductoare, fiind conectat direct
Contor electric	275	Contor	electric
(v. fig. XlH). Sin. Confor trifazat reactiv cu două sisteme, direct; Confor trifazat reactiv fără nul, direct.
Confor trifazat de energie reactiva cu două sisteme active, cu conectare indirectă, pentru refele cu trei conductoare: E conectat în refea prin intermediul transformatoarelor de măsură de curent şi tensiune. Sin. Contor trifazat reactiv cu două sisteme, indirect; Contor trifazat reactiv fără nul, indirect.
Contor universal: Contor trifazat de energie activă sau de energie reactivă cu transformatoare de măsură pentru curent şi tensiune. Bobinele de curent sînt dimensionate pentru 5 A, iar bobinele de tensiune, pentru 100 V. Pe placa indicatoare a contorului se indică constanta lui pentru alimentare directă cu 5 A şi 100 V. Raporturile de transformare de pe placa indicatoare se completează la utilizare.
Contoarele universale au schemele de conectare similare contoarelor descrise pentru conectare indirectă, însă mecanismul totalizator indică energia consumată în secundar, ca şi cum contorul ar fi alimentat la 5 A şi 100 V. Penfru a obfine valoarea consumului de energie în circuitul de utilizare, se multiplică indicafiile mecanismului totalizator cu raporturile de transformare.
După construcfia echipajului mobil, se deosebesc:
Contor de inducfie cu disc: E tipul curent al contoarelor de curent alternativ (v. Contor electric monofazat).
Contor elecirodinamic rotativ: Contor compus dintr-o bobină fixă, parcursă de curent (v. fig. XIV), formată din două jumă-tăfi identice 1, care, fiind conectată în serie cu receptorul, e parcursă de curentul de sarcină i. Acesta produce un flux magnetic, în care se găseşte bobina mobilă2, formată din trei sau din cinci secfiuni conectate Ia colectorul 3.
Bobina şi colectorul sînt fixate pe un ax care se roteşte între două reazeme A şi 5.
Pe colector alunecă periile 6, coneciînd bobina mobilă în serie cu înfăşurarea de compensafie a frecărilor 7 şi cu rezistenfa adiţională 8, ansamblul fiind conectat direct la tensiunea refeiei. între bobina mobilă— al cărei curent e proporfional cu tensiunea refeiei — şi bobina fixă tul de sarcină
un shunt (v. fig. XV). Erorile de funcfionare ,sînt 2***3% între 5 şi 125% din sarcina nominală; pornirea 1 %; consumul bobinei de tensiune, 0,5*-2 W.
XIV. Schema de principiu a coniorului electro-dinamic rotativ.
1) bobină de curent; 2) bobină de tensiune; 3) colector; 4) reazem Inferior; 5} reazem superior; 6) perii; 7) înfăşurare de compensafie a frecărilor; 8) rezistenfă adifională; 9) disc de aluminiu; 10) magnet permanent; ÍÍ) şurub fără fine; 12) blocare ia mers în gol.
al cărei curent e proporfional cu curentau naştere forfe cari produc cuplul activ care pune în mişcare de rotafie echipajul mobil al contorului. Cuplul activ e direct proporfional cu puterea consumată de receptor. Pe axul echipajului mobil e fixai discul de aluminiu 9 care, rotindu-se în fluxul din întrefierul magnetului permanent 10, produce cuplul de frînare, astfel încît vitesa de rotafie a echipajului mobil e proporfională cu puterea consumată. Prin aceasta, numărul de rotaţii executate de echipajul mobil într-un interval de timp e direct proporfional cu energia consumată. Pe ax se găseşte şurubul fără fine 11, cu care se cuplează mecanismul totalizator fare indică energia în kWh.
Pe eticheta de fabricafie a contorului sînt înscrise: tensiunea U, curentul 1, şi constanta K.
Aceste contoare se utilizează în curent continuu şi se execută în generál pentru tensiuni pînă la 650 V şi curenfi pînă la 100 A. Peste aceste valori, bobina de curent se conectează pe
XV. Scheme de conectare pentru contoarele elecfrodinamice. a) conectare directă în curent coniinuu; b) conectare prin shunt în curent continuu; c) conectare directă în curent alternativ; BF) bobină fixă; BM) bobină mobilă; S) shunt.
Contorul electrodinamic rotativ poate fi folosit şi în curent alternativ, pentru a măsura energia activă. Sin. Contor Thomson.
Confor electrodinamic oscilant: Contor	electrodinamic	fără
colector, compus dintr-o bobină fixă (bobina	de	curent),	formată
din două jumătăfi identice, şi dintr-o bobină mobilă, conectată în derivafie la refea, la care curentul e ac'us prin spirale de sîrmă subţire.
Mişcarea de rotafie e limitată de două opritoare prin cari se stabileşte un contact al unui releu care schimbă sensul curentului în bobina mobilă. Echipajul mobil capătă o mişcare oscilantă, numărul oscilafiilor executate într-un interval de timp fiind proporfional cu energia consumată.
Datorită complexităfii constructive (deşi colectorul a fost eliminat) şi costului ridicat, acest confor se construieşte foarte rar. Sin. Contor oscilant.
Contor electrodinamic pendular (v. fig. XVI): Contor electrodinamic oscilant la care echipajul mobil e suspendat de balansiere şi efectuează o mişcare pendulară. Exemplu: Contorul Aron are echipajul mobil format din două pendule, dintre cari unul e supus acfiunii cuplului activ şi gravitafiei, iar celălalt, numai gravitafiei. Contorul înregistrează diferenfa dintre oscilafiile celor două pendule. Sin. Contor pendular, Contor cu balansier.
Confor magnetoelecfric cu colector şi cu disc. V. Amperor-mefru cu mişcare frînată, sub Amperormetru.
Contor magnetoelectric cu colector şi cu tambur. V. Amperormetru cu mişcare liberă, sub Amperormetru.
Confor magnetoelectric cu mercur şi cu cilindru. V. Amperormetru cu mercur, sub Amperormetru.
Confor magnetoelectric cu mercur şi cu disc. Amperormetru cu mercur, sub Amperormetru.—
După modul de tarifare a energiei electrice, se deosebesc:
Contor cu simplu tarif: Confor electric echipat cu un singur mecanism totalizator. Costul energiei consumate reprezintă prc-
XVI. Contor electrodinamic pendular, i bobine mobile; b, b') bobine fixe; p, p') pendule.
18*
Contor elecfric
276
Confor elecfric
dusul dintre energia măsurată de confor, într-un interval de timp, şi costul unităfii de energie electrică.
Confor cu dublu farif (v. fig. XVII): Contor electric care are două mecanisme totalizatoare, a căror funcfionare e comandată pe cale electrică sau mecanică şi care permite înregistrarea energiei consumate de unul sau de altul dintre cele două mecanisme. Costul energiei consumate e suma produselor dintre energiile înregistrate de cele două mecanisme şi costurile respective ale unităfii de energie electrică.
De exemplu: cost mărit în perioada vîrfului de sarcină pentru centrala electrică şi cost normal penfru restul timpului.
Confor cu friplu tarif: Contor electric care are trei mecanisme totalizatoare şi un dispozifiv electromagnetic sau mecanic care, la anumite ore din zi, execută comutarea acestor mecanisme, astfel încît fiecare să înregistreze consumul de energie în intervalele de timp respective cu tarif diferit. De exemplu: un cost redus în timpul nopfii, un cost mărit în timpul vîrfului de sarcină pentru centrala electrică şi un cost normal pentru restul timpului.
Confor de vîrf: Contor electric cu un singur mecanism totalizator şi un dispozitiv limitator, care-i permite să înregistreze energia consumată numai cînd puterea consumată depăşeşte puterea limită stabilită prin contract între întreprinderea distribuitoare de energie electrică şi consumator. Atît timp cît puterea consumată e sub limită, discul contorului e blocat. Contorul de vîrf se foloseşte în cazul în care energia electrică e taxată după tariful global pînă la o anumită putere fixată prin contract (care reprezintă o putere inferioară puterii instalate la consumator), iar pentru o putere consumată superioară limitei stabilite energia e taxată după tariful simplu cu cost mărit.
Confor de depăşire: Contor electric care are două mecanisme totalizatoare şi un dispozitiv diferenfia!; unul dintre mecanisme totalizează întreaga energie consumată şi care e taxată după tariful normal, iar mecanismul al doilea totalizează surplusurile de energie corespunzătoare puterilor consumate superioare puterii limită — şi cari se taxează după un farif suplementar mărit. Acest confor e utilizat în special în împrejurările în cari lipsa de putere disponibilă (în timpul vîrfului) conduce lâ un pref mai mare al energiei electrice în acest interval.
Confor cu plată anticipată: Contor electric care are un singur mecanism totalizator şi un dispozitiv suplementar care menfine întrerupt circuitul de utilizare, şi-l închide, punînd totodată contorul în stare de funcfionare, numai cînd s-a introdus în aparat moneta corespunzătoare unei anumite cantităfi de energie. După înregistrarea energiei respective se întrerupe circuitul de utilizare pînă la introducerea unei noi monete.
Confor cu indicator de maxim: Contor elecfric care are un singur mecanism totalizator şi un dispozitiv special care indică maximul valorilor medii ale,puterii consumate de abonat într-un anumit interval de timp.
Indicatorul de maxim poate fi indicator sau înregistrator. Energia consumată se tarifează pe unitatea de energie, adău-gîndu-se un suplement calculat în funcfiune de puterea maximă indicată.
Contorul cu indicator de maxim poate acfiona un dispozitiv de semnalizare, care să indice momentul în care puterea a
1
atins o valoare anumită, sau poate acfiona un releu care să declanşeze înfrerupforul principal al instalafiei şi deci să servească la reducerea sarcinii.
Contor elecfric de energie complexă*. Contor elecfric cu care se măsoară energia complexă Wc, definită ca suma a doi termeni: primul e energia activă Wa, înmulfită cu un coeficient a, iar al doilea e energia reactivă Wr, înmulfită cu un coeficient b. Ambii coeficienfi depind de modul de tarifare a energiei consumate
vrc=*wa+bw9',
de exemplu
w c 3	«	3	f
De obicei, contoarele de energie complexă sînt echipate cu două dispozitive de măsură, unul pentru puterea activă şi altui penfru puterea reactivă. Ambele dispozitive acfionează asupra unui aceluiaşi mecanism totalizator care, finînd seamă de relafia de tarifare, măsoară direct energia complexă.
Confor orar: Confor care serveşte la totalizarea intervalelor de timp în cari s-a folosit energia electrică.
Energia se determină în funcfiune de timpul totalizat, consî-derîndu-se puterea utilizată constantă.—
Se mai deosebesc diferite tipuri de contoare electrice cu
o	construcfie adecvată unor caracteristici speciale. Exemple:
Confor etalon: Contor transportabil, monofazat sau trifazat, care serveşte la verificarea la fafa locului a contoarelor în exploatare sau la efalonarea contoarelor în laborator. Contorul etalon e un contor de mare precizie şi cu stabilitatea indicafiilor în timp asigurată. Sin. Contor model.
Confor de suprasarcină: Contor monofazat sau trifazat care permite funcţionala în regim permanent la valori cu mult superioare valorilor nominale. Realizarea contoarelor de suprasarcină permite simplificarea tipurilor de contoare în funcfiune de valoarea nominală. S-au realizat contoare, în special contoare monofazate, cari prezintă aceleaşi erori de la 5-**500% din sarcina nominală. Nofiunea de curent nominal se înlocuieşte cu nofiunea de curent de bază, iar curentul de suprasarcină, prin curent limită. De exemplu, un contor monofazat de 220 V, care are curentul de bază de 5 A şi curentul limită de 20 A, se notează 220 V — 5 (20) A. Constanta se referă la curentul de bază.— Construcfia contoarelor electrice. Deoarece distribufia şi transmisiunea energiei electrice se fac aproape excluziv în curent alternativ, cele mai răspîndite contoare electrice sînf contoarele de inducfie, cari prezintă avantaje din punctul de vedere al simplicităfii şi al costului execufiei, etc.
Părfile principale ale contorului de inducfie de curenf alternativ sînt următoarele: dispozitivul de măsură, soclul, suportul, capacul, blocul bornelor, echipajul mobil, reazemele echipajului mobil, magnetul permanent, mecanismul totalizator.
Dispozitivul de măsură al contoarelor de curenf alternativ e format din unu sau din mai multe sisteme active (depinzînd de schema de conectare), în general aceleaşi pentru toate tipurile de contoare construite de o întreprindere. Sistemele active ale contoarelor de inducfie pot fi: sisteme tangenfiale şi sisteme radiale. Sistemele tangenfiale (v. fig. XVIII) se aşază paralel cu o tangentă la periferia discului echipajului mobil. Ele au, în majoritatea cazurilor, circuitul magnetic de tensiune în formă de Iii şi circuitul magnetic de curent în formă de lj. La primele şase tipuri se observă distinct cele două circuite magnetice aşezate de ambele părfi ale discului. La sistemele î, 3, 5 şi 6, circuitele magnetice sînt fixate rigid între ele numai după aşezarea lor pe suportul contorului, cu ajutorul unor şabloane speciale. La o astfel de asamblare sînt posibile deformafii şi modificări ale întrefierurilor dîntre poli, ceea ce conduce la înrău-
XVII. Schema de principiu a mecanismelor unui conior cu dublu tarif.
Í) axul discului; 2, 3) axele mecanismelor fotalizaioare; 4} pinion de comutafie; 5) armatura releului; 6) reazem; 7) releu de comu-tajie pentru tarife.
Contor electric
277
Contor electric
tăfirea califaţii aparatelor şi la neuniformitate în fabricafie. De asemenea, la reasamblarea contorului, în urma unei reparafii sau a unei revizii generale, reconstituirea caracteristicilor lui e îngreunată. Aceste sisteme permit însă o fabricaţie mai uşoară, cu matriţe şi şabloane destul de simple, şi de aceea sînt cele mai răspîndite. Sistemele 2 şi 4 prezintă ambele circuite magnetice legate mecanic între ele. Astfel se exclud eventualele
XVIII. Formele principale ale sistemelor acfive tangenţiale.
$(_/) tlux activ de tensiune; flux inactiv de tensiune; $j) flux activ de curent.
deformaţii şi modificări de întrefieruri. Construcţia mecanică rigidă permite să se păstreze, la reasamblare, caracteristicile contorului, întrucît se asigură păstrarea reluctanţelor iniţiale. De asemenea, forma închisă constituie un ecran bun, care reduce influenţa cîmpurilor magnetice exterioare asupra funcţionării contorului. Forma închisă reclamă însă, pentru executare, matriţe complicate şi puţin durabile din punct de vedere mecanic, ceea ce scumpeşte şi complică fabricaţia. De aceea formele 2 şi 4 nu sînt prea mult folosite. La sistemele 1, 2, 3 şi 4, circuitul magnetic de tensiune se execută din două părţi: un jug în formă de n şi un miez în formă de J_, pe care e plasată bobina de tensiune, ceea ce uşurează operaţia de asamblare. La sistemele 5 şi 6, circuitul magnetic de tensiune se execută în formă de U, pe care se aşază bobina de tensiune. Circuitul magnetic de curent, în sistemele Í--Ó, se construieşte în formă de u sau LU, cu două bobine pe miezurile exterioare sau cu o bobină pe miezul interior. Sistemele 7 şi 8 diferă ca formă, avînd circuitele magnetice comune (împreună, cel de tensiune şi cel de curent) şi aşezate de o aceeaşi parte a discului. De partea cealaltă se aşază contrapolul al cărui întrefier e reglabil. Forjele principale ale sistemelor radiale, reprezentate în fig. X/X, se aşază în direcţia razei discului echipajului mobil. Formele ^ai des întîlnite (I, 2 şi 3) au un circuit magnetic de tensiune de o construcfie destul de simplă.
Soclul contoarelor (fundul) poate fi turnat sau ambutisat. Soclurile turnate din fontă, pufin utilizate astăzi, au fost înlocuite cu socluri ambutisate în formă de cutie, avînd înălfimea peretelui lateral de 15--30 mm.
XIX. Formele principale ale sistemelor active radiale.
4>y) flux activ de tensiune; $j_) flux inactiv de tensiune; flux activ de curent.
Suportul (şasiul) serveşte la asamblarea dispozitivului de măsură, care apoi se fixează rigid pe soclul contorului. Condifiile principale pe cari trebuie să le îndeplinească suportul sînt: rigiditate, greutate mică şi simplicitate în execufie.
Capacul contoarelor se execută prin ambutisare din tablă de aluminiu sau de ofel sau prin presare din mase plastice.
Bobinele contorului se execută din sîrmă sau din bandă de cupru. Pentru bobinele de tensiune se foloseşte excluziv sîrmă cu izolafie de email. Pentru bobinele de curent, la diametri mici se foloseşte sîrmă emailată, iar la diametri mai mari se foloseşte sîrmă de cupru cu izolafie de bumbac, care se impregnează, după confecfionare, cu lac izolant. La bobinele de tensiune, întrucît între două straturi vecine se creează o tensiune înaltă, se recomandă ca după fiecare strat să se introducă o foifă de hîrtie izolantă. De obicei bobinele se execută pe carcase de carton sau de material plastic, ceea ce le măreşte rezistenfa mecanică.
Echipajul mobil al unui contor de inducţie are ca element principal unu sau mai multe discuri de aluminiu. Grosimea discului e cuprinsă între 0,5 şi 1,2 mm şi diametrul e de 70*”100 mm. Axul echipajului mobil se execută din oţel, din durálumin sau din alamă dură. Fixarea discului pe ax se efectuează prin turnare sub presiune şi, în unele cazuri, prin bucea cu şuruburi. Echipajul mobil poate avea unu, două sau trei discuri. Pentru angrenare cu mecanismul totalizator se montează pe ax
Confor electric
278
Contor electric
un şurub fără fine. Pentru eliminarea mersului în gol se fixează pe ax o piesă de ofel în formă de stegulet sau o sîrmă de ofel care va fi atrasă de o parte din fluxul de scăpări al cir-cuiiului magnetic de tensiune. în unele cazuri, în acelaşi scop se ştanfează în disc găuri sau fante.
Reazemele echipajului mobil asigură rotirea acestuia. Funcţionarea corectă şi stabilă a contoarelor elecirice depinde în mare măsură de starea reazemelor echipajului mobil, şi în special a celui inferior, care suportă întreaga greutate a echipajului, Reazemul superior serveşte numai la ghidare. Reazemul inferior prezintă o construcfia mult mai complicată, deoarece preia efortul de susfinere al echipajului şi frecările corespunzătoare.
Frecarea se produce între o bilă de ofel lustruit 1 şi piatra 2 (v. fig. XX). Piatra e absolut indispensabilă pentru micşorarea frecării în reazem; ea are forma unui crater. Drept piatră se folosesc de obicei corin-donui, agatul, safirul sau, mai rar, rubinul natural ori sintetic. La unele consfrucfii se pun diamante, cari sînt mai rezistente şi mai pufin casante. Resortul 5 susfine montura cu piairă şi serveşte la amor-tisarea şocurilor eventuale, în special în timpul transportului. Piulifă 7 serveşte la fixarea reazemului inferior, după ce a fost înşurubat în partea inferioară asuportului contorului.
Magneţii permanenţi, cari servesc la producerea cuplului defrînare,se execută din ofel-crom, ofel-wolfram, iar în construcfiile moderne se folosesc aliaje aluminiu-nichel-fier. în ultimul timp a început confecfionarea magnefilor presafi din pulberile unor aliaje puternic coercitive: aluminiu-nichel-fier; aluminiu-nichel-cobalt-fier; aluminiu-nichel-cobalt-tifan-fier, etc.
XX. Reazemul Inferior al contorului, a) secfiune; b) vedere în perspectivă; 1) bilă de ofel; 2) piairă cu crater; 3) montura bilei în care se fixează vîrful axului echipajului mobil; 4) montura pietrei; 5) resort; 6) capac de proteefie; 7) piuliţă de fixare.
XXI. Mecanism totalizator cu role. a) cu cinci role, dintre cari i na cu mers continuu; b) cu şase role, dintre cari două cu mers continuu; 1) axul echipajului mobil cu şurubul fără fine. 2) roafă de angrenare cu şurubul fără fine; 3) angrenaj; 4) role cu cifre; 5) pini-oane pentru rotit rolele; 6) dinte penfru cuplat cu pinionui respectiv.
Mecanismul totalizator serveşte la totalizarea consumului de energie. Forma cea mai răspîndită e mecanismul cu role (v. fig. XXI) executate prin ambutisare din aluminiu sau turnate sub presiune din aliaje uşoare.
Blocul bornelor cuprinde borne fixata în masă plastică, la cari sînt legate intrările şi ieşirile bobinelor de tensiune şi de curent. El se găseşte în partea inferioară a soclului contorului. Cu ajutorul blocului cu borne se execută conectarea contorului în circuitul de utilizare, fără a fi nevoie să se intervină în inferiorul contorului.—
Etalonarea contoarelor electrice e operafia de determinare a erorii, respectiv a clasei de precizie căreia aparfina contorul considerat.
Fabricarea pieselor componente ale unui contor electric impune admiterea unor toleranfe la prelucrarea şi la calitatea materialelor (proprietăfile magnetice şi electrice). De aceea un confor complet asamblat nu se încadrează în clasa de precizie prescrisă inifial şi reclamă operafii suplementare de etalonare şi reglare (contorul e echipat cu dispozitive de reglare uşor manevrabile). De asemenea, după un timp mai îndelungat de funcfionare e necesar să se controleze dacă contorul mai indică în limitele permise.
Indicafia contorului fiind
X={‘2adt sau X = A [h Ât = A(t2-h),
unde a e valoarea momentană a sarcinii Iui în timpul foarte scurt di, (^2— ii) e intervalul de timp în care se măsoară mărimea X, A e valoarea medie a sarcinii contorului, respectiv valoarea sarcinii dacă e menfinută constantă în timpul (t2~t\), pentru verificare sînt necesare aparate cari permit măsurarea inte-
Îh
adt, a produsului A (i2““*i) sau vitesa instantanee
a contorului de verificat. Se deosebesc trei grupuri de metode de etalonare şi verificare.
Metoda aparatelor indicatoare (wattmetre) indicia valoarea momentană măsurată, menfinută constantă, cu măsurarea concomitentă a timpului (^2 — ^i) cu ajutorul cronomefrului.
în metoda aparatelor integratoare se măsoară mărimea
Îh
^ aăt atît cu contorul de verificat, cît şi cu un contor etalon,
cu a cărui indicafie se compară indicafia primului pe intervalul de timp (i2 — ^i)*
Metoda vitesei momentane foloseşte de asemenea aparate
integratoare, cari măsoară mărimea j*^2 adt, şi a căror comparare durează un timp foarte scurt. Acestea sînt metode stroboscopice, cari folosesc contoare model şi dispozitive auxiliare optice şi electronice.
Metoda wattmetrului impune menfinerea constantă a indi-cafiei aparatului şi stabilirea cu precizie a timpului (^“^l)-Metoda contorului etalon prezintă avantajul că valoarea sarcinii contorului în timpul de măsurare nu trebuie finută constantă şi timpul de măsurare i = (i2 —^i) nu trebuie stabilit cu precizie, în prezent e larg răspîndită metoda verificării cu wattmetrul şi cronometrul, însă dezvoltarea accentuată a produefiei contoarelor de inducfie impune verificarea contoarelor cu contoare model cu tendinfe accentuate pentru metodele de vitesă instantanee. Verificarea contoarelor, cu oricare metodă, se realizează cu surse separate pentru circuitele de tensiune şi de curent penfru a obfine un consum redus de putere.
Metoda wattmetrului şi a cronomefrului cu numărarea rotaţiilor (v. fig. XXII) se efectuează măsurînd puterea cu ajutorul wattmetrului şi timpul necesar pentru ca echipajul mobil să execute un număr de rotafii.
Puterea P se menfine constantă supraveghind waffmetrul, timpul e citit cu un cronometru, iar numărul de rotafii se stabileşte în timpul verificării.
Eroarea contorului e
—-100, unde
3,6* 106 N KP
Confor electric
279
Confor elecfric
e timpul teoretic, în s, calculat pentru N rotafii; P e puterea înW;i£ e constanta contorului, în rot/kWh, iar t e timpul real, cronometrat pentru N rotafii.
Metoda wattmefrului şi a	g
cronomeirului cu utilizarea	c
mecanismului totalizator	(
(v. fig. XXIII) se utilizează	VX"	1
menfinînd puterea constantă la wattmefru, mă-surînd timpul cu crono-metrul şi citind diferenfa valorilor înregistrate de mecanismul totalizator al contorului în timpul verificării. — Ultima rola a mecanismului totalizator trebuie să execute, în timpul verificării, cel pufin ?'ouă rotafii. Eroarea se poate determina, fie alegînd un interval de timp constant şi citind indicafia mecanismului totalizator Wm, fie alegînd o valoare dată pentru indicafia mecanismului totalizator şi măsu-rînd timpul t.
Eroarea e
8% = -^——100
XXII. Reprezentarea schematică a metodei de verificare a contorului cu wattmetru şl cronometru, a) waifmefru; b) contor de verificat; c) crono-meiru.
e% = -
W
T-t
100.
XXIII. Reprezentarea schematică a metodei de verificare a contoarelor cu wattmefru, cronometru şi mecanism totalizator, a) wattmefru; b) contor de verificat cu mecanism totalizator; c) cronometru.
Metoda contorului etalon cu numărarea rotaţiilor efectuate (v. fig. XXIV) impune ca ambele contoare să fie pornite şi oprite simultan. Timpul de verificare trebuie să fie mai lung decît 50" şi discul contorului de verificat trebuie să efectueze cel pufin o rotafie.
Se citeşte: N — numărul de rotafii ale contorului de verificat; W— indicafia contorului etalon. Se calculează Wm —NjK, unde K e constanta contorului de verificat.
Eroarea contorului fafă de contorul etalon e:
Wm-W
8o/o== _4-—ioo.
a		b
		
íóp id ©		
w
Eroarea maximă a contorului de verificat e
W
8% = -“(100t6')-100,
w I
unde £r e eroarea contorului etalon, penfru sarcina respectivă, exprimată în procente.
Metoda sincronă cu contor etalon (v, fig. XXV) impune ca ambele aparate — contorul de verificat şi contorul etalon — să fie conectate în circuit în aceleaşi condifii. La începutul verificării, reperele celor două discuri sînt aduse într-o aceeaşi pozifie şi apoi se pornesc şi se opresc simultan cele două contoare. Se poate măsura diferenfa unghiulară dintre pozifia
reperului contorului de verificat şi pozifia reperului contorului etalon (a) şi să se calculeze eroarea:
100,	3	b	C
2 jt N
unde N e numărul de rotafii executate de contorul etalon.
Metoda înregistrării cu contor etalon (v. fig. XXVI) impune ca aparatele, contorul model şi contorul de verificat să fie pornite şi oprite simultan după un interval de timp îndelungat şi apoi se compară indicafiile mecanismelor totalizatoare. Intervalul de timp se alege astfel, încît ultima rolă să execute cel pufin două rotafii. Eroarea contorului fafă de contorul etalon e
-100.
				
<p				
XXV. Reprezentarea schematică a metodei sincrone cu contor etalon penfru verificarea contorului, a) contor etalon; b) contor de verificai; c) contor de verificat cu diviziuni pe periferia discului;a) diferenfa dintre reperul contorului de verificat şi reperul contorului etalon; P) diferenfa dintre repere citită în diviziuni.
XXVI. Reprezentarea schematică a metodei înregistrării cu contor etalon penfru verificarea contoarelor, a) contor etalon; b) contor de verificat.
XXIV. Reprezentarea schemaiică a metodei de verificare a contoarelor cu contor efalon pentru un număr oarecare de rotafii a) conlor etalon; b) contor de verificat.
w
Eroarea maximă a contorului de verificat e
W
8°/o= ~(100±8')-100I
W
unde e eroarea contorului etalon.
Metodele expuse mai înainte pot fi îmbunătăţite dacă se foloseşte un aparat fofoelectric pentru numărarea rotafiilor discului. Prin aceasta se elimină eroarea de numărare şi de măsurare
a timpului şi se pot automatiza o serie de operafii, ca deconectarea contorului, pornirea şi oprirea cronometrului, etc.
Metoda stroboscopica (v. fig. XXVII) impune ca discul contorului etalon să prezinte o serie de fante periferice, iar discul contorului de verificat să prezinte un acelaşi număr de repere trasate pe periferie. O rază luminoasă e întreruptă de fantele contorului etalon şi în circuitul unei fotocelule apar impulsii cari condifionează variafia intensităfii luminoase a unei lămpi care luminează discul contorului deîncercat.
Pata luminoasă de pe disc va sta pe loc, dacă vitesa contorului e egală cu vitesa contorului etalon. Cu un singur contor etalon, utilizat ca emifător de impulsii, pot fi reglate simultan un număr mare de contoare, dacă fiecăruia i se repartizează cîte o lampă cu pulsafii luminoase. Metoda strobosco-
XXVII. Reprezentarea schematică a metodei stroboscopice penfru verificarea contorului, a) discul contorului efalon; b) discul contorului de verificai; c) sursă de lumină; d) fofocelulă; e) amplificator; f) lămpi cu iuminescenfă.
Confor eiecíronic
280
Confraac
pică prezinfă dificulfăfi impcrfanfe pentru sarcini mici, ia cari vitesa instantanee în timpul unei rotafii prezintă variafii de ± 20% fafă de vitesa medie.
Metoda Omega (v. fig. XXVIII) e o metodă stroboscopică îmbunătăţită, care permite citirea directă a erorii contorului de
XXVIII. Schema de principiu a instalafiei opticoeîecfronice Omega, pentru verificarea contorului, a) ecranul tubului catodic; g, h) fotocelule; i) divizor de tensiune inductiv; k) discui conforufui de verificai; I) discul contorului etalon; F) eroarea; Fm) eroarea medie.
verificat şi elimină dificultăfiie metodei stroboscopice Ia sarcini mici, prin faptul că permite citirea unei erori medii.—
Curba care reprezintă variafia erorii contorului cu sarcina se numeşte curba de sarcină a contorului (v. fig. XX/X). Datorită
Pentru lărgirea limitelor de funcfionare au fosî construite contoare de suprasarcină (v. fig. XXXI).
£%
Z
100
'lói
400
^yoo%in
?00%In
XX X. Curba de sarcina a unui contor monofazat.
Í) penfru cos cp = 1; 2) penfru cos cp = 0,5.
formei constructive a dispozitivului de măsură ales şi neunifor-mităfii proprietăfi lor electrice şi magnetice ale materialelor folosite, funcfionarea contorului e afectată de erori, adică
XXXI. Curba de sarcină a unui confor monofazat de suprasarcină.
1) pentru cos cp = 1; 2) penfru cos cp =0,5.
Reducerea vitesei de rotafie a echipajului mobil pînă la 20"*30 rot/min şi folosirea unor shunturi magnetice speciale în circuitul magnetic de curent au permis obfinerea unor erori de ± 2% în funcfionarea contoarelor penfru sarcini cuprinse între 5 şi 500%.
De aceea contoarele de inducfie au devenit aparate de mare precizie, stabile în funcfionare şi au o mare răspîndire. Progresul realizat e arătat şî de micşorarea greuiăfii (în 1897, un contor monofazat cîntărea 37 kg, iar astăzi cînfăreşts 1,5 kg).
î. ~ electronic. Telc.: Aparat electronic care serveşte la numărarea impulsiilor de curent electric înfr-un conductor. Contorul electronic comportă un circuit-poartă, prin care se delimitează intervalul de timp în care are Ioc numărarea, un demultiplicator electronic în care se clasează impulsiile după rangurile cifrelor unui sistem de numerafie, şi un dispozitiv de prezentare a rezultatului. Demultiplicatorul penfru sistemul de numerafie binar consistă dinfr-o succesiune de circuite basculante bisfabile.
2.	~ Geiger: Sin. Confor cu vîrf. V. sub Confor de particule.
3.	~ Geiger-Müller: Sin. Confor cu fir. V. sub Contor de particule.
4.	~ proporţional. V. sub Confor de particule.
5.	Contor. 2: Debifmetru (v.) de un anumit tip. Termenul contor e impropriu penfru această accepfiune. V. şi sub Debit, măsurare de
6.	Contor. 3. Agr.: Mecanism la secerătoarea pologitoare (secerătoarea cu greble), care se reglează pentru a obfine o anumită frecvenfă de aruncare a snopilor pe sol. V. sub Recoltat, maşină de ~ cereale.
7.	Confraac, pl. contraace. C. f.: Şinele exterioare ale unui schimbător de cale, înfre cari se găsesc acele macazului, şi pe cari se aplică acesfea prin vîrful lor. Confraacele sînt confecfionate din şine de acelaşi profil ca şinele liniei curente, dar sînf fixate pe placa-suporf a macazului şi apoi pe traverse, fără înclinarea de 1 :20, pe care o capătă şinele caii (v. fig. I).
Unul dintre contraace e drept, iar celălalt e pufin curbat, penfru a permite acului o aplicare perfectă pe confra-acul respectiv, cînd se circulă pe linia directă; la călcîiul acului, distanfa dintre acesfa şi confraac e fixă (v. fig. II).
I. Secfiune printr-un macaz. î) pfacă-suporf; 2) tirfon; 3) alunecător; 4) ac; 5) confraac; 6) sprijinitor; 7) confrasprljinitor.
50	W0	”150	200	250
Sarcina 7n % cffn sarcina ncminală
XXX. Curbele de sarcină ale contoarelor vechi şi noi.
relafia dintre vitesa de rotafie şi sarcina contorului nu se păstrează constantă, pentru diferite sarcini, ci are o variafie neli-neară. Se trasează, de obicei, în. funcfiune de curentul de sarcină, exprimat în procente din curentul nominal (v. fig. XXX).
Aspectul curbei de sarcină depinde de raportul dintre cuplurile active şi cele de frînare din contor, la diverse sarcini, şi poate fi îmbunăfăfit prin variafia valorilor cuplurilor respective.
II. Pozifia contraacului la un schimbător de cale simpiu.
A) zona schimbătorului de cale; 8) zona de încrucişare; C) zona şinei de legătură; /) confraac drept; 2) ac stînga; 3) ac dreapta; 4) confraac curb;' 5) bară de conexiune; 6) bară de tracfiune; 7) aparat de manevră; 8) şină de legătură; 9) confraşină; 10) inimă de încrucişare.
Confraalizee
281
Confracăpuifor
1.	Confraalizee, sing. contraalizeu. Meteor. V. sub Vînt, tipuri de
2.	Confraanalizăr pl. contraanalize. Tehn.; Analiza efectuată asupra unei contraprobe (v.).
3.	Confraarcatură, pl. contraarcaturi. 1. Arh.: Şir de arce mici, situate în acelaşi pian vertical şi avînd cheile tangente la intradosul unui arc mai mare, folosit ca element decorativ poii-lobat, în special la golurile ferestrelor şi uşilor ogivale (v. fig.)
4.	Confraarcatură. 2: Festőn.
(Termenul e impropriu în această accepţiune.)
5.	Confrabaghefă, pl. con-trabaghete. Ind. text.: Piesă la maşina de filat periodic (sel-factor), constituită dintr-o tijă care în timpul intrării căruciorului e întinsă pe sub fire, pe cari le ridică pentru a le fine întinse, astfel încît înfăşurarea lor pe ţevi să se facă sub tensiune uniformă, rezultînd ţevi suficient Arc decorai cu contraarcafuri. de tari. Mişcarea contrabaghetei
se face în legătură cu mişcarea baghetei conducătoare de fir, în timpul înfăşurării lui pe ţeavă (v. Baghetă). în perioada de rotire înapoi a fuselor, pentru ca să se desfăşoare spirele cari vin de la locul de înfăşurare, pînă la vîrful fusului, se liberează porţiunea de fir care constituie rezerva, iar prin ridicarea contrabaghetei în timpul deturnării se consumă această rezervă de fir pe măsură ce apare, astfel încît firele rămîn tensionate. Mişcările contrabaghetei 2 se fac în sens invers mişcărilor baghetei 1 (v. fig.). Aceasta e posibil printr-o construcţie anumită: braţul contrabaghetei e solidar cu un sector 3 pe care e fixat capătul unui Isnf 4, la capătul celălalt al lanţului ac- Mecanismul de mişcare al confra-ţionînd contragreutăţi 5, prin	baghetei,
intermediul unui levier oscilant
6.	între levier şi baghetă există o legătură printr-un lanţ 7, continuat cu o tijă 8; astfel, cînd bagheta e coborîfă, contra-baghéta e liberă şi întinde firele, fiind sub acţiunea levierului cu contragreutăţi, iar cînd bagheta e ridicată, odată cu ea se ridică şî levierul cu contragreutăţi şi astfel contrabagheta coboară sub fire, liberînd rezerva de fir.
Contrabanchefă, pl. conirabanchete. Drum., C. f.: Sin. Bancheta şanţului. V. sub Banchetă 2.
7.	Confrabaraj, pl. contrabaraje. Hidrof.: Baraj de înălţime mică, executat din zidărie de piatră, din beton sau din lemn Şi amplasat la o mică distanţă în aval de radierul unui baraj principal, pentru a preveni surparea acestuia în urma afuierii fundului albiei.
s. Contrabas, pl. contrabasuri. 1: Cel mai mare şi mai grav dintre instrumentele cu coarde. Are în general forma violoncelului, cu colţurile mai puţin pronunţate şi cu bucla de sus mai ascuţită în direcţia gîtului. Materialul din care e construit e la fel cu cel întrebuinţat la construcfia celorlalte instrumente cu coarde: molidul, bradul şi paltinul. în trecut, contrabasul avea trei coarde: sol, re, la, cea mai joasă fiind sol; astăzi el are patru coarde: mi (41,2 Hz), la (55 Hz), re (73,4 Hz) şi
sol (98 Hz). Sonoritatea contrabasului e cu o octavă mai joasă decît a violoncelului.
Fafa şi fundul contrabasului pot fi bombate, ca şi la violoncel; se construiesc, însă, contrabasuri cu fundul plan, avînd în apropierea gîtului o înclinare mai mare.
Se construiesc instrumente întregi (1/1), trei sferturi (3/4) şi jumătăfi (1/2).
Din cauza grosimii coardelor, în loc de cuie de abanos, pentru a le întinde, la contrabas se foloseşte un mecanism special, format din patru chei de ofel; acestea au tija de formă elicoidală, pe care se angrenează nişte rotife dinfate, pe axul cărora se fixează coardele.
9.	Contrabas. 2: Instrument de suflat metalic; e cel mai voluminos şi mai puternic dintre toate instrumentele folosite în muzicile militare. Bombardonul e un contrabas în si bemol; se construiesc şî contrabasuri metalice în mi bemol.
10.	Confrabătăfor, pl. contrabătatoare. Agr.: Organ de lucru, în formă de sector cilindric, care, împreună cu bătătorul (toba) sub care e aşezat, constituie mecanismul de batere, pentru treierat, al batozei sau al combinei. După elementele active cu cari sînt echipate, se deosebesc contrabătatoare cu şine şi contrabătătoare cu cuie. V. şi sub Batoză.
u.	Contrabulină, pl. contrabuline. Nav. V. Manevre curente, sub Greement.
12.	Confrabuferolă, pl. contrabuterole. Mett.: Dispozitiv folosit la fixarea capului de aşezare al unui nit, în timpul ope-rafiei de nituire. Contrabuterola e constituită din partea activă (unealta propriu-zisă, cilindrică, şi cu o concavitate de formă adecvată, care se aplică pe suprafafa capului de nit) şi din port-unealtă (suportul în care se introduce unealta şi care serveşte uneori şî la mînuirea dispozitivului). Unealta se confecfionează din acelaşi ofel ca şi buterola (v.), şi e călită şi revenită. Forma port-uneltei depinde de locul unde se aplică niturile. De obicei, greutatea con-trabuterolei e de cinci ori mai mare decît a ciocanului cu care se efectuează nituirea.
Pentru nituirea cu maşina, port-unealta se fixează la una dintre fălcile maşinii de nituit.
Din punctul de vedere al construcfiei, se deosebesc: contrabuterola nereglabilă, folosită în	b
nituirea manuală; contrabuterola reglabilă, la care unealta are un capăt filetat, pentru înşurubarea în port-unealtă în vederea posibilităfii de reglare a lungimii dispozitivului; contra-buterola cu pîrghie, la care unealta e fixată la extremitatea unei pîrghii de ordinul I, acfionată manual la cealaltă extremitate, într-un punct uşor accesibil în timpul nituirii (v. fig.).
îs. Contracalibru, pl. contracalibre. Mş.: Calibru care serveşte la verificarea calibrelor de lucru sau a câlibrelor de recepfie. Sin. Contraverificator, Calibru de control. V. şî Calibru geometric, sub Calibru 1.
i4. Contracarlingă, pl. contracarlinge. Nav.: Carlingă laterală, montată de ambele părfi ale carlingei centrale, folosită ca piesă de consolidare.
îs. Confracăpuîfoare, pl. contracăpuifori. Mett.: Sin. Contra-buterolă (v.).
16.	Confracăpuifor, pl. contracăpuitoare. Mett.: Sin. Contra-buterolă (v.).
reglabilă cu şurub; c) con-trabuferoiă cu pîrghie
Contracheie
282
Confrac jiunea pămînfurilor
î. Contracheie, pl. confrachei. Arh., Cs.: Fiecare dintre cei doi bolfari alipiji de bolfarul de ia cheia unui arc sau a unei bolti. V. şî sub Boifar 1.
2. Confraehilă, pl. confrachile. Nav. V. sub Chilă 2.
3. Confradapă, pl. contraclape. Hidrot. V. sub Clapă 3.
4. Confracoastă, pl. coniracoasfe. Nav. V. sub Coastă.
5. Contracfiune. 1. Tehn.:	Scăderea de volum a unui material, rezultată în urma unui proces fizic sau fizicochimic care însofeşte, fie creşterea sau scăderea umidităfii materialului, fie închegarea şi întărirea, fie arderea sau calcinarea iui. Sin. Contragere (impropriu), Retragere (v. Retragere 2).
6.	~a hărţii. Topog.: Micşorarea dimensiunilor unei hărfi sau ale unui plan topografic, datorită higroscopicităfii hîrtiei, în cazul scăderii gradului de umiditate al acesteia sub o anumită limită. Pentru a evita deformarea hărfi lor şi a planurilor, acestea se păstrează în locuri uscate, la temperatură constantă, iar pentru a remedia efectul contracfiunii se utilizează următoarele procedee: se construieşte pe hîrtia respectivă, odată cu întocmirea hărfi lor şi a planurilor, o scară grafica ce se contractă simultan cu harta; se calculează numitorul nou al scării, potrivit deformării hîrtiei; odată cu întocmirea hărfii sau a planului, se construieşte un caroiaj de laturi cunoscute, cari vor putea fi măsurate uşor după deformare; înainte de a desena, hîrtia planurilor se lipeşte pe foi de zinc sau de aluminiu, împiedicînd astfel contracfiunea.
7.	~a pămînfurilor. Geof.: Micşorarea volumului pămînturilor, datorită evaporării apei din pori.
Contracfiunea, ca şi umflarea (v.), se manifestă la pămîn-turile argiloase, fiind în general cu atît mai mare, cu cît materialul e mai plastic. Contracfiunea se datoreşte proprietăfii argilelor, acfionînd ca micelii coloidale, de a-şi modifica volumul în funcfiune de gradul de hidratare. Datorită fenomenelor de suprafafă, de la interfafa dintre mediul solid (particulă) şi mediul lichid (solufiile de săruri) din pămînt, pe particulele de argilă sînt atraşi, electromolecular, cationi hidratafi, cum şi molecule de apă, formînd în ansamblu un complex de adsorpfie, constituit din particulă şi din învelişul ei de apă. Cînd pămîntul primeşte un aport suplementar de apă (uneori chiar numai datorită variafiilor stării higromefrice a aerului înconjurător), hidratarea cafionilor creşte şi învelişul de apă adsorbită se îngroaşă; pămîntul se umflă; cînd cantitatea de apă scade, stratul pelicular adsorbit se subfiază şi pămîntul se contractă.
Contracfiunea progresează de la exterior spre interiorul maselor de pămînt, respectiv de la suprafafa terenului în adîncime, datorită faptului că circulafia apei adsorbite se face pelicular: de la o peliculă la alta, de la peliculele mai groase spre cele mai subfiri.
Cu cît particulele din pămînt au dimensiuni mai mici, cu atît intensitatea fenomenelor de suprafafă creşte şi deci contracfiunea pămîntului e mai mare. Valoarea contracfiunii depinde şî de natura mineralogică a particulelor; astfel, pămînturile argiloase, cari confin montmoriHonit, se contractă mai intens decît cele cari confin caolinit.
Contracfiunea datorită uscării pămîntului se produce numai pînă la o anumită valoare a umidităfii, numită limită de con-tracţiune, volumul pămîntului rămînînd constant penfru orice scădere suplementară de umiditate. în sens invers, la creşteri de umiditate, pămîntul nu se umflă decît începînd de la limita de contracfiune. Valoarea acestei limite e mai mică decît a limitei de frămîntare a materialului.
în laborator se determină: contracfiunea lineară totală (Cţ), care reprezintă micşorarea uneia dintre dimensiunile probei de pămînt, corespunzătoare unei scăderi a umidităfii de la umiditatea de saturafie pînă la limita de contracfiune (se exprimă în procente din dimensiunea inifială a probei); contracfiunea
volumetrică totală (Cv), care reprezintă micşorarea volumului probei de pămînt, corespunzătoare unei scăderi a umidităfii de la umiditatea de saturafie pînă la limita de contracfiune (se exprimă în procente din volumul inifial); contracfiunea specifică (c), care e scăderea procentuală a volumului probei, corespunzătoare unei scăderi de umiditate de 1 % şi care se obfine raportînd contracfiunea volumetrică totală la diferenfă dintre umiditatea de saturafie şi limita de contracfiune.
Penfru determinarea contracfiunii totale, pămîntul de cercetat, căruia i se cunoaşte umi ditatea inifială, e transformat într-o pasta omogenă, saturată cu apă, din care se ia, cu ajutorul unei ştanfe, o probă cilindrică avînd raportul dintre înălfime şi bază de aproximativ */4, Ş> se să se usuce în aer, măsurîndu-se Ia intervale regulate (circa 2 ore), atît dimensiunile, cît şi greutatea. Cînd proba nu se mai contractă, fapt care arată că s-a ajuns la limita de contracfiune (manifestată şî prin schimbarea culorii materialului), se determină umiditatea finală prin cîntărire înainte şi după uscarea în etuvă Ia 105°.
Volumul probei în cursul procesului de contracfiune se poate măsura şî prin cufundarea într-o cuvă plină cu mercur şi stabilirea volumului de mercur deslocuit.
Relafia dintre contracfiunea lineară (Cj) şi cea de volum (Cl() e dată de
c-=™0-\/^F75ó)'
cînd se presupune că valoarea contracfiunii lineare e aceeaşi în toate direcfiile.
Se consideră că un pămînt e capabil de contracfiuni mari, dacă valoarea contracfiunii specifice de volum depăşeşte 1%, penfru o scădere de umiditate de 1%.
Un teren de fundafie poate avea contracfiuni mari şî dacă, pe lîngă faptul că e constituit dintr-un pămînt puternic contracti!, e supus şî Ia mari variafii de umiditate în timp (de ex. în zonele cu climat excesiv, semiarid, în cari anotimpuri ploioase sînf urmate de altele secetoase, şi în cari nivelul apei subterane e jos, astfel încît pe timp de secetă stratele superficiale din teren nu pot fi alimentate cu apă din adîncime).
în fara noastră, astfel de terenuri ocupă suprafefe întinse în zona dealurilor (excluziv terasele rîurilor), în special în Oltenia şi în Muntenia, începînd de la Turnu-Severin şi trecînd prin regiunile Craiova, Piteşti şi Ploieşti, pînă la Rîmnicu-Sărat şi Valea Călugărească, cum şi în Transilvania şi în Moldova. Terenuri cu comportări similare au fost semnalate, de asemenea, în Ucraina, Ungaria, Sudul Angliei, Maroc, Africa de Sud, India, etc.
Pe suprafafa acestor terenuri se observă, în timpul verii, numeroase crăpături, a căror lăfime poate atinge cîfiva centimetri. Ele se îngustează spre adîncime şi au baza de obicei Ia 2“‘2,5 m de la suprafafă, în orizontul C al solului (v.). După începerea anotimpului ploios, crăpăturib se închid cu încetul, iar în anul următor se deschid din nou.
Construcfiile fundate la adîncimi normale (0,80—1,00 m) în astfel de terenuri prezintă degradări (fisuri, deplasări, înclinări) cari se agravează cu timpul, ajungînd uneori pînă la distrugerea totală a clădirilor. Degradările cari se datoresc faptului că, prin realizarea construcfiei, se creează un dezechilibru în repartizarea umidităfii în interiorul pămîntului, — porfiunea de sub construcfie rămînînd cu o umiditate aproape constantă, iar cea dimprejur suferind, datorită factorilor climatici, variafii considerabile de umiditate, — sînt mai importante pe laturile din spre sud şi vest ale construcfiilor, cari au o inso-
Contracfiune termică
283
Contracfiunea einstelnisna a lungimilor
lafie mai puternică. Anexele clădirilor (scări, terase) se desprind de corpul principal şi se deplasează lateral, spre exterior.
Subsolurile construcţiilor fundate în terenuri cu contracţiuni mari sînt inundate de apa care pătrunde de la suprafaţă prin crăpăturile din pămînt.
Construcţiile rutiere au, de asemenea, de suferii, prin apariţia de fisuri longitudinale pe porţiunile laterale ale părţii carosabile şi spre acostamente.
Pentru prevenirea acestor degradări se recomandă: adîn-cirea fundaţiilor mai jos de baza crăpăturilor şi deci în afara zonei periculoase (în ţara noastră, sub 2,5 m); realizarea unor fundaţii şi a unor structuri cît mai elastice, cari să urmărească mişcările terenului fără a se degrada sau, din contra, realizarea unor fundaţii cît mai rigide (secţiuni puternice de beton armat) cari să se opună, fără a ceda şi a se deforma, tendinţelor de mişcare ale terenului; excavarea porţiunii de pămînt periculos şi înlocuirea ei cu un alt material, insensibil la variafiile de umiditate, etc.
Ca măsuri mai pufin costisitoare se recomandă izolarea con-strucfiilor şi a fundaţiilor de pămîntul înconjurător, fie cu ajutorul unor ecrane de pămînt local, stabilizat prin amestecare cu nisip, fie prin amenajarea de trotoare late, impermeabile, în jurul clădirilor. Talpa fundaţiilor se aşază pe un strat de nisip şi pe hîrtie specială, care să permită deplasările relative dintre pămînt şi fundaţie, iar la baza zidurilor se pot executa centuri de beton slab armate.
î. ^ termică. Metg.: Scăderea dimensiunilor unei piese, prin efectul simplei răciri. Pentru „contracfiunea" prin schimbare de structură, v. sub Retragere.
2.	~ ulterioară. Ind. st. c.: Contracţiunea pe care o suferă
un produs refractar, după fabricare şi înzidire, sub acţiunea focului. Refractarele de bună calitate trebuie să aibă toate o contracţiune ulterioară la ardere foarte redusă, deoarece altfel zidăriile şi în special bolţile refractare ar suferi o deteriorare rapidă în	timpul	serviciului. Ea	nu depinde	direct de contrac-
ţiunile la	uscare	şi la ardere ale produsului	refractar respectiv.
3.	Contracfiune. 2. Rez. mat.: Scăderea dimensiunilor transversale ale unui material care e supus unei întinderi.
4.	coeficient de ~ transversală. Rez. mat. V. Coeficient de contracţiune transversală.
5.	~ specifică. Rez. mat.: Coeficient prin care se apreciază
proprietăfile plastice ale unui material prin încercarea la întindere a unei epruvete	constituite din	acel material, egal cu raportul
diferenfei	dintre	ariile secfiunii	transversale	a epruvetei înainte
şi după deformafie, prin aria secfiunii inifiale:
A A „nY,jV
.*[> =
-100%.
versale d şi dintre dimensiunea d: etr=^d/d. Dacă solicitarea normală e o solicitare de întindere, îi corespunde o contracfiune specifică transversală propriu-zisă, considerată negativă (deoarece Ad e o mărime negativă); dacă solicitarea normală e de compresiune, îi corespunde o umflare transversală, iar etr e o mărime pozitivă. Mărimea lui str e dată cu ajutorul coeficientului de contracfiune transversală al lui Poisson (v. sub Coeficient de contracfiune transversală).
o.	~ specifică uniformă. Rez. mat. V. sub Contracfiune specifică.
io.	Contracfiune. 3. Hidr.: Fenomenul de reducere treptată a secţiunii transversale a unei vine libere de lichid, pînă la o valoare minimă în raport cu aria orificiu Iu i prin care a trecut lichidul. Fenomenul e condiţionat de inerfia particulelor de lichid cari, ajunse în dreptul orificiului, nu-şi schimbă brusc direcfia de mişcare.
Raportul dintre secfiunea minimă wc a vinei de lichid (v. fig. I) şi aria w a orificiului se numeşte coeficient de contracfiune:
Contracfiunea poate fi perfectă sau imperfectă, completă sau parfială. Contracfiunea perfectă (í, în fig. II) se produce în cazul
I. Confracfiunea vinei, w) secfiunea orificiufui; wc) secfiunea vinei.
II. Zone de contracfiune. Í) perfectă; 2) imperfectă; 3) parfială.
Interesează în special mărimea care dă gîtuirea secţiunii transversale la rupere.
Contracţiunea specifică poate fi considerată uniformă pe toată lungimea epruvetei, pînă în momentul în care s-a atins încărcarea maximă, şi se numeşte contracfiune specifică uniformă. Ea caracterizează proprietatea materialului de a se deforma în ansamblu.
Contracţiunea specifică corespunzătoare unui moment ulterior celui în care s-a atins încărcarea maximă se numeşte contracţiune specifică totală. Diferenţa dintre contracţiunea specifică totală şi cea uniformă caracterizează proprietatea materialului de a suferi deformaţii locale şi se numeşte contracfiune specifică locală.
6.	~ specifică locală. Rez. mat. V. sub Contracţiune specifică.
7.	~ specifică totală. Rez. mat. V. sub Contracţiune specifică.
8.	~ specifică transversală. Rez. mat.: Mărime care caracterizează deformaţia transversală a unui material elastic supus unei solicitări normale după o direcţie longitudinală, egală cu raportul dintre deformaţia lineară Ad a unei dimensiuni trans-
în care pereţii rezervorului sînt situaţi la o distanfă mai mare decît de trei ori latura respectivă a orificiului, cînd în mod practic perefii nu mai exercită nici o influenfă asupra scurgerii prin orificiu. Altfel, contracfiunea e imperfectă (2, în fig. II).
Confracfiunea completă se produce cînd perefii laterali sau fundul rezervorului nu coincid cu muchiile orificiului (í şi 2, în fig. II).
Contracfiunea parţială se produce cînd una sau mai multe muchii ale orificiului fac parte din perefii laterali sau din fundul rezervorului (3, în fig. II).
Valoarea numerică a coeficientului de contracfiune perfectă a fost determinată teoretic exact numai pentru unele cazuri particulare, ca, de exemplu: fantă infinit de lungă (mişcare potenfială plană), sau pentru un orificiu circular (mişcare axial-simetrică). în general, valorile numerice ale coeficientului de contracfiune se stabilesc experimental şi depind de forma orificiului şi de felul contracfiunii.
Penfru contracfiunea parfială, N. N. Pavlovschi propune formula
Vc- parţială ^c - completă	^	i
ficiului, iar p'
n. Contracţiunea einsteiniană a lungimilor. Fiz.: Faptul că, m conformitate cu transformările Lorentz, cari constituie baza Cinematicii teoriei relativitâfii restrînse, lungimea cinetică a unui corp, în direcfia vitesei relative v, dintre corp şi sistemul
în care p e perimetrul total al orificiului, iar p' e porfiunea de perimetru fără contracfiune.
Contracfiunea unui tensor
284
Contrafişă
de referinfă fafă de care i se consideră mişcarea, e mai mică decît lungimea proprie a corpului, raportul dintre ele fiind
Vl-v*/c*
unde c e vitesa de propagare a luminii în vid.
î. Contracfiunea unui tensor. Geom.: Operafia de adunare a tuturor componentelor mixte ale unui tensor cari au un anumit indice de contravarianfă egal cu un anumit indice de co-varianfă, iar ceilalfi indici omologi, respectiv egali înfre ei. Se obfin astfel componentele unui tensor de un ordin cu două unităfi mai mic decît al tensorului inifial, afectate de indicii de covarianfă şi de contravarianfă fafă de cari nu se adună. Dacă, de exemplu, T^mno sînt componentele tensorului inifial de ordinul al şaselea şi acesta se contractă în raport cu indicele k — n, se obfin componentele
n
Cîl mo~ ^ Tlkl mko,
£=1
adică componentele unui tensor de ordinul al patrulea, n fiind numărul de dimensiuni ale spafiului în care se operează. Contracfiunea e o operafie independentă de sistemul de coordonate în care se exprimă componentele tensorului contractat.
2.	Confracurbă, pl. contracurbe. C. Drum.: Curbă plană de şosea sau dé cale ferată, care urmează imediat după altă curbă a cărei concavitate e îndreptată în sens contrar.
3.	Contracurent, p!. contracurenfi. Tehn.: Sin. Circulafie în contracurent (v. Contracurent, circulafie în ~).
4.	Contracurent, circulaţie în 1. Tehn.: Circulafia unui fluid în sens opus curgerii unui al doilea fluid, într-un sistem tehnic (de ex. schimbător de căldură, extractor, difuzor) în care îşi pot influenfa mutual mărimile de stare sau compozifia, prin contact direct sau indirect (schimb de căldură sau de substanfă între ele). Exemplu: Circulafia curenfilor de apă şi de aer într-un turn de răcire. în condifii egale, contracurentul prezintă, fafă de echicurent, avantajul unui schimb mai activ de căldură sau de substanfă între cele două fluide. Sin. (abreviat) Contracurent.
5.	circulaţie în 2. Tehn.: Circulafie a unui fluid într-o maşină sau într-o instalafie, astfel încît sensul la ieşire să fie contrar celui de la intrare. Exemplu: curentul de baleiaj, la unele motoare în doi timpi. Sin. (abreviat) Contracurent.
6.	Contradiagonală, pl. contradiagonale. Cs. V. sub Diagonală.
7.	Contradicţie, pl. contradicfii. 1. Maf., Şt.: Relafia care există între două propozifii dintre cari una e negafia celeilalte (în ipoteza că ambele propozifii pot fi exprimate, în ultimă analiză, în funcfiune de conceptele primitive ale unui sistem de axiome, în cadrul căruia se defineşte contradicfia). Exemplu de propozifii contradictorii: S e P; S nu e P. — Două propozifii contradictorii nu pot fi nici ambele adevărate, nici ambele false.
s. Contradicţie. 2. Maf.; Relafia care există înfre doi termeni, cînd unul dintre aceştia e negafia celuilalt. Exemplu: Termenul A şi termenul non-A.
9' Contradicţie. 3. Mat.; (Sens special). Felul de opozifie care există, fie între propozifia universală afirmativă şi propo-zifia particulară negativă, fie între universala negativă şi particulara afirmativă, cînd cele două propozifii se referă Ia aceiaşi termeni.
10.	Confradistorsiune,, pl. contradistorsiuni: Sin. Corecfia unei distorsiuni (v. sub Distorsiune). (Termen impropriu.)
11.	Contraelectromotoare, forţă Elf.: Sin. Tensiune contra-electromotoare (v.).
ia. Contraelectromotoare, tensiune Elf. V. Tensiune contraelectromotoare.
îs. Confraescarpă, pi. contraescarpe. 1. Tehn. mii.: în for-tificafia bastionată sau tip cetate, taluzul baraj (AB, v. fig.) al şanfului baraj al lucrării de fortificafii, aşezat în partea din spre inamic, şi care e totdeauna mai jos decît partea opusă (DE), numită escarpă.
pe confraescarpă	Confraescarpă.
se4 construia de obi-	confraescarpă;	DE)	escarpă; C) cunefă.
cei drumul acoperit.
14. Confraescarpă. 2. Tehn. mii.: în fortificafii, în general, taluzul baraj, situat spre inamic, al şanfului baraj antitanc, consolidat sau neconsolidat prin zidărie.
îs. Confraefambou, pl. contraetambouri. Nav.: Piesă de lemn aplicată Ia navele mari sau Ia navele cu pupa stelată, pe fafa interioară a etamboului dublu, folosită ca piesă de consolidare.
ie. Confraefravă, pl. contraetrave. Nav.; Piesă de lemn aplicată Ia navele de lemn, pe fafa inferioară a etravei, folosită ca piesă de consolidare. La navele mici, contraetrava e formată dintr-o singură bucată, iar la navele mari, contraetrava e constituită din mai multe piese îmbinate la capete.
17.	Confraexfrudare. Me ff.; Sin. Extrudare inversă. V. sub Extrudare.
is Contrafagot, pl. contrafagoturi: Instrument de suflat de lemn cu ancie dublă, avînd pavilionul mai mare decît al fagotului (v.) şi acordat la octava inferioară a acestuia. în trecut, contrafagotul avea în registrul grav întinderea completă a fagotului; instrumentele moderne nu mai au pe re bemol, do din contraoctavă şi si, si bemol din subcontraoctavă, cari de altfel sînt sunete greu de emis şi -fără importanfă practică.
în Franfa, în locui contrafagotului se foloseşte un instrument de alamă numit sarusofon.
Astăzi se construiesc şî contrafagoturi de metal, cari se numesc fritonikon.
îs. Contrafier, pl. contrafiare. Ind. lemn.: Piesă componentă a anumitor rindele, care dublează cufitul acestora; are rolul de a îndoi foaia de talaş detaşată de cufit şi de a-i rupe fibrele, astfel încît lemnul să nu fie smuls de cufit, iar suprafafa prelucrată să devină netedă. Contrafierul se asamblează cu cufitul de rindea cu ajutorul unui şurub de strîngere, iar pozifia lor relativă poate, fi reglată prin deplasarea şurubului în lungul unei fante practicate în cufit (v. fig.). Efectul contrafierului creşte, cînd distanfa dintre mărginea lui inferioară şi tăişul cufitului scade; Cuiif de rindea cu distanfa optimă depinde de specie şi	de	c°"tr®iier*
structura lemnului prelucrat. Sin. Clapă de	de
rindea. V. şî Sub Rindea.	asamblare;	4)	fanfă
20.	Contrafişă, pl. COntrafişe.	1. Elf.	V.	dereglare,
sub Fişă de curent.
21.	Contrafişă, pl, contrafişe.	2. Cs.;	Bară de	lemn sau	de
metal, aşezată de obicei într-un	plan vertical	şi	înclinată	la
45°, folosită pentru a transmite forfe de la o piesă orizontală (de ex.: grindă, pană de acoperiş, etc.) la o piesă verticală (de ex.: pop, stîlp, pilot), pentru a micşora deschiderea piesei orizontale, cum şi pentru a asigura indeformabilitatea sistemului de construcfie. Contrafişele sînt solicitate în principal la compresiune şi sînt aplicate în special la podurile de lemn, la şarpante de acoperiş, la susfineri şi sprijiniri (de tunele, de mine, etc.) la eşafodaje, etc. V. şî sub Grindă cu contrafişe.
Contraforf
285
Contragreutate de ascensor
î. Contrafort, pl. contraforturi. 1. Cs., Tehn. mii.; Masiv de zidărie, cu secfiunea dreptunghiulară, care face corp comun cu un zid lung sau înalt (v. fig. Í) sau care e aşezat la oarecare distanfă de o clădire înaltă, şi care serveşte la preluarea forfelor orizontale importante cari acfionează asupra zidului (de ex. :	împingerea
pămîntului, la zidurile de sprijin; presiunea hidrostatică la un ‘rezervor; presiunea vîntului, la zidurile împrejmuirilor; loviturile, la ziduri le escarpelor de la fortificaţii, etc.) sau la pre-
vk
unde e cîiul subdeterrminantului mărimii din determinări-ful mărimilor af, prin însuşi acest ultim determinant. în cazul particular, important în multe aplicaţii, în care coeficienfii sînt funcfiunile de n coordonate x , cari leagă diferenfialele dx* ale coordonatelor într-un sistem de referinfă de diferenţiale cbc'* ale coordonatelor în alt sistem de referinfă, la care se trece prin transformare
n
(a)
adică dacă a* = Sx'‘/c)x*.
“8**
urmează pentru coeficienfii (3* ai transformării contragrediente corespunzătoare valorile (3^ =^xî/q)x^i cum rezultă imediat, observînd că sistemul
âxz
djc"
II. Contrafort pentru sprijinirea arcelor-butante.
Í) coniraforf; 2) arce-bufanfe.
luarea împingeri- L Confraforf de lor orizontale	zld
transmise de alte elemente de construcfie (arce, bolfi) (v. fig! 11).
2.	Contraforf. 2. Mine: Fiecare dintre picioarele înclinate în jos, spre exterior, ale unui turn de extracfie.
3.	Confrafungă, pl. contrafungi. Nav. V. Manevre curente, sub Greement.
4.	Confragardă, pl. contragărzi. 1. Tehn. mii.: Porfiune din garda unei săbii, care apără interiorul mîinii.
5.	Confragardă. 2. Tehn. mii.: în fortificaţia baslionată, lucrare exterioară, construită din pămînt, sau îmbrăcată în zidărie, aşezată în fafa bastioanelor, dincolo de şanful obstacol şi destinată să dezorganizeze atacul îndreptat contra bastionului. Are formă triunghiulară, ca şi semiluna (v.), deschisă la gît, ca şi ea, însă cu fefe mai lungi.
6.	Contragere, pl. contrageri. 1. Tehn. V. sub Contracfiune, şi sub Retragere.
7.	Contragere. 2. Petr.: Sin. Retragere, Contracfiune. V. sub Argila 2.
s. Confragredient. C/c. v., Clc. t.: Calitatea a două şiruri de variabile de a fi în relafie mutuală de contragredienfă. Dacă
n
«’Î=Sal^ (*=1.2,3,-,»)
k=\
e deci transformarea celor n variabile pi!*, transformarea celor n variabile contragrediente cu ele v^ e
trebuie să reprezinte rezolvarea în raport cu dx% a sistemului (a).
s. Contragrediente, transformări C/c. v., C/c. t.: Două transformări lineare a două şiruri de variabile x şi ^ (*=1, 2, ..., n), astfel încît în transformarea directă a unui şir să figureze coeficienfii transformării indirecte a celuilalt şir. De exemplu
x**~ S ?î Si = Yi a*i
;=1 ;=1
unde	=	sînt	două transformări contragrediente. Ast-
fel de transformări se caracterizează prin proprietatea de a păstra invariantă forma bi lineară
1
10.	Contragredienfă. C/c. v., Clc. t.: Relafia dintre două transformari lineare a două şiruri de variabile x şi yi (i = 1,
2,	3, ..., n), în şirurile de variabile x'1 şi y\\
= i] ai	tfly’k'
k=1	k=\
n
cari se efectuează astfel, încît forma bi lineară ^ xy^ a variabilelor rămîne invariantă:	ia	1
n	n
Sx'yi~ Yi*'y*-
ÎS=! 1	1 = 1
Această condifie determină coeficienfii de transformare în funcfiune de coeficienfii de transformare af. Relafia de contra-gredienfă e simetrică.
11.	Contragreutate, pl. contragreutăţi. 1. Tehn.; Greutate care serveşte, într-un sistem tehnic, la echilibrarea totală sau parjială â unei forfe fixe sau a unei greutăfi în mişcare. Echilibrarea se face direct, fie prin acfiunea greutăfii, fie prin acfiunea forfei centrifuga, fie prin ambele efecte. Drept contragreutăfi se folosesc: bile şi sfere de fontă, plăci metalice, bucăfi de plumb de metal şi de piatră, rezervoare cu apă, cu nisip, cu pietriş, cu beton, etc.
12.	C. f.; Element al aparatului de manevră al unui schimbător de cale necentraiizat, constituit dintr-o greutate de formă cilindrică, fixată pe o pîrghie articulată cu bara de trac-fiune a schimbătorului de cale (v. fig. sub Aparat de manevră). E folosit pentru uşurarea manevrării acelor schimbătoarelor de cale cu acfionare manuală.
13.	Eli. V. sub Armatură pentru instalafii electrice.
14.	~ de arbore motor. V. sub Echilibrarea maselor în mişcare.
îs. ~ de ascensor. Tehn.: Greutate suspendată de un cablu, în puful unui ascensor (lateral sau în spatele port-sarcinii) cir-culînd în sens contrar mişcării port-sarcinii ascensorului şi ser-
Contragreutate de frînă
286
Conframanivelă
vind Ia echilibrarea acesteia şi a unei părfi din sarcina lui utilă, în vederea uşurării funcfionării motorului şi a reducerii consumului de energie electrică. în acest scop, cînd cablul ascensorului se înfăşoară pe cilindrul acfionat de motor, cablul contragreutăfii se desfăşoară de pe el. Contragreutatea e formată din blocuri de fontă montate într-un jug echipat cu patine de alunecare ghidate între glisiere verticale. La ascensoarele de mină, de-exemplu, contragreutatea e egală cu suma dintre greutatea coliviei şi a jugului ei, greutatea vagonetelor şi jumătate din greutatea sarcinii utile. La ascensoarele duble, unul dintre ascensoare serveşte drept contragreutate celuilalt.— La tracfiune indirectă, în jugul contragreutăfii e montată o roată de cablu.
î. ~ de frînă. V. sub Frînă, Frînă cu contragreutate.
2.	~ de macara: Sin. Bloc de contragreutate (v.).
3.	~ de roată de locomotivă. C. Bloc de ofel aplicat Ia rofile motoare şi cuplare ale locomotivei cu abur, pentru echilibrarea, în timpul mersului, a maselor în mişcare de rotafie şi a celor în mişcare alternativă rectilinie, pentru anihilarea forfelor de legătură perturbatoare. Contragreutatea, turnată monobloc cu roata, are forma de segment de cilindru, avînd lăfimea mai mare decît restul rofii. La unele locomotive, contragreutăfile se toarnă goale în interior şi umplute (burate) cu plumb turnat sau sub formă de alice, care (datorită greutăfii specifice mari) permite reducerea dimensiunilor acesteia. — Contragreutatea rofi lor cuplare (v. fig. /) şi o parte din contragreutatea rofilor motoare echilibrează efectul forţei centrifuge produse de masele rotitoare (manivelă, bufon de manivelă, butoane cuplare, biele cuplare şi 3 5 din masa bielei motoare). Echilibrarea se face aproape perfect, în momentul în care butoanele cuplare se găsesc pe verticală.— Contragreutatea rofilor motoare (mai mare decît a rofilor cuplare), pe lîngă echilibrarea maselor rotitoare, amortisează şi trepidafiiie produse în corpul locomotivei de masele în mişcare rectilinie alternativă (piston, tija pistonului, capul de cruce şi 2/sdin masa bielei motoare) (v. fig. II). în total, echilibrarea acestor
Antenă de unde metrice cu contragreutate.
/) cablu coaxial; 2) antenă; 3) contragreutate.
imaginea
I. Acfiunea contragreufăjii de roată cuplară.
Í) contragreutate; 2) bielă cuplară; Fj) forfa centrifugă produsă de contragreutate; F2) forfa centrifugă produsă de masele rotitoare,
II. Acfiunea contragreutăfii de roată motoare.
I) contragreutate; 2) bielă motoare; 3) cap de cruce; 4) tija pistonului; 5) sensul de acţionare a maselor în mişcare rectilinie alternativă; 6) sensul de acfionare a forfei centrifuge produse de contragreutate.
mase se obfine numai cînd pistonul e la punctul mort, cînd cele două forfe (forfa centrifugă a contragreutăfii şi forfa maselor în mişcare) sînt egale şi de sens contrar. Contragreutatea provoacă lóvituri în cale, cînd se găseşte în pozifiile maxime şi minime ale bufonului de manivelă. Din această cauză, contragreutăfile
se calculează astfel, încît forfele verticale pe cale şi cele orizontale, provocate de forfele inerfiale, să fie cît mai mici Ia vitesa de regim a locomotivei, şi anume limitîndu-se la maximum 15% din greutatea osiei.
4.	Contragreutate. 2. Telc.: Refea de conductoare dispuse dedesubtul unei antene de emisiune, echivalentă cu o suprafafă plană conductoare, care constituie un „pămînt" artificial.
în unde kilometrice, contragreutatea se execută din fire orizontale la 1—2 m deasupra solului, conectate Ia borna opusă antenei; rolul ei e în special să micşoreze rezistenfa parcursă de curenfii de închidere prin sol. Se foloseşte cînd terenul e pietros; e costisitoare, incomodă, şi reduce înălţimea efectivă a antenei; în teren moale e preferabilă o bună priză de pămînt.
în unde metrice se foloseşte o contragreutate formată din 4"-6 fire orizontale, dispuse radial sub o antenă verticală în sfert de lungime de undă (v, fig.); firele au lungimea de circa Â/4 şi sínt conectate la conductorul exterior al cablului coaxial de alimentare a antenei; rolul lor e să constituie o „oglindă" în care să se formeze antenei, care va lucra astfel ca un dipol în X/2.
5.	Confragrifă, pl. coníregriíe. Cinem.: Piesă metalică în formă de gheară care — în aparatul de luat vederi cinematografice — imobilizează pelicula în timpul expunerii.
6.	Confrahaşură, pl. contrahaşuri. Desen: Haşură cu liniile perpendiculare pe liniile unei alte haşuri, peste care e suprapusă.
7.	Contraierva, rădăcină de Farm.: Rădăcina plantei Dorstenia brasiliensis Lamk., roză la exterior şi albă în interior, cu uşor miros aromatic şi cu gusfacrişor, care confine o mare cantitate de substanfe muciiaginoase. Se foloseşte, în Medicină, ca tonifiant, ca stimulent, diaforetic, şi, în special, ca antidot al veninului şerpilor.
8.	Contraîncercare, pl. contraîncercări. Tehn.: încercare executată asupra unei contraprobe.
9.	Contramanivelă, pl. conframanivele. C. f.: Manivelă legată rigid la un capăt de butonul motor al rofilor motoare de locomotivă, celălalt capăt fiind articulat printr-un buton cu bara de comandă a culisei (v. fig.). Face parfe din mecanismu de distribufie Heusin-ger-Walschaerts, înlocuind excentricele distribuţiei Stephen-son, şi serveşte, prin rotirea butonului de conframanivelă în jurul axei osiei motoare şi prin intermediul barei de comandă, la imprimarea mişcării de oscilafie a culisei.
La locomotivele de tip mai vechi, con-tramanivela e forjată monobloc cu butonul mofor; la locomotivele loan1
Conframanivelă.
Í) roată motoare a locomotivei; 2) buton mofor; 3) conframanivelă; 4) bufonul contramanivelei.
noi, contramanivela e fixată prin bu-ntr-un canal frezat, practicat în capul butonului motor.
Contramarş
287
Confrarecepfie
Distanţa dintre centrul butonului de contramanivelă şi axa osiei, numită raza manivelei, e egală cu excentricitatea. La locomotivele la cari punctul de articulafie a culisei cu bara de comandă a culisei nu se găseşte pe prelungirea axei cilindrului (cînd pistonul e la punctul mort), unghiul de caiare al contramaniveiei (unghiul format de centrul butonului motor, al osiei motoare şi al bufonului de contramanivelă) se alege 90° ±8, după cum distribufia e cu admisiune exterioară sau interioară, unde 8 e unghiul de avans.
î. Conframarş, pl. contramarşuri. Ind. text.: Efect dublu de ridicare a unei ife şi de coborîre concomitentă a celeilalte, obfinut cu ajutorul unui scripete, peste care se leagă sforile sau curelele cari susfin ifele. Mişcarea ifelor în contramarş se foloseşte pentru producerea fesăturilor simple.
2. ConframsSc, pl. contramelci. Ind. text.: Cilindru cu şanf exterior în elice, la un capăt cu terminafia şanfului în spirală,
axul clllndrelor de Ieşire a căruciorului la selfacfor.
1) melc; 2) contramelc;
3) frînghie; 4) cărucior.
II. Axul melcilor de intrare.
1) melc; 2) contramelc; 3) axul melcilor de intrare.
montat pe acelaşi ax cu melcul de ieşire a căruciorului la maşinile de filat periodic (selfactoare). Profilul mel-|. Melc şi contramelc de pe ciior şi al contramelci lor e acelaşi, ei fiind simelrici şi unifi printr-o bază. Contrameicul serveşte la stabilitatea mişcării căruciorului, de pe	el desfă-
şurîndu-se frînghia care are	un capăt
legat la cărucior, iar celălalt	la conira-
melc pe raza mare, în timp ce pe melc se înfăşoară o altă frînghie activă la ieşirea căruciorului, legată în acelaşi mod (v. fig. /). La selfacfor mai există încă un contramelc, pentru intrarea căruciorului, montat pe axul de intrare, şi care are un profil diferit, fiind separat de melcul activ (v. fig. II).
s. Contramină, pl. contramine. Tehn. mii: Lucrare de mină executată pentru a împiedica sau pentru a distruge acfiunea de mină (v.) a inamicului. în lucrările mai vechi de fortificafie se executau din timp, în spatele zidurilor, lucrări de contra-mină permanente, formate din pufuri şi din galerii cari coborau pînă	la	o anumi*ă adîncime, de unde — în caz de	asediu —
şi dacă	se constata un	atac cu rr.ină inamic, — se	dezvoltau
galeriile cari coborau pînă sub lucrarea iui de mină, care trebuia distrusă.
4.	Confrapanfă, pl. contrapante. C. f., Drum.: Porfiune de traseu în rampă, care urmează imediat după o pantă, formînd o vale. Pantele şi contrapantele se racordează prin curbe verticale, pentru a înlătura acfiunea de izbire pe care o suferă vehiculul, cînd rofi le lui trec de pe o deciivitate pe aita. V. sub Declivitate.
5.	Confraparalelogram, pl. confraparalelograme. Geom.: Sin. Antiparalelogram (v.).
6.	Conîraparfiu, pl. contrapartiuri. Tehn., Poli gr.: Matrifă preparată galvanopiastic de pe un clişeu sau de pe orice obiect, în vederea reproducerii şi multiplicării clişeului sau a obiectului prin galvanoplastie. Contrapartiul înlocuieşte mulajul, cînd nu stă la dispoziţie o presă de mulat sau cînd originalul care se reproduce e un obiect prefios, dificil de refăcut, foarte sensibil, şi care ar putea fi deteriorat prin mulare.
Contrapiulife. a) asamblare cu piuliţă şi contrapiuliţă obişnuite; b) indicarea contactului între cele două piuliţe şi şurub; c) contrapiuliţă elastică; d) şi e) asamblare asigurată cu contrapiuliţă elastică liberă, respectiv strînsă; Í) şurub; 2) piuliţă normală; 3) contrapiuliţă obişnuită; 3') contrapiuliţă elastică; 4) şaibă.
7. Contrapiulifa, pl. contrapiulife. Mş.: Piulifă suplementară, folosită la asigurarea înşurubărilor (v. sub Asigurare 3) prin producerea unor apăsări suplementare în asamblare (v. fig. a), cînd nu e permisă strîngerea forfată a pieselor asamblate. După efectuarea asamblării prin înşurubarea piulifei normale, aceasta e menfi-nută în pozifie fixă cu ajutorul unei chei, şi se strînge contrapiulifa cu a doua cheie. Prin apăsarea care se produce pe fefele frontale ale piulifelor, contactul dintre flancurile filetelor şurubului şi piuiifelor se face în felul indicat în fig. b; între piulife, tija şurubului e solicitată la întindere, în sensul în care se exercită şi forfa de întindere P, exercitată în tijă de piulifă normală, iar frecarea dinire flancurile şurubului şi ale piulifelor introduse suplementar împiedică autodesfacerea. După înşurubarea contrapiulifei, sarcina P e preluată integral de aceasta — şi numai după deformări elastice ale pieselor, sarcina e preluată treptat, parfial de prima piulifă; pentru a evita suprasolicitarea, piulifă şi contrapiulifa trebuie să aibă aceeaşi înălfime.
Contrapiulifa elastică e confecţionată dintr-o piesă de tablă cu două găuri circulare, îndoită, gaura superioară fiind filetată (v. fig. c, d şi e). Prin strîngerea cu cheia a contrapiuliţei, partea inferioară a acesteia exercită o apăsare asupra feţei frontale a piulifei normale; se produce o tensiune suplementară şi se împiedică autodesfacerea înşurubării.
s. Confraplacaj, pl. confraplacaje. Ind. lemn.: Sin. impropriu pentru Placaj (v.).
9.	Conírapresiune, pl. contrapresiuni. 1. Ms.; Presiunea spaţiului de evacuare a agentului energetic dintr-un motor termic sau pneumatic, egală (aproximativ) cu presiunea de sfîrşit de expansiune a fluidului. După natura spafiului de evacuare, contrapresiunea poate fi: mai mare decît presiunea atmosferică, cînd evacuarea se face într-un sistem tehnic care utilizează fluidul evacuat din motor, ca agent energetic sau ca agent termic (de ex. contrapresiunea unei turbine cu abur înaintaşe); egală cu presiunea atmosferică, cînd spafiul de evacuare e mediul ambiant; mai mică decît presiunea atmosferică, cînd spafiul de evacuare e un recipient sub vid (de ex. condensatorul unui motor cu abur cu condensafie).
10.	Confrapresiune. 2. Mş.: Presiunea care se exercită pe fafa activă a pistonului unei maşini de forfă generatoare, în timpul cursei de refulare, sau presiunea care se opune presiunii active asupra pistonului unui motor (cu abur, cu ardere internă sau pneumatic).
11.	Confraprobă, pl. contraprobe. Tehn.: Probă suplementară, care se foloseşte cînd proba luată pentru încercare nu dă rezultate concludente. Caietele de sarcini prevăd ridicarea contra-probei odată cu probele, şi încercarea ei la un laborator oficial, în prezenfa părfilor (în caz de litigiu).
12.	Contrareacfiune, pl. contrareacfiuni. Telc.: Sin. Reacfiune negativă (v.).
is. Confrarecepfie, pl. contrarecepfii. Tehn.: Repetarea parfială sau totală a operafiilor de recepfie în caz de litigiu. Contra-
Contrarevizie
288
Contrast, factor de ~ prin transmisiuni
recepfia serveşte la verificarea caracteristicilor obfinute inifial la recepfie.
î. Confrarevizie, pl. contrarevizii. Poligr. V. Tipar de revizie.
2. Confrarezervor, pl. contrarezervoare. Alim. apă: Rezervor de înmagazinare şi de compensafie, care face parte dintr-un sistem de alimentare cu apă potabilă sau industrială, situat în partea refelei de distribufie opusă părfii în care se găseşte rezervorul principal, alimentat de la captare (v. fig.) Contra-
Schema amenajării unei alimentări cu apă cu conirarezervor.
Í) capfare; 2) rezervor; 3) conirarezervor; 4) refea de distribufie.
rezervorul e alimentat cu apă în orele de consum mic, de Ia rezervorul principal, prin conductele refelei, şi alimentează cu apă refeaua de distribufie, în orele de consum maxim.
a.	Confrariefafe. 1. Mat.: Relafia dintre două propozifii universale, cari au aceiaşi termeni şi dintre cari una e afirmativă, iar cealaltă e negativă. Exemplu de propozifii (universale) contrare: orice S e P; nici un S nu e P.
4.	Confrariefafe. 2. Mat.: Relafia care există între doi termeni ai aceluiaşi gen definit printr-un caracter susceptibil de gradafie, cînd cei doi termeni au acest caracter unul în măsură minimă, iar celălalt, în măsură maximă.
5.	Contrasăgeată. Cs.; Deplasarea pe verticală, opusă sensului de acfionare a forfelor, care se dă, Ia execufie, punctelor unei construcfii sau a unui element de construcfie (cintru, eşafodaj, grindă, fermă, arc, boltă) solicitat de forfe verticale, în vederea compensării săgefii elastice produse prin deformarea Iui sub acfiunea încărcărilor, pentru a evita efectul inestetic al acestei deformări sau micşorarea gabaritului util de sub elementul de construcfie respectiv (la construcfiile civile şi industriale), ori pentru a micşora acfiunea dinamică a încărcărilor mobile (la poduri). La poduri, dacă elementele principale de rezistenfă ale construcţiei sînt executate fără contrasăgeată, încărcările mobile sînt mărite de forfa centrifugă produsă prin deplasarea convoiului de sarcini pe elementele de construcfie deformate prin încovoiere.
Valoarea contrasăgefii depinde de felul elementului de construcfie şi de modul de acfiune a forfelor (static sau dinamic).
La elementele de construcfie solicitate de încărcări statice (de ex. la ferme), valoarea contrasăgefii se determină prin calcul, Ia proiectare, şi e egală cu valoarea săgefii elastice din încovoiere, rezultată din încărcările permanente ale elementului de construcfie respectiv. V. sub Fermă.
La elementele de construcfie solicitate de încărcări mobile (de ex. Ia grinzi de poduri), valoarea contrasăgefii se determină conform prescripfiilor speciale pentru aceste construcfii. Exemple:
La podurile de lemn, contrasăgeata grinzilor principale cu deschideri mai mari decît 10 m trebuie sa fie egală cu săgeata elastică rezultată din încărcările permanente şi jumătate din valoarea sarcinilor utile.
La podurile metalice, grinzile cu inimă plină şi cu deschideri mai mici decît 20 m se execută fără contrasăgeată, iar cele cu deschideri mai mari decît 20 m se execută cu o contrasăgeată egală cu săgeata elastică rezultată din încărcările permanente ale tablieruluî. Grinzile cu zăbrele se execută cu o contrasăgeată egală cu săgeata elastică produsă de încărcările per-
manente ale tablierului şi jumătate din valoarea încărcărilor mobile.
La podurile de beton cu grinzi drepte, contrasăgeata trebuie să fie egală cu suma valorilor săgefii elastice rezultate din încărcările permanente ale tablieru lui şi a tasării eşafodajului de susfinere a cofrajelor.
La podurile cu arce sau cu bol fi de beton, contrasăgeata trebuie să compenseze: săgeata elastică rezultată din încărcările permanente ale tablierului; săgeata provenită din retragerea betonului şi din variafia de temperatură (diferenfă dintre temperatura exterioară în momentul închiderii bolf ii şi temperatura medie anuală a locului în care e amplasat podul); tasarea cin-trelor (datorită deformafiei elastice a lor, — sub acfiunea încărcărilor pe cari trebuie să le susfină —, deformafiei permanente a cintrelor, — rezultate prin strivirea materialului la rosturi, Ia reazeme şi la îmbinări, — şi tasării fundafiilor sâu pilofilor de susfinere a cintrelor); săgeata suplementară, provenită din deformafia orizontală a infrastructurii sub acfiunea împingerii arcelor sau a boifii podului. Această contrasăgeată se realizează prin suprâînălfarea secfiunilor verticale ale cintrelor cu valorile deplasărilor punctelor corespunzătoare de pe intradosul arcelor sau al boifii, datorite cauzelor de mai sus.
6.	Confrascofă, pl. contrascote. Nav. V. Manevre curente, sub Greement.
7.	Contrast, pl. contraste. Arfe gr., Foto.: Diferenfă dintre înnegrirea maximă şi înnegrirea minimă a unei figuri negative, pozitive sau originale. Dacă diferenfă e foarte mare, figura se numeşte figură cu contraste puternice, iar dacă e mică, se numeşte figură ştearsă. Se obfin contraste puternice mai ales cînd se fotografiază contra luminii. în contrastul fotografic nu intră, ca factor, bruschefa trecerii de la înnegrirea maximă la cea minimă, fiindcă aceasta e dată de calităfile obiectului fotografiat, nu de calităfile materialului întrebuinfat.
8.	~ de strălucire. Op/.; Variafia relativă de strălucire dintre un obiect şi fondul pe care e privii:
unde B0 e strălucirea obiectului, iar Bţ e strălucirea fondului. Perceperea unui obiect privit pe un anumit fond depinde în primul rînd de contrastul de strălucire, apoi de contrastul de culoare (al cărui rol devine neglijabil la străluciri mici, sub 10'2 cd/m'2) şi de sensafia de relief. Sub o anumită valoare a contrastului (contrast minim), care depinde de Bj, un obiect nu mai poate fi distins de fond.
Acuitatea vizuală şi rapiditatea perceperii depind de contrast, crescînd odată cu el; cu cît contrastul e mai mic, cu atît iluminarea obiectului trebuie să fie mai puternică, pentru a obfine acelaşi efect vizual. La străluciri mari ale obiectului, contrastele mari de strălucire devin supărătoare şi trebuie înlăturate, prin crearea unui fond de culoare deschisă.
9.	factor de ~ prin reflexiune. Fiz., Foto.: Expresia dD Yl-dlog E'
în care E e expunerea unui pozitiv fotografic, iar D e logaritmul decimal al factorului de reflexiune R = Ir/I (/ fiind intensitatea unui fascicul incident şi Ir, intensitatea unui fascicul reflectat corespunzător), măsurat penfru o iluminare a pozitivului la 45°.
io. factor de ~ prin transmisiune. Fiz., Foto.: Dacă se reprezintă înnegrirea S a unei plăci fotografice în ordonatele unui sistem de coordonate rectangulare, iar log E (£ = /£,
I	fiind intensitatea luminoasă, iar t timpul de expunere á plăcii) în abscise, la t constant (adică la I variabil), curba reprezen-
tativă prezintă o porjiune rectilinie (domeniul de expunere normală) înclinată fafă de axa absciselor cu un unghi a.
Factorul de contrast e
dS
Y	gCt= dToglf
Valoarea lui depinde de durata de developare. V. şî sub în-negrire, curbă de
1.	Contrast, exponent de Telc.: în televiziune, mărimea y definită de relafia:
B' = AB\
în care: B' e strălucirea imaginii reproduse; ie un coeficient de proporfionalitate; B e strălucirea scenei din natură corespunzătoare.
în cazul reproducerii unor semnale luminoase, avînd străluciri aflate într-o gamă largă, se pune, de obicei, problema comprimării uniforme a strălucirilor gamei din natură; exponentul de contrast care se adoptă e, în acest caz, acelaşi pentru întreaga gamă şi se numeşte exponent optim de contrast. Sin. Factor de contrast; Factor gamma.
2,	Contrastul imaginii. Te/c.; în televiziune, mărime caracteristică pentru variafia strălucirii (v.) locale în cuprinsul unei imagini, definită fie prin cîtul dintre valoarea maximă şi valoarea minimă a strălucirii care se întîlneşte în imagine
D
„ _ Dmax
----R '
min
fie prin cîtul diferenfei dintre strălucirea maximă şi cea medie, către strălucirea medie a imaginii
C=
-B0
B°
unde C e contrastul, Bmax e strălucirea maximă, Bmin e strălucirea minimă, iar Bq e strălucirea medie a imaginii.
în natură, scara contrastelor cuprinde valori cari variază între zero şi 105, \n fjmp ce procedeele de redarea imaginii (fotografie, cinematografie, televiziune)permit realizarea unor mult mai mici valori maxime de contrast. Scara contrastelor pe imaginea redată fiind mai redusă, e necesar să se reducă proporfional toate treptele de contrast, pentru a permite redarea acestora în număr egal cu cel prezent în imaginea captată. Acest rezultat se obfine folosind o caracteristică totală de transfer convenabilă, rn scopul măririi contrastului la imaginile prezentate pe ecranul tubului cinescop se caută să se reducă efectul produs de lumina îeflectată de perefii interiori ai tubului înapoi spre ecran şi
2
3 u	b
Influenţa formei pereiéiül asupra reflexiu-nilor interioare. a) pereie conic; b) perete curbat; 1) punctui de impact al fasciculului de electroni pe ecran; 2) punctul de impact al electronilor reflectaţi de peretele Interior.
fire de aluminiu, care constituie un ecran transparent pentru electronii din fascicul, dar opac penfru lumină. A doua cauză se combate prin utilizarea unui filtru neutru care formează peretele frontal al tubului. Lumina provenită de la luminofor străbate o singură dată grosimea filtrului absorbant, pe cînd cea ambiantă o străbate de două ori, în urma reflexiunii pe suprafafa luminoforului, şi e astfel absorbită în o măsură mai mare (v. fig. II).
3.	Confraşină, pl. contraşine. C. Şină de cale ferată, sau profil laminat de altă formă, care se montează pe o lungime oarecare, spre interiorul căii, alături de fiecare dintre şinele unei linii de cale ferată, la mică distanfă de fafa interioară a acestora, pentru a proteja în curbe şina exterioară contra atacului lateral prea puternic al buzei bandajelor rofilor, pentru a împiedica deraierile (în curbe, pe poduri sau în stafii), pentru a permite să se îngroape calea pînă la nivelul fefei de rulare a şinelor, în pavaj (la pasajele de nivel) sau într-o pardoseală (în curfile fabricilor sau în hale de fabricafie), în vederea uşurării circulaţiei peste linie.
4.	Contratijă, pl. contratije. Mş.: Organ de maşină folosit la unele maşini de forfă cu piston, care prelungeşte tija pistonului prin corpul acestuia, ieşind prin capacul din fafă al cilindrului, în care se montează buceaua cu presgarnitura de ghidare a acesteia. Rolul confratijei e de a susfine pistoanele grele ale maşinilor orizontale, pentru a micşora uzura cilindrilor, datorită frecării dintre piston şi suprafafa interioară a cilindrului.
5.	~ a frînei de tragere. Tehn. mii. V. sub Frînă de tragere.
e. Contratimp, circuit în Telc.: Circuit electronic cu un
număr par de elemente grupate simetric fafă de o axă longitudinală, astfel încît tensiunile electrice de intrare aplicate celor două jumătăfi sînt egale şi în opozifie.
După funcfiunea pe care o îndeplineşte circuitul, se deosebesc amplificatoare, modulatoare, detectoare, discriminatoare şi redresoare în contratimp. Sin. Circuit sau montaj în contra-fază, push-pull, simetric.
Amplificatorul In contratimp e reprezentat în schema din fig. /. Componentele alternative u’g^ şi
II. Reducerea efectelor luminii ambiante.
1)	perete de sticlă neutră;
2)	luminofor; 3) radiaţia emisă de luminofor; 4) rază a luminii ambiante; 5) rază reflectată.
afectele produse de lumina ambiantă. Prima cauză se combate Prin adoptarea unei forme convenabile a perefi lor tubului (în fig. I a şi b sînt reprezentate două tipuri de cinescoape; cel din jig. b răspunde foarte bine cerinfei impuse) sau prin căptuşirea luminoforului, în partea din spre tunul electronic, cu un strai sub-
I. Amplificator în contratimp.
Tg) transformator de intrare; Ta) transformator de ieşire; Ea) sursă anodică de alimentare; Eg) sursă de negativare; Zs) impedanţă de sarcină;	__I" ;
.« ,n , ,n	0
'a ~~‘a0~i~la •
ale tensiunilor aplicate pe grile fiind egale şi de semn contrar (în opozifie), curenfii i'a şi z" vor avea componente variabile
defazate între ele cu unghiul jt. Efectul în sarcina utilă Zs fiind proporfional cu i'a ia, urmează că se vor anula componenta
continuă şi armonicele pare ale curenfilor introduse de nelinea-ritătea tuburilor.
Avantajele amplificatorului în contratimp fafă de un amplificator obişnuit sînt urmatoarele: distorsiuni de nelinearitate mai
Í9
Confrafip
290
Confrafip
mici (dispar armonicele pare); circuiful magnetic al transformatorului de ieşire Ta nu e saturat, nefiind premagnetizat în curent continuu (tensiunile magnetomotoare date de componentele continue I'aQ şi 7"0 fiind egale şi de sens contrar); componenta fundamentală (şi armonicele impare) ale curentului anodic nu circulă prin sursa de alimentare ânodică, care nu trebuie decuplată; tensiunile de zgomot ale acestei surse (datorite, de exemplu, unui filtraj insuficient) nu se transmit Ia ieşire, com-pensîndu-se în transformatorul simetric de ieşire; poate lucra nu numai în clasă A, ci şi în clasă AB sau B, cu un randament mult mai mare decît un amplificator (v.) nesimetric, deoarece, din cauza simetriei, distorsiunile introduse se compensează; micşorează capacitatea de intrare fafă de montarea tuburilor în paralel.
Amplificatorul în contratimp necesită un etaj de excitafie (v.), capabil să livreze două tensiuni egale şi în opozifie de fază.
Modulatorul în contratimp (v. fig. II), numit şî modulator echilibrat, poate servi în diferite scopuri, după bor-
0	Purtă- toarea (co)	Modu- lafia (Q)	în C			în D
2	aplicate la bornele		pulsafiile	J efectul	pulsafiile	efectul
1	A	A	co, Q, 2 co, 2 Q co —Q, co-j-Q	modulafiede amplitudine obişnuită	—	-
2	B	A	Q, 2co, 2Q	dublarea frecvenfei înalte	co, co—Q, oo-f-Q	modulafie de amplitudine nedistorsionată
3	A	B	co, 2 co, 2 Q	dublarea frecvenfei înalte	Q, co—Ö, co-}-Q	benzile laterale fără purtătoare
4	B	B	2 co, 2 Q, co —Q, co-f Q	dublarea frecvenfei înalte	co, Q	amplificare în contratimp obişnuită
în telefonia cu curenfi purtători. în cazul 3 se poate obfine, prin intermediul unui filtru, tăierea unei benzi laterale, obfinîndu-se o undă cu bandă laterală unică, fără purtătoare.
Detectorul în contratimp se obfine din modulatorul în contratimp (v. fig. II), dacă se aplică la bornele A o singură bandă laterală co —Q şi Ia bornele B purtătoarea co. Atunci se obfin la bornele D pulsafiile Q, co şi 2 co—Q. Refinînd, ca la orice detecfie, numai pulsafia Q de joasă frecvenfă, rezultă că s-a realizat detecfia undei cu bandă laterală unică (cu purtătoare auxiliară introdusă separat).
Discriminatorul în c o n t r a t i m p serveşte, ca orice discriminator, la detecfia semnalelor modulate în frecvenfă sau în fază. După principiul de funcfionare, discriminatorul în contratimp poate fi de amplitudine, de fază, etc. în fig. III a
II.	Modulator în contratimp.
>C—kC f'a+'a)'- 'D—kD ('i-'a)*
nele de intrare (A sau B) ori de ieşire (C sau D) folosife. La acest circuit, numai o tensiune aplicată în B produce tensiuni în contratimp la grile; tensiunea din A se aplică în fază pe cele două grile. Notînd pulsafia purtătoarei de frecvenfă înaltă cu co şi pulsafia tensiunii de modulafie de joasă frecvenfă cu Q şi neglijînd termenii de ordin mai mare decît trei, datorifi nelinearităfii tubului, se dau în tablou pulsafiile obfinute în C şi D şi efectul produs pentru diferite cazuri de aplicare a purtătoarei şi a modulaţiei. Cînd tensiunile se aplică în acelaşi punct, trebuie înfeles că ele se aplică în serie; la ieşire (în C sau D), efectul util se extrage printr-un circuit acordat pe pulsafia dorită.
Efectele obfinute la modulatorul în contratimp
Modulatorul în contratimp se construieşte şî cu elemente redresoare uscate (cu cuproxid, etc.), fiind folosit în special
III. Discriminator de amplitudine în contratimp, a) schemă; b) variafia tensiunilor în funcfiune de frecvenfă.
e reprezentată schema unui discriminator de amplitudine în contratimp. Circuitul primar e acordat pe frecvenfă centrală a undei modulate în frecvenfă sau în fază, iar circuitele secundare, pe frecvenfe situate simetric, de o parte şi de alta a frecvenfei centrale. După detecfia în cele două diode, tensiunile redresate respective Ui şi U2 variază cu frecvenfă (v. fig. III b). Tensiunea de ieşire U variază proporfional cu deviafia frecvenfei fafă de frecvenfă centrală, realizîndu-se astfel detecfia semnalului modulat în frecvenfă.
R e d r e s o r u I în contratimp, numit de obicei redresor cu ambele alternanţe sau circuit de redresare completă, e reprezentat în fig. IV. Fafă
de un redresor nesimetric	.—*----U Q_
(monoalternanfă) prezintă a- •--------1
vantajul unor componente alternative mult mai mici în rezistenfa de sarcină Rs. Are însă nevoie de un transformator cu priză mediană în secundar.
t. Confrafip, pl. contra-tipuri. Cinem.: Copie negativă a unui film, obfinută prin copierea după o lavandă (un pozitiv intermediar), folosită pentru obfinerea unui număr mâi mare de copii pozitive pentru exploa-
IV.
Redresor în contratimp (al ambelor alfernanfe).
Contratipar
291
Contrafragere
tare. Pelicula pentru contratip poate avea o sensibilitate mult mai mică decît cea pentru negativul original, care se obfine direct prin cinematografiere, deoarece expunerea contratipului se face într-o maşină de copiat, nu în aparatul de cinematografiat. Sin. Negativ intermediar.
î. Contratipar, pl. contratipare. Poligr. V. Tipar pe verso.
2.	Contratipare. Cinem.: Proces de obfinere a duplicatelor negative (contratipuri) alb-negru şi color după negativul original, în vederea asigurării tirajului de copii pozitive şi a protejării negativului original. Un contratip perfect trebuie să asigure copii pozitive identice cu cele obfinute direct după negativul original, în ce priveşte raportul strălucirilor, granulafia şi puterea separatoare. Redarea perfectă e obfinută dacă densităfile optice ale contratipului sînt identice cu cele ale negativului original, sub raportul gradafiei şi al valorilor lor. Practic, e suficient să se păstreze neschimbată gradafia densităfilor imaginii, valorile lor putînd varia în anumite limite cu o valoare constantă pentru toate densităfile aceleiaşi porfiuni.
Procesul de contratipare alb-negru decurge după schema:
negativ original -> duplicat pozitiv (lavandă) -> duplicat negativ (contratip).
Peliculele utilizate la contratipare (cele două duplicate) au contrast mic, sensibilitate mică, granulafie fină şi putere separatoare mare.
în procesul contratipării trebuie respectate două condifii: Aplicarea regulii lui Goldberg, care prevede, un factor gamma rezultant al contratipului egal cu 1
Y	duplicat pozitiv X ^duplicai negativ ^ •
în care y duplicat p02itlv şi y dup,icat negativ reprezintă factorii gamma de copiere a celor două dublicate. — Copierea integrală a imaginii numai în porfiuni le rectilinii alecurbe-lor caracteristice ale celor două pelicule.
Respectarea regulii lui Goldberg . e condifionată de faptul că porfiu-nile rectilinii ale curbelor caracteristice ale negativului şi contratipului trebuie să fie paralele între ele.
Utilizarea numai a porfiuni lor rectilinii de curbă se ■rnpune pentru a evita o reproducere defectuoasă a densităfilor în contratip. Controlul redării corecte,
Prin respectarea celor două condiţii de bază enun-. fate, sé face prin rnetoda grafică (v. fig.).
Grafic, contratiparea e executată corect cînd densităfile copiate s® găsesc numai în porfiunile rectilineare ale curbelor, iar curba EF face un unghi de 45° fafă de axe.
Peliculele utilizate Ia contratipare trebuie să aibă un gamma de lucru aproape de cel maxim, pentru a permite revelarea la un timp mare. Solufiile de revelator trebuie să fie cu acfiune lentă, în special pentru pelicula duplicatului negativ. Se recomandă maşini de developat cu o circulafie intensă a revelatorului.
Respectarea riguroasă a acestor indicafii tehnologice nu asigură o calitate satisfăcătoare în cazul contratipărilor repetate; se constată creşterea contrastului, creşterea granulafiei, disparifia detaliilor, redarea incorectă a densităfilor, aparifia liniilor lui Mackie. La o contratipare repetată de zece ori, imaginea se transformă într-un raster alb-negru. O calitate satisfăcătoare se obfine pînă la a patra contratipare.
Procesul de contratipare color e mult mai complicat decît cel alb-negru, prin faptul că problema redării corecte a densităfilor, sub raportul gradafiei şi a! valorii lor, se impune pentru trei straturi în loc de unul singur. Contratiparea color poate fi efectuată pe baza a două procese distincte: contratipare reversibilă şi contratipare prin interpozitive.
Contratiparea reversibilă utilizează o peliculă duplicat negativ color pe care se copiază negativul şi care se developează reversibil. Se obfine duplicat negativ direct, fără a mai trece prin stadiul pozitiv. Acest proces simplificat prezintă dezavantajul unei redări parfial incorecte a densităfilor. Succesiunea fazelor e următoarea:
negativ color -» copiere -* revelare alb-negru -» spălare -» -> iluminare -> revelare color -» spălare -»înălbire -> spălare -» fixare -> spălare -> uscare.
Contratiparea prin interpozitive constituie un proces mai greoi, ale cărui rezultate sînt însă superioare celui reversibil. Negativul color sé copiază succesiv pe trei pelicule pancromatice (interpozitive) prin intermediul a trei filtre de selecfie tricromă (albastru, verde, roşu). Se obfin trei pozitive intermediare în alb-negru, corespunzător celor trei straturi ale negativului color. Aceste pozitive parfiale se developează în revelatoare alb-negru de granulafie fină. Cele trei pozitive se copiază succesiv pe o peliculă duplicat negativ color cu trei straturi, prin cele trei filtre de selecfie tricromă menfionate. Duplicatul negativ se developează după procesul negativului color:
negativ color -> copiere interpozitive developare alb-negru; interpozitive -» copiere duplicat negativ color -> developare duplicat negativ color.—
Recent, se mai aplică* o nouă metodă de contratipare, similară ca succesiune de operafii cu cea alb-negru. Negativul color se copiază pe o peliculă pozitivă color cu mască, care are rolul de duplicat pozitiv. Final se copiază duplicat negativul color. Noul proces e simplificat fafă de cel prin interpozitive şi cu rezultate comparabile.
3.	Contratipie, pl. contratipii. Foto., Poligr.: Procedeu de re-tuşare fotografică, la care lucrările de corectare nu se fac direct pe negativul principal, ci pe un negativ intermediar, întrebuinfat în cazul cînd negativul principal e foarte prefios şi nu poate fi refăcut.
4.	Contratorpilor, pl. contratorpiloare. Nav. V. Navă de război, sub Navă,
5.	Contrafragere. Mett.: Forfă aplicată unei sîrme în timpul trefilării la anumite maşini de trefilat, înainte de intrarea sîrmei
Schema unei maşini de trefilat cu con-frafragere.
1)	tobă de trefilat; 2) filieră; 3)rolă de ghidare; 4) tobă pentru contratra-gere; 5) diferenţial cu roţi planetare; 6) sîrma desfăşurată de pe vîr-telniţă; F) sensul forţei de tragere la trefilare; C) sensul forţei de contrafragere.
în filieră, şi orientată în sens	contrar	sensului	forfei	de	tragere prin filieră; contratragerea se	aplică	prin	diferite	dispozi-
Grafic pentru controlul contratipării.
Ox) axa densităţilor negativului; Oy) axa densităţilor duplicatului pozitiv; Ox') axa densităţilor duplicatului negativ; AB) curba caracteristică a peliculei duplicatului pozitiv; CD) curba caracteristică a peliculei duplicatului negativ; EF) curba de relaţie între densităţile negativului şi duplicatului negativ; Dmax-Dm;n intervalul densităţilor negativului; max) densitatea maximă a duplicatului negativului.
19*
Contrafragere, maşina de trefilat cu ~
292
Contraverificafor
tive de frînare a sîrmei (v. fig.). în practică, ea are valoarea de 25—40% din forfa de tragere. Prin aplicarea contratragerii se poate mări reducerea de secfiune a sîrmei la fiecare trecere prin filieră, se reduce forfa de tragere, se măreşte vitesa de trefilare şi se micşorează încălzirea filierei şi uzura acesteia. Materialul trefilat cu contrafragere are rezistenfa de rupere la tracfiune mai mare şi duritate mai uniformă tn secfiune, decît sîrma fabricată la maşini fără contrafragere.
î. maşină de trefilat cu Mş., Mett. V. sub Trefilat, maşină de
2.	Confratreaptă, pl. contrafrepfe. Cs. V. sub Treaptă, Scară.
3.	Confravalafie, linie de Tehn. mii.: Linie de forti- . ficafie pasageră, executată de asediatorul unei cetăfi spre a-l proteja contra unor ieşiri eventuale ale asediatului.
4.	Confravarianf. 1. Mat.: Calitatea a două sisteme de cîte
n variabile x*r (i— 1, 2, 3,•••,«) şi y^ (&=1, 2,	de a fi
transformate simultan, la o schimbare de variabile, printr-un cuplu de transformări lineare contragradiente între ele.
5.	Confravarianf. 2. Geom.: Calitatea a n mărimi Af, (z = = 1, 2, 3,•••,«) dintr-un spafiu cu «dimensiuni — fiecare dintre mărimile A* privitoare la cîte una dintre coordonatele unui sistem de referinfă — de a fi transformate, la o schimbare a sistemului de coordonate dată de schimbarea coordonatelor din x în x, printr-o transformare contragredientă cu transformarea vectorilor de bază ai sistemului de coordonate (cari se schimbă din vectorii de bază e(% z = 1, 2, 3,••*,«, ai vechiului sistem, în vectorii de bază e\\ k=1, 2, 3,«*-w, ai noului sistem de coordonate). Dacă
x'î — x'i (x1, x2, xs,"',xn) e schimbarea de coordonate, şi deci
d*'f= £
Ö*'
jdx (i = 1,2,3, -,w)
&
e transformarea corespunzătoare a diferenfialelor coordonatelor, fiindcă vectorul dr al elementului de linie corespunzător are, în cele două sisteme, expresiile
n	n
dr= ^ ei d**:= e'kdx'^, i=1	k—\
urmează că vectorii de bază se transformă contragredient în raport cu diferenfialele âx* ale coordonatelor, adică după regula de transformare
(fc=1, 2, 3«...,„).
Regula de transformare a mărimilor contravariante, din A* în A'*i corespunzătoare schimbării sistemului de coordonate date de transformarea coordonatelor din x1 în xl%t e deci:
*=i 9*
şi mărimile contravariante se pot defini direct prin faptul că urmează această regulă de transformare. Mărimile contravariante poartă ca indice superior indicele coordonatei la care se referă.
Diferenţialele dxl ale coordonatelor sînt deci mărimi contravariante, fiindcă urmează regula de transformare a mărimilor A* — şiele se transformă astfel, încît să definească un acelaşi vector di, independent de alegerea sistemului de coordonate. Urmează că mărimile contravariante A% definesc un acelaşi vec-
tor A, independent de sistemul de coordonate la care se refera ele:	»	n
2=5^/= £ 7’t A'k.
1=1 k=\
Mărimile Al se numesc componentele contravariante ale vectorului A în sistemul dé coordonate xl. în reprezentarea afină a unei multiplicităfi afine cu trei dimensiuni, pe spafiul euclidian cu trei dimensiuni, coordonatele contravariante A*, respectivi \ ale unui vector A, sînt reprezentate de proiecţiile vectorului A pe axele respective de coordonate rec-ti linii, făcute paralel cuplanele sistemului de coordonate, fiecare proiécfie fiind măsurată în unitatea reprezentată de vectorul de bază respectiv (v. fig.). Penfru mulfi-plicităfile cu conexiune afină se poate face în fiecare punct aceeaşi construcfie, în multiplicitatea afină tangentă, cu acelaşi număr de dimensiuni şi cu axele de coordonate tangente Ia curbele-coordo-nate locale.
g. Confravarianfă, componentă ~ de fensor. Geom.: Fiecare dintre cele nm componente scalare rVV*'*« cari determină
m
într-o multiplicitate cu n dimensiuni un fensor T de ordinul m şi se transformă la o schimbare a sistemului de referinfă dată de transformarea coordonatelor din x în x'% =	x2, x3 ,—,*”)
ca produsele A*1	ale componentelor contravariante a
m vectori A,	Regula	de transformare a componentelor
contravariante ale unui tensor de ordinul m, din valorile pe cari le au în sistemul de coordonate x1i în valorile Tiki pe câri le au în sistemul xfî, e deci
Reprezentarea unui vecfor A prin componentele lui contravariante A şi A în două sisteme de coordonate rectilinii.
ÜXlk' dx'K* 0x'
t ki
s*1 ö*'2	a*"
sumarea în raport cu indicii i\,	făcîndu-se independent
pentru fiecare indice în parte, de la 1 la n. Această regulă de transformare poate servi şî penfru a defini direct prin ea componentele contravariante.
7.	Confravarianfă, componentă ~ de vector. Geom. V. sub Confravarianf; v. şî sub Vector.
8.	Confravarianfă, derivată ~ a unui fensor. V. Derivata confravarianfă a componentelor intensităfii unui cîmp de tensori.
9.	Confravarianfă. 1. Mat.: Proprietatea a două sisteme de cîte n variabile x* (i=1, 2, 3,-",n) şi yk (&=1,2, 3,*»,n) de a fi contravariante (v. Contravăriant 1).
10.	Confravarianfă. 2. Geom.: Proprietatea â n mărimi A*, (i=1, 2, 3,—,n) dintr-o multiplicitate cu n dimensiuni — fiecare dintre mărimile Al privitoare la cîte una dintre coordonatele unui sistem de referinfă — de a fi contravariante (v. Confrâ-variant 2).
it. Confraverificare, pl. contraveriticări. Tehn.: Verificarea executată asupra unei confraprobe.
12.	Contraverificafor, pl. contraverificatoare. Mş.; Sin. Calibru de control, Confracalibru (v.). V. şî Calibru geometric, sub Calibru 1.
Confraverficala unui reazem
293
Confrol monetar
reazemul j şi se găseşte în una dintre cele două deschideri li sau lj alăturate reazemului, care are lungimea transfor-	Confraverficala	unui	reazem,
mată X cea mai mare
(v. fig.)- Lungimile transformate, corespunzătoare deschiderilor lj
şi lj, sînt date de relafiile	şi	A,y = /;-—, în cari Iq
h lj
e un moment de inerfie arbitrar, iar /,• şi lj sînt momentele de inerfie ale grinzii în cele două deschideri şi lj, constante în fiecare dintre acestea.
2.	Confravînfuire, pl. contravîntuiri. Cş.: Element de construcţie destinat să preia forfele orizontale (presiunea vîntului, componenta orizontală a forfelor seismice, şerpuirea vehiculelor de cale ferată, solicitarea datorită forfei de frînare, etc.) cari acfionează asupra unei construcfii sau a unei părfi de construcfie, asigurînd rigiditatea transversală şi longitudinală a acestora, repartizarea la întreaga construcfie sau parte de construcfie a solicitărilor produse de forfele orizontale, trasmiterea acestor forfe la reazeme, cum şi egalizarea solicitărilor inegale produse de forfe verticale nesimetrice. Din punctul de vedere al construcţiei, contravîntuiri le sînt grinzi cu zăbrele formate prin legarea nodurilor elementelor de construcfie alcătuite din bare (ferme, grinzi principale, etc.), astfel încît unele elemente sînt comune atît contravîntuiri lor, cît şi elementelor pe cari le leagă.
La poduri, contravîntuiri le aşezate în planul tălpilor comprimate au şi rolul de a micşora lungimea de flambaj a acestora. Din punctul de vedere ai pozifiei şi al destinafiei, se deosebesc contravîntuiri de frînare, contravîntuiri longitudinale şi contravîntuiri transversale.
Contravîntuirile de frînare sînt folosite Ia poduri, preiau forfele orizontale produse de frînare sau de tracfiune, şi Ie transmit la grinzile principale ale podului.
Contravîntuirile longitudinale sînt aşezate într-un plan orizontal, pe întreaga lungime a construcţiei, formînd cu elementele acesteia, pe cari le leagă, o grindă orizontală. La poduri, contravîntuirile longitudinale pot fi aşezate în planul tălpilor superioare ale grinzilor principale, în care caz se numesc confravîntuiri orizontale superioare, sau în planul tălpilor inferioare ale grinzilor principale, în care caz se numesc contravîntuiri orizontale inferioare. La podurile curbe, contravîntuirile urmăresc curbura grinzilor principale şi se numesc contravîntuiri cilindrice.
Contravîntuirile transversale sînt aşezate într-un plan vertical, perpendicular pe axa longitudinală a construcfiei. La construcfiile cu grinzi cu zăbrele, contravîntuirile transversale se aşază în planul montanfilor acestora, iar la construcfiile cu grinzi cu inimă plină, contravîntuirile transversale se aşază în planul rigidizărilor verticale ale inimilor grinzilor. La poduri, contravîntuirile transversale se aşază fie sub cale, fie deasupra nivelului superior al gabaritului de liberă trecere, şi au rolul, de o parte să transmită (de la o talpă care nu are contravîntuiri orizontale, la alta, care are astfel de contravîntuiri), forfele orizontale, cari acfionează perpendicular pe axa 'longitudinală a podului, iar de altă parte de a mări rigiditatea podului Ia acfiunea momentelor de torsiune produse de încărcările nssimetrice.
3.	Control, pl. controale. 1. Gen.; Examinarea sau verificarea „periodică" a unei activităţi (munca unui personal specializat, funcfionarea unui sistem tehnic, etc.), respectiv a calităfii
.=/A
unui material, înainte şi după prelucrare, pentru a lua, eventual, măsuri de îmbunătăfire.
*. ~ al pufurilor de extracţie. M/ne; Inspectarea şi verificarea periodică, zilnică sau săptămînală, a instalafiei unui puf de extracfie. — Controlul zilnic (la fiecari 24 de ore) se referă a: cablul de extracfie şi legăturile sale cu maşina de extracfie sau cu coliviile; organul de înfăşurare a cablurilor, împreună cu axurile, penele, cusinefii, dispozitivul de cuplare-decuplare pentru schimbarea de orizont, etc.; molete, cu axurile şi cusinefii lor; motoarele şi frînele maşinii de extracfie, cum şi aparatele de siguranfă şi instalafiile de semnalizare aferente; colivii (skipuri) şi paracăzători; dispozitivele de siguranfă din turnul de extracfie şi ghidajele din puf; instalafiile de transport de Ia rampe, cum şi barierele şi uşile de siguranfă ale coliviilor. — Controlul săptămînal e un supracontrol de urmărire şi supraveghere a modului cum se efectuează controlul zilnic.
5.	coală de Poligr. V. sub Tipar de revizie.
6.	~ de masă al suprafeţelor. Topog.: Controlul ariilor suprafefelor planimetrate sau determinate pe altă cale, prin confruntarea sumei acestor arii, obfinută prin calcul, cu valoarea ei determinată printr-o metodă mai exactă decît cea prin care se determină ariile parfiale cari o compun. Cînd se calculează, se măsoară sau se determină ariile mai multor părfi s^ (i = 1, 2,...,n) ale unei suprafefe mai mari 5, a cărei arie poate fi cunoscută separat (afară de cunoaşterea ei prin suma suprafefelor mai mici componente), se aplică controlul de masă. Se calculează 5'=E^» iar diferenfă A5 = 5 —5' se compară cu toleranfa Ts admisă a acestei abateri, astfel ca A5<7’s. Diferenfă A5 se repartizează ariilor componente sit proporfional cu Sp astfel încît la urmă să se obfină suma ariilor suprafefelor componente corectate egală cu 5 (în cazul cînd 5 e o valoare mai precisă decît 5')-
Dacă 5 se poate determina pe o cale exactă (de ex. prin coordonate, sau e cunoscută ca suprafafă exactă cuprinsă între liniile caroiajului geometric al unei hărfi) şi ariile suprafefelor st se determină prin planimetrare, se poate evita efectul de contracfiune al hărfii şi erorile datorite coeficientului de scară al planimetrului, aplicînd metoda de control de masă a lui Savici: Se determină cu planimetrul aria suprafefei 5, cunoscută prin metode precise, apoi se planimetrează fiecare suprafafă componentă s±, .Dacă polul planimetrului e exterior suprafefei planimetrate, se obfine;
s = k(c2-ci),	s\-k(cl-c\),	s2=k(cl—c?)-t
de unde
*1 = 5
C2 Ci ■ C2-Cl '
*2=5
C2 -Ci
în aceste expresii ale Iui s^, sa#
c2—ci
nu intră constanta de scară
a planimetrului şi, ca atare, metoda prezintă avantajul de a elimina automat constantele de scară şi contracfiunea hîrtiei hărfii, realizînd automat şi compensarea care se face Ia controlul de masă.
7.	~ fifosanifar. Agr.;-Operaţie de^control executată asupra produselor agricole de import sau în transit, în scopul prevenirii introducerii în fară a bolilor, paraziţilor şi a dăunătorilor plantelor, sau asupra produselor agricole interne provenite dintr-o regiune contaminată. Controlul fitosanitar vamal se execută în fara noastră de către inspectoratele fitosanitare de Ia: laşi, Galaţi, Constanfa-Port, Giurgiu-Port, Calafat-Port, Curtici, Episcopia Bihorului, Valea lui Mihai, Bucureşti-Vama Poştei, Antrepozite şi Aeroportul Băneasa.
8.	~ monetar:	Măsuri şi operafii destinate să asigure
buna circulaţie a monetelor şi siguranfaîn baterea lor. Controlul monetar se face prin analize chimice ale metalelor primite pentru fabricafie şi ale aliajelor pregătite; prin verificarea cantitativă şi calitativă a baterii monetelor în diverse faze; prin
Confrol fehnic
294
Controlul paramefrilor în procesele chimice
verificarea confinutului sacilor de monefă şi sigilarea lor înainte de punerea în circulafie a monetelor; controlul personalului care lucrează la baterea monetelor.
î. ~ tehnic. Gen.; Examinarea materialelor, a diferitelor procese tehnologice în timpul lucrului, a calităfii produselor semifabricate, cum şi a produselor finite, pe baza unor directive, norme şi procedee, pentru a supraveghea procesul de fabricafie, în vederea asigurării calităfii produselor în conformitate cu Standardele de Stat sau cu Normele interne ale întreprinderilor. Scopul controlului fehnic consistă în realizarea de produse de calitate bună şi uniformă, în prevenirea rebuturilor şi în stabilirea responsabilităţii, atît a executanfilor direcfi, cît şi a personalului de conducere, în cazul unei furnituri de calitate nesatisfăcătoare. După organizarea secfiilor de confrol necesare, controlul fehnic cuprinde, în linii generale, ca faze principale: controlul pregătirii unei lucrări, controlul executării ei, iar ca fază finală, controlul calităfii şi al recepfionării lucrării gata executate.
2.	Control. 2. Tehn.: Urmărirea funcfionării unui sistem tehnic, a unui proces tehnologic, etc., prin măsurarea directă sau indirectă a mărimilor cari caracterizează sau de cari depinde funcfionarea acestuia. în general, măsurarea directă se efectuează cu instrumente de măsură, de exemplu tahometre, watt-metre, ampermetre, termometre, etc.; măsurarea indirectă, de obicei la instalafii de reglare sau de automatizare, se obfine de exemplu prin sezisoare, cari sînt influenfafe de variafia anumitor mărimi şi pot produce impulsii de comandă.
3.	~ul balonului de fir. Ind. fex/.; Operafia de micşorare a razei balonului de fir a fiecărui fus de la maşinile de filat şi de răsucit cu inele şi de împiedicare a atingerii dintre două baloane vecine. Operafia se realizează, de obicei, cu ajutorul a două inele de confrol orizontale, aşezate pe distanfa dintre ochiul conducător şi cursor. Folosirea inelelor de control permite lucrul cu turafii mai înalte ale fuselor, în limita numărului de ruperi de fir acceptabil, mărindu-se astfel productivitatea maşinilor cu inele.
Inelele de control se construiesc din sîrmă, bine polisată, formate prin închiderea a două gheare semicirculare cu capetele prelungite pentru a uşura trecerea firului Ia legarea lui după rupere.
Inelul de control inferior e montat la distanfă fixă dé bancă, miş-cîndu-se odată cu aceasta, iar cel superior e montat la distanfă fixă de ochiul conducător, fiind fixate pe o bară orizontală unită de tijele verticale ale traversei ochiuri lor conducătoare, miş-cîndu-se împreună cu acestea (v. fig.). Diametrul inelului de control superior al celui inferior.
4.	~ul caracteristicilor unei linii de telecomunicafii. Telc.: Operafia de verificare a variafii lor caracteristicilor fiecărei secfiuni de amplificare a unei instalafii de telecomunicafii pe fire cu scopul de a cunoaşte starea liniei şi de a lua măsuri de reglare corespunzătoare.
în practică, pe liniile telefonice se folosesc dispozitive de control cari permit măsurarea nivelului penfru una, două, maximum trei frecvenfe din banda de frecvenfă transmisă. Controlul se face de obicei asupra variafiei nivelului de sosire al unei
Confroful balonului de fir cu Inele de control.
J) balonul fără Inele de control; 2)balonul controlai;3)banca Inelelor; 4) Inel de control inferior; 5) tija ochiurilor conducătoare; 6) inel de confrol superior; 7) ansamblul cursor-lnef.
mai mic decît
oscilafii-pilot, de o frecvenfă dată, cu un nivel de plecare stabil. O coborîre a nivelului de sosire a frecvenfei-pilot arată
o	mărire a atenuării pe linie, iar o ridicare a nivelului, 0 coborîre a atenuării.
Controlul e completat de un reglaj al nivelului pe secfiunea de amplificare respectivă, care poate fi manual sau automat.
p. ~ul focurilor de la semnale. C. f.: Opehafie automată, folosită în instalafiile de centralizare, penfru controlul aspectului unui semnal prin verificarea arderii efective a becurilor corespunzătoare de la semnalul luminos.
6.	~ul fugitiv al parcursului. C. f.: Operafie automata folosită în unele instalafii de centralizare, prin care se acfionează un timp limitat asupra semnalului care autorizează ocuparea unui parcurs, interzicînd schimbarea aspectului într-un aspect de „liber", dacă condifiile stabilite prin program, în ce priveşte împiedicarea deraierii peste macazuri sau a ciocnirii şi acostării de către alt material rulant, nu sînt îndeplinite.
7.	~ imperativ. C. Operafie automată folosită în instalafiile de centralizare, care consistă în împiedicarea, pe cale mecanică sau electrică, a acfionării diferitelor aparate (macazuri, semnale, etc.), cînd nu sînt îndeplinite anumite condifii stabilite prin programul de mecanizare sau de automatizare. Spre deosebire de controlul indicativ (*/.), controlul imperativ înlătură riscurile neglijenfei personalului.
Exemple;
Controlul imperativ de manevrare a macazului interzice obfinerea, în instalafiile de centralizare, a controlului de schimbare a pozifiei macazului de la o linie la alta, dacă există pericolul de deraiere a materialului rulant Ia trecerea peste macazul în noua pozifie, şi dacă nu există o concordanfă între noua pozifie a macazului de pe teren cu cea comandată prin instalafia de centralizare.
Controlul imperativ al parcursului subordonează deschiderea semnalului care autorizează ocuparea unui parcurs, îndeplinirii condifiilor stabilite prin program pentru evitarea deraierii, ciocnirii sau acostării, Ia mişcările materialului rulant, autorizate de semnal.
Controlul imperativ de închidere a semnalului interzice obfinerea, în instalafie, a controlului de închidere a unui semnal, dacă semnalul de pe teren nu are efectiv aspectul de „opreşte".
8.	~ indicativ. C. Operafie automată folosită în unele instalafii de centralizare, care semnalează îndeplinirea sau ne-îndeplinirea anumitor condifii stabilite prin programul de mecanizare sau de automatizare, pentru ca personalul care deserveşte instalafia să poată lua măsurile necesare.
g. ~ul parametrilor în procesele chimice. Ind. chim.: Controlul desfăşurării normale a proceselor chimice, adică măsurarea, semnalizarea şi reglarea automată a principalilor parametri cari intervin în desfăşurarea proceselor chimice (temperatură, presiune, debit, nivel, compozifie, concentrafia ionilor de hidrogen (pH), greutate specifică, viscozitate, umiditate, putere calorică, densitate şi vitesă). în acest scop se folosesc instrumente de măsură, regulatoare automate şi dispozitive de semnalizare.
Instrumentele de măsură sînt aparatele cu cari, prin intermediul unui fenomen fizic sau al unei corelafii între fenomene fizice, se determină (cantitativ) valoarea unui parametru de măsurat. Instrumentele de măsură utilizate în procesele chimice pot fi (după modul de determinare a valorii parametrului măsurat): indicatoare (cari indică valoarea parametrului măsurat pe o scară gradată), înregistratoare (cari înscriu grafic valorile succesive ale parametrului măsurat) şi integratoare (cari indică valoarea totală a parametrului măsurat prin însumarea în timp a valorilor parfiale).
Pin punctul de vedere al locului unde se obfine valoarea parametrului măsurat, pot fi: instrumente cu acfiune locală (cari
Control permanent
295
Controler
indică, înregistrează sau însumează valoarea parametrului măsurat la locul unde se face măsurarea) şi instrumente de măsură la distanfă (cari, cu ajutorul unor dispozitive sau al unor legături, transmit la distanţă rezultatele măsurării).
Dispozitivele de semnalizare sînt dispozitive cari semnalizează acustic sau optic stările de funcfionare anormală a instaiafiei (creşterea sau scăderea presiunii, a debitului, a nivelului, etc.). Principiul de funcfionare al acestora e următorul: cînd se ajunge la o stare de funcfionare anormală a instaiafiei, de la aparatul de măsură porneşte un impuls electric, care, trecînd printr-un releu corespunzător, determină punerea în funcfiune a unui semnal acustic (hupă) sau optic (lampă), care atrage atenfia operatorilor pînă se iau măsurile de restabilire a regimului normal al instaiafiei (v. Semnalizare).
Regulatoarele automate sînt mecanisme cari măsoară valoarea unui parametru al procesului şi acfionează în vederea corectării acestuia la valoarea sau la intervalul de valori prestabilite (v. Reglarea automată).
în vederea unei urmăriri mai uşoare a desfăşurării proceselor, a asigurării condifiilor optime de funcfionare şi de protecfie a aparatelor, şi a reducerii personalului specializat pentru supraveghere, în instalafiile chimice cu procese complexe aparatele de măsură, regulatoarele automate şi dispozitivele de semnalizare sînt instalate la tablouri de control (v.). încăperile destinate amplasării tablourilor de control se numesc camere de control (v.).
Controlul parametrilor cari intervin în desfăşurarea proceselor chimice asigură: respectarea calităfii şi a cantităfii produselor; prelungirea duratei de funcfionare a utilajelor; reducerea consumurilor specifice; economie de combustibil; securitatea instalafiilor; securitatea muncii şi condifii optime de lucru pentru personalul de deservire a instalafiilor; reducerea personalului de deservire; stabilirea datelor necesare proiectărilor ulterioare calculului prefului de fabricafie şi al indicilor tehnici-economici.
în ansamblu, toate aceste condifii duc la importante economii în construcfia, montarea şi exploatarea instalafiilor.
î. ~ permanent. C. Operafie automată, folosită în instalafiile de centralizare, pentru supravegherea continuă a îndeplinirii unor condifii stabilite prin programul de mecanizare sau de automatizare.
Exemple:
Controlul permanent al macazului declanşează automat un anunf, dacă nu există concordanfă între pozifia macazului pe teren şi organele de comandă şi de control din instalafie, sau dacă măcar una dintre condifiile stabilite prin program, în ce priveşte împiedicarea deraierii materialului rulant peste macaz, nu mai e îndeplinită. Acest control acfionează permanent după schimbarea pozifiei unui macaz.
Controlul permanent al parcursului acfionează direct asupra aspectului unui semnal care autorizează ocuparea unui parcurs, şi provoacă automat schimbarea acestui aspect în aspectul de „opreşte", cînd una dintre condifiile stabilite prin program, în ce priveşte împiedicarea deraierii materialului rulant peste macazurile din parcurs, sau a ciocnirii şi acostării de către alt material rulant (în mişcare sau care stafionează) nu mai e îndeplinită, după schimbarea aspectului semnalului într-un aspect de „liber".
2. Control. 3. Telc,: Sin. Comandă, Reglaj. (Termenul e impropriu pentru aceste accepţiuni.)
а.	~ automat. Telc.: Sin. Reglaj automat (v.).
4.	~ automat de frecvenţă. Telc.: Sin. Reglaj automat de acord. V. sub Reglaj automat.
5.	~ automat de volum. Telc.: Sin. Reglaj automat de volum. V. sub Reglaj automat.
б.	~ de acord.,Telc.: Sin. Comandă de acord (v.).
7.	~ de frecvenfă. Telc.: Sin. Comandă de acord (v.).
8.	~ de volum. Telc.: Sin. Comandă de volum (v.).
9.	Control, punct de 1. Telc.: Punct de pe traseul unei legături de radiocomunicafii pe unde decametrice, pentru care, la calculul legăturii, se determină, după hărfile ionosferice, frecventa maximă utilizabilă. Punctele de control ar trebui să corespundă punctelor de reflexiune pe straturile ionosferice (v. sub Propagarea undelor radioelectrice).
în practică, penfru legături scurte (sub 4000 km în cazul reflexiunii pe stratul F, şi sub 2000 km în cazul reflexiunii pe stratui E) se alege ca punct de control mijlocul traseului. Pentru legături lungi se aleg două puncte de control pe traseu, la cîte 2000 km în cazul stratului F, — respectiv 1000 km în cazul stratului E —, de capetele traseului şi se ia drept frecvenfă maximă utilizabilă cea mai mică din valorile citite pe harta ionosferică în dreptul acestor două puncte.
10.	Control, punct de 2. Fotgrm.: Punct de coordonate sau de pozifie spafială cunoscută, reperat pe teren şi uşor identificabil într-o fotogramă, cu ajutorul căruia se procedează la orientarea clişeului fotogramei şi la controlul măsurării foto-grammetrice.
11.	Controler, pl. controlere. Elf.: Comutator (v.) cu acfiuni multiple, care realizează o succesiune determinată de modificări ale conexiunilor unor circuite.
3
Secţiune 3JS
I. Controler tip tobă. î) cilindru cu contacte mobile;
2)	segmente de contact; 3) perii fixe; 4) contact deget demonfabil; 5) dispozitiv de sacadare; 6) manivelă de manevră; 7) bornă.
Controlerul e folosit în schemele electrice pentru pornirea, reglarea turafiei, schimbarea sensului de mers şi frînarea electro-
Controler
296
Controler
motoarelor cari acfionează maşini de ridicat, în tracfiunea electrică, în schemele complexe de automatizare a proceselor tehnologice, etc.
Se compune, în esenfă, dintr-un sistem de contacte electrice şi un dispozitiv care se roteşte în jurul unui ax, provocînd închiderea sau deschiderea contactelor într-o ordine determinată.
II. Controler cu came.
Í) ax cu came; 2) contactor; 3) contact fix; 4) contact mobil; 5) bornă de intrare; 6) bornă de Ieşire; 7) bobină de suflaj; 8) cameră de stingere;
9) cilindru de inversare.
Din punctul de vedere al construcfiei şi al tipului contactelor, se deosebesc controlere cu tobă şi controlere cu came.
Controlerul cu tobă (sau cu cilindru) (v. ^ig. /) se compune dintr-un cilindru pe care sînt dispuse segmente circulare
metalice (de obicei de alamă sau de cupru), conectate electric după necesităţi.
Cilindrul poate fi rotit în jurul axei sale printr-un dispozitiv de comandă.
în dreptul segmentelor se găsesc o serie de perii fixe cu contacte de tip deget.
La rotirea cilindrului, segmentele de contact, pe toată lungimea lor, alunecă pe perii, stabilind contactul electric pe cursa unghiulară respectivă (contacte alunecătoare). în restul cursei, contactul nu are loc. Segmentele de contact au lungimi alese astfel şi sînt legate electric între ele astfel, încît să se realizeze schema de comutafie impusă.
Cilindrul are o mişcare sacadată, pentru a se putea opri pe pozifii determinate timpul necesar îndeplinirii procesului de acfionare respectiv. Un dispozitiv format dintr-o roată cu dinfi profilafi special, fixată pe axul cilindrului, şi o pîrghie oscilantă cu rolă refinută de un arc, fixată pe corpul controlerului, asigură mişcarea sacadată şi oprirea pe pozifiile determinate (v. fig. /, secfiunea A-A).
în schemă un astfel de controler se reprezintă cu cilindrul desfăşurat într-un plan, iar periile se reprezintăaşezate lateral. Porfiunea pe care periile fac contact cu segmentele se reprezintă cu linii groase continue.
Controlerul cu came (v. fig. II) e compus dintr-un sistem de contactoare cari, prin intermediul unor pîrghii cu role, sînt acfionate mecanic de came confecfionate din material izolant, montate pe un ax sprijinit în lagăre. în golul camei, contactul e stabilit, iar în dreptul plinului camei, contactul e întrerupt. Decuplarea camelor e făcută astfel, încît la rotirea axului cu came confactoarele să se închidă sau să se deschidă în ordinea determinată de schema de comutafie impusă.
Axul cu came are o mişcare sacadată, oprindu-se pe pozifii determinate, ca şi în cazul controlerelor tip tobă, prin intermediul unui dispozitiv identic cu
Contactele se stabilesc prin ros-	i—
togolire (v. fig. III): în primul mo-	g	b	c
ment, contactele se ating pe o linie la partea lor de sus (a); apoi, prin deplasarea pîrghiei pe care e montat contactul mobil, acesta se rostogoleşte pe contactul fix (b) şi, în fine, în pozifia finală, atingerea se face în partea inferioară a contactelor (c).
în schemă, un astfel de controler se reprezintă cu profilul camelor desfăşurat într-un plan, iar confactoarele se reprezintă aşezate lateral. Porfiunea pe care contactele sînt închise, adică golurile camelor, se reprezintă cu linii groase continue. Un tablou de închidere a contactoarelor pe pozifii corespunde cu schema desfăşurată.
La întreruperea circuitului, între contacte se formează un arc electric care e stins în aer (în mod natural sau forfat, prin suflaj magnetic) ori în ulei. Suflajul magnetic se produce în camere de stingere (v.), executate din material rezistent la acfiunea arcului electric, de obicei asbociment. Pentru puteri mici în curent continuu şi pentru puteri mici şi medii în curent alternativ, nu se folosesc dispozitive de stingere a arcului (suflaj natural în aer). Pentru puteri medii şi mari în curent continuu se folosesc bobine de suflaj magnetic şi camere de stingere. Pentru puteri mari în curent alternativ se foloseşte stingerea arcului în ulei, întregul controler fiind scufundat într-o baie de ulei.
Controlerul cu came e indicat pentru un număr mare de conectări orare (în astfel de cazuri, controlerul tobă se uzează repede), cum şi la manevre de motoare mari, chiar în cazul unei frecvenfe mici de conectări.
Din punctul de vedere al modului comutării circuitelor, controlerele se clasifică în: directe (realizînd comutafia circui-
III. Contacte de rostogolire Ia un controler cu came.
Controler de cursă
297
Contur neted înschis
telor prin contactele proprii ale aparatului) şi indirecte (aparatul închide circuitele bobinelor unor contactoare electromagnetice, cari la rîndul lor comută circuitele) Controlerele indirecte sînt dimensionate pentru puterea bobinelor contactoare lor, care e foarte mică.
Instalafiile cu controlere directe sînt mai economice, dar pentru puteri mari aparatul are gabarit mare, e incomod, complicat, şi manevrarea devine greoaie. Instalafiile cu controlere indirecte şi cu contactoare electromagnetice sînt mai costisitoare, dar prezintă o serie de avantaje fafă de cele directe:
1	aparatul are gabarit mic, e comod, simplu, şi manevrarea e foarte uşoară pentru orice putere. Afară de aceasta, el poate funcfiona Ia o tensiune diferită de cea a circuitelor cari se comută.
Acfionarea controlerelor se poate face: manual şi direct (printr-o manivelă sau roată de mînă fixată de axul cilindrului sau al camelor), manual de la distanfă (prin transmisiune sau servomecanism), sau automat (prin servomecanism).
Servomecanismele sînt, în general, electropneumatice sau electromagnetice, realizînd o mişcare rapidă şi sacadată a axului controlerului.
t. ~ de cursă. Elf.: Controler (v.) cu came reglabile, care serveşte la darea comenzilor acfionării unui mecanism de transport în funcfiune de cursa acestuia (v. fig.).
Controler de cursă.
Axul controlerului e cuplat prin reductoare cu una dintre axele acfionării, pentru a copia cursa mecanismului.
Uneori, controlerele se amplasează de-a lungul traseului eféctuat de mecanismul mobil, şi sînt manevrate mecanic prin anumite piese fixate pe mecanismul mobil.
Aparatul are în general mai multe contacte, după necesităfile schemei.
2. ~ de fine de cursă. Elf.: Controler (v.) cu număr mic de contacte, amplasat la capătul cursei mecanismului acţionat şi comutat mecanic prin anumite piese fixate pe mecanismul mobil. Serveşte Ia oprirea acfionării în cazul depăşirii cursei admisibile.
s. ~-program. Elf.; Controler (v.) acfionat printr-un motor propriu, folosit în acfionările complexe, care asigură desfăşurarea unui proces tehnologic ciclic cu r diferite regimuri, în funcfiune de parametrii procesului tehnologic (v. fig.). Sin.
Comutator program,
Comandoaparat.
Motorul de curent alternativ M e de , tip pendular, de circa 8 VA, adică format	Controler-program cu motor propriu,
dintr-un magnet permanent avînd pe fiecare miez cîte o bobină, legate în serie şi alimentate în curent alternativ, făcînd astfel să oscileze
armatura în ritmul frecvenfei. Această mişcare pendulară se transmite printr-un clichet ia un ax cu came care închide sau deschide un contact, după profilul camei.
4.	Controlor, pl. controlori. Gen., Tehn.: Persoană în“ sărcinată să supravegheze sau să verifice buna funcfionare a unei lucrări, a unei instalafii, sau calitatea unui produs.
5.	Controlor, pl. controloare. Tehn.: Aparat sau grup de aparate, funcfionînd adeseori automat, destinate să controleze buna funcfionare a unei instalafii.
6.	~ de mers. Mine: Aparat care permite mecanicului unei maşini electrice de extracfie să verifice, prin observarea a două ace indicatoare cari se deplasează în acelaşi sens pe un cadran gradat, dacă manipularea maşinii se face corect în perioada de încetinire, prin realizarea unei accelerafii negative constante. Printr-un sistem de pîrghii şi de came, acele sînt în legătură, unul cu indicatorul de , adîncime, iar celălalt cu un regulator centrifug de vitesă. Cele două ace, colorate diferit, trebuie menfinute în coincidenfă, în tot timpul perioadei de încetinire a maşinii.
7.	~ de pozifie de ac de macaz. C. f.: Aparat care transmite postului de dependenfe electrice indicafia unui ac de macaz comandat din acel post şi întors pe şină.
8.	~ de zbor. Av.: Ansamblu de aparate la bordul unei aeronave, folosite în special în zborul fără vizibilitate (în ceafă sau noaptea), pentru a controla simultan vitesa, orientarea sau pozifia aeronavei. în general, controlorul de zbor poate cuprinde: un vitesometru, pentru măsurarea vitesei de zbor; un altimetru, pentru determinarea înălfimii fafă de nivelul mării; un vario-metru, pentru controlul vâriafiilor de altitudine; un girodirec-fional (numit şî girobusolă sau girocompas), penfru stabilirea direcfiei de drum, adică a rotirilor în jurul axei de girafie; un giroorizonf, penfru stabilirea pantelor longitudinale sau transversale, adică a rotirilor în jurul axelor de tangaj sau de ruliu; un indicator de viraj şi de glisadă (numit şî clinometru), pentru măsurarea vitesei de rotafie în jurul axei de girafie şî determinarea rezultantei accelerafiilor; un echipament de radio, pentru stabilirea pozifiei aeronavei, a înălfimii relative fafă de sol, etc.
Uneori, controlorul de	zbor cuprinde	numai vitesometrul	şi
indicatorul de viraj şi de	glisadă.
9.	~ electric de rond: Ansamblu de aparate cari transmit şi înregistrează la distanfă, prin intermediul unor circuite electrice, ora trecerii gardianului prin diferitele puncte ale circuitului său de rond.
10.	~ electric de trecere la oprire: Aparat de semnalizare electrică a trecerii unui vehicul pe lîngă un semnal de oprire.
n Contur, pl. conture (şi contururi). 1. Mat.: Arc format dintr-o singură porfiune continuă.
12.	~ neted deschis.	Mat.: Un	arc	L, reprezentat para-
6	metric sub forma x = x(j),	y — yis),	sa</ *<; sy, unde sa şi	sy
sînt constante finite, iar x(s) şi y(s) sînt funcfiuni continue în isat Sy), avînd următoarele proprietăfi: ele au, în [sa, sy\, derivate continue, x' (s), y' (/), cari nu se anulează în acelaşi timp, avînd în extremităţi respectiv valorile (^+0), y’{sa+0), x'(*b—°)< y'Ub~°)> egalităţile *(*0 = * (s2), y(si)=y{s2) sînf incompatibile penfru J/Oi, *2si^s2. Prima proprietate exprimă că arcul Le neted, adică direcfia tangentei la L variază continuu, odată cu punctul de contact. A doua proprietate exprimă că arcul L e simplu şi deschis.
13. ~ neted închis. Mat.: Contur care se deosebeşte de un contur neted deschis prin faptul că condifia a doua e înlocuită prin aceea că egalităţile x (ji) = ;e (*2)» y (si) — y(s2^ sînt
Contur neted pe porjiuni
298
Conularia
incompatibile pentru sa<s\, s2<sy, s\^s2, însă x(s^)=x(s^,
y(si,)=yUa) ?' x'(sb—o)=jc'(ia+o), y(sh—o)=y(^ + o).
Prima pereche de egalităfi arată că conturul L e închis, iar a doua arată că direcfia tangentei la arc variază în mod continuu şî cînd punctul de contact trece prin punctul corespunzător valorilor sa, sy, ale abscisei curbilinii. Acest punct e numit uneori punctul de salt al abscisei curbilinii; el nu se deosebeşte în mod esenfial de celelalte puncte ale conturului L, deci poate fi ales în orice punct al acestuia.
1,	~ neted pe porţiuni. Maf.; O curbă continuă, simplă, închisă sau deschisă, formată dintr-un număr finit de arce netede, deschise, unite la extremităfi.
2.	Contur. 2: Linie închisă care mărgineşte o suprafafă deschisă, sau suprafafă închisă care mărgineşte un corp.
s. Contur al unei exploatări ia zi. M/ne; Linia de inter-secfiune a suprafefei terenului sau a fundului exploatării cu perefii (marginea) acesteia. în primul caz, conturul se numeşte superior, iar în cazul al doilea se numeşte inferior.
Conturul proiectat e conturul superior al unei exploatări la zi care corespunde adîncimii maxime proiectate a acesteia, iar conturul final e conturul superior al unei exploatări la zi care corespunde adîncimii finale a acesteia.
4.	Contur al unei figuri de teren. Topog.: Limita unei suprafefe de teren ridicate topografic. Prin geometrizarea unor linii neregulate se aleg o serie de puncte caracteristice ale terenului, cari permit realizarea unei figuri mai regulate, apropiată ca suprafafă de cea neregulată, şi care, după efectuarea măsurătorilor pe teren şi a calculelor în birou, se reprezintă pe planuri topografice.
5.	Contur aparent. Geom.; Curba de contact dintre o suprafafă şi conul (sau cilindrul) de lumină circumscris acelei suprafefe.
6.	~ aparent în proiecţie. Geom.; înfăşurătoarea proiecfii-lor pe planul de proiecfie, a curbelor trasate pe suprafafa corpului al cărui contur aparent se determină. în proiecfie conică, conturul aparent coincide cu conturul perspectiv. în proiecfie cilindrică, conturul aparent mai poate fi considerat ca urma, pe planul de proiecfie, a cilindrului proiectant circumscris suprafefei considerate, respectiv ca înfăşurătoarea urmelor planelor tangente Ia suprafafă duse paralel cu direcfia de proiectare.
7.	~ aparent în spaţiu. Geom.; Locul geometric al punctelor de contact între suprafafa corpului al cărui contur aparent se determină şi înfre planele tangente duse Ia această suprafafă prin punctul de vedere. Curba de contur aparent în spafiu se mai numeşte separatoarea de viziune, ea determinînd separafia dintre cele două zone de puncte văzute şi nevăzute pe suprafafă, pentru observatorul care priveşte din punctul respectiv de vedere. Toate planele trecînd prin punctul de vedere şi tangente la suprafafă au ca înfăşurătoare în spafiu un con, al cărui vîrf se găseşte chiar în punctul de vedere şi care are curba de contur aparent drept directoare; acest con se numeşte con de contur aparent sau con perspectiv al suprafefei considerate.
Curba de contur aparent în spafiu se schimbă odată cu pozifia punctului de vedere şi ea coincide cu separatoarea de umbră şi de lumină a suprafefei considerate, luminată de o sursă de lumină punctiformă, care se găseşte în punctul de vedere.
8.	~ aparent orizontal. Geom.; Conturul aparent în raport cu planul orizontal de proiecfie, adică proiecfia, pe planul orizontal, a curbei de contact dintre suprafafa corpului al cărui contur aparent orizontal se determină şi un cilindru cu generatoare verticale, tangent la suprafafă. în mod practic, pentru a determina în epură conturul aparent al unei suprafefe în raport cu planul orizontal, se trasează pe suprafafa dată o serie de linii a căror proiecfie orizontală e uşor de obfinut, şi apoi se descrie curba înfăşurătoare a proiecfiilor respective.
9.	~ aparent perspectiv. Geom.: Curba înfăşurătoare a urmelor pe tablou ale planelor tangente Ia un corp oarecare duse prin punctul de vedere la corpul respectiv. Curba de contur aparent perspectiv coincide cu proiecfia conică pe tablou, din punctul de vedere considerat ca centru de proiecfie, a curbei de contur aparent din spafiu; de asemenea, ea coincide cu urma pe tablou a conului de contur aparent, cum şi cu conturul umbrei purtate pe tablou a suprafefei, în cazul cînd aceasta e luminată de o sursă punctiformă plasată în punctul de vedere.
10.	~ aparent vertical. Geom.; Conturul aparent în raport cu planul vertical de proiecfie, adică proiecfia, pe planul vertical, a curbei de contact dintre suprafafa corpului al cărui contur aparent vertical se determină şi un cilindru cu generatoare verticale, tangent la suprafafă. Trasarea conturului aparent vertical se face în acelaşi mod ca şi pentru conturul aparent orizontal.
11.	Contur de alimentare. Expl. petr.: Limita geometrică exterioară de Ia care are loc curgerea fluidelor prin mediul poros spre gaura de sondă. Conturul de alimentare poate fi circular, linear sau de o formă oarecare. Penfru simplificarea problemelor de hidraulică subterană se admite, în general, un contur circular sau linear.
12.	Contur de aripă. Av.: Conturul aparent al unei aripi de avion. Conturul aripii unui avion e determinat astfel, încît să asigure o anumită portanfă în lungul anvergurii, cu o rezistenfă indusă minimă.
u.	Confurnare. Elt.: Descărcare electrică (v.) de-a lungul suprafefei de separafie între doi dielectrici de constitufie diferită, dintre cari, în mod obişnuit, unul e aerul.
La o tensiune relativ joasă, la electrodul pus sub tensiune apare efectul corona; odată cu creşterea tensiunii, fenomenul se dezvoltă, iar de-a lungul suprafefei de separafie apar egrete de luminozitate redusă, a căror lungime e mai mare la extremitatea electrodului pozitiv, decît la extremitatea celui negativ.
Sarcinile electrice cari se deplasează de-a lungul suprafefei produc, prin frecare, încălziri locale, lonizările termice, locale, duc fa dezvoltarea descărcării; rezistenfa canalului scînteii scade brusc, iar potenfialul la capătul canalului de descărcare în scînteie creşte, procesul de ionizare accéleríndu-se. Cînd descărcarea e completă, se produce conturnarea izolafiei respective.
14.	Conţinut. 1: Totalitatea notelor (v.) unui concept (v.).
îs. Conţinut. 2. F/z., Chim.: Cantitatea de substanfă determinată, de material, sau de energie interioară, care se găseşte într-un corp sau într-un sistem fizicochimic. Exemple: Cantitatea dintr-o substanfă determinată, care se găseşte într-un mineral; confinutui în sulf al unei păcuri; confinutui de umiditate al unui volum de aer^ etc.
16.	~ caloric. V. Entalpie.
17.	^ de căldură. V. Entalpie.
îs. ~ limită de cenuşă. Tehn.: Fracfiunea pe care o reprezintă greutatea cenuşii rămase după arderea completă a unui combustibil solid, din greutatea totală a combustibilului.
in. Conul torpilei. Nav.: Partea frontală a unei torpile, care confine fie încărcătura de exploziv, în care caz se numeşte con de război, fie apă (evacuată pneumatic, la atingerea obiectivului), în care caz se numeşte con de exerciţiu. V. şî sub Torpilă navală.
2o. Conularia. Paleont.: Organism fosil cu pozifia sistematică nesigură (grupa Incertae saedis), frecvent în formafiuni Ie paleozoice din Europa. Animalul era protejat de o cochilie piramidală, lungă pînă la 20 cm, cu secfiunea pătrată sau rom-bică, şi cu deschiderea îngustată de patru prelungiri răsfrînte ale fefeior laterale. Ornamentafia, simplă, era formată din coaste fine transversale. Nu e cunoscut în fara noastră.
Conuius
299
Convecfie, curent electric de ~
Conus ponderosus.
1.	Conuius. Paleonf. V. Echinoconus.
2.	Conunăr pl. conune. Arh. V. Corună.
3.	Conus, 1. Paleonf.: Gasteropod din grupul Prosobran-chiate stenoglosse, cunoscut din Cretacic pînă azi şi foarte frecvent în formafiunile terfiare (de ex. în Mediteranian sînt caracteristice şi răspîndite speciile Conus bur-digalensis şi Conus dujardini).
E o formă strict marină, cu o cochilie convolută (la unele specii), conică, netedă, cu spira scurtă, sau uneori chiar plană şi cu peristomul fantiform, îngust. Canalul sifonai e abia marcat.
La formele adulte se observă o resorpfie parfială a circumvolufiunilor interne.
Specia Conus ponderosus Brocchi e cunoscută în fara noastră din Tortonianul de la Lăpugiu şi Conus dujardini din Miocénül de la Buituri-Hunedoara.
4.	Conus, pl. conusuri. 2. C. f.; Sin. Cap de emisiune (v.).
5.	Convectiv, echilibru Meteor. V. sub Atmosferă.
e. Convector de climatizare, pl. convectoare de climatizare. Inst. conf.: Aparat de condifionare locală a aerului în cameră, care foloseşte circulafia forfată a aerului. Convectorul de climatizare e constituit în general din: o baterie de încălzire dé fevi cu aripioare, o baterie de răcire, un filtru de aer, un ventilator, o îmbrăcăminte şi una sau mai multe clape de reglare a aerului. Convectorul e numit convector de climatizare totală cînd curăfă, încălzeşte, răceşte, umezeşte sau usucă aerul după necesitate, respectiv convector de climatizare parfială dacă lipseşte aparatura de umidificare şi de uscare. Ultimele (v. fig.) sínt cel mai frecvent folosite şi au forma exterioară şi dispoziţia asemănătoare cu aceea a convectoare lor de încălzire centrală.
Circulafia forfată a aerului e asigurată cu ventilatoare axiale sau centrifuge. Pentru a varia debitul de aer, motorul de antrenare al ventilatorului are două sau trei turaţii.— Cu ajutorul unei clapete şi al unei prize exte-
(de ofel sau de cupru), îmbrăcată într-o carcasă metalică, constituind astfel un produs comercial tipizat, ori e alcătuit prin montarea la perete (în nişă sau aparent) a fevii sau a bateriei cu aripioare care se îmbracă cu o mască de tablă, de lemn, de eternit, etc. (v. fig. /). Reglarea debitului de căldură se face din afară, cu ajutorul unui robinet montat pe conductă şi, eventual, prin grilele de la gura de ieşire a aerului cald. înălfimea de construcfie obişnuită a convectoarelor e de 150,
fTf	W	ff	(Şffl	07)
!]_ Hhr	-+	t*	mMw iMttt	3
Convecfor de climatizare parfială.
Í) baterie de încălzire; 2) filtru; 3) baterie de răcire; 4) ventilator; 5) clapă de reglare; 6) aer proaspăt; 7) aer recirculat; 8) aer refulat.
rioare de aer, aparatul poate fi reglat pentru funcfionare cu aer proaspăt, cu aer recirculat sau cu aer amestecat.— Aparatele se construiesc cu maşină frigorifică proprie, sau bateria de răcire e alimentată cu apă de puf ori cu apă răcită de la o instalafie centrală.— Reglarea debitului de căldură e comandată automat printr-un termostat de cameră. Bateriile de încălzire şi de răcire se dimensionează după pierderile de căldură din cameră şi după temperatura aerului proaspăt introdus. — Pentru climatizare totală se foloseşte de obicei umidificarea prin vaporizarea apei cu ajutorul unui dispozitiv de încălzire electrică.
7. Convector de încălzire centrală. Inst. conf.: Corp de încălzire (cu apă sau cu abur) care foloseşte convecfia ca mijloc de transfer al căldurii la aerul din încăpere. Circulafia aerului se face prin tiraj natural sau forfat.— Convectorul e compus dintr-o feavă sau dintr-o baterie de fevi cu aripioare
I. Convector de încălzire centrală, a) convecfor cu trei fevi cu aripioare (vedere de sus); b) nişă cu convector (vedere şi secfiune); /) convector; 2) nişă; 3) placă de acoperire a nişei; 4) gură de intrare a aerului rece din încăperea de încălzit; 5) gură de ieşire a aerului încălzit: 6) robinet de reglare a mediului încălzitor; 7) purjor.
200, 400, 600, 800 sau 1000 mm.— Cînd circulafia aerului se face prin tiraj natural, vitesa de trecere a aerului prin convector creşte cu înălfimea de construcfie a aparatului, deoarece se măreşte tirajul natural; concomitent creşte şî coeficientul k de transfer al căldurii care—pentru abur de 0,1 at şi temperatura camerei de 20° — variază între 4 şi 8 kcal/m2 ■ h ■ grad.— Convec-toarele mici, cu înălfimea de construcfie de 150 sau 200 mm, cari se montează pe toată lungimea peretelui, se numesc convectoare de soclu (v. fig. II); cu această construcfie se obfine o repartifie mai uniformă a temperaturii în cameră.—
Convectoarele cu circulafie forfată a aerului realizează o încălzire mai rapidă â încăper/i.
Convectorul f>oate servi şî la încălzirea mai multor camere ale unui apartament mic, fiind numit, în acest caz, convecfor central de încălzire.
s. Convecţia căldurii. F/z.,
Tehn. V. sub Căldură, transfer de
9.	Convecfie: Purtarea unei mărimi de un corp în mişcare, şi în special de părfiIe unui fluid în curgere molară.
10.	Convecţie, curent electric de Elf. V. sub Curent electric şi sub Conducfie electrică.
II. Convecfor de soclu.
1) feavă cu aripioare; 2) placă de acoperire; 3) intrarea aerului rece din încăperea de încălzit; 4) guri de ieşire a aerului încălzit.
Convecfie, curenji de ~
300
Convergenţă
î. Conveefie, curenţi de Geof.; Curenfi circulari, în plan vertical, cari afectează substratul simatic plastic al scoarfei terestre, determinafi de diferenfele de greutate specifică între materialul fierbinte Sima, din adînc, şi materialul mai rece din apropierea bazei scoarfei Pămîntului.
Curenfii de convecfie sînt interpre-tafi de unii cercetători ca fiind cauza formării „rădăcinilor" sialice de sub cafenele muntoase, cum şi a minime- Formarea curenfilor de con-l°r gravitaţionale de-a lungul marilor vectle şi a „rSdadnilor" 20-„şanfuri" tectonice, cu adîncimi de	nelor muntoase.
7”*10 000 m, din domeniul oceanic.
Aceşti curenfi determină, cel pufin în parte, şî anomaliile majore ale cîmpului magnetic terestru, cu cari se	pare	că	se
găsesc în directă legătură.
2.	Conveier, pl, conveiere: Sin. Conveior (v.).
s Conveior, pl. conveioare. Tehn.: Transportor	cu	unu	sau
cu mai multe elemente flexibile de tracfiune (cabluri, lanfuri, benzi de transport, etc.), fără fine, cu mişcare continuă, folosit pentru a deplasa sarcinile. Elementul de tracfiune poate fi totodată organ port-sarcină sau poate fi echipat cu organe portante speciale (cupe, jgheaburi, etc.). Sin. Conveier. V. şi sub Transportor.
4.	Conveior verde. Agr.: Eşalonarea culturilor furajere, astfel încît să permită alimentarea animalelor cu nutrefuri verzi în cea mai mare parte a anului.
Animalele folosesc nutrefurile produse de conveiorul. verde, fie prin păşunare pe loc, fie cosite şi date Ia iesle.
Primefe plante cari se recoltează primăvara şi cari se utilizează cui mult succes sînt rapifa navetă şi secara de toamnă. Planta care se dă cea din urmă în hrana animalelor e varza furajeră, care prezintă avantajul că rămîne verde şi nu-şi pierde calităfile nutritive pînă la —12°.
Pe lîngă plantele specificate mai sus sînt de menfionat, ca importante pentru conveiorul verde, şi: măzărichile, ovăzul, lucerna, trifoiul, iarba de Sudan, porumbul, sorgurile, dovlecii şi pepenii furajeri.
Calendaristic, durata conveiorului verde poate ajunge pînă la 8 luni.
5.	Convergent. F/z.: Calitatea unor sisfeme optice de a produce un fascicul convergent de raze de lumină. Exemple: lentilă convergentă (v. sub Lentilă), oglindă concavă, etc.
6.	fascicul Fiz.: Fascicul de raze de lumină îndreptate către un acelaşi punct.
7.	Convergenţă. 1. Maf.: Proprietate a unui şir de numere
sau de funcfiuni de a avea un punct de acumulare cu valoare finită. — în cazul şirurilor de numere, un şir de numere u\, u2'se numeşte convergent, dacă numerele au o limită finită l, deci dacă inegalitatea | un—l | <8 e satisfăcută, penfru un 8>0 arbitrar, de toate numerele şirului de la un rang N (e) înainte, sau şi, dacă elementele şirului cari nu satisfac inegalitatea sînt în număr finit.— Cauchy a dat următorul criteriu necesar şi suficient penfru convergenfa unui şir, adică penfru existenfa unei limite l în înfelesul de mai sus, criteriu a cărui formulare nu cere cunoaşterea prealabilă a limitei l\ Şirul e convergent dacă, fiind dat e>0, inegalitatea |	4.	£ —	|<s
e satisfăcută, oricare ar fi întregul p şi oricare ar fi n>N (e).
în cazul seriilor de numere, fiind dată o serie
«0+«i + «" ■■•4-^4-”* şi notînd cu sn suma primilor săi n termeni:
+	-----1,
suma seriei date e, prin definifie,
s — lim sn. n-> 00
Dacă limita e finită şi unică, seria e convergentă; dacă limita e infinită, seria é divergentă şi dacă sn are două sau mai multe limite, seria e nedeferminată.
Dacă se notează Rn=un + un + 1 4- ••• 4- un _j_ p , Rn se numeşte restul seriei, de ordinul n.
Condifia necesară şi suficientă ca o serie să fie convergentă e ca restul ei să tindă spre zero (în valoare absolută, dacă e cazul).
Dacă în expresia restului Rn se ia p= 0, se deduce: condifia necesară, dar insuficientă, ca o serie să fie convergentă e ca termenul în genera! un să tindă spre zero. Condifia nu e suficientă, după cum se constată din exemplul seriei armonice
care e divergentă, deşi lim « = lim— =0.
n n
într-o serie convergentă descrescătoare, avem lim«^n = 0.
în practică, penfru a recunoaşte dacă o serie e convergentă sau nu, se utilizează criterii de convergenfă (v. Convergenfă, criteriu de ~), cari exprimă condifii suficiente pentru convergenfa unei serii.
Suma a două serii convergente e o serie convergentă.
Seria cu termenul general aun e convergentă odată cu un.
Seria cu termenul general wn~aun-\-bUn, în care a şi b sînf numere date, iar un şi Un sînt termenii generali a două serii convergente, e convergentă.
O serie cu termenii pozitivi nu poate fi nedeterminată.
Dacă —- într-o serie convergentă, cu termenii pozitivi — scoatem un număr oarecare de termeni, seria rămasă e încă convergentă.
înfr-o serie convergentă, cu termenii pozitivi, putem schimba ordinea termenilor.
O serie +	+ e absolut convergenfă, cînd seria modu-
lelor termenilor e convergentă, un < °°. Un astfel de tip de convergenjă se numeşte convergenfă absolută.
Dacă, într-o serie absolut convergentă, se suprimă un număr de termeni, seria rămasă e absolut convergenfă.
într-o serie absolut convergentă se poate schimba ordinea termenilor fără ca suma seriei să se schimbe.
O serie e semiconvergentă dacă e convergentă fără să fie absolut convergentă. în acest caz, suma seriei depinde de ordinea de însumare a termenilor. Se demonstrează că, gru-pînd convenabil termenii, presupuşi reali, ai unei astfel de serii, se poate obfine, pentru suma ei, orice valoare reală dată (Rje-mann). Exemplu: seria armonică alternată
i-!+±_±+...+(_ir+.±+...
e semiconvergentă.
în cazul seriilor de puteri, o serie de puteri întregi a0-bai z-\- a2z2an zw + ■■■ în care coeficienfii a^ sînt numere constante, reale sau complexe, iar 2 o variabilă reală sau complexă, e absolut convergentă, dacă seria modulelor
I a0 l + I a\ I a2 l r2 H-h \an \ rn-\ ,
în care r=\z\ e convergentă.
Seria e convergentă în punctele interioare unui cerc cu centrul în origine şi cu o rază R (cercul de convergenfă). Raza cercului de convergenfă al seriei de puteri se numeşte raza de convergenfă a seriei. Pe cerc, seria e, în mod necesar, divergentă în cel pufin un punct, putînd fi divergentă chiar în
Convergenfă
301
Convergenja
foáie punctele acestuia, în care caz acesta se numeşte tăietură pentru suma seriei. Astfel, seria
1+z + z2+- + z*+-
are cercul de convergentă de rază R = 1 şi e divergentă în punctul 2=1 de pe cerc.
Dacă seria de puteri e convergentă pentru o valoare 2 = Zq a variabilei, ea va fi absolut convergentă pentru orice 2, pentru care | 2 | < | Zq\ .	_
O serie de puteri, de variabilă reală x, convergentă în ( —R), e uniform convergentă în orice interval interior (-£', + £').
O serie de puteri poate fi derivabilă de o infinitate de ori.
Penfru seriile duble de puteri
sk//
se poate enunfa:
O serie dublă de puteri, convergenfă pentru x — xq şi y — yo e absolut convergentă pentru orice x şi y pentru cari |x|<|*o], bl < bo-
O serie dublă de puteri, convergentă într-o regiune D a planului, e uniform convergentă în orice regiune D', interioară lui D.
O funcfiune continuă, egală în D cu suma unei serii duble întregi convergente, admite o infinitate de derivate parfiale succesive, continue în D.
în cazul seriilor de funcţiuni, o serie ai cărei termeni sînt funcfiuni f\ (x), /2 (*)»■" cari au un domeniu de definifie comun, se numeşte uniform convergentă în acel domeniu, dacă e convergentă în fiecare punct al domeniului, şi dacă restul fN+\{x) + fN+2(.x) + '" + fN+p(x) + "'e‘ în valoare absolufă, mai mic decît un număr pozitiv arbitrar £, pentru o valoare a indicelui N care depinde numai de 8, nu şi de x. Suma unei serii uniform convergente de funcfiuni continue e şi ea continuă. Integrala sumei se obfine formînd suma integralelor termenilor. — Un criteriu (condifie suficientă) de convergenfă uniformă e următorul: Seria e uniform convergenfă, dacă \fn(x)\<un, constantele pozitive un formînd o serie convergenfă.
O serie de funcfiuni e cuasiuniform convergentă înir-un interval (a, b) dacă: seria rămîne convergentă în (a, b)\ putem face să corespundă oricărui număr pozitiv s, oricît de mic şi oricărui număr N, oricît de mare, un număr finit N' !> N, astfel încît, pentru orice x cuprins între a şi b, să existe un întreg nx, cuprins între N şi N', astfel încît restul seriei
să satisfacă relafia |i?w;c(x)|<£.
De aici rezulfă: condifia necesară şi suficientă pentru ca o serie cu termenii continui între a şi b să reprezinte o funcfiune continuă în acest interval e ca ea să fie cuasiuniform convergentă în acesta.
O serie sau un şir de funcfiuni sînt convergente pretutindeni pe o mulfime E, cînd sînt convergente în toate punctele mulfimii, fără nici o excepfie.
O serie sau un şir de funcfiuni sînt convergente aproape pretutindeni pe o mulfime E, cînd sînt convergente în toate punctele mulfimii, cu excepfia punctelor unei mulfimi de măsură nulă.
Un şir de funcfiuni aparfinînd unui spafiu L2 e slab convergent către o funcfiune }(x) £ L2, dacă relafia
lim [b g(x) fn (*)d*= [b g (*) f{x)dx
n-> 00 J*	*	a
are loc pentru orice funcfiune g(x)
Dacă un şir de funcfiuni converge în medie către o funcfiune f(x), acest şir e şi slab convergent către această funcfiune.
Nofiunea se extinde şî la funcfiuni aparfinînd unui Lp.
Un şir de funcfiuni [/#(*)] 1 definite pe o mulfime măsurabilă E şi finite aproape pretutindeni, converge în măsură către o funcfiune măsurabilă şi finită aproape pretutindeni în E dacă, pentru orice număr cr > 0, avem
lim [măs. E ( | /„ — / |>or) = 0,
n—>oo
notafia înseamnă măsura mulfimii E a funcfiunilor penfru cari
I/.-/!>»■
Aceasta se scrie fn=>f(x).
Dacă un şir de funcfiuni converge aproape pretutindeni, şirul converge şi în măsură către aceeaşi funcfiune limită. Reciproca nu e adevărată.
Nofiunea de convergenfă în măsură e, astfel, mai generală decît cea de convergenfă aproape pretutindeni şi, cu atît mai mult, decît cea de convergenfă pretutindeni.
Dacă un şir de funcfiuni }n (x) converge în măsură către o funcfiune } (x), acesta converge în măsură către orice funcfiune g(x), echivalentă cu f(x).
Dacă un şir de funcfiuni, jf(x), converge în măsură către două funcfiuni, f{x) şi g (x); acestea sînt echivalente.
Dacă un şir de funcfiuni, fn{x), converge în măsură către
o	funcfiune f(x), există un subşir, fn^x)f(n\ <n2< — <^<*-)»
care converge aproape pretutindeni către f(x).
In cazul seriilor trigonometrice, convergenfă unei serii trigonometrice
(1)	-y +^1 cos x-\-b\ sin * + •••+ an cos nx + bn sin nx +
se studiază atît cu ajutorul criteriilor generale de convergenfă a seriilor (v. Convergenfă, criteriu de ~) cît şi, aceste criterii nefiind totdeauna concludente, cu ajutorul unor criterii speciale, aplicabile unor forme particulare de serii. Principalele criterii aplicabile seriilor trigonometrice sînt:
—	Pentru ca o serie trigonometrică să fie convergentă în toate punctele unui interval, e necesar ca coeficienfii an şi bn să tindă către zero.
—	Dacă coeficienfii an şi bn nu tind către zero, în domeniul (0,2 Jt), seria nu e convergentă aproape pretutindeni, în acest domeniu.
—	Condiţia necesară şi suficientă ca o serie trigonometrică să fie absolut şi uniform convergentă într-un interval e ca £ (an) şi (£») să fie convergente.
Dacă seriile (an) şi S(^) nu sînt convergente, seria
(2)
+
cos nx + b„ sin 1
(1) si
e divergentă aproape pretutindeni în domeniul (0,2 ji).
—	Dacă seria	e	convergentă	şî	seriile
(2)	sînt convergente.
—	Dacă seriile JJ | an—an_^ | « S | bn — bn + i | sînt convergente, sînt convergente şi seriile E an cos nx, JJ bn sin nx.
Dacă seria £ (^+^«) log n e convergentă, seria (1) converge „aproape pretutindeni" în domeniul (0,271).
—	Dacă, pentru orice n,
l<7-
\K\<
c
în care C>0 şi a>— sînt două numere constante, seria (1) e convergentă aproape pretutindeni în domeniul (0,2 Jt).
Convergentă aproape sigură
302
Convergenfă, criteriu de ^
—	Dacă, pentru 0<s<z, seria
SCKH+I^r]
e convergentă, seria (1) converge aproape pretutindeni în domeniul (0,2 jt).
—	Seria £ an cos nx e uniform convergentă în domeniul (0,2 jt), dacă seria S | an — an^ | e convergentă.
—	Dacă seria 2 an cos nx e uniform convergentă în domeniul (0,2 jt), iar seria
an __ an+1
e convergentă, atunci seria £ an cos nx e uniform convergentă în (0,2 jt).
—	Seria S an cos nx e uniform convergentă în domeniul (0,2 jc), dacă e convergentă una dintre seriile
E | »«#-(»+1)*»+1 j. S j »«„ + (»+1)d„+11,
excepfie făcînd valoarea x = st în cazul al doilea.
î. ~ aproape sigură. C/c. pr.; Fiind date două variabile aleatorii şi X se spune că Xn tinde către X „aproape sigur", dacă probabilitatea de convergenfă a lui Xn către X e 1. în cazul unui eveniment de probabilitate constantă p, frecvenfă a/n tinde „aproape sigur" către p, cînd n creşte continqu.
2.	cerc de Mat. V. Cerc de convergenfă.
3.	criteriu de Maf.: Criteriu care permite să se recunoască dacă o serie e convergentă.
Condifia necesară şi suficientă pentru ca o serie Ug-huj +	+
să fie convergentă e ca restul ei să tindă în valoare absolută spre zero, adică, începînd de la un rang n, destul de depărtat,
| Rn | = | »»+1+»«+2+-. + »m|<8'
unde £ > 0 e oricît de mic.
Acest criteriu, absolut general, e greu de aplicat în practică, unde se folosesc alte criterii pentru stabilirea convergenfei unei serii.
Toate celelalte criterii nu constituie decît condifii suficiente pentru convergenfa unei serii, fiindcă exprimă condifii suficiente pentru ca restul seriei să tindă spre zero.
Din această cauză, ele sînt aplicabile unei mulfimi particulare de serii. Cu cît un criteriu e mai „forte", cu atît mulfimea seriilor cărora i se aplică e mai întinsă, în sensul că acest criteriu se aplică şî unor serii pentru cari criteriile anterioare nu dau rezultate. Astfel, criteriul rădăcinii e mai puternic decît criteriul raportului, criteriul lui Raabe-Duhamel e mai puternic decît criteriul rădăcinii, etc. Din această cauză, criteriile de convergenfă a seriilor sínt, teoretic, infinit de multe, ele tinzînd către criteriul precedent, numit criteriul lui Cauchy, aplicabil oricărei serii.
Se deosebesc următoarele criterii mai importante pentru seriile cu termeni pozitivi:
Criteriul comparaţiei: Fiind date două serii cu termenii pozitivi, şi Yk^it dacă, începînd de la un rang n, termenii seriei Yiui sînt inferiori termenilor de acelaşi rang ai seriei Yivit iar seria	e	convergentă,	atunci	şi seria Yiui va fi
convergentă. Dacă termenii seriei Yiui sînt superiori termenilor seriei Yiuit iar aceasta e divergentă, atunci şi seria va fi divergentă.
Acest criteriu se utilizează, la limită, sub forma: Dacă raportul termenilor generali a două serii cu termenii pozitivi rămîne cuprins între două numere a şi b, sau are o limită k, seriile sînt de aceeaşi natură.
Dacă luăm	a, obfinem criteriul particular:
O	serie cu termenii pozitivi e convergenfă dacă există un număr a>1, astfel încît i0ui să tindă spre o limită finită şi e divergentă dacă a <C 1.
Criteriul logaritmic: O serie cu termenii pozitivi e convergentă, cînd, începînd de la un rang n, destul de depărtat, |og«,
1-JL>k> i log n
şi e divergentă cînd acelaşi raport e egal sau inferior unităfii. Acest criteriu se utilizează şî sub forma
ig-
Un
lim :----— k,
log n
seria fiind convergenfă penfru k > 1 şi divergentă în cazul contrar, avînd incertitudine penfru &=1.
Criteriul lui Bertrand: O serie cu termenii pozitivi e convergentă sau divergentă, după cum expresia:
“	I9H-2»
în care \^(n)~n log n Ig2 n log^, iar lg^ = Iog (log^tf) tinde, penfru = oo, spre o limită superioară sau inferioară unităfii, avînd nedeterminare în cazul egalităfii.
Două „criterii" consecutive,	sînt	legate	prin	reia-
fia 5„+1 log (<+1 » =	|gyţi.
Criteriul lui Cauchy: Sin. Criteriul rădăcinii (v.).
Criteriul lui d'Alembert: Sin. Criteriul raportului (v.). Criteriul lui Dedekind: Dacă seriile £ $n şi £|a„— converg, e convergenfă şi seria £ an (3W.
Acest criteriu are aplicafii imediate la seriile trigonome-trice, £ an cos nx, £ bn sin nx în cari £ cos nx, £ sin nx converg. Rezultă criteriul: Seriile £ an cos nx ş\Yibncosbnx
converg, dacă seriile £ | an—an^ |, respectiv £ j b„—b, sînt convergente.
Criteriul lui Gauss: O serie cu termenii pozitivi, în care raportul a doi termeni consecutivi e de forma
Z±i
a*
np + binp^ ~l------îrbp
e convergentă dacă a\—b\ > 1.
Criteriul lui Kummer: O serie cu termenii pozitivi e convergentă dacă există o cantitate pozitivă a şi un şir pozitiv (a^), astfel încît să avem
Pentru aw=1 se obfine criteriul raportului. Pentru o.n~nse obfine criteriul lui Raabe-Duhamel.
Pentru o.n — n log n, an~n log n log log n, etc., se obfin criteriile lui J. Bertrand, etc.
Criteriul lui Raabe-Duhamel: O serie cu termenii pozitivi e convergentă cînd produsul
—1)
‘»+1
e superior unităfii, şi e divergentă în cazul contrar.
Convergenfă Integralelor Improprii
303
Convergenfă integralelor improprii
Acest criteriu se utilizează şi sub forma lim nan~k,
fiind convergentă cînd &>1, divergentă cînd &<1.
Acest criteriu, mai puternic decît criteriul raportului şi decît criteriul rădăcinii, se utilizează cînd aceste criterii dau limita k~\. între criteriul lui Raabe-Duhamel şi cel logaritmic există următoarea legătură:
Dacă, prin criteriul lui Raabe-Duhamel, se obfine o limită unică kt aceeaşi limită se obfine şi prin criteriul logaritmic.
Reciproca nu e adevărată, fiindcă se poate ca prin primul criteriu să se obfină două sau mai multe limite, diferite de cea obfinută cu ajutorul ultimului.
Criteriul raportului: O serie cu termenii pozitivi e convergentă cînd, începînd de la un rang n, destul de depărtat, raportul unui termen al seriei către precedentul său rămîne inferior unui număr subunitar k,
Kn
şi e divergentă în cazul cînd raportul precedent rămîne superior unui număr supraunitar k,
şi se obfine
M—1
>£>1.
Acest criteriu se aplică de obicei trecut la limită, sub forma »«+i
lim • scoo
ak+an°n
0	o
din care se deduce: Dacă produsul o.nan are o limită finită cînd n tinde către infinit, atunci condifia necesară şi suficientă pentru ca seria £un să fie convergentă e ca seria Yi{^k—i~ak^ak să fie convergenfă.
în particular, dacă oc„->0, dacă an rămîne mărginită şi dacă seria S \ak~~ aH-l1 e convergentă, va fi convergentă şî seria
Criteriul lui Dirichlet: Dacă an sînt numere pozitive descrescătoare cari tind spre zero şi dacă an rămîne mărginită, seria e convergentă.
î. ~a integralelor improprii. Mai.: Dacă în integrala
dx
funcfiunea f(x), continuă pentru a^x<b, devine infinită cînd x tinde, prin valori crescătoare, către b, pentru ca această integrală să fie convergentă, e necesar şi suficient ca pentru orice 8>0, oricît de mic, să existe un număr T), astfel încît
/(*)dx|<8,	(0<e\	8"<T]).
I	b—e1 Pentru ca integrala
ÍOO
4/w
dx
seria	fiind	convergentă	cînd	&<1, divergentă cînd &>1 şi
avînd	incertitudine cînd	&=1.	Sin. Criteriul lui d'Alembert.
Criteriul	rădăcinii: O	serie	cu termenii pozitivi e convergentă	cînd,	începînd de	la un	rang n, destul de depărtat, ră-
dăcina de ordinul n a termenului al ft-lea e inferioară unui număr subunitar k\ un<k<\, şi e divergentă cînd e superioară unui număr supraunitar k, un>k>\.
Acest criteriu se aplică de obicei trecut la limită, sub forma
lim un~k$. 1, seria fiind convergentă cînd k< 1, divergentă «=00
cînd k>\ şi avînd incertitudine în cazul &=1 cînd^ totuşi, seria e divergentă, dacă şirul cu termenul general un e descrescător.	___
Dacă	nu	are	° limită unică, dar şirul ('J\/Un) e măr-
ginit, se înlocuieşte lim H/% cu lim 'un, lim fiind cea mai mare limită a şirului.
Criteriul rădăcinii e mai general decît criteriul raportului, în sensul că e aplicabil unor serii penfru cari al doilea nu e. De exemplu, seria cu termenul general un = an sin2 ncp, a>0. Pentru această serie, criteriul raportului dă o limită indeterminata, pe cînd criteriul rădăcinii dă limita a.
Se demonstrează că, dacă ambele criterii dau cîte o limită, k şi k\ aceste limite sînt egale.
Dacă, prin criteriul raportului, se obfine o limită k, aceeaşi limită se va obfine şî prin criteriul rădăcinii. Sin. Criteriul lui Cauchy. —
în cazul seriilor cu termeni oricum se folosesc următoarele criterii mai importante:
Criteriul lui Abel: Fiind dată seria Yiun, în care un = anfin, se pune
am ~ Po + Pl ++ &m—\
să fie convergentă, e necesar şi suficient ca, pentru orice 5>0, oricît de mic, dat, să existe un număr N astfel încît
ii:
^(/(x)dx|<ö,	b',b">N.
Integrala improprie
A=jiaf(x)dx e absolut convergentă cînd integrala
c= J* l/MI dx
e convergenfă.
Pentru aceste integrale e valabil criteriul Iui Cauchy. Dacă /(x) e continuă pentru a^x<b şi verifică, pentru x vecin de b,
A
condifia |/(*)|<-------unde A şi p< 1 sînt constante pozi-
(b—xy
tive, integrala improprie A e absolut convergentă. Dacă însă
| f (x) | >-----, p^1, integrala A e divergentă.
(b — x)
Penfru integralele de tipul B\ Dacă /(x) e continuă pentru
x^a şi |/(x)| < —, p> 1, integrala improprie (B) e absolut
xp
convergentă.
A
Dacă însă |/(*)|> —integrala improprie ((3) e xp
divergentă.
Pentru integralele multiple există criterii analoge; de exemplu: Dacă funcfiunea f(M), continuă într-un domeniu mărginit D, cu excepfia unui punct P inferior verifică în vecinătatea punctului P condifia \f(M)\<A/rp, unde r = PM, iar A şi p<2 constante pozitive, integrala dublă ţţD\f(M)\da e convergentă, în spafiu, trebuie ca p<3. —
Convergenfă în medie
304
Convergenfa în medie păfrafică
Dacă funcfiunea de două argumente reale / (*. ct)
e continuă penfru x>a şi penfru valorile lui a dintr-un interval [ai, (*2] şi dacă integrala convergentă f + 00
/r(a)=Jrf f(x,a)dx
are sens, se spune că această integrală e uniform convergentă în [ai, 012], dacă oricărui număr 8 arbitrar de mic i se poate asocia un număr X, independent de a, astfel ca pentru toate valorile lui a din intervalul considerat şi cu condifia X’>X să fie realizată inegalitatea
Ír	i
J^., /(*. a) dx <8.—
Dacă funcfiunea }{x, a) devine infinită pentru o valoare x~b, dar e continuă în oricare alt punct în jurul căruia are o valoare finită, se spune că integrala
F(a) = ^ }{x, a) dx
e uniform convergentă pentru valorile lui a din intervalul [ai, a.2], dacă oricărui număr 8 arbitrar de mic i se poate asocia un alt număr pozitiv rţ — independent de a —, astfel jncît sub condifia 0<r),<rj să fie realizată inegalitatea
ICb	I
j £_n'	^X\
Dacă funcfiunea f(x, a) devine infinită penfru un număr finit de valori X\, x2—,xn se descompune intervalul de integrare în intervale parfiale, în cari f(x, a) devine infinită penfru una dintre limitele integralei definite respective. Dacă, afară de un număr finit de puncte de discontinuitate, una dintre limitele integralei e infinită, descompunerea se face în modul descris mai sus şi se adaugă o integrală de funcfiune continuă cu limită infinită. Dacă fiecare dintre integralele componente e uniform convergentă şî integrala considerată e uniform convergentă.
O	integrală convergentă care e uniform convergentă se poate pune sub forma unei serii uniform convergente de integrale propriu-zise.
Avem astfel:
unde a<bi<.b2<t"<bn<‘"<b, funcfiunea f(x, a) devenind infinită pentru x — b,
Existenfa acestei proprietăfi permite să se aplice integralelor generalizate uniform convergente teoremele corespondente privitoare la continuitatea, integrarea şi derivarea seriilor uniform convergente.
Pentru recunoaşterea convergenfei uniforme a integralelor convergente se foloseşte următorul criteriu:
O	integrală convergentă care depinde de un parametru e uniform convergentă dacă elementele cari intervin în operafia de însumare nu depăşesc în valoare absolută elementele corespondente ale unei integrale absolut convergente, considerată între aceleaşi limite, dar care nu confine parametrul.
Nofiunea se extinde la integrale multiple, de exemplu la integrala dublă JJD f(M, a) da, în care funcfiunea f(M, a) depinde de un parametru a. Integrala e uniform convergentă în domeniul (D), dacă pentru un 8>0 arbitrar de mic există un număr rj independent de a, astfel încît să existe inegalitatea IJjp» f(M, a)da|<e, unde (£>') e un domeniu arbitrar din (Z)), cuprins într-un cerc de rază rţ, cu centrul într-un punct de discontinuitate P din (D),
1.	~ în medie. Maf.; Un şir de funcfiuni, în general
complexe	f2(M),-',fn(M), — definite aproape peste tot
într-un domeniu finit D al spafiului euclidian w-dimensional, de pătrat sumabile în D, converge „în medie" către o funcfiune limită f(M), de pătrat sumabilă în D, dacă
lim C I fn (M)— } (M) I 2 dM =0.
»-»00 J D
Dacă fn(M) converge uniform către f(M), fn{M) va converge şî „în medie" către f{M). Reciproca nu e adevărată: convergenfa în medie nu antrenează convergenfa obişnuită.
Un şir de funcfiuni nu poate converge în medie către două funcfiuni-limită.
Condifia necesară şi suficientă penfru ca un şir de funcfiuni, de pătrat sumabile în D, să converge în medie către o funcfiune limită /, e ca, începînd de la un rang n, destul de depărtat, să avem, în D,
lim f \fm	\2dM	= 0.
m, «—>00 J D
Teorema e adevărată în clasa funcfiuni lor de pătrat sumabile în sensul lui Lebesgue, iar nu în aceea a funcfiunilor de pătrat integrabile în sensul lui Riemann.
Dacă şirul (/^) converge în medie către }(M), în D, iar <p(A/) e o funcfiune oarecare, de pătrat sumabilă în D, avem
f y{M)fn{M)dM= í <p (M) } (M) dM,
n->oo J D'	J	D'
unde D’ e o parte a domeniului D.
Dacă un şir converge în medie, valorile medii ale termenilor şirului converg către valoarea medie a funcfiunii limită.
Dacă avem un şir de funcfiuni cpn(M), ortonormat în D, şi un şir de constante astfel încît seria £ C2n să fie convergentă, şirul de funcfiuni definit prin }n (M) = Q qpi (A/) + -f C2 cp2 (M) 4----f- Cn (pw (M) converge în medie către o func-
fiune limită ~}(M).
Fiind dată o funcfiune f{M), de pătrat integrabilă în D, şi un şir [<p^(A0] ortonormat în D, şirul (/J, fn(M = Q cpi (Af)-f-+ '”Cn q)„ (M)), în care Cn sînt coeficienfii Fourier ai funcfiunii f (M) în raport cu şirul [(pw(Ü/)], nu converge în medie către f(M) decît în cazul în care şirul [<pn(M)~\ e complet.
Conceptul de convergenfă în medie se generalizează în modul următor: Şirul (/^) converge în medie, cu ponderea qp(^), către o funcfiune limită f (M), în D, dacă
lim Í <v{M)\fn(M)-f{M)\zdM = 0.
n->oo JD
2.	~ în medie de ordinul p. Mat.: Un şir de funcfiuni fn(x) aparfinînd unui spafiu Lp al funcfiunilor a căror putere p e sumabilă converge în medie (normă) de ordinul p spre o funcfiune f(x) (zLp, cînd
f I /»(*)"“■/M I ^ dx = 0.
n-*co J a
Majoritatea proprietăfi lor stabilite pentru convergenfa în medie (v.) se extind şi la această nofiune.
3.	~ în medie pătratică. C/c. pr.: O variabilă Xn tinde spre X în medie pătratică dacă, pentru n tinzînd către infinit, valoarea medie a pătratului diferenfei Xn—X tinde, spre zero.
Convergenfă în medie ponderală
305
Convergenta meridianelor
î. ~ în medie ponderată. Mai.: Un şir de funcfiuni (jn) e convergent în medie cu ponderea Q spre o funcfiune limită f(M) într-un domeniu D, dacă integrala
\fn-ţ\2QdM
tinde spre zero, cînd n tinde către infinit, q{M) fiind o funcfiune măsurabilă nenegativă, numită pondere sau sarcină.
2.	~ în probabilitate. Clc. pr.: Şirul de valori x\, x2,***, xnr"Pe cari poa^e iua variabila x converge în probabilitate spre valoarea variabilei x, dacă probabilitatea inegalităfii |x^—x|<er unde 8 e un număr pozitiv, arbitrar de mic, tinde spre unitate cînd n creşte continuu.
Convergenfă în probabilitate se numeşte convergenţă tare cînd e verificată nu numai condifia | xn—x | < 8, ci şi sub-condifia să fie satisfăcute toate condifiile:
| X„-X |<8,-, | Xn + r — X |< 8,-.
Convergenfă în probabilitate se numeşte convergenţă aproape sigură sau aproape peste fot, dacă şirul converge în probabilitate cu excepfia unei mulfimi de probabilitate nulă.
3.	~ , rază de Mat. V. sub Convergenfă.
4.	Convergenfă. 2. Clc. v.: Proprietatea unui sistem de vectori de a fi îndreptafi spre un punct sau spre o mică regiune din spafiu.
5.	Convergenfă. 3. Geom.:	Proprietatea unor varietăfi
de a frece printr-o mică regiune a unei varietăfi (cu mai multe dimensiuni decît ele) în care sînt situate.
e. Opt.: Valoarea reciprocă a distanfei focale, în metri, a unui sistem optic. Unitatea de convergenfă e dioptria, care e convergenfă unui sistem optic a cărui distanfă focală e de un metru.
7.	Convergenfă. 4. Geom.: Unghiul format de două drepte sau de două curbe cari trec printr-un acelaşi punct.
8.	~a meridianelor. Geod.: Unghiul y dintre direcfiile nord geografic în două puncte P\ şi P2 (direcfiile tangentelor în punctele P\, P2 la elipsele meridiane, cari se întîlnesc în acelaşi punct C) (v. fig. /). Datorită convergenfei meridianelor,
1. Convergenfă meridianelor (y).
Ng) direcţia nord geografic.
szimutele de la capetele unei linii de pe elipsoid nu sînt egale (direcfiile nord geografic nefiind paralele) şi diferă între ele cu unghiul y+2009
(v. fig. II). Formula apro-	Azimute direcfe şi inverse,
ximativă a convergenfei
meridianelor e: y = 6X sin cp, unde bX e diferenfa de longitudine dintre Pi şi P2i iar <p e latitudinea paralelului lui P\
şi P2. Pentru cp = 0 (la ecuator), 7 = 0; deci toate direcfiile nord sînt paralele; pentru cp = 90° (1 OO9) (la pol) y-bX.
Cînd extremităfile ^4şi B{y.fig. III) ale unei linii geodezice nu sînt la aceeaşi latitudine (cazul general), formula riguroasă a convergenfei meridianelor (cu notafiile din fig.///J, e (pe sferă):
. 1+ Io , AZ . AM S,n 2 ~2~	® ~2-------------T=T0
cos—-—
unde AZ e convergenfă meridianelor din A şi B, A M e diferenfa de longitudine dintre A şi B, iar Io e latitudinea lui A, şi I latitudinea lui B.
Pentru uşurarea calculelor, a- ll!- Convergenfă meridianelor T	...	in	cazul	general.
ceasta formulă se scrie sub forma:
I	4* Io
AZ = &M sin -
1
+ 2 Rx 4 M.
:]
în care între parenteze sînt termeni corectivi uşor de extras din tabele (tabelele lui Benőit).
Cunoscînd convergenfă meridianelor y (sau AZ), se poate calcula azimutul invers al liniei geodezice, în funcfiune de azimutul direct al său, respectiv azimutul direct din cel invers (v. fig. II).
Convergenţa meridianelor creşte cu diferenfa de longitudine (6A,, respectiv AM) şi cu diferenfa de latitudine dintre puncte L şi Io-
Se poate defini şi o convergenfă a meridianelor într-un punct din planul proiecfiei (v.).
9.	~a meridianelor într-un punct din planul proiecfiei. Geod.: Unghiul format de tangenta dusă la proiecfia meridianului punctului considerat cu tangenta la proiecfia meridianului mediu al zonei reprezentate în planul proiecfiei.
Convergenfă meridianelor din planul proiecţiei, y, trebuie cunoscută la trecerea de la azimutul geodezic la unghiul respectiv de orientare din planul proiecfiei.
Convergenfă meridianelor. a) convergenfă sferoidică a meridianelor; b) convergenfă plană a meridianelor.
De exemplu, convergenfă meridianelor y în proiecfia Gauss diferă de expresia convergenfei sferoidice a meridianelor şi
20
Convergenta, unghi de ^
306
Conversiune
se exprima prin :
l	l2
y = l sin B | 1 -f cos2 B (1 +3 r]2-f 2 rj4) +
+ í^4COS4ő(2“i2)f
Termenii dintre parenteze fiind mici, se neglijează în multe lucrări geodezice, astfel încît formula utilizată în acele cazuri devine
Y	= 2 sin B,
adică se consideră convergenfă meridianelor din planul proiecfiei egală cu convergenfă sferoidică t.
în figură se observă relafia dintre convergenfă sferoidică a meridianelor şi convergenfă meridianelor în planul proiecfiei Gauss.
î. unghi de	Fotgrm.: Unghiul format de axele de
fotografiere a două clişee convergente cari constituie o stereogramă. Axele se intersectează în spafiul de exploatare al fasciculelor celor două fotograme conjugate.
2.	Convergenţă. 5. Geohof.: Modificările pe cari una sau mai multe specii dintr-o familie oarecare le-au suferit, în cursul timpului, sub acfiunea mediului înconjurător, capătînd forme asemănătoare cu ale speciilor din alte familii cari trăiesc în acelaşi mediu. De exemplu: în mediul dezertic, unde plantele acumulează mari cantităfi de apă, tulpinile lor sînt suculente, de forme sferice, columnare, etc. (de ex. Cacteele); unele specii de laptöle-cucului (Euphorbia), dezvoltate în mediul dezertic, şi-au transformat aparatul vegetativ în aşa fel, încît tulpinile lor, lipsite de frunze, sînt foarte asemănătoare cu cele ale Cacteelor; florile lor sînt însă ca la Euphorbia, iar în scoarfa tulpinii există vase de latex.
3.	Convergenţă, linie de Mefeor. V. Liniile de curent ale vîntului, sub Vînt.
4.	Convergenţa, punct de Mefeor. V. Liniile de curent ale vîntului, sub Vînt.
5.	Conversiune. 1. ind. chim., Ind. petr.: Cantitatea din substanţele inifiale (exprimată de obicei în procente molare), transformată într-o reacfie chimică. Cînd în cursul unui proces chimic se formează mai mulfi produşi diferifi, conversiunea se poate exprima ;în substanfă transformată în produşi de reacfie, sau în substanfă transformată numai într-un anumit produs de reacfie.
De exemplu, repartifia produşilor în reacfia de descompunere termică a etanului ar putea fi următoarea:
CH2=CH2 + H2 (1)
CH3-CH3
100 moli
50 moli
■ 2 C + 3 H2
Conversiunea maximă posibilă într-o reacfie dată şi în condiţii de temperatură, de presiune şi de concentrafie date e determinată de valoarea constantei de echilibru Kp a reacfiei legate de variafia energiei libere prin relafia cunoscută: In Kp = —Ag/RT. Astfel, la 790° şi 1 at, valoarea constantei de echilibru pentru reacfia de transformare a etanului în etilenă (1) e:
kp=
[C2H4] [H2] _ [C2 H6]
întrucît, în aceste condifii, Ag = 0. Notînd cu x numărul de moli de etilenă cari se formează dintr-un mol de etan, vom avea:
C2H6 C2H4+H2;
\ -X	XX
exprimînd concenfrafiile reacfanfilor şi produşilor în presiuni parţiale, vom avea:
[c:2h6]=^	[C2H4]	=	^-;	[H2]=-/
de unde:
\ 2
î+x
(—)2
M+x/
1
CH3-CH3
eian nefransformaf
în acest caz, conversiunea etanului în produşi de reacfie e de 75%, iar conversiunea etanului în etilenă e de 25% (în aceeaşi reacfie, randamentul în etilenă e de 33%).
în calculul conversiunii se consideră deci materia primă netransformată ca nerecuperabilă, pe cînd în calculul randamentului, materia netransformată e considerată recuperabilă, pierderile fiind datorite transformărilor în alte produse decît cel urmărit şi, desigur, manoperei. Deci, conversiunea procentuală într-un anumit produs e dată de raportul:
moli obţinuţi moli introduşi luuf
pe cînd. randamentul e dat de raportul: moli obţinuţi moli transformaţi
sau 2 x2— 1 şi x = V0|5 = 0,71.
în condifiile enunfate mai sus nu e deci posibilă termodinamic decît o conversiune de 71% etan în etilenă.
în practică, realizarea conversiunii de echilibru posibile termodinamic depinde de timpul de reacfie şi de vitesa celorlalte reacfii termodinamic posibile. De cele mai multe ori nu se atinge decît un procent mai mult sau mai pufin important din conversiunea de echilibru teoretică.
în procesele în cari o parte sau totalitatea materiei prime nereacfionate se reîntoarce în zona de reacfie, se înfelege prin conversiunea pe trecere sau prin conversiunea pe pas, conversiunea raportată la materialul care intră în zona de reacfie şi nu cea raportată la materialul care alimentează instalafia. De exemplu, dacă o insfaiafie e alimentată cu 100 t/zi materie primă, iar în zona de reacfie trec 150 f/zi şi se obfine o conversiune de 30 t/zi, se spune că s-a realizat o conversiune pe trecere de (30/150) 100 = 20%.
8.	Conversiune. 2. Ind. petr.: Randamentul în produsul dorit, într-un proces tehnologic din prelucrarea fifeiului. De exemplu, în cracarea termică se înfelege prin conversiune randamentul de benzină; în cracarea catalitică, conversiunea se defineşte ca fiind diferenfa dintre 100,0 şi randamentul de motorină exprimat în procente de volum.
7. Conversiune. 3. Silv.: Trecerea unei păduri de la un regim (caracterizat, în special, prin modul de regenerare â arbo-retelor) la alt regim (v.). Dintre cele şase feluri de conversiune posibile (combinafiile celor trei regimuri — crîng, codru şi crîng compus — luate cîte două), numai două prezintă interes practic în fara noastră: trecerea de la crîng simplu la codru, şi trecerea de la crîng compus la codru, adică trecerea de la regenerarea prin lăstărire, la regenerarea prin sămînfă. Conversiunea crîngului simplu în codru se realizează însă, de foarte multe ori, nu direct, ci trecînd întîi de la crîng simplu la crîng compus, şi apoi la codru. Conversiunea nu se poate realiza decît într-o perioadă lungă de timp, egală de cele mai multe ori cu un ciclu de codru.
Din punctul de vedere al culturii pădurilor, conversiunea crîngurilor în codru înseamnă crearea de condifii favorabile pentru regenerarea prin sămînfă a arboretelor; în general, se cere ca însămînfarea să se producă pe cale naturală, însă nu e exclusă nici însămînfarea artificială,
Conversiune, ciclu de ^
307
Convertisor
Din punctul de vedere al amenajamentului, conversiunea crîngurilor în codru înseamnă mărirea (de cîteva ori) a fondului lemnos, ceea ce se poate realiza numai micşorînd tăierile în mare măsură sau, uneori, reducîndu-le complet pe o anumită perioadă de timp. Deoarece o conversiune nu se desăvîrşeşfe decît după trecerea unui mare număr de ani, în care timp se efectuează — în proporfii mereu variate — tăieri de crîng în paralel cu tăieri de codru sau cu operafii culturale de pregătire a arboretelor pentru codru, amenajamentui silvic cuprinde totdeauna o „schemă de conversiune", care indică mersul,, propor-fia şi natura acestor tăieri pentru întregul ciclu de conversiune.
1.	ciclu de Silv. V. Ciclu de conversiune.
2.	Conversiune- 4. Gen.; Transformarea unui sistem fizic sau tehnic în care anumite mărimi ale acestuia suferă o transformare dată.
s. ~ de frecvenţă. Telc.; Transformare prin eterodinare a unui semnal de radiofrecvenfă incident (de obicei captai de fn aparat de radiorecepfie) într-un semnal de radiofrecvenfă de ruecvenfă diferită. Sin. Schimbare de frecvenfă.
Circuitul electronic care realizează conversiunea de frecvenfă (respectiv radioreceptorul) are un oscilator local lucrînd pe fre-cvenfa /o. Notînd frecvenfă semnalului incident cu fa şi frecvenfă intermediară (numită impropriu şi medie frecvenfă), care e amplificată mai departe, cu fit se foloseşte aproape excluziv conversiunea în care frecvenfă /t- e egală cu diferenfă primelor două frecvenfe, putîndu-se prezenta două cazuri: frecvenfă oscilatorului local e mai mare decît frecvenfă incidenţă	frecvenfă
oscilatorului local e mai mică decît frecvenfă incidenţă^ — }a — /o). Primul procedeu e folosit în radioreceptoare (tip supereterodină) mult mai des decît al doilea.
în ambele procedee, la radioreceptoare se modifică prin acord simultan frecvenfă fa, pe care e acordat circuitul de intrare (care primeşte semnalul de la antenă) şi frecvenfă /o a oscilafiilor locale, astfel încît diferenfă lor, frecvenfă intermediară /;, să fie aceeaşi, indiferent de frecvenfă recepfionată.
Modulafia pe care o prezintă semnalul incident e transpusă pe semnalul de frecvenfă intermediară, tensiunea dată de oscilatorul local avînd amplitudine constantă.
Afară de oscilatorul local, procesul de conversiune a frecvenfei reclamă un etaj de amplificare nelineară, numit etaj de amestec, mixer, convertor, sau — impropriu — modulator. în etajul de amestec se utilizează proprietăfile nelineare ale tuburilor electronice, astfel încît curentul anodic (comandat de semnalul incident de frecvenfă }a şi de semnalul local de frecvenfă /o) are componente de frecvenfe: ţa, 2 /«> 3/*'•'•; /o. 2 /o. 3 fo,--, /o- fa, fo~2fai 2/o — /<£■"*; fo+fai fo+2fai 2/o+/„,”'. Din aceste componente, impedanfa de sarcină anodică (un circuit acordat derivafie) selectează componenta de frecvenfă intermediară /^= ±(/o~fa). Dacă atît oscilafia locală, cît şi amestecul, sînt produse de un singur tub, etajul (care înglobează oscilatorul local şi mixerul) se numeşte etaj convertor.
Parametrul cel mai important pentru caracterizarea schimbării de frecvenfă e panta de conversiune Sc, definită de raportul dintre amplitudinea componentei de frecvenfă }i a curentului anodic (cînd impedanfa de sarcină în circuitul anodic e nulă), şi amplitudinea tensiunii semnalului incident de frecvenfă fa. La un tub dat, panta de conversiune depinde nu numai de valorile tensiunilor continue de alimentare, ci şi de amplitudinea oscilafiei locale, fiind maximă penfru o anumită valoare a acesteia.
4‘	~ internă. Fiz.: Fenomenul de transfer al excesului de
energie a unui electron excitat către unul dintre electronii periferici ai atomului căruia îi aparfine nucleul respectiv. O parte din această energie serveşte la desprinderea acelui electron/numit
electron de conversiune internă, iar restul apare sub forma de energie cinetică a electronului.
5.	Convertirea bombamentului. Drum.: Transformarea progresivă a profilului transversal al unui drum, pe o anumită por-fiune de traseu, la trecerea din aliniament în curbă, prin modificarea bombamentului în formă de acoperiş (cu două pante transversale), într-un bombament cu o singură pantă transversală, egală cu panta transversală a unuia dintre versantele bombamentului în formă de acoperiş, din aliniament, sau mai mare decît aceasta. V. şi sub Racordarea curbelor.
6.	Convertirea drumurilor. Nav.: Operafia de determinare a drumului navei, corespunzător unui cap dat, şi invers. Se efectuează finînd seamă de deciinafia magnetică, de deviafia compasului, de deriva de vînt şj de curent; la navele cu compas giroscopic se fine seamă numai de deviafia girocompasului, de vînt şi de curenf.
Se folosesc următoarele relafii de convertire, pentru stabilirea drumului adevărat:
Da-Cc +der+ b + d sau Da = Cg+der + 8g, în cari Cc e cap la compas, Ca e cap la girocompas, der e deriva, b şi bg e deviafia compasului magnetic, respectiv a compasului giroscopic.
7.	~ relevmenfelor. Nav.; Operafia de determinare a relev-mentului adevărat corespunzător unui relevment compas sau a unui relevment girocompas dat, şi invers, cum şi determinarea relevmentului adevărat corespunzător unui relevment proră radio-goniometric dat, şi invers. Se efectuează finînd seamă de deciinafia magnetică, de deviafia compasului (la relevmente la compas), de deviafia girocompasului (la relevmente la giro-compas) şi de deviaţia radiogoniometrică (la relevmente la radiogoniometru).
Se folosasc Următoarele relafii de convertire penfru stabilirea relevmentului adevărat:
Ra = R^ + b + d sau Ra~Rg + bg sau Ra-Rpg+brg + Da, în cari Rc şi Rg sînt relevmentele la compas, respectiv la girocompas; Rp e relevmentul proră la radiogoniometru; 8, bg şi brg sînt deviafiile respective ale compasurilor magnetic, giroscopic, şi ale radiogoniomefrului, iar Da e drumul adevărat.
8.	Convertirea unui sistem rutier. Drum.: Transformarea sistemului rutier al unui drum existent într-un sistem rutier mai rezistent, care să poată suporta un trafic mai mare decît traficul pentru care a fost executat sistemul înlocuit. V. şî sub Sistem rutier.
9.	Converfisare. 1. Metg.: Proces metalurgic care se realizează în convertisoare (v.) şi consistă în îndepărtarea unor impurităţi confinute în mase metalice — minereuri de fier, de cupru, de plumb, etc. sau aliaje prefabricate (oţel, aliaje de cupru, de plumb, etc.) — în stare de fuziune ori de incandescenţă, prin reaefii exotermice de oxidare, cu ajutorul unui gaz oxidant şi fără folosire de combustibil. Gazul oxidant poate fi aerul atmosferic, aer îmbogăfit cu oxigen sau oxigen pur, şi poate fi suflat fie prin masa metalică, fie la suprafafa acesteia. Conver-tisarea se aplică, fie în metalurgia metalelor neferoase, pentru afinare sau pentru • prăjirea unor minereuri, fie — de cele mai multe ori — în siderurgie, pentru afinarea fontei, iar procedeul (succesiunea fazelor, compozifia gazului oxidant şi locul de introducere a acestuia) şi tipul de convertisor utilizat depind de natura materialului prelucrat. V. şî sub Convertisor.
10.	Convertisor, pl. convertisoare. 1. Metg.: Agregat, de cele mai multe ori basculant sau rotativ, în care se realizează ope-rafia metalurgică de convertisare (v.), prin suflarea gazului oxidant, fie direct în masa metalică topită sau incandescentă (lateral sau prin fundul convertisorului), fie la suprafafa băii (lateral sau de sus şi perpendicular pe această suprafafă). Convertisoarele sînt constituite în principal dinfr-o manta de tablă, o căptuşeală refractară, echipamentul de insuflare a gazului oxidant, eventual echipamentul de basculare, etc.—
20*
Converfisor
308
Converfisor
După forma recipientului construcfiei, se deosebesc: con-vertisoăre cilindrice sau în formă de butoi, convertisoare emi-sferice sau	tronconice,	şi	converfisoare-pară.
Converti sorul	cilindric, care poate	fi stafionar
sau montat pe un cărucior, are mantaua în formă de cilindru care poate bascula în jurul unui ax diametral orizontal. E căptuşit cu material refractar acid sau bazic (v. fig. I). Uneori, mantaua are formă de butoi. E folosit, de exemplu, în metalurgia cuprului, pentru convertisarea matei cuproase. Unele convertisoare cilindrice sînt rotative; de exemplu convertisorul folosit la afinarea fontei prin	suflare de
oxigen pur pe suprafafa	băii meta-
lice (v. fig. /X).
Convertisorul emisferic, care e montat de cele	mai multe
ori pe un cărucior şi e	necăptuşit,
nată fafă de cea a cilindrului (formă de pâră), putînd bascula în jurul unui ax diametral, orizontal. E căptuşit cu material refractar acid sau bazic (v. fig. III şi /V). Poate fi folosit atît la afinarea fontei (prin suflarea de aer atmosferic sau îmbogăfit cu oxigen prin fundul convertisorului, cum e convertisorul din
I. Converfisor cilindric (secfiune verticală transversală).
J) manta de tablă; 2) căptuşeală refractară; 3) cioc de evacuare a gazelor; 4) conductă de intrare a aerului.
//.Converfisor emisferic (secfiune verticală).
/) manfa de tablă cu căptuşeală refractară; 2) fus; 3) conductă de inirare a aerului; 4) grătar metalic.
are forma de emisferă (v. fig. II), cu ax de basculare orizontal. E folosit în metalurgia plumbului, pentru reducerea confinutului de sulf din minereul plumbos prăjit.— Uneori, mantaua con-vertisoarelor necăptuşite are formă tronconică, cu baza mare sus, construcfia fiind asemănătoare cu a convertisoarelor emi-' sferice obişnuite din fig. II.
Convertisorul-pară e stafionar şi are mantaua în formă de cilindru prelungit ,cu un cioc tronconic, cu axa încli-
IV. Converfisor-pară basculant penfru procedeul LD.
а) secfiune cu detaliu de asamblare a mantalei şi cu defaliu al căpfuşirii convertisorului; b) vedere şi secfiune prin palier; 1) magnezit; 2) magnezit dolomitic (70% MgO); 3) şamotă; 4) picior cu palier 4'; 5) răcirea palierelor;
б)	fundul amovibil cu flanşa 6' şi cu piciorul 6"; 7) partea superioară cu ciocul convertisorului; 8) rost; 9) centură (inel); 10) două frefe de sfrîngere a centurii; 11) şase buloane de sfrîngere (uniform repartizate pe periferié) cu pene de sfrîngere 11'; 12) sistemul de acfionare pentru basculare, cu angrenaj cilindric frontal 12' şi cu angrenaj planetar 12"; 13) cărucior cu mecanism de ridicare
hidraulic (cu ulei).
fig. III, ori prin suflarea de oxigen pur deasupra băii metalice sau lateral, cum sînt convertisorul din fig. IV şi VII, respectiv cel din fig. X), cît şi la convertisarea matei cuproase.—
III. Convertisor-pară bazic (cu capacitatea de 30 t). a) secfiune priii axa fusurilor^ (partea din stînga) şi vedere din spre spafele convertisoru/ui (partea din dreapta); b) vedere laterală din spre fusul cuplat la mecanismul^de basculare; 1) căptuşeală; 2) fund; 3) cutie de aer; 4)fusuri; 5) coloane de susfinere; 6) centură (inel) de susfinere; 7) racord Ia fusul tubular; 8) cotul de legătură a fusului tubular cu cutia de aer; 9) roată dinfată; Í0) cremalieră; li) cilindru hidraulic; 12) platformă de lucru; 13) oală de furnare; 14) gura convertisorului; Í5) pozifia gurii convertisorului la evacuarea ofelului; Í6) dispozitiv telescopic pentru înlocuirea fundului»
Converfisor
309
Converfisor
După ufilizare şi după modul de funcfionare, se deosebesc: convertisoare de afinare, convertisoare pentru prăjire simplă şi convertisoare de turnătorie.
Converfisor de afinare a fonfei: Converfisor cilindric sau convertisor-pară, folosit pentru afinarea prin topire oxidantă. Gazul oxidant (aer atmosferic, aer îmbogăfit cu oxigen, oxigen amestecat cu vapori de apă sau oxigen pur) e suflat, fie prin fundul convertisorului, fie la suprafafa băii metalice. Oxigenul confinut de gazul suflat oxidează în timp scurt fierul, dînd oxid feros, FeO, prin intermediul căruia unele elemente însofitoare din fontă, cum sînt siliciul, manganul şi carbonul, sînt reduse în mare măsură, iar altele, cum sînt fosforul şi sulful, sînt reduse mai pufin sau chiar deloc; urmează dezoxi-darea masei metalice şi corectarea compozifiei. Procesul afinării fontei în converfisor durează 15—50 de minute, după procedeul folosit.
Convertisorul acid (Bessemer) e un convertisor-pară (v.), care are căptuşeala de material refractar acid (cărămizi silica, cuarfit măcinat, nisip bogat în silice, şamotă, etc.), şi în care pot fi afinate fonte nefosforoase. De obicei are capacitatea de 8—15 t, âtingînd uneori, în construcfiile moderne, chiar 50 t. Aerul atmosferic se suflă rece şi pur, prin fundul convertisorului, printr-un număr mare de orificii cilindrice (cu diametrul de 10—30 mm), sub presiunea de 1,6—2,5 ats, în funcfiune de dimensiunile convertisorului şi de condifiile afinării; aceiaşi facttíri condifio-nează şi consumul de aer, care poate varia între limitele 500 şi 1500 m3/t fontă. Datorită variafiilor de temperatură pe cari le suportă, căptuşeala acidă a fundului convertisorului rezistă în medie la numai 20—30 de şarje (rareori atinge 50 de şarje), în timp ce căptuşeala corpului convertisorului rezistă de obicei la 1000—3000 de şarje.
Convertisorul se încarcă cu fontă lichidă, ia temperatura de 1250—1350°. Oxigenul din aerul suflat oxidează întîi fierul, conform reacfiei:
Fe+1/2 02 = Fe0
(reacfia e exotermică, degajîndu-se cîte 4027 kcal pentru fiecare kilogram de oxigen consumat). Oxidul feros, răspîndit în toată masa lichidă, oxidează repede siliciul şi manganul, conform reacfiilor:
Si + 2 FeO = 2 Fe + Si02 şi Mn + FeO = Fe+MnO (în prima reacfie se degajă cîte 2468 kcal, iar în a doua, cîte 2018 kcal pentru fiecare kilogram de oxigen consumat). Arderea siliciului şi a manganului se face cu degajare mare de căldură, temperatura băii urcîndu-se brusc în această primă perioadă, care durează circa 4 minute (v. fig. Va); oxidul de siliciu, Si02, şi oxidul mangsnos, MnO, fiind insolubile în baia metalică, se ridică ia suprafafă şi formează zgura. Din cauza temperaturii înalte care există spre sfîrşitul primei perioade, aviditatea carbonului pentru oxigen creşte brusc, fiind astfel oxidat, după reacfia:
C + FeOi^F e + CO,
în a doua şi a treia perioadă a procesului. La sfîrşitul acestei ultime perioade, ofelul e foarte sărac în carbon, în siliciu şi în mangan, însă e în parte oxidat (confine încă FeO), ceea ce impune o dezoxidare şi corectarea compozifiei ofelului; aceasta se face la sfîrşitul perioadei a treia (cînd se întrerupe suflarea aerului), prin adăugarea de feromangan şi de ferosiliciu (manganul şi siliciul dezoxidează ofelul şi corectează compozifia, iar carbonul îl recarburează pînă la procentul dorit); în unele cazuri, pentru anumite ofeluri, după o predezoxidare cu mangan şi cu siliciu urmează o dezoxidare finală (în oala de turnare) cu aluminiu, obfinîndu-se astfel un ofel calmat. Durata totală între începuturile încărcării a două şarje consecutive e de 15—30 de minute.
în convertisorul acid, sulful nu se reduce decît în cantitate neglijabilă, iar fosforul nu se reduce deloc. Dintre celelalte
elemente cari se pot găsi în masa topită, unele rărnîn integral în ofel, fiind mai nobile decît fierul (Ni, Cu, As, etc.), altele rămîn în parte în ofel, restul trecînd în zgură (V, etc.), iar altele trec aproape total în zgură (Cr, Ti, etc.). Compozifia
'X	I	.1	i	JX	'Jtt'	u
13
3	b
V.	Diagrame de afinare în converfisor. d) în procedeul Bessemer; b) în procedeul Thomas; t) timpul; Conc) concentraţia (în carbon, respectiv în elemente de adaus); Í) variafia conţinutului în carbon; 2, 3 şi 4) variafia cofinufului în siliciu, în mangan, respectiv în fosfor; 5) bucla de variafie a confinufufui în mangan, în perioada lif şi IV; I' şi I) perioada Oxidării siliciului şi manganului;' I/’, II, III' şi III) perioada decarburării pînă la circa 0,4% C, respectiv a decarburării complete,• IV) perioada postdecarburării şi a terminării defosforării.
fontelor cari se afinează obişnuit în converfisor acid trebuie să fie cuprinsă în limitele: 3—4% C; 0,9—1,75% Si; 0,6— 1,2% Mn; maximum 0,06% S şi maximum 0,09% P (fontă Bessemer).
Prin arderea diferitelor elemente şi pe cale mecanică, din • totalul încărcăturii metalice introduse în converfisor (fontă, fier vechi, feroaliaje) se pierd aproximativ 9—12%. Ofelul rezultat se caracterizează prin confinut mare de fosfor, sulf, oxid feros şi incluziuni nemetalice. Sin. Converfisor Bessemer.
Converfisor Bessemer. V. Converfisor acid (Bessemer).
Convertisorul bazic (Thomas) e un convertisor-pară (v. fig. III), avînd căptuşeala de material refractar bazic (dolomit). Capacitatea obişnuită e de 10—30 t, âtingînd uneori chiar 60 f. Construcfia şi funcfionarea sînt asemănătoare cu cele ale convertisorului acid, de care se deosebeşte prin: durata mai mică a căptuşelii corpului (numai 200—400 de şarje) şi durata mai mare a fundului (30—200 de şarje); compozifia fontei; durata şi mersul afinării. Căptuşeala fiind bazică şi permifînd reducerea fosforului, fontele Thomas sînt caracterizate prin confinut mare în fosfor şi confinut mic în siliciu; compozifia fontelor Thomas cari se afinează după procedeul Thomas obişnuit (cu suflare de aer pur prin fundul convertisorului) se înscrie în următoarele limite considerate normale: 3—3,5% C; 0,2—0,5 (excepfional pînă la 0,7) % Si; 1,6—2,2% P; maximum 0,10% S. Oxidarea elementelor se produce ca în convertisorul acid pînă spre sfîrşitul perioadei a treia (v. fig. Vb), cînd începe trecerea fosforului în zgură. în baie, fosforul se oxidează la P205, cu degajare de căldură; în contact cu FeO (care trebuie să se găsească în exces), P2O5 dă un fosfat tribazic de fier, P2Os(FeO)3; acesta din urmă fiind instabil, nu poate fi trecut în zgură (în convertisorul acid, fosfatul de fier e descompus de Si02, dînd un silicat de fier şi P2Oö, iar acesta din urmă e redus de carbonul din baie, fiind astfel integrat din nou în masa lichidă). Pentru a exista o bază care să lege stabil P2Os, se introduce în con-vertisor var nestins, CaO; cînd temperatura e suficient de înalfă (după arderea siliciului şi a manganului), varuf se disolvă în zgură, vine în contact cu fosfatul de fier format şi îl descompune, dînd FeO şi fosfat de calciu; acesta e stabil, dacă tot bioxidul de siliciu, Si02, e legat sub formă de silicat de calciu
Convertisor
310
Convertisor
şi dacă există oxid de calciu, CaO, liber (de aici rezultă necesitatea ca fonta Thomas să confină siliciu pufin şi obligafia de a introduce var nestins în convertisorul Thomas); de asemenea, baia trebuie să aibă un confinut de carbon cit mai mic, pentru a evita descompunerea P2O5 prin carbon. Toate aceste condifii sînt realizate spre sfîrşitul perioadei a treia, şi în perioada a patra, cînd — penfru a exisfa FeO în cantitate suficientă — se continuă suflarea aerului pînă la reducerea aproape totală a fosforului (v. fig. V b). Defosforarea se face cu degajare de căldură; deci temperatura maximă o are masa lichidă în perioadele a treia şi a patra. Temperatura înaltă din acest timp face ca zgura să disolve var mult, deci devine foarte, bazică, ceea ce favorizează reacfia de descompunere a oxidului manganos, MnO, şi creşterea confinutului de mangan (care formează „bucla manganului", caracteristică acestui proces de afinare); în acest timp, decarburarea e completă. Sulful e trecut în zgură, sub formă de MnS şi CaS, în proporţia de circa 50% din confinutui total în sulf al foniei. La sfîrşitul perioadei a patra (care durează circa 2—3 minute) se întrerupe suflarea aerului, se înclină convertisorul, se evacuează zgura fosforică, apoi se fac dezoxidarea şi corectarea compozifiei ofelului ca la procedeul acid, adăugarea substanfelor dezoxidante făcîndu-se de preferinfă în oala de turnare. Durata totală a afinării, înfre două şarje consecutive, e de 30***50 de minute.
Pierderile totale de metal sînt de aproximativ 12--* 17%. Ofelul rezultat se caracterizează prin confinut mare de fosfor, sulf, oxid feros, azot şi incluziuni nemetalice. Sin. Convertisor Thomas.
Convertisor Thomas. V. Convertisor bazic (Thomas).
Ofelul de convertisor produs prin procedeele clasice Bessemer şi Thomas e cel mai ieftin dintre ofeluri, se prelucrează uşor prin aşchiere, se sudează bine şi e folosit pentru diferite con-strucfii metalice, fevi sudate, bare, sîrme, etc. Nu poate fi supus ambutisării adînci. — Fafă de alte procedee de elaborare a ofelului, dezavantajele principale ale procedeelor obişnuite Bessemer şi Thomas sînt: aplicarea lor e limitată la fonte cu anumite compozifii; ofelul produs e de calitate inferioară, din cauza confinutului mare de azot, oxigen, fosfor, sulf şi incluziuni; producfia e neuniformă calitativ (şarje mici); posi-bilifăfile de a folosi fier vechi sînt reduse. Pentru înlăturarea acestor dezavantaje s-a recurs Ia următoarele măsuri: se construiesc convertisoare de capacitate mare (50***60 t); se foloseşte amestecătorul activ şi afinarea se face cu două zguri; aerul suflat e îmbogăfit cu oxigen; etc. Dintre procedeele încercate s-au impus — începînd mai ales din 1950 — două procedee noi, cu aerul suflat îmbogăfit cu oxigen, elaborarea făcîndu-se în următoarele două tipuri de convertisoare de construcfie adecvată.
Convertisorul bazic cu insuflare de amestec oxigen + vapori de apă (penfru procedeul OV) e un convertisor bazic obişnuit, în care se suflă prin fundul convertisorului un amestec fluid compus din aproximativ 50% oxigen pur şi restul vapori de apă. Datorită confinutului mare de oxigén din amestecul suflat, vitesa de afinare creşte; temperatura finală fiind prea înaltă, trebuie adăugat fier vechi (pînă la 20% din cantitatea de fontă); cantitatea de căldură degajată prin arderea carbonului fiind mult mai mare decît în procedeul Thomas obişnuit, se pot afina prin procedeul OV şî fonte Martin obişnuite (deci nu mai apar ca strict necesare fontele fosforoase, sau cele silicioase necesare în procedeul Bessemer); lipsa totală de azot din fluidul suflat face ca ofelul rezultat să confină azot chiar mai pufin decît ofelul Martin; de asemenea, confinutui în fosfor şi în sulf e tot atît de redus ca şi în ofelul Martin. Durata suflării oxigenului e de 8'**12 minute, iar durata totală a şarjei e de 20***25 de minute. Astfel, prin procedeul cu amestec oxigen-vapori de apă
se pot afina în convertisor fonte Thomas şi fonte Martin, iar oţelurile rezultate sînt de calitate echivalentă cu a ofelului Martin.
Convertisorul bazic cu fund fix cu insuflare de oxigen pur e un convertisor cu fundul fix, în care se suflă pe la partea superioară, deasupra băii metalice şi perpendicular pe ea, oxigen pur, sub presiune înaltă (12-•• 15 ats), printr-o feavă (răcită cu apă) al cărei capăt de jos se termină printr-un ajutaj (v. fig. IV, VI şi VII). Procedeul
VI.	Convertisor bazic cu fund fix penfru af/narea foniei prin procedeul LD cu insuflare de oxigen de sus la suprafaţa băii (schemă).
1) manta; 2) căptuşeală refractară; 3) cioc de evacuare a gazelor; 4) feavă de insuflare de oxigen;
5) fopitură,
se numeşte LD, fiind aplicat pe scară industrială întîi în ofelăriile din Linz şi Donawifz (Austria). Reaefii Ie de oxidare şi reducere sînt aceleaşi ca în procedeul Thomas, însă cantitatea mare de oxigen din fluidul suflat (aproape 100%) are următoarele con-secinfe: căldura dezvoltată de arderea carbonului reprezintă
VII.	Instalafie cu convertisor-para basculant, pentru procedeul Linz-Dona-wifz, cu căldare recuperatoare şi cu curăţirea gazelor de ardere.
1) convertisor; 2) jgheab de alimentare cu adausuri; 3j cărucior cu cîntar pentru adausuri; 4) buncăre de adausuri; 5) macara alergătoare penfru oală de adausuri; 6) orificiu pentru feava de suflare a oxigenului; 7) feava de suflare a oxigenului şi cleştele respectiv ; 9) primul canal de gaze al căldării recuperatoare cu suprafafă de încălzire prin radiafie, tip La Mont; 10) gură de vizitare a hotei de gaze de ardere; 11) arzător de combustibil lichid; 12) clapă (răcită cu apă) de abatere, după primul canal de gaze; 13) clapă dublă (răcită) sub arzătoarele cu combusfibil lichid; 14) ajutaje de aer carburant secundar; 15) drumul de gaze, cu filtrare; Í6) coş pentru gaze de ardere în pauzele de insuflare (la funcfionarea prin folosirea combustibilului lichid); 17) clape de abatere înfre căile des gaze 15 şi 16; 18) spălător de gaze cu furbulenfă şi în cascadă; 19) electrofilfru cu duşuri de spălare; 20) clape de reglare a tirajului; 2I)exhausfor de gazé de ardere; 22) evacuarea gazelor de ardere; 23) corpul cilindric al căldării; 24) camera valvelor de oxigen; 25) camera căldării; 26) platforma de conducere a convertisorului; 27) camera pompelor de circulafie; 28) cărucior de transport cu oală de turnare.
Converfisor
311
Converfisor
20-30% (fafă de 4- -5% la procedeul Thomas obişnuit) din totalul căldurii degajate de diferitele oxidări cari se produc în cursul procesului; decarburarea e intensă chiar de la începutul afinării, se dezvoltă cu vitesă aproape constanfă şi scade uşor spre sfîrşit (v. curba LD, în fig. VIII a), iar vitesa de decarburare variază cum arată curba LD', din fig. VIII b; această vitesă fiind foarte mică la sfîrşitul afinării, rezultă că în baie confinutul final de oxigen e foarte mic, în comparafie cu procedeul Thomas obişnuit, ceea ce explică, în mare măsură, calitatea superioară a ofelurilor LD; rolul atît de important al carbonului în procesul de afinare face să nu fie necesar un confinut mare de fosfor în fonte şi să poată fi afinate în converfisor, prin acest procedeu, şi fonte Martin obişnuite; căldura degajată fiind mare şi
VIII. Comparafie	între	două curbe caracteristice ale	procesului c’e afinare
după procedeul Thomas	(nofafe cu T şi T') şi procedeele	Linz şi Donawifz
(notate cu LD şi LD'). a) diagrama de afinare (decarburare în funcfiune de fimp); b) vifesa de decarburare în funcfiune de timp; t) timpul în procente din durata totală a procesului; Cc) confinut în carbon; Cc/m/n) vifesa de decarburare în procente de carbon pe minut; I) perioada oxidării siliciului şi manganului; II) perioada decarburării; III) perioada finală.
dezvoltîndu-se chiar de la începutul procesului, apare ca strict necesară o răcire artificială a băii, care se realizează prin adăugarea de fier vechi sau de minereu de fier (18—30% din totalul şarjei), ceea ce reduce încă unul dintre avantajele pe cari procedeul Martin Ie prezintă fafă de procedeul Thomas obişnuit; lipsa totală de azot din fluidul suflat, cum şi posibilitatea de-fosforării şi a	desulfurării cel pufin fot atît	ca	în procedeul
Thomas obişnuit, permit obţinerea unui ofel cu confinut foarte mic de azot, fosfor, sulf şi incluziuni, deci a unui ofel de cali-
IX. Converfisor rotativ pentru afina-. reafontel prin procedeul LD (schemă), î) manta; 2) căptuşeală refractară;
3) gură de încărcare şi evacuare a
gazelor; 4) ţeava de insuflare pentru w ^	,	,	,
oxigen; 5) topitură.	X- Convertisor-para basculant pentru
afinare prin procedeul LD (schemă). l; I) manta; 2) căptuşeală de cărămizi taţe^superioara; compozifia chi- r'fracfar(;; v£ir| de maierial re_
mica a diferitelor şarje fiind foar- fractar; 4) cioc de evacuare a gazelor; te constantă, nu e necesară se- 5) cioc de scurgerea ofelulul elaborat; lectionarea şarjelor; temperatura 6) ţeavS de insuflare pén,ru oxigen' înaltă de Ia sfîrşitul afinării permite luarea de epruvete şi eventuala adăugare de elemente de aliere. Durata suflării de 'oxigen e de 18—24 de minute, iar durata totală a şarjei, de circa 40 de minute.
Convertisoarele folosite în procedeul LD au şî unele variante. Astfel: în fig. IX e reprezentat un converfisor cilindric rotativ, la suprafafa căruia se suflă oxigen pur, iar în fig. X e reprezentat
un convertisor-pară basculant, Ia care suflarea fluidului (tot oxigen pur) şi descărcarea ofelului se fac lateral, pe jos. în ambele cazuri se realizează un amestec mai intim între masa lichidă şi oxigen, iar afinarea se face mai repede, durata totală a unei şarje reducîndu-se la 25—30 de minute. —
Oţelurile produse prin procedeul LD au proprietăţi mecanice şi tehnologice cel pufin echivalente cu ale ofelurilor Martin. Avînd de asemenea ductilitate şi sudabilitate superioare, aceste ofeluri — mult mai pufin costisitoare decît ofelurile Martin echivalente — sînt indicate pentru tot felul de construcfii metalice (poduri, rezervoare, vapoare, căldări diferite, etc.).
Converfisor penfru afinarea matei cuproase: Converfisor cilindric sau convertisor-pară în care se toarnă mată topită (constituită din sulfuri de cupru şi de fier) şi în care se suflă lateral aer atmosferic la temperatura ambiantă şi sub presiunea de 0,8—1,2 ats. Oxigenul din aerul suflat reduce întîi sulfura de fier dînd bioxid de sulf, care e antrenat de gaze, şi oxid feros, care reacfionează cu bioxidul de siliciu adăugat în con-vertisor, rezultînd un silicat de fier care intră în zgură; în faza a doua se oxidează sulfura cuproasă, liberîndu-se astfel cuprul (bioxidul de sulf format e de asemenea antrenat de gaze).
Cuprul brut rezultat Ia sfîrşitul procesului confine 93—98% Cu, restul fiind impurităfi (S, Fe, As, Sb, Zn, Pb, Sn, etc.).
Cuprul brut e supus mai departe, în alte agregate de topire, unei afinări prin topire oxidantă, apoi reducătoare, şi în fine unei rafinări electrolitice. în timpul procesului, temperatura din con-vertisor e de circa 1200°.
Converfisor penfru prăjire simplă: Converfisor emisferic (vJig.lf) sau de formă tronconică, avînd la fund un grătar pe care se âşază minereu de plumb încălzit în prealabil pînă la incandescenfă, peste care se aşază cîteva straturi de minereu rece. Aerul rece, suflat în spafiul de sub grătar, trece prin stratul de minereu, arzînd sulful; căldura dezvoltată face ca şl minereul rece să devină incandescent (şi parfial chiar să se topească),permifînd aşezarea unui alt strat de minereu rece şi apoi a altor straturi succesive alternate. Cînd tot convertisorul se umple cu minereu incandescent şi desulfurarea e terminată, se întrerupe suflarea aerului, iar convertisorul se descarcă prin basculare în jurul axului orizontal, după care operafia reîncepe cu alt minereu. Con-vertisoarele sînt folosite Ia desulfurarea minereului de plumb.
Converfisor de turnătorie:
Convertisor-pară de capacitate mică (0,5** 8 t, şi de cele mai multe ori 1—3 t), căptuşit de obicei cu material refractar acid, şi în care aerul e suflat lateral prin unu sau două rînduri de canale de aer (v. fig. XI), folosit în turnătoriile de ofel. Aerul e suflat sub presiunea de
0,2—0,6 ets. Funcfionarea şi afinarea decurg ca într-un con-vertisor Bessemer obişnuit. Sulful şi fosforul nu pot fi reduse, ceea ce impune încărcături cu confinut mic de sulf şi fosfor. Pierderile totale sînt mari (17—20%); totuşi, aceste convertisoare sînt deseori folosite, deoarece prezintă unele avantaje esenfiale
XI. Converfisor de turnătorie, f) manta de tablă; 2) căptuşeală refractară; 3) canale de aer; 4) cameră de aer; 5)fus; 6)conducfa de intrare a aerului; 7) topitură.
Convertisor
312
Convertisor de frecvenfă
penfru turnătoriile de ofel, şi anume: investifii reduse, suplefe mare în funcfionare (pot fi puse uşor în funcfiune şi încălzite), durată redusă a procesului, temperatură înaltă a ofelului rezultat.
1.	Convertisor. Mş., Ind. alim.: Sistem de cilindre, care transformă grişurile de grîu în făină grişată, după ce acestea au fost curăfife în maşini speciale de curăfit grişul.
2.	Convertisor de cuplu. Mine: Dispozitiv hidraulic cu acfiune hidrodinamică, folosit în instalafii de foraj rotativ, pentru a realiza o multiplicare a cuplului motorului de antrenare al instalafiei. Convertisorul de turafie transformă cuplul motorului de antrenare astfel, încît la arborele convertisorulúi (adică la ieşirea din convertisor) se obfine un cuplu mare cînd turafia e joasă şi un cuplu mic cînd turafia e înaltă, puterea rămînînd (practic) constantă. în plus, convertisorul amortisează vibrafiileşi şocurile.
Convertisorul de cuplu, în care e utilizată energia cinetica a unui fluid (de ex. ulei), e constituit dintr-un agregat pompă-turbină şi dintr-un stator cu palete directoare, închise într-o carcasă. Agregatul pompă-turbină are două rotoare cu palete, unul funcfionînd ca rotorul unei pompe, iar celălalt, ca rotorul unei turbine; astfel, în agregatul pompă-turbină se realizează o dublă transformare de energie, adică energia sterebmecanica de la arborele antrenat al pompei	e	transformată în energia
hidraulică a unui /ichid în mişcare,	şi	apoi	această	energie e
transformată din nou în energie stereomecanică, la arborele condus al turbinei. — Statorul poate avea paleis fixe sau reglabile, în ultimul caz putînd fi obfinute diferite raporturi de transmisiune a cuplului, prin schimbarea direcfiei paletelor (în timpul funcfionării). în stator se produce un cuplu de reacfiune, deoarece paletele acestuia sînt solidarizate cu carcasa, astfel încît cuplul de la arborele condus e diferit de cuplul de la arborele antrenat, ştiind că
Ma-Me=±Mr,
unde Ma şi Mc sînf cuplurile de la	arborii	antrenat	şi condus,
iar Mr e cuplul de reacfiune.
Randamentul convertisorului de cuplu depinde de mărimea acestuia (respectiv de numărul Reynolds), de starea suprafefei paletelor, de viscozitafea agentului energetic (fluidul din convertisor) şi de raportul de transmisiune a cuplului. Expresia randamentului e
nr
re-
compensat, v. fig. II) legată în serie cu circuitul periilor. Axa magnetică a înfăşurării de compensafie coincide cu axa periilor, tensiunea sa magnetomotoare acfionînd în sens contrar tensiunii
Tr™
/. Converfisor de frecvenfă necompensat.
I) rofor cu colector şi cu inele colectoare; 2) stator fără înfăşurare; 3) inele.
compensat.
Í) rofor cu colector şi cu Inele colectoare; 2) stator cu înfăşurare de compensafie; 3) inele.
unde q e raportul de transmisiune şi ap^0,85, iar şi nc sînt turafii le arborilor de antrenare şi condus, Ia cari se exercită cuplurile Maşi Mc\ turafia arborelui de antrenare e
na = k^Ne'
Unde Ne e puterea efectivă a motorului de antrenare.
Convertisorul de cuplu funcfionează ca o frînă, cînd cuplul rezistent e mai mare decît cuplul de antrenare (cuplul motor), deoarece în acest caz se schimbă sensul de rotafie al rotorului turbinei.
Convertisoarele de cuplu, cari se montează între motor şi transmisiune, sînt folosite de obicei la instalafiile moderne de foraj, cari în astfel de cazuri devin mult mai simple şi mai pufin voluminoase.
3.	Convertisor de frecventa. Elf.: Maşină rotativă de curent alternativ trifazat, avînd pe rotor două înfăşurări, una de curent continuu cu colector şi alta de curent alternativ cu inele. Statorul nu are înfăşurare (convertisor de frecvenfă necompensat, v. fig. I), sau are o înfăşurare de compensafie (converfisor de frecvenfă
magnetomotoare a rotorului. De obicei, cele două înfăşurări rotorice sînt contopite în una singură, legată în acelaşi timp la colector şi Ia inele.
Convertisorul de frecvenfă e alimentat la inele cu o tensiune Uit de frecvenfă /4-. Rotorul produce un cîmp magnetic
60 ^
învîrtitor, care are fafă de rotor turafia wsc=------------- (pc fiind
Pc
numărul de perechi de poli ai convertisorului). Rotorul convertisorului se roteşte în sens contrar cîmpului învîrtitor, cu turafia nc. Fafă de periile colectorului, cîmpul învîrtitor are turafia nsc— nc\ deci la periile colectorului se obfine o tensiune Uc cu frecvenfă
, _Pc(nsc~nc)	nsc~nc_
’c	60	nsc ’i$c'
unde sc e alunecarea convertisorului fafă de cîmpul său învîrtitor. La sincronism, ic = 0 — şi convertisorul furnisează curent continuu (redresat). La convertisorul cu o singură înfăşurare rotorică, între tensiunea Uc la colector şi tensiunea Ui la inele, există relafiile Uc~Ui (convertisorul necompensat) sau U(convertisorul compensat). Dacă rotorul are două înfăşurări distincte, în relafiile precedente intervine şî raportul dintre numerele de spire ale celor două înfăşurări. Convertisorul compensat are comutafie mai bună decît cel necompensat.
La mersul în gol (cu circuitul colectorului deschis), ambele convertisoare absorb din refeaua de frecvenfă ţi curent magne-tizant, defazat cu aproape jt/2 în urma tensiunii
La mersul în sarcină, convertisorul necompensat se comportă ca un convertisor de putere electrică, transferînd o putere electrică oarecare din refeaua de frecvenfă fi în refeaua de frecvenfă fc, puterea absorbită din refeaua de frecvenfă ţi creşte corespunzător puterii debitate în refeaua de frecvenfă fc (convertisorul necompensat funcfionează asemănător comutatoarei şi transformatorului static, cu deosebirea că raportul dintre frecvenfe poate fi variat după voie); pentru acfionarea convertisorului necompensat e necesar un motor care să acopere numai pierderile mecanice în convertisor. Convertisorul compensat se comportă în sarcină ca un generator sau ca un motor electric, puterii electrice la colector corespunzîndu-i o putere mecanică absorbită, respectiv furnisată la arbore. Puterea electrică absorbită pe la inele rămîne egală cu puterea de mers în gol şi serveşte excluziv la excitafia convertisorului. Convertisorul compensat e deci acfionat de o maşină cu putere corespunzătoare puterii electrice la colector.
Converfisor rofafiv
313
Converfisor rofafiv
în general, convertisorul de frecvenfă e folosit pentru producerea de tensiuni cu frecvenfă variabilă, domeniul principal de aplicare fiind la montajele în cascadă (v.) ale maşinii asincrone. în acest ultim caz, frecvenfă fc la colector trebuie să fie egală cu frecvenfă f2 = sf a curenfilor în rotorul maşinii asincrone (i — alunecarea maşinii asincrone, f — frecvenfă refeiei).
Dacă convertisorul e excitat de la refeaua de frecvenfă f, ca şi maşina asincronă (/* = /), rezultă sc = s; deci converfisorul trebuie acfionat prin cuplaj mecanic — direct, sau prin angrenaj — de maşina asincronă.
Dacă convertisorul de frecvenfă e acfionat de o maşină sincronă alimentată la frecvenfă / (cuplaj electric), frecvenfă }i trebuie să varieze simultan cu alunecarea s a maşinii asincrone, deci va trebui să fie furnisată de o maşină sincronă acfionată prin cuplaj mecanic de maşina asincronă.
Cuplajul electric al convertisorului de frecvenfă în cascadă e mai complicat şi se foloseşte rar.
Reglarea valorii efective Uc a tensiunii la colector se realizează prin reglarea valorii efective Ui a tensiunii aplicate la inele.
Reglarea fazei tensiunii Uc la colector se poate realiza: prin decalarea periilor pe colector (numai la convertisorul necompensat); prin reglarea fazei tensiunii Ui la inele (cu ajutorul unui regulator de inducfie, sau cu alte mijloace speciale); prin schimbarea poziţiei cuplajului mecanic dintre maşina asincronă şi convertisorul de frecvenfă.
î. Converfisor rotativ. Elf.: Maşină electrică rotativă sau ansamblu de două sau de mai multe maşini rotative, uneori de construcfie specială (cuplate între ele numai mecanic, sau mecanic şi electric), care schimbă felul curentului electric, tensiunea electrică, frecvenfă curentului, etc.
în cele mai multe cazuri, convertisorul rotativ e folosit pentru schimbarea frecvenfei curentului alternativ (deseori pentru schimbarea curentului alternativ în curent continuu, şi mai rar invers), pentru schimbarea numărului de faze în curent alternativ, sau pentru schimbarea tensiunii curentului continuu. Din categoria convertisoare lor fac parte: grupuri motor-generator, compuse dintr-un motor, alimentat cu energia electrică de care se dispune în refea, antrenînd un generator care produce energie electrică cu parametrii necesari; maşini speciale: comutatoarele (v.), convertisorul de frecvenfă (v.), etc. cari simplifică grupurile motor-generator, contopind cele două maşini într-una singură (numite şî convertisoare cu un singur rotor).
Grupurile motor-generator sînt foarte elastice în exploatare, cele două maşini fiind independente din punctul de vedere electric, ceea ce permite reglarea simplă a tensiunii obfi-nute, însă sînt voluminoase, au nevoie de fundafii (din cauza cuplului dintre maşini), sînt costisitoare şi au randament relativ mic. Convertisoarele cu un singur rotor sînt mai mici, mai ieftine, nu au nevoie de fundafii speciale, au randament mai bun, însă între tensiunea aplicată şi tensiunea obfinută există anumite relafii rigide, producînd dificultăfi de reglare.
Se deosebesc:
Convertisor motor trifazat-generator de curent continuu: Converfisor rotativ, compus dintr-un motor trifazat şi un generator de curent continuu, în general cuplat pe acelaşi ax, prin legătură mecanică elastică sau rigidă, mai rar prin curea, folosit pentru transformarea curentului alternativ în curent continuu, măi rar invers.
Ca motor trifazat se foloseşte un motor asincron sau sincron. Motorul sincron e indicat în special la puteri mari, din cauza factorului de putere ridicat (egal cu 1) sau chiar a posibili-tăfii de a furnisa, la nevoie, energie reactivă în refea. în cazul folosirii motorului sincron se preferă pornirea în asincron (v. fig. /), ceea ce reclamă un motor sincron de construcfie specia lă. Dacă motorul sincron nu poate porni în asincron e necesar un motor de lan-
sare care poate fi, dacă se dispune de o sursă de curent continuu suficient de puternică (de ex. în cazul funcfionării mai multor convertisoare în paralel), chiar generatorul de curent continuu al grupului (v. fig. II) (generatorul trebuie să aibă deci reostat de pornire); în cazul cînd nu se dispune de sursă de curent continuu e necesar un motor special de lansare, de obicei un motor asincron cu număr de poli mai mic decît motorul grupului convertisor (v. fig. III). La pornirea cu motor de lansare e necesar un dispozitiv de sincronizare.
Pentru a micşora în refeaua de curent alternativ şocurile de sarcină, puternice în anumite cazuri (laminoare, maşini de extracfie, etc.), pe arborele convertisorului se montează un volant care acumulează energie în perioadele de mers în gol sau de sarcină redusă şi cedează energie, cînd apar şocurile. în acest caz, motorul convertisorului poate fi numai un motor asincron. Pentru a mări eficacitatea volantului, motorul asincron trebuie să aibă o caracteristică mecanică suplă (la puterea nominală, alunecarea să fie 10—12%). Pentru a evita	1‘	Convertisor	motor	sincron-generator
scăderea ’ randamentului se	de curent «nflnuu, cu pornire în asincron,
folosesc motoare asincrone
normale (cu alunecare mică) şi un „regulator de alunecare", care introduce rezistenfe suplementare în rotorul motorului asincron numai cînd sarcina depăşeşte o anumită valoare.
Generatorul de curent continuu are excitafie corespunzătoare utilizării grupului. Se deosebesc două cazuri caracteristice: Cînd convertisorul alimentează un motor de curent continuu cu reglare de turafie în limite mari, generatorul său are exci-fafie separată, furnisată de obicei de o maşină de curent continuu, cuplată pe acelaşi arbore cu convertisorul. Reglarea turafiei motorului de curent continuu se face astfel: pentru turafii mai joase decît cea nominală, cu ajutorul excitafiei generatorului, care reglează tensiunea acestuia între -\-Un şi —Un {Un — tensiunea nominală), iar penfru turafii mai înalte decît cea nominală, prin micşorarea curentului de excitafie a motorului (în acest scop, generatorul şi motorul de curent continuu au reostate de excitafie cu multe trepte). în instalafiile moderne, excitafia generatorului de curent continuu e furnisată de un amplificator dinamoelectric (de ex. amplidină, v.) sau de un amplificator magnetic (v.), ceea ce îmbunătăţeşte caracteristicile de exploatare. Cînd motorul de curent continuu lucrează cu şocuri mari de sarcină, pentru a evita blocări, curenfi mari de scurt-circuit, ruperea transmisiunilor, etc. (de ex. la acfionarea excavatoarelor), generatorul convertisorului are trei înfăşurări de excitafie: o excitafie separată şi una derivafie de acelaşi sens; o excitafie serie, în opozifie cu cele precedente. La mersul în gol, generatorul e puternic saturat, astfel încît penfru curenfi de sarcină mai mici decît sarcina nominală, exci-tafia serie nu are influenfă şi motorul are o caracteristică rigidă — necesară realizării unei productivităfi mari: la sarcini
II. Converfisor mofor sincron-genérafor de curenf continuu, cu pornire prin generatorul de curent confinuu.
1) schemă pentru tensiune joasă; 2) schemă penfru tensiune înaltă.
Converfisor în cascadă
315
Converfor
mai mari decît sarcina nominală, excifafia serie dezexcită generatorul, caracteristica mecanică a motorului devine foarte suplă în această zonă şi limitează cuplul şi curentul de scurt-circuit la de două ori valoarea nominală. Folosind maşini amplificatoare sau amplificatoare magnetice în montaje speciale cu reacfiune negativă de curent, în locul generatorului cu trei înfăşurări se poate folosi un generator de construcfie normală.— Cînd convertisorul e folosit pentru încărcarea bateriilor de acumulatoare sau pentru alimentarea firului de contact în instalafii de tracfiune electrică, generatorul său are o excitafie mixtă.
în prezent, la acfionârea laminoarelor, a maşinilor de extracfie, la încărcarea acumulatoarelor, alimentarea firului de contact, etc. se preferă folosirea redresoarelor; convertisorul a căpătat însă noi utilizări în diferite instalafii automatizate chiar la puteri mai mici (de ex. la unele maşini-uneite) (v. şi Ward Leonard, agregat şi llgner, agregat ~).
Convertisor motor frifazat-generafor monofazat sau trifazat de altă frecvenfă: Converfisor rotativ compus din două maşini de curent alternativ, folosit pentru schimbarea frecvenfei curentului alternativ. Convertisorul cu generator monofazat e folosit la alimentarea liniilor de tracfiune în curenf alternativ de 16% Hz sau de 25 Hz, din refeaua generală de 50 Hz; convertisorul cu generator trifazat e folosit pentru cuplarea a două refele de frecvenfă diferită, cînd trebuie transferată o anumită putere dintr-o refea într-alta.
Generatorul e de obicei o maşină sincronă, iar motorul e o maşină asincronă sau sincronă; în ultimul caz, frecvenfă debitată e constantă (independentă de sarcină) şi e posibilă îmbunătăfirea factorului de putere. Convertisorul pentru cuplarea a două refele de frecvenfă diferită are ca motor o maşină asincronă, deoarece folosirea unui motor sincron ar implica fie un raport absolut constant între cele două frecvenfe — ceea ce nu e posibil — fie o putere sincronizantă a grupului foarte mare, disproporţionată fafă de puterea transferată.
Cele două maşini sînt cuplate direct sau prin angrenaj cu rofi dinfate, în funcfiune de raportul frecvenfelor.
La puteri mici, pentru obfinerea frecvenfelor înalte, 100”-400 Hz, necesare acfionării unor maşini-uneite cu turafii mai înalte decît 3000 rot/min (maşini textile, de prelucrai lemnul, centrifuge, etc.), se foloseşte un convertisor format din două maşini asincrone cuplate mecanic, cu statoarele legate la refea astfel, încît să se obfină cîmpuri învîrtitoare de sensuri contrare; prima maşină, funcfionînd ca motor, are rotorul în scurt-circuit sau legat la un reostat; la inelele celei de a doua maşini — care se roteşte în sens contrar cîmpului său învîrtitor — se obfine frecvenfă înaltă, de valoarea
unde fi e frecvenfă refelei, jj e alunecarea motorului, p\ e numărul de perechi de poli ai motorului, e numărul de perechi de poli ai generatorului.
Dacă se reglează turafia primului motor, cu ajutorul reosta-tului, sau prin înlocuirea motorului asincron cu un motor de curent continuu, se obfine o frecvenfă /2 variabilă. în unele consfrucfii, cele două maşini cari compun convertisorul sînt bobinate pe acelaşi circuit magnetic.
Convertisor motor de curenf continuu-generator de curent alternativ: Convertisor rotativ compus dintr-un motor de curent continuu şi un generator sincron de curent alternativ, folosit pentru alimentarea motoarelor asincrone cu frecvenfă variabilă (de ex. la acfionarea rolelor de laminor, a maşinilor , textile, etc.). Reglarea frecvenfei se realizează prin reglarea turafiei motorului de curent continuu. Tensiunea produsă fiind proporfională cu frecvenfă, acest mod de alimentare e indicat pentru acfionări ie cu cuplu constant.
Converfisor mofor de curent continuu-generator de curent continuu: Convertisor rotativ compus din două maşini de curent continuu, folosit pentru schimbarea tensiunii curentului continuu sau pentru a obfine o sursă cu anumită caracteristică externă (printr-o excitare corespunzătoare a celor două maşini). Se foloseşte în cazul cînd refeaua de distribufie e de curent continuu, de exemplu pe unele nave.
1.	~ în cascadă. Elt.: Convertisor rotativ format dintr-un motor asincron şi o comutatoare, cuplate între ele mecanic şi electric, folosit pentru transformarea curentului alternativ în curent continuu. Comutatoarea are inelele alimentate de la inelele motorului asincron, iar pe partea de curent continuu alimentează o refea de curent continuu.
Comutatoarea funcţionează parfial ca generator de curent continuu, transformînd în energie electrică (sub formă de curent continuu) energia mecanică primită de la arborele motorului asincron şi numai parfial ca comutatoare, transformînd energia electrică primită din rotorul maşinii asincrone care înlocuieşte transformatorul comutatoarei.
Turafia grupului corespunde, ca în cazul cascadei a două maşini asincrone, sumei .polilor maşinii asincrone şi a comutatoarei. Mărind curentul de excitafie al comutatoarei se poate regla (mări) tensiunea continuă cu aproximativ 10%, iar motorul asincron lucrează capacitiv, ceea ce constituie un avantaj atît fafă de comutatoarea obişnuită, cît şi fafă de grupurile convertisoare obişnuite, cu motor asincron. Randamentul cpn-vertisorului în cascadă e mai mic decît al comutatoarei, dar e mai mare decît al convertisoarelor motor-generator. Pornirea grupului se efectuează cu ajutorul motorului asincron, cu anumite măsuri speciale la cuplarea inelelor celor două maşini.
2.	Convertor, pl. convertoare. Telc.: Circuit electronic care realizează conversiunea de frecvenfă (v.) cu un singur tub electronic.
Tubul folosit în acest scop e un tub cu mai multe grile, dintre cari două sînt grile de comandă. O' parfe din electrozii tubului servesc la producerea oscilafiei locale, iar altă parte la procesul de amestec, unii electrozi putînd fi comuni oscilatorului local şi circuitului de amestec. Drept tub convertor se folosesc: heptoda (pentagrila) convertoare, octoda şi trioda-hexodă (sau trioda-heptodă).
Convertorul cu heptoda are schema de tipul reprezentat în fig. /. Grilele G! şi G2 lucrează respectiv ca grilă de co-
mandă şi ca anod ale oscilatorului local cu cuplaj electronic; grilele G3 şi G5f ca grile-ecran, iar grila G4 e negativată, fiind grila de comandă pe care se aplică tensiunea semnalului incident. Acfiunea oscilatorului consistă în producerea impulsurilor de curent anodic spre grila G4 numai în momentul vîrfurilor pozitive ale fiecărei perioade a oscilatorului. în acest mod, în fafa lui G4 se formează un catod virtual (regiuna de sarcină spafială de electroni cu densitate mare) şi tensiunea semnalului aplicată pe această grilă comandă intensitatea
Convertor de imagine
316
Convoi
fasciculului de electroni ajuns la anod de la acest catod virtual, format numai în semiperioada pozitivă a oscilaţiei locale. Curentul care ajunge la anod e astfel modulat simultan de tensiunea de semnal şi de tensiunea oscilaţiei locale, conţinînd componentele diferenţei frecvenţelor, a sumei, etc., din cari circuitul acordat de ieşire seleciează frecvenţa intermediară, de obicei egală cu diferenţa frecvenţelor locală şi incidenţă. Avantajul Heptodei convertoare în comparaţie cu alte montaje de conversiune consistă în simplicitatea cu care se realizează, într-un singur tub, cumularea funcţiunilor de amestec şi de oscilator. Dezavantajele ei sînt ; panta relativ mică a grilei Gj a părţii oscilatoare, ceea ce produce dificultăţi în funcţionarea oscilatorului local la frecvenţe mai înalte; frecvenţa oscilatorului local e influenţată de negativarea aplicată pe grila de semnal G4; cuplajul electronic şi cel capacitiv între circuitul oscilator şi cel de semnal, ceea ce are ca urmare o influenţare reciprocă nedorită a celor două circuite.
Convertorul cu ocfodă are o funcţionare analogă, cu deosebirea că octoda are între grila G5 şi anod o a şasea grilă, care se leagă la catod şi are rolul unei grile supresoare.
Convertorul cu trioda-hexodă are schema de tipul reprezentat în fig. II. Partea triodă lucrează ca oscilator local, iar
II. Schema unui convertor cu trioda-hexodă.
1) circuit de intrare; 2) circuit da ieşire; 3) circuitul oscilatorului locaf.
partea hexodă, ca etaj de amestec. în partea hexodă, pe grila G! se aplică tensiunea semnalului incident, grilele G2 şi G4 sînt grile-ecran, iar pe grila G3 se aplică tensiunea oscilaţiei locale. O a doua variantă folosită o constituie montajul în care rolul grilelor Gi şi G3 e inversat, oscilaţia locală apli-cîndu-se pe	grila Glf	iar semnalul incident, pe	grila G3. în
unele tipuri	de tuburi	triode-hexode,	grila G1	a hexodei e
legată în interiorul tubului cu grila triódéi, aceste două grile constituind o singură piesă. în montajele cu astfel de tuburi e posibilă numai cea de a doua variantă a roiului grilelor Gj şi G3 ale hexodei. Printr-o aşezare convenabilă a electrozilor în interiorul	tubului se realizează o	ecranare	satisfăcătoare
între partea	triodă şi	partea hexodă,	înlăturîndu-se astfel atît
dependenţa frecvenţei oscilatorului local de negativarea aplicată grilei de semnal, cît şi influenţarea reciprocă nedorită a celor două circuite. în plus, partea triodă (oscilatoare) poate fi construită cu o pantă mai mare decît la heptoda convertoare şi astfel trioda-hexodă funcţionează mai uşor la frecvenţe înalte decît heptoda convertoare.
Prin introducerea unei a cincea grile (supresoare) în partea hexodă, între grila C4 şi anod se obţine tubul triodă-heptodă. în rest, funcţionarea triodei-heptode e asemănătoare cu a triodei-hexode. Sin. (folosit rar) Schimbător de frecvenţă.
î. Convertor de imagine. Telc.: Aparat electronic penfru transmisiunea şi reproducerea imaginilor prin mijloace de optică electronică. în principiu, el cuprinde un tub cu vid înaintat, echipat cu o suprafaţă fotosensibilă (fotocafod), un ecran de proiecţie (în genaral fluorescent) menţinut la un potenţial
Curbă convexă.
pozitiv relativ înalt faţă de fotocatod şi o lentilă electronică (electrostatică sau magnetică).
Lentila electronică concentrează electronii emişi dintr-un punct al fotocatodului (prin efect fotoelectric în urma iluminării lui), într-un punct al ecranului de proiecţie. O imagine luminoasă proiectată pe suprafaţa sensibilă e reprodusă pe ecran de fotoelectronii acceleraţi. Convertoarele de imagine pot produce, atunci cînd lucrează la tensiuni înalte şi utilizează ecrane fluorescente de mare eficacitate, imagini de cîteva ori mai strălucitoare decît obiectul original. Convertoarele de imagine se folosesc, de exemplu, pentru facilitarea examenului imaginilor radioscopice (cari în mod normal nu pot fi prea luminoase şi nu au un contrast ridicat), sau pentru observarea obiectelor iluminate în infraroşu. în ultimul caz, foto-catodul e sensibil în infraroşu, observaţia făcîndu-se pe ecranul fluorescent, în lumina vizibilă, cu utilizarea în general şi a unui dispozitiv obişnuit de mărire optică. Convertorul de imagine constituie o parte integrantă a unor tuburi videocap-toare (de televiziune), ca supericonoscopul sau superorticonui, servind la mărirea sensibilităţii acestor tuburi. Sin. Convertor electronooptic, Convertisor de imagine.
2.	Convex. 1. Geom.: Calitatea unui arc de curbă, în raport cu un punct exterior A, de a avea, între oricari două puncte P\ şi P2 de pe el, o coardă care e intersectată de dreapta ce uneşte punctul A cu orice punct P situat pe porţiunea de arc dintre Pi şi P2, într-un punct M, situat dincolo de punctul P, în raport cu A. O curbă plană închisă e convexă cînd toate punctele ei sînt situate numai în unul dintre semiplanele determinate de oricare tangentă a ei (cu excepţia punctului de tangenţă).
3.	Convex.	2.	Geom.; Calitatea	unei	linii	poligonale	de
a fi inscriptibilă într-un arc de curbă convex. Vîrfurile unui poligon convex sînt situate toate într-un acelaşi semiplan faţă de dreapta determinată de oricare dintre laturile lui (cu excepţia vîrfuri lor de pe această latură).
4.	Convex.	3.	Geom.: Calitatea	unei	porţiuni	de	supra-
faţă, în raport cu un punct exterior A, care consistă în faptul că orice intersecţiune a ei cu un plan care frece prin punctul A e un arc de curbă convex faţă de A.
5.	Convexitate trigonometrică. Mat.: Condiţia impusă funcţiunii de sprijin (v.) /£(cp), a unui domeniu convex D, de a satisface inegalitatea
K ((pA) cos cpi sin	q>i
K (cp2) cos qp2 sin	qp2 ^>0,
K (qp3) cos cp3 sin	qp3
numită condiţie de convexitate trigonometrică a funcfiunii K(cp), analogă condiţiei de convexitate obişnuită.
r,. Convoi, pl. convoaie. 1. Nav.: în navigaţia interioară, ansamblul constituit de şlepurile trase de un remorcher, atît spre amonte cît şi spre aval. Pe Dunăre, un convoi poate ajunge pînă la nouă şi chiar mai multe şlepuri, totalizînd 6000 şi chiar mai multe tone de încărcătură. Pentru tracţiune sînt folosite, la astfel de convoaie grele, remorchere cu puterea de 500---1000 CP.
7.	Convoi. 2. Nav.: în navigaţia maritimă, ansamblul de nave de comerţ cari navighează împreună, uneori în timp de război, protejate de nave de război.
8.	Convoi. 3. Tehn. mii.: Grupare de mai multe mijloace de transport, puse sub o singură comandă, echipată cu mijloace proprii de apărare, folosită pentru transporturi de materiale, muniţii, alimente, etc. în tehnica militară se folosesc
Convoi de sarcini
317
Coordonate
convoaie de animale cu samare, pentru transporturi de munifii şi alimente în munţi; convoaie cu trăsuri cu tracjiune animală, pentru aprovizionarea trupelor din linia întîi; convoaie de trăsuri cu tracţiune auto, sau de maşini automobile, pentru aprovizionarea cu munijii sau cu carburanţi; convoaie de vase maritime sau fluviale.
î. Convoi de sarcini. Rez. mat., Cs. V. sub încărcări în construcţii.
2. Convoi-tip. Rez. mat., Cs. V. sub încărcări în construcţii.
s. Convolut. 1. Paleonf.: Tip de cochilie de Gasteropodae, înrulată elicoidal, fiecare circumvoluţiune acoperind totalitatea circumvoluţiunilor precedente.
Peristomul, în acest caz, capătă forma unei fanta înguste. Cochilia convolută e caracteristică pentru anumite specii de Conus (v.).
4. Convolut, pl. convolule. 2. Gen.; Grup de scrieri cari nu apar izolat în cataioageie sau în repertoriile dintr-o bibliotecă sau dintr-o arhivă, sau cari sînt strînse la un loc într-o librărie, sub un preţ de vînzare unic.
s. Convolufie. Mat.; Sin. Compoziţie (v.).
6.	Convolvulaceae. Bot.: Familie de plante ierboase sau de arbuşti din ordinul Tubiflorae, subclasa Simpetalae (cu petalele unite), clasa Dicotyledonatae. Cuprinde plante cu tulpina volubilă, verde, uneori parazite, lipsite de clorofilă, cu florile regulate, hermafrodite, pe tipul 5, cu caliciul persistent, şi corola în forma unui tub sau a unei pîlnii; au fructul capsular, cu 1*"2 loje. Convolvulaceele sînt foarte răspîndite, în principal în regiunile calde. în ţara noastră creşte, între altele, volbura (Convolvulus arve.nsis), o buruiană care produce pagube, prin răsucirea ei în jurul tulpinii cerealelor, ceea ce îngreunează secerişul şi uscarea snopilor; de asemenea, poate înăbuşi culturile legumicole.
7.	Convolvulinolic, acid Chim.:
OH
ch3(ch2)3—ch—(ch2)9cooh.
Oxiacid saturat, 11-hidroxipentadecanoic, care se găseşte printre produşii de hidroliză ai glicozidei din răşina de zorele.
s. Convorbire telefonică, pl. convorbiri telefonice. 1. Te/c.: Comunicaţie vorbită, bilaterală, între două persoane, prin intermediul unei instalaţii de telecomunicaţii.
Calitatea convorbirilor telefonice se apreciază prin verificarea naturaleţii, inteligibilităţii, articulaţiei şi a numărului de repetări.
Naturaleţea scade odată cu suprimarea în sus şi în jos a benzii de frecvenţă transmise; la sistemele cu benzi cuprinse între 300 şi 2000 Hz, vocea abia se recunoaşte, în timp ce la sistemele cu benzi cuprinse între 300 şi 2400 Hz, respectiv între 300 şi 3400 Hz, naturaleţea se îmbunătăţeşte simţitor, dacă se respectă condiţiile indicate pentru caracteristica de frecvenţă.
Inteligibilitatea şi articulaţia servesc la verificarea de ordin practic a convorbirilor telefonice; inteligibilitatea reprezintă un mijloc de verificare mai subiectiv decît articulaţia şi de aceea se înlocuieşte adesea cu aceasta din urmă.
Articulaţia (v.) e influenţată în special de frecvenţele mai înalte din banda frecvenţelor vocale, fiind: satisfăcătoare, la sistemele cu banda de frecvenţă cuprinsă între 300 şi 2000 Hz; bună, la sistemele cu banda de frecvenţă cuprinsă între 300 şi 2400 Hz, respectiv între 300 şi 2600 Hz; mai bună, dar nu mult diferită de cea anterioară, la sistemele cu banda de frecvenţă cuprinsă între 300 şi 3400 Hz.
Numărul de repetări depinde atît de articulaţie cît şi de unii factori subiectivi; se exprimă de obicei prin randamentul convorbirii, egal cu cîtul dintre durata ideală a convorbirii (fără repetări) şi durata reală (cu repetări).
9.	Convorbire telefonică. 2. Telc.: Unitate de măsură utilizată la stabilirea traficului telefonic (v.), sau a gradului de utilizare a liniilor în reţelele telefonice urbane şi interurbane, pe baza unei durate medii a convorbirii.
io.	Cookeit. Mineral.: LiAl4[Si3AIOio](OH)8. Produs de alterare al petalituIui, cu aspect solzos şi culoarea roz deschis.
it. Coolgardit. Mineral.: Amestec de telururi de aur şi de argint cu coloradoit (v.). (Termen vechi, părăsit.)
12.	Cooperit. Mineral.:	PtS. Sulfură de platin, naturală,
necunoscută mult timp exact, despre care s-a crezut iniţial că e un agregct de mai multe minerale. Cristalizează în sistemul pătratic. Are culoarea brună-cenuşie ca oţelul, cu luciu metalic; are duritatea 5 şi gr. sp. ~ 9. E unul dintre principalele minereuri de platin.
13.	Coordinaţie, indice de Chim.: Număr egal cu numărul de legături covalente prin cari sînt legaţi atomii sau moleculele donoare de electroni, de un atom contra! acceptor de electroni al unei combinaţii complexe. — Indicele de coordinaţie variază cu locul pe care elementul coordinat îl ocupă în tabloul periodic al elementelor. Astfel, oxigenul şi sulful au indicele de coordinaţie 3 în sărurile de oxoniu şi de sulfoniu; azotul, 4 în clorura de amoniu; cobaltul 6; fierul şi cuprul atît 6, cît şi 4, etc. Sin. Cifră de coordinaţie, Număr de coordinaţie (sau de coordinare).
14.	Coordonarea izolaţiei. Elf. V. sub Izolare, Izolaţie, Protecţie.
Coordonată sectorială. Rez. mat. V. Sectorială, coordonată
io.	Coordonafe. Geom., Geod., Topog., Astr., Geogr.: Mulţimea finită de numere, în general ordonată, care determină o figură în raport cu o altă . figură, considerată ca figură de bază sau reper. Reperul, împreună cu modul în care sînt determinate coordonatele unei figuri, formează sistemul de coordonate.
Dacă un punct M e raportat la un sistem de coordonate (Z£), al cărui reper e raportat la un alt sistem de coordonate, de aceeaşi natură (Rq), coordonatele punctului M faţă de sistemul (7?o) se numesc coordonate absolute, iar coordonatele aceluiaşi punct faţă de sistemul (R) se numesc coordonate relative.
După natura figurilor pe cari le determină, coordonatele se împart în două clase: coordonate punctuale şi coordonate de figuri algebrice.
Coordonate punctuale: Coordonate cari determină poziţia unui punct în raport cu un reper. Se deosebesc următoarele tipuri de coordonate punctuale:
Coordonate afine*: Sin. Coordonate cartesiene (v.).
Coordonate cartesiene: Coordonate punctuale (într-un spaţiu euclidian) al căror reper e format dintr-un sistem de drepte orientate.
în cazul coordonate lor cartesiene pe o dreaptă (v. fig. I), reperul e format de o dreaptă orientată x'x, de un punct al ei O numit
originea reperului, şi de___________________" l._____________„
un punct I diferit de x	M x
origine, situat pe semi-
dreapta pozitivă deter- I. Coordonate cartesiene pe o dreaptă, minată de O şi care se
numeşte punct unitate. Unui punct M al dreptei i se asociază
numărul real x definit de echipolenţa OM = x-0/, şi care se numeşte abscisa punctului M. Corespondenţa astfel stabilită între punctele unei drepte şi mulţimea numerelor reale e biunivocă, ordonată şi continuă.
Abscisa originii e nulă, iar cea a punctului unitate e x = + 1.
Coordonate
318
Coordonate
în cazul coordonatelor ca rfesiene în plan orientat (v. fig. II), reperul e format din doua drepte orientate x'x, y'y, incidente într-un punct
O	numit origine, şi un punct I exterior ambelor drepte, numit puncf unitate, astfel încît unghiul orientat (Ojc, Oy) să fie mai mic decît suma a două unghiuri drepte. Paralelele la axele reperului prin punctul unitate le intersectează respectiv în /', /".
Pentru un punct M se repeta //, Coordonate carfesiene în p/an. această construcfie, obfinîndu-se
punctele M', MCoordonatele lui M sînf numerele reale definite de echipolenfele OM’ — X'OI’; OM"—y'OIn. Coordonata x se numeşte abscisă, iar coordonata y se numeşte ordonată. Corespondenfa dintre punctele M ale unui plan orientat şi perechile ordonate de numere reale (x, y) e biunivocă şi continuă, în mod obişnuit, punctul unitate / se alege pe bisecfoarea
unghiului xOy, astfel încît |o/'| = |o/"|, adică segmentele elementare pe cele două axe se măsoară cu o unitate de măsură comună.
Vectorul OM se numeşte vector de pozifie al punctului M.
—	v •-> —►
Dacă se notează 0/' = z, OI" =;, există relafia OM — xi + y). Dacă \x:Oj= Jt/2, sistemul se numeşte ortogonal.
în Căzu I coordonatelor carfesiene î n s p a / i u (v. fig. III) se consideră trei drepte orientate x'x, y'y, z’z,
incidente într-un puncf O comun vă fiind determinată de condifia ca figura formată de semi-dreptele pozitive Ox, Oy,
Oz să fie un triedru direct.
Un punct I, punct unitate, care nu aparfine nici uneia dintre axe şi nu e situat în nici unul dintre planele determinate de ele, completează reperul. Fiind dat un punct M, prin acest punct şi prin punctul ^ unitate se duc plane paralele x cu planele xOy, yOz, zOx, cari intersectează axele respectiv în punctele M', M", Coordonatele punctului M
■ originea pozifia lor relati-
z			
	M		
		-Ţ/		
! 0			Mu
			y
			
///. Coordonate carfesiene în spafiu,
sînt
V, I", V". definite de
defineşte o familie de curbe; prin fiecare puncf M al unui domeniu (D), în care sînt îndeplinite condifiile enunfate, trece
o	curbă şi numai una singură din familie. Fiind date două familii de acest fel fj{x,y) = (z = 1, 2) astfel încît în (D)
jacobianu] ’^y nu idenfic nul, fiecărui puncf M{x,y)
din domeniul (Z)) îi e asociată perechea de numere (Xi, ^2) formată cu valorile corespunzătoare ale parametrilor \im
Figura formată de cele două familii de curbe se numeşte sistem de coordonate curbilinii, iar numerele Xi se numesc coordonatele curbilinii ale punctului M(x, y), curbele sistemului fiind numite curbe de coordonate. Coordonatele carfesiene însele formează un sistem particular de coordonate curbilinii, curbele de coordonate fiind drepte paralele cu axele, iar domeniul (D) acoperă întregul plan.
Se numeşte formă diferenfială fundamentală a planului expresia pătratului distantei elementare (elementul de arc, v.), în funcfiune de creşterile corespunzătoare dA-i, d^2 ale coordonatelor curbilinii
&s2 = gndXf+2 #i2dA;idA,2-f unde gu, £12 şi £22 sînt, în general, funcfiuni de Xi şi X2 (#12 = 0 în cazul coordonatelor curbilinii ortogonale).
Se folosesc următoarele tipuri de coordonate curbilinii în plan :
Coordonate polare: Sistem de coordonate curbilinii al căror reper e format de un punct fix O numit pol şi de o semi-dreaptă Ox numită axă polară (v. fig. IV). Modulul vectorului de
/V. Coordonate polare în pian.
V. Coordonate polare în plan
(vecforuf OM pe semidreapfa pozitivă).
echipolenfele
OM’=:x • OI’, OM”—y * OIn, OA/'" = z.* O/"'. Prima se numeşte abscisă, a doua ordonată, iar a treia cotă.
Corespondenfa dintre punctele M din spafiu şi sistemele ordonate de trei numere reale ( x, y, z) e biunivocă şi continuă.
Vectorul de pozifie OM al punctului M e exprimat de echi-
polenfa: 03/= xi+yj + zk, unde i = OF, / = 07", k — OI'u. De obicei, punctul unitate se alege pe dreapta comună semi-planelor bisectoare ale diedrelor formate cu semiplanele determinate de semiaxele pozitive Ox, Oy,Oz, deci |o/'| = |o/"| =
= |<5/'"|, adică cele trei axe ale reperului admit o unitate comună de măsură a segmentelor. Dacă cele trei axe sînt cîte două rectangulare, sistemul carfesian se numeşte ortogonal.
Coordonate curbilinii: Coordonate punctuale al căror reper e alcătuit dintr-un sistem de curbe.	%
în cazul coordonatelor curbilinii în p I a n, într-un plan orientat, raportat la un reper carfesian Oxy, o ecuafie de forma f(x,y) = X, unde X e un parametru, iar / e o funcfiune continuă admifînd derivate parfiale de primul ordin,
pozifie OM: \OM [ = r se numeşte rază vectoare (numire împrumutată din Astronomie). Dreapta A/ determinată de polul O şi de punctul M, poate fi orientată. în ambele cazuri, notînd cu A semidreapfa pozitivă a acestei drepte orientate cu originea în O, unghiul 9 = (Ox, A) se numeşte unghi
polar. Dacă vectorul de pozifie OM e situat pe A (v. fig. V), punctul M determină valorile r, 9 + 2 &jt, iar în cazul contrar (v. fig. VI) se obfin valorile -r, 9+ (2 k+1) jt. în acest sistem de coordonate polare, corespondenfa dintre punctele planului şi coordonatele lor nu mai e biunivocă şi nici chiar continuă. r/u
VI. Coordonate polare în plan (vectorul OM pe semidreapfa negativă).
VII. Coordonate bipolare în plan.
Coordonatele polare sînt coordonate curbilinii, cele două familii de curbe coordonate fiind familia cercurilor cu centrul în pol şi familia semidreptelor cu origine comună în pol.
Domeniul (D) acoperă tot planul cu excepfia polului O. Expresia formei diferenfiale fundamentale a planului e di2 = dr2+r2d92.
Coordonate bipolare: Sistem de coordonate curbilinii al căror reper e format din două puncte fixe diferite A\, A2, polii reperului (v. fig. Vil). Coordonatele unui punct M sînt măsurile
Coordonate
319
Coordonate
segmentelor ri = AiM (i= 1, 2), cari sînt pozitive. Corespondenfă nu e biunivocă, deoarece unui sistem de coordonata dat (rlf r2) îi corespund doua puncte, simetrice fafă de dreapta A\A2. Familiile de curbe coordonate sînt formate din cercuri concentrice cu cei doi poli. O ecuafie de forma f (r\, r2) = 0 reprezintă o curbă simetrică fafă de dreapta polilor.
Coordonate eliptice: Sistem de coordonate curbilinii, ale cărui curbe de coordonate sînt conicele confocale
a2+X^b2 + X
-1=0
şi domeniul (D) e plănui întreg. Prin fiecare punct M frece o elipsă reală şi o hiperbolă a familiei, ale căror tangente în acel punct sînt perpendiculare. Sistemul de coordonate e ortogonal. Coordonatele X\, X2 ale unui punct M (.x, y) sînt date de relafiile
/ c2 x2 = (a2 + Xi) (tf2 + Â,2)
(b2+X2).
Corespondenfă nu e biunivocă, unui sistem (X\, X2) îi corespund patru puncte, simetrice fafă de axele de simetrie ale conicelor.
Ele se mai definesc prin relafiile:
x = cos u ch v = sin u sh v valabile pentru întregu Dacă v
D (x,y)
4v
sh v ch v — ~
1
D (u,v) J"	4e2	v
plan, cu excepfia dreptei x'x(;y = 0). const., punctul M(x,y) descrie elipsa
*2 . y2 ,
ch2 v sh2ii>
iar penfru ^ = const., locul lui e hiperbola
y — uv
D(u, v)
= u2+v2
Se numeşte formă diferenfială fundamentală a spafiului expresia pătratului distanfei elementare (elementul de arc, v.), în funcfiune de creşterile corespunzătoare dXlf dX2, ale coordonatelor curbilinii
3	3
dj2~lj ]Ej Sjk <%	(gik=gkj)
k=t ;=1
unde gjk sînt, în general, funcfiuni de A,i, ^2 şi A.3 (^12~^23==: — &31 =£2l = &13'=::&32:=0i *n cazul coordonatelor curbilinii triorto-gonale).
Se folosesc următoarele tipuri de coordonafe curbilinii în spafiu:
Coordonafe cilindrice: Sistem de coordonate curbilinii în spafiu, definite prin relafiile x~r cosö, j = r sinO, z = vt cu D (x v 2)
D ( ' 0	)~ ~r' va^a^^e Penfru întregul spafiu, cu excepfia
dreptei Oz(x=y = 0).
Suprafefels r — const. sînt cilindri de rotafie coaxiali, supra-fefele 0= const. sînt plane formînd un fascicul de axă Oz, iar suprafefele v — const. sînt plane paralele cu xOy.
Forma diferenfială fundamentală a spafiului e ds2 = dr2-\r -fr2d02-fdv2. Sistemul e ortogonal.
Coordonate conice: Sistem de coordonate curbilinii definite
prin relafiile x~rcosu, y~rs\nu, z~rv, cu
D(x, y, z)_
- = 1.
COSZH SInz H
Conicele acestor două familii au focarele comune în punctele JF(1, 0), F(-1, 0).
Forma diferenfială fundamentală a planului e dj2 = (sin2^-f sh2tf) (du2 + dv2).
Coordonate parabolice: Sistem de coordonate curbilinii definite de relafiile
u2 — v2
■—;—	D(x,y)_
D (r, u, v)
domeniul (£)) fiind întregul spafiu, cu excepfia originii O.
Suprafefele v = const. sînt conurile de rotafie cu vîrful în O v2(x2 + j2) —z2 = 0, suprafefele # = const. sînt planele cari confin pe Oz, y = x tg qpt iar suprafefele r = const. sînt cilindrii de rotafie x2 + y2 = r2.
Forma diferenfială fundamentală e ds2 = ( 1 -f-v2) dr2+ + r2(du2+dv2) + 2 rvdrdv. Sistemul nu e ortogonal.
Coordonate polare: Sistem de coordonate curbilinii definite prin relafiile x = r cos v cos u, y — r cos v sin u, z = r sin v, cu
D (x, y, z)
• v2cosvt valabile în întregul spafiu, cu excepfia
valabile pentru întregul plan, cu excepfia originii O.
Coordonate unghiulare: Unghiurile sub cari se văd, din punctul ale cărui coordonate se determină, laturile unui triunghi de referinfă.
în cazul coordonatelor curbilinii în spaţiu, în aceleaşi condifii ca şi în cazul plan, se consideră fafă de un reper carfesian Oxyz trei familii de suprafefe fi (x, y, z)^=Xi
(*=1, 2, 3), astfei încît iacobianul ^/-lf	^ să nu fie identic
D(x,y,z)
nul într-un domeniu (D). Printr-un punct M(x, y, z) trece o singură suprafafă din fiecare familie, corespunzînd unei valori determinate a parametrului. Figura formată cu cele trei familii de suprafefe se numeşte sistem de coordonate curbilinii, iar numerele Xjf X2, X3 asociate unui punct M se numesc coordonatele curbilinii ale punctului. Suprafefele sistemului se numesc suprafeţe de coordonate. Dacă planele tangente Ia aceste suprafefe sînt cîte două rectangulare de-a lungul curbelor comune, sistemul se numeşte ortogonal. în sistemul carfesian, suprafefele de coordonate sînt plane paralele cu planele reperului.
D (r, u, v)
axei Oz (x ~y = 0). Suprafefele r = const. sînt sferele concentrice x2-hy2-j-z2 = r2, suprafefele ^ = const. sînt planele cari trec prin Oz y — x tg u, iar suprafefele v — const. sînt conurile de rotafie x2-hy2—z2 ctg2iy = 0.
Sistemul e ortogonal şi forma diferenfială fundamentală e ds2~dr2 + r2 cos2 vdu2jtr2dv2.
Un tip de coordonate din clasa coordonatelor polare sînt coordonatele lui ,Weierstrass. Notînd cu a, (3, y unghiurile
formate de vectorul de pozifie OM al unui. punct M cu axele unui reper cartesian ortogonal şi cu k o constantă arbitrară, coordonatele lui Weierstrass asociate punctului M sînt numerele definite de relafiile
Y	T
x — k sin -7- sin oc, y—k sin -7- sin (3,
z — k sin -7- sin y,
under=|o^|. Ele verifică relafia x2+y2 +z2 = k2 (1 —p2). Coordonatele lui Weierstrass sînt folosite în studiul figurilor în spafii neeuclidiene.
Coordonate eliptice: Sistem de coordonate curbilinii definite prin intermediul familiei de cuadrice confocale:
--1=0
<x\ *— X u2 — X	— X
tfi>i*2>d3>0. Printr-un punct M din spafiu trec trei cuadrice ale familiei: un elipsoid real, un hiperboloid cu o pînză şi un
Coordonate
320
Coordonate
hiperboloid cu doua pînze, planele tangente în M la aceste suprafefe fiind cîte două rectangulare.
Sistemul e ortogonal şi relafiile dintre coordonatele carte-siene (x, y, z) şi cele curbilinii (^i, ^2» ^3) s<nt
x9 —	~~ ^1) (^1~ ^2)	~ ^3) ^
{ai—a2) (^1—^3)
y9= (^2	^1)	(^2—^2)	(^2—^3) f
(a2—a 1) {a2 — a3)
(^3“^i) (^3""^2) (a3—^s)
2“* =-------
(.^3 — ^l) (^3	#2)
Forma diferenfială fundamentală e
1	(Xi	—A,2) (A.1 — X3)
di2 =
+
+
k (*i-Xi)(tf2-A.l)(*3-*l)
J_ #	(A-2 A»i) (X2—A.3)
k (U\ — ^2) (ct2 "" ^2) (^3 ~~ ^2)
1	{X2 ^l) (^*3 ^2)
dlî+
<&î +
dXl
-+~
-+2x+A. = 0,
Forma diferenfială fundamentală e
____________1_
k (^2	^l)	(^3	^l)	1	k	(a2—^2) (^3“"^2)
(1,2=4- • prilfc-N dV, + ~ •	dx! +
-----T-f-
Z2
r+72-1=0,
Sistemul e ortogonal şi forma diferenfială fundamentală e
r2 — r2 m^2 71
di2 =--------2—^-----dr2 + (r2 — 1) sin2 vdu24* {r2 — cos2 v) dv2.
Coordonate foroidale: Sistem de coordonate curbilinii definit prin relafiile:
x = (1 + r cos v) cos u, ^ = (1 + r cos v) sin u,
z—r sin v,
D{x,y,z) (A t	N
—-------r = r(1+r cos v),
D (r, h,v)
k (a\ — X3) (a2~^3) (03 — ^3)
Coordonate parabolice: Sistem de coordonate curbilinii definite cu ajutorul familiei de paraboloide confocale reprezentate prin ecuafia
V2	72
<X2 — X (Z3 — X
a2, a$ fiind numere reale (a2>a3), printr-un punct M trecînd trei suprafefe ale familiei: un paraboloid hiperbolic şi două paraboloide eliptice. Valorile A-i, X2, X3 cari corespund acestor suprafefe sînt coordonatele parabolice ale lui M. Unui sistem (Xi, X2l Xs) dat îi corespund patru puncte simetrice fafă de planele xOy, xOz, cordonatele lor fiind date de relafiile
_ ^2~^ ^3	(^1 + ^2 4- ^3)
„.9__^ 2 ^1) (^2 — ^2) (^2 ^-3)
y —	——-----------------1
a3—a2
r9 — (^3—^1) (^3	^2)	(^3—^3)
a2 — a3
, JL (^1 ^3) (^2 — ^3) _j? 2
k (u2 ^3) (^3 ^3)
Coordonate sîeroidale: Sistem de coordonate curbilinii definite prin relafiile
x = Vr2~ 1 sin v cos ut y=-’\jr2—\ sin v sin u, z—r cos v, cu r> 1;
D{x,y,z)	,	9	9N
-=r-,-------r- = Sin V (COS^ V — T1),
D (r, u,v)
domeniul (D) cuprinzînd întregul spafiu, cu excepfia axei Oz (x = j = 0) şi a sferelor x2 + y2 + z2 — 2 z +1 =0, x2+y2 + z2 +
4-22+1=0.
Suprafefele r=const. sînt elipsoidele de rotafie confocale
%
r2	a,2
t2— 1 r2 — 1
suprafefele ^==const. sînt plane prin Oz, iar suprafefele î; = const. sînt hiperboloidefe de rotafie cu două pînze x2+y2-zi g2-y + sin2 ^ = 0.
valabile în întregul spafiu, cu excepfia axei Oz (x = y = 0) şi a punctelor cercului x2 + ^2=1, z = 0.
Suprafefele ^ = const. sînt plane prin Oz, suprafefele <u = const. sînt conurile cu vîrful pe Oz şi cari confin cercul precedent: x2-{-y2—(z ctg v + 1)2=0, iar suprafefele r = const. sînt torurile (x2 + y2-\-z2— 1 — r2)2—4(r2 — z2) = 0.
Sistemul e ortogonal şi forma diferenfială fundamentală a spafiului e di2 = (1+r cos v}2du2r2dv2dr2.
Coordonate pol/sferice: Fafa de un reper cartesian ortogonal,
o	ecuafie de forma
Ki = ^ (x2 + j2 + 22) + 2 b{x + 2 c{y + 2 ö^z+e^Q reprezintă o sferă, dacă a^O, o sferă de rază nulă — asimilată cu un punct — în cazul a^O, ^| + c| + <i|~-^e^ = 0 sau un plan dacă ^=0. Prin convenţie, ecuafia Ki^ei (^=0) reprezintă planul impropriu.
în cazul a^O, puterea punctului M(x,y,z) în raport cu sfera Ki are valoarea
Ki U, y, z)
ri fiind raza sferei, iar dit distanfa dintre punctul M şi centrul sferei. Prin convenfie, dacă a^ — 0, se consideră valoarea (x,y,z) ca putere a punctului M.
Valorile pe cari trei funcfiuni Ki (i= 1, 2, 3) linear independente le iau pentru un puncf M se numesc coordonate tri-sferice neomogene ale punctului. Ele sînt aşa dar proporfionale cu puterile punctului fafă de cele trei sfere, avînd centrele necolineare.
Dacă se consideră patru sfere cu centre necoplanare, se obfin coordonatele tetrasferice omogene.
Mulfimea punctelor pentru cari coordonata are o valoare constantă e situată pe o sferă avînd centrul în punctul Oit centrul sferei K^ — 0.
Coordonatele trisferice sînf coordonate tetrasferice particulare pentru cari una dintre sfere se reduce la planul impropriu.
Corespondenfa dintre puncte şi coordonate tetrasferice nu e biunivocă. Patru numere arbitrare, considerate ca formînd coordonatele tetrasferice ale unui punct, determină două puncte cari sînt inverse fafă de sfera ortogonală celor patru sfere cari formează reperul tetrasferic. Din această cauză, o ecuafie omogenă de gradul n în coordonate tetrasferice reprezintă o suprafafă de ordinul 2 n care e propria ei inversă fafă de sfera ortogonală sferelor de bază. Suprafafa e analagmatică.
Coordonatele pentasferice sînt numerele definite de relafiile Qx^^Ki (i= 1,2,-,5), determinantul	c{, d{,
fiind diferit de zero, iar a4- fiind constante reale arbitrare. Coordonatele pentasferice sînt abundente şi verifică o anumită relafie pătratică Q(xi—x5) = 0, al cărei discriminant e diferit de zero. Dacă sferele reperului sînt cîte două ortogonale,
„ U<i I Kh\=ai eh+ah ei~2 (hbk+ci c'h+didh)=:0
Coordonafe	321	Coordonafe
sistemul de coordonate pentasferice se numeşte ortogonal. între razele sferelor de bază există relaţia
:0,	(i=1......5);
patru dintre sfere sînt reale şi a cincea e imaginară.
Dacă se ia at=1 ja^, ri avînd semne convenabile, coordonatele pentasferice ortogonale sînt: Qx^KJa^^. O sferă e reprezentată de o ecuafie de gradul întîi ^ qi xx — 0.
Coordonate zonale: Sisfem de coordonate polare în spafiu, considerate sub forma:
x = r V1 ~ t2 cos cp
y = r Vl —t2 sin cp z — rt
0<ş<2 jc ■ 1 + 1
Forma pătratică fundamentală a spaţiilor în acest sisfem e:
d,2 = dr2 + _ZÍ2d£2 + r2(1 -*2)^2.
Coordonatele zonale sînt folosite în studiul funcţiunilor sferice.
Coordonate cartesiene omogene: Se deosebesc coordonate cartesiene omogene pe o dreaptă, în plan, în spcfiu, etc. —
Coordonatele cartesiene omogene pe o dreaptă reprezintă un sistem ordonat de două numere (xj, *2) care verifică, pentru orice punct, relaţia x = xi/x2, x fiind abscisa punctului. Se exclude perechea de numere (0,0). Corespondenţa dintre puncte şi coordonatele omogene nu e biunivocă. Unei perechi date (xi, x2), diferită de (0, 0), îi corespunde un singur punct, dar unui punct îi corespunde o mulţime infinită de perechi (xi, x2) de forma (Ixi, Xx2), X fiind un număr arbitrar diferit de zero. Penfru ca această corespondenţă să nu prezinte valori critice se introduce convenfia ca perechilor de forma (xi, 0), echivalente cu (1, 0), să li se atribuie pe dreaptă, drept corespondent, un punct fictiv numit punct impropriu al dreptei sau punct de la infinit.
Coordonatele cartesiene omogene în- plan reprezintă un sistem ordonat de trei numere (xi, x2, x3), care pentru orice punct din plan verifică relafiile x = xi/x3, y~x2/xs, (x, y) fiind coordonatele cartesiene ale punctului. Se exclude sistemul (0, 0, 0), care e impropriu penfru relafiile de bază.
Corespondenţa dintre punctele planului şi coordonatele omogene ale lor nu e biunivocă, unui punct dat ccrespunzîndu-i
o	mulţime infinită de coordonate omogene de forma (Xxi, Xx2, Xx3), X^Q.
Coordonatelor (xj, x2, 0) li se asociază, prin convenţie, puncte fictive numita puncte improprii ale planului sau puncte de la infinif. Astfel de coordonate reprezintă un punct impropriu al
—► >—> *—>
unei drepte paralele cu o direcţie de vector director V = xt Í + X2/. Ca o consecinţă a acestei convenţii, mulţimea dreptelor din plan paralele cu o direcţie fixă, avînd ca vector director vectorul V, apare ca formînd un fascicul cu centrul în punctul impropriu (xi, x2l 0).
Mulţimea punctelor la infinit dintr-un plan e caracterizată analitic de ecuaţia de gradul întîi X3=0 şi din această cauză regiunea de la infinit a planului se prezintă ca fiind formată din punctele unei drepte numite dreapta improprie a planului sau dreapta de la infinit.
Noţiunea de punct impropriu e echivalentă cu noţiunea de direcţie în plan. —
Coordonatele cartesiene omogene î n spa-ţ i u reprezintă un sistem ordonat de patru numere (xi, x2, X3, x4) care, pentru orice punct, verifică relafiile: x = xi/x4, ;y = x2/x4, z — X3/X4. E exclus sistemul impropriu (0, 0, 0, 0).
Unui punct dat îi corespunde mulfimea infinită de coordonate omogene de forma (Xxv Xx2, Xx3, lx4), X^0, astfel încît corespondenfă nu e biunivocă.
Unui sistem particular de forma (xi, x2, X3, 0) îi corespunde un punct impropriu al unei drepte paralele cu direcfia de vec-
—>• *->■ —^ *—>■ tor director V= xji-f x2; + x3k. Mulfimea dreptelor paralele cu
o	direcfie dată fixă se prezintă ca formînd un snop cu centrul într-un punct impropriu. Punctele de la infinit din spaţiu sînt reprezentate analitic de ecuaţia de gradul întîi x4 = 0.
Regiunea de la infinit a spaţiului se prezintă ca formată din punctele unui plan numit plan impropriu sau plan de la infinit.
Prin adăugarea punctelor de la infinit, dreapta, planul, spaţiul devin, respectiv, varietăţi închise.
Coordonate proiective: Coordonatele cartesiene sînt cuprinse ca sisteme particulare într-o clasă generală, formată de sistemul de coordonate proiective. Se deosebesc: coordonate proiective pe o dreaptă, în plan şi în spaţiu. —
în căzul coordonatelor	proiective pe	dreaptă,
se	fixează	pe o dreaptă, închisă	cu punctul de la	infinif, trei
puncte diferite: Mq, M&, I. Coordonata proiectivă a unui punct M al dreptei e egală cu valoarea biraporfului x = (Âf00, Mq, I, M). Oricare punct M al dreptei/ diferit de punctul M^, are o coordonată finită; în particular, lui Mq îi corespunde coordonata nulă, iar lui 7, valoarea x=4-1. Dacă se introduc considerafii de continuitate, unui punct M situat în vecinătatea lui Mîi corespunde o valoare x care—prin alegerea convenabilă a lui M— poate să fie mai mare decît orice număr întreg N, oricît de mare e fixat acest număr. Luînd punctul M^ în punctul impropriu al	dreptei,	coordonata x devine	x = MqM/MqI şi e	deci egală
cu	abscisa	cartesiană fafă de reperul format cu Mq	ca origine
şi cu I ca punct unitate.
Dacă x' e coordonata proiectivă a aceluiaşi punct M fafă de un alt reper proiectiv format de punctele MMq, /', relafia dintre cele două coordonate are forma
I Cl\ U2\ \bi h
9*0.
bix+bi
Biraportul a patru puncte Mi ale căror coordonate proiective fafă de un reper proiectiv sînt x^ (i= 1,2, 3,4) e egal cu biraportul acestor coordonate
X3—xi x4 — X\
(Mi, M2f M3, M4) = (xlf x2, x3l x4)=-
x4 —x2 punct M
X3-X2
Coordonatele proiective omogene ale unui punct M se definesc, ca şi în cazul coordonatelor cartesiene, ca o pereche de numere (xj, x2), verificînd relafia x = xi/x2 cu excluziunea sistemului (0,0).—
în cazul coordonatelor proiective în plan se consideră trei puncte A\, A2, A3, cari nu sînt coiineare, şi un punct /, care nu e situat pe nici una dintre dreptele determinate de punctele Ai% Unui punct M din plân i se asociază birapor-turile fasciculelor de drepte X\ —A\(A3t A2,l,M)t X2 — A2(A\, A3, I, M), X3-A3(A2, A\, I, M), cari verifică relafia X\-X2~ = Ă,3=1. Dacă M aparfine unei drepte A^Aţ, unul dintre bi-raporturi e nedefinit. De exemplu, penfru M colinear cu A\, A2 şi diferit de aceste două puncte, biraportul li e nul, iar valoarea lui X2 nu e determinată, deci relafia nu are sens. Din această cauză se definesc coordonatele proiective omogene ale punctului M prin numerele x^ (/=1,2,3), cari verifică relafiile Xi = x3/x2, x2 — x\lx3, A.g — x2/xi, şi cari, excluzînd sistemul (0,0,0), păstrează sens şi valori finite pentru orice punct din plan.
Punctele Ai au coordonate proporţionale cu sistemele AU» 0, 0), ^2(0» 11 O)» ^3(0« 0, 1). Ele formează un triunghi numit friunghi de referinfă, care, împreună cu punctul I, numit punct
21
Coordonate
322
Coordonate
unitate, deoarece coordonatele sale sînt proporfionale cu sistemul (1,1,1), formează reperul proiectiv. Dacă punctele Ai, A2 sînt puncte improprii ale planului, reperul devine cartesian. în acest caz, dacă x\, x2, x3 sînt coordonatele cartesiene omogene ale unui punct, primele două biraporturi au valorile
=
A*r
1
A,2 = i
*3
AZM" x2 y " ASM'
Dacă punctele planului sînt raportate la două repere proiective, relafiile dintre coordonatele unui aceluiaşi punct raportat la cele două repere au forma Qx\:=‘'%aikxk> (*» k-=\,2,3>), unde
A = |«,^o.—	k
în cazul coor don atei or proiect ive în spafiu, un reper proiectiv e format din patru puncte necoplanare Ai (i = 1, 2, 3, 4) (cari formează tetraedrul de referinfă)şi un punct I (punctul unitate), care nu aparfine nici unui plan determinat de trei dintre punctele Ai. Notînd cu at planul opus punctului Ai% cu Dik dreapta comună planelor a/f şi cu r),^, Kik planele determinate respectiv de Dik cu punctul unitate 7 şi cu un punct arbitrar M, se formează biraporturi le ^ = (oij, Tli^, îi^)
i,	k — \t 2, 3, 4). Coordonatele proiective omogene xi ale punctului M sînf definite de relafiile X^ — XjJx^ cari dau, exclu-zînd sistemul (0, 0, 0, 0), valori determinate pentru xit oricare ar fi punctul M.
Coordonatele punctelor Ai sînf A\{ 1, 0, 0, 0), ^2(0» 1» 0» 0)> ^3(0,0, 1,0), ^4(0, 0,0, 1), iar cele ale punctului unitate sînt egale: 7(1, 1, 1, 1).
Relafiile dîntre coordonatele proiective omogene ale unui aceluiaşi punct, raportat la două repere proiective, sînt de forma (*,£=1,2, 3. 4).
k
Dacă punctele A\, A2, A3 sînt puncte improprii ale spafiului, reperul proiectiv devine un reper cartesian şi relafiile de definifie sînf:
.	__ Xl SI4
A 41 —— =
AaM'
x4 A4r
^42 =
x2__ A4M”
*3;
X4
_A4M"‘
x4 a4v	*4 A4r
Sisteme particulare de coordonate proiective: în cazul coordonatelor în plan, se deosebesc trei sisfeme:
Coordonate trilineare: Coordonate proiective obişnuite prezentate într-o interpretare metrică, punctele Ait I şi M fiind considerate ca puncte la distanfă finită. Va-omogené
lori le coordonatelor
ale
d*
punct M sînt Qxi — -j~t (i=1,2,3), unde
d.
Dacă O e un punct fix în plan, coordonatele baricentrice mi ale unui punct M din plan sînt determinate de echipolenfa
m • OM —	• O Aj, (i= 1, 2, 3). Valorile coordonatelor m\, m2t
i
m3 sînt, respectiv, proporfionale cu numerele (M, A2, As), {M, A3, Ai), (M, Ai, A2), unde (M, A{, A£) reprezintă ária triunghiului orientat ale cărui vîrfuri sînt punctele M, Ait Ay Fafă de un reper cartesian Oxyz, coordonatele baricentrice sînt determinate de relafiile mx=Ytmixi, my^^m^,	(* = 1,
i	i
2,	3), x, y fiind coordonatele cartesiene ale punctului M.
Coordonate trilineare normale: Coordonate trilineare pentru cari punctul unitate coincide cu centrul cercului înscris în triunghiul de referinfă. Deoarece măsurile distanfelor sînt egale, relafiile de definifie devin Qx^dit (i=1,2,3). Dacă sînt măsurile laturilor triunghiului AiA2A3, există relafia '%aixi = 2S, S fiind măsura ariei orientate a triunghiului.
Punctele improprii sînt caracterizate de relafia Yiaixi~ 0 sau S*; sin A{ - 0. Coordonatele baricentrului sînt proporfionale cu sin A2 sin A3, sin A3 sin Ai, sin Ai sin A2, iar ecuafia cercului circumscris e x2x3 sin Ai-\-x3xi sin^ + ^i^ sin ^3 = 0, coordonatele centrului său fiind proporfionale cu costIi, cos A2i cos.^3. Sin. Coordonate trimetrice.
Coordonate trimetrice. V. Coordonate trilineare normale.— în cazul coordonatelor în s p a f i u, se deosebesc patru sisteme:
Coordonate tetraedrale: Coordonate proiective obişnuite, prezentate în interpretare metrică, vîrfurile tetraedrului A; şi punctul unitate fiind puncte situate într-un domeniu cu diametru finit. Coordonatele tetraedrice ale unui punct M dintr-un domeniu finit sînf
(*=1,2,3,4),
d.t- fiind măsura distanfei orientate de la planul opus punctului A{ al tetraedrului la punctul M, iar fiind măsura distanfei orientate de la acelaşi plan la punctul unitate.
Coordonate baricentrice: Coordonate tetraedrale penfru cari punctul unitate 7 coincide cu baricenfrul tetraedrului, care e punctul comun celor patru drepte determinate de cîte unul dintre punctele Ai şi de punctul comun medianelor triunghiului format de celelalte trei. Coordonatele unui punct M sînt proporfionale cu masele nij cari se asociază punctelor Ai astfel, încît bari-centrul sistemului masiv rezultat să coincidă cu punctul M. Dacă masa totală w = e nulă, punctul M e impropriu.
Coordonatele baricentrice m,i sînt determinate de echipolenfa —►	—
m • OM ='%miOAi, (i= 1,2, 3,4), O fiind un punct fix arbitrar în spafiu. Ele sînt proporfionale, respectiv, cu numerele:
mi
m2
VIII. Coordonate trilineare.
e măsura distanfei orientate de la dreapta opusă vîrfului Ai la punctul M, iar ki e măsura distanfei orientate de la aceeaşi dreaptă la punctul unitate 7 (v. fig. VIII).
Coordonate baricentrice: Coordonate trilineare, pentru cari punctul unitate coincide cu punctul comun medianelor triunghiului de referinfă, numit baricenfrul triunghiului. Coordonatele baricentrice ale unui punct M sînt proporfionale cu masele cari se asociază respectiv punctelor Ait astfel încît centrul de greutate ai sistemului masiv rezultat să coincidă cu punctul M. Dacă masa totală a sistemului m~ Ş mi (* = 1, 2, 3) e nulă, punctul M e un puncf impropriu.	*
(M, A2i A3, A4)	~{M,	A3,	A4,	Ai)
m3
m4
(M, A4i Ai, A2)	—(Ai,	Ai,	A2i	As)
unde (M, Aj, Ah, A£\ reprezintă volumul tetraedrului orientat, avînd vîrfurile în punctele M, A{, Ah, Ak. Fafă de un reper cartesian Oxyz, coordonatele baricentrale sînt determinate de
relafiile mx—Y^m^^ my=^miyi, mz — Yxtn^z^ iii Coordonate tetraedrale normale: Coordonate tetraedrale penfru cari punctul unitate 7 coincide cu centrul sferei înscrise. Coordonatele normale ale unui punct M sînt proporfionale cu distanfele orientate de la planele 0^ ale tetraedrului la punctul M,
Coordonate astronomice
323
Coordonate astronomice
Pentru un punct în domeniu finit, ele verifică relafia 2^(7^ =
i
= 3K, ai fiind ariile triunghiurilor tetraedrului, iar V fiind măsura volumului său, considerat ca orientat. Punctele ale căror coordonate verifică relafia Şxtcy^ = 0 sînt puncte improprii. Sin. Coordonate tetramefrice. *
Coordonate tetraedr.ale biunghiulare; Dacă se introduc punctele Iy My cari sînt punctele comune ale dreptei A4Aj, a tetraedrului de referinfă cu planul determinat de dreapta opusă AiAh a tetraedrului respectiv cu punctul 7, M (k=1, 2, 3), alegînd punctul A4 în punctul impropriu al direcfiei perpendiculare pe planul A\, A2, A3, iar punctul unitate fiind eles astfel,încît AjJ^ (£=1,2,3) să fie paralele, de acelaşi sens şi egale în mărime cu înălfimile corespunzătoare vîrfurilor A^ în triunghiul A1A2A3, se obfine un sisfem de coordonafe în care coordonatele neomogene ale unui punct M sînt
Xk AlIl
—	== = cfg qp£, (£=1,2, 3),
*4 AkMk .
q)£ fiind unghiul plan al diedrului format de semiplanele AiAhMl AiAfrAfr convenabil orientat.
Coordonate teframetrice. V. Coordonafe tetraedrale normale-Coordonate de figuri al gebrice: Sisteme de numere formate de coeficienfii ecuafiilor algebrice cari reprezintă, fafă de un reper determinat, o figură geometrică. — în plan se deosebesc următoarele tipuri de coordonate de figuri algebrice:
Coordonate de dreaptă: Sistemul de numere (ui,u2, U3), format cu coeficienfii ecuafiei de gradul întîi u\X\ + u2X2 + ^3X3 = 0, care reprezintă o dreaptă fafă de cel mai general reper proiectiv. Coordonatele ui sînt omogene, o dreaptă fiind determinată de o mulfime infinită de sisteme de forma QU2, Qu3), £ fiind arbitrar.
Dacă dreapta nu confine unul dintre vîrfurile triunghiului de referinfă, de exemplu A3 (0,0,1), se poate considera sistemul particular u'=-u\ju3i ^ = ^2^3» corespunzător factorului (>=1/#3. Ecuafia dreptei devine uxi + vx2-{-X3 = 0, iar numerele
u,	v sînt coordonatele de dreaptă neomogene ale dreptei.
Dacă dreapta e determinată de două dintre punctele ei M^x^), (/=1,2; k— 1, 2, 3), din relafiile de incidenţă
=	(£=1.2,3),
k k
rezultă că numerele x\, x2l x3 sînt proporfionale cu determi-nanfii de ordinul al doilea ai matricei
	*2<’>	*3(1)
*,<2>	*2(2'	*3<2)
considerafi cu semne convenabile. Sub această formă, coordonatele tangenfiale
xk—x{P xh^2)	x\2\	(/, h, £=1f2, 3),
unde indicii /, h, k au valori diferite, se numesc coordonate pliickeriene ale dreptei. Sin. Coordonate tangenfiale.
Coordonate plückeriene. V. sub Coordonate de dreaptă. Coordonate tangenfiale: Sin. Coordonate de dreaptă (v.). — în spafiu se deosebesc următoarele tipuri de coordonate de figuri algebrice:
Coordonate de plan: Sistemul de numere (u\, u2t U3, u4), format cu coeficienfii ecuafiei de gradul întîi E^t** = 0, (/ =
i
==1,2, 3,4), care reprezintă, fafă de un reper proiectiv, un plan. Unui plan dat îi corespunde mulfimea infinită de coordonate de plan (qu\, qu2, QU3, qu4),	0, Q fiind un factor arbitrar.
Dacă planul nu confine nici unul dintre vîrfurile tetraedrului de referinfă, de exemplu pe A4 (0,0,0,1), luînd £=1/^4, se
obfin coordonafe de plan de forma h = u\/h4, v~u2Iu4, w = #3/^4, cari sînt neomogene.
Dacă planul e determinat de trei puncte ale sale necoli-neare M^x^) (/=1,2,3; k— 1,2, 3, 4), coordonatele de plan ui sînt proporfionale cu determinanfii de ordinul al treilea ai matricei
,(1)	xP	*3(l)
l(2)	*2<2)	*3<2)
t(3)	*2<3)	*3<3)
considerafi cu semne convenabile. Sub această formă, ele se numesc coordonate plückeriene ale planului. Sin. Coordonate tangenfiale.
Coordonate plückeriene ale dreptei: Ecuafiile unei drepte, fafă de un reper proiectiv, putînd fi aduse la forma normală: Xi=aiX3-ba2X4, x2= <23X3 + ^4X4, numerele pot fi considerate ca formînd un sisfem de coordonafe ale dreptei în spafiu. Din cauza lipsei de simetrie şi a restricfiilor pe cari le implică, acest sistem de coordonate nu e folosit. Dacă o dreaptă e determinată de două dintre punctele sale Ma(x[a^), (a=1,2; /= 1, 2, 3, 4), determinanfii de ordinul al doilea = x^ —
—	x^ x^p ai matricei
*1(,)	*2<1>	*3(,)	X^ }
*1(2)	*2<2)	*3(2)	xP
dintre cari distincfi sînt numai şase : p\2i P13, P14, p23> p42> p34« formează sistemul de coordonate plückeriene asociat dreptei considerate.
Dacă în locul punctelor M\, M2 se consideră punctele M\, M\ ale aceloraşi drepte —	+ \iaM2, (a=1,2) coordo-
natele devin p’^ = (liM-2-Pik' acest sens, sistemul e omogen.
Coordonatele plückeriene sînt abundente, deoarece ele verifică relafia pătratică co(p) = 2 (p\2i>34 +P13P42 + pi4p23) = 0.
Două drepte, ale căror coordonate sînt, respectiv, pik, p\y sînt incidente dacă aceste coordonate verifică relafia
<a{p\p')~(ú(p’ | p) = p12 pu + Piz p42 +■ Pi 4 Pn + pu P12 +
4" P42 P13 + P23 Pl4 = 0,
forma bilineară din primul membru fiind forma polară a formei păiratice co (p).
Dacă dreapta e determinată prin două plane cari o confin, ale căror coordonate tangenfiale sînt na(u^) (a=1,2; i —
—	1,2, 3,4), pot fi considerate coordonatele	—
cari sînt însă proporfionale cu phj’.
#12	#13 __ #14 = #34 _ 442 _ #23 =
p34	p42	P23	P12	Pl3	Pl4
Coordonate plückeriene ale planului. V. sub Coordonate de plan.
Coordonate tangenfiale: Sin. Coordonate de plan (v.).
1.	~ astronomice. Astr.; Coordonatele aştrilor, raportate la diferite sisteme de referinfă. Se deosebesc:
Coordonate astronomice orizontale: Coordonatele sferice al căror sistem de referinfă e caracterizat prin planul fundamental al sistemului reprezentat de orizontul locului unde se face observafia şi printr-o axă fundamentală a sistemului, reprezentată de verticala locului. în acest sistem, coordonatele unui astru sînt azimutul şi înălfimea lui. Coordonatele orizontale ale aceleiaşi stele variază cu locul de observafie, fiindcă planele verticale şi orizonturile nu sînt aceleaşi pentru două puncte de observafie diferite; de aceea, coordonatele orizontale se numesc şi coordonate locale ale astrului (v. fig. I).
21
Coordonate cadastrale
324
Coordonate geodezice
Coordonate ecliptice: Sistem de coordonate, caracterizat prin planul fundamental, reprezentat de planul eclipticei şi prin axa fundamentala, reprezentată de diametrul jcji' perpendicular pe planul eclipticei, ca şi prin originea unghiurilor sistemului, reprezentată de punctul vernal y (v. fig. II). Coordo-
/. Coordonate astronomice orizontafe.
II. Coordonate ecliptic
4.	~ geodezice. Geod.; Coordonate ale unui punct, în raport cu un sistem local de coordonate, ale cărui curbe coordonate sînt geodezice, — ortogonale pentru coordonatele ortogonale şi oblice pentru coordonatele contravariante sau covariante. Dacă vectorii de bază din lungul geodezicelor cari formează curbele coordonate ortogonale se aleg cu valorile absolute egale cu unitatea, coordonatele geodezice ortogonale devin, local, egale cu coordonatele rectangulare. Dintre acestea prezintă interes: Coordonate geodezice B şi L\ Coordonate cari caracterizează univoc un punct de pe suprafafa elipsoidului terestru (v. fig. /), prin latitudinea B şi longitudinea L (v. Latitudine geodezică, Longitudine geodezică). Ele sînt folosite în geodezia superioară, pentru rezolvarea unor probleme teoretice şi practice.
natele ecliptice ale unui astru sînt longitudinea (ecliptică) şi latitudinea (ecliptică). Aceste coordonate nu rezultă din observafia directă a aştrilor, ci se deduc, prin calcul, din coordonatele ecuatoriale (ascensiunea dreaptă şi deciinafia), cu cari au aceeaşi origine.
Coordonate ecuatoriale: Sistem astronomic de coordonate, în care planul fundamental e re-	7
prezentat de ecuatorul ceresc, axa fundamentală e axa lumii, iar originea unghiurilor de coordonate e punctul vernal y (v. fig. III). Coordonatele ecuatoriale sînt ascensiunea dreaptă şi deciinafia.
Coordonate locale: Sin. Coordonate astronomice orizontale (v.).
Coordonate orare: Sistemul astronomic de coordonate în care planul fundamental e reprezentat de ecuatorul ceresc, axa fundamentală e axa lumii, iar originea coordonatelor e punctul de intersecfiune a ecuatorului cu partea de Sud a meridianului locului. Coordonatele orare sînf unghiul orar şi deciinafia.
1.	~ cadastrale. Cad.:	Coordonatele rectangulare cari
determină pozifia punctelor cadastrale în planul de referinfă ales, fafă de un sistem axial ortogonal adoptat pentru toate teritoriile cadastrale ale unei regiuni sau fări.
Calculul coordonatelor cadastrale se efectuează după aceleaşi principii cari stau la baza calculului coordonatelor geodezice (v. Coordonate rectangulare rectilinii, sub Coordonate geodezice). Se deosebesc: calculul coordonatelor cadastrale ale punctelor triangulafiei de ordinul al patrulea şi al cincilea; calculul coordonatelor cadastrale ale punctelor poligonafiei, respectiv ale punctelor drumuirilor principale şi secundare; calculul coordonatelor cadastrale ale punctelor ridicărilor de detalii şi ale punctelor parcelare.
Pentru determinarea coordonatelor cadastrale sînt necesare cel pufin trei faze de operaMi: calculul coordonatelor relative ale punctului cadastral ; calculul coordonatelor absolute ale punctului cadastral; compensarea erorilor de neînchidere inferioare toleranfei cadastrale admise pentru coordonate.
Cînd coordonatele cadastrale sînt calculate într-un sistem local de axe de coordonate (OXY) care face unghiul a fafă de sistemul general de axe de coordonata (OoXqFo), se procedează la operafia de transcalculare a coordonatelor (v.).
2.	^ cereşti: Sin. Coordonate astronomice (v.).
3.	^ cereşti orizontale. V. sub Coordonate astronomice.
	p
/	
/ —-			/\ \
	/ \ \
	0 r\8 1
	\ 1 ■ ji 7n J
4'
I. Reprezentarea unui punct de pe	II. Reprezentarea unui punct de pe
elipsoidul terestru în coordonate	elipsoidul terestru în coordonate geo-
geodezice B şi L.	centrice L şi O-
Coordonate geocentriceLşi O: Ansamblu de numere (scalari) care caracterizează univoc pozifia unui punct de pe elipsoidul terestru prin longitudinea geodezică L a elipsei meridiane ce trece prin punctul de determinat (v. fig. II) şi latitudinea geo-centrică O (v. Latitudine geocen-trică). Aceste coordonate sînt folosite în general în astronomia geodezică şi în cartografia matematică.
Coordonate cu latitudinea redusă u şi longitudinea L: Coordonate cari caracterizează univoc pozifia unui punct pe suprafafa elipsoidului terestru (v. fig. III) prin longitudinea geodezică L a elipsei meridiane ce frece prin punctul da determinat şi latitudinea redusă u (v. Latitudine redusă). Aceste coordonate sînt folosite la rezolvarea problemelor geodeziei superioare, cu distanfe foarte mari.
Coordonate rectangulare plane. V. sub Coordonate rectangulare sferice.
Coordonate rectangulare rectilinii: Se folosesc fie coordonatele rectangulare rectilinii X, Y, 2, fie coordonatele rectangulare rectilinii x, y. Primele sînt coordonate cari caracterizează univoc un punct de pe elipsoidul terestru, folosite în geodezia superioară la rezolvarea unora dintre problemele sale teoretice, şi a căror origine e în centrul O al elipsoidului (v. fig. IV). Axa 02 e îndreptată în lungul axei polare a elipsoidului, POP\, axa OX e situată în planul ecuatorului şi în meridianul PEP\, considerat meridian-origine, iar axa OY e situată tot în planul ecuatorului, dar în meridianul PKP\, al cărui plan formează cu planul meridianului-origine un unghi de 90°. Astfel, pozifia punctului M de pe suprafafa elipsoidului se va determina prin coordonatele:
X = MxM$ Y = OMu şi Z = My{.
Coordonatele rectangulare rectilinii x, y sînt raportate la planul meridianului punctului de determinat. în acest sistem de
III. Reprezentarea în planul PMPj a unui punct de pe elipsoidul terestru în coordonate cu latitudine redusă u.
Coordonafe geografice
325
Coordonate topografice
coordonate se determină întîi longitudinea L a meridianului punctului de determinat. Originea coordonatelor se ia în centrul elipsei meridiane a punctului de determinat M, axa Ox, respec-
Z
\p
IV. Reprezentarea unui punct de pe elipsoidul terestru în coordonate rectangulare rectilinii XYZ.
V. Reprezentarea unu punct de pe elipsoidul terestru în coordonate rectangulare rectilinii x, y.
sînt
tiv Oy se ia în lungul axei mari, respectiv al axei mici a elipsei meridiane a punctului M (v. fig. V). Pozifia punctului M e determinată de longitudinea L a punctului M şi de coordonatele x = MO\ şi y = MM\. Aceste coordonate sînt folosite într-o serie de deducfii teoretice în geodezia superioară.
Coordonafe rectangulare sferice: Dacă sferoidul e considerat
o	sferă, arcele de cerc mare coordonatele geodezice rectangulare sferice a două puncte A şi B de pe sferă (v. fig. VI). Aceste coordonate geodezice sferice rectangulare se pot transforma în coordonate geodezice rectangulare plane, cu
cari se trece apoi	... _	,	,	,	.	,	.
,,	-	VI. Coordonate rectangulare sferice.
. 9 COnS ruirea	cj|inc|ru tangent la meridianul axial; EE') ecua-
poziţiei punctelor ,n	p	op	merjd|an	ax|a|
planul harfn.	n
Coordonafe rectangulare sferoidice x şi y: Coordonafe cari caracterizează univoc pozifia unui punct de pe elipsoidul (sferoidul) terestru, ale căror axe de coordonate se dispun pe suprafafa elipsoidului terestru. După pozifia axelor de coordonate se obfin diferite sisteme de coordonate.
Coordonatele sferoidice sînt coordonate curbilinii. Pentru determinarea coordonatelor sferoidice ale unui punct oarecare A se ia un punct oarecare A (v. fig. V/l), ale cărui coordonate geodezice B şi L sînt cunoscute, şi se consideră acesta ca origine a coordonatelor. Meridianul care frece prin punctul A e considerat ca axă a absciselor (se consideră abscisele pozitive pentru punctele aflate la nord de punctul A şi negative pentru punctele de la sud de punctul Á). Se duce prin punctul M secfiunea normală care întretaie meridianul punctului A sub un unghi de 90°. Curba secfiunii normale (mai precis linia geodezică) se reprezintă în figură prin linia MM\.
Coordonatele sferoidice rectangulare ale punctului M sînt arcele de pe suprafafa elipsoidului:
x— AM\ şi y — MM .
VII. Reprezentarea unui punct de pe elipsoidul terestru în coordonate sferoidice x şi y.
t. ~ geografice. Geo gr.; Coordonatele cari determină pozifia unui punct P pe elipsoidul terestru. Se deosebesc: coordonate geografice unghiulare: longitudinea X, care e unghiul format de meridianul punctului P cu meridianul de origine (ales ca meridianul observatorului de la Greenwich), şi latitudinea cp, care e unghiul dintre normala în P la elipsoidul de referinfă şi dintre planul ecuatorului; coordonate geografice lineare, cari sînt: longitudinea a, care e lungimea arcului de cerc ecuatorial subîntins de unghiul X, şi latitudinea (3, care e lungimea arcului de elipsă meridiană subîntins de unghiul qp.
Coordonatele geografice ale unui punct geodezic de pe sferoidul terestru se pot determina prin măsurări efectuate asupra astrelor şi prin calcule geodezice.
Măsurările efectuate asupra astrelor se folosesc în astronomia de pozifie cu precizie relativ mică (se poate ajunge Ia o eroare de pozifie pe suprafafa elipsoidului de circa 10 m). Această metodă e folosită numai pentru determinarea coordonatelor geografice ale punctelor astronomice (v.) ale refeiei de frian-gulafie geodezică. Principiul acestei determinări se bazează pe faptul că diferenfa de longitudine dintre două puncte de pe sferoidul terestru e egală cu diferenfa unghiurilor orare ale unui aceluiaşi astru măsurate în acelaşi moment în cele două puncte date, şi mai departe e egală cu diferenfa orelor siderale în acele două puncte, în acelaşi moment dat. Măsurînd deci diferenfa de timp sideral, se determină diferenfa de longitudine.
în ce priveşte latitudinea, ea e egală cu unghiul de înălfime al polului mediu deasupra orizontului punctului P. Măsurînd acest unghi, se determină latitudinea punctului P.
Prin calculele geodezice — pornind de la coordonatele geografice ale unui singur punct astronomic fundamental (v.) dintr-o fară — în funcfiune de acestea şi de lungimea liniilor geodezice cari unesc vîrfurile triunghiurilor geodezice, cum şi în funcfiune de azimutele liniilor geodezice amintite —- se calculează din punct în punct, din aproape în aproape, coordonatele geografice ale punctelor geodezice, cu precizia obişnuită între 0CC>
001	şi 0CC, 0001 ce corespund la suprafafa elipsoidului de referinfă la 1 cm, respectiv la 1 mm.
în Geodezie se transformă coordonatele geografice în coordonate geodezice rectangulare plane, sau reciproc, transformarea fiind făcută atît în sistemul de proiecfie stereografică, cît şi în sistemul de proiecfie cilindrică transversală.
2. ~ topografice. Topog.: Coordonatele unui punct reprezentate prin abscisa şi ordonata punctului în raport cu axele rectangulare ale unui sistem de coordonate local arbitrar. Prezintă interes următoarele:
Coordonate absolute: Coordonatele referitoare la axele generale de coordonafe ale ridicării în plan (locale, sau geodezice). De exemplu x\, y\ sau x2, y2 din fig. I. După fig. I se poate scrie:
x2 = xi + bx~ şi y2=y\ + §y-Coordonate aproximative sau apropiate: Coordonate ale căror valori diferă de cele definitive cu anumite diferenfe cari depind de gradul aproximafiei respective; coordonatele aproximative servesc uneori ca valori „provizorii" la cari, calculîndu-se corecfiile exacte, şi adăugîndu-se la coordonatele aproximative, se obfin coordonatele compensate (exacte), numite şî coordonate definitive (v. Metoda variafiei coordonatelor, sub Compensarea unghiurilor).
Coordonatele aproximative pot fi: calculate (determinate prin calcule aproximative) şi grafice (determinate prin metode grafice şi măsurări efectuate pe planuri şi hărfi).
/, Coordonate topografice, x, y) coordonafe absolute; Sx, 6y) coordonate relative.
Coordonate topografice
326
Coordonate topografice
II. Coordonate bipolare unghiulare.
Coordonatele aproximative calculate se împart la rîndul lor în coordonate preliminare (determinate cu o aproximafie mare, adică cu diferenfe mai mari fafă de cele exacte, constituind prin aceasta o primă aproximafie în calcule) şi coordonate provizorii (calculate într-o a doua aproximafie, şi cari sînt mai apropiate de coordonatele definitive (v.) decît cele preliminare). Coordonatele provizorii se deduc uneori din cele preliminare, sau uneori direct.
Coordonate bipolare lineare: Distanfele d\ şi d2, cari determină pozifia punctului P, cînd sînt date punctele A şi B. Determinarea lui P se poate face grafic prin intersecfiune pe plan cu compasul din A şi B ca centre, respectiv trăgînd arce de cerc de raze d\ şi d2. Determinarea coordonatelor numerice ale lui P se face prin radiere din A şi B.
Coordonate bipolare unghiulare: Unghiurile ai şi a2 prin cari se determină punctul P, care se găseşte la intersecfiunea dreptelor din plan AP şi BP (v. fig. II). Determinarea lui P poate să fie grafică, cînd se dau în plan pozifiile raportate ale punctelor A şi B: se uneşte A cu B, se desenează direcfiile AP şi BP, la intersecfiunea cărora se găseşte P, — respectiv analitică, prin calcul, aflînd coordonatele punctului P, cînd se dau coordonatele numerice ale lui A şi B\ se deduce din coordonate distanfa AB şi orientarea dreptei AB, după care se rezolvă triunghiul ABP, aflînd distanfele şi orientările AP şi BP. Se radiază (se calculează prin metoda radierii) coordonatele lui P din A şi din B (control), sau, după aflarea orientărilor lui AP şi BP, se determină coordonatele lui P prin intersecfiune înainte unghiulară (v.).
Coordonate compensate: Coordonatele definitive rezultate în urma compensării (v.).
Coordonate definitive: Coordonatele finale cari rezultă în urma calculelor efectuate, cu precizia posibilă sau necesară. De obicei, coordonatele definitive rezultă din nişte coordonate preliminare sau provizorii, cari se calculează inifial şi cărora li se determină, cu anumită precizie, corecfiile cari li se adaugă şi cari le transformă în coordonate definitive. Coordonatele definitive rezultă cel mai adesea în urma operafiilor de compensare a coordonatelor (v.).
Coordonate echerice: Coordonate rectangulare măsurate direct pe teren, în cari axa absciselor e o linie dreaptă (aliniament) de ridicara din plan, pe care se ridică pe teren ordonate perpendiculare cu ajutorul echerului topografic (v.).
Coordonate Gauss. V. sub Coordonate rectangulare.
Coordonate grafice. V. sub Coordonate numerice, şi sub Coordonate aproximative.
Coordonate în plan: Sin. Coordonate planimetrice.
Coordonate locale: Coordonate rectangulare plane folosite la reprezentarea punctelor în ridicările topografice prin triangulafie topografică locală, într-un sistem de coordonate creat pentru ridicarea locală limitată ca întindere şi care nu are în general legătură cu sistemul general de coordonate geodezice al fării.
Coordonate numerice: Coordonate ale căror valori sînt exprimate prin numere (de ex.: x = 5 318,46 m, ^ = 9335,93 m, etc.).
Coordonatele numerice pot fi precise fde obicei rezultate din calcule şi compensări) sau grafice (rezultate din măsurarea lor grafică, la scară, pe planuri şi hărfi, sau, în general, determinate pe cale grafică) (v. şi sub Coordonate aproximative).
Coordonate planimetrice: Sin. Coordonate rectangulare plane. Coordonate polare: Coordonate plane prin cari un punct e
(v. fig. III): 0);
unghiul format L,
determinat de două elemente de direcfia de la „polul''^
(de	exemplu	stafia	de
drumuire) la punctul „vizat"	i cu o	axă de	referinfă (de ex.	latura	de
drumuire (v.) S-S’) şi de	distanfa	orizontală
d — S-i (i = 1, 2,	, n). în
practica lucrărilor topografice cot* se măsoară cu teodolitul din stafia S de drumuire (odată cu măsurarea unghiurilor dintre laturile de drumuire), apoi se măsoară lungimea înclinată /,* de la S la i, unghiul de pantă al terenului (v.) pe direcfia
S-i:	şi se calculează
d^lj cos (X;, care se raportează pe plan.
Coordonatele polare se aplică în topografie la ridicarea punctelor de detaliu prin metoda radierii (v.).
Coordonate preliminare. V. sub Coordonate aproximative.
Coordonate provizorii. V. sub Coordonate aproximative.
Coordonate rectangulare: Coordonatele cartesiene (v.) ale unui punct P din plan (v. fig ÍV a şi b) fafă de două axe perpendiculare, în acel plan. Cadranele axelor de coordonate sînt
0
III. Coordonate polare.
, L2 , L3) laturi de drumuire.
Spre Nord
i+y
Spre Nor ii
JF -x	X P ! y steo9 ! tx ,	
0 m	E -y	
Cadran] J \ JT \ M		JF
x \ t \ + \ - ■		-
i * ! - ! -		■t-
JF -y	+x ; l IX <100y ! +y Spre
0	* Est
m	I
	-x
Cadran !	i 1	n \	UI	JS
X	t i	- !	-	f-
. y \	t j	' 1		-
/V. Coordonate rectangulare în plan, a) sistemul cu axa Oy îndreptată spre Nord şl axa Ox spre Est; b) sistemul cu axa Ox îndreptată spre Nord şi axa Oy spre Est.
numerotate cu cifre romane, iar semnele coordonatelor în cele patru cadrane sînf indicate în tablourile din fig. IV a şi b.
în reprezentarea planurilor şi a hărfi lor se pot folosi, de exemplu, două sisfeme de coordonate rectangulare geodezice: sistemul din fig. IV a (utilizat Ia harta veche a fării noastre şi la unele lucrări actuale de măsurători şi reprezentări); în acest sistem, axa pozitivă y e îndreptată spre Nord şi axa pozitivă x spre Est (în acest sistem de coordonate s-a reprezentat, de exemplu, harfa veche a fării noastre în sistemul de proiecfie stereografic secant unic, v.); sistemul din fig. IV b (utilizat la harta actuală nouă a fării noastre în sistemul de coordonate plane din proiecfia cilindrică transversală Gauss, v.).
în acest sistem de coordonate, axa pozitivă x e îndreptată spre Nord şi axa pozitivă y spre Est.
Coordonate descriptive ale unui punct
327
Coorongit
Axele y-y din fig. IV a şi x-x din fig. IV b reprezintă respectiv desfăşurarea meridianului lui O în sistemul de proiecţie adoptat; axa y-y din fig. IV b e desfăşurarea în proiecfie a ecuatorului (meridian şi ecuator— ale elipsoidului de referinfă).
Coordonate relative: Proiecfiile distanfei d dintre două puncte pe axele de coordonate: bx = d sin® şi by = d cos®, în cari 0 e orientarea liniei d (v. fig. I). Proiecfiile bx şi by se numesc coordonate relative, ca fiind coordonatele unuia dintre acele puncte în raport cu axele de coordonate trans-latate în celălalt punct, sau creşterile coordonatelor (între extremităfile segmentului d).
în practica calculelor topografice se elimină de Ia orientări sutele de grade şi cu unghiul rămas 0t- (z = 1, 2, 3, 4), după cadranul respectiv, se calculează coordonatele relative (creşterile coordonatelor).
Cadranul	I	II	III	IV
bx	—{- d sin 0j	—J- d cos 0£	— d sin 08	— d COS 04
5y	-f- d COS 0j	— d sin 02	— d COS 0g	-f- d sin 04
Coordonate stereografice. V. sub Proiecfie stereografică.
Coordonate topometrice: Coordonafe topografice raportate la un sistem de coordonate rectangulare ales astfel, încît valorile coordonatelor să fie pozitive.—
Se mai folosesc următoarele sisteme particulare de coordonate:
î. Coordonate descriptive ale unui punct. Geom.; în geometria descriptivă, coordonatele unui punct în raport cu cele trei plane ale triedrului tridreptunghic de proiecfie. Ele sînt lungimile, afectate de semne, ale celor trei muchii ale para-lelepipedului de pozifie al punctului, adică ale paralelepipe-dului mărginit de cele trei plane de proiecfie şi de alte trei plane, cari trec prin punctul considerat şi sînt, respectiv, perpendiculare pe cîte unul dintre planele de proiecfie. Cele trei coordonate descriptive: abscisa, depărtarea şi cota sînt, respectiv, distanfele de la punctul considerat la planul lateral, la planul vertical şi la planul orizontal de proiecfie. Coordonatele pot fi pozitive sau negative, după cum punctul considerat se află între observatorul ipotetic de la infinit şi pianul respectiv de proiecfie, sau se află de cealaltă parte a planului de proiecfie.
în epură, abscisa unui punct se măsoară pe axa o£ (linia pămîntului) din origine şi pînă la linia de ordine care uneşte proiecfia orizontală cu proiecfia verticală a punctului; depărtarea şi cotă se măsoară pe linia de ordine a celor două proiecfii, şi anume depărtarea pozitivă sub axa ox, iar cofa pozitivă, dedesubtul acesteia. Coordonatele negative se măsoară în sensul invers celor pozitive.
2.	Coordonate-imagini. Fotgrm.: Coordonatele unui punct-imagine, raportate la axele plane ale clişeului, în care e proiectat punctul.
3.	Coordonate, corecţie de Topog. V. sub Compensarea coordonatelor.
4.	~r sistem de V. sub Coordonate.
5.	~r transformare de Topog.; Sin. Transcalcularea coordonatelor (v.).
e. Coordonate generalizate. Mec.; Sin. Coordonate lagran-giene. V. sub Lagrange, ecuafiile lui
7.	Coordonate intrinsece. Geom.; Termen impropriu pentru o pereche de numere care exprimă pozifia unui punct pe o curbă dată: lungimea arcului cuprins pe curbă între un punct-origine şi punctul respectivşi raza de curbură în punctul respectiv.
8.	Coordonatograf, pl. coordonatografe. Topog.; Aparat cu ajutorul căruia se raportează, pe o foaie de desen, sau pe o secfiune topografică ori cadastrală, punctele ridicate, de coordonate cunoscute.
După felul coordonatelor folosite în ridicarea care se raportează pe plan, se deosebesc: coordonatografe rectangulare (cartesiene) şi coordonatografe polare.
Coordonatografele rectangulare (v. fig. /) servesc la raportarea punctelor exprimate în coordonafe rectangulare (cartesiene) şi la trasarea pe hîrîie a caroiajului. Sînt compuse din două brafe (rigle) metalice gradate (în centimetri şi în milimetri, la mai multe scări de lucru), unul reprezentînd axa absciselor, iar celălalt axa ordonatelor, perpendiculară pe prima. Braful absciselor e fix, iar cel al ordonatelor e mobil, cu-lisînd CU un capat pe	/,	Coordonatograf reciangular.
cel fix. Deplasarea 1) rigla gradată a absciselor (fixă); 2) rigla gra-(pozifia) Se citeşte pe dată a ordonatelor (mobilă); 3) şurub de presiune, braful fix. Braful mobil are un cursor care se termină cu un vîrf servind la fixarea (ínfeparea hîrtiei) punctelor pe plan. Aparatul e echipat cu şuruburi (de blocare şi de mişcare fină) şi cu verniere şi lupe pentru citirea cît mai exactă a valorilor coordonatelor. Brafele metalice sînt aşezate pé un cadru special, împreună cu planşeta-suport.
Pentru planuri cu dimensiuni mari (80X80 cm, 1,00X 1,00 m şi chiar mai mari) se utilizează coordonatografe mari, iar în lipsa lor, pentru planuri mici, sau pentru raportarea punctelor de completare pe planuri mari, coordonatografe mici.
Precizia de raportare a punctelor cu coordonatografe rectangulare, în general de 0,1 mm, la scara planului, atinge la unele coordonatografe (de ex. la cele cu tambure) 0,01 mm.
Coordonatografele polare (v. fig. II) servesc la raportarea punctelor determinate în coordonate polare şi sînt compuse, cel mai frecvent, dintr-un semicerc metalic, cu diametrul de cîteva zeci de centimetri, gradat (centezi-mal sau sexagezimal), şi din-tr-o riglă gradată CU două	II. Coordonatograf polar,
verniere, unul circular fix, î) cerc gradaf; 2) rigfă gradată; 3) ver-pentru estimarea gradafiilor	nier fix; 4) vernier mobil,
pe cerc, şi unul linear mobil,
pentru estimarea lungimilor pe riglă. Precizia unghiulară de raportare a coordonatografelor polare poate atinge, la unele tipuri, 2°, fiind totuşi inferioară celei a coordonatografelor rectangulare.
o.	Coorongit. Petr.: Masă de culoare brună închisă, elastică, asemănătoare cauciucului, care se găseşte pe marginea unor lacuri şi a unor lagune din Sudul Australiei. Coorongitul e produsul final a două serii de transformări pe cari le suferă acizii graşi saturafi şi nesaturafi, cari intră în compozifia uleiurilor din algele Elaeophyton coorongiana, cari trăiesc în colonii, în apele acestor lacuri şi în lagune. într-un prim stadiu de transformări, sub influenfă unei fermentafii anaerobe, acizii nesaturafi din algele căzute pe fundul lacurilor se decarboxilează, trecînd în hidrocarburi; într-un al doilea stadiu, produsele rezultate din primul stadiu şi aduse de valuri pe marginea lacurilor sînt transformate în coorongit, în urma unor* procese de oxidare şi de potimerizare.
Sj@	©
Copac
328
Copiat, maşină fotografică de ~
î. Copac, pl. copaci. Silv.: Arbore (v.), în general sălbatic, care atinge la deplina sa dezvoltare o înăl|ime mai mare decît 5 m.
2. Copaie, pl. copai. 1. Ind. lemn., Ind. făr.: Lada în care curge făina, după ce a fost măcinată de moară. Sin. Postavă, Covată, Lădoi.
s. Copaie. 2. Ind. lemn., Ind. făr.: Sin. Albie (v. sub Albie 3).
4.	Copaiva. V. sub Balsam.
5.	Copal. Chim.: Răşină naturală, în general foarte dură, care seamănă cu chihlimbarul. Se extrage din multe specii de plante din diferite regiuni, de unde şî numele: copal de Zanzibar, de Madagascar, de Sierra-Leone, de Congo, dé Angola, de Venezuela. Se întrebuinfează, în cantităfi mari, la prepararea lacurilor de bună calitate; copaluri foarte dure se folösesc la confecfionarea de obiecte cari imită chihlimbarul.
o.	Copalin. Mineral.: Mineraloid din grupul chihlimbarului, care se întîlneşte în zăcăminte de cărbuni bruni şi în lignit.
7.	Copasiie, pl. copastii. Nav.: Bordură de lemn montată orizontal la partea superioară a parapetului sau a balustradei.
8.	Copărşaie. Geogr.: Alunecare de teren tipică, în special în zona de cîmpie deluroasă din Transilvania, de la nord de Mureş.
e. Copcă, pl. copci. 1. Cs.: Sin. Agrafă penfru înveiitori. V. sub Agrafă 2.
10.	Copcă. 2.-Ptsc^ Gaură făcută în gheafă penfru aerisirea apei în timpul iernii (evitînd pericolul de asfixie a peştelui), cum şi penfru a pescui sub ea cu diferite unelte de pescuit.
11.	Copcă. 3. Mett.: Fiecare dintre proeminenţele în formă de limbă ale unei piese plate (în general de tablă), care se petrece printr-un gol adecvat practicat într-o altă piesă plată, fiind apoi rabă-tută sau răsucită, pentru a realiza îmbinarea prin încopciere (v.) a celor două piese (v. fig.).
12.	Copcirea fevilor. Meft.: Prinderea prin puncte de sudură la capete, a două fevi aduse în pozifie coaxială, cari urmează să fie sudate. Copcirea se foloseşte la înnădirea sau la montarea conductelor.
13.	Copcii. Agr.: Operafia tăierii rădăcinilor crescute din altoiul acoperit cu pămînt al vifei de vie.
Aceste rădăcini împiedică folosirea port-altoiului, circulafia sevei de la altoi la port-alfoi, etc.
14.	Coperiş, pl. coperişuri. Mine.
V. sub Acoperiş 2 şi sub Acoperiş 4.
îs. Copertare. Poligr.: Faza din procesul de finisare a imprimatelor, care consistă în îmbrăcarea blocului cărfii, al revistei sau al caietului cu un înveliş protector de hîrtie, de carton, de masă plastică, etc. Coperta se fixează manual, prin lipire, iar la lucrările mai pufin voluminoase (de ex. reviste, broşuri) prin coasere cu sîrmă sau cu afă, la maşina de cusut sau de broşat. Lipirea copertelor se poate executa şî automat, cu maşina de copertat (v.).
i6.	Copertai, maşină de Poligr.: Maşină semiautomată pentru executarea mecanizată a copertării broşurilor. Maşina e echipată cu o masă rotativă împărfită în opt secfiuni. Faza copertării se execută în opt tacte de lucru, prin rotirea mesei care poartă blocurile broşurii, aducîndu-le în dreptul diferitelor secfiuni cari execută operâfiile de copertare. Aşezarea volumelor (blocurilor) în maşină se execută manual. Fălcile prinzătoarelor se închid şi apucă volumul. Apoi masa execută primul tact de rotafie, iar blocul de carte e adus în dreptul celei de a doua secfiuni. Aici se găsesc vase cu clei încălzit, cari aplică substanfa de lipit pe cotor şi pe marginile laterale ale cotorului de care se va fixa coperta. în tactul trei, stratul de clei e netezit şi uscat
parfial. în a patra secfiune se aplică coperta pe blocul cărfii. Sub această secfiune se găseşte un teanc de coperte gata croite şi cu şanfurile de îndoire. Al cincilea tact serveşte în procesul de uscare. în secfiunea a şasea se execută o nouă presare a copertei pe cotor şi, în acelaşi timp, îndoirea copertei şi lipirea laterală. Al şaptelea tact e destinat continuării procesului de uscare, iar în al optulea, coperta e prinsă de un cleşte în dreptul cotorului şi concomitent e liberată de fălcile cari o presau, în acelaşi timp, coperta e netezită şi presată pe suprafefele laterale ale blocului, iar apoi e predată în cutia strîngătoare. (V. şî sub Broşat, maşină de ~ 2.)
17. Copertă, pl. coperte. Poligr.: îmbrăcămintea unei cărji, a unei broşuri, a unei reviste sau a unui caiet. Coperta care, în general, depăşeşte marginea volumului, poate fi de hîrtie (albă sau colorată), de carton de diferite grosimi, de mase plastice, etc. Cartoanele groase se acoperă uneori parfial sau total, cu hîrtie, pînză, piele sau alte materiale de legătorie. Pe prima pagină a copertei se pot tipări unele date în legătură cu edifia respectivă, cum şi ilustrafii sau alte elemente de ornament. La reviste şi chiar la broşuri se obişnuieşte ca şi celelalte pagini ale copertei să fie tipărite cu anunfuri sau cu alte texte şi ilustrafii. Dacă cotorul cărfii e suficient de gros, porfiunea respectivă a copertei poate avea un titlu de cotor (v.), compus cel pufin din titlul cărfii şi din numele autorului, iar la lucrările în mâi multe volume, şî din numărul volumului.
Uneori cărfile, în special cele legate, au şi o a doua copertă detaşabilă, numită supracopertă (v.).
ie. ~ de gardă. Poligr.: Prima pagină a unei cărfi sau a unei broşuri, înaintea paginii de titlu, care rămîne albă, dar poate avea şi un ornament sau titlul prescurtat al lucrării. La lucrări traduse, pe coperta de garda, afară de titlul lucrării, se trece şî titlul în limba în care a fost scrisă cartea.
îs. ~ interioară. Poligr.: A doua filă a unei cărfi, care urmează după coperta de gardă (v.), şi pe care se tipăreşte titlul principal al lucrării.
20.	Copiapit. Mineral.: Mg Fe4" [OH | (S04)3] ■ 18 H20. Sulfat
de fier şi de magneziu hidratat. Cristalizează în sistemul fri-clinic pseudorombic, în cristale tabulare, cu şase fefe cu clivaj bazai. Se prezintă uneori şî granular. Are culoare galbenă şi galbenă-verzuie, cu luciu sidefos, translucid; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,1. E optic biax, cu indicii de refracfie np= 1,531, nm~ 1,546,	1,597.
21.	Copiat. Tehn.: Sin. Copiere (v.).
22.	Copiat, lampă de Foto., Poligr.: Orice sursă artificială de radiafii, care emite un flux destul de intens de radiafii cari pot influenfa materialul fotosensibil întrebuinfat la obfinerea unei copii prin reproducere fotografică. Astăzi se folosesc, de obicei, numai lămpi cu incandescenfă (v.), lămpi cu arc (v.), lămpi cu vapori de mercur (v.) şi tuburi fluorescente (v.).
23.	maşină de Cinem.: Maşină pentru transformarea peliculelor cu impresiuni negative în copii pozitive, pe o peliculă încă fără impresiuni (v. Copiere 2).
24.	~t maşină de ~ sunetul. Cinem.: Maşină de copiat înregistrările sonore de pe peliculele cinematografice.
25.	maşină fotografică de ~. Foto., Poligr.: Instalafie mecanizată penfru confecfionarea în serie a fotografiilor (cărfi poştale, fotografii pentru ornarea ambalajelor de lux, etc.). Se compune din instalafiile de expunere, de developare, de fixare, de spălare şi de uscare. Hîrtia fotografică — în sul — se desfăşoară mecanic de pe o bobină şi e condusă prin diferitele secfiuni ale maşinii, iar după executarea procesului tehnologic e rebobinată pe un alt sul. Fotografiile se taie din sul cu maşini corespunzătoare,
Ciclul de funcfionare al maşinii e următorul: presarea hîrtiei pe negativ cu un capac opac; aprinderea lămpilor de copiat;
încopcierea a două piese de tabiă sub un unghi de 90°. a) vedere laterală, cu copca neformată; b)vedere de sus, cu copca răsfrîntă; Í) materialul (tabla) de îmbinat; 2) limbă; 3) gol; 4) copcă.
Copiat, ramă de ~
329
Copiere
stingerea lor automată după durata de expunere reglată; ridicarea capacului; avansarea hîrtiei cu o nouă porfiune. Fîşia de hîrtie trece succesiv în baia de developare, în baia de spălare, în baia de fixare şi apoi într-o altă baie de spălare. Producfia maşinii e de aproximativ 4 m hîrtie fotografiată pe minut. Pentru reducerea lungimii maşinii în care circulafia hîrtiei e continuă, iar durata trecerii prin băile de developare, fixare şi spălare e diferită, hîrtia circulă în bucle. Circulafia pînă Ia prima baie fixafoare incluziv se f&ce în cameră obscură sau în băi închise, pentru a feri hîrfia sensibilă de lumină. Pentru a doua fixare, spălare şi uscare, insfalafia funcfionează la lumina atelierului.
î. iama de	Fot o., PoligrAparat format dintr-un
cadru de lemn sau de metal, în care se presează intim materialul cu stratul fotosensibil (de ex.: pentru fotografii, hîrtie sau carton fotografic; pentru desene tehnice, hîrtie heliografică, etc.) şi negativul sau diapozitivul de copiat, prin prinderea lor între un geam de cristal şi un aşternut de cauciuc sau de pîslă.
La ramele de copiat pneumatice, presarea mecanică e înlocuită cu producerea de vid între aşternut, materialul de copiat şi clişeul fotografic., rama fiind echipată cu o pompă de vid manuală sau cu motor. Pentru iluminare pot fi folosite lumina zilei, becuri incandescente, lămpi cu arc, etc. (v. şî sub Copiat, lampă de ~).
Ramele de construcfie modernă au majoritatea fazelor mecanizate şi sînt echipate cu comenzi electrice.
Pentru o mai bună utilizare a spafiului disponibil şi a sursei de lumină, în special la folosirea lămpilor fluorescente de formă tubulară, se construiesc şî rame duble de copiat, cu două fefe repartizate pe cele două părfi ale cadrului pe care sînt fixate lămpile.
2. Copie, pl. copii. 1. Gen.: Reproducere a unei lucrări
•	originale de cdă plastică (tablou, gravură, sculptură, etc.) sau a unui giuvaer, în acelaşi material sau în material diferit de al originalului. Cînd reproducerea e executată de însuşi autorul lucrării originale, ea se numeşte replică sau repetiţie.
s, Copie. 2. Gen.: Reproducerea unui text original, a unui desen, etc. făcută adesea în vederea multiplicării şi difuzării sale, folosind alte mijloace decît tiparul. Copia unui text poate fi executată manual sau mecanic cu maşina de scris, întrebuin-fîndu-se, în cazul cînd textul va fi multiplicat, cerneală de copiat, cerneală hectografică sau cerneală autografică. Un număr restrîns de exemplare (copii) se poate obfine la maşina de scris întrebuintînd hîrfie carbon. Un număr mai mare de copii se obfine înfrebuinfînd o panglică impregnată cu cerneală copiativă, cu cerneală de hectograf sau cu cerneelă autografică, ori cu ajutorul aparatelor moderne de copiat şi multiplicat, întrebuin-fînd o foaie cerată sau o copie executată direct pe o foaie de aluminiu sau de material plastic.
Copia de text, ca şi cea a unui desen, poate fi executată şî cu ajutorul reproducerii fotografice (v. Fotocopie), prin diverse procedee de imprimare (v. Copie imprimată), iar cînd textul, respectiv desenul, sînt trasate pe hîrtie transparentă, se poate întrebuinfa şî hîrfia heliografică (v. Copie de desen).
4.	~ albastră. Gen.: Desen sau text reprodus pe hîrfie ferogalică.
5.	~ de control. Cinem.: Peliculă cinematografică pozitivă, care se copiază după un negativ contratip şi se păstrează în filmoteca unei insfitufii centrale (de ex. a unui studio), în vederea comparării cu ea a copiilor comerciale, de exemplu în scopuri artistice.
6.	~ de desen. Tehn.: Copie pe hîrtie heliografică, după un desen executai pe hîrfie transparentă. Hîrtia heliografică poafe fi: hîrtie diazo-uscată, ozalid, etc., penfru trasee închise pe fond alb, şi hîrfie feroprusiat, ferogalic, etc. penfru trasee albe pe fond închis. Copierea heliografică se execută cu ajutorul ramei de copiat (v. Copiat, ramă de ~), prin expunere
la lumina zilei sau la lumină artificială. Penfru o producfie mare de copii heliografice se foloseşte aparatul heliografic de copiat (v. Heliografic, aparat ^ de copiat). Sin. Copie heliografică.
7.	~	de plan.	Topog.:	Copie, pe hîrtie transparentă	de
calc sau de calc pînzat, a unui plan topografic, pe care în general nu se copiază şi liniile şi punctele cari au servit drept refea	de	sprijin la	construirea planului topografic;	pe	copie
apar numai punctele importante cu cotele lor, figurile de pe teren, semnele convenfionale topografice, curbele de nivel, scrisul, titlul, scara, etc.
Copierea planurilor se poate face şi prin fotografiere, la aceeaşi scară, sau la o scară mărită ori micşorată.
>3.	~ fotografică.	1: Sin.	Pozitiv fotografic.
9.	~	fotografică.	2: Sin.	Fotocopie (v.).
10.	~ imprimată. Poligr.: Reproducerea unui desen prinfr-un procedeu de imprimerie: zincogravură, xilogravură, litografie, fototipie, calcografie, etc.
11.	~ lineară. Poligr.: Copie executată pe un material destinat confecfionării unui clişeu, utilizînd un negativ sau un diapozitiv fotografic, care confine elemente de imagine bine limitate şi uniform acoperite.
12.	~ pozitivă. Foto., Poligr.: Copie fotografică realizată cu ajutorul unui diapozitiv, cu care se obfine tot o imagine pozitivă. Procedeul se utilizează, cu diferite variante, pentru fotografierea în culori şi pentru pregătirea formelor de tipar offset şi de tipar adînc.
13.	~ prin sită. Poligr.: Copie fotografică executată pe orice material (metal, piatră, plăci sintetice, etc.) din care se poafe confecfiona un clişeu, folosind un original în semitonuri ale cărui valori de ton sînt descompuse în elemente tipăritoare de mărime diferită, folosind în acest scop o sită fotografică (v.).
14.	~ violetă. Poligr.: Copie auxiliară a conturelor unei imagini, folosită pentru lucrările de montaj necesare pregătirii formelor parfiale de tipar plan sau de tipar adînc multicolor, în acest scop se sensibilizează o placă de sticlă, de celon sau de cromofan, aplicîndu-i în centrifugă un strat preparat dinfr-o solufie de: 50 g gelatină, 10 g bicromat de amoniu, 10 cm3 amoniac, 550 cm3 apă. Stratul aplicat se Iasă să se usuce, după care se aşază pe el montajul de contur, se expune, se developează cu apă şi se colorează cu o solufie de 2% violet de metil. Părfile neexpuse sînt disolvate şi înlăturate de pe placă în cursul developării şi colorării, astfel încît pe placă rămîne
o	imagine violetă de contur, cu ajutorul căreia se poate executa ulterior, cu precizie mai mare decît în cazul folosirii semnelor de reper, montajul imaginilor parfiale.
15.	Copiere. 1. Poligr.: Murdărirea unei coli de hîrtie imprimate sau destinate imprimării, prin contactul cu o coală de hîrtie proaspăt tipărită şi înainte ca cerneala de pe aceasta din urmă să se fi uscat, fie prin contactul prematur, fie fiindcă hîrtia nu e suficient de absorbantă (cînd trebuie să aibă această calitate), fie în urma suprapunerii unor teancuri prea grele de hîrtie, chiar cînd s-a format o peliculă uscată la suprafafa stratului de cerneală. Copierea poate fi provocată şî de ungerea prea abundentă a formei de tipar, de adausuri necorespunzătoare la cerneală, cari întîrzie uscarea, de calitatea necores-punzăfoare a cernelii, de umiditatea prea mare a aerului sau a hîrtiei, de valuri ungătoare umflate, cari presează prea puternic forma în cursul ungerii, etc. Dacă aceste cauze nu pot fi evitate, sau cînd copierea continuă şi după înlăturarea lor, între colile tipărite se introduc coli albe, numite maculaturi, sau se iau măsuri speciale pentru prevenirea copierii.
ie. Copiere. 2. Foto., Cinem.: Procedeul de reproducere şi, eventual, de multiplicare a unei imagini obfinute pe un clişeu (v. şi sub Fotografiere).
Copierea se poate face prin confact sau prin proiecfie, dacă se urmăreşte o mărire sau o micşorare a imaginii (v. şî Giganto-
Copiere
330
Copiere
grafie). La copierea prin contact, pelicula negativă şi cea pozitivă se suprapun în timpul expunerii, emulsie peste emulsie. Prin acest sistem de copiere, dimensiunile imaginii pozitive sînt egale cu cele ale negativului. Caracterul luminii de copiere, difuză sau dirijată, influenţează vizibil imaginea pozitivă. Contrastul pozitivului copiat în lumină dirijată e totdeauna mai mare decît în lumină difuză (v. Ca11ier, efect ~). Copierea prin contact asigură o copiere stabilă şi pozitive de calitate bună, însă influenţează defavorabil durata de folosire a negativului.
în cinematografie e folosită co pierea prin proiecţie, pentru transpunerea diverselor formate cinematografice: 35/16 mm, 35/2 X16 mm, 16/35 mm, 35/35 mm, etc., cum şi pentru copierea filmelor pe ecran lat (Cinemascop, Superscop, Perspecta, Vista-Vision) în diverse raporturi de anamorfozare.
în practica fotografică, copierea se face static. Copierea peliculelor cinematografice, se execută cu mişcare sacadată (ritmică şi unidirecţională) sau cu mişcare continuă. Cele două sisteme de transport al peliculei determină tipuri diferite de maşini de copiat. în sistemul de copiere cu mişcare sacadată, negativul şi pozitivul stau nemişcate în timpul expunerii, după care se deplasează cu o fotogramă. Transportul peliculei e sacadat, iar expunerea e intermitentă. La copierea cu mişcare continuă, expunerea se face în timpul deplasării ambelor pelicule.
Din combinarea celor două procedee de copiere (prin contact, prin proiecfie) şi a celor două sisteme de transport al peliculei (sacadat, continuu) rezultă patru posibilităfi de copiere a peliculei cinematografice: copiere prin contact cu mişcare sacadată, copiere prin confact cu mişcare continuă, copiere prin proiecfie cu mişcare sacadată, copiere prin proiecfie cu mişcare continuă.
în timpul copierii, timpul de expunere e constant. Reglarea expunerii de copiere, în funcfiune de densitatea negativului, se obfine variind fluxul de lumină csre cade pe negativ. Modificarea fluxului emis de lampa de copiere se realizează fie variind intensitatea curentului de alimentare a lămpii aparatului de copiat cu ajutorul unui reostat, fie interpunînd în calea fluxului luminos diafragme de diametri diferifi sau filtre neutre cenuşii de densităfi optice diferite. Prima posibilitate prezintă inconvenientul că, variind alimentarea, lampa îşi modifică nu numai intensitatea luminoasă, ci şi compozifia spectrală a radiafiilor. Această metodă de variafie a luminii de copiere nu poafe fi folosită la peliculele color, deoarece becul trebuie să aibă o temperatură de culoare constantă. în cel de al doilea caz, lampa maşinii de copiere e alimentată electric la o tensiune constantă, menfinîndu-şi astfel constantă intensitatea luminoasă şi compoziţia spectrală a radiafiilor. Modularea fluxului luminos se execută cu ajutorul diafragmelor sau al filtrelor cenuşii.
Procesul color de copiere se realizează, fie prin metoda aditivă, fie prin cea substractivă. în prima metodă, lumina de copiere rezultă din amestecul a trei fascicule elementare, roşu, verce, albastru; în cea de a doua, lumina albă e filtrată cu filtre cari taie o treime sau două treimi din spectrul vizibil.
Se mai foloseşte copierea prin reflexiune, cînd în locul unui clişeu fotografic se urmăreşte copierea directă a unei imagini originale netransparente (de ex. un document scris sau tipărit). Documentul se aplică cu imaginea de reprodus pe stratul foto-sensibil al materialului pe care se copiază, iar iluminarea se face pe spatele acestui material. Razele de lumină străbat prin material şi prin stratul fotosensibil şi apoi sînt din nou reflectate pe acest strat de părfile albe ale originalului, în timp ce părfile întunecate absorb razele. Se obfine o copie negativă, care poate fi folosită ca atare, poate fi inversată sau poate fi întrebuinfată ca orice clişeu fotografic, dacă se urmăreşte confecţionarea unui număr mare de copii.
î. Copiere. 3. Poligr.: Operafie a procedeului fotomecanic de pregătire a formelor de tipar, care consistă în reproducerea
prin copiere fotografică a imaginii pe suprafafa materialului care va constitui forma. în acest scop, materialul (o placă de metal, de sticlă, de material sintetic, etc.) e acoperit în prealabil cu un strat sensibil la lumină, care variază după tehnica folosită şi după materialele disponibile (v. Sensibilizare). După felul clişeului, copierea poate fi negativă sau pozitivă (se obfine un „pozitiv" sau un „negativ"), dar în ambele cazuri imaginea copiată e o imagine pczitivă, astfel cum e necesară pentru tipărire. După felul sensibilizării, se deosebesc procedee de copiere cu albumină, cu email cald, cu strat simplu sau dublu de email rece, etc.
Copierea cu albumină foloseşte, pentru pregătirea formelor de tipar, clişee fotografice copiate pe metal (zinc sau cupru).
Sensibilizarea se face cu albumină bicromatată: Se disolvă în apă albuş proaspăt de ou sau albumină de ou, uscată, se amestecă cu bicromat de amoniu, se filtrează, se clarifică cu amoniac, se întinde pe placa de zinc, curăfită cu piatră ponce şi decapată.
întinderea stratului se face într-o turnetă şi, după ce s-a uscat, se aplică clişeul sau filmul fotografic negativ şi se expune la lumina unei lămpi cu arc, care descompune bicromatul de amoniu, iar acolo unde a fost iluminată, albumina devine insolubilă în apă şi aderă puternic la metal.
Pentru developare, întreaga suprafafă se acoperă, cu ajutorul unui val ungător, cu un strat de cerneală preparată din ulei de in fiert, ceară de albine, pufină grăsime şi negru de fum. Developarea se face cu apă în care porfiuni le cari nu au fost expuse la lumină ş-i au rămas solubile se disolvă şi se desprind de pe substrat; pe acesta rămîne numai imaginea inversă, înnegrită de cerneală, a clişeului folosit pentru copiere. în continuare, după ce placa s-a uscat, se aplică pe suprafafa ei un strat fin de pulbere de răşină sau de pudră de asfalt. Asfaltul aderă la porţiunile acoperite cu cerneală; de pe celelalte porfiuni, cum şi excesul de asfalt, se înlătură prin scuturare şl ştergere uşoară. Apoi placa e încălzită pufin, pentru ca asfaltul să se topească şi să formeze un strat protector al elementelor imaginii, necesar pentru mărirea rezistenfei imaginii copiate la acfiunea solufiei cu care se face corodarea (v.). Stratul de albumină e foarte subfire; de aceea el redă cu mare precizie şi cele mai fine linii ale unui desen linear şi se foloseşte cu precădere pentru copii lineare.
Copierea cu email de clei foloseşte pentru sensibilizarea materialului un strat de clei animal (clei de oase sau clei de peşte), în majoritatea cazurilor amestecat şî cu alte substanfe: albumină, amoniac, răşini naturale sau sintetice, — şi făcut sen-? sibil la lumină printr-un adaus de bicromat de amoniu sau de potasiu. Procedeul, deşi asemănător copierii cu albumină, se deosebeşte de acesta prin rezistenfa şî claritatea mai mare a imaginii copiate şi prin înlocuirea procedeului de pudrare cu asfalt, prin arderea imaginii, după developare şi colorare, transformînd-o într-un strat de email care rezistă mult mai bine la acfiunea solufiei întrebuinfate la corodare. Developarea se face cu apă; colorarea imaginii se face în cursul developării, — de preferinfă însă după developare, — cu albastru de metilen sau cu violet de metil, imaginea copiată poate fi examinată şi, eventual, refăcută înaintea arderii.
Copierea cu email cald prezintă, pentru plăci de zinc, inconvenientul că temperatura înaltă necesară pentru obfinerea emailului provoacă o restructurare cristalină a plăcii de zinc. Aceasta devine mai fărîmicioasă şi mai pufin rezistentă; de aceea, la tipar înalt copierea cu email cald se foloseşte cu precădere pentru clişee fabricate din plăci de cupru şi de alamă, materiale cari suportă mai bine temperatura înaltă necesară preparării emailului.
Copierea cu email rece foloseşte pentru sensibilizare o solufie în alcool a unei substanfe răşinoase, naturală sau sintetică, fă-
Copiere pe folie
331
Copiere, prelucrare mecanică prin ~
cută sensibilă la lumină printr-un adaus de bicromat de amoniu sau de potasiu şi de amoniac. Răşina disolvată formează, prin , evaporarea alcoolului, un film de lac care rezistă la acfiunea solufiei întrebuinfate la corodare, film asemănător, prin proprietăfile sale, cu emailul obfinut prin ardere. Copierea se face ca şi la celelalte procedee; developarea se face cu alcool, în acelaşi timp cu colorarea copiei, în care scop se disolvă în alcool un colorant solubil violet, albastru sau verde.
Copierea cu email rece reprezintă cel mai simplu procedeu de copiere, care tinde să înlocuiască celelalte procedee mai învechite, mai complicate şi mai pufin rapide. —
După modul cum se execută copierea, se deosebesc: copiere directă, copiere indirectă, copiere inversată.
Copierea directă se execută direct pe materialul care va constitui forma de tipar. Se poate face în una sau în mai multe etape, după ce suprafafa formei a fost sensibilizată: Se execută un montaj fotografic al tuturor elementelor cari vor constitui forma, — ilustrafii şi text, — care se copiază dintr-o dată în ramă; se montează şi se copiază separat întîi ilusfrafiile şi apoi textul, sau invers, avînd în vedere că pentru expunerea celor două părfi ale formei e nevoie, de obicei, de o durată diferită de expunere (penfru fiecare operafie parfială de copiere, toate celelalte suprafefe sensibilizate ale formei se acoperă cu un lac protector); se multiplică imaginea cu ajutorul maşinii de repetat şi de copiat (v. şi sub Fotoreproducere).
Copierea indirectă foloseşte, în pregătirea formei de tipar, nu copierea directă pe suprafafa materialului definitiv din care se execută forma, ci pe un suport intermediar. Pentru tipar plan litografic sau offset, imaginea se copiază pe o piatră litografică sau pe o placă de metal, pe care se mai pot face şî unele retuşări, iar apoi se scoate un tipar pe hîrtie de transport, care se aplică pe suportul definitiv al formei. La tipar rotoheliografic şi pentru serigrafie, — prin înseşi procedeele de pregătire a formei, — copia se face pe hîrtie pigment (v.) şi apoi se aplică pe materialul care va constitui forma definitivă.
Copierea inversată consistă în prepararea unui clişeu care, la tipărire, va da imagini cu tonuri inverse celor ale originalului (de ex, cînd se cere ca, după un original cu litere negre pe fond alb, reproducerile să aibă litere albe pe fond negru). Rezultatul se obfine folosind pentru copiere, în locul negativului fotografic, un diapozitiv, sau invers, după procedeul de copiere care se utilizează. Procedeul are şi diverse variante chimice, după stratul sensibil folosit la copiere şi după modul în care se face developarea copiei.
î. ~ pe folie. Poligr.: Procedeu de preparare a unui negativ sau a unui diapozitiv destinat pregătirii unei forme de tipar offset sau de tipar adînc, înlocuind materialul fotografic. Copierea se face pe o folie dintr-un material transparent, care se sensibilizează; după felul preparării, se obfine o imagine pozitivă sau negativă, mai pufin costisitoare, însă calitativ tot atît de bună ca şi fotomontajul executat pe un film fotografic. V. şî Bios, procedeul
2.	~ pe piafră. Poligr.: Sin. Fotolitografie (v.). s. ~ pe sficlă. Poligr.: Procedeu rapid şi practic pentru obfinerea de copii de conture şi de mici detalii ale unei imagini, fără fotografiere. Se ia o placă de sticlă de calitate bună (sticlă de oglindă) şi se acoperă cu un strat uniform de colodiu, pufin colorat sau întunecat, amestecîndu-1 cu o substanfă colorantă cenuşie. Stratul trebuie să fie însă suficient de transparent penfru ca originalul aşezat sub placa de sticlă să poată fi văzut prin transparenfă. Originalul, împreună cu placa, se fixează înfr-o ramă şi, cu ajutorul unui ac ascufit, se zgîrie în strat conturele şi, Ia nevoie, şî unele detalii ale imaginii. Se obfine un desen de pe care se pot scoate imediat copii. Un procedeu aproape similar a fost folosit de unii artişti desenatori celebri, pe la mijlocul secolului trecut, pentru executarea şi multiplicarea de lucrări artistice.
4.	Copiere, efecf de Te/c., Cinem.: Transmisiunea înregistrării magnetice de la o spiră la spirele vecine, la bobi-narea sau debobinarea unei benzi magnetice (v. sub Bandă 1).
Efectul de copiere produce la redare repetifii („ecouri") anticipate sau întîrziate ale porfiunilor de bandă puternic înregistrate, cari se suprapun neplăcut peste programul înregistrat normal. Efectul e mai pronunfat la benzile magnetice omogene, mai slab la cele neomogene (la cari suportul nemagnetic al benzii separă spirele) şi aproape inexistent la benzile cu lăfimea de 35 mm (cari au un suport gros). Nivelul perturbator corespunzător efectului de copiere trebuie să fie inferior nivelului admis pentru zgomotul de fond al înregistrării respective.
5.	Copiere, prelucrare mecanică prin Meii.; Prelucrarea prin aşchiere la o maşină-unealtă, în care port-unealta urmăreşte
—	direct sau indirect — un model (şablon sau o piesă-model), iar piesa rezultată are profilul identic cu profilul modelului.— în tehnică, termenul e folosit uneori — prin extensiune — şi pentru prelucrarea prin reproducere, în care piesa rezultată e asemenea sau egală cu modelul, eventual şî cu anumite transformări.
Sînt efectuate curent copierea prin strunjire şi copierea prin frezare şi, mai rar, copierea prin rectificare, aplicată mai ales la rectificarea rofilor dinfate. Copierea diferitelor suprafefe (v. fig. /) poate fi executată, precis şi economic, prin unul dintre
I. Suprafefe obfinute prin prelucrare prin copiere, a şi b) suprafefe generate prin deplasarea rectilinie a unei curbe plane (pre-lucrabile prin frezare); c, d şi e) suprafefe generate prin rotafie (preiucrabile prin strunjire).
următoarele procedee, după şablon sau după model: la maşini-uneite universale; la maşini-uneite speciale; la maşini-uneite cu comanda după program, electrică.
Suprafefele de formă oarecare se prelucrează prin frezare.— Suprafefele de tipul celor din fig. laş i b, generate prin deplasarea rectilinie a unei curbe plane, pot fi prelucrate prin frezare. Suprafefele de tipul celor din fig. I b (came) pot fi prelucrate şî prin strunjire excentrică.— Suprafefele de tipul celor din fig. I c, d şi er generate prin revolufia unui segment de curbă plană în jurul unei axe coplanare, pot fi prelucrate prin strunjire longitudinală exterioară, prin strunjire longitudinală interioară, respectiv prin strunjire transversală (strunjire plană).
în toate cazurile de prelucrare prin copiere, scula de aşchiere (freză, cufit, etc.) trebuie să se deplaseze reproducînd secfiuni prin piesă, respectiv curba generatoare a suprafefelor. Această mişcare relativă dintre sculă şi piesă poate fi realizată prin două mişcări componente, dintre cari, în general, una e avansul longitudinal sau transversal al maşinii, iar cealaltă e o mişcare comandată de un mecanism sau de un dispozitiv de copiat; la frezarea după o curbă închisă, ambele mişcări sînt comandate de dispozitiv. Comandă mişcărilor poate fi mecanică (mişcarea de
Copierea galvanoplasfică a literelor
332
Copra
copiere după şablon sau model e transmisă direct asupra piesei, respectiv asupra sculei, v. fig. II), hidraulică (transmiterea se
II. Scheme de frezare prin copiere mecanică, a) după şablon cu contur oarecare; b) după şablon cu contur în curbă închisă; 1 şi Í') piesă; 2 şi 2') şablon cu contur oarecare, respectiv cu contur închis (camă); 3) treză; 4) rolă de urmărire; 5) direcfia apăsării pentru menfinerea curentului dintre rola 4 şi şablon; 6 şi 6') mişcarea de translaţie a mese j maşinii-inelte, respectiv de rotafie a port-piesei.
face cu ajutorul unui piston acfionat hidraulic, v. fig. III), electrică, sau mixtă (de ex. hidraulică şi electronică, v, fig. IV).— Dis-
III. Scheme tipice de dispozitive de copiat, hidraulice, a) cu acjionare prin admisiune succesivă la cele două fefe ale pistonului; b) cu folosirea diferenfei de arie a pistonului diferenfial; c) cu piston diferenfial şi conductă de strangulare; Í) piston fix; 2) cilindru mobil, solidar cu port-cufitul 3; 3) port-cufit; 4) sertar cilindric mobil; 5) cilindrul sertarului, solidar cu cilindrul mobil 2; 6) palpator* 7) modelul de copiat; 8) resort pentru menţinerea palpatorului în contact cu modelul; 9, 9' şi 9"-*.i3) conducte de ulei (linie groasă şi întreruptă: conducte de alimentare a sistemului hidraulic; linie dublă întreruptă: conducte de evacuare); 14) conductă de strangulare, în discul pistonului.
pozitivele de copiat mecanice, folosite deseori, prezintă însă următoarele dezavantaje: forfa de aşchiere şi forfa de menfinere a contactului între palpator şi şablon (în total pînă la 600—800 kgf) se transmit acestuia, producînd uzură; schimbările de direcfie nu pot depăşi 30°; în cazul strunjirii excentrice, unghiurile de degajare şi de aşezare ale cufitului variază în limite mari (pînă la 45°), ceea ce înrăutăfeşte condifiile de aşchiere şi impune folosirea suporturilor de cufit oscilante. Celelalte dispozitive de copiat limitează forfa transmisă şablonului la 50—1000 gf şi permit schimbări de direcfie pînă la 90°, asigurînd şi precizia
mâi mare a prelucrării. (V. şi Comandă la maşini-unelte, Strun-jire prin copiere, Frezare prin copiere, Rectificarea rolelor dinfate prin copiere.)
IV. Schema unui dispozitiv de copiat hidraulic cu comandă electronică (VDF). Í) sertar de distribufie al sistemului hidraulic; 2) pîrghie de acfionare a sertarului; 3) elecfromagnet; 4) cilindru hidraulic; 5) model; 6) releu; 7) palpator; 8) tub electronic; 9) port-cufit; 10) pompă de ulei.
î. Copierea galvanoplasfică a literelor. Poligr. V. Fabricarea literelor tipografice, sub Literă tipografică.
2.	Copil, pl. copiii. Agr.: Lăstar secundar, crescut dintr-un lăstar verde principal, în aceeaşi vară. Biologic, e sinonim cu ramură anticipată.
3.	Copil, pl. copile. Ind. iăr.: Cui de ofel sau de lemn, care se înfige în stîlpul uşii sau al porfii şi care intră în ochiul fîfînii.
4.	Copilit. Agr.: Operafia de îndepărtare, prin tăiere, a lăstarilor secundari tineri, cari nu sînt purtători de rod (copiii), pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. Se aplică la pătlăgelele roşii, la vifa de vie, etc., iar uneori, în perioadele de secetă accentuată şi prelungită, şî la porumb.
5.	Copită, pl. copite. Zoot: Extremitatea inferioară a membrelor cabalinelor, avînd ca bază anatomică jumătatea inferioară a falangei a doua şi falanga a treia, formată dintr-o parte vie (membrana cheratogenă şi aparatul elastic) şi o parte moartă (cornul care înveleşte la exterior, Ia care se deosebesc: peretele, talpa, călcîiele, barele şi furcufa). Copita serveşte la sprijinirea corpului pş pămînt şi la amortisarea şocurilor în timpul mersului. După sacrificarea animalului, cornul copitelor e folosit la prepararea îngrăşămîntului organic artificial numit făină de coarne, a unor mase plastice, a unor spumanfi, etc.
6.	Coplanar. Geom.: Calitatea a două (sau a mai multor) drepte de a fi confinute într-un acelaşi plan.
7.	Coppif. Mineral.: Tetraedrit. (Termen vechi, părăsit.)
8.	Copra. Ind. alim.: Miezul uscat al nucii de cocos. Se obfine din nuca de cocos, cum urmează: se culeg nucile de cocos coapte şi se curăfă de exocarp şi de mesocarp; apoi se sparg în două jumătăfi şi se usucă la soare 1—2 zile; miezul se retrage (se strînge) prin uscare şi poate fi separat de coji. Prin această uscare, umiditatea miezului scade de la 42 • • ■ 50%, la 30—35% apă. Pentru transport şi prelucrare, miezul uscat (copra) trebuie să confină maximum 6% apă.
Uscarea de la 30 • • • 35% la 6% se poate face la foc direct (combustibil: cojile de nucă de cocos), rezultînd copra de calitate inferioară, care dă un ulei galben închis, cu gust rînced, calitate numită „smoked coprah". Uscarea se poate face şi la
Coprantini, coloranfi ~
333
Corbi, Gresia de ~
soare, timp de 5—8 zile, însă prezintă pericolul mucegăirii, în special pe timp ploios, în instalafii speciale cu aer cald (durată
0	zi), — sau sub vid, cînd rezultă un produs superior, din care se obfin preparate de patiserie.
Copra serveşte ca materie primă pentru obfinerea grăsimii (untului) de cocos.
î. Coprantini, coloranji Ind. chim. V. Cuprabili, coloranfi
2.	Coprime, numere Mat. V. Numere coprime.
3.	Coprolife. Ped., Paleont.; Excremente ale faunei solului, cari se prezintă sub formă de mici grăuncioare, bogate în materie organică şi în calciu, şi cari se găsesc în galeriile săpate în sol de rîme şi de insecte, la adîncimi cari depăşesc uneori
1 m. Prezenfa coprolitelor contribuie la afînarea solului.
Astfel de excremente, fosilizate, de peşti, reptile, păsări şi mamifere, se găsesc frecvent şl în unele formafiuni geologice vechi (de ex. coproiitale de peşti sînt frecvente în şisturile meniiitice din Carpafi). După aspectul lor ss pot determina unele caractere morfologice interne ale animalului de la care provin.
4.	Coproporfirină. Chim. biol. V. sub Porfinurie.
5.	Coprostan. Chim. biol. V. sub Colestan.
6.	CoprostanoE. Chim. biol. V. sub Colestan.
7.	Coprosterină. Chim. biol. V. sub Colestan.
8.	Coprosterol. Chim. biol. V. sub Colesterol.
9.	Cops, pl. copsuri. Ind. text.: Bobina sau feava plină cu fir, obfinută prin înfăşurarea firului la maşinile de filat cu inele. Se deosebesc două tipuri de copsuri: pincops, fevi mici cu fir de bătătură, folosite în suveică la fesut, direct în forma în care se produc la maşina de filat, şi warcops, fevi mari cu fir de urzeală, cari se prelucrează apoi la răsucitorie, depănare, bobi-nare în cruce, etc. Aceeaşi diferenfiere există şî pentru maşinile de filat cu inele: pentru fevi de bătătură şi pentru fevi de urzeală. Firele de bătătură se filează pe fevi de format mare, ca şi pentru urzeală. V. şî sub Jeavă.
10.	Copt. 1 : Calitatea unui aliment solid, fără apă sau alt lichid, de a fi fost supus, în măsură suficientă, aefiunii focului, pentru a putea fi mîncat.
11.	Copt. 2: Calitatea unui fruct, etc. de a fi ajuns la deplină dezvoltare, la maturitate, în condifii naturale
12.	Coptură, pl. copturi. Mine: Bucăfi de rocă sau de porfiuni mineralizate, incomplet desprinse din tavanul sau din perefii lucrărilor miniere (în special după împuşcare) şi care ameninfă să cadă (în special în minele metalifere). Ele se daforesc deformafiilor permanente suferita de roci în zona tensiunilor reduse din jurul lucrărilor miniere, zonă care se formează odată cu săparea acestora — şi sînt recunoscute de mineri prin sunetul special pe care-l dau la izbirea cu ciocanul. Pentru a nu periclita viafa lucrătorilor şi a nu deteriora, prin cădere, maşinile şi instalafiile subterane, copturile trebuie să fie desprinse şt înlăturate(operâfia se numeşte copturire) sau, în unele cazuri (mai rare), asigurate cu propte sau cu stîlpi.
13.	Coquimbit. Mineral.: Fe'2” (SO4Í3 • 9 H2O. Sulfat de fier hidratat, care se prezintă în plăci groase, în cristale scurte, columnare sau, de cele mai multe ori, sub formă de agregate granulare.
E incolor, verzui sau albăstrui; e solubil în apă rece. Are duritatea 2 şi gr. sp. 2,1. Indici de refracfie co = 1,550, 8 = 1,556.
14.	Cor, pl. coruri. 1. Arh.: Partea din interiorul unei biserici, rezervată clerului (v. fig.). în bisericile vechi, corul ocupa un spafiu dreptunghiular, situat între nava centrală şi absida
altarului, şi era înconjurai de o balustradă. De o parte şi de alta a corului se găseau cele două amvoane.
Planul parfil anterioare a unei biserici vechi.
1) absidă; 2) aliar; 3) cor; 4) iransept; 5) nava.
15.	Cor. 2. Arh.: Spafiul din interiorul unei biserici rezervat ansamblului celor cari cîntă în timpul oficierii serviciului religios (extensiune a sensului de sub Cor 1).
io.	Corabie, pl. corăbii. Nav.: Sin. Velier, Navă cu vele, V. sub Navă.
17. Corac. Meteor. V. sub Meteorologice, mesaje
îs. Coracit. Mineral.: Gummit (v.) impur. (Termen vechi, părăsit.)
16.	Coralieri, sing. ccralier. Paleont.: Sin. Antozoare (v.).
20.	Coraligen,	calcar	Petr.:	Calcar	organogen	rezultat
din acumularea coloniilor de corali.
21.	Coralwood. Siív., Ind. lemn. V. Padauk.
22.	Coramină. Farm.: Dietilamida acidului nicotinic; lichid uleios, utilizat sub formă de solufie apoasă (25%), ca stimulent al centrilor respirator şi vasomotor.
E indicată în stările de colaps, ac-	H
cidente de narcoză, decompensafie	C
circulatorie, etc.	Sin. Cordiamină,	HC/	C—CON (C2Hö)2
Niketamidă.	|	||
23.	Coraziune.	Geo/.:	Acfiunea	HCv	,CH
de dezagregare mecanică (roadere şi pilire) a rocilor şi a stîncilor de la suprafafa scoarfei Pămîntului, sub influenfa vîntului încărcat cu praf şi cu nisip. Puterea de roadere a vîntului depinde de intensitatea şi de constanfa lui (cu cît vîntul e mai puternic şi mai constant, cu atît formele de relief rezultate sînt mai accentuate, şi invers), şi de tăria şi coeziunea rocilor. La rocile sedimentare stratificate, cu compozifia straielor diferită, acfiunea de roadere e mai puternică în stratele cu roci moi, unde se produc scobituri, şi mai slabă în stratele cu roci tari. în astfel de roci sau pe fărmuri dezgolite se produc reliefuri în zig-zag, cu intrînduri şi ieşinduri. Cînd stratele moi se găsesc la baza formafiunilor stratificate, sînt roase pînă iau forma unui picior de ciupercă, pălăria ciupercii fiind reprezentată de stratele cu roci mai tari de deasupra. Forme de ciuperci ale rocilor, datorite coraziunii vîntului, se întîlnesc în fara noastră în munfii Bucegi (Babele), în Ciucaş (valea Tigăilor), etc.
24.	Corbă, pl. corbe: Sin. Coarbă. V. Coarbă 2.
25.	Corbi, Gresia de Stratigr.: Gresie masivă a Lute-fianului din Depresiunea getică, formînd o puternică interca-lafie lenticulară într-un complex marno-grezos.
Corbicula
334
Cordi lieră
1.	Corbicula. Paleonf.: Lamelibranhiat de apă dulce, cu dimensiuni mici, din familia Cyrenoidae, caracterizat prin valve cu contur aproape triunghiular, cu umbone median şi avînd pe suprafafă dungi concentrice. Pe platoul cardinal sînt vizibili cîte trei dinfi cardinali pe fiecare valvă şi dinfi laterali anteriori şi posteriori, cu striafii transversale. Primele forme de Corbicula sé cunosc din Pliocenul superior.
Specia Corbicula fluminalis (O. F. Müller) e cunoscută în fara noastră, în special în partea superioară a Levantinului (de ex.: la corbicula fluminalis. Greaca-Oltenifa, Barboşi-Galafi, etc.).
2.	Corbifug, pl. corbifuge. Ind. chim.: Substanfă cu miros
respingător, folosită pentru îndepărtarea păsărilor dăunătoare din culturile	agricole.	De	obicei	se întrebuinfează în acest scop
seminfe	de cereale impregnate cu preparate de gudron.
3.	Corbis. Paleonf.: Lamelibranhiat eterodont, integripaliat,
lucinoid,	cunoscut	din	Jurasic	pînă astăzi. Cochilia groasă	are
o formă	circulară	sau	ovală	şi o ornamentafie formată	din
lamele concentrice şi din striuri fine radiare.
Specia Corbis lamellosa Lam. e cunoscută în fara noastră din Eocénül de la Porceşti-Sibiu.
4.	Corbula. Paleonf.:	Lamelibranhiat	desmodont	foarte
frecvent în formafiunile terfiare şi actuale. Are cochilia inechi-valvă, valva dreaptă depăşind valva stîngă în tot lungul marginii ventrale. Trăieşte culcată pe una dintre valve.
Specia Corbula gibba Olivi e cunoscută ín fara noastră din Miocénül Basmului Petroşani (Valea Sălătrucului).
5.	Corcitură, pl. corcituri. Zoof.: Sin.
Bastard.
6.	Corcoduş, pl. corcoduşi. Boi.: Nume popular pentru o specie de pruni	Corbula idonea.
(Prunus Myrobolan Linn.) din genul Prunus,
familia Rosaceae-Prunoideae. Corcoduşul e un arboraş care se cultivă ín fara noastră în principal în unele regiuni din Muntenia şi din Oltenia. Are fructe mici, rotunde, galbene, dulci şi aromate. Se mai cunoaşte o varietate cu fructele mici, rotunde, acrişoare şi de culoare neagră. E un fruct comestibil, întrebuinfat în industria cofetăriei (fructe glasate), din care, prin fermentare şi distilare, se obfine fuică. Sin. Curcudel, (regional) Zarzăr.
7. Cord. 1. Ind. fex/.: Ţesătură în care firele de urzeală sînt bine răsucite şi rezistente, iar firele de bătătură (băteala) sînt subfiri şi rare, avînd numai roiul de a fine firele de urzeală (de ex. fesătura întrebuinfată la confecfionarea anvelopelor pentru autovehicule).
8.	Cord. 2. Ind. piei: Sin. Cufit cord,
Cufit de depărat. V. sub Cufit 1, Cufite folosite în industria pielăriei.
9.	Cordaifalae. Paleonf.:	Gimnosperme
arborescente, primitive, ramificate numai către vîrf.
Au caractere comune cu Pteridospermele,
Cycadeele şi Coniferele şi sînt considerate că au dat naştere la Coniferale, prin intermediul Araucariaceelor.
Frunzele, foarte caracteristice, dispuse altern, formau adevărate buchete la extremi- Cordaites. tatea ramurilor; erau lungi pînă la 1 m, ru- a) trunchi cu cicatrl-banate, de diferite lăfimi şi cu nervuri paralele, ce foliare; b)frunză. amintind de frunzele monocotiledonatelor. Prin căderea lor, lăsau pe ramurile tinere cicatrice rombice alungite transversal şi dispuse elicoidal.
Florile, monoice, erau foarte asemănătoare cu ale Cicadee-lor actuale. Seminfele erau înaripate ca o samară. Structura trunchiului aminteşte pe aceea a Coniferelor.
Cordaitalele cuprind trei familii: Poroxyleae, Pityeae şi Cor-daitaceae, caracterizate prin frunze simple, cu nervuri paralele.
Cordaitalele, caracteristice Paleozoicului, sînt cunoscute din Devonianul mediu şi au avut un rol important în Carbonifer, cînd au format bogate zăcămite de cărbuni. Au dispărut în Permian, dar după unii autori au existat pînă în Cretacic.
10.	Cordaj. Mine: Ansamblul operafiilor cari se efectuează între două porniri (respectiv între două opriri) ale unei maşini de extracfie. Timpul în care se efectuează un cordaj se împarte cum urmează: perioada de accelerafie (pînă cînd colivia atinge vitesa de regim); perioada de mers (cu vitesa de regim); perioada de frînare (de la vitesa de regim pînă Ia pornire); pauza normală pentru încărcarea, respectiv penfru descărcarea coliviilor în stafiile de primire din puf.
11.	Cordar, pl. cordare. Ind. lemn.: Pană de lemn cu care se răsuceşte coarda de cablu vegetal a ferestrăului cu ramă, pentru lemn, spre a întinde pînza de ferestrău; după efectuarea numărului de răsuciri necesare, cordarul se sprijină pe puntea ferestrăului, menfinînd coarda şi pînza întinse. Sin. încordător, întinzător, Sucitor.
12.	Cordenci, pl. cordenciuri. Ind. far.: Sin. Tocălie (v.) (în Moldova centrală).
13.	Cordierif. Mineral.: Al3(Mg, Fe)2 [SisAlOig]. Mineral din grupul silicafilor cu radicali anionici inelari, care confine circa 50% bioxid de siliciu şi în care cantitatea jje oxizi de fier şi de magneziu variază în limite largi. Se întîlnesc şi varietăfi în cari se găseşte excluziv oxid de fier (cromit ferifer). Confine, ca impurităfi, oxizi de calciu şi de sodiu.
Cordieritul format la temperaturi înalte se întîlneşte foarte frecvent în gnaisuri, ca mineral de contact în unele şisturi cristaline, în unele graniţe, şi, prin asimilare, şi în unele lave. E însofit de: hipersten, amfiboli rombici, biotit, sillimanit, plagio-clazi bazici, talc, etc. Se întîlneşte, sub formă de fragmente, şî în aluviuni. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombo-bipiramidală, în cristale (rare) cu habitus prismatic scurt (pseudo-exagonal) sau în mase compacte ori sub formă de granule diseminate de formă neregulată.
E incolor sau, mai frecvent, albastru (safir de apă) şi violet (iolit) şi mai rar gălbui, alb-cenuşiu sau brun (fahluniful din gnaisurile scandinave); e transparent pînă la translucid şi are luciu gras; e casant şi are duritatea 7-"7,5 şi gr. sp. 2,60*"2,66. Are clivaj potrivit după (010), imperfect (desfacere) după (001) şi spărtură concoidală. E optic biax, cu indicii de refracfie: rip— 1,534; 72^= 1,539; ng— 1,541; prezintă pleocroism puternic în secfiuni groase: Up — galben; nw=albastru-violet; ng — albastru închis. Cordieritul albastru e întrebuinfat ca piatră semipre-fioasă. Sin. Dicroit.
14.	Cordilieră, pl. cordiliere. Geo/., Geogr.: Formă longitudinală de relief, din interiorul unui geosinclinal, care e ridicată în raport cu zonele de sedimentare înconjurătoare.
Unii geotectonicieni consideră cordilierele drept zone din geosinclinal rămase iniţial mai ridicate fafă de zonele înconjurătoare, cari au suferit o mişcare accentuată de subsidenfa, cu acumulare de depozite mai fine şi foarte groase; alfii consideră că au rezultat prin efecte de ridicare postinversională, în cadrul evolufiei generale a geosinclinalelor.
Depozitele zonelor de cordilieră, în raport cu cele ale depresiunilor intrageosinclinale, se caracterizează printr-o grosime redusă şi printr-un facies detritic grosier (conglomerate, brecii sedimentare, etc.), asociat uneori cu faciesuri recifale cari confin o faună caracteristică mai săracă decît aceea a formafiunilor recifale epicontinentale. Ca mod de zăcămînt, aceste depozite prezintă adeseori deformafii plastice sinsedi-mentare, rezultate din alunecări submarine pe panta flancurilor zonei de cordilieră.
în cazul cînd cordilieră e exondată sau e erodată direct de curenfi submarini, ea constituie sursa de material detritic
Cord Ha
335
Cordon magnetic
prezent în depozitele zonelor înconjurătoare (de ex. presupusa cordilieră chimerică, care a furnisat elemente de roci verzi, din Dobrogea, în depozitele flişului şi molasei carpatice).
Uneori prezenfa cordilierelor exondate e atestată de blocuri enorme de roci desprinse din porfiunile ridicate ale reliefului format prin exondare şi căzute în domeniul marin imediat vecin (de ex. zona clipelor piennine din Carpafii Orientali, la nord de granifa fării noastre, al cărei traseu e situat pe continuarea zonei cristalino-mesozoice din acel sector al Carpafilor, îngropată sub depozite mai noi).
Cordilierele vechi, dezvoltate pe distanfe mari, astăzi dispărute din profilul geologic, se recunosc prin crearea de zone cu regim de sedimentare diferit, şi prin separarea de zone cu faune diferite ca tip, frecvenfă şi evolufie, constituind în acest caz un „prag", care a împiedicat uniformizarea faunelor prin migrafie. Sin. Intrageanticlinal.—
în geografie, cordilieră e o zonă muntoasă de formă alungită, care cuprinde mai multe şiruri da munfi, paralele înfre ele.
Cordilieră e un nume folosit în special în fările de limbă spaniolă şi are acolo o semnificafie oarecum aparte, şi anume: catenă muntoasă unitară şi izolată de alte catene prin cîmpii întinse. De exemplu: Cordilieră Anzilor. Sin.(aproximativ) Catenă.
î. Cordifă. Expl.: Pulbere cu nitroglicerină şi nitroceluloză, care are ca stabiIizânt şi plastifiant vaselina sau centralita. Se prezintă în formă de cilindri plini sau de macaroane. Procentul de nitroglicerină în pulberile vechi e de58%; în pulberile noi,e de 30%. E întrebuinfată ca încărcătură de azvîrlire pentru artilerie.
2.	Cordifă de dat foc. Tehn. mii. V. Coardă de dat foc.
3.	Cordon, pl. cordoane. 1. Ind. text., Ind. piei.: Cingătoare de panglică, de piele, de şnur, etc.
4.	Cordon, pl, cordoane. 2. Metg.: Fîşie de material care desparte două renuri vecine ale unui cilindru de laminor. Cordonul se numeşte cordon pozitiv, dacă depăşeşte genera-toarea superioară care limitează o renură, respectiv cordon negativ, în cazul contrar. Dacă e prea îngust, se rupe, iar dacă e prea lat, cilindrul de laminor e rău folosit, micşorîndu-se numărul renurilor. Cordonul situat între renura extremă şi extremitatea cilindrului se numeşte cordon exterior, iar celelalte cordoane se numesc cordoane interioare. Lăfimea cordoanelor exterioare e de minimum 50—60 mm, iar a celor interioare depinde de adîncimea renurilor şi de materialul cilindrelor (la fontă e cel pufin egală cu adîncimea renurii adiacente, iar la ofel e cel pufin jumătate din această adîncime).
5.	Cordon. 3. Mett.: Marginea unei monete, cu înălfimea mai mare decît grosimea părfii centrale (gravate) a acesteia, care e necesară pentru a feri gravura de o uzură prea rapidă şi pe care se pot imprima zimfii sau o altă impresiune destinată să îngreuneze falsificarea. Această impresiune poate fi o deviză sau e formată din arabescuri, stele, puncte, linii şerpuite, etc.; ea poate fi gravată în adîncime sau apare în relief (ca la unele monéte de aur).
6.	Cordon. 4. Elt.: Conducfă electrică izolată, flexibilă, folosită în instalafii mobile, constituită din conductoare de fire de cupru izolate cu cauciuc, peste care urmează învelişuri diferite, după felul cordonului. Se deosebesc cordoane de execufie uşoară, mijlocie şi grea.
Cordoanele de execufie uşoară sînt de următoarele tipuri: MCU, constituit din două conductoare izolate, răsucite împreună, învelite cu o manta de cauciuc; MCUT, care provine din îmbră-carea cordonului MCU cu o împletitură (tresă) de material textil; MCUP şi MCUPT, analoge celor precedente, dar cari au conductoarele plate şi nerăsucite împreună.
Cordoanele de execufie mijlocie sînt de următoarele tipuri: MCM, constituit din trei sau patru conductoare izolate, răsucite împreună şi acoperite apoi cu o manfa de cauciuc presată, spre a umple spaţii le libere; MCMT, care provine din îmbră-carea cordonului MCM cu o împletitură (tresă) de material
textil; MCMP şi MCMPT, analoge celor precedente, dar cari au conductoarele plate şi nerăsucife împreună.
Cordoanele de execufie uşoară şi mijlocie sînt folosite pentru racordarea la prize cu tensiunea pînă la 500 V a aparatelor electrice casnice sau semiindustriale, supuse prin manipulare la solicitări mecanice moderate.
Cordoanele de execufie grea sînt constituite din 1, 2, 3 sau 4 conductoare de cupru izolate cu cauciuc şi răsucite împreună (în cazul cordonului cu două sau cu mai multe conductoare), apoi acoperite cu o primă manta de cauciuc, cu o bandă de pînză cauciucată	şi apoi	cu o a doua	manta de	cauciuc.
Sînt folosite	pentru	racordarea la	refea, la	tensiunea de
maximum 500 V, a aparatelor sau a maşinilor mobile, cînd în exploatare sînt supuse la solicitări mecanice grele.
7.	Cordon cu pene articulate. Expl. petr. V. Clemă pentru prăjini grele, sub Clemă.
8.	Cordon de încadrare. Drum. V. Bandă de încadrare, sub Bandă 2.
9.	Cordon de materiale. Drum.: Depozit de materiale (nisip,
balast, pietriş, piatră spartă, etc.), necesare construcfiei, reprofilării sau întrefinerii unui drum, aşezat în lungul drumului (pe platformă, pe acostamente, etc.), sub forma unei figuri geometrice continue (pe porfiunea respectivă de traseu). Dimensiunile cordoanelor de	materiale se aleg astfel, încît	într-un tronson
da cordon lung	de un	metru să fie	cantitatea	de materiale
necesară pentru o porfiune de drum lungă de un metru.
10.	Cordon de sudură. Meff.: Cusătură proeminentă efectuată la îmbinarea prin sudură a două obiecte metalice. Sin. Cusătură de sudură.
11.	Cordon litoral. Geogr., Geo/.: Sistem de diguri naturale, înguste şi lungi, formate în mările fără maree sau cu maree slabe, de curenfii marini cari circulă în lungul fărmurilor joase sau înalte, din nisipurile, mîlurile şi chiar pietrişurile rezultate din transportul fluviilor cari se varsă în aceste mări, sau din acfiunea de abraziune (v.) a fărmurilor. Această acfiune de depunere se sprijină totdeauna pe punctele proeminente ale fărmului, la adăpostul cărora nisipul, etc. se adună în formă de limbă sau de săgeată, care creşte pînă cînd barează golfurile sau gurile fluviilor. Sub influenfa cordoanelor litorale, golfurile sînt transformate în lagune (v.), iar la gurile fluviilor, acolo unde sînt îndeplinite şi celelalte condifii, se formează delte (v.).
Porfiunile înguste dintre cordoanele litorale prin cari laguna comunică cu marea se numesc portife.
Cordoanele litorale fac parte din relieful de acumulare litorală.
12.	Cordon magnetic. Elf.: Dispozitiv pentru măsurarea tensiunilor magnetice şi magnetomotoare, format dintr-un cordon flexibil de piele sau de material plastic, de secfiune constantă, avînd lungimea cu mult mai mare decît dimensiunile lineare ale secfiunii, înfăşurat uniform cu sîrmă izolată şi subfire, ale cărei capete sînd fixate la două borne solidare cu cordonul (v. fig. /).
Fluxul magnetic care străbate înfăşurarea cordonului e proporfional cu tensiunea magnetică din lungul curbei ocupate de centrele secfiuni-lor transversale ale cordonului, cari trebuie să fie destul de mici pentru ca în cuprinsul lor cîmpul magnetic să poată fi considerat uniform. Fluxul magnetic O care străbate înfăşurarea C) C0rd0Un0m°gne?®" g'.b'.j ga|. cordonului are expresia	vanometru	balistic.
(1)	® = iaANs f ~Hdr = iiANs-UmC
J C
Cordon orizontal
336
Corectarea imaginii fotografice
în care ji e permeabilitatea materialului din care e constituit cordonul, A e aria secfiunii cordonului, Ns e densitatea lineară a numărului de spire, UmC e tensiunea magnetică în lungul curbei C, ocupată de cordon.
Măsurarea tensiunii magnetice se reduce la măsurarea fluxului O. Aceasta se face fie cu ajutorul unui galvanometru balistic, fie cu un fluxmetru, stabilind sau suprimînd cîmpul magnetic studiat, astfel încît variafia fluxului să fie egală cu fluxul.
Dacă ^ + g e suma dintre rezistenfa cordonului şi a galvano-metrului balistic, rezultă
W	mC	p.	ANS	'
unde k e constanta galvanometrului balistic, iar a e deviaţia maximă a acestuia la stabilirea sau suprimarea cîmpului. în practică, ansamblul cordon plus galvanometru balistic se etalonează împreună, folosind
o	bobină de etálonare cu so-lenafie cunoscută, măsurînd deviafia galvanometrului balistic în situafia în care cordonul formează o curbă închisă a cărei tensiune mag-netomotoare e egală cu sole-nafia bobinei de etalonare (v. fig. //).
Precizia măsurilor depinde de sensibilitatea galvanometrului balistic, erorile fiind cu atît mai mici cu cît secfiunea cordonului e mai mică şi înfăşurarea mai uniformă.
Prin măsurarea de tensiuni magnetomotoare, cordonul
magnetic serveşte şî la măsurarea solenafiilor. în cazul bobinelor, cordonul magnetic poafe fi folosit şi la determinarea numărului de spire, dacă se măsoară şi curentul bobinei. Sin. Cordon Rogowski.
î. Cordon orizontal. Agr.: Formă de pom artificială, pali-sată, la care axul e condus şi legat în pozifie orizontală pe un schelet dó spalier.
2.	Cordon vertical. Agr.: Formă de pom artificială, pali-sată, obfinută prin tăieri riguroase, la care axul e condus pe verticală, fiind garnisit cu ramuri roditoare scurte.
3.	Cordonaj. Mett.: Sin. Cordonare (v.).
4.	Cordonare. Mett.: Operafie de ridicare, prin deformare plastică, a marginilor rondelelor metalice pentru monete sau medalii, astfel încît, la batere, să se formeze cordonul protector (v. Cordon 3). Cordonarea se efectuează la maşina de cordonat în care, între două fălci de ofel, rondelele metalice sînt silite să-şi micşoreze diametrul prin îngroşarea marginilor. Sin. Cordonaj.
5.	Cordory. Prep. miri.: Pînza cu îngroşări pîsloase, cari formează dungi paralele, cu ajutorul căreia se acoperă suprafafa unor mese folosite la concentrarea minereurilor.
6.	Cordovan, piele de Ind. piei.: Piele de capră sau de oaie, tăbăcită vegetal şi vopsită în mod asemănător cu safianul (v.), care serveşte la fabricarea încălţămintei fine, în legă-torie şi Ia fabricarea articolelor de galanterie şi de marochi-nărie de lux.
7.	Cordura. Ind. text.: Fibră hidratcelulozică(v.) de tip viscoza (v.), care se caracterizează prin rezistenfă mare la întindere.
Creşterea rezistenfei se obţine prin întinderea fibrei în fază plastică cu ajutorul unor role de întindere câri conduc fibra imediat după filare şi precipitare.
Se deosebesc: cordura cu rezistenfă mărită (22 km lungime de rupere) şi cordura cu rezistenfă supermărită (30 km lungime de rupere).
II. Etalonarea cordonului şi a galvanometrului balistic.
C) cordon magnetic; B) bobină etalon; G.8.) galvanometru balistic.
8.	Corectare. 1. Gen.: Operaţie de îndreptare şi de înlăturare a unor defecte cari au apărut în cursul executării unei lucrări, al unui proces tehnologic, sau din cauza unor omisiuni. Corectarea se face uneori şî în vederea modificării aspectului iniţial al lucrării executate; de exemplu modificarea traseului frontierelor pe o hartă, corectînd clişeul.
9.	~ de manuscris. Poligr.: Operaţie care se execută înainte de tehnoredactare şi care consistă în corectarea ortografică şi în stabilirea punctuaţiei, a unităţii scrierii notaţiilor şi abrevia-ţiilor, în verificarea alcătuirii juste a tabelelor, în verificarea cifrelor din tabele, în verificarea trimiterilor la ilustrafii şi la desene, în numerotarea definitivă a textului, a clişeelor şi a anexelor, în verificarea corespondentei dintre titluri şi subtitluri cu rubricile cuprinsului, etc. Sin. Corectarea manuscrisului.
10.	^ de sondă. Expl. petr.: Operafie din procesul tehnologic de foraj, prin care se urmăreşte să se dea sondei o formă cît mai apropiată de cea cilindrică.
în timpui procesului de forare propriu-zisă, sapa nu lucrează numai asupra tălpii sondei ci, într-o oarecare măsură şî asupra perefilor ei; ca urmare, cu cît sapa se uzează mai mult, cu atît îşi reduce diametrul. în acest fel, porţiunea de gaură săpată cu o sapă capătă o uşoară formă tronconică, cu baza mare la partea superioară. Cînd în sondă se introduce o sapă nouă, aceasta avînd un diametru mai mare decît vechea sapă uzată care s-a extras, nu se poate ajunge cu ea direct la talpă, sau chiar dacă s-ar căuta să se forţeze acest lucru, s-ar putea ca sapa nouă să se împăneze în porfiunea de gaură cu diametru redus. De aceea, cu orice sapă nou introdusă se corectează întîi intervalul de sondă care are diametrul redus, răzuindu-se de pe pereţii puţului excesul de material, şi numai după ce s-a ajuns la talpă se începe forajul propriu-zis.
Uneori apare necesitatea de a se corecta porţiuni cu mult superioare celei în care a lucrat ultima sapă, deoarece anumite formaţiuni (constituite din roci cari în contact cu apa filtrată din noroiul de foraj îşi măresc volumul) provoacă după un timp fenomenul de reducere a diametrului puţului. Aceste porţiuni pot fi uşor identificate, urmărind cu atenţie indicatorul de greutate în timpul introducerii garniturii de foraj; corectarea lor atentă înlătură pericolul prinderii sapei de teren în timpul manevrării garniturii de foraj.
în timpul corectării sondei se produc mai multe ruperi ale garniturii de foraj, decît în timpul lucrului cu sapa pe talpă, deoarece în primul caz sapa lucrează mult mai neuniform, pro-ducîndu-se astfel eforturi dinamice mult mai mari în garnitura de prăjini. De aceea, operafia de corectare se efectuează cu un regim de lucru complet diferit de regimul de foraj propriu-zis, aplicîndu-se asupra sapei sarcini axiale şi vitese de rotafie mult reduse.
11.	~ fotografică. Foto., Poligr. V. Corectarea imaginii fotografice.
12.	~ fofomecanică. Poligr. V. Mascare.
îs. ~a imaginii fotografice. Foto.: îndepărtarea defectelor unui clişeu sau ale unei copii fotografice, provenite din expunere sau din prelucrare. Acestea sînt defecte relative la densitate, la contrast, detalii, voal, pete, zgîrieturi, etc. Corectarea defectelor relative la densitatea imaginii se obţine prr. metode chimice cari realizează, fie întărirea imaginii fotografice (v.), fie slăbirea imaginii fotografice (v).
Corectarea defectelor de contrast ale negativului se poate executa nu numai pe cale chimică, ci şi prin metode fotografice, respectiv prin contratipare (v.). Contratiparea permite mărirea sau micşorarea contrastului, fără a se acţiona asupra negativului original. Dacă negativul are un contrast mic, duplicatul pozitiv şi duplicatul negativ se developează pentru a obţine un contrast mai mare. Contratiparea negativelor cu contrast mare se execută astfel, încît duplicatul pozitiv şi duplicatul negativ să aibă un contrast mai mic. Operaţia e posibilă
Corectare pe metal	337	Corectură
prin alegerea unor pelicule cu contrast convenabil, prin variafia timpului de revelare şi întrebuinfarea unor solufii de revelator cu acfiune corespunzătoare. în cazul negativelor cu contrast puternic, duplicatul pozitiv şi duplicatul negativ trebuie să aibă un contrast mic şi să se developeze un timp scurt în revelatoare cu acfiune lentă.
Corectarea defectelor mecanice (pete, zgîrieturi) se poate face prin tratarea negativului cu diferite solufii sau prin retuşare (v. Retuşarea imaginii fotografice). Zgîrieturile în stratul de emulsie se îndepărtează tratînd pelicula cu solufii cari măresc umflarea gelatinei (acid clorhidric, acetic, etc.). Zgîrieturile pe suport devin invizibile acfionînd asupra lor cu solvenfi specifici suportului peliculei (acetonă, etc.).
1.	~ pe metal. Poligr.; Operafia de corectare a unui clişeu, după ce a fost executat, care consistă în retuşări şi rectificări executate chiar pe placa de metal, folosind în acest scop diferite unelte adecvate: cufitaşul, dăltifa, netezitorul, roleta, etc. (v. şi sub Retuşarea clişeelor).
2.	Corectare. 2. Tehn.: Restabilirea pozifiei normale său a pozifiei proprii folosinfei, a unui aparat, a unei maşini, a unei unelte, etc.
3.	Corectare. 3. V. Regularizare.
4.	Corector, pl. corectoare. 1. Tehn.: Aparat	care lucrează
de obicei automat, destinat să modifice într-un sens definit modul de funcfionare al unui sistem, tnlaturînd anumite imper-fecfiuni ale acestuia.
5.	~ altimetric. Av.: Acul jiclorului principal al unui car-
burator pentru motoare de avion, care serveşte la reglarea accesului combustibilului în funcfiune de densitatea aerului, fiind comandat de o capsulă barometrică. Corectorul altimetric e folosit pentru a menfine dozajul corect al amestecului carburant	introdus în cilindrii motorului, la	diverse	altitudini.
6.	Corector, pl. corectoare. 2. Elt.:	Piesa unui aparat	de
măsură electric, care serveşte la aducerea indicatorului pe reperul zero. Orice aparat la care cuplul rezistent e produs cu ajutorul arcurilor spirale şi a cărui scară gradată nu e cu zero decalabil trebuie să fie echipat cu corector, putînd să asigure deplasarea indicatorului în ambele părfi ale reperului zero.
7.	Corector, pl. corectoare. 3. Telc.: Circuit de corecfie a caracteristicii de frecvenfă a aparatajului şi a căilor de telecomunicafii.
Cînd corecfia se efectuează în întreaga bandă de frecvenfe de lucru (caracteristica prezentînd o variafie monotonă cu fre-. cvenfa), circuitul de corecfie care uniformizează această caracteristică se realizează sub forma unui cuadripol şi se numeşte egalizor (v.), sau corector de atenuare, dacă se referă la corectarea distorsiunilor de amplitudine, şi compensator de fază (v.) sau corector de fază, dacă se referă la corectarea distorsiunilor de fază. —
Cînd corecfia se efectuează în anumite porfiuni ale caracteristicii de frecvenfă, circuitul de corecfie se realizează sub
I /1. Corector montat în circuitul reacfiunii negative de curent.
I.	Corector (C) montat în serie. II. Corector (C) montat în paralel.
forma unui dipol introdus de obicei la intrarea amplificatoarelor cu triode, pentru a îmbunătăfi cîştigul acestora, şi se numeşte corector (în sens restrîns). Caracteristica de frecvenfă a cîştigului amplificatorului corectat trebuie să se apropie de caracteristica de frecvenfă a atenuării liniei respective, pentru
a obfine în ansamblu o transmisiune uniformă a diferitelor frecvenfe dinfr-o anumită bandă. Corectorul poate fi introdus în serie, în derivafie, sau în circuitul reacfiunii negative de curent.
Corectorul în serie e format dintr-o combinafie de bobine şi rezistenfe, sau de condensatoare şi rezistenfe, introdusă în primarul transformatorului de intrare în amplificatoare (v. fig. /). Inductivitatea determină sporirea cîştigului la frecvenfe înalte (coborînd frecvenfă de rezonanfă a inductivităfii de dispersiune cu capacitatea proprie a înfăşurării transformatorului), iar capacitatea determină sporirea cîştigului la frecvenfe joase (la cari produce cu inductivitatea primară a transformatorului o rezonanfă de tensiune). Rezistenfele au rolul de a aplatisa caracteristica de frecvenfă obfinută.
Corectorul în derivaţie e constituit dintr-un circuit osc lant derivafie, care realizează un divizor de tensiune variabil cu frecvenfă (v. fig. II).
Corectorul în circuitul reacfiunii negative de curent e constituit dintr-un circuit oscilant serie, care shuntează rezistenfa de reacfiune negativă la anumite frecvenfe, la cari cîştigul trebuie sporit (v. fig. III).
8.	~ de impedanfă. Telc.: Corector realizat sub forma unui cuadripol pasiv, constituit dintr-un ansamblu de impedanfe, care se montează la intrarea unui receptor, pentru ca ansamblul să prezinte la intrare o impedanfă echivalentă independentă de frecvenfă (în anumite limite de variafie ale acesteia).
». ~ de tonalitate. Telc.: Corector folosit la amplificatoarele de audiofrecvenfă spre a modifica într-un sens dorit caracteristica de frecvenfă a amplificării, favorizînd anumite benzi de frecvenfă şi atenuînd suplementar altele. Corectoarele de tonalitate se folosesc în scopuri diverse: obfinerea unor efecte estetice, reproducerea cît mai naturală a înregistrărilor sonore, reducerea zgomotului, etc. Fiindcă, la intensităfi sonore mici, urechea e mai pufin sensibilă la tonurile joase decît la cele înalte, comanda volumului (amplificării) amplificatoarelor e proiectată uneori astfel, încît reducerea volumului e mai pronunfată la tonurile înalte şi medii, decît la cele joase. Un astfel de dispozitiv se numeşte Schema unui amplificator cu trei benzi. comandă de volum CU com- ^ intrare; 2) preamplificator; 3) fiI-pensare de ton (cu compen- jrej 4j afervUatoare; 5) amplificatoare; sare fiziologică).	6)	leşire.
La unele amplificatoare recente se preferă o solufie mai complexă, pentru comanda tonalităfii: se împarte întreaga bandă de amplificat în trei benzi, fiecare fiind amplificată pe o cale separată, pentru a obfine astfel o mare flexibilitate în efectele sonore urmărite, intensitatea semnalelor dintr-o bandă fiind independentă de a acelora din celelalte benzi (v. fig.).
io.	Corector, pl. corectori. Poligr.: Persoană care, într-o tipografie, într-o editură sau redacfie, citeşte textul cules, în vederea urmăririi calităfii tehnice a culesului şi a înlăturării erorilor fafă de textul original. Ea semnalează şi eventualele erori de ortografie, de punctuaţie şi chiar de termeni folosiţi greşit la alcătuirea sau transcrierea manuscrisului. Revizia şpalturilor e efectuată de obicei cu ajutorul unui al‘doilea corector (corectorul urmăritor), care citeşte textul sau corectura anterioară. Pentru semnalarea greşelilor se folosesc semne de corectură convenţionale, stabilite special în acest scop.
it. Corectură. Poligr.: înlăturarea erorilor strecurate într-o formă de tipar culeasă manual sau mecanic, atît în privinţa textului cît şi a oricărei execuţii tehnice incorecte (rînduri strîmbe
22
Corectură de auîor
338
Corectură; semne de ~
neuniforme, etc.)- Corectura cuprinde următoarele operafii: executarea unui tipar de corectură (pe o presă de corectură specială sau chiar pe maşina de tipar obişnuită) de forma culeasă, pe care să se poată urmări şi nota erorile strecurate (darea corecturii); notarea erorilor pe tiparul de corectură, de către corector, revizor sau autor, cu semne convenfionale de corectură (facerea corecturii); îndreptarea în tipografie a erorilor semnalate, prin scoaterea literelor, a semnelor şi a por-fiunilor de text culese sau aşezate greşit în formă şi înlocuirea lor cu cele corecte (scoaterea corecturiij. Corectura se repetă pînă cînd ultimul tipar de corectură nu mai prezintă erori şi se dă încuviinfarea de a executa tiparul aplicînd menfiunea: „Bun de tipar", semnînd şi datînd tiparul de corectură.
î. ~ de autor. Poligr.: Operafie efectuată de autor, prin care acesta modifică materialul cules, fafă de manuscrisul original şi anexele sale, sau fafă de corectura anterioară. Corectura de autor poate cuprinde îndreptarea unor litere distincte, a unor cuvinte şi chiar a unor fraze întregi, intercalarea, scoaterea, mutarea unor părfi din text, cum şi mutarea, introducerea şi scoaterea clişeelor. Corectura de autor é provocată de necesitatea îndreptării confinutului manuscrisului în urma aparifiei, în perioada de după predarea manuscrisului în tipografie, a unor date noi, cari trebuie oglindite în lucrare, publicarea unor materiale statistice noi, descoperiri noi, etc., sau în urma
constatării unor erori în manuscris. Dacă corectura de autor e mare, se cere un al doilea tipar de corectură, înainte de a se da bun de tipar. Sin. Corectură de editură.
2.	presă de Poligr.: Presă de tipar înalt de construcfie simplificată, construită după principiul formei plane fixe şi al cilindrului de presiune mobil, care se rostogoleşte pe suprafafa formei. Cele mai simple construcfii nu au aparat de cerneală, ungerea formei făcîndu-se cu ajutorul unui val de mînă. La toate construcfiile, aplicarea hîrtiei pe formă se execută manual. Rostogolirea cilindrului se face: la construcfiile simple, manual (cilindrul fiind echipat cu două mînere); la construcfii mai perfecfionate, cu ajutorul unei cremaliere şi al unor rofi dinfate, penfru a putea obfine o presiune mai mare şi o tipărire mai clară; la construcfiile moderne, cu acfionare electromecanică, comandă automată cu butoane şi oprire automată, cele mai perfecfionate prese de corectură avînd şi ungere automată.
Pentru controlul şi examinarea clişeelor parfiale pentru tipar multicolor se folosesc prese de corectură speciale, în construcţia indicată pentru presele moderne.
a.	semne de Poligr.: Fiecare dintre semnele convenfionale folosite pentru îndreptarea greşelilor şi a nepotrivirilor găsite pe tiparul de corectură, cum şi pentru introducerea oricăror modificări, completări sau suprimări la culegerea
Semne de corectură
Cînd. o literă e culeasă greşit, ea se taie cu o linie dreaptă sau frîntă (de ex. I LI l~ lf	iTFd 3 b ). Acest semn se repetă pe marginea coloanei, iar corectura se sc$ie alături.
J |v	Nu se rejetă acelaşi semn în acelaşi rînct.
H#	Mai multe Hri|)ere	sau	cuvinte întregi culese	greşit se însemnează cu unul dintre semnele	fi U M JTJ
(D	Litere cu defecte	sau	u^ate, litere ©bîcsite	sau murdare, litere culese cu alte agrac-
©	tere sau cu alt (sbrp se încercuiesc, iar pe margine se scrie într-un cerc litera corectă.
Literele şi semnele de punctuaţie cari lipsesc se corectează însemnînd litera dinainte L du	sau de £pă litera sau semnul cari lipsei , notînd pe margine atît semnul sau litera tăiată,
cit şi cea omisă.
Dacă lipsesc unu sau mai multe cuvinte, se foloseşte unul dintre semnele ”V V~ V care se intercalează în locul unde trebuie făcută completarea şi cuvîntul respectiv se V pe margine. în cazul cînd omisiunea de text e mai mare se foloseşte acelaşi semn, iar pe
Vvt
*4
if
1 At,
V“4t/U&
^m^^margine se atrage atenţia V în manuscris partea omisă se încadrează v'izibil cu roşu, 23...27	Litere, cuvinte sau şerftne inutile se însemnează în tfext cu unul dintre semnele	de
corectură, iar pe margine marginci se repetă semnul, împreună cu semnul x?’
I	Spaţii preja mari între litere X sau cuvinte se însemnează cu semnul X , repetat	pe
margine.
T	Spaţiilejcari lipsesc se însemnează cu unul dintre semnele X X , cari se repetă	pe
margine
Cînd ordinea cuvintelor e inversată, fsel eleJ notează cu semnul de inversare IU Schimbări mai importante în ordinea cuvintelor dintr-o frază se prin cuvintelor numerotarea 123 4 notează
t [ i	Spaţierea literelor unui cuvînţ sau a unor părţi de cuvinte se notează cu semnul	,
care se scrie dedesubt şi pe margine, iar eliminarea	cu semnul
Desfiinţarea unui alineat se însemnează cu o linie continuă care uneşte sfîrşitul alineatului precedent cu începutul celui care trebuie desfiinţat.J Deschiderea unui nou alineat se însemnează cu o linie dublu frîntă || Rîndurile a căror margine nu este aliniată se însemnează cu două linii Verticale.
Părţile cari urmează să fie culese cu caractere diferite se subliniază în text, iar pe margine se scrie caracterul dorit.
Pentru litere, cifre sau semne cari trebuie aşezate mai sus se foloseşte semnul H , iar pe margine se trece acelaşi semn, completat cu exponentul sau indicele cari lipsesc sau cu cele corecte. De exemplu R/ Ay Cînd semnele trebuie scrise jos se foloseşte semnul H ; de exemplu Ety
nu
Corectură, tipar de ~	339	Corecfie	de	etalonare
executată. Orice corectură trebuie făcută pe margine, în text indicîndu-se, numai prin semnul convenfional respectiv, locul şi elementul precis la care se referă corectura; aceste semne se repetă pe margine, unde se scrie şi modificarea sau completarea necesară. în majoritatea cazurilor, semnul convenfional e suficient pentru a indica modificarea care trebuie făcută, el înlocuind explicafia scrisă. Corecturile se scriu cît mai clar şi pe cît posibil cu creion colorat sau cu cerneală roşie pe hîrtie uscată, şi cu creion chimic violet sau roşu pe hîrtie umedă. Pe hîrtie satinată nu se corectează cu creion chimic.
Semnele de corectură sînt standardizate, pentru a se folosi totdeauna acelaşi semn pentru o anumită corectură, în vederea uşurării identificării şi rectificării ei de către lucrător.
î. tipar de Poligr.: Tipar executat de pe o formă culeasă în vederea executării corecturilor, înainte de a se trece la executarea tirajului. Tiparul de corectură se poate executa în mod primitiv, aşezînd pe forma unsă cu cerneală o hîrtie pufin umezită, peste care se aplică cîteva coli de hîrtie maculatură, şi apoi bătînd cu o perie, sau folosind în acest scop o presă de corectură (v.). Tiparul de corectură se face în general pe o hîrtie satinată de dimensiuni mai mari decît forma, spre a lăsa margini albe destul de mari pentru notarea greşelilor. Sin. Corectură, Darea corecturii, Perie, Tras.
2.	Corecfie. 1. Gen.: Cantitatea care trebuie adăugată algebric valorii, afectate de o eroare, a unei mărimi, pentru a obfine valoarea ei corectă..Valoarea afectată de eroare poate proveni, fie ca rezultat al unei observafii — şi în acest caz ea poate fi datorită instrumentului de măsură (v. Corecfie de instrument) sau observatorului, fie ca rezultat al unui calcul de prelucrare a datelor de observafie. în ambele cazuri se corectează numai erorile de observafie, admifîndu-se că calculul e condus astfel, încît aproximafia obfinută prin calcul să fie mai mică decît eroarea admisibilă. Sin. Corecfie absolută.
Uneori, valoarea corecfiei e raportată Ia unitatea valorii mărimii respective; deci e o corecfie relativă. Corecfia relativă poate fi exprimată şi în procente,
Corecfia e fie riguroasă, cînd valoarea ei e determinată cu o precizie mai mare decît precizia care se cere pentru valoarea mărimii corectate, fie aproximativă, cînd valoarea ei e determinată cu o precizie mai mică decît precizia valorii mărimii corectate.
Valoarea corecfiei poate fi determinată, fie comparînd instrumentul de măsură folosit cu un instrument etalon (v. sub Corec-fie de instrument), fie determinînd valoarea cea mai probabilă a valorii căutate, folosind valorile experimentale şi aplicînd, de exemplu, metoda celor mai mici pătrate (corecfie prin calcul), fie determinînd valoarea căutată pe cale grafică (corecfie grafică).
3.	~ aproximativă. Topog. V. sub Corecfie.
4.	~ barometrică. F/z. V. sub Barometru.
5.	coeficient de Topog.: Corecfia, pe metru linear, care se foloseşte în compensarea creşterilor coordonatelor rectangulare, în ipoteza repartifiei lor lineare, proporfional cu lungimea laturilor. V. sub Compensarea coordonatelor; v. şî sub Corecfie, cotă de
«. cotă de 1. Topog.: Corecfia care se foloseşte pentru creşterile coordonatelor rectangulare, în ipoteza repartiţiei lineare a corecfiilor, proporfional cu lungimea laturilor.
7.	cotă de 2. Topog.: Corecfie care se foloseşte
pentru	unghiuri în compensarea lor.
8.	~ de altitudine. Geod., Av.	V.	sub Altitudine; v. şi	sub
încercările motorului cu ardere internă.
o.	~ de condifii atmosferice.	Av.	V. sub	Corecfie	de
putere; v. şi sub încercările motorului	cu	ardere	internă.
io.	~ de coordonate. V. sub Compensare; v. şi sub Compensarea coordonatelor.
Corecfie de deviaţie verticală.
de la
11.	~ de deviafie de la verticală. Geod.: Valoare cu care se corectează lungimile măsurate pe suprafafa Pămîntului pentru a elimina influenfa erorii de necoincidenfă a liniei verticale din punctul de observafie cu normala pe elipsoidul de referinfă în punctul considerat. In esenţă, corecfia de deviafie de la verticală reprezintă o corecfie de reducere făcută direcfiei pentru trecerea de la geoid la elipsoid. Dacă Ana e normala la suprafafa elipsoidului în punctul A de observafie, iar An'a e direcfia verticalei locului în acelaşi punct (v. fig.), unghiul dintre aceste direcfii provoacă necoincidenfă unghiului măsurat pe geoid cu cel măsurat pe elipsoid. Influenfa deviafiei de la verticală se determină cu formula 8" = —(li sin A\2—T]i cos Ai2) ctg z\2, unde Ö3 e corecfia direcfiei măsurate,
e componenta din planul meridianului a deviafiei de la	verticală, r\\ e
componenta din planul	primului verti-
cal a deviafiei de la verticală, z\2 e distanfa zenitală a semnalului vizat, iar A\2 e azimutul secfiunii normale directe.
12.	~ de diferenfă de valoare a acceleraţiei gravitafiei.
Geod.: Corecfie care se aplică valorilor obfinute penfru lungimile bazelor geodezice, măsurate cu fire de invar, şi datorită variafiei de lungime a firului, cauzată de diferenfă dintre valoarea accelerafiei gravitafiei	în locul în care	se	face	măsurarea	şi
în locul în care a fost	etalonat firul. în	cursul	măsurărilor,	firul
e întins cu o forfă de 10 kg, prin greutăfi suspendate pe scri-pefi. Dacă firul a fost etalonat la o latitudine cpi şi măsurarea se efectuează la latitudinea qp2, variafia Ag = £i~g2 a valorii accelerafiei gravitafiei, cînd se trece de la o latitudine la cealaltă, provoacă o variafie a intensităfii forfei de întindere şi deci o variafie a lungimii coardei firului întins, adică a valorii lungimii care se măsoară. — Valoarea accelerafiei gravitafiei variază cu latitudinea conform relafiei:
g = 978,049 ( 1 +0,005288 sin2 cp — 0,000006 sin2 2 qp ) gali, termenul în sin2 2 cp putînd fi neglijat în practică. Cum pentru
o	variafie de tensiune a firului de 1 g rezultă, în cazul firelor de invar, o variafie de lungime de 0,00104 mm, corecfia de lungime măsurată cu fire de invar de 24 m lungime, datorită variafiei intensităfii accelerafiei gravitafiei, e
10,4 . L dL = — Ae —mm,
1000	6	24
L fiind lungimea măsurată.
ts. ~ de etalonare, 1. Fiz., Tehn.: Corecfie care trebuie aplicată valorilor, afectate de erori, măsurate cu un instrument de măsură, datorite fie imperfecţiunilor de trasare a diviziunilor scării gradate a instrumentului de măsură, fie neconcordanfei dintre valoarea indicată în dreptul unei diviziuni şi valoarea reală a mărimii pe care o indică instrumentul, cînd citirea se face la acea diviziune, fie deplasării sau deformării, în timp, a suportului scării divizate. Corecfia de etalonare, în general, e o funcfiune complicată de valoarea citită pe scara instrumentului (fiind numai rareori proporfională cu această valoare) şi se dă fie sub forma unei curbe în care variabila independentă e valoarea citită, fie sub forma de tablou.
14.	~ de etalonare. 2. Topog.: Corecfie de adus valorilor distanfelor determinate cu o panglică, cu un fir de măsură, etc., a căror lungime diferă de lungimea etalon. Dacă Le e valoarea, măsurată, a distanfei, şi Lr e valoarea reală: Lr~kLe, unde k e un coeficient numit coeficient de etalonare sau coeficient de corecfie de etalonare, a cărui valoare e k = lf/le, unde
22*
Corecjie de insfrumenfe
340
Corecfie de temperatură
le e lungimea nominală înscrisă pe panglică, iar lr e lungimea reală (rezultată după verificare şi etalonare). Corecfia de etalo-nare e deci c = lr — le şi atunci Lr = Le + nc, unde n e numărul de ori în care lungimea instrumentului de măsură se cuprinde în lungimea de măsurat.
î. ~ de instrument. F/z., Tehn.: Corecfia care se aplică citirii la un instrument de măsură şi care provine, fie dintr-un defect de construcfie a instrumentului, fie din modul lui de comportare. Se deosebesc o corecfie de inerfie, care se aplică atît citirii, cît şi valorilor înregistrate de un instrument pentru a înlătura efectul inerfiei instrumentului (v. şi Inerfie instrumentală), — şi o corecfie propriu-zisă, care se efectuează pentru a elimina erorile datorite fie unui defect în construcfia instrumentului, fie unui defect în construcfia scării gradate a instrumentului, fie unei eventuale modificări a scării gradate, de exemplu printr-o variafie a temperaturii (v. Corecfie de temperatură), etc. Corecfia propriu-zisă se determină prin comparafie cu un instrument etalon. Eventual se construieşte o curbă de etalonare care dă corecfia de aplicat fiecărei citiri.
2.	^ de linie geodezică. Geod.: Valoare cu care se corectează direcfia geodezică observată şi redusă la centrul stafiei şi la centrul semnalului vizat. Ea se datoreşte faptului că observafiile făcute cu teodolitul se raportează la secfiunile normale, iar calculele geodezice se raportează la liniile geodezice. Valoarea acestei corecţii e egală cu unghiul pe care îl face linia geodezică din punctul de stafie către punctul vizat cu secfiunea normală de asemenea din punctul de stafie spre punctul vizat.
3.	~ de măsură. Fiz., Tehn.: Cantitatea care trebuie adunată algebric la indicafia dintr-o măsurare, spre a obfine adevărata valoare a mărimii măsurate. V. şi Corecfie de instrument.
4.	~ de putere. Av.: Corecfia puterii unui motor de avion măsurată la bancul de probă, pentru a corespunde funcfionării în zbor la sol sau la altitudine, în atmosferă standard. Condifiile de încercare la bancul de probă diferă de cele ale atmosferei standard la o înălfime dată, în principal prin temperatură şi presiune, cari infiuenfează admisiunea, evacuarea şi răcirea motorului.
Considerînd corecfiile de putere, numite corecţii de condiţii atmosferice, între puterea reală P în condifii atmosferice oare-cari şi puterea Pq în atmosfera standard există relafia P = P0 (1,1 6-0,1)
’ = Po (l,
p-b 515
— 0,1),
101,3 500 + f
unde Ő e densitatea aerului, p şi h sînt presiunea atmosferică şi tensiunea vaporilor de apă (măsurate în pieze, ştiind că
1	kg/cm2«i98 pieze) şi t (°C) e temperatura ambiantă.
5.	~ de reducere a lungimilor. Geod.: Valoare cu care se reduce lungimea liniei geodezice de pe elipsoidul terestru pentru a obfine lungimea coardei care uneşte capetele imaginii sale din planul proiecfiei sau al reprezentării.
Pentru reducerea lungimilor liniilor geodezice în planul altor proiecfii sau reprezentări se folosesc formule potrivite sistemului de proiecfie sau de reprezentare folosit.
6.	~ de reducere a reprezentării direcţiilor orizontale în proiecţie Gauss. Geod.: Valoarea unghiulară cu care se reduce o lungime măsurată în teren pe o direcfie orizontală, pentru a obfine direcfia coardei care uneşte capetele imaginii liniei geodezice din planul proiecfiei sau al reprezentării, înlocuind astfel laturile curbilinii ale triunghiuri lor geodezice cu laturi rectilinii.
Pentru reducerea direcfiilor orizontale în alte sisteme de proiecfie sau de reprezentare conforme se folosesc formule adecvate proiecfiei sau reprezentării folosite. Sin. Corecfie de reducere la coardă.
7.	~ de reducere la centrul semnalului vizat. Topog.,
Geod.: Valoarea unghiulară cu care se corectează o direcfie orizontală măsurată şi compensată în stafie pentru a o reduce la centrul semnalului vizat, cînd semnalul vizat e excentric (v. Semnal excentric).
s. ~ de reducere la centrul staţie. Topog., Geod.; Valoare cu care se corectează o direcfie orizontală măsurată şi compensată într-o stafie excentrică (v. Stafie excentrică), pentru a o reduce la centrul punctului în care trebuia efectuată măsurarea ei.
9.	~ de reducere la orizont. Topog., Geod.; Cantitatea (negativă) care trebuie adăugată valorii unei distanfe înclinate, pentru a obfine valoarea proiecfiei sale orizontale. V. şi sub Reducere de orizont.
10.	~ de reducere la punctul vizat. Topog., Geod.: Corecfia aplicată observafiei unui semnal, excentric fafă de verticala pietrei de marcare. V. sub Reducerea direcfiilor la punctul vizat.
11.	~ de refracţie. Geod.; Corecfie care se apiică în determinările geodezice, cînd distanfa dintre	două	puncte depăşeşte 400 m, pentru a fine seamă de refracţia	atmosferică.	Atmo-
sfera fiind constituită din fîşii cu densităfi diferite, deci cu indici de refracfie diferifi,
o	rază de lumină care ar trebui să urmeze traiectoria rectilinie NM, urmează traiectoria NM', care poate fi asimilată cu un arc de cerc de rază R', cu centrul în O'
(v. fig.). Dacă O, respectiv R, sînt centrul, respectiv raza Pămîntului, şi dacă 0 e unghiul NOM“ şi 0' e unghiul NO'M", şi se consideră NM' = NMU, rezultă A9 =	0f,
deci ^' = 0/0'^. Raportul & = O/0' se numeşte coeficientul mediu de refracţie atmosferică sau coeficientul mediu de refracţie geodezică. O valoare aproximativă a coeficientului k se obfine din formula lui Babinet
Corecfie de refracfie.
k-A-
760
—(o,2345-^V
1	-\-at \	m	)
în care h e înălfimea barometrică medie în punctul de sta™ fie N, a e coeficientul de dilatafie al aerului, t e temperatura, m e înălfimea, exprimată în metri, penfru care temperatura aerului scade cu 1°.
Pentru lucrările de precizie, k trebuie determinat direct, pe teren, folosind determinări reciproce de cotă între două repere de nivelment de precizie A şi B. în acest caz, 200-{Za + Zb)
D Q
ZA, respectiv ZB, fiind cotele, cunoscute, ale punctelor A, respectiv B; D depărtarea dintre A şi B (exprimată în kilometri), R raza medie a Pămîntului (/£ = 6370 km) şi @ = 636620".
12.	~ de sfericitate terestră. Geod.: Valoare cu care se corectează distanfele zenitale măsurate pe teren din cauza sferi-cităfii Pămîntului. Această sfericitate are ca efect coborîrea punctului vizat sau mărirea distanfei zenitale. Notînd cu C unghiul la centru exprimat în radiani corespunzători unui arc AB, şi cu S lungimea laturii geodezice, coborîrea în metri a traiectoriei luminoase e 1/2 CS. Considerînd C egal cu S/R, unde R e raza sferei terestre, sau, exprimat în minute cente-zimale, egal aproximativ cu numărul de kilometri ai vizei, se obfine valoarea în metri a corecfiei de sfericitate după formulă fs = S2/2 R.
13.	~ de temperatură. Fiz., Tehn.: Corecfie care trebuie aplicată valorilor afectate de erori, măsurate cu un instrument de măsură, datorite diferenfei dintre temperatura la care se face determinarea acelor valori şi temperatura la care a fost etalonaiă scara instrumentului, deci datorite dilatafiei sau con-
Corecfie de vitesa
341
Corelată
tracţiunii, în funcfiune de temperatură, a suportului scării divizate a instrumentului. De exemplu: corecfia care se aduce valorilor lungimilor măsurate cu panglica sau cu firul de ofal, respectiv de invar, la temperaturi diferite de temperatura de etalonare, care e, în general, de 20°. Corecfia de temperatură pentru o panglică sau pentru un fir de ofsl e 41 = = /j—lg = lea (£ — 20°), a, coeficientul de dilatafie al ofelului întrebuinfat avînd valoarea a =0,0000115 m/grd ■ m, le fiind lungimea la temperatura de 20° şi lt lungimea la temperatura t |a care se efectuează măsurarea. Pentru o panglică de ofel cu /^=5 Om, A^O.6 (t — 20) mm şi, deci, corecfia de temperatură pentru o distanfă L măsurată cu această panglică e A^ = 0,6 (i —20) L metri/50 mm. Pentru determinarea rapidă a corecfiilor de temperatură se folosesc nomograme şi tabele.
în cazul firelor de invar cari servesc în măsurările de înaltă precizie, corecfia de temperatură se deduce folosind o expresie a lungimii în funcfiune de temperatură, în care dezvoltarea în serie de puteri ale temperaturii păstrează şi termenul t2: lt = lo (1 —0,000 000 121 t + 0,000000000 15 t2).
î. ~ de vitesă. Av. V. sub încercările motorului de avion.
2.	~ dinamică de altitudine. Geod. V. sub Altitudine.
3.	~ Givry. Nav.; Corecfia unghiului de relevment indicat pe harta Mercator, pentru a putea trece de la loxodromă la ortodromă, şi care reprezintă unghiul dintre loxodromă şi tangenta la ortodromă în punctul considerat. Unghiul de relevment e unghiul inifial de rută al ortodromei punctelor corespunzătoare observatorului şi obiectului observat, diferit de unghiul loxodromei care trece prin aceste puncte, deoarece relevmentele referitoare la obiecte terestre sau la posturi radio-emifătoare (cari depăşesc cîteva sute de kilometri) nu pot fi trasate ca loxodrome, ştiind că urma, pe sfera terestră, a planului vertical de vizare, e un arc de cerc mare (ca şi în cazul undelor radioelectrice, cari se propagă pe ortodromă, cu excepfia perturbafiilor).
Corecfia Givry se efectuează astfel (v. fig ): Se aleg punctele A\ şi Á2 pe harta Mercator (care e o reprezentare plană, prin proiecfie cilindrică conformă, a scoarfei Pămîntului), corespunzătoare obiectului observat şi observatorului; apoi se duc tangentele la ortodromă în aceste puncte şi se determină unghiul dintre ele, care reprezintă variafia unghiulară a rutei ortodromice şi se exprimă prin relafia
P=2 s'n Lm< în care g e diferenfă de longitudine dintre observator şi obiectul observat, iar Lm (în grade) e latitudinea medie apropiată. Pentru distanfe mai mici decît 1000 km se admite că segmentul A\A2 al ortodromei e un arc din cercul ei osculator, astfel încît corecfia Givry e
P 1	.	,
a=y=y£sin^.
fiindcă a= A\A2 —	A2A\.	Dacă	se	consideră distanfa
loxodromică d=^A1A2, rezultă
_ d sin y
S~ COS Lm ' deci corecfia Givry va fi
a = y d sin v fg Lm. unde y e unghiul loxodromei cu direcjia meridianului.
La trasarea relevmentului cu ajutorul corecfiei Givry sînt posibile următoarele cazuri: cînd avionul face relevmentul unui obiect terestru sau al	unui post radiogoniometric	şi	cînd	un
post radiogoniometric	terestru face relevmentul	unui	avion.
4.	~ grafică. V. sub Corecfie.
5.	~ în procente. V. sub Corecfie.
6.	~ ortometrică de altitudine. Geod. V. sub Altitudine.
7.	~ prin calcul.	V. sub Corecfie.
8.	~ relativă. V.	sub Corecfie.
9.	~ riguroasă. V. sub Corecfie.
10.	-	totală. V. sub	Compensarea coordonatelor.
n.	~	unghiulară. V.	sub Compensarea unghiurilor.
12.	~ unitară: Sin. Coeficient de corecfie. V. Corecfie, coeficient de
13.	Corecfie. 2: Sin. Corectare.
14.	~	a caracteristicii	de frecvenfă. Tele. V. sub Corector 2.
iz.	~	în televiziune.	Telc.: Fiecare dintre procedeele	uti-
lizate pentru înlăturarea distorsiunilor de pe imaginea recep-fionată, ca rezultat al imperfecfiunii caracteristicilor dispozitivelor de transmisiune ale lanfului de televiziune.
Prin corecfii se combat atît distorsiunile geometrice (corecfia de trapez, corecfia de apertură, corecfia de focalizare), cît şi distorsiunile de luminozitate (corecfia de contrast sau de gamma, corecfia de fază, corecfia de amplitudine, corecfia de nelinea-ritate a baleiajului, corecfia de pată neagră), cari degradează imaginea recepfionată (v. şi Distorsiuni în televiziune, sub Distorsiune).
ie. ~ telegrafică. Telc.: Operafie prin care se asigură funcfionarea sincronă şi simfazică a distribuitorului de recepfie al aparatului uneia dintre stafiunile telegrafice, cu distribuitorul de emisiune al aparatului celeilalte staţiuni, într-o instalafie telegrafică (v. Telegrafie). Corecfia poate fi de tipul start-stop, sau sincronă.
Corecfia start-stop e aplicabilă la aparatele telegrafice aritmice şi se bazează pe faptul că distribuitoarele celor două stafiuni sînt imobile în intervalul dintre semnaie şi că ele fac o rotafie completă, după care se opresc, la transmiterea fiecărui semnal. Corecfia e de fază şi se face de fiecare transmitere a semnalului, iar eroarea nu se acumulează. La pornirea distribuitorului de la emisiune se trimite un impuls de pornire (start), iar la oprirea sa, un impuls de oprire (stop), care comandă pornirea, respectiv oprirea distribuitorului de la recepfie.
Corecfia sincronă e aplicabilă la aparatele telegrafice sincrone (ritmice) şi poate fi forfată sau autonomă.
Corecfia sincronă forfată se face prin trimiterea de la emisiune la recepfie a unor impulsuri pentru corecfie, cari pot fi speciale, sau de lucru. La corecfia forfată sincronă cu impulsuri speciale, distribuitorul de la recepfie are o vitesă de rotafie pufin superioară celei de la emisiune, iar impulsul de corecfie, ajuns la recepfie, acfionează un electromagnet corector care frînează distribuitorul. După modul de acfionare la frînarea distribuitorului, mijloacele pot fi electromecanice (mai vechi) sau electromagnetice. La corecfia forfată sincronă cu impulsuri de lucru se folosesc impulsurile de lucru (de cod).
Corecfia sincronă autonomă se face la recepfie, independent de postul emifător, numai pe baza rezultatelor constatate la semnalul recepfionat.
17.	Corelată, pl. corelate. C/c. e.: Fiecare dintre valorile de substitufie sau fiecare dintre coeficienfii nedeterminafi cu ajutorul cărora se obfin cele mai probabile valori ale necunoscutelor unui sistem de g ecuafii de observaţie sau de condiţie cu n necunoscute, de forma i—n
/i = 5j ai vi + «/a=0,
*=1
Schija modului de aplicare a corecfiei Givry.
J) ortodromă; 2)foxodromă.
Corelativ
342
Corelafie în spafiu
/2=5] hvi+wb=°'
givi+ws=°-
1=1
unde g<n.
Privind rezolvarea sistemului de ecuaţii ca o problemă variafio-nală de extremum, se poate lua în locul funcfiunii
o funcjiune
F = U-2£ Ki fit Í— 1
unde Ki sînt coeficienfii nedeterminafi sau corelatele. Funcţiunea F se reduce la funcfiunea U pentru toate valorile necunoscutelor cari satisfac relafiile /i = 0f /2 = 0, /3 = 0,	Deci, pentru
toată seria valorilor necunoscutelor cari satisfac ecuafiile de condifie, minimul funcfiunii F va fi acelaşi ca şi cel al funcfiunii U. Căutînd condifia generală de minim al funcfiunii F (anulînd derivatele parfiale în raport cu necunoscutele), se obfin expresiile necunoscutelor (corecfiilor) în raport cu corelatele, sau ecuafiile corelatelor, de forma
vi = aiki + bi K2 + ci K3 + — + gi Kg, (i= 1, 2, 3,—, n).
Introducînd valorile vi în ecuafiile tratate şi ordonînd expresiile astfel obfinute, se obfine un sistem de g ecuafii cu g necunoscute, de forma
[aa] K\-{-\_ab] K2-\-[ac] K3-\- •••Jţ-[ag] Kg-hw^O [ba\ Ki + [bb] K2 + [bc] K3 -{----b [bg] Kg + w^=0
[ga] Ki-\-[gb] K2 + [gc] ^3+••* + [££] Kg-\-wg~Ot
care poate fi rezolvat cu metoda substitufiilor succesive, folosind schema de reducere a lui Gauss.
1.	Corelativ. Mat.; Calitatea a doi termeni de a fi unul relativ la celălalt. Un termen relativ e ceea ce este el numai în raport cu termenul său corelativ.
2.	Corelator, pl. corelatoare. F/z., Telc.: Aparat electronic, electric sau mecanic, care poate să furniseze la ieşire funcfiunea de corelafie F(r) (v.) a două funcfiuni (semnale aplicate ia intrare) y\ (i) şi y2 (t).
Cu ajutorul corélatoarélor se obfine în realitate funcfiunea „curentă" de corelafie dată de relafia
F ^=T Jo yx ^ ys ^+di' cu limita superioară de integrare t — T finită (dar suficient de mare) şi cu limita inferioară £ = 0, de exemplu momentul aplicării semnalelor (considerate implicit nule pentru i<0).
Corelatorul confine un sistem de întîrziere — adeseori o linie de întîrziere —, un dispozitiv de multiplicare şi unul de integrare, conectate ca în figură.
Funcfiunea de auto-corelafie
(t)y\ (î + t)
se obfine simplu, interconectînd cele două borne de intrare.
Schema-bloc a unul corelator. t) dispozitiv de întîrziere; x) dispozitiv de multiplicare; J) dispozitiv de integrare.
3.	Corelaţie, pl. corelajii. 1. Geo gr., Geo/.: Sistemul de legături genetice şi de coincidenfe dintre unele forme de relief şi altele (corelafie geomorfologică), dintre stratele diverselor deschideri naturale sau artificiale (corelafie geologică a straielor), ele., cari permit interpretarea unei structuri geologice. Ca urmare a corelafiei, se deduc variafiile în grosime ale stratelor sau formafiunilor geologice şi eventualele schimbări ale rocilor şi ale confinutului lor în minerale şi fosile. Stabilirea existenfei unei corelafii între strate se bazează pe următoarele criterii: caracterul litologic al acestora, pozifia rocii în succesiunea stratigrafică, confinutul ei în fosile, caracterul geomorfologic al reliefului şi natura vegetafiei care creşte pe solurile derivate din rocă. în corelarea stratelor pe suprafefe mici se fine seamă de anumite strate reper, formate din: tufuri, diatomite, bentonite, conglomerate, etc., cari pot fi identificate uşor macroscopic, iar în corelarea stratelor pe suprafefe mari se uneşte criteriul litologic cu cel paleontologic. De multe ori se face corelarea complexelor detritice cu suprafefele nivelate de aceeaşi vîrstă cu ele; corelarea teraselor marine şi fluviatile, etc., ceea ce permite să se determine indirect vîrsta rocilor şi a formelor de relief.
Depozitele perimontane (premontane, submontane), a căror vîrstă corespunde anumitor etape din evolufia unei regiuni muntoase, se numesc corelative.
4.	Corelaţie. 2. Geom.: Transformare a spafiului proiecfiv în el însuşi, care face să corespundă fiecărui punct-imagine cîte un singur plan-obiect, la puncte-imagine distincte corespunzînd plane distincte, şi astfel încît puncte situate în acelaşi plan să aibă ca imagini plane cari frec prin acelaşi punct. în coordonate proiective omogene, o corelafie are expresia
4
(» = 1.2, 3, 4),
k=\
unde x\,	,	X4	sînt	coordonatele	punctuale	ale puncfului-obiect,
u\x ••• , U4 sînt coordonatele tangenfiale ale planului-imagine, iar determinantul coeficienfi lor atk e diferit de zero. O corelafie între două spafii suprapuse e involutorie, cînd e identică cu inversa ei. Exemplu: Transformarea prin plane polare reciproce fafă de o cuadrică e o corelafie.— Conceptul se poate generaliza, respectiv se poate restrînge la spafii proiective cu oricîte dimensiuni, — şi priveşte punctele şi hiperplanele. în cazul dreptei, corelafia se confundă cu colineafia.
5.	~ în spaţiu. Geom.: Corespondenfă biunivocă între punctele şi planele din spafiu, definită, fafă de un reper proiectiv, de ecuafiile
xk (*’ ^=1» 2, 3, 4),
cu	*
I aik I 5^
Există deci formulele inverse
Q' *,- = £ Aki uk (/', k~\, 2, 3, 4),
k
A fiind complementul algebric al elementului în A.
Planele Jt(^) corespondente punctelor M (x^) situate într-un plan	formează un snop avînd centrul într-un punct M'ţx’j),
iar planele corespondente punctelor unei drepte d formează un fascicul, avînd ca axă o dreaptă dr, corespondenfă fiind proiectivă:
{M\, M2, Mq, M4) = (xi, n2, jt3, jt4).
Punctele corespondente planelor unui snop cu centrul într-un punct M' (* J) sînt situate într-un plan jt' (»j).
Unui punct M, considerat ca fiind centrul unui snop de plane, îi corespunde un plan jt, iar planului n, considerat ca fiind
Corelafie plana
343
Corelafie, funcfiune de ~
format din punctele sale, îi corespunde un punct M', centrul snopului planelor corespondente punctelor planului Jt.
Fiind dată o corelafie, există în general patru puncte, astfel încît transformatele M' să coincidă cu ele. Coordonatele acestor puncte sînt date de sistemul
E aiAxk = k £ ahixh	(i, b= 1,2, 3, 4),
h h
unde k e rădăcina ecuafiei
A*= I	I	=o.
Dacă rangul r al lui A^ e egal cu trei, există o dreaptă de astfel de puncte; dacă r = 2, există un plan de puncte şi, dacă r = 0, toate punctele spafiului admit această proprietate şi corelafia se numeşte corelafie involuforie.
Există două clase de corelafii involutorii. Pentru prima clasă, aih=:ahi 5* corelafia e o polaritate fafă de cuadrica
S	^	^*”^1	2,	3,	4),
(*.£) *
numită cuadrica fundamentală a corelafiei. Pentru punctele acestei cuadrice e realizată incidenfă dintre un punct şi planul corespunzător în corelafie. A doua clasă de corelafii e caracterizată de relafiile aih+ahi^0. Determinantul A e antisimetric şi are valoarea
A=-12^34 “ ^13^24 + ^14^23)2-
Dacă A?^0f corelafia se numeşte sistem nul sau corelafie nulă. Oricare punct din spafiu e incident cu planul corespunzător. Sistemul nul asociat unui complex linear (v.) e o corelafie nulă. Reciproc, orice corelafie nulă poate fi asociată unui complex linear, format de mulfimea dreptelor, situate în planele corespondente punctelor din spafiu şi cari formează în aceste plane fascicule avînd centrele în punctele considerate.
î. ~ plană. Geom.: Corespondenfă biunivocă între punctele unui plan Jt şi dreptele unui plan jt\ definită, fafă de repere proiective ale celor două plane, de ecuafiile
(i,k= 1,2,3),
k
CU
A=l «al*0,
astfel încît există formulele inverse
Q'Xi-^Aktu'k (*, k=\, 2, 3),
k
Ak fiind complementul algebric al elementului în A-Dreptei u{ din planul jt îi corespunde în planul Jt' punctul
0*f = 5Mfi»i (i. k=1,2, 3).
k
şi punctului x\ din planul Jt' îi corespunde dreapta
=£*&**■	(i,	k=\,	2,	3).
k
Unor puncte colineare Mi le corespund drepte di formînd fascicul şi corespondenfa e proiectivă:
(Mi, M2, Mzi M4) — {d\, d2, ds, i/4).
Rezultatul compunerii a două corelafii e o omografie; deci corelafii le nu pot forma grup.
împreună cu grupul omografiilor, familia corelafiilor formează grupul proiectiv general al planului.
Dacă planele Jt, Jt' sînt suprapuse şi sînt raportate la un reper proiectiv unic, există corelafii astfel, încît unui punct M,
fie că aparfine planului Jt, fie că aparfine planului jt', să îi corespundă o aceeaşi dreaptă.
Coeficienfii ecuafiilor de definifie trebuie să verifice ecuafia
^k=\aih~kahi\=0 (í, h= 1, 2, 3).
Notînd cu r caracteristica determinantului A^r pentru corelaţiile ai căror coeficienfi dau r=2, există trei puncte Mi, M2, M3, cărora le corespunde o aceeaşi dreaptă. Pentru r= 1 există o dreaptă de puncte, iar pentru r = 0, toate punctele planului admit proprietatea. în acest ultim caz, solufia e dată de corelafiile pentru cari — şi cari se numesc corelafii involutorii sau corelafii polare, deoarece ele sînt polarităfi fafă de conica proprie
'Za!,xixk=0 {i,k= 1, 2, 3),
i, k k
numită conica fundamentală a corelafiei.
Punctele planului =	ale căror drepte corespondente sînt
incidente cu ele, sînt situate pe conica fundamentală.
Un punct M(xt) se numeşte pol, iar dreapta corespondentă (»t-) se numeşte polară. Dacă două puncte M, M' sînt conjugate (v.) fafă de conica fundamentală, polara unuia dintre ele confine pe celălalt.
2.	Corelafie, coeficient de C/c. pr.: Cîtul sumei produselor abaterilor	—	şi (^—my) ale celor două variabile statistice x şi y, cari iau valorile x = xi	2, — Nx) şi
y=.y.(j = 1, 2, — Ny), fafă de valorile lor medii mx şi my prin produsul abaterilor medii pătratice %x şi xyl şi prin numărul NxNy al tuturor perechilor de valori ale celor două variabile
Nx Ny
__i=1 /=1 ____________________
r	rx	xy
Valoarea r = 0 reprezintă lipsa de corelafie, iar valoarea r= ±1, existenfa unei corelafii rigide.
3.	Corelafie, funcfiune de Fiz., Te/c.: Funcfiune F(x) de variabilă reală, asociată unei perechi de funcfiuni de timp ^i(i) şi ^2(0 de exemplu corespunzătoare unor semnale de telecomunicafii — prin operafia bilineară
_______________1 r+T
F(x)=yi (t) y2{t + x) = \\m	\	y\ U)^2(i + T)^f
T ->00 21 J - T
în care variabila T e un decalaj în timp. Funcfiunea definită de această relafie, în care y\&y2, e numită şi funcfiune de corelafie mutuală (sau reciprocă) a funcfiunilor (semnalelor) diferite yi ŞÎ —*n opozifie cu funcfiunea de corelafie proprie (funcfiunea de autocorelafie sau autocorelata) a unei funcfiuni (a unui semnal) y(t), definită de aceeaşi relafie, punînd y\~y2^y ___________________________1 r+T
F (T)=y (0 y (i+T)= lim — 1	y (0 y (* +T) di.
r->oo 2T J -t
Funcfiunea de autocorelafie prezintă proprietatea remarcabilă că e aceeaşi pentru toate funcfiunile periodice y{t) de aceeaşi compozifie spectrală, independent de forma specială a funcfiunilor y(t), adică independent de fazele inifiale corespunzătoare diferitelor frecvenfe, etc. Cea mai mare valoare a decalajului x pentru care F(x) e sensibil diferită de zero se numeşte interval de corelafie.
Valoarea în origine a funcfiunii de autocorelafie ^(0) e proporfională cu puterea medie a semnalului considerat ^(0-
Corespondentă
344
Coriandru
?/*)
Funcfiunile de corelafie prezintă interes în telecomunicafii, deoarece permit caracterizarea structurii statistice a unui semnal (interdependenfa statistică dintre valorile semnalului în diferite momente) şi depen-denfa statistică dintre două semnale (dintre valorile lor în momente diferite). Astfel, funcfiunea de corelafie mutuală a două semnale sinusoidale de frecvenfe diferite e identic nulă (independenţă statistică). Funcfiunea de corelafie proprie a unui semnal periodic e ea însăşi psrio-dică; funcfiunea de corelafie proprie a unui semnal perturbator de zgomot (complet incidental) scade monoton cu creşterea decalajului t (v. fig.).
Pe aceste proprietăfi ale funcfiu-nilor de corelafie se fundamentează metoda de corelafie utilizată pentru recepfia semnalelor slabe, urmărind separarea lor de zgomot.
Funcfiunea de corelafie proprie a semnalului rezultant ^(í) = 5(í) + 2(í)f compus din semnalul util 5(i) şi zgomotul Z(t), e egală cu suma funcfiunilor de corelafie proprie Fs a semnalului util şi Fz a zgomotului, deoarece acestea, fiind statistic independente, corelafiile lor reciproce sînt nule:
Funcţiuni de corefafie* F2(t) a unul semnal perturbator de zgomot; F$(t) a unui semnai sinusoidal; F(t) a semnalului rezultant.
F (t) = y (t) y (t + x) = [S (t) + 2 (t)] [S (t +x) + 2 (î + r)] =
= S (í) S (í -f- t)+- S (í) 2 (£■+■t) + S (i + t) 2 (i) -f Z (i) 2 (i + t) = = ^s(t)4-Fz(t).
Pentru t suficient de mare, deoarece Fz(x) e neglijabil, se poate stabili ^(t) şi se poate deduce 5(i) prin „decorelafie".
Funcfiunile de corelafie se pot ridica experimental (v. Co-reiator).
1.	Corespondenţă. Mat.: Relafia care există între perechile formate din elemente aparfinînd la două mulfimi, cînd acestea sînt reprezentate (într-un anumit mod) una pe alta. V. Reprezentare.
O corespondenfă între elementele a două mulfimi, astfel încît elementele uneia dintre ele să corespundă univoc elementelor celeilalte şi invers, se numeşte corespondenfă biunivocă.
O corespondenfă continuă în ambele sensuri se numeşte corespondenfă bicontinuă.
2.	Corespondenţă, principiul de Fiz.: Principiu cu ajutorul căruia se stabileşte legătura între Mecanica cuantică, aplicabilă la scara atomică, şi Mecanica clasică, aplicabilă fenomenelor macroscopice, şi anume prin precizările că legile Mecanicii cuantice tind spre legile Mecanicii clasice, cînd numerele cuantice sînt mari, şi că legile Mecanicii cuantice nu sînt cu totul diferite de legile Mecanicii clasice, ci le corespund în mare măsură.
Condifia ca la numere cuantice mari legile Mecanicii cuantice să tindă către legile Mecanicii clasice nu poate servi direct la stabilirea legilor cuantice cînd se cunosc cele clasice, ci exclude numai anumite clase de legi cuantice (cari nu satisfac această condifie). Corespondenfă dintre cele două feluri de legi a servit ca îndrumare la descoperirea legilor cuantice.
3.	Corfă, pl. corfe. 1. Ind. făr.: Coş de nuiele sau de cordele. (Termen regional, Transilvania.)
4.	Corfă. 2. Ind. făr.: Coloană de lemn, de obicei verticală, care Ia anumite maşini de lucru — ghidează organul de lucru cu mişcare rectilinie alternativă; de exemplu jugul pînzei de ferestrău la joagăr (v.), maiurile la piuă (v.), săgefile la şteamp (v.).
s. Corfilină. Farm. V, Aminofilină.
e. Corhan, pl. corhane. Geogr.; Sin. Curgan (v.).
7.	Corhană, pl. corhane. Geogr.; Povîrniş sau coastă de deal sau de munte, prăpăstioasă şi sterilă, greu de urcat sau de coborît, şi pe care nu se poate face cărare. (Termen regional, Moldova, Bucovina.) Sin. Corhă (Transilvania).
8.	Corharf, refractare Mat. cs., Ind. st. c. V. sub Refractare, produse
9.	Corhănire. Si/v., Ind. lemn.: Fază a procesului tehnologic de scoatere din pădure a lemnului recoltat, care consistă în transportul (mişcarea şi conducerea) buştenilor — prin rostogolire şi împingere — de la cioată pînă în anumite locuri de strîngere (mijlocul de scoatere, de exemplu, drumul sau instalafia următoare de scoatere), urmată eventual de aranjarea buştenilor în tasoane (tasonare); aceste operafii se efectuează manual. Pe unele porfiuni ale traseelor de corhănire, lemnul se deplasează liber, prin rostogolire sau alunecare — datorită gravitafiei. Pe terenuri cu înclinări suficient de mari, pentru ca lemnul împins să alunece singur, respectiv să se rostogolească singur pe anumite distanfe, corhănirea se face direct pe sol.
Lâ corhănire se folosesc, pentru rostogolirea şi împingerea buştenilor, fapine, pîrghii simple, pîrghii cu cîrlig (sau mîfe) şi, rareori, port-buşteni, iar pentru deplasarea lemnului de steri, prăjini cu cîrlig (sau boroage), pîrghii simple şi cuşcaie. Pentru pregătirea locului de corhănire, pentru înlăturarea zăpezii de pe lemn, etc. se folosesc topoare, lopefi, tîrnăcoape, etc. Sin. Corhănit.
10.	~ liberă. Si/v., Ind. lemn.: Sin. Corhănire manuală, Corhănire (v.).
11.	~ manuală. Silv., Ind. lemn.: Sin. Corhănire (v.).
12.	~ mecanizată. Silv., Ind. lemn.: Scoaterea mecanizată a lemnului (v.). (Termenul e impropriu în această accepţiune.)
13.	Corhănitor, pl. corhănitori. Silv,, Ind. lemn.: Lucrător manual făcînd parte dintr-o echipă care efectuează corhănirea propriu-zisă, pregătirea traseelor de corhănire şi, eventual, taso-narea la locul de strîngere a buştenilor corhănifi, respectiv aranjarea în grămezi a lemnului de steri. V. şî sub Corhănire.
14.	Corial, coloranţi Ind. chim.: Produsele din sortimentul-Corial sînt emulsii pigmentate pe bază de nitroceluloză, cari servesc la vopsirea acoperitoare a articolelor de piele (de ex. a fefelor brute), uneori şî de hîrtie. Dau pe piele colorafii rezistente la lumină şi la spălat. Exemple: Portocaliu Corial L e format din Roşu permanent G, dispersat într-un lac format din nitroceluloză, camfor, dibutilftalat (Palatinol C), butanol, acélát de butii sau de metil, metanol, xilen şi eter poliviniIic.
Pentru colorarea acoperitoare a pielii cu aceste produse se vopseşte pielea tăbăcită cu un colorant solubil acid (uneori şi substantiv), apoi se aplică Corialgrundul (v.), după care se aplică produsele Corial.
Pigmenfii întrebuinfafi la pigmentarea celulozei sînt anorganici şi organici: Galben Cadmiu GG, Roşu permanent GG extra, Oxid de fier roşu, Roşu violet Indantren RV, etc.
Combinarea produselor colorate de nitroceluloză cu produse polimerizate acrilice reprezintă o perfecfionare în acest domeniu. (V. şi Eukanol, coloranfi ~.)
is. Corialgrund. Ind. piei.: Dispersiune apoasă de esteri ai acidului poliacrilic cu emulgatori anionici, care serveşte ca ingredient la prepararea vopselelor de acoperire pentru piele, cum şi ca strat de închidere a suprafefei pielii, fie după şlefuire, în vederea finisării cu fafa corectată, fie înaintea aplicării vopselelor de acoperire pe bază de cazeină, pentru a împiedica migrarea plastifianfilor din peliculă în piele.
ie. Coriandru, pl. coriandri. Bot., Ind. alim.: Coriandrum sativum Linn., plantă erbacee din familia Umbelliferae, cultivată în Europa şi în Africa de Nord.
înainte de maturafia fructelor, planta întreagă are un miros dezagreabil (dé ploşnifă), care dispare după ajungerea acestora
Coriandru, ulei de ~
345
Corindon
1---------
la coacere. Fructele au un miros pătrunzător aromat şi confin în proporfie de 0,8-*1% un ulei eteric, care se extrage prin distilare sau antrenare cu vapori de apă din fructele zdrobite,— acid malic, răşini şi alte uleiuri. Uleiul eteric de coriandru se prezintă sub formă de lichid incolor sau slab gălbui, cu gustul aromatic şi cu mirosul fructelor; are d. 0,876—0,882; e dextrogir [a]D= +4—4-13°, e solubil în eter, în uleiuri şi în alcool etilic de 70% (1 :3); această ultimă calitate e folosită, împreună cu alte constante fizice, pentru verificarea purităfii sale. Confine: linalol dextrogir (coriandrol), 90%; geraniol, 5%; pinen, limonen, şi eteri linalilici. Se întrebuinfează în Medicină, ca stimulent, carminativ, şi stomahic, în afecfiunile gastrice, cum şi în industria lichiorurilor, a produselor zaharoase şi drept condiment. Şi fructele sînt întrebuinfate drept condiment.
î. ulei de V. sub Coriandru.
2.	Coridor, pl. coridoare. 1. Arh.: încăpere lungă şi relativ strîmtă dintr-o clădire, destinată ca spafiu de circulafie între mai multe încăperi utile ale acesteia (camere de locuit, clase, birouri, etc.), cum şi ca spafiu de legătură cu exteriorul, sau cu un spafiu de degajament (de ex. scară). Coridorul se numeşte interior, cînd camerele sînt situate de ambele părfi ale lui, şi lateral, cînd camerele sînt situate numai pe o parte. Sin. Culoar.
3.	~ de explozie. Elf.: Coridor în stafiunile interioare de transformare, de conexiuni şi distribufie, în legătură directă cu camerele de explozie (v.), pentru a permite expandarea gazelor produse în cazul exploziei întreruptoare-lor (v. fig.).
Coridoarele de explozie trebuie să aibă ieşiri în exterior. Cele mat lungi decît 40 m trebuie despărfite (prin perefi cu uşi rezistente la foc) în secfiuni cu lungimea de cel mult 20 m. Coridoarele de explozie nu trebuie să confină echipamente electrice, elemente conductoare decurent sau cabluri dispuse aparent.
4.	Coridor. 2. Tehn. mii.: Comunicaţie adăpostită între diferitele părfi ale unei lucrări de fortificafie.
5.	jCoridor. 3. Tehn. mii.: Sin. (în trecut)
Drum acoperit (v.).
e. Coridor. 4. Poligr.: Spafiu alb mai mare între cuvinte, care se repetă în aceeaşi regiune a textului în mai multe rînduri consecutive, în linie verticală, oblică sau frîntă, dînd un aspect urît. Coridorul se produce de obicei cînd rîndurile se împlinesc cu spafii preamări între cuvinte, dar se poate forma incidental şî la culesul regulat al textului. Pentru înlăturarea acestui defect
de culegere, rîndurile se refac, modificînd spafiile, operafie numită închiderea cărării. Sin. Cărare între rînduri; Scara pisicii.
7.	Coriină. Biol., Ind. piei.: Substanfă constituită din proteine (albumine, globuline, mucine şi mucoide), care umple spafiile interfibriiare ale fesutuiui dermic, legînd fibrele între ele. în industria pielăriei, cea mai mare parte a coriinei e îndepărtată prin operafiile cari preced tăbăcirea. Cînd se usucă pielea, coriina se întăreşte ca un clei. Fibrele devenind rigide, pielea pierde elasticitatea şi devine tare.
8.	Corimb, pl. corimbi. Bot.: Tip de inflorescenţă centripetă (monopodială), la care florile de la bază au pedunculele mult mai lungi decît florile din spre vîrf, ajungînd aproape la aceeaşi înăljime. Acest tip de inflorescenţa se găseşte la păr (corimb simplu), la păducel (corimb compus), etc.
9.	Corindon. Mineral.: AI2O3. Oxid de aluminiu natural, cu compoziţia chimică Al 53,2% şi O 46,8%. Reprezintă modi-ficaţia polimorfă a a acestei compoziţii, cea mai stabilă în condiţii naturale (modificaţia |3 e stabilă la temperaturi de 1500--1800°, iar modificaţia y, obţinută artificial, e stabilă sub 950°).
Se formează în zăcămintele metasomatice de contact, localizate în calcare cristaline în vecinătatea rocilor magmatice; sub acţiunea agenţilor pneumatolitici asupra rocilor sedimentare argi-loase şi asupra rocilor magmatice efuzive; în rocile magmatice intruzive bogate în alumină şi sărace în silice (de ex. sienitele corindonice şi anortozitele), cum şi în pegmatitele sienitice nefelinice. Se formează uneori şî în urma metamorfismului regional şi, fiind stabil din punct de vedere chimic, se găseşte frecvent în aluviuni.
Cristalizează în sistemul trigonal, clasa ditrigonal scalenoe-drică, în cristale (v. fig.) bine dezvoltate, în formă de butoiaş sau cu habitus columnar, piramidal sau tabular, âtingînd uneori grosimea de un decimetru. Pe feţele cristalelor apar uneori striaţiuni oblice sau orizontale. Se cunosc şi zăcăminte în cari corindonul se prezintă sub formă de mase granulare compacte.
Culoarea corindonu-lui e de obicei albăstruie sau cenuşie-gălbuie. Se întîlnesc şi varietăţi transparente cari au diferite culori: safirul, albastru; rubinul, roşu; topazul oriental, galben; leucosafirul, incolor; ametistul oriental, violet; smaragdul oriental, verde; şi corindonul stelar, care prezintă fenomenul de asterism (scînteiază în lumină, dînd steluţe cu şase raze determinate de unele incluziuni orientate). Are luciu sticlos şi spărtură concoidală aşchioasă, prezentînd uneori separaţii după pinacoid sau după romboedru (din cauza maclării polisintetice); are duritatea 9 şi gr. sp. 3,95—4,10. E uniax (anormal biax), cu indicii de refracţie: 8 = 1,761, Q= 1,769; în parte e pleocroic.
Corindonul se întrebuinţează ca material abraziv, pentru a confecţiona discuri de ascuţit, hîrtie-cremene şi praf de şlefuit. Varietăţile colorate transparente sînt folosite ca pietre semi-preţioase.
Corindonul, deşi constituie şî materia primă a refractarelor corindonice, e foarte rar folosit ca atare. Pentru industria refractarelor se foloseşte astăzi frecvent corindonul artificial (electro-corundul), obţinut din bauxit alb, cu conţinut mic în silice, prin topire în cuptorul electric (în timpul fuziunii, fierul e redus şi separat sub formă metalică). Prin topirea bauxitului în prezenţa diferitelor sulfuri, în cari alumina lichidă e solubilă, se pot obţine, prin răcire la aproximativ 1800°, cristale de corindon izolate, de mărimea dorită şi foarte pure (99,6% AI2O3). Sulfurile, fiind solubile în apă, sînt îndepărtate uşor.
Sfafiune de conexiuni cu coridor de explozie.
1) coridor de deservire; 2) cameră de explozie; 3) întreruptor cu ulei mult; 4) coridor de explozie.
Cristale de corindon.
Corindon artificial
346
Corn
Corindonul artificial care întrece pe cel natural prin puritatea şi macrogranulozitatea sa, e cu totul lipsit de plasticitate. Pentru a putea fi fasonat (aglomerat) i se adaugă cîteva procente de argilă refractară sau de glucoză. Produsele corindonice obfinute astfel confin cel mult 95% AI2O3. Ele sînt arse la 1650° şi, dacă sînt lipsite de impurităfi de fier, au o înmuiere sub sarcină foarte mare (2 kg/cm2), comparabilă cu aceea a produselor refractare silica.
Corindonul artificial pur mai poate fi aglomerai şi prin recrista-lizare în stare solidă. în acest scop, corindonul e măcinat fin şi dispersat în stare coloidală într-un mediu de dispersiune convenabil. Se obfine astfel o barbotină, core poate fi turnată în tipare de gips. Soliditatea produselor corindonice se asigură prin adăugare de gumă lichidă. Pentru facilitarea recristalizării ulterioare se adaugă masei corindonice nearse 0,2—1 % criolit, clorură de aluminiu, clorură ferică, etc. După uscare, produsele corindonice sînt arse între 1750 şi 1800°, cînd se produce o contracfiune apreciabilă, urmată de recristalizarea corindonului. Se obfine astfel o masă densă (3,8—3,9 g/cm3), impermeabilă (porozitatea 1—4%}, cu următoarele caracteristici principale: coeficientul de dilatafie termică pentru intervalul 50—1000° e 7,7*10”6; modulul de elasticitate 72-10 4kg/mm2; rezistenfa la întindere 24—26,5 kg/mm2; rezistivitatea la 15°, 1016Q ■ cm şi la 800°, 3,5-108 Q • cm; refrac-taritatea, 1790—1920°; rezistenfa la compresiune la temperatura ordinară, 200—400 kg/cm2; rezistenfa la şocuri termice, 15—25 cicluri; etc.
Din acest material se fabrică creuzete pentru temperaturi foarte înalte, bujii de aprindere pentru motoare cu explozie, etc. sau e folosit ca material de adaus în industria produselor refractare magnezitice, pentru ameliorarea rezistenfei la şocuri termice (refractarele magnezitice cu adaus de corindon, arse la 1550°, rezistă la peste 100 de şocuri termice).
Din corindon artificial de mare puritate se pot fabrica rubine artificiale, prin adaus de circa 0,5% C^Os, sau safire artificiale, prin adaus de titan şi cobalt.
1.	~ artificial. Mat. cs. V. sub Corindon.
2.	Corintic, ordinul Arh. V. sub Ordin de arhitectură.
3> Coriolis, accelerafie Mec. V. sub Accelerafie.
4.	forfa lui Mec. V. sub Forfă.
5.	teorema lui Mec.; Teoremă referitoare la compunerea accelerafiilor (v. Accelerafiilor, compunerea ~).
6.	Corium. Ind. piei.: Pielea cuprinsă înfre epidermă şi stratul adipos subcutanat, care constituie circa 85% din grosimea pielii şi e format, în cea mai mare parte, din fesut conjunctiv şi din foarte pufin fesut muscular şi adipos. Coriumul e partea din piele care rămîne după operâfiile de cenuşărire şi curăfire şi care se transformă efectiv în produsul final, adică în piele tăbăcită. Are o structură caracteristică, fără început şi fără sfîrşit, datorită împletirii complicate a fasciculelor de fibre colagene.
La corium se deosebesc două straturi: stratul superior papilar, care poate constitui 20*—50% din grosimea sa, în care fibrele fesutului conjunctiv sînt subfiri, cu întreaga structură afînată prin spafiile formate de foficulele piloase, de glandele sebacee şi sudoripare şi de vasele sangvine, şi stratul inferior reticular, care poate constitui 50—80% din grosimea sa, şi care e constituit din fesut compact de fascicule groase de fibre colagene. în ambele straturi, fesutul de fibre colagene e consolidat de fesutul de fibre de elastină.
7.	Corkif. Mineral.: PbFe3-[(OH)6 | PO4 | SO4]. Varietate de beudantit (v.), de culoare galbenă deschisă pînă la verde.
8.	Corlată, pl. corlate. 1. Arh.: Polifă aşezată deasupra vetrei din tinda caselor fărăneşti, în jurul marginii inferioare a pîiniei coşului de fum (de obicei în formă de trunchi de piramidă), şi pe care se aşază vase mici de bucătărie şi alte obiecte folosite pentru prepararea mîncării.
9.	Corlată. 2. Arh.: Jarc pentru vite, îngrădit cu lemne despicate.
10.	Corlată. 3. Arh.: Gard executat din piese de lemn late, obfinute prin despicare.
11.	Corlată. 4. Ind. ţar.: Scîndură, obfinută prin despicarea lemnelor, folosită la executarea unor împrejmuiri.
t2. Corlată. 5. Ind. ţar.: îngrăditură alcătuită din şipci sau din pari, aşezată deasupra pomostinei carului, pentru a uşura căratul snopilor sau al fînului.
13.	Corman, pl. cormane. Agr.: Sin. Cormană (v.).
14.	Cormană, pl. cormane. 1. Agr.; Organ activ al unui plug, pe care brazda, tăiată vertical de cufit şi orizontal de brăzdar, se răsuceşte, se răstoarnă şi se rupe, fiind apoi împinsă în lături. Cormană,
care se prinde de 1______________^
bîrsă (v. fig.), are	\2
înălfimea pufin \	! Á,6
mai mare decît a-	\
dîncimea brazdei.
în general, cor-	g3	fa
mana poate fi plată, pentru pămîn- Cormană pentru pluguri cu fracţiune mecanică, tul lipicios, sau	a)vedereî	b) prefabricatul	şfanfat; 1)	aripă; 2) piepf;
strîmbă, pentru pa- nnuchie	de îmbinare cu	brăzdarul;	4, 5 şi 6)	mu-
mîntul afinat (de-	c^e de coniurIsuperior,	respectiv	posterior,	re-
oarece pămîntul	sPecfiv anferior-
afînat se răstoarnă
mai anevoie). Se deosebesc: cormană elicoidală, cu suprafafa activă aproximativ elicoidală, pentru a răsturna brazda cît mai complet, care e folosită la soluri grele sau la felină; cormană cilindrică, cu suprafafa activă cilindrică, penfru a fărîma brazda prin încovoierea ei; cormană cilindroelicoidală (numită şî coro mană culturală), asemănătoare cu cea cilindrică, avînd însă -mică porfiune elicoidală la partea superioară; cormană combinată, care e cilindrică în jumătatea anterioară şi elicoidală în jumătatea posterioară. Sin. Corman, Fierul plugului. V. şî sub Plug.
15.	Cormană. 2. Ut.: Organ al unor maşini de săpat pămîntul (buldozer, plug pentru şanfuri, unele pluguri pentru zăpadă), pe care e fixat cufitul sau brăzdarul şi care serveşte la ridicarea brazdei şi, în parte, la ruperea ei şi la deplasarea laterală a materialului săpat. V. sub Lama buldozerului; Plug pentru şanfuri; Plug pentru zăpadă.
16.	Cormană. 3. Ut.: Organ activ al defrişatoarelor şi al dezrădăcinătoarelor, alcătuit dintr-un schelet metalic, puternic, îmbrăcat parfial cu tablă groasă.
17.	Cormofite, plante Bot.: Plantele superioare, al căror corp e diferenfiat în organe vegetative şi de reproducere, ca rădăcină, tulpină, frunze, flori, etc., spre deosebire de talofite (v.).
îs. Corn, pl. corni. 1. Silv., Farm.: Cornus mas L. Arbust mare din familia Cornaceae, care creşte cultivat sau spontan în numeroase regiuni din Europa (în pădurile rărite de cîmpie şi de deal).
Lemnul de corn are duramenul roşu de nuanfă închisă; el e foarte dur, greu (d. 0,8—1,0), rezistent, uşor de prelucrat. Lemnul uscat de corn e întrebuinfat în strungărie, la confecfionarea de rofi dinfate şi de cozi de unelte. Coaja trunchiului şi a ramurilor e astringentă şi tonică, avînd proprietăfi de febri-fug, similar scoarfei de chinină. Fructele cornului, numite coarne, de formă apropiată de cea a măslinei, au culoare roşie aprinsă (corail) şi gust acidulat; ele au un sîmbure cu două loje, cari confin cîte o sămînfă oleaginoasă. Prin fermentare, din fructele coapte se obfine o băutură alcoolică; fructele culese necoapte se conservă în saramură, ca şi măslinele. Pulpa fructului şi seminfele confin un ulei gras de culoare galbenă-verzuie, cu d. 0,921, cu indicele de saponificare 192---197 şi indicele de iod 100—114; pulpa proaspătă confine 12—13% ulei gras; pulpa uscată la
Corn
347
Corneene
aproximativ 100° confine circa 60% ulei gras, iar seminfele decorticate şi uscate confin circa 38% ulei.
î. Corn, pl. corni. 2: Instrument de suflat, format dintr-un fub de metal, de obicei de alamă, îndoit în formă de semicerc, sau dintr-un tub lung, îndoit de trei ori în formă de cerc. Diametrul tubului e mai mic la îmbucătură, de unde creşte apoi foarte încet pînă aproape de sfîrşit, unde creşterea diametrului e mult accentuată, pentru a constitui aşa-numitul pavilion. Aerul din corn e pus în vibrafie prin vibrafia buzelor celui care suflă.
Se folosesc două feluri de instrumente:
Cornul natural, de vînătoare sau de armonie, poate emite numai sunetul fundamental sau armonicele lui. Introducînd pumnul mai mult sau mai pufin adînc în pavilion, se pot obfine şi alte note, putîndu-se completa, astfel, gama. Tonurile produse cu mîna se numesc tonuri astupate sau înăbuşite, pe cînd celelalte se numesc deschise. Cornul natural a fost perfecţionat cu ajutorul unor tuburi adifionale sau de schimb cari, introduse în mijlocul tubului instrumentului, provoacă diferite tonuri, variindu-se astfel scara lui naturală. Acest corn emite sunetul do, dar cu ajutorul tuburilor adifionale pot fi emise sunetele re, mi, fa, etc.
Cornul cu pistoane sau cu ventile (cornul cromatic) înlătură dezavantajul cornului natural, în cazul căruia folosirea tuburilor adifionale cere un anumit timp pentru introducere, — şi are tubul echipat cu trei pistoane sau ventile, cu ajutorul cărora coloana de aer poate fi lungită sau scurtată uşor şi repede. Astfel se poate obfine întreaga scară cromatică a tonurilor. Cel mai folosit e cornul în fa, iar prin apăsarea pe cele trei pistoane se poate frece imediat în alte tonuri. întinderea registrului cuprinde trei octave cromatice şi jumătate. Timbrul cornului cu pistoane e mai melancolic, şi e foarte potrivit pentru efectele dramatice. Partiturile sînt scrise pentru ambii corni, în cheia sol.
2.	~ de ceafă. Nav. V. Semnale de ceafă, sub Semnale nautice.
3.	Corn, pl. coarne. 3. Zoof., Tehn.: Fiecare dintre cele două excrescenfe ale osului frontal la rumegătoarele cornute. Coarnele sînt drepte sau încovoiate, ascufite la un capăt şi constituite din substanţă cornoasă sau din cheratină. în sens mai larg se numesc coarne şi copitele constituite din cheratină ale multor animale, organele tactile şi vizuale ale melcului, excrescenfele chitinoase bifurcate de lîngă ochii unor cărăbuşi, etc. între-buinfări tehnice mai importante au coarnele taurinelor, bovinelor, ovinelor şi caprinelor. Substanţa cornoasă (cheratina) e componentul -principal al formafiunilor epidermice, cum sînt părul, lîna, unghiile, penele şi coarnele. Cheratina se umflă pufin în apă şi puternic în alea li i, în cari se disolvă prin fierbere. Principalele proprietăfi tehnice ale cornului, care-i dau multiple utilizări, sînt elasticitatea, pliabilitatea, duritatea, despicabilitatea, uşurinfa de prelucrare la strung şi muierea la temperatură mai înaltă (proprietate care permite îndoirea, presarea, lipirea şi sudarea cornului). Cornul e cav (tubular) la bază, şi plin la vîrf. Această porţiune constituie vîrfurile de coarne, din cari se fabrică prin strunjire: mundştiucuri de pipe, port-ţigarete, instrumente muzicale, etc. Porţiunea cavă a cornului se foloseşte la fabricarea pieptenilor, a platanelor de balanţe, a mînerelor, nasturilor, etc. Prelucrarea în aceste scopuri se bazează pe înmuierea cornului în apă fierbinte şi pe foc, în despicarea, strunjirea şi lipirea mai multor bucăţi pentru a forma plăci mai mari. Cel mai frecvent întrebuinţate sînt coarnele de boi şi de vaci din America de Sud, ca şi coarnele mari cu secţiune rotundă ale vitelor ungureşti şi gali-ţiene. Mai rezistente, mai fine şi mai uşor de lustruit, sînt coarnele cu trei muchii ale bivolilor din ţara noastră, din Ungaria, Asia Mică şi India. Acestea au însă o culoare închisă, care le face improprii pentru fabricarea obiectelor translucide. Cornul de oaie şi de capră e translucid şi din el se fabrică mînere de umbrele, bastoane, etc. Deşeuri le de corn, cum sînt
aşchiile de la strunjire, etc., se întrebuinţează la fabricarea ferocianurii de potasiu şi ca îngrăşămînt, datorită conţinutului lor mare în azot (max. 13—14%).
4.	Corn, pl. coarne. 4. Tehn. mii.: Lucrare de fortificaţie de tip bastionat, constituită din două semibastioane şi dintr-o curtină (v. fig.). Sin. Lucrare cu coarne.
5.	Corn, pl. coarne. 5. Gen.:
Nume generic dat părfilor în formă de corn ale unor obiecte (în special ale unor unelte).
0.	^ de furcă. Ind. ţăr., Lucrare de iortificafie cu coarne.
Agr.: Fiecare dintre brafele ascu- f) semibasiion; 2) curtină, fite ale unei furci.
7.	~ de plug. Agr.: Fiecare dintre cele două mînere cári servesc la conducerea plugului (în special a celor cu traefiune animală), şi la apăsarea lui în pămînt. Ele sînt fixate pe grindei, de cele mai multe ori simetric fafă de brazdă şi asimetric fafă de grindei, cornul din dreapta fiind aplecat, penfru a uşura scoaterea plugului din brazdă, la întoarcere (v. fig.). Coarnele, de ofel, au la capete cîte un mîner cu plăsele (de lemn sau de tablă); la plugurile obişnuite, cornul din stînga are — la mîner — o gardă (patină) pe care alunecă
plugul cînd e culcat pentru 1) grindei; 2) coarnele plugului; 3) mîner; schimbarea brazdei, iar la 4) tălpica minerului (gardă); 5) brăcinar. plugurile de vie, ambele
coarne au la mîner cîte o gardă, pentru a proteja mîinile lucrătorilor. Uneori, plugurile cu ramă sînt echipate cu un singur corn. V. şî sub Plug.
8.	~ polar. Elf.: Fiecare dintre extremităfile piesei polare (v. fig.) ale unui pol aparent al unei maşini electrice, cu rolul de a susfine înfăşurarea polului şi
de a da cîmpului magnetic din întrefier o anumită repartifie (apropiată de cea sinusoidală) de-a lungul periferiei întrefierului maşinii.
9.	Corn, pl. coarne. 6. Ind.
piei.: Organ la maşina de cusut talpa prin branf (care poartă mecanismul rotifei de formare a cusăturii), la maşina de bătut cuie Pol aparent de maşină electrică, de lemn, la maşina de bătut cuie	l)	corn polar.
de fier şi la maşina da bătut şuruburi, în formă de corn, care, în timpul lucrului, pătrunde în interiorul încălfămintei, deplasîndu-se pe conturul interior al acesteia, odată cu realizarea tighelului (la maşina de cusut) sau realizînd sprijinul ei în timpul fixării elementelor de prindere.
10.	Corn, pl. cornuri. 7. Ind. alim.: Franzelufă în formă de semilună.
11.	Corn sintetic: Masă plastică obfinută din cazeină.
12.	Cornee transparentă. V. sub Ochi.
13.	Corneene. Petr.: Roci metamorfice de contact. După felul în care s-a produs metamorfismul, se deosebesc corneene de contact termic şi corneene de contact metasomatic. Din prima categorie fac parte corneenele micacee noduloase şi corneenele compacte, cu spărtură concoidală, caracterizate prin prezenfa andaluzitului, a biotitului şi a muscovitului şi provenind din rocile argiloase, cum şi corneenele cu silicafi, grupate în zece clase, cari provin din rocile argilo-marnoase şi din marne. Primele două clase cuprind corneenele corespunzătoare şisturilor argi-
Cornef
348
Cornişă
Cornet.
loase şi sînt formate din andaluzii, cordierit, plagioclaz şi biotit. Pe măsură ce roca sedimentară devine mai marnoasâ, apar minerale mai calcice, dispărînd andaluzitul şi cordieritul; astfel, în clasa a patra intră hiperstenul, în clasa a şasea, diopsidul, în clasa a noua, grosularul şi plagioclazul calcic, iar în clasa a zecea apar vezuvianul şi wollastonitul. Din grupul al doilea, al corneene-lor de contact metasomatic, fac parte corneenele pneumatolitice, şi hidrotermale. Dintre corneenele pneumatolitice fac parte cele în cari apar ca minerale: turmalinul, topazul, muscovitul, feldspafii alcalini, axinitul, casiteritul, wolframitul şi caolinitul. Dintre aceste corneene sînt cunoscute cele silico-calcare, numite skarn, formate din granafi, vezuvian, diopsid-hedenbergit, epidot, amfibol, concentraţii de oxizi de fier, calcit, etc.
Corneenele hidrotermale sînt roci silicifiate hidrotermal.
în fara noastră sé întîlnesc corneene cu anda-luzit, cordierit şi biotit, Iá contactul banatitelor de la Ocna de Fier, cum şi corneene silicifiate hidrotermal, la contactul banatitelor de la Moldova Nouă.
î. Cornef, pl. cornete. 1. Arfă: Vas ornamental de sticlă, de piatră, de ceramică sau de metal, simplu sau decorat, al cărui diametru descreşte foarte repede către partea inferioară, care e alungită şi e fixată într-un suport (v. fig.), folosit în special pentru păstrarea florilor în apartamente.
2.	Cornef. 2. Geogr.: Ridicătură de relief (creastă sau vîrf) rotunjită, constituită din roci calcaroase sau mai dure, cari apar ca martori de eroziune ce domină suprafefele de denudafie din regiunile muntoase. Sin. Monadnock.
•	3. Cornef acustic. F/z.: Dispozitiv acustic constituit dintr-un tub cu aria secfiunii transversale variabilă în lungul axului. Cornetele acustice pot fi folosite, fie pentru a amplifica sensafia auditivă produsă de un sunet, dirijînd undele sonore din spafiu şi concentrîndu-le asupra timpanului, fie pentru a dirija undele în anumite direcfii.
Impedanfa acustică şi caracteristicile directive ale unui cornet variază cu forma tubului. Se folosesc cornete acustice conice, la cari aria secfiunii transversale creşte cu pătratul lungimii axiale; exponenţiale, la cari aria secfiunii transversale creşte exponenfial cu lungimea axială; parabolice şi hiperbolice. Prin combinarea convenabilă a mai multor cornete acustice se obfin cornete multicelulare, cu caracteristici direcfionale independente de frecvenfă.
Cornetele acustice sînt folosite în prezent în special la construcfia difuzoarelor şi a instrumentelor muzicale de suflat, cum şi la construcfia gramofoanelor, a aparatelor de reperare prin sunet a avioanelor, etc.
4.	Cornef, antenă-^. Tele. V. sub Pîlnie electromagnetică.
5.	Cornefif. Mineral.: Cu3[(0H)3|P04]. Fosfat de cupru hidratat, natural, care cristalizează în sistemul rombic. Are culoarea verde-albăstruie, duritatea 5 şi gr. sp. 4,1.
e. Cornieră, pl. corniere. Tehn.:	^
Bară profilată, de ofel sau de ma-	i
terial neferos, constituită din două	1,	|
aripi reunite după o muchie şi cari	Hi	KI
formează un unghi diedru drept între ele (v. fig.). Dimensiunile corniere-lor sînt standardizate. în tabele se găsesc, pe lîngă dimensiunile şi aria secfiunii cornierei, şî următoarele date: greutatea unui metru linear; cotele axelor principale de inerfie şi ale centrului de greutate; valorile calculate ale momentelor de inerfie în raport cu axele respective de încovoiere; valorile modulului de rezistenfă, ale razei de girafie şi ale coeficientului de flambaj.
a	6
Corniere.
) cu aripi egale; b) cu aripi inegale
Se laminează corniere cu aripi egale şi corniere cu aripi inegale. Pentru ofel sînt curente corniere cu aripi egale cu dimensiuni cuprinse între; lungimea 15 mm (şi grosimea 3 sau
4	mm) şi lungimea 200 mm (şi grosimea 16, 18 sau 20 mm), cum şi corniere cu aripi inegale, cu dimensiuni cuprinse între lungimile aripilor 20 şi 30 mm (şi grosimea 3, 4 sau 5 mm) şi lungimile aripilor 100 mm şi 200 mm (şi grosimea 10, 12, 14, 16 sau 18 mm).
7.	Cornificare. Zoo/.: Proces de transformare a celulelor moi din stratul bazai al epidermei în celule cornoase ale straturilor superioare ale acesteia. Pe măsură ce cornificarea avansează, celulele confin mai pufină apă şi mai mult azot şi sulf, decît cele necornificate. în stratul granulos, celulele, deşi încă umede, sînt puternic aplatisate, iar confinutul lor e descompus într-o masă de granule. Celulele din stratul cornos sînt complet apla-tisate, fără nucleu, puternic deshidratate, fără vitalitate, mai mult sau mai pufin goale pe dinăuntru, şi se umflă uşor în alcaliu Diagrama de difracfie cu raze X a celulelor cornificate, ca şi a celor necornificate, corespunde cheratinei în forma extinsă (3. Deosebirea consistă în faptul că cheratina necornificată e constituită dintr-o proporfie mai mare de cisteină, element structural proteic mai labil, în timp ce cheratina cornificată e constituita din cistină, element structural mai stabil, care împînzeşte micelul proteic prin punfile disulfidice.
8.	Cornişă, pl. cornişe. 1. Arh., Cs.: Element de construcfie şi de arhitectură, constituit dintr-un grup de mai multe muluri orizontale, continue, suprapuse şi ieşite în afară fafă de para-mentul zidului, — cele mai proeminente fiind aşezate la partea de sus a grupului, — dispus pe fafa exterioară a zidurilor de fafadă ale unei clădiri, pentru a împiedica scurgerea apei de ploaie pe fafa edificiului.
în arhitectura clasică din Antichitate, cornişa constituie unul dintre elementele antablamentului, fiind aşezată la partea superioară a acestuia (v. sub Antablament). E alcătuită din trei elemente principale: lăcrimarul, care e elementul principal al cornişei şi e constituit dintr-o mulură simplă, aşezată în lungul marginii inferioare a părfii celei mai proeminente a cornişei, şi e destinat să împiedice scurgerea apei de ploaie pe fafada edificiului; cimaza, care e o mulură pndulată, aşezată deasupra lăcrimarului,
/. Cornişe folosite la clădiri civile, a) cornişă cu lăcrimar cu şanf; b) cornişă cu lăcri-mav simplu.
II. Patru tipuri de cornişă ale ordinelor arhitectonice clasice, a) cornişă corintică greaca (monumentul coragic al lui Lisicrate, din Atena); b) cornişă ionică greaca (templul Victoriei fără aripi, din Atena); c) cornişă corintică romană (templul Vestei de la Tibur); d) cornişă ionică romană (după San-gallo şi Vignola); 1) cimază; 2) lăcrimar; 3) susţinerea cornişei.
pentru a detaşa pe cer silueta edificiului prin efectele de umbră şi de lumină pe cari le creează, şi care, uneori, servea şi ca jgheab pentru colectarea apelor de ploaie de pe acoperiş, cari erau evacuate prin ornamente în formă de gură de leu; partea de susfinere a lăcrimarului, care e constituită dintr-o serie de muluri cari se retrag spre paramentul zidului şi care constituie caracteristica ordinului
Cornişă
349
Coroana cu dîamanfe
#
de arhitectură respectiv, fiind în general cea mai decorată parte a cornişei.
Proporfia dintre cele trei părfi componente ale cornişei clasice, ca şi elementele decorative ale acesteia, diferă în funcfiune de ordinul de arhitectură (v. fig. I, II). V. sub Ordin de arhitectură.
în arhitectura clădirilor moderne, cornişele sînt aşezate la partea superioară a zidurilor exterioare, sau şî la nivelul etajelor. Unele dintre elementele constitutive ale cornişei clasice pot lipsi sau pot fi simplificate atît de mult, încît cornişa capătă aspectul unui brîu simplu, constituit dintr-un singur listei mai lat.
î. Cornişă. 2. Arh., Cs.: Mulurile proeminente, continue, aşezate în scop decorativ sub plafonul unei încăperi, deasupra unei uşi, a unei ferestre, a unei mobile, etc.
2.	Cornişonj, sing. cornişon. Agr.: Varietate de castravefi, cu fructele mici, acoperite cu brobonele. Se culeg cînd au grosimea de 2--3 cm şi se conservă în ofet. Sin. Cornişoni de Paris.
3.	Corniţă, pl. corniţe. Ind. făr.: Dispozitiv de lucru al rotarului, în formă de scaun cu patru picioare şi cu tăblia constituită dintr-o piesă de lemn în formă de U;
pe cornifă se aşază roata, cînd se înspi-fează sau cînd i se pun obezi le (v. fig.).
Sin. Cobîlă, Cuşnifă, Scaun de înspifat. -—
4 Cornu, prismă r*/ m Fiz. V. sub r Prismă.
5.	Cornu, spirală V. sub Spirală.
e. Cornu, Sfrafe	de	Strafigr.:
Complex de strate al	Miocenului infe-	Comită,
rior, dezvoltat în sinclinalele Slănic şi
Drajna (sudul Carpafilor Orientali), format din gipsuri (gipsurile inferioare din Muntenia), gresii calcaroase şi glauconitice cu Operculina complanata şi Pecten hornensis, conglomerate cu elemente de şisturi cristaline, brecii marnoase, argile cu pietrişuri, şisturi argiloase cu Clupeide. Stratele de Cornu stau pe un complex marnos cu intercalafii de gresii curbicorticale, de tufite şi de bentonite, şi suportă în discordanfă Conglomeratele de Brebu. Ele sînt curent atribuite Aquitanianului, dar partea lor superioară, cel pufin, reprezintă Burdigalianul.
7.	Cornuif. Mineral.: Silicat de cupru coloidal, asemănător crisocolului.
s. Cornul caprei.	Agr.:	Varietate de	ardei	lung, cu	fructul
în formă de corn de	capră,	de culoare	verde	sau galbenă	în
stare crudă, şi care devine ia maturitate portocaliu, respectiv roşu.
». Cornul lunii. Astr.: Luna în primul şi în ultimul pătrar, cînd apare în formă de seceră. (Termen popular.)
10.	Cornul rindelei. Ind. lemn.: Sin. Nasul rindelei. V. sub Rindea.
11.	Cornul secarei. Bot., Farm.: Boală a florilor de secară, produsă de ciuperca Claviceps purpurea Tul., din familia Pyreno-mycetes, ordinul Hypocreales. Hifele ciupercii se dezvoltă din sporii aduşi de vînt, în fesuturile ovarelor, pe cari le consumă în întregime, formîndu-se un sclerofiu, care iernează în pămînt. Acest organ de rezistenfă, cu membrană groasă şi bogat în substanfe de rezervă, germinează primăvara, dînd ascospori, cari se răspîndesc pe stigmatul florilor de secară; filamentele umplu ovarul şi în locul bobului apar sclerofii, de forma unui corn cilindric alungit, violet închis sau negricios, lung de 1***4 cm. Boala, foarte dăunătoare, se combate preventiv cu ajutorul substanfelor chimice (fungicide, v.) şi, dacă nu s-au luat măsurile preventive, prin mijloace mecanice (ciur, trior, etc.). Sclerofii de Claviceps purpurea confin ergotină (v.), care se extrage fie sub formă de extract, fie sub formă de substanfă pură, fiind întrebuinfată, în Medicină, ca hemostatic. Făina de secară care confine sclerofi produce turburări nervoase. Sin. Secalae cornutum, Pintenul secarei.
12.	Cornulites. Paleont.: Anelid tubicol întîlnit în Silurian şi în Devonlan. Tubul calcaros, în formă de trompetă, prezintă inele
transversale şi striuri fine longitudinale. Nu e cunoscut în fara noastră.
îs. Cornufină. Farm.: Amestec de alcaloizi confinufi în ergotul de secară (ergotină, ergotoxină, ergotamină). E o pulbere amorfă, brună, pufin solubilă în apă, solubilă în alcool cald. Excitant al contracfiuni lor uterine.
14.	Cornwallif. Mineral.: CuslXOH^lAsO^ ■ 3 H2O. Arseniat de cupru hidratat, aparent amorf, însă cu proprietăfi anisotrope. Are culoare verde închisă, duritatea 4,5 şi gr. sp. 4,2.
15.	Coroana şinei. C. î. V. Ciuperca şinei.
16.	Coroana furiei. Expl. petr.: Cadru foarte robust, care uneşte picioarele turlei de sondă la partea ei superioară şi pe care e aşezat geamblacul. V. sub Turlă.
17.	Coroană, pl. coroane. 1. Mat.: Figura geometrică plană pe care o reprezintă suprafafa dintre două conture coplanare, dintre cari unul se găseşte în interiorul celuilalt. Un exemplu e coroana circulară cuprinsă între două cercuri de raze R şi r, a cărei arie e
jt (R2—r2) = 2jtq8, unde 9 e raza medie şi 8 = i£ — r.
îs. Coroană, pl. coroane. 2. Tehn.: Nume generic pentru unele piese sau părfi de piese mecanice în formă de cilindru gol scurt, folosite în diferite sisteme tehnice.
19.	~a cinfrului. Cs. V. sub Cintru.
20.	~a crucii de Malta. Cinem.: Disc care are	un	dinte	şi
care, prin rotire, acfionează crucea de Malta (v.)	a	aparatelor
de proiecfie cinematografică.
21.	~ cu diamante. Expl. petr.: Cap de carotieră cu tăişul armat cu diamante, folosit în general la carotierele simple (cu un singur tub) în forajul cu sonde şi sondeze, pentru străbaterea rocilor celor mai tari. Există şi coroane cu diamante pentru carotiere duble (v. sub Carotieră), cum şi coroane cu diamante cari sapă complet gaura, fără să lase un sîmbure central pentru luarea de carote (v. fig. a).
Coroane cu diamante, a) coroană penfru săpaf complef gaura; b) coroană cu diamante fixate prin sertisare; c) coroană cu diamante fixate prin turnarea unui aliaj metalic; d) coroană cu diamante amestecate cu pulbere metalică.
Mult timp, capetele de carotiere pentru sondeze au fost montate excluziv cu diamante, din care cauză forajul cu sondeze se numea foraj cu diamante, iar sondezele înseşi se numeau sondeze cu diamante.
Diamantele industriale folosite la construcfia coroanelor cu diamante sînt carbonado (v.), bal las (v.), bort (v.) şi bortz. Au duritatea 10, ca şi diamantele folosite pentru bijuterii, însă sínt mai pufin clare şi cristaline decît acestea. Au greutatea specifică 3, 1*”3, 5.
Fiind sensibile la variafii de temperatură, în timpul forajului diamantele trebuie menfinute reci printr-o circulafie continuă a fluidului de foraj.
Diamantele industriale folosite în foraj se apreciază după : greutatea specifică şi duritate (se preferă diamantele cu
Coroană de diferenfial
350
Coroană polară
gr. sp. 3,2*»3,4, deoarece sub 3,2 sînt poroase şi mai pufin rezistente, iar peste 3,4 sînt mai casante), structură (sînt bune diamantele cu structură densă şi omogenă), formă (se preferă granulele rotunjite, deoarece cele cu coifuri ascufite se rup în timpul forajului), culoare şi luciu (variate după felul diamantului întrebuinfat).
Diamantele se fixează pe coroană prin sertisare sau cu aliaje metalice. Serfisarea consistă în fixarea separată a fiecărui diamant în'corpul coroanei, în modul următor: Cu ajutorul unor scule speciale se execută o gaură în corpul coroanei, după forma şi mărimea diamantului ales; se căptuşeşte gaura cu o pojghifă de plumb, pentru a proteja diamantul contra şocurilor şi a presiunilor inegale; se aşază diamantul în locaşul respectiv şi apoi, prin ciocănire cu dălfi fine, se strînge ofelul în jurul diamantului pînă cînd tot plumbul a ieşit şi diamantul rămîne în afara coroanei 0,15--0,40 mm (mai pufin pentru rocile tari, mai mult pentru rocile moi). Marginile tăietoare de lucru ale diamantelor se aleg cît mai pufin ascufite, penfru ca diamantele să nu fie fărîmate sau smulse din locaşul lor. Numărul de diamante sertisate pe o coroană depinde de diametrul acesteia şi de mărimea lor. Astfel, pe o coroană cu diametrul de 36 mm se sertisează 4***6 diamante a 3/4*,*1l/4 carate, sau pînă la 70 de diamante a l/s“mll4 carate (v. fig. b).
Pentru	fixarea diamantelor	cu aliaje	metalice se folosesc
în	general	diamante	mici, de	0,01 ••■0,05	carate (pe o coroană
cu diametrul de 36 mm se pot monta 200 de diamante mici, de20-”40 de bucăfi la carat). Coroanele cu diamante mici, avînd mai multe puncte de uzură, se uzează mai încet şi forează mai mult timp cu un acelaşi diametru.
După procedeul, fixării diamantelor cu aliaje metalice, se deosebesc	procedeul	turnării,	al coacerii	şi al amestecului.
Procedeul turnării	consistă	în aşezarea manuală a diaman-
telor mici, într-o anumită ordine, într-o matrifă inelară de cărbune şi în turnarea peste ele a unui aliaj metalic de cupru sau de nichel, care nu atacă diamantul. Inelul obfinut se lipeşte apoi de talpa coroanei (v. fig. c).
Procedeul coacerii consistă în aşezarea manuală a diamantelor mici într-o matrifă de presă, care se umple apoi cu pulbere metalică. Matrifa sub presiune e introdusă ínfr-ún cuptor unde pulberea metalică se topeşte şi lipeşte diamantele. Inelul astfel obfinut se lipeşte sau se sudează de talpa coroanei.
Procedeul amestecului consistă în amestecarea celor mai mici fărîmături de diamant cu o pulbere metalică şi în umplerea cu acest amestec a unor forme inelare de presă, cari se coc apoi sub presiune în cuptor. Se obfine un inel care apoi se lipeşte de talpa coroanei (v. fig. d). Coroanele rezultate pot lucra pînă la uzarea completă a inelului.
Aliajul în care se fixează diamantele nu trebuie să se uzeze repede, fiindcă la uzură rapidă diamantele se dezvelesc şi cad. Aliajul nu trebuie să fie nici prea dur, pentru că, dacă în timpul forajului nu se uzează aliajul, ca să dezvelească suficient diamantele, vitesa de forare scade.
î. ~ de diferenfial. Transp.: Roata dinfată hipoidă, elico-idală sau plană, care se angrenează cu un pinion de atac, formînd grupul conic al. unui mecanism diferenfial. La dife-renfialele autovehiculelor, coroana şi pinionul de atac sînt montate în carterul diferenfialului, coroana fiind solidarizată cu caseta satelifilor; datorită mişcării de rotafie provocate de pinionul de atac, coroana transmite o mişcare de rotafie, diferită sau egală, celor două osii motoare ale vehiculului, după cum intră sau nu intră în acfiune satelifii şi pinioanele planetare ale diferenfialului. Sin. Coroana diferenfialului.
2. ~ de lanf. Mett.: Coroană metalică, aplicată pe periferia unei rofi, avînd o dinfare corespunzătoare lanfului cu
care trebuie să angreneze. în general, coroana de lanf se solidarizează cu corpul rofii.
s. ~ de rulare. C. Mş.: Şină circulară pe care se rostogolesc rolele unei plăci învîrtitoare. Se foloseşte la macarale cu coloană, a căror rotire se efectuează cu role pe placă învîrtitoare, ca şi la plăcile învîrtitoare penfru întors vehicule de cale ferată. La plăcile învîrtitoare pentru macarale, şina se reazemă pe o fundafie în aşa fel, încît sprijinirea pe pivotul central, în timpul rotirii, ca şi contactul dintre rofi şi şina circulară, să se poată face în mod normal. La cele pentru vehicule de cale ferată, sarcina totală se sprijină pe pivotul central, şi antrenare^ plăcii se face printr-un angrenaj. Sin. Şină de rulare.
4.	/>>/ dinţată. Mett.: Coroană metalică sau nemetalică, aplicată pe periferia unei rofi, avînd o dantură prelucrată în prealabil. Coroana dinfată, care e amovibilă sau e solidarizată cu corpul rofii (mai exact cu obada acesteia), poate avea orice dantură obfinută prin turnare sau frezare. Ea prezintă avantajul că poate fi confecfionată dintr-un material corespunzător scopului în care serveşte, care să asigure o rezistenfă mai mare la uzură (de ex. folosind ofel cementat), silenfio-zitate (de ex. folosind plaste), etc., fără ca roata pe care se montează să fie de acelaşi material, astfel încît preţul de cost al ansamblului roată-coroană e mai mic.
5.	~ mare: Sin. Cadru de focar (v. sub Cadru de protecfie).
«. ~ mică: Sin. Cadru de gură de focar (v. sub Cadru
de protecfie).
7.	~ penfru alice. Expl. petr.: Sin. Freză penfru alice (v.). V. şi sub Carotieră.
8.	~ polară. Elt.: Obada rotorului maşinilor sincrone cu diametru mare, pe care se fixează apoi polii ei aparenfi. Sin. Coroană rotorică.
Se execută de obicei din sectoare, ştanfate din tablă de ofel de aproximativ 6 mm, cu o presă puternică. Sectorul cuprinde mai multe intervale polare, lungimea lui ale-gîndu-se cît mai apropiată de cea a tablei de ofel; sectorul se obfine ştanfîndu-se marginea exterioară cu şanfuri (7) pentru îmbinarea polilor în coadă de rîndunică (marginea exterioară e dreaptă, pentru a putea executa şî polii cu suprafafă de contact plană), marginea interioară cu şanfuri (K) pentru rigi-dizarea cu spifele şi găurile (G) pentru tijele de sfrîngere a straturilor de sectoare în sens axial (v. fig.). La asamblare, sectoarele se aşază decalat cu un pas polar, penfru ca să nu apară rosturi continue. Sectoarele nu au legătură care să împiedice deplasarea radială fafă de spife, ci numai tangenfial (prin şanfuri le K), ob-finîndu-se coroana numită „liberă", în care nu apar decît solicitări	Coroan5	po,arăi
^a.în/m.r,0 *U a^ar	*)	Poil	aparenfi;	2)	spife;	3)	sector;	4)	rosfu-
solicitări la încovo-	rjfe	sfrafuful	ai	doiiea;	5)	rosturile	primului
iere, ca în cazul legă-	sfraf>
turilor radiale), ceea
ce e avantajos. Dezavantajul acestei execufii consistă în faptul că — la turafia de ambalare — coroana se depărtează de spife şi lasă un interstifiu radial de 1,5—2 mm (la maşinile mari) între coroană şi spife. Din acest motiv, coroana se execută cu o rază interioară mai mică decît raza exterioară a spifelor, montarea făcîndu-se prin încălzirea coroanei la 80--90°.
Coroană
351
Corodare
Lucrare de fortificaţie în coroană. 1) bastion; 2) curtină; 3) semibastion.
Coroană (a).
—	Coroana împachetată poate fi realizată cu un utilaj mai uşor şi permite îmbunătăfirea ventilafiei prin prevederea unor spafii speciale între sectoare.
î. Coroană. 3. Meteor.
V. sub Optica atmosferică.
2.	~ solară. V. sub Soare.
3.	Coroană. 4. Tehn. mii.: Lucrare de fortificafie de tip bastionat, în formă de coroană, constituită dintr-un bastion central şi din două semibastioane laterale (v. fig.). Sin. Lucrare în coroană.
4.	Coroană. 5. Mine; Construcfie de formă dreptunghiulară, alcătuind un cadru complet (v. fig.), executată din grinzi de lemn ale cărei elemente sînt solicitate la încovoiere transversală — şi care se montează din loc în loc în lucrările miniere, cu un unghi de înclinare mai mare decît 45°, pentru a reduce solicitarea cadrelor şi strîngătorilor obişnuifi, la componenta forfei de deplasare care rezultă din presiunea rocilor (care creşte cu unghiul de înclinare). Sin. Cunună, Cadru purtător.
5.	Coroană australă. Asfr.:
Constelafie din emisfera australă, avînd formă aproape circulară, care nu poate fi observată cu ochiul liber, cuprinsă între constelaţiile Scorpionul şi Arcaşul.
6.	Coroană boreală. Astr.: Constelafie din emisfera boreală, avînd formă aproape circulară, constituită dintr-o stea de mărimea a doua, numită Gemma, şase stele de mărimea a patra şi 24 de stele vizibile cu ochiul liber. Popular, această constelafie se numeşte „Hora" sau „Casa cu ogradă", iar steaua Gemma se numeşte „Fata din horă".
7.	Coroană de arbore. Silv.: Partea arborelui constituită din totalitatea ramurilor lui (considerate de la ramificafia primelor crăci) şi care, împreună cu trunchiul, constituie partea aeriană sau tulpina arborelui. Coroana are diferite forme, după specia arborelui, după condifiile stafionale, şi după condifiile de asociere (în arborete) cu alfi arbori şi de dezvoltare ale arboretului. Coroana e elementul care determină forma (sau portul) arborilor (v. şi Forma arborelui). Forma coroanei are importanfă esenfială pentru viafa arborelui, de ea depinzînd hrănirea (volumul asimilatiei clorofiliene) şi fructificafia arborelui.
într-o anumită măsură, după forma coroanei se poate recunoaşte de la distanfă specia arborilor. — Răşinoase le au în general coroana conică, terminată printr-un vîrf ascufit, — lujerul anual. La noi sînt tipici în această privinfă bradul şi în special molidul. Foioasele au coroana în general rotundă, globoidală. Tipici în acest sens sînt.' stejarul, mărul, paltinul, etc. Alte specii au coroana emisferică, ovoidă, cilindrică, fuziformă (de ex. formele fastigiate de stejar, de salcîm, plop), umbeliformă (unele specii de pin, către vîrste înaintate), neregulate, etc. Aceste forme iau naştere la arborii cari au crescut izolafi; arborii crescufi în asociâfie, în stare de masiv strîns, au coroane mici, nespecifice, reduse adeseori la un smoc de ramuri şi de crăci spre vîrful trunchiului; arborii crescufi în locurile bătute de vînt, arborii iluminafi unilateral, arborii din locuri cu soluri superficiale, sărace şi, în general, cei din stâfiuni aspre, au coroane neregulate.
în horticultură, coroana e conformată prin tăieri, forme uzuale fiind, de exemplu: forma de piramidă, cînd coroana e constituită din 3—5 ramuri principale, dispuse simetric în jurul axului de creştere şi subordonate acestuia în privinfă volumului creşterii;
forma de vas (sau de cupă), cînd e constituită din 4-*6 ramuri principale, dispuse simetric în jurul trunchiului şi egale în pri-vinfa volumului creşterii, iar coroana e lipsită de un ax de creştere; etc.
8.	Coroană de sfredel. Mine: Sin. Cap de sfredel percutant. V. sub Cap de sfredel, sub Cap terminal.
9.	Corod, Strate de Strafigr.: Sin. Strate de Coruş (v. Coruş, Strate de ~).
10.	Corodare. 1. Poligr.: Procedeu de pregătire a unei forme de tipar prin gravare chimică. Prin corodare, părfile atacate ale materialului (zinc, cupru, alamă, ofel, electron, magneziu, aluminiu şi alte metale, celuloid, răşini polivinilice, cauciuc şi nylon) se transformă într-un compus solubil, care se disolvă în solufia corozivă întrebuinfată, astfel încît în porfiunea atacată se formează o adîncitură. Pentru fiecare material se întrebuinfează o solufie corozivă adecvată (de ex..* pentru zinc, electron şi magneziu, — solufii slabe de acid azotic în diferite concentrafii, uneori şî cu mici adausuri de acid clorhidric; pentru cupru şi alamă, per-clorură de fier; pentru aluminiu, solufii foarte diluate de acid clorhidric sau de acid fosforic; pentru celuloid, acetonă, etc.). Porfiunile din material a căror suprafafă trebuie adîncită se lasă descoperite, iar celelalte părfi ale suprafefei, marginile şi spatele plăcii, se acoperă cu un lac protector. După procedeul de corodare utilizat se obfine un clişeu avînd partea activă la suprafafă şi părfile neutre adîncite (pentru tipar înalt), sau partea activă adîncită şi părfile neutre la suprafafă (pentru tipar adînc), sau ambele suprafefe foarte pufin denivelate (pentru tipar plan, litografic şi offset).
Cu excepfia procedeelor pentru tipar plan, corodarea se execută în mai multe etape (corodare în trepte sau în etape). Pentru clişee de tipar înalt, după o corodare preliminară de scurtă durată urmează o corodare medie cu o solufie pufin mai concentrată, apoi o corodare în adîncime, iar procesul tehnologic se termină cu o corodare de rotunjire şi una de finisare, cari au drept scop să netezească şi să reducă înclinafia materialului pe care se sprijină suprafafa activă. Operafia de corodare se execută, fie cu menfinerea umedă a suprafefei plăcii pe toată durata ei (corodare umedă), fie cu uscarea acesteia între două faze ale procesului (corodare uscată). Adîncimi Ie obfinute prin corodare se măsoară rapid, cu ajutorul comparatorului cu tijă palpatoare cu vîrf ascufit (cu domeniul de măsurare de 10 mm şi cu precizia de 0,01 mm). Sin. Efuire, Gravare chimică.
După destinafia clişeului şi după procesul tehnologic cu care se execută, se deosebesc mai multe feluri de corodare:
Corodarea mecanizată se execută cu ajutorul maşinii de corodat (v.). E mai igienică şi prezintă următoarele avantaje: rapiditate (12-**20 s pentru zinc; 60*-90 s pentru cupru şi pentru alamă; 5---10 s pentru electron şi magneziu); contraste mai puternice; o redare mai corectă a semitonurilor şi o uniformitate mai bună a punctelor în toate regiunile de aceeaşi tonalitate. Corodarea mecanizată se face cu o solufie mai concentrată, pentru zinc (acid nitric de 12°Bé) şi cu solufii mai slabe de perclorură de fier, pentru cupru şi alamă (30--32 °Be).
Corodarea cu pensula se execută manual şi e folosită la unele lucrări de specialitate (de ex.: clişee de portrete sau pei-zaje), la lucrări de retuşare a clişeelor corodate mai înainte şi uneori la prepararea rapidă a unui clişeu cu dimensiuni mici. Solufia corozivă se aplică pe material cu ajutorul unei pensule.
Corodarea electrolitică e folosită la clişeele pentru tipar înalt, uneori şî pentru tipar adînc, întrebuinfînd ca anod al băii galvanice placa-clişeu. Materialul din placă se desprinde de pe aceasta în cursul procesului galvanic şi se depune pe catod. Corodarea electrolitică prezintă o economie de material (materialul corodat e recuperat prin depunerea sa pe catod). Solufia electrolitică poate fi întrebuinfată fără înlocuire sau regenerare. Durata de corodare e mai mică decît la corodarea chimică,
Corodarea piefrei litografice
352
Corona, efect ~
procesul de corodare e mai curat şi mai igienic, iar corodarea poate fi întreruptă în orice moment prin întreruperea curentului electric. Sin. Electrochemitipie, Electrografie, Electrogravură, Galvanografie necaustică, Gravare electrică.
Corodarea manuală se execută într-un vas umplut cu o solufie corozivă şi în care se aşază placa. Vasul e clătinat manual sau cu ajutorul unui mecanism de clătinare. Corodarea manuală se face şî prin turnarea solufiei corozive pe suprafafa plăcii, finută înclinat, pentru ca solufia sa se poată scurge într-un vas, în care e colectată.
Corodarea pe verso consistă în corodarea în relief a aceleiaşi imagini, pe spatele unui clişeu, cu scopul de a subfia grosimea plăcii în regiunile luminoase. Corodarea pe verso contribuie la realizarea de efecte de lumină şi de umbră mai puternice, cari îmbunătafesc mult calitatea imaginii reproduse şi simplifică lucrările de potriveală (v.). Sin. Corodare pe spate, Corodare pe dos.
Corodarea pentru tipar adînc e asemănătoare cu aceea a clişeelor pentru tipar înalt, avînd însă următoarele caracteristici speciale: în majoritatea cazurilor, copierea nu se face prin sensibilizarea suprafefei metalului, ci separat, pe hîrtie pigment (v.); copia nedevelopată se aplică pe placă sau pe cilindru, îndepărtînd substratul de hîrtie şi executînd apoi developarea; se obfine o imagine în relief, formată dintr-un strat de gelatină cu grosime variabilă. După acoperirea tuturor porfiunilor de imagine cari trebuie să fie ferite de acfiunea solufiei corozive, se efectuează corodarea (de ex. pentru cupru, cu per-clorură de fier). Operafia de corodare se execută prin turnarea solufiei, începînd cu solufii mai concentrate şi folosind solufii din ce în ce mai diluate, treptat, pe măsură ce corodarea înaintează. Efectul corodăriî poate fi controlat în permanenfă, exa-minînd cu o lupă adîncimea punctelor corodate.
î. ~a pietrei litografice. Poligr.: Operafia de pregătire a pietrei litografice pentru ca suprafafa ei să respingă cerneala pe toate porfiunile rămase libere, neacoperite de imagine. Corodarea se face prin ungerea suprafefei pietrei cu o solufie de gumă arabică în apă, slab acidulată cu acid azotic, care se lasă cîtva timp pe piatră, ca să poată pătrunde în porii ei. Porfiunile astfel tratate prind şi refin bine umezeala, dar resping cerneala.
2.	Corodare. 2. Ind. text.: Procedeu chimic folosit în imprimeria textilă, prin care se produce decolorarea locală a unei fesături vopsite, în vederea obfinerii unor desene. Corodarea poate fi realizată în alb (cu rongalit), sau în culori (cu rongalit şi cu un adaus de coloranfi). Sin. Ronjare.
3.	Corodat, maşină de Poligr.: Maşină pentru efectuarea mecanizată a corodării (v. sub Corodare 1) formelor de tipar, a cărei funcfionare e bazată pe împroşcarea solufiei co-rozivepe suprafafa materialului care se corodează şi pe primenirea continuă a acesteia.
Maşina de corodat (v. fig.) se compune, în principal, dintr-un vas de material rezistent la acizi (gresie Sau	Maşină de corodat.
porfelan, sau — la	0	placă;	2)	vas	de	material	antiacid;	3)	dispozitiv	de
unele constructii	str°Pif;	4)	orificiu	de	ventilaţie;	5)	robinet	de	golire
,	,	,	a vasului; 6) motor electric.
recente — ofel
inoxidabil ori răşini sintetice). în vas se găseşte solufia de corodare şi în el se aşază placa de corodat. Un dispozitiv împroaşcă continuu solufia de corodare pe suprafafa plăcii. Placa
se aşază înclinată, astfel încît solufia să se poată scurge, iar suprafafa plăcii să vină mereu în contact cu particule proaspete de solufie. Printr-un orificiu de ventilafie se îndepărtează gazele cari se dezvoltă în timpul corodării.
4.	Coroiaj. Metg.\ Raportul dintre aria secfiunii inifiale a unui lingou sau a unui semifabricat supus prelucrării prin laminare sau prin forjare şi aria secfiunii finale a piesei laminate, respectiv forjate. Sin. Grad de reducere.
C o r o / a j u I la for/are se numeşte şi grad de forjare. La piesele forjate direct din lingouri, coroiajul (gradul de forjare) trebuie să aibă valoarea de minimum 2, dacă se consideră secfiunea corpului de bază al piesei, respectiv de minimum 1,5, dacă se consideră secfiunea corpului de bază împreună cu flanşe sau cu alte părfi proeminente fafă de corpul de bază al piesei. — La executarea de piese forjate din blumuri laminate sau din semifabricate forjate ori presate, gradul de forjare trebuie să fie de minimum 1,5, dacă se consideră secfiunea corpului de bază, respectiv de minimum 1,3, dacă se consideră secfiunea corpului de bază împreună cu flanşe sau cu alte părfi cari ies din corpul de bază. La aceste valori se adaugă şi coroiajul realizat la laminarea din lingou în blum. — La forjarea din lingouri, blumuri sau fagle a pieselor solicitate într-o direcfie diferită de cea a fibrelor (de ex.: recipiente pentru industria chimică, butelii pentru prese hidraulice, tuburi, etc.), e necesar un grad de -forjare de 3-*4,5; dacă solicitarea e în direcfia fibrelor (de ex. la axuri, arbori, etc.) e necesar gradul de forjare 10. — Caracteristicile mecanice se îmbunătafesc cu creşterea coroiajului.
Cor oi aiul de laminare se numeşte şi grad de laminare.
Prelucrarea prin laminare din lingouri impune în general valori mai mari ale coroiajului, avînd în vedere faptul că prin laminare nu se realizează o îndesare a metalului în aceeaşi măsură în care se realizează prin forjare. Astfel, de exemplu, pentru şine de cale ferată normală se recomandă un coroiaj (grad de laminare) de minimum 40; pentru tablele groase laminate din ofel necalmat, un coroiaj de minimum 20; în ultimul caz, prin coroiaj se înfelege raportul dintre grosimea lingoului şi grosimea finală a tablei.
5.	Coroidă, pl. coroide. Biol.: Membrană interioară a ochiului, care căptuşeşte sclerotica. Are culoare neagră; transformă cavitatea interioară a ochiului în cameră neagră.
6.	Corolar, pl. corolare. 1. Mat., Log.: Propozifie care derivă imediat dintr-o alta, drept consecinfă logică, formală, a acesteia.
7.	Corolar, pl. corolare. 2. Maf., Log.: Propozifie de impor-tanjă sau extensiune mai mică, dedusă dintr-o propozifie principală.
8.	Corolă, pl. corole. Bot.: învelişul intern al florilor, constituit din ansamblul petalelor, cari sînt frunze colorate, de diferite mărimi, de obicei mai mari, mai subfiri şi mai variate ca formă decît sepalele (v.). Se deosebesc corole dialipetale (cori-petale), cînd petalele sînt libere (la mac, la morcov, etc.), şi corole gamopetale (sinpefale), cînd sînt unite (la cartof, la tutun, volbură, etc.), sub formă de tub (la tutun), de pîlnie (la volbură), de ulcior (afine). Se cunosc corole regulate, cînd petalele sînt asemănătoare (simetrie actinomorfă), la măr, prun, etc., şi corole neregulate, cînd petalele sînt diferite (simetrie zigomorfă), la mazăre, la fasole, la trifoi, etc.
La majoritatea plantelor, corola e formată din cinci sau din patru petale. La trifoi, corola e persistentă, uscîndu-se fără a se desprinde de floare; la in, se scutură după 5**-6 ore; la cartof, gura-leului, etc. se scutură după cîteva zile.
9.	Coromîslă, pl. coromîsle. Ind. făr.: Sin. Cobilifă (v.).
iu. Corona, efecf Elt.: Descărcare electrică autonomă,
incompletă, care apare în jurul electrozilor de curbură mare, cînd intensitatea cîmpului electric de la suprafafa lor depăşeşte o anumită valoare.
Coronadit
353
Coroniceras
Fenomenul evoluează în felul urmăfor: în jurul electrozilor supuşi unei tensiuni crescînde apar descărcări neautonome, în cari curentul e foarte slab. Valoarea tensiunii la care apar aceste descărcări locale şi discontinue e greu determinabilă.
Cînd se depăşeşte o anumită valoare a intensităfii cîmpului, apare în jurul electrozilor efectul corona, care se manifestă prin faptul că intensitatea curentului devine brusc măsurabilă, conductorul se înconjură cu un înveliş luminos (violet palid) ca o coroană (de unde şi numele fenomenului), apar zgomote caracteristice şi mirosul de ozon, iar în prezenfa umezelii se produce acid azotic.
Urcînd în continuare tensiunea, se produce o creştere rapidă a curentului, luminescenfa se intensifică, apar descărcări în egretă, prin scîntei sau arc, fenomenul devenind descărcare completă.
în efectul corona, în zona luminoasă, adiacentă electrozilor, se produce o ionizare a aerului prin şoc, dînd astfel dielectricului o anumită conductivitate; în zona exterioară, întunecoasă, nu se produce ionizare prin şoc, iar curentul electric e determinat de deplasarea ionilor pozitivi şi negativi.
Tensiunii de amorsare a efectului corona îi corespunde o intensitate critică a cîmpului, care se poate determina destul de precis cu ajutorul formulei empirice a lui Peek, care are pentru conductoarele cilindrice paralele expresia:
£, = 310^1+^=^ [kV/cm],
unde 8 e densitatea aerului şi r e raza conductorului, în cm.
Dacă efectul corona apare numai la unul dintre electrozi (efect unipolar), în zona exterioară există numai ioni de polaritatea electrodului în jurul căruia apare efectul corona. Dacă fenomenul apare la ambii electrozi, de polarităfi diferite (efect dipolar), recombinarea ionilor de polarităfi diferite, din zona exterioară, stabilizează curentul. Curentul datorit efectului corona dipolar depăşeşte cu mult valoarea curentului care apare la efectul unipolar. Intensitatea curentului de efect corona mai depinde de tensiune, de forma şi distanfa dintre electrozi, de natura şi presiunea gazului.—
Descărcarea prin efect corona e folosită în filtrele electrice pentru captarea particulelor în suspensie; de exemplu a cenuşii din coşurile de fum. în alte cazuri, efectul e dăunător; astfel, el poate produce perturbafii radiofonice (cari apar odată cu aparifia zonei luminoase şi cresc odată cu creşterea pierderilor de energie), poate provoca deteriorări ale instalafiilor de înaltă tensiune (în cazul aparifiei fenomenului în cavităfi de aer ale izolatoarelor de trecere ale transformatoarelor sau la locul de prindere de izolator a tijei, prin corodarea părfilor metalice în prezenfa de aer umed, datorită producerii de acid azotic, etc,) şi poate produce pierderi de energie importante în liniile electrice de transport, de înaltă tensiune. Pierderile prin efect corona depind de starea timpului, de raza şi de starea suprafefei conductorului — şi mai pufin de distanfa dintre conductoare.
Pînă la 220 kV, pierderile se pot determina cu formula experimentală a lui Peek, aplicată unui conductor al unei linii monofazate sau al unei linii trifazate cu dispozifie simetrică:
p = ^-(f + 25)y^-{V-V0f]0-5	[kW/km]
unde / (Hz) e frecvenfă; r (cm) e raza conductorului; d (cm) e distanfa dintre conductoare; 8 e densitatea aerului = 3,92 £/(273 + i)i b (cm) e presiunea barometrică; t e temperatura aerului; V (V) e tensiunea fafă de pămînt; Vq e tensiunea critică disruptivă =
= 21,2 8 r m\m<> In — ; m\ e coeficientul de neregularitate al r
suprafefei conductorului (0,8 pentru conductor nou), iar w2 e un coeficient care depinde de starea atmosferică, egal cu 1 pentru timp frumos şi cu 0,8 pentru timp umed.
Reducerea pierderilor prin efect corona se obfine, în general, mărind diametrul conductoarelor (minimum 11 mm la 110 kV, 25 mm la 220 kV şi 50 mm la 400 kV) sau folosind conductoare fasciculare.
Solufia se determină prin considerente economice (compa-rînd valoarea pierderilor corona anuale cu cofa anuală a surplusului de investifie necesar pentru a le evita).
Afară de efectul corona în regim stafionar, prezintă interes efectul corona de impulsie, care apare la conductoare aeriene, la producerea unei supratensiuni de impulsie a cărei amplitudine depăşeşte o valoare minimă (tensiune critică). Efectul prezintă inifial caracterul de salt, iar întîrzierea stabilirii descărcării electrice e foarte mică. La aparifia efectului corona de impulsie, sarcinile spafiale din jurul conductorului sînt formate în cea mai mare parte din ioni grei, ceea ce provoacă o creştere a capacităfii conductorului, ceea ce produce o schimbare a valorii coeficientului de cuplaj dintre conductoare, cum şi a impedanfei caracteristice a iiniei. Undele de impulsie de pe linii se deformează ca urmare a efectului corona, o parte din energia lor fiind consumată pentru producerea sarcinilor spafiale, De aceea, efectul corona de impulsie e folosit în proiecfia instalafiilor electrice contra undelor de supratensiune de origine atmosferică.
Efectul corona provoacă perturbafii puternice în căile de telecomunicaţie instalate pe liniile de înaltă tensiune. Tensiunea efectivă perturbatoare U într-o mică bandă de frecvenfă cu lăţimea A /se poate exprima prin relafia: U = a Va/, în care a e un factor care depinde de caracteristicile liniei de înaltă tensiune şi de înalta tensiune aplicată şi scade odată cu frecvenţa mijlocie / (pentru frecvenţe cuprinse între 50 şi 500 kHz, tensiunea perturbatoare U e aproximativ invers proporfională cu /1/4, iar pentru frecvenfe de peste 1 MHz, ea e aproximativ invers proporfională cu /, deci scade mai repede cu frecvenfă).
în timp, amplitudinea tensiunii perturbatoare instantanee variază, prezentînd maxime cari se succed cu frecvenfă industrială (50 Hz), în cazul efectului corona stafionar.
î, Coronadit. Mineral.: MnPbMneOn. Varietate de hollandit care confine plumb. Se prezintă uneori în cristale mari, iar alteori în cristale microscopice, activ anisotrope. Are gr. sp. ~ 5,5.
2.	Coronale, sing. coronală. Paleonf.: Plăci calcaroase poligonale, cari constituie coroana sau testul unui echinid, dispuse în zece zone sau arii meridiane.
La echinidele paleozoice, plăcile coronale sînt imbricate; la cele mesozoice şi actuale sînt sudate după o linie dreaptă sau după o linie în zig-zag.
Toate prezintă tubercule, pe cari se articulează radiolele. Forma coronalelor variază: exagonală la echinidele paleozoice şi pentagonală la cele mesozoice şi actuale. (V. şi sub Echinoidea.)
3. Coronament, pl. coronamente. 1. Arh., Cs.: Element terminal de construcfie sau de arhitectură, situat la partea superioară a unei construcfii sau a unei părfi dintr-o construcfie. Exemple: aticul sau cornişa unei clădiri în stil clasic; ciocîrlanii de pe coama unui acoperiş de şindrilă; partea superioară a unui dig, a unui baraj, a unei pile de pod, etc., de obicei ieşită din planul paramentului.
4.	Coronament. 2. Silv.: Coroana unui arbore. Termenul e impropriu în această accepfiune.
5.	Coronament. 3. Tehn. mii.: Lucrare de fortificat ie pasageră, construită de asediatorul unei cetăfi care a reuşit să cucerească un element al apărării. Se poate întîlni un coronament al glacisului, un altul al drumului acoperit sau al semi-lunei (numit şi „cuib de cofofană") sau al bastionului (numit şî „cioc de gaifă").
fi. Coroniceras. Paleonf.: Subgen pentru diferite specii ale vechiului gen Ariefites. De exemplu: Arietites (Coroniceras) bucklandi Sow., Arietites (Coroniceras) bisulcatus Brug.
Coronit
354
Coroziune
1.	Coronif. Mineral.: Turmalin (v.) cu confinut de magneziu. (Termen vechi, părăsit.)
2.	Coroniu. Fiz.: Element chimic fictiv, a cărui prezenfa în coroana solară fusese afirmată pe baza observării, în spectrul acesteia, a unei linii spectrale în verde, cu lungimea de undă
>. = 5303 A, care nu putuse fi atribuită nici unui element cunoscut. Se ştie că această linie spectrală face parte din spectrul fierului multiplu ionizat, şi că elementul coroniu nu există.
s. Coronograf, pl. coronografe. Astr.: Aparat telescopic pentru observarea şi cercetarea coroanei solare.
^-■4. Coropcă, pl. coropce. Ind. lemn.: Sin. Manta de butoi de lemn. V. sub Butoi 1.
5.	Coropişnijă, pl. coropişnife. Zool.: Grylotalpa L. Insectă polifagă care retează rădăcinile şi coletul plantelor. Insecta adultă are lungimea de 3,5—5 cm, culoare brună mată, închisă pe partea dorsală şi mai deschisă — aproape galbenă — pe cea ventrală. Se combate cu ajutorul momelilor cu boabe de porumb, secară sau grîu otrăvite cu arseniat de sodiu sau de calciu, cu sulfură de carbon introdusă în sol sau cu ajutorul şanfurilor-capcană în cari se pune baligă proaspătă de cal şi în cari coropişnifele se adună pentru iernare; primăvara, timpuriu, baliga se scoate, iar coropişnifele sînt ucise. Sin. Cînepişterifă.
o.	Coroziune. 1. Chim., Tehn.: Procesul chimic sau electro-chimic de degradare a suprafefei metalelor, datorit reacfiei lor spontane cu elemente sau cu compuşi chimici din mediul exterior — oxigen, vapori de apă, gaze, solufii, topituri —, însofită de o descreştere a energiei libere. Din cauza coroziunii, în natură sînt rare metalele în stare nativă. Degradarea variază de la formarea unei pelicule superficiale, uneori invizibilă, de produse de coroziune, care afectează numai aspectul suprafefei, pînă la atacul în profunzime şi distrugerea piesei metalice.
Importanfa tehnică şi economică a coroziunii rezultă din distrugerea treptată a utilajelor metalice (se evaluează că aproximativ 10% din metalele elaborate se distrug prin coroziune), impurificarea substanfelor tratate în instalafiile chimice, catalizarea nedorită a unor reaefii chimice prin produsele coroziunii, costul operafiilor pentru prevenirea sau atenuarea coroziunii. Coroziunea e un fenomen răspîndit în toate domeniile tehnicii; ea se produce, în special, în instalafiile industriilor chimice, la căldări de abur, la conducte subterane, poduri metalice şi de beton armat, etc.
Coroziunea poate fi considerată din punctul de vedere al echilibrului final, şi din cel al posibilităfii şi al vitesei reacfiei de coroziune, al cărei studiu prezintă importanfă din punctul de vedere practic.
Vitesa de coroziune se exprimă prin pierderea în greutate a metalului, raportată la unitatea de suprafafă şi de timp (tabloul I), sau prin grosimea stratului corodat în unitatea de timp (tabloul II), relafia dintre valorile celor două expresii fiind următoarea:
AP
A/ = 365-24—,
Y
în care Al e grosimea stratului corodat, în mm/an, A Pe pierderea în greutate în g/m2h, iar y e greutatea specifică a materialului, în kg/m3.
Ea depinde de numeroşi factori, şi anume: factori referitori la metâlul corodat (compozifie chimică, structură, impurităţi); factori cari se referă la mediul ambiant (natura chimică, starea fizică, compozifia); factori cari se referă la produsele coroziunii (natura chimică, structura, solubilitatea, permeabilitatea, aderenfa la suprafafa metalică); condifiile în cari se dezvoltă coroziunea (temperatură, fluctuafii de temperatură, mişcarea şi vitesa mediului).
Tablourile I şi II cuprind clasele convenfionale de stabilitate chimică (rezistenfă la coroziune).
Tabloul I. Clasele de stabilitate chimică
Pierderea în greutate g/m2h	Clasa de stabilitate chimică	Pierderea în greutate g/rn2h	Clasa de stabilitate ch imică
sub 0,1 0,1 - -1,0 1,0 --3,0	perfectă satisfăcătoare moderată	3,0-.-10,0 peste 10,0	pufin stabilă instabilă
Tabloul II. Scara decimală pentru rezistenfa la coroziune (G. V. Jemciujin)
Pierderea în grosime mm/an	Scara decimală	Pierderea în grosime mm/an	Scara decimală
sub 0,01	0	1,5■- 2,0	V
0,01 - 0,1	I	2,0 - • 3,0	VI
0,1 - 0,5	II	3,0--• 6,0	VII
0,55 .-1,0	III	6,0-• -10,0	VIII
1,0 •••1,5	IV	peste 10	IX
După natura fenomenelor cari provoacă atacul metalelor, se deosebesc: coroziune chimică şi coroziune electrochimică.
Coroziune chimică: Coroziune provocată de acfiunea directă a gazelor uscate sau a neelectrolifilor (în special lichide organice) asupra metalelor. Pe suprafafa metalului se formează, ca urmare a coroziunii chimice, o peliculă de oxid sau de sare metalică,
o
avînd grosimea de 10—30 A, deci un parametru de 5—10 ori mai mare decît al refelei metalice.
După primul atac superficial, coroziunea se poate opri sau poate continua în funcfiune de proprietăfile produselor de coroziune. Pentru ca pelicula formată din produsele coroziunii să protejeze metalul, ea trebuie să fie compactă, impermeabilă, elastică, rezistentă, să adere la suprafafă şi, dacă piesa suferă variafii de temperatură, coeficientul de dilatafie al peliculei să fie apropiat de cel al metalului.
Ofelul e corodat chimic la temperaturi înalte; la 900°, în aer, coroziunea e de 24 g/m2h; coroziunea ofelului e avantajată de prezenfa hidrogenului sulfurat, a vaporilor de apă şi a bioxidului de sulf. Acoperirea ofelului cu crom sau cu aluminiu apără metalul contra coroziunii chimice.
Coroziune electrochimică: Coroziune datorită unui fenomen electrochimic, explicat prin aparifia unor microelemente (micropile) în masa metalului, în special cînd metalul e în contact cu umezeala, sau cu solufia apoasă a unui electrolit. în aproape toate cazurile, coroziunea e un proces electrochimic; excepfiile principale sînt cele menfionate la coroziunea chimică.
Metalele pure cari se găsesc într-un mediu omogen nu sînt corodate sau sînt greu corodate.
Caracteristica coroziunii electrochimice e condifionarea ei de o neomogeneitate (fizică sau chimică): impurităfi în metal, dife-renfa de concentrafie a mediului, prezenfa a două metale diferite, prezenfa a două medii diferite, diferenfă de difuziune, diferenfă de vitesă în mişcarea mediului, diferenfă de aerare, diferenfă de eforturi mecanice, diferenfă de prelucrare, etc. Aceste diferenfe cresază diferenfe de potenfial şi forfe electromotoare, cari produc coroziunea prin transportul ionilor de metal.
între un metal şi solufia înconjurătoare se stabileşte o diferenfă de potenfial exprimată prin relafia:
E — Eq -1---^ In ct,
nF
în care E e potenfialul metalului (în V); Eq e potenfialul normal al metalului, la o activitate a solufiei egală cu unitatea (în V);
Coroziune
355
Coroziune
R e constanta gazelor (8,314 jouli/mol grd); T e temperatura absolută (în °K); n e valenfa metalului; F e constanta lui Faraday (96 500 coulombi); a e activitatea solufiei sau, mai pufin exact, concentrafia (mol/dm3). în tabloul III e dată lista poten-f ia le lor normale fafă de potenţialul normal al hidrogenului ales arbitrar egal cu zero..
Tabloul III. Seria potenţialelor normale la 25°
Electrodul
Ed
V
Aur
Clor
Platin
Mercur
Argint
Oxigen
Cupru
+ 1,42 + 1,358 + 112 +0,799 4-0,799 + 0,400 + 0,345
Electrodul
£o
V
Hidrogen
Plumb
Staniu
Nichel
Cadmiu
Fier
Crom
0,000
-0,126
-0,136
-0,250
-0,402
-0,440
-0,71
Electrodul
Zinc
Mangan
Alumin'u
Magneziu;
Sodiu
Potasiu
u:tu
E o V
— 0,762 —1,10 -1,67 -2,34 -2,712 -2,922 -3,02
I, Sensul curentului local în jurul unui por în stratul metalic protector, a) strat protector mai electronegativ (de ex. zinc pe fier); b) strat protector mai electro-pozitiv (de ex. staniu pe fier; 1) anod local; 2) catod local.
între două metale cari se găsesc într-un electrolit apare o tensiune electromotoare egală cu diferenfa dintre potenfi-alele metalelor (electrozilor). Electrozii pot diferi nu numai prin natura metalului, dar şi prin celelalte diferenfe arătate mai sus (temperatura, concentrafia mediului, etc.). Curentul care se formează e direct proporfional cu tensiunea electromotoare şi invers proporfional cu rezistenfa electrică a electrolitului dintre electrozi, Curentul electric astfel format transportă ioni ai metalului de la electrodul cu potenfial mai mic (anodul), la cel cu potenfial mai mare (catodul). Efectul final e corodarea .anodului.
Procesul de coroziune electrochimică se datoreşte faptului că orice metal cu potenfial de descărcare mai negativ decît al hidrogenului, în contact cu o solufie apoasă, scoate hidrogenul din solufie:
Me + 2H+;±Me+++H2, reacfie care poate fi considerată ca fiind formată din:
Me ^ Me++ + 2 e~ (reacfie de oxidare)
2 H+-f 2 e~ ^ H2 (reacfie de reducere).
Prin reacfia de oxid are, metalul trece în solufie sub formă de cationi (se oxidează), adică suprafafa sa se corodează; simultan se descarcă hidrogenul.
Cînd în solufie se găsesc şi molecule de oxigen disolvat, procesul de depolarizare se poate produce după reacfia:
02 + 2 H20 + 4 e” 4 OH~.
Acfiunea agentului corodant asupra metalului e mai slabă sau mai puternică, după locul ocupat de metal în seria potenţialelor normale; metalele cu potenfialele normale foarte negative sînt corodate mult mai puternic decît metalele cu potenfiale pozitive, cari se comportă ca metale nobile.
Teoretic, apa sau solufia unui electrolit confinînd ioni H+ atacă numai metalele al căror potenfial normal e mai negativ decît potenfialul hidrogenului în solufia respectivă. Coroziunea e cu atît mai puternică, cu cît activitatea ionilor de hidrogen în solufie e mai mare.
Atacul metalelor pure, chiar foarte electronegafive, ca, de exemplu, zincul, e un proces foarte lent.
Coroziunea e puternic accelerată dacă metalul cuprinde impurităfi ale unor metale mai nobile (de ex. cupru, plumb, etc.); în acest caz, zincul, impuritatea şi solufia de electrolit (respectiv umezeala) formează o pilă electrică:
( —) Zinc | solufie | impuritate ( + )
Aceste „pile locale" sau „micropile" (microelemente), în cari zincul mai electronegativ are rolul de pol negativ al pilei (anod), fiind în circuit închis, produc trecerea în solufie a zincului, în timp ce pe impuritate (catod) se descarcă hidrogen.
Acelaşi fenomen se poate produce cu orice metal mai electronegativ (magneziu, fier, etc.). Procesul de coroziune prin intermediul pilelor locale se numeşte şi aut o-	/
coroziune. Elemente galvanice locale provocatoare de coroziune apar din numeroase cauze: pori sau discontinuităfi în straturile metalice protectoare (v. fig. I), impurităfi pe suprafafa metalului, atingerea a două metale diferite, fisuri sau porfiuni neaerate, etc. Elementele locale cu anozi punctiformi cari găuresc metalul sînt mai periculoase decît cele cu anozi de suprafafă mai mare, la cari atacul rămîne superficial.
Vitesa de coroziune e cu atît mai mare, cu cît tensiunea electromotoare e mai mare, cu cît rezistenfa mediului e mai mică şi cu cît produsele rezultate din reacfiile electrochimice de coroziune sînt îndepărtate mai repede (prin disolvare sau prin degajare). Stagnarea produselor de coroziune în vecinătatea electrozilor produce fenomene de polarizafie cari, mic-şorînd diferenfele de potenfial la electrozi, reduc sau opresc corodarea metalului.
Polarizafia anodică e favorizată prin substanfe cari produc pasivitatea suprafefei: silicafi, cromafi şi, uneori, sulfafi cu car-bonafi; polarizafia catodică e mărită prin inhibitori (de ex. coloizi încărcafi pozitiv), amalgamarea catodului, absenfa oxi-ganului.
Cînd un metal are în anumite condifii o rezistenfă la coroziune mult mai mare decît comportarea lui obişnuită, se spune că metalul e în stare pasivă. Pasivitatea metalelor poate fi produsă fie printr-o creştere a potenfialului electrochimic (de ex. un adaus de cromat sau de bicromat de potasiu în electrolit măreşte considerabil potenfialul fierului, apropiindu-l de cel al aliajelor anticorozive cu nichel şi crom), fie prin formarea unei pelicule din produsele de coroziune (de ex. plumb sau fier în acid sulfuric, argint în acid clorhidric). —
Coroziune atmosferică: Majoritatea construcfii lor metalice sînt expuse acfiunii corozive a atmosferei. în atmosferă uscată, coroziunea e pur chimică şi se limitează la formarea unui strat superficial de oxizi care afectează numai aspectul supra-fefei metalice, nu şi calităfile funcfionale ale construcfiei. Impurităţile din atmosferă — în special bioxidul de sulf — măresc vitesa de coroziune şi grosimea stratului de metal atacat. în atmosfera umedă, coroziunea rezultă din fenomenele electrochimice după formarea unui film lichid la suprafafa metalului. Filmul lichid se formează şi atunci cînd atmosfera nu e saturată cu vapori de apă, fenomen care se explică prin tensiunea micşorată a vaporilor de apă în apropierea meniscurilor concave cu rază mică, cari apar în jurul fisurilor, al prafului, al produselor primare de coroziune, etc. de pe suprafafa pieselor.
Coroziune microbiologică: Coroziune întîlnită în special la conductele subterane îngropate în soluri argiloase grele, îmbibate cu apă, în condifii cari împiedică accesul oxigenului atmosferic, deşi coroziunea fierului şi a ofelului în medii neutre cere în mod normal prezenfa oxigenului pentru depolarizarea catodică. Acfiunea de coroziune se datoreşte unei bacterii anaerobe, Vibria desulphuricans, abundentă în sol, şi care reduce sulfafii, punînd în libertate oxigenul necesar pentru depolarizarea catodică. Prin urmare, aceste bacterii fac sulfafii susceptibili, în prezenfa umidităfii, de a capta electronii, cari altfel s-ar acumula în catozii sistemului electrochimic.
Coroziunea microbiologică e accelerată de un al doilea proces, care are un rol esenfial. Ionii feroşi de la suprafafa
23*
Coroziune
356
Coroziune
conductei sînt precipitafi de hidrogenul sulfurat, rezultat din reducerea sulfafilor, fiind astfel eliminafi din sistem; înlăturarea lor uşurează liberarea de noi ioni feroşi, ceea ce uşurează coroziunea.
Se cunosc cazuri în cari aceste microorganisme au fost active la temperaturi de 50—60°.
Coroziunea microbiologică a conductelor, de fontă capătă în general aspectul „grafitizării", forma exterioară a fevii fiind conservată în mod remarcabil; perforarea se produce cînd gra-fitizarea atinge într-o regiune grosimea fevii. în multe cazuri, conductele pot fi scoase din uz în mai pufin de un an. Coroziunea microbiologică se reduce în esenfă la un proces electrochimic.—
Protecfia contra coroziunii. Pentru prevenirea sau încetinirea coroziunii, studiile teoretice, experimentale şi practice au condus la următoarele procedee, generale sau specifice, cari pot fi clasificate în următoarele categorii:
Protecfia prin schimbarea structurii metalului protejai. Se poate efectua prin introducerea în compozifie a unui nou metal care să formeze un aliaj; există mai multe posibilităfi:
Se adaugă un metal nobil, care formează o solufie solidă cu metalul de bază; potenfialul de disolvare (anodic) creşte foarte mult, ceea ce îngreuiază coroziunea. în general, sînt necesare cantităfi mari de metal nobil pentru a obfine potenfiale foarte mari (de ex. pentru cupru, circa 53% aur), ceea ce face ca procedeul să fie foarte costisitor.
Se introduce un adaus care formează un aliaj complex, astfel încît potenfialele tuturor componenfilor să se apropie, ceea ce face ca tensiunea electromotoare a microelementelor să se reducă.
Se adaugă un metal care se corodează, obfinîndu-se la suprafafă o peliculă protectoare; astfel, prin adausuri de siliciu la fontă sau la ofel se formează o pătură protectoare de sili-cafi, iar prin adăugare de 18% aluminiu la fontă se formează
o	peliculă protectoare bogată în oxid de aluminiu.
Protecfia prin acoperirea suprafefei metalului. Procedeele utilizate cel mai mult în practică sînt:
Protejarea cu pelicule de oxizi: se aplică la fier şi la aluminiu. Stratul depus trebuie să fie cît mai aderent, cu cît mai pufini pori şi cît mai rezistent. O dezvoltare mai mare o au bru-narea şi fosfatarea, la ofel, şi oxidarea, la aluminiu.
Brunarea (v.) pieselor de fier, de ofel, de cupru, e folosită la metale cari stau în aer liber; o ungere periodică cu grăsime a obiectului e necesară.
Fosfatarea (v.) fierului şi a ofelului dă un strat de fosfafi de mangan şi de fier, destul de rezistent la coroziunea în aer şi chiar în medii lichide slab agresive.
Oxidarea aluminiului consistă în depunerea unui strat de oxid, care, fiind foarte aderent, rezistent şi dens, e un protector ideal al aluminiului contra coroziunii (acest strat apare de obicei chiar la contactul aluminiului cu aerul, însă e foarte subfire şi are grosime inegală). V. Eloxare.
Protecfia cu acoperiri nemetalice. Procedeul cel mai răspîndit (circa 65% din obiectele protejate) consistă în acoperirea suprafefei metalice cu lacuri, vopsele, asfalt, etc. Pelicula trebuie să fie un bun dielectric, penfru a împiedica acfiunea microelementelor. Cel mai mult sînt folosite vopselele formate dintr-un ulei sicativ şi un pigment de obicei colorat (un oxid de fier, de plumb, zinc, etc.). Se pot folosi, de asemenea, lacuri, răşini sintetice, cauciuc, etc.; în acest caz, stratul izolant trebuie să adere bine şi să nu lase goluri sub pelicula depusa. Acest fel de proteefie convine, în special, obiectelor cu suprafafă relativ mică. Pentru instalafii mari subterane mai pot fi utilizate cimentul, asfaltul, bitumul.
Protecfia cu acoperiri metalice se aplică, în special, la obiectele cu dimensiuni mai mici. Stratul de metal depus trebuie să fie foarte aderent, pufin poros, cu rezistenfă mecanică şi termică
mare şi să fie mai electronegativ decît metalul pe care-l protejează; în acest caz, chiar dacă electrolitul pătrunde prin pori, metalul de bază nu se corodează, deoarece se formează o pilă în care metalul din strat e pol negativ şi e atacat, în timp ce pe metalul protejat se descarcă hidrogen, care apără metalul de coroziune. Acesta e cazul tablei de. fier galvanizate (zin-cate). Dacă potenfialul metalului de acoperire e mai pozitiv decît al metalului protejat, la pătrunderea unui electrolit sau a umezelii se formează o pilă în care metalul protejat e polul negativ şi deci se distruge şi se găureşte; de aceea, în acest caz se caută ca stratul protector să fie complet fără pori şi foarte rezistent la agenfii corozivi. Exemple: acoperirea fierului cu staniu sau cu cupru, a cuprului cu argint, etc. V. şi sub Proiecfia metalelor.
Protecfia electrochimică (catodică). Poate fi considerată un procedeu de proteefie prin schimbarea mediului.
La metalele ne,amfotere, coroziunea în solufii neutre e limitată la regiunea de imersiune, unde curentul pătrunde din metal în solufie, adică unde conductibilitatea, din electronică devine ionică; această regiune e regiunea anodică.
Coroziunea ar putea fi împiedicată făcînd să treacă un curent conlrar din solufie pe suprafafa metalică; suprafata întreagă devine catod, iar fenomenul constituie o proteefie catodică contra coroziunii. Curentul necesar pentru a opri coroziunea ar trebui să fie, teoretic, egal ca mărime şi opus curentului emis spontan de metal; totdeauna e nevoie de un curent mult mai mare, — de aproximativ 100 de ori mai mare decît curentul spontan.
Mecanismul proteefiei catodice consistă în a lega suprafafa metalului care se corodează de un anod independent; porfiunile catodice de pe suprafafa metalului se polarizează datorită unui curent exterior, iar cînd potenfialele lor cresc pînă devin
-N'l'.l'l'l1—| fi |-
4_______A
c	'	c
(EH.?____________________.............. 0
II.	Schema instalaţiei de proteefie catodică a unei conducte metalice subterane.
S) sursă de curent; A) anozi în legătură cu solul; PP) linia soiului;
CC) conducfă în sol; R) dispozitiv de reglare.
egale cu potenfialele în circuit deschis ale porţiunilor celor mai anodice, întreaga suprafafă metalică e la acelaşi potenfial, nu mai circulă nici un curent electric între diversele regiuni ale suprafefei şi coroziunea încetează (v. fig. II).
Prin urmare, protecfia catodică consistă în a polariza catozii locali pînă la potenfialul în circuit deschis al porfiunilor celor mai anodice ale suprafefei.
Intensitatea curentului de polarizare necesar proteefiei e dificil de determinat; pentru pipe-line-uri de ofel, îngropate în terenuri de compozifie omogenă, se măsoară potenfialul acestora cu ajutorul unui electrod de comparafie Cu | CuSC>4 în contact cu terenul. Cu ajutorul unui sistem de anozi exteriori se aplică conductei un curent care să ridice la 0,85—0,90 V potenfialul conductă — sol — CuSO^Cu; acest curent e considerat suficient pentru protecfia catodică.
Pentru regiuni în cari protecfia e complicată de variafia solului şi de prezenfa curenfilor vagabonzi se măsoară potenfialul metalului care se corodează, în timp ce i se aplică un curent catodic protector din ce în ce mai mare; potenfialul nu variază atît timp cît nu atinge o anumită valoare definită; cînd această valoare e depăşită, potenfialul suprafefei se modifica.
Coroziune
357
Corp
Sistemul de protecfie (v. fig. II) cuprinde: canalizafia care se protejează CC, corpul metalic în contact cu solul şi care formează anodul A, circuitul electric exterior cu anexe R şi sursa de curent de polarizafie S. Canalizafia care se protejează trebuie să aibă o continuitate electrică excelentă; această condifie e realizată perfect de canalizafii în ofel cu legături sudate. Circuitul anodic trebuie să aibă o foarte slabă rezistenfă la pămînt, pentru a asigura scurgerea curentului la sol cu o bună dispersiune şi cu un cît mai slab antrenament de metal. Circuitul electric exterior trebuie să se adapteze automat la toate variafiile cari apar în timp. Sursa de curent trebuie să asigure, în orice moment şi în orice punct al canaiizafiei, potenfialul de protecfie necesar.
Drept anozi se folosesc plăci metalice îngropate în pămînt la distanfă convenabilă de conducta care se protejează (protecţie catodică clasică). Multe instalafii folosesc ca circuit anodic liniile de tracfiune electrică apropiate, cari formează un circuit anodic ideal şi gratuit (drenare electrică); eie dau uneori şl o sursă suficientă de curent de polarizafie.
Protecţia catodică e eficientă atît contra autocoroziunii, cît şi contra coroziunii prin curenfi vagabonzi. După unele cercetări mai recente ar rezulta că penfru conductele prea lungi e preferabilă o protecfie complexă, formată din protecfie catodică şi din protecfie cu strat izolant (asfalt).
Un alt tip de protecfie catodică e protecţia cu anozi reactivi, aplicată cînd nu se dispune de surse auxiliare de curent; se produce curentul pe loc, folosind anozi foarte reactivi, de magneziu şi în special de zinc. în contact cu umezeala se formează elemente de pilă foarte mari, în cari anodul se disolvă în timp ce pe obiectul metalic se descarcă hidrogen, care apără suprafafa de coroziune. Procedeul, foarte costisitor, e eficient numai contra autocoroziunii. Se aplică la protecfia carcasei vapoarelor, a marilor rezervoare metalice, etc.
Protecfia prin prelucrarea mediului (prin inhibitori de coroziune). Adeseori, printr-o schimbare neînsemnată a compozifiei mediului de coroziune, vitesa de coroziune se poate micşora sau se poate chiar anihila. Astfel, prin îndepărtarea oxigenului şi a bioxidului de carbon liber în apă, activitatea ei corozivă fafă de diferite metale scade la valori foarte mici. De asemenea, prin adăugarea de anumite substanfe în mediul agresiv, în cantităfi foarte mici, se poate micşora apreciabil vitesa de coroziune a metalului. Aceste substanfe se numesc inhibitori (încetinitori) de coroziune. Inhibitorii pot influenfă, fie procesul anodic (inhibitori anodici), fie procesul catodic (inhibitori catodici); de cele mai multe ori, ei infiuenfează ambele procese.
Substanfele inhibitoare se adsorb la suprafafa metalului, formînd pelicule protectoare de suprafafă; aceste pelicule pot fi specifice numai zonelor anodice sau numai zonelor catodice ori simultan ambelor zone. Inhibitorii anodici pot deveni uneori „periculoşi", deoarece măresc coroziunea în anumite condifii; inhibitorii catodici sînt totdeauna inofensivi. Numărul inhibitorilor de coroziune e foarte mare; ei sînt funcfiune de natura metalului şi de natura solufiei corodante. în general, pentru coroziunea în medii neutre şi alcaline sînt de preferat inhibitorii anorganici (cromafi, bicromafi, sulfafi, bicarbonat de calciu, hexametafosfat de calciu, etc.). Pentru coroziunea metalelor în mediu acid se preferă inhibitorii organici; acfiunea de protecfie a inhibitorilor organici depinde nu numai de natura lor, ci şi de temperatura şi concentrafia mediului agresiv (cu ridicarea temperaturii se micşorează adsorpfia şi, deci, şi eficacitatea inhibitorului). Propriefăfi bune de protecfie au piridina, chinolina, aldehidele, cleiul, gelatina, etc.
Protecfia contra coroziunii prin inhibitori se foloseşte la decaparea metalelor, în instalafiile frigorifere, în alimentarea cu apă, în dispozitivele de sondare în mediu coroziv, în sistemele de răcire cu apă a motoarelor, a gazogenelor, la păstrarea instrumentelor de măsură, etc.
î. Coroziune. 2. Geol.: Acfiunea de eroziune, prin disol-vare, a unor roci uşor solubile (de ex.: sare gemă, gips, calcar), datorită circulafiei apelor de şiroire (v. şi sub Lapiaz).
s. Coroziune, figuri de V. Figuri de coroziune.
3.	Coroziune magmatică. Geo/.; Schimbarea formei inifiale a mineralelor prin acfiunea ulterioară a magmei sau a produ-sslor ei reziduale asupra cristalelor formate anterior. Cristalele idiomorfe ale mineralelor individualizate prin cristalizare: cuarful, olivinul, amfibo'lii, etc., sînt transformate secundar prin redisol-varea lor de către magmă, luînd forme cu conture neregulate sau rămînînd numai scheletul acelor cristale. Uneori substanfa disolvată, amestecată cu restul magmei, recrisfalizează pe marginea elementelor corodate. Aşa se explică cristalele de augit şi de magnetit formate în jurul cristalelor de amfibol şi de biotit, cele de piroxen şi de amfibol formate în jurul olivinului, cele de augit în jiirul cuarfului, etc.
Coroziunea magmatică se explică prin consolidarea unor cristale de minerale în condifii în cari ele nu sînt adaptate, adică nu sînt în echilibru cu condifiile exterioare, fie din punctul de vedere al compozifiei chimice a magmei reziduale, fie din punctul de vedere al temperaturii, fie din cauza presiunii. Schimbări în compozifia chimică pot rezulta şî prin degazeificarea magmei. Prin scăderea temperaturii se formează progresiv cristale cari se separă de masa vîscoasă a magmei şi cari cad ulterior în regiunile mai profunde, mai calde, ale basinului magmatic; de asemenea, particule magmatice mai calde se ridică în zonele superioare sub acfiunea curenfilor magmatici. Aceste fenomene măresc puterea de disolvare a magmei, producînd resorpfii totale sau parfiale ale cristalelor formate anterior.
4.	Coroziune, probă de Ind. petr.; Probă pentru determinarea gradului de purificare al benzinelor şi, în special, pentru verificarea confinutului în sulf elementar sau în combinafii ale acestuia. Determinarea se efectuează după una dintre metodele: americană (Doctor test), în capsulă de cupru, sau cu lame de tablă de cupru.
5.	Coroziunea betonului. V. Degradarea betonului prin coroziune, sub Degradare.
6.	Coroziv, agent V. Agent coroziv, sub Agent 2.
7.	Corp, pl. corpuri. 1. Mat.: Mulfime de mai multe elemente a, în care sînt definite operafiile numite adunare (4-) şi înmulfire (■), cari satisfac (în cazul corpurilor comutative) afară de cele zece legi ale inelelor comutative, şi următoarele două legi:
a)	Mulfimea confine un element şi numai unul, care se numeşte elementul unitate şi se notează cu 1, şi care, înmulfit cu oricare element a al mulfimii, are drept produs însuşi elementul a:
1	• a = a.
b)	Dacă a şi |3 sînt elemente ale mulfimii, şi dacă |3 e diferit de elementul ei zero (|3 ^ 0\ există un element al ei 8 — şi unul singur — care, înmulfit la dreapta cu elementul |3, are drept produs elementul a:
£ ■ (3 = a;
el se numeşte cîtul la stînga al elementului a prin elementul |3 — şi se notează cu P”1 a:
e = (3 1 a,
astfel încît din definifia cîtului e rezultă, pentru (3 diferit de elementul zero al mulfimii:
(3 ■ (31 a= a. —
Se ştie că, într-un inel, adunarea şi înmulfirea satisfac următoarele legi: Suma a-j-|3 a două elemente a şi (3 ale mulfimii e element al mulfimii şi e univoc determinat de a şi |3;
Corp cu operafori
358
Corp de funcfiuni raţionale
adunarea e comutativă: a4- [3 = |3 + a; ea e asociativă: (a-f-(3) + + Y = a + (|3 + y); mulfimea confine un element zero (0), care satisface relafia a-fO = a; diferenfă 8 a două elemente a şi (3 e univoc definită prin relafia (3+ 8 = a şi e element al mulfimii; produsul a • (3 a două elemente ale mulfimii e element al mulfimii şi e univoc determinat de a şi (3; produsul e asociativ: (a • (3) • y = a • ((3 • y); el e şî distributiv în raport cu adunarea: a(|34-Y) = a|3 + ay, iar produsul elementului zero al mulfimii prin oricare element a al ei e însuşi elementul zero: 0*a = 0; inelul (definit prin cele nouă legi enunfăte mai sus) se numeşte comutativ, dacă produsul definit în el e comutativ: a • |3 = |3 • a. Odată cu inelul, e comutativ şî corpul definit: (3~1a = ap_1.
Se mai poate spune că un corp e un inel care are cel pufin un element diferit de zero şi care mai are proprietatea că, pentru orice element 0, ecuafiile ax = b şi xa = b admit totdeauna solufii.
De asemenea, un inel e un corp A", dacă mulfimea elementelor sale diferite de zero formează un grup pentru legea indusă de înmulfirea lui K.
Se observă că mulfimea numerelor întregi formează un inel, fiindcă suma sau produsul a două numere întregi e tot un întreg, dar că ea nu formează un corp, cîtul a doi întregi nefiind totdeauna un întreg. Din contra, mulfimea numerelor reale, mulfimea numerelor rafionale, mulfimea numerelor complexe, mulfimea fracfii-lor rafionale, etc. s‘nt corpuri.
Inelul opus al unui corp e tot un corp.
Dacă Be o parte neredusă la 0 a unui inel A, pentru ca B, cu	structura	indusă de	aceea	a lui A, să fie un corp, trebuie
ca	B să fie	un subinel	al lui	A, iar acest subinel trebuie să
posede un element unitate e (care nu e în mod necesar element unitate al lui A) şi orice element xz^Q al lui B trebuie să fie inversibil în B. Reciproc, dacă aceste condifii sînt îndeplinite, B e un corp.
Dacă ^ e un corp, condifiile ca o parte B din A să fie un corp se simplifică: e necesar şi suficient ca B să fie un subinel al lui A neredus la 0 şi confinînd inversele (în A) aie tuturor elementelor sale diferite de 0.
Dacă un	subinel al	unui corp K e un corp, el e un subcorp
al	lui K, ultimul fiind	numit,	uneori, supracorp sau extensiune
a subcorpului B.
Fiind dat un corp K, orice intersecfiune de subcorpuri ale lui K e un subcorp al lui K\ se poate defini deci subcorpul generat de o parte oarecare a lui K, X, ca fiind cel mai mic subcorp al lui K ce confine pe X.
Corpul e prim cînd nu confine alt subcorp decît pe el însuşi.
într-un corp K, mulfimea elementelor permutabile cu toate elementele unei părfi oarecari M, din K, e un subcorp al lui K.
Centrul unui corp K e un subcorp (comutativ) al lui K.
într-un corp K, singurele ideale la stînga (respectiv la dreapta) sînt (0) şi K.
Dacă / e un omomorfism al unui corp K într-o mulfime E, avînd o structură algebrică, rezultă că fie f(K) e un inel, redus la 0, fie f(K) e un corp, iar f e un isomorfism al lui K pe f(K).
Dacă într-un inel A, neredus la 0 şi admifînd un element unitate, nu există nici un ideal la stînga diferit de (0) şi de A, A e un corp.
Fie A un inel care are un element unitate, a un ideal bilater al lui A. Pentru ca inelul-cît A/a să fie un corp, e necesar şi suficient ca a să fie un ideal la stînga maximal al lui A.
Un inel finit, fără divizori ai lui 0, e un corp.—
Se numeşte corp ordonat corpul ale cărui elemente formează o mulfime ordonată şi care satisface, în plus, următoarele condifii de monotonie: Dacă a>b, atunci şî a + c>b + c, iar dacă a>0, b>0, atunci şi ab>0. Corpul numerelor rafionale şi corpul numerelor reale sînt corpuri ordonate. Extinderile lor transcendente nu mai sînt corpuri ordonate.—
Se numeşte corp comutativ sau cîmp, corpul în care înmulfirea e comutativă. Un astfel de corp e identic cu corpul opus corespunzător, iar elementul său neutru, e, e elementul unitate al corpului K; cum el e diferit de zero, un corp are cel pufin două elemente. Exemple de corp comutativ sînt: corpul numerelor raţionale, corpul numerelor reale, corpul numerelor complexe, etc.—
Se numeşte corp necomutativ sau corp stîng, un inel în care sînt satisfăcute următoarele condifii:
a + b = b + a, a + (b + c) = (a-j-b) + c,
(a-h b)c = ac-t- bc, c(a + b) = ca + cb,
a,	b, c fiind elemente ale corpului. Elementele q şi q', rezultate ale împărfirii la stînga şi la dreapta a elementului a prin elementul b, nu coincid în mod necesar fiindcă, în general, q = ba^qr = a-b~1. Scrierea cîtului sub forma a/b nu poate fi utilizată în cazul unui corp necomutativ.—
Se numeşte corp finit un corp cu un număr finit de elemente. După o teoremă a lui Weddeburn, orice corp finit e comutativ şi, ca atare, coincide cu un cîmp Galois. Dacă p> 0 e caracteristica corpului finit (număr prim), ordinul său e de forma pr, unde r reprezintă gradul fafă de corpul prim.—
Un corp K se numeşte algebric fafă de un corp Kq, dacă orice element din K satisface o ecuafie algebrică cu coefi-cienfi aparfinînd lui Kq. în teoria numerelor algebrice, Kq e de obicei corpul numerelor rafionale.—
Un corp Kq penfru care orice polinom din inelul Kq[x] are, chiar în corpul Kq, un număr de rădăcini egal cu gradul său, e un corp algebric închis. De exemplu corpul numerelor complexe e algebric închis.
Tot corp algebric închis se numeşte un corp K cînd nu există nici o extensiune algebrică a sa, distinctă de K. O extensiune algebrică şi algebric închisă a unui corp K se numeşte închidere algebrică a lui K.—
O	extensiune algebrică K(s), a unui corp de începere K, se numeşte corp normal în raport cu K, dacă orice polinom P(x), cu coeficienfii în K şi ireductibil în raport cu K, are toate rădăcinile cuprinse în K(s), îndată ce una singură aparfine lui A(j). Corpurile normale sînt corpurile de reducfie, şi reciproc. Corpul numerelor complexe ordinare e normal fafă de corpul numerelor rafionale. Corpurile finite sînt normale fafă de corpul prim, etc.— Dacă, pentru un corp K, există numere întregi, m şi n (w>«), pentru cari are loc, în K, egalitatea ra-1 — nA, deci (m —«,)• 1 = 0, adică există în corpul K un multiplu pozitiv al unităfii, egal cu zero, corpul K se numeşte de caracteristică finită p, p fiind cel mai mic întreg pozitiv al cărui produs prin unitate e nul. Dacă caracteristica corpului K e p, pentru orice element a din acest corp e satisfăcută egalitatea pa—0. Dacă însă caracteristica corpului K e 0, iar a e un element al acestui corp, din aj£0 şi n7^0, rezultă na^O, n fiind număr întreg.—
Dacă M e o mulfime de polinoame P{x), cu coeficienfii în corpul de începere K, se numeşte corp de descompunere a lui M fafă de K o extindere algebrică, K(s), astfel încît fiecare dintre polinoamele P(x) să se descompună în factori lineari, confinufi în A(î), cu caracter minimal fafă de această proprietate. Toate corpurile de reducfie sînt corpuri normale şi reciproc.
î. ~ cu operatori. Mat.: Un inel cu operatori avînd şi proprietatea distinctivă a corpurilor.
2.	~ de descompunere. Maf.: Fiind dat inelul de polinoame, Kq [x], peste corpul Kq (cu coeficienfii în corpul Ko), penfru orice polinom, P(x), din inelul AoWi se poate construi un corp în care P(a:) să se descompună în factori lineari, adică să aibă rădăcinile în acel corp.
Un polinom poate avea mai multe corpuri de descompunere diferite.
3.	~ de funcţiuni rafionale. Maf.; Fiind dat un corp arbitrar P şi inelul polinoamelor peste el, T5^] (cu coeficienfii în P), oricărei perechi de polinoame, f{x) şi g(x), unde g(x)^0, îi
Corp de numere
359
Corp Bmgham
corespunde simbolul f{x)/g(x), numit funcfiunea rafională cu numărătorul f(x) şi numitorul g(x). Aceste simboluri au proprietăţile unui corp comutativ.
î. ^ de numere. Mat.: Totalitatea numerelor a, de forma a = /1(9)//2(0), unde /i(9) şi /2(ö) sînt polinoame, iar f2(ö) e diferit de zero, se numeşte corp algebric de numere, sau corp de numere, generat de numărul algebric 6.
Corpul numerelor complexe e corpul K, ale cărui elemente sînt punctele planului. Dacă notăm cu a punctul de coordonate a şi b, scriind a —(a, b) definim suma a două puncte, a = (a, b), (3 = (c, d), ca fiind punctul de abscisă a + c şi de ordonată b + d, adică
(i, d) = (a + c, b +■ d).
Adunarea e comutativă şi asociativă. La fel înmulfirea, definită prin
(a, b) • (c, d) = (ac — bd, ad + bc).
Distribufivifafea rezultă din [(a, b) + (c, d)]{e, }) ={a + c, b + d) (e, f) =
= (ae + ce — bf—df, af + cf+be + de), etc.
Diferenfa e unic determinată,
a—p = (a—c, b — d).
Zeroul e originea axelor, punctul opus lui a = (a, b) e
—	a = (-#, — b), iar elementul unitate e punctul(1,0), fiindcă (a, b)( 1, 0) = (a- 1-£-0, a-0 + b- 1 ) = (<*, b).
Dacă punctul p = (c, d) e diferit de zero, adică c2-\-d27^ 0, punctul invers al lui P e
1	\c2	+	^2 C* + d2J
Avem deci
a_ pL-]^(ac'^^	bc — ad\
P = “‘P -\^d2'	ci + dy'
Corpul K e o extensiune a corpului numerelor reale, situate pe axa absciselor, care formează un subcorp al lui K.
Corpul K confine rădăcinile ecuafiei x2+1=0, adică are un element al cărui pătrat e —1, care e (0, 1)=z.
Punctul axei ordonatelor (0, a) nu formează un subcorp al corpului K.
Un subcorp minimal al corpului K, care confine corpul D al numerelor reale şi elementul	i, coincide cu K. Orice element din K se poate scrie sub	forma (a, b) = a + bi.
2.	Corp, pl. corpuri. 2. F/z.; Porfiune de materie	cu masă
proprie (sau de repaus) diferită	de zero.
3.	~ abraziv. Tehn.: Sin. Unealtă abrazivă, Abrazor (v.).
4.	~ aerodinamic. Av.: Corp aproximativ pisciform, care opune o rezistenfă minimă la înaintare în aer. în general, corpul aerodinamic are o suprafafă de revolufie, cu extremitatea din fafă (numită uneori proră) oarecum rotunjită şi cu extremitatea din spate (numită uneori pupă) ascufită. Exemple de aero-vehicule cu corp aerodinamic sînt rachetele sau dirijabilele. Sin. Corp carenat.
5.	~ul alunecării. G eoi., Geo f.: Sin. Masă alunecătoare, Diluviu de alunecare, îngrămădire de alunecare (v. sub Alunecare de teren).
6.	~ carenat. Av.: Sin. Corp aerodinamic (v.).
7.	~ de măcinare. Mat. cs.: Corp solid cu dimensiuni şi forme diferite (sferică, conică, biconică, cilindrică, elicoidală), care se introduce de obicei în morile tubulare rotative de măcinare, cu mers continuu, şi în morile de măcinare umedă, periodice, şi care fărîmă materialul prin ciocnire şi frecare în timpul funcfionării. Corpurile de măcinare de formă sferică se numesc bile şi sînt confecfionate din fontă sau din ofel ori se găsesc în stare naturală, de silex, cînd se numesc bile flint.
Corpurile de măcinare de ofel sînt confecfionate de obicei din ofel carbon, tratai termic cu o duritate Brinell de peste
300 kgf/mm2. Se fac şi corpuri din ofeluri aliate cu nichel, crom, mangan. Cu cît materialul de măcinat e mai dur, cu atît corpurile de măcinare trebuie să fie mai mari. Penfru a se lucra cu randament sporit se întrebuinfează corpuri de diferite dimensiuni, în anumite proporfii, cari se stabilesc experimental. Consumul de corpuri de măcinare se exprimă în grame pe tona de produs finit.
Bilele flint sînt folosite pentru măcinarea materialelor la cari prezenfa fierului provenit din uzura corpurilor de măcinare feroase ar fi dăunătoare procesului care urmează după măcinare (de ex.: fabricarea cimentului alb, fabricarea faianfelor şi a porfelanului, etc.).
După ce corpurile de măcinare se uzează, micşorîndu-li-se dimensiunile, se înlocuiesc cu corpuri noi, deoarece peste o anumită limită de micşorare a dimensiunilor scade randamentul de măcinare. Perioadele de schimbare se determină experimental.
s. ~ de umplutură. Maf. cs.: Piesă prismatică de diferite forme, cu unu sau cu mai multe goluri, confecţionată din material ceramic sau din beton simplu (obişnuit sau uşor), folosită ca element de legătură între grinzile unor tipuri de planşee, de obicei prefabricate. V. şi sub Bloc ceramic, şi sub Planşeu.
9.	~ Rankine-Fuhrmann. F/z.; Corpul din interiorul supra-fefei închise prin care nu trece fluid în cîmpul potenfial de vitese, format prin suprapunerea în fiecare punct a unui cîmp de vitese uniform cu cîmpul de vitese datorit cuplului format de o sursă şi de o absorpfie egală cu ea, plasate
Corp Rankine-Fuhrmann.
In interiorul suprafefei (v. fig.). Folosind sistemul de dublete repartizate în lungul unei axe şi cu intensitatea variabilă, se pot obfine, prin metoda indicată mai sus, corpuri cu profiluri variate.
10.	~ rezistent. Nav.; Sin. Corp interior. - V. Corpul submarinului, sub Submarin.
11.	~ rostogolitor. Ut.: Fiecare dintre bilele, rolele sau acele unui rulment, care se rostogolesc între căile de rulare ale inelelor acestuia, fiind în general montate într-o colivie (v.). Corpurile rostogolitoare sînt fabricate din ofel aliat (de ex. ofel crom-nichel), prin matrifare, netezire şi supernetezire, cu tratamentele termice adecvate; duritatea acestor corpuri trebuie să fie 62—65 HRC.
Corpurile rostogolitoare se clasifică, după forma lor geometrică, în bile, role cilindrice (scurte şi lungi), role-butoiaş, role conice, role elicoidale (elastice) şi role aciculare (ace). V. şl sub Rulment.
12.	~ul sticlos. V. sub Ochi.
13.	Corp, pl. corpuri. 3. Fiz.: Corp (v. Corp 2) considerat din punctul de vedere al proprietăfilor sale de material.
14.	~ Bingham. Rez. mat.: Corp solid, isotrop, care, sub acfiunea tensiunilor de tăiere sau de forfecare mai mari decît o anumită valoare critică (numită limită de plasticitate), are proprietatea de a curge cu o vitesă proporfională cu mărimea cu care tensiunea depăşeşte această limită.
Acest corp, considerat rigid sub limita de plasticitate, are următoarea ecuafie reologică de stare:
7 = 0,
t = tc+ti y»
T=- TC+T]Y,
I * I < Tc;
r<~Trt
unde t e tensiunea de tăiere, Y = dy/di e vitesa de deformafie (y fiind deformafia), tc e limita de plasticitate, r| e coeficientul de viscozitate.
Corp cenuşiu
360
Corp Maxwell
Corpul Bingham e considerat un corp viscoplastic, întrucît în comportarea lui intervin fenomene de plasticitate şi de visco-zitate; curgerea lui se numeşte	curgere	>p
viscoplastică sau curgere plastică	de tip	Ţ
Bingham. Comportarea fizică a corpului Bingham se poate descrie schematic cu ajutorul unui model mecanic numit model Bingham (v. fig.), alcătuit din modelul mecanic al corpului plastic-rigid (o g I isi eră, care începe să alunece îndată ce	forfa la
care e supusă depăşeşte forfa de	frecare),	I
unit în paralel cu modelul mecanic al lichidului vîscos newtonian (un piston per- Modei Bingham. forat care se mişcă într-un cilindru umplut
cu lichid vîscos newtonian). Forfa totală care acfionează asupra modelului corespunde tensiunii din corp şi se obfine adu-nînd forfele din cele două elemente componente. Deplasarea dintre capetele modelului, corespunzătoare deformafiei, e aceeaşi pentru cele două elemente. Modelul mecanic nu permite nici o deplasare, atît timp cît forfa totală la care e supus se găseşte sub valoarea forfei de frecare, corespunzătoare limitei de plasticitate.
Dacă sub limita de plasticitate se iau în considerafie şi deformafiile elastice, ecuafia de stare e
T = 2 G y; _	|	T	|	< Tc,
t = tc.4-2t]y;
t = — tc+2t]y; unde G e modulul de tăiere sau de forfecare.
Pentru o stare de tensiuni triaxială, ecuafiile de stare iau forma
5ik
= 2 Geit
sik=2\^n
\ s<k sik<c2'
+ c(2 e,keik)
G- =3 ke,
1
}sik Sik
c2,
unde at-£, 8^ şi s^ = dsţjjdt sînt tensorii tensiunilor, deformafiilor şi viteselor de deformafie, iar s^, e^ şi sînt deviatorii acestora, definifi prin relafiile:
1 1	1 ■
sik~^ik ş^hhPik'	eik~£ik ş^hh^ik'	eik~^ik ^^hh^ik r
unde bik e simbolul lui Kronecker (6^=1, cînd i—k) 8^=0, cînd i^k), G şi k sînt constantele elastice, iar c e constanta plastică.
Dacă corpul e considerat incompresibil şi rigid sub limita de plasticitate, relafiile de mai sus se simplifică, luînd forma
£ik ~ 0»	2
\siksik>c2' «»=°-
în stare de curgere, corpul Bingham poate fi considerat ca un lichid vîscos nenewtonian cu viscozitatea variabilă, dată de __ 1
expresia r] = r) + c (2 e',-* e,-*) 2.
Rezultatele corpului Bingham se aplică diferitelor vopsele, cleiuri, suspensii de argilă şi anumitor metale. Sin. Corp viscoplastic.
î. ~ cenuşiu. F/z..* Corp opac, al cărui factor de refle-xiune nu depinde de lungimea de undă a undelor electromagnetice incidente, în special în spectrul vizibil.
Cînd un corp e transparent sau aproape transparent, şi factorul lui de reflexiune nu depinde de lungimea de undă a undelor electromagnetice incidente, în special în spectrul vizibil, factorul lui de transmisiune are aceeaşi proprietate.
2.	~	elastic. Rez. mat. V.	sub Elasticitate,
s.	~	elastoplastic.	Plast.	V. sub Plasticitate,	sub	Curbă
caracteristică, şi sub Consolidare.
4. ^ Maxwell. Rez. mat.: Corp lichid, isotrop, care, sub acfiunea unei solicitări la tăiere se caracterizează prin următoarea ecuafie reologică de stare:
• 1-1 2 G 2 Y|
unde t e	tensiunea de	tăiere	sau de forfecare,	y = dy/dt e
vitesa	de	deformafie, y	e deformafia, G e modulul de	forfe-
care, iar r\ e viscozitatea.
Prin integrare se obfine tensiunea x (t) în funcfiune de vitesa de deformafie y (t), sub forma
= exp(-~í) T;o + 2Gj'()7(i)exp^i^dtJ ,
t(î) =
unde To e valoarea inifială a tensiunii la timpul £ = 0.
Dacă, începînd de la i = 0, se menfine în corp o deformafie constantă (y (*) = 0), tensiunea corespunzătoare acestei stări de deformafie e dată de expresia
r(t) = T0 exp
Tensiunea necesară menfinerii unei deformafii constante nu e deci constantă în timp, ca în cazul corpului elastic, ci scade, tinzînd asimptotic spre zero (v. fig. /). Scăderea în timp a tensiunii sub o deformafie con- ^ stantă constituie fenomenul de relaxafie a tensiunii.
Dacă în corp se menfine o tensiune constantă t = t0, rezultă o vitesă de deformafie constantă Y — V2 xo» adică se
- t - 72 j
produce o curgere vîscoasă sta-fionară, ca în cazul unui lichid newtonian. Datorită acestui fapt, corpul Maxwell e considerat lichid. Deformafia corespunzătoare e dată de expresia
yW = 2“ Tof + 7o.
în care Yo e deformafia inifială la i = 0. în ipoteza că la aplicarea tensiunii constante r0 în corp ia naştere o deforma{ie elastică instantanee Yo — tc/2 G, relafia
Diagrama de variafie a lenslunii sub deformafie consfanfă.
de
sus devine
Y(i)
Ir] 2 Sub acfiunea unei tensiuni constante se produce aşadar în corpul Maxwell o deformafie elastică instantanee, peste care se suprapune o deformafie datorită curgerii vîscoase. La îndepărtarea tensiunii, deformafia elastică se recuperează, pe cînd deformafia datorită curgerii vîscoase rămîne ca o deformafie permanentă a corpului (v. fig. II).
Mărimea t*=i\/G, cu dimensiunea unui timp, se numeşte timp de relaxafie şi reprezintă timpul necesar pentru ca ten-
ii. Diagrama de variafie a deformafiei pentru o tensiune constanfă.
Corp Maxwell-Voigf
361
Corp negru
siunea în corpul supus unei deformafii constante să scadă la a e-a parte din valoarea ei inifială. în fig. I, această mărime e determinată pe axa absciselor de intersecfiunea acesteia cu tangenta la curbă în origine.
Raportul dintre timpul de observafie t şi timpul de rela-xafie t* indică natura comportării materialului. Dacă	corpul
poate fi considerat ca un corp elastic; dacă £*<^£, deformafia datorită	curgerii	depăşeşte deformafia elastică	şi materialul
poate fi	analizat ca in	lichid newtonian. Cînd i	e de acelaşi
ordin de mărime cu £*, corpul se comportă ca un corp viscoelastic.
Comportarea fizică a acestui material se poate descrie fenomenologic cu ajutorul unui model mecanic numit modelul Maxwell	(v. fig.	III),	care-i pune în evidenfă	proprietăfile
viscoelastice. Modelul Maxwell e alcătuit din unirea în serie a modelului corpului linear elastic (un resort elastic care se	deformează după legea	lui
Hooke) cu modelul lichidului vîscos newtonian (un piston perforat care se mişcă într-un cilindru umplut cu lichid vîscos newtonian). Deplasarea dintre capetele modelului corespunde deformafiei din corpul Maxwell şi e egală cu suma deplasărilor suferite de cele două elemente componente. Forfa care acfionează asupra modelului corespunde tensiunii din corp.
Dacă vitesa de deformare pentru corpul linear elastic e Yl = V2 G xi iar pentru corpul vîscos Y2 = t. 2r), vitesa de deformare din corpul Maxwell e dată de suma acestora
Y = Yi + Y2-
Jinînd seamă de expresiile pentru Yl şi Y2 se obfine
1
1
1
1
Sc-
unde
de,
2GSik+2r\Sik' sînt deviatorii tensorilor tensiunilor
*ik 5'
viteselor de deformafie, definifi prin relafiile:
sik'
1
:°ik- 3*
hhPtk <
1
eik ~~ eik 3 8
hh°ik’
în ipoteza deformafiei volumetrice elastice, ecuafia penfru deformafia volumetrică are forma
°U = 3 keit,
în care k e modulul de compresibilitate. Dacă corpul e presupus incomprssibil, la ecuafia între deviatori se adaugă condifia de incompresibilitate eti = 0.
Pentru o solicitare simplă uniaxială (întindere sau compresiune), relafia dintre tensiune şi deformafie se deduce din relafiile generale de mai sus, în cari se fine seamă de deformafiile de volum. Astfel, pentru cazul corpului incompresibil, această ecuafie devine
1 • 1
El=yCTl V'
unde £ = 3 G, iar X = 3 rj.
Pentru o solicitare la forfecare simplă, relafia dintre tensiune şi deformafie coincide cu relaţia generală dintre deviatori, întrucît solicitarea la forfecare nu modifică volumul.
Schema corpului Maxwell se aplică la studiul proprietăţilor sticlei încălzite, la mase plastice, la diferiţi polimeri, etc.
1. ~ Maxwell-Voigf. Rez, mat.: Material solid şi isotrop, ideal, care are deasupra limitei de curgere atît proprietăfile corpului Maxwell (v.), cît şi proprietăfile corpului Voigt (v.).
Corpul Maxwell (v.) are, deasupra limitei de curgere x'^, proprietatea că între tensiunile sale tangenfiale x^ şi defor-mafiile specifice y^ corespunzătoare există relafia:
Qyik_ i_
G
0*
lik t xikm C)t	IX
y = ^x + —- T,
2 G 2 ti
adică ecuafia caracteristică a corpului Maxwell.
Dacă se aplică asupra modelului o forfă t0 , resortul suferă o deplasare instantanee egală cu x0/2 G. Dacă apoi se menfine constantă această deplasare, datorită energiei înmagazinate în resort, acesta acfionează asupra pistonului, care începe să se deplaseze. Pe măsură ce deplasarea suferită de resort e înlocuită cu deplasarea pistonului, forfa inifială din resort Tq scade continuu, tinzînd spre zero.
Dacă modelul e supus unei forfe Xq , aplicată instantaneu şi menfinută apoi constantă, se produce o deplasare elastică instantanee datorită resortului Yo = To/2 G, la care se adaugă deplasarea pistonului, care începe să se mişte cu vitesa constantă r/2 r\. Cînd forfa se îndepărtează, deplasarea Yo a resortului e recuperată instantaneu, pe cînd deplasarea pistonului rămîne ca o deplasare permanentă a corpului.
Pentru o stare de tensiune compusă, triaxială, comportarea fizică a corpului Maxwell e determinată de următoarele ecuafii de stare: Ecuafia de deformafie volumetrică şi ecuafia pentru distorsiune (variafia formei la volum constant), care are forma:
în care G e modulul de elasticitate transversală, iar ^1 e visco-zitatea dinamică a curgerii plastice. Corpul Voigt are proprietatea că tensiunile sale tangenfiale sînt egale cu suma a doi termeni, dintre cari unul e proporfional cu deformafiile specifice corespunzătoare, iar al doilea e proporfional cu derivata în raport cu timpul a acestor deformafii specifice:
K 9vik_xik G &t G ' unde K e o constantă de frecare interioară.
Corpul Maxwell-Voigt e definit prin următoarea relafie între tensiunile sale tangenfiale, deformafiile sale specifice şi derivatele lor în raport cu timpul:
Vii +
ÖYi
C>2Yq_ Öt G öí2 ‘
ztk~Tik
unde xlk şi elk = de^/dt sînt tensorii tensiunilor şi viteselor de deformaţie, iar 8^ e simbolul lui Kronecker (8^ = 1, cînd i — k\ 8^=0, cînd i^£k).
Penfru K = 0 se obţine corpul Maxwell, iar pentru |i = oo se obfine corpul Voigt. Corpul Maxwell-Voigt e un material plastic ideal, cu proprietăfi destul de generale pentru a aproxima comportarea a numeroase materiale plastice folosite în tehnică.
2.	~ negru. F/z.: Corp a cărui suprafafă e perfect absor-
bantă pentru radiafii de toate frecvenţele, ceea ce are ca urmare că puterea lui emifătoare depinde numai de frecvenfă radiafiei şi de temperatură, iar puterea lui emifătoare pentru radiafia de o anumită frecvenfă depinde numai de temperatură.
Dacă se defineşte o densitate de volum wv a energiei radiante de frecvenfă v, prin relafia
r c
l — — w ■ v 4jt v'
unde c e vitesa luminii în vid şi /v e intensitatea radiafiei de frecvenfă v, adică energia radiantă de frecvenfă v care trece
Corp plastic ideal
362
Corp Voigt
în unitatea de timp printr-un element de suprafafă de arie unitate, într-un fascicul de unghi spafial dQ, a cărui axă e normală pe suprafafă, — conform legii lui Kirchhoff, densitatea totală de volum a energiei:
f°
Jo
wu dv
e funcfiune numai de temperatură, fiind proporfională, conform legii lui Ştefan şi Boltzmann, cu puterea a patra a temperaturii absolute a incintei:
W=G 'TA.
Funcfiunea universală de frecvenfă şi temperatură, care exprimă densitatea wv, are, conform legii de deplasare a Iui Wien, forma următoare.*
V,, = V3 /	■
Forma funcfiunii /(—) nu poate fi obfinută numai cu ajutorul principiilor Termodinamicii. în teoria cuantică se obfine următoarea expresie pentru wv, cunoscută sub numele de legea lui Planck:
8 jt hv3	1
w ~------------ -----------
v c3	h v
în cazul corpului negru, puterea absorbantă Av fiind egală cu unitatea, pentru radiafie de orice frecvenfă, puterea emifă-toare £v pentru radiafia de frecvenfă v e egală cu intensitatea, deci e o funcfiune universală de frecvenfă şi de temperatură.
Conform legii lui Kirchhoff, un corp care absoarbe mai intens trebuie să şî emită mai mult la aceeaşi temperatură. Corpul negru radiază deci mai multă energie de orice fre-. cvenfă decît oricare alt corp de aceeaşi temperatură. Corpul negru poate fi conceput ca o incintă de o formă oarecare, care trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să aibă temperatura uniformă; să fie opacă la radiafii; peretele interior să aibă un factor de reflexiune cît se poate de mic; să aibă o deschizătură de dimensiuni foarte mici fafă de cele ale incintei. Un fascicul de radiafie care pătrunde prin această deschizătură suferă o serie de re-flexiuni succesive, fiecare reflexiune fiind însofită de o absorpfie puternică. Fracfiunea din fluxul incident care ar ieşi prin deschizătură e neglijabilă; ea ar fi cu atît mai mică, cu cît deschizătura e mai mică. — Se poate realiza un corp negru dintr-o incintă isoter-mă, izolată cît mai bine fafă de exterior, cu
o	deschizătură foarte mică fafă de dimensiunile ei. După modul de utilizare se deosebesc două tipuri de corp negru experimental:^ cu temperatură constantă, şi cu temperatură variabilă după necesităfi.
Primul tip se apropie de forma ideală; el se compune dintr-un recipient cu o deschizătură fină, al cărui interior serveşte ca sursă de radiafie. Acest recipient e cufundat într-o baie cu temperatură constantă. în fig. I e reprezentată schema unui corp negru experimental, întrebuinfat la temperaturi cuprinse între temperatura de fierbere a oxigenului şi temperatura de topire a pajadiului (1551°). Recipientul folosit e de ceramică refractară sau de oxid de magneziu. Pentru temperaturi mai înalte, în special pentru determinarea puterii de emisiune
/. Corp negru cu temperatură fixa (temperaturi joase).
a metalelor şi pentru etaloanele de strălucire se foloseşte dispozitivul din fig. II. Recipientul e o eprubetă de oxid de toriu, în fundul căreia se găseşte pulbere de oxid de toriu, a cărei suprafafă serveşte ca sursă de radiafii. Această eprubetă e introdusă într-o baie de metal topit.
Creuzetul în care se topeşte metalul e de asemenea de oxid da toriu. Temperatura la care se întrebuinţează acest corp negru e temperatura de solidific3re a platinului, 1769°, şi cea a iri-diului, 2443°. încălzirea se face cu un cuptor de înaltă frecvenfă.
Corpul negru cu temperatură variabilă, realizat de Lummer şi Kurlbaum, se compune dintr-un tub de ceramică sau de porfelan refractar, acoperit cu o foaie subfire de platin sau înfăşurat cu o panglică de asemenea de platin, care formează chiar rezistenfa de încălzire (v. fig. III).
II. Corp negru cu temperatură fixă (temperaturi înalte).
IIf. Corp negru de laborator.
T) termocuplu; S) sudură.
Pentru	a	împiedica pierderile de radiafii spre	exterior,	tubul
e	introdus în alt tub	de porfelan refractar, cu	diametrul mai
mare, astfel încît să rămînă între ele un strat de aer izolant. Totul se introduce apoi într-un al treilea tub, de asemenea de porfelan refractar. Penfru ca să se centreze tuburile şi totodată să se împiedice curenfii de aer în spafiul dintre ele, tuburile se astupă la capete cu inele de asbest. Ansamblul trebuie bine izolat. Un sistem de diafragme, cu deschizături din ce în ce mai mici spre exterior, împiedică radiafiile din zonele mai reci să cadă pe aparatul cu care se vizează zona centrală a tubului interior, a cărei temperatură constantă e măsurată cu ajutorul unui termocuplu platin-platin-rodiu.	<
1.	~	plastic	ideal. V. sub Plasticitate.
2.	~	plastic	perfect. V. sub Plasticitate,	sub Curbă	carac-
teristică, şi sub Consolidare.
3.	~	plastic-rigid. V. sub Plasticitate, sub	Curbă	carac-
teristică, şi sub Consolidare.
4.	~	viscoelastic.	V. sub Viscoelasticitate.
5.	~	viscoplastic:	Sin. Corp Bingham (v.).
e.	~	Voigf. Rez.	mat.: Corp solid, isotrop,	care sub	acfiu-
nea unei solicitări la tăiere se caracterizează prin următoarea ecuafie reologică de stare:
t = 2 Gy + 2 T] y» în care x e tensiunea de forfecare, y e deformafia, y — áyjÁt e vitesa de deformafie, G e modulul de forfecare, iar t| e coeficientul de viscozitate.
Prin integrare	se obfine deformafia y (t)	în	funcfiune de
tensiunea x (t), sub forma
P t
Y (0
= exp (~f 0 h0+ 2^ L T (i) exp (f 0 dtl’
unde Yo e valoarea inifială a deformafiei la timpul t — 0.
Corp Voigt
363
Corp Voigf
Dacă începînd de la £ = 0, corpul e supus unei tensiuni constante Xq, iar Yo = 0, se obfine următoarea expresie a deformafiei ca funcfiune de timp:
Y(0=^^o[1-exp(-|i)]-
Prin urmare, sub acfiunea unei sarcini constante, corpul capătă o deformafie continuă, care creşte cu timpul, adică prezintă fenomenul de tluaj.
Pentru t oo, deformafia tinde asimptotic la valoarea Tq / 2 G, egală cu deformafia obfinută în mod instantaneu, dacă corpul ar fi fost perfect elastic (v. fig. /). în cazul corpului Voigt însă, această deformafie „întîrzie", fiind reţinută de o rezistenfă vîscoasă. După timpul t — io, defor-
/. Diagrama de variaţie a deformaţiei pentru diagramă de variaţie a tensiunii.
mafia corpului are valoarea y (io) dată de expresia
yOo)=2G t°I
exp
n
n
Dacă în acest moment se înlătură tensiunea, această deformafie nu dispare instantaneu, ci „întîrzie", ajungînd la zero după un timp care, teoretic, e infinit (v. fig. I), prin descreştere exponenfială:
Y (0 = Y Oo) exp	pentru i>i0-
Fenomenul e cunoscut sub numele de postefect. Tipul de deformafie analizat mai sus se numeşte deformafie elastică întîrziată, iar corpul Voigt reprezintă cea mai simplă formă de comportare elastică întîrziată.
Întîrzierea deformafiei se poate evalua de la un material |a altul cu ajutorul timpului de întîrziere t*=r\/G, care reprezintă timpul necesar de la aplicarea unei sarcini constante pentru a se produce (1 — 1/e) din deformafia totală elastică. în expe-rienfa de descărcare, t* reprezintă timpul necesar de la descărcarea piesei pentru ca deformafia să scadă la (1/e) din valoarea acesteia la £ = £()• în f'9- ^ mărimea timpului de întîrziere t* e determinată cu ajutorul tangentelor la curbele de variafie ale deformafiei duse în punctele de încărcare sau de descărcare.
Cînd coeficientul de	viscozitate r] e mic	în comparafie cu
modulul de	forfecare G,	timpul de întîrziere	t* e scurt, adică
deformafia se recuperează repede. Dacă r] e mare fafă de G, timpul de întîrziere e lung, adică deformafia întîrzie mai mult pentru a se recupera. Viscozitatea tj, asociată corpului Voigt, se numeşte şî viscozitate internă, fiind legată de frecarea internă care întîrzie producerea deformafiei. Ideea viscozităfii unui corp solid a fost sugerată prima dată de Kelvin, pentru care motiv corpul Voigt e numit şî corp Kelvin.
Pentru a	se menfine	în corp o deformafie constantă Y = Yo
e	necesară	o tensiune	constantă t = 2Gyo!	Prin urmare, sub
deformafie constantă, corpul nu prezintă fenomenul de relaxafie, ci se comportă ca un material perfect elastic. Pentru aceasta, corpul Voigt e considerat un corp solid.
Comportarea acestui material se poate de-	i P
scrie, din punctul de vedere fenomenologic,	|
cu ajutorul unui model mecanic numit modelul Voigt (v. fig. II), care-i pune în evidenfă proprietăfile viscoelastice. Modelul Voigt e alcătuit din unirea în paralel a modelului corpului linear elastic (un resort elastic care se deformează după legea lui	I
Hooke) cu modelul corpului vîscos newtonian (un piston perforat care se mişcă	II. Mode! Voigt.
într-un cilindru umplut cu un lichid vîscos
newtonian). Forfa totală care acfionează asupra modelului corespunde tensiunii din corpul Voigt şi se repartizează celor două modele componente. Deplasările dintre capetele celor două modele componente, corespunzătoare deformafiilor, sînt egale între ele. Dacă Ti = 2Gy e tensiunea din corpul elastic, iar t2 = 2t|Y e tensiunea din corpul vîscos, tensiunea în corpul Voigt e
t = Ti + t2.
Jinînd seamă de expresiile pentru Ti şi x2, se obfine t=2 G y+2 rţ y»
adică ecuafia caracteristică a corpului Voigt.
La aplicarea instantanee a forfei, modelul nu suferă nici o deplasare instantanee, aceasta fiind împiedicată de prezenfa pistonului asupra căruia ar trebui acfionat cu o forfă infinită pentru a se deplasa instantaneu cu o deplasare finită.
Aşadar deplasarea începe de la zero şi creşte cu timpul pînă cînd atinge valoarea finală egală cu deplasarea pe care ar căpăta-o resortul dacă ar fi încărcat cu întreaga mărime a sarcinii. Cînd după o perioadă de timp de la încărcare se îndepărtează forfa, deplasarea la care a ajuns modelul în acest moment nu dispare instantaneu, acest lucru fiind împiedicat de prezenfa pistonului, care începe acum să se mişte, în sens contrar, sub acfiunea forfei din resort.
Pentru o stare de tensiune compusă, triaxială, comportarea fizică a corpului Voigt e determinată prin ecuafiile de stare pentru distorsiune şi pentru deformafia volumetrică.
. Ecuafia penfru distorsiune (variafia formei sub volum constant) are forma
sik = 2G eik+2r\eik> unde şi eijs sînt deviatorii tensorilor tensiunilor şi deformafiilor definifi prin relafiile
sik~aik~~ 3 °hh öik '
1 * 1
Cik~bik'~~y uik<
°ik ?' zik ^'n<^ tensorii tensiunilor şi deformafiilor, iar bik, simbolul lui Kronecker (8^=1, i = k; 0^ = 0, i^tk).
Ecuafia pentru deformafia volumetrică e dată, în ipoteza existenfei unei viscozităfi de volum y\v, sub forma:
a» = 3 & Eij+3 t]„ eH,
unde k e modulul de compresibilitate, iar pentru comportarea volumetrică elastică ('ny=:0), sub forma:
an = 3ke,i',
dacă corpul e presupus incompresibil, la ecuafia dintre deviatori (pentru distorsiune) se va adăuga condifia de incompresibilitate
Pentru o solicitare simplă uniaxială (întindere sau compresiune), relafia dintre tensiune şi deformafie se deduce din rela-
Corp
364
Corp de iluminat
fiile generale de mai sus, în cari se fine seamă de deformafiile de volum. Astfel, pentru cazul corpului incompresibil, această ecuafie devine
ai=£ei + ^ 8i, unde £ = 3 G, iar A. — 3î].
Pentru o solicitare la forfecare simplă, relafia dintre tensiune şi deformafie coincide cu relafia generală dintre deviatori, întrucît solicitarea la forfecare nu modifică volumul.
Teoria corpului Voigt se aplică la studiul diferitelor soluri sau materiale de construcfie, la substanfe poroase sau fibroase îmbibate cu umplutură vîscoasă, etc.
î. Corp, pl. corpi. 4. Chim.: Substanfă definită.
2.	~ antiflam. Expl.: Fiecare dintre substanfele chimice cari se introduc în compozifia pulberilor fără fum sau în încărcături, pentru a micşora temperatura gazelor de combustie sau pentru a se combina cu anumifi produşi rezultafi din combustie, cari ar forma altfel, în prezenfa aerului, un amestec detonant, dînd flacără. Exemple: MgO; praf de Sn; KCI; KN03; Pfc>3C>4.
3.	^ cefonic. Chim. biol. V. sub Cetonurie.
4.	~ compus. Chim.: Substanfă chimică ale cărei molecule sînt formate din atomi ai mai multor elemente.
5.	^ oxidant. Chim.: Substanfă care, într-o reacfie chimică, poate libera oxigen, sau care cîştigă electroni trecînd din stare moleculară în stare anionică. Exemplu: în reacfia
2 CuCI + CI2 = 2 CuCI2,
clorul e corp oxidant, pentru că a luat un electron de la cupru, devenind ion de clor; ionul cupros (Cu+) devine ion cupric (Cu++).
e. ^ reducăfor. Chim.: Substanfă care,într-o reacfie chimica, poate lua oxigen, sau care cedează electroni, devenind ion pozitiv. Exemplu: în reacfia
CuO + H2 *■* Cu + H2Oi hidrogenul e corp reducător; de asemenea, în reacfia
2FeCI3+H2 = 2FeCI2 + 2HCI,
hidrogenul pierde un electron, devenind ion pozitiv, iar ionul feric trece în ion feros, prin luarea electronului cedat de hidrogen.
7.	^ simplu: Sin. Element chimic (v.).
8.	Corp, pl. corpuri. 5: Parte de ansamblu, formată dintr-un corp în sensul de sub Corp 2.
9.	~ul ciocanului. Tehn. V. sub Ciocan.
10.	~ de clădire. Arh.: Fiecare dintre părfile componente ale unui ansamblu de clădiri (legate între ele numai prin destinaţie sau şi prin elemente de construcfie), cari constituie unităfi bine distincte, ca volum. Poate fi o clădire izolată sau o aripă ori un pavilion al unei clădiri. Exemple: corpurile de clădire ale unui spital, ale unei cazărmi, ale unei universităfi, ale unui complex de clădiri de locuit, etc.
u. ~ de iluminat. Elf.: Dispozitiv în care se pot monta una sau mai multe lămpi şi care are rolul principal de a redistribui fluxul luminos emis de aceste lămpi, penfru a obfine anumite iluminări, la distanfe nu prea mari. Corpul de iluminat mai are rolul de a fixa lămpile şi de a permite alimentarea lor, de a feri ochiul de orbire, prin mascarea elementelor prea strălucitoare ale lămpilor sau prin reducerea strălucirii suprafefelor expuse privirii, — uneori, de a transmite o radiafie de culoare diferită de aceea a radiafiei lămpii, cum şi de a proteja şi, eventual, de a izola lămpile de mediul înconjurător.
Deşi folosec lămpi, nu sînt considerate corpuri de iluminat următoarele aparate şi instalafii: elementele luminoase arhitectonice (scafe, panouri luminoase, plcfoane luminoase); proiectoarele (cari au în general o acfiune la mare distanfă); aparatele de proiecfie (cari au rolul de a proiecta imagini luminoase); aparatele de semnalizare (destinate să producă iluminări direct pe retină); diverse aparate luminoase, al căror flux luminos nu
e destinat să impresioneze ochiul (aparate de iradiat, aparate terapeutice, etc.).
Corpurile de iluminat, afară de una sau de mai multe lămpi (eventual cu accesoriile lor), mai cuprind un sistem optic şi armatura.
Sistemul optic poate fi format dintr-un reflector, făcînd adeseori şi serviciul de abajur; un reflector opac cu reflexiune regulată (oglindă metalică polisată, oglindă de sticlă argintată, etc.), un reflector opac cu reflexiune difuză (oglindă metalică şlefuită mat, etc.), un reflector opac cu reflexiune mixtă (tablă emailată, oglindă metalică şlefuită semimat, etc.), un reflector translucid, un reflector cu prisme cu reflexiune totală, un difuzor sub formă de glob sau de abajur (de sticlă mată, de sticlă opal, de sticlă spumoasă, ornamentală, de pergament, hîrtie unsă, celuloid, celofan, celon, ţesături diverse, etc.) şi un refractor (sticle cu prisme, sub formă de: globuri, cupe, calote, zone — toate simple sau duble —, plăci refractante, etc.).
Armatura e compusă în cea mai mare parte din piese metalice. La unele corpuri de iluminat, sistemul optic poate face parte
—	în total sau parfial — din armatură, dacă formează împreună un ansamblu constructiv unic.
După lămpile utilizate la corpurile de iluminat, se deosebesc: corpuri de iluminat electric (pentru lămpi cu incandescenfă, pentru lămpi fluorescente, pentru lămpi cu descărcări în vapori metalici — nefluorescente —, penfru lumină mixtă — produsă prin incandescenfă şi prin luminescenfă —, pentru lămpi cu arc) şi corpuri de iluminat pentru lămpi cu ardere.
După locul de utilizare, se deosebesc: corpuri de iluminat pentru interior (pentru iluminatul industrial; pentru iluminatul birourilor, al încăperilor comerciale, al locuinfelor, al şcolilor, al spitalelor, etc.); corpuri de iluminat pentru exterior (pfentru iluminatul străzilor şi al pieţelor (iluminat public), al parcurilor, al şoselelor, al gărilor de triaj, al terenurilor industriale, etc.), şi corpuri de iluminat pentru utilizări speciale (iluminatul clădirilor monumentale; iluminatul festiv al anumitor spafii exterioare, etc.).
După felul montării, se deosebesc: corpuri de iluminat fixe (corpuri de iluminat de suspendat — cu cîrlig, tijă-pendul, lanf, şnur —, plafoniere, aplice); corpuri de iluminat mobile — de masă, de noptiere, cu piedestal, pentru iluminatul local la maşini — fixate prin flanşă, şurub, clemă, etc., portative pentru ateliere, portative pentru mine, etc.
După tipul execuţiei, se deosebesc: corpuri de iluminat neprotejate; corpuri de iluminai protejate (contra ploii, contra picăturilor); corpuri de iluminat etanşe (la praf, la umezeală, la apă sub presiune); corpuri de iluminat protejate contra exploziilor; corpuri de iluminat antigrizutoase.
După repartiţia fluxului luminos, se deosebesc: corpuri de iluminat cu repartifie directă a fluxului, corpuri de iluminat cu repartifie semidirectă, corpuri de iluminat cu repartifie difuză, cu repartifie semiindirectă, cu repartifie indirectă (v. tabloul).
Corpurile de iluminat se caracterizează fotometric prin: randament, repartifia intensităfii luminoase, unghiul de protecfie şi factorul de depreciere.
Randamentul corpului de iluminat (raportul dintre fluxul luminos Oc emis de corpul de iluminat şi fluxul luminos O
<E>A
emis de lampă sau de lămpi: Rc = — J nu constituie un criteriu absolut de apreciere, deoarece nu fine seamă decît de un singur aspect al calităfii unui corp de iluminat: folosirea cît mai bună a fluxului luminos emis de lămpi; randamentul constituie însă un criteriu util pentru compararea corpurilor de iluminat analoge.
Repartiţia intensităţilor luminoase e reprezentată prin curba fotometrică polară pentru corpurile de iluminat simetrice (din curba fotometrică se poate calcula fluxul emis de aparat, ran-
Corp de iluminai
365
Corp de iluminat
damentul lui, iluminarea produsă în jurul unui anumit punct,	Curbele	fotonr.etrice	polare	şi	isocandele	se	referă	de	obicei
etc.) şi de mai multe curbe fotometrice, sau curbe isocandele, la un flux luminos al lămpilor de 1000 Im; pentru un flux pentru corpurile de iluminat asimetrice.	luminos O Im al lămpilor, valorile date de curbe trebuie
Clasificarea corpurilor de iluminat după repartiţia fluxului luminos
Clasa
Subclasa
Incandescent
Fluorescent
Incandescent
Fluorescent	I	Incandescent	I	Fluorescent
semiconcentrată
largă
Cu repartifie directă
Cu repartifie semidirectă
°,6 < I2- C 0,9
Cu repartifie difuză
0,4 <	<	0,6
Cu repartifie semiindirectă
0.1 «^-<0,4
50% din &c între 0 şi 40°
50% din <î> între 0 şi 50°
sub 50% din <î>c între 0 şi 50°
R zn 70%
Ri* 70%
R&750/
R^ 75%
\----1
R ^75%
R fu 70%
R^ 55%
R& 70
Rzx 75°/
50% din 4> între '130 şi 180°
sub 50% din între 130 şi 18
R^75%
R^ 75%
Cu repartifie indirectă
50% din între 140 şi 180°
7?» 80%
Ri^80%
4>c) fluxul luminos emis de corpul de iluminat; <J>0) fluxul luminos emis de corpul de iluminat în emisfera inferioară; R) randamentul corpului de iluminat = Oc/<î>;	4»)	fluxul luminos emis de lămpile corpului de iluminat.
Corp de încălzire centrală
366
Corrundellit
amplificate cu factorul 10’3. Repartifia intensităfilor luminoase ale unui corp da iluminat variază cu pozifia lămpilor fafă de sistemul optic; există de obicei o pozifie optimă a lămpilor.
Unghiul de protecţie (la corpurile de iluminat cu abajur) se stabileşte astfel: în orice plan meridian (plan care trece prin axa corpului de iluminat) se pot trasa două drepte limită, fiecare dintre ele tangentă la marginea apărătorii şi la marginea opusă a corpului emifător de lumină (filament, tub fluorescent, etc.)- Această dreaptă limitează două porfiuni din plan (v. fig.)- cea inferioară, în care un observator poate fi orbit de strălucirea lămpii, şi cea superioară, din care un observator nu poate privi direct corpul emifător de lumină. Unghiul dintre O dreaptă limită şi ori- Linie limită şi unghi de profecfie(ijj) zontală e unghiul de proteefie; ia un corp-de iluminat, valorile lui minime sînt stabilite,
pentru limitarea efectului de orbire, la 10**'15°, atingînd 30° la corpurile de iluminat pentru iluminatul local.
Factorul de depreciere e raportul dintre fluxul luminos mediu emis în timpul funcfionării şi fluxul luminos emis de acelaşi corp de iluminat în condifiile inifiale (nemurdărit şi neuzat):	=<!>,,/
Factorul de depreciere depinde de construcfia corpului de iluminat, de locul unde e folosit şi de modul în care e întreţinut, variind între valorile 0,40 şi 0,75.
Un corp de iluminat trebuie să îndeplinească şi următoarele condifii: execufie corespunzătoare scopului; curăfire uşoară şi eficace; înlocuire uşoară a lămpilor; şi a conductoarelor de alimentare; transport comod; aspect östetic, cu lămpile aprinse şi stinse; posibilitatea de punéré la pămînt sau la neutru în anumite cazuri prevăzute de norme.
î. ~ de încălzire centrală. Inst. conf.: în instalafiile de încălzire centrală, elementul care primeşte căldură de la agentul termic (apă, abur, etc.) şi o cedează aerului încăperii de încălzit, prin radiafie şi convecfie.
Se folosesc, în general, următoarele corpuri de încălzire centrală: radiatorul, feava încălzitoare netedă sau cu aripioare, registrele şi serpentinele de feavă, panoul radiant, bateria de încălzire, convectorul, convectorul dé climatizare.
Corpurile de încălzire centrală se dimensionează pe baza pierderilor de căldură ale încăperii în care sînt montate. Caracteristica principală ale corpurilor de încălzire e puterea lor calorică.— La radiatoare, fevi de încălzire, registre, serpentine, baterii de încălzire, puterea calorică e dată de relafia
Q = k(tm~toi [kcal/m2 • h], în care — e diferenfă dintre temperatura medie a agentului termic care circulă în interiorul corpului de încălzire şi temperatura aerului din camera încălzită. Coeficientul de transfer al căldurii k, variază, la acelaşi corp de încălzire, cu valoarea diferenfei de temperatură arătată mai sus, cu vitesa de circulafie a	aerului din încăperea care	se	încălzeşte,	cum	şi cu
modul de montare (aparent, în nişe, mascat, orizontal, vertical, etc.).— La panouri radiante, puterea calorică e dată de relafia:
Q ^conv ^rad)	m	^ '
în	care	o.C0nv şi arad sînt coeficienfii	de	transmitere	a	căldurii
la	suprafafă prin convecfie, respectiv prin radiafie, iar	—
e diferenfă dintre temperatura suprafefei panoului şi temperatura aerului din încăpere.	*
2.	~ de literă. Poligr. V. sub Literă tipografică.
3.	~ de mobilă. Ind. lemn.: Subansamblu al unei mobile
sau mobilă întreagă, avînd forma de cutie închisă — compusă din rame, panouri şi elemente masive — şi interiorul împărfit în compartimente (diferit, după categoria de obiecte cari se păstrează). Obiectele se păstrează, fie numai in interiorul corpurilor (la dulapurile de haine, de bucătărie, de birou, la biblioteci, bufete cu două corpuri, etc.), fie şî în. exteriorul acestora (la noptiere, la toalete, comode, servante, bufete cu un singur corp, etc.); la unele piese de mobilă, suprafafa exterioară de păstrare (placa) depăşeşte — în sensul lăfimii — de două sau de trei ori suprafafa orizontală a corpului (de ex. la biroul cu unu sau cu două corpuri). Exemple de corpuri de mobilă: dulapurile de haine, de birou sau de bucătărie, comoda, servanta, noptiera, corpul toaletei, corpul sau corpurile unui birou (v. fig.).	Birou	compus	din	două	corpuri de
Corpurile pot fi asociate,	mobilă	şi	o	placă,
într-o piesă de mobilă, cu alte
părfi de mobilă, cu aceeaşi funcfiune sau cu funcfiuni diferite; de exemplu: dulapul de bucătărie cu masa de bucătărie, corpul de toaletă cu oglinda, etc. Sprijinirea pe sol a corpurilor se realizează, fie direct, fie prin intermediul unui soclu, care poate fi un alt corp, ori numai o ramă cu sau fără picioare.
Mobila alcătuita numai din corpuri sau din corpuri combinate cu plăci, cadre, etc., se numeşte mob/’/ă-corp (v. sub Mobilă).
4.	~ de plug. Agr.: Ansamblul organelor active (lucrătoare) ale unui plug, care obişnuit se numeşte trupifă. La plugurile cu brăzdar, corpul de plug e format din bîrsă, cormană, brăzdar şi plaz; la plugurile cu discuri, corpul de plug e format din bîrsă, disc şi plaz. Sin. Trupifă. V. şî sub Plug.
5.	~ de rarifă. Agr.: Grupul de organe active (lucrătoare) de la rarifă, compus din: brăzdar, cormană, bîrsă şi dispozitivul de reglat lăfimea de lucru (depărtarea dintre cormane). Se foloseşte, de obicei, montat în locul corpului de plug, transformînd astfel plugul în rarifă.
6.	~ mort. 1. Pod.: Capelă (v.) de pod provizoriu sau de echipaj, aşezată ps mal şi fixată prin făruşi, care constituie capul podului. Unul dintre capetele grinzilor primei lacre a podului se reazemă pe corpul mort, celălalt capăt rezemîndu-se pe primul suport fix (căluşe, paJee) sau pe primul suport plutitor din albie al podului.
7.	mort. 2. Nav.; Grindă metalică sau de lemn introdusă pe ma] într-o săpătură în formă deT, folosită, în general la fluvii, pentru legarea navelor cu parîme sau cu lanfuri în locuri unde nu sînf babale (de ex. la locurile de iernat). Fixarea se face introducînd gaşa parîmei pe grinda dispusă orizontal şi care se réazemá pe laturile superioare ale profilului săpăturii.
8.	~ul navei. Nav.; Complexul format din osatura, bordajele, punfile, perefii transversali şi longitudinali, şi suprastructura navei, afară de armament şi de încărcătură. Corpul unei nave reprezintă, ca greutate din deplasamentul acesteia: 24--30% la navele de pasageri, 15—20% la cargoboturi, 16---21 % la veliere şi 22---45% la navele de război.
9.	~ul rindelei. Ind. lemn. V. sub Rindea.
io- ""•'ui supapei de hidrant. Alim. apă: Element component de fontă, de la partea inferioară a corpului hidrantului, în care e practicat orificiul pentru scaunul supapei. E echipat cu flanşe la ambele extremifăfi, pentru racordare la conductă şi la corpul superior al hidrantului. Sin. (impropriu) Cutia ventilului. V. fig. sub Hidrant.
11.	Corpul drumului. Drum. V. sub Drum.
12.	Corpus. Poligr.: Literă tipografică (v.) cu corpul de
10	puncte. Sin. Garmond.
îs. Corrundellit. Mineral.: Mărgărit. (Termen vechi, părăsit.)
Corsit
367
Coruncă
1.	Corsit. Petr.: Varietate de gabbrou, în care feldspatul plagioclaz, reprezentat prin labrador şi bytownit, e dispus în fibre radiare, cari formează nodule, înconjurate concentric de una sau de mai multe zone de minerale melanocrate. Sin. Diorit orbicular, Napoleonit.
2.	Cortel, pl. corteluri. 1. Ind. făr.; Manta cu mîneci, confecţionată din postav alb, brodată cu floricele de fire de lînă vopsite în diferite culori, numite găitane. (Regiunea Oltului.)
s. Cortel, pl. corteluri. 2: Umbrelă. (Moldova, Transilvania.)
4.	Cortel, pl. corteluri. 3: Loc de adăpost şi de găzduire peste noapte. (Transilvania şi Banat.)
5.	Cortel, pl. corteli. 4: Gazdă. (Transilvania şi Banat.)
6.	Cortex. Zoo/.: Strat al părului, cuprins între măduva centrală (v. Medulla) şi cuticula (v.) exterioară, constituit din celule fuziforme, alungite, aplatisate, pigmentate, cu lungimea de circa 100 (x şi lăţimea de circa 4 jx, legate între ele prin fibre fine de protoplasmă, sub forma unei mase omogene fără nuclee vizibile. Cortexul e stratul purtător ai proprietăţilor de rezistentă mecanică ale părului; în ansamblu, părul e cu atît mai rezistent şi mai elastic, cu cît cortexul e mai gros în raport cu medulla. Sin. Strat fibros.
7.	Corticosteron. Chim. biol.: Hormon secretat de glanda corticosuprarenală, care şe găseşte împreună cu a Ifi derivati sterolici în complexul hormonal cunoscut sub numele de cortină. Corticoste-ronul poate fi considerat un derivat al A4pregnenu-lui, avînd două grupări ceto în pozifiile 3 şi 20, şi doi hidroxili în 11 şi 21.
Corticosteronul împreună cu alfi trei hormoni, înrudiţi ca structură şi secretaţi împreună (17-hi-droxi-1 1-dehidrocortico-steronul; 11-dehidrocorti-costeronul şi 17-hidroxi-corticosteronul), acţionează asupra metabolismului glucidic. Lipsa acestor hormoni conduce la turburări grave a proceselor de fosforilare, cum şi la aparifia unei boli specifice, numită boala lui Addison.
8.	Corticotropină. Chim. biol., Farm.: Hormon produs de lobul anterior al hipofizei, care stimulează şi controlează producţia hormonilor cortexului glandelor suprarenale. Ca tofi hormonii hipofizei, e o proteină. A fost izolată în stare pură, stabilindu-se şî structura sa, adică ordinea în care se succed cei 39 de aminoacizi din cari e formată catena polipeptidică. In scopuri farmaceutice se extrage din hipofiza animalelor domestice, folosindu-se fie un concentrat foarte bogat, fie hormonul pur. Unitatea corespunde unui miligram. Efectele terapeutice se datoresc hormonilor corticoizi cari se produc sub influenfă sa şi sînt asemănătoare celor obfinute cu cortizon. Se recomandă în reumatismul articular, în lupus, în leucemie, dar nu e eficace în boala lui Addison. Sin. ACTH, Adrenocorticotrophormon.
9.	Cortină, pl. cortine. 1. Arh.: Perdea textilă sau metalică, grea şi de dimensiuni mari, montată în fafa unei scene de teatru, pentru a separa scena în întregime, sau numai o parte din ea, de sala de spectacol. V. şî sub Scenă.
10.	Cortină. 2. Chim. biol.: Secreţia părfii corticale a glandelor suprarenale, compusă din mai multe combinafii sterolice cu acfiune hormonală. Din cortină s-au izolat 31 de compuşi sterolici, dintre cari şase cu activitate corticală, iar ceilalfi cu activitate androgenă. Dintre hormonii corticali, 17-hidroxi-11-desoxicorticosteronul şi desoxicorticosteronul au acfiune asupra metabolismului mineral în organism. Ceilalfi patru: corticosteronul; 17-hidroxi-11-dehidrocorticosteronul; 11-dehidrocortico-
steronul şi 17-hidroxicorticosteronul acfionează asupra metabolismului glucidic. Lipsa de cortină (extirparea glandelor suprarenale) conduce la turburări grave de ordin metabolic şi, inevitabil, la moartea animalului. V. şî Corticosteron.
11.	Cortizon. Chim. biol., Farm.: Combinafie sterolică deri-
vată de la corticosteron, corespunzînd structurii: 11-dehidro-17-hidroxicorticosteron. Cortizonul e produs de cortexul glandelor suprarenale şi face parte din grupul hormonilor corticoizi cari infiuenfează metabolismul hidrafilor de carbon. Lipsa acestui hormon produce turburări adînci în organism, ca, de exemplu, boala lui Addison. El prezintă importanfă terapeutică de cînd s-a observat efectul pe qv care îl are asupra artritei reu-	j_j |_j
matice. Deoarece obfinerea	2
cortizonului din glandele suprarenale ale bovinelor e foarte costisitoare şi cu totul insuficientă (din 500 kg glande s-au obfinut
0,5 g cortizon), s-a recurs la sinteza parfială. Se porneşte de la diverse steroide naturale mai uşor accesibile ca, de exemplu: ergosterol, colesterol, hecogenină, sau altele, cari se transformă, printr-un şir de reacfii complicate, în cortizon. Se recomandă în cazurile de insuficienfă a glandelor suprarenale (boala lui Addison), în artrita reumatică acută, în care produce ameliorări spectaculoase dar temporare, în oftalmologie, în tratamentul arsurilor, în lupus, în diferite cologenoze, etc. (doza: 5*-250 mg). Utilizări asemănătoare are hidrocortizonul — sau cortizolul, care confine doi atomi de hidrogen mai mult, — care e mai activ decît cortizonul şi deci se poate administra în doze mai mici.
12.	Corună, pl. corune. Arh.: Şarpantă simplă de acoperiş, folosită la casele ţărăneşti, alcătuită din căpriori, rezemafi pe cosoroabe şi îmbinafi la capetele superioare în furcă, dintr-o coamă şi din popi. Sin. Conună.
13.	Coruncă, pl. corunci. Expl. petr.: Unealtă cu ajutorul căreia se instrumentează în interiorul găurii de sondă pentru prinderea şi extragerea în special a prăjinilor de foraj rămase în puf. Caracteristica genarală a coruncii consistă în faptul că prinde la exterior materialul tubular rămas în gaura de sondă.
După modul de construcfie a dispozitivului de prindere, se deosebesc: corunci cu clapă sau cu lame şi corunci cu bacuri sau cu pene.
Coruncă cu c I a pă e folosită pentru prinderea prăjinilor de foraj sub racordul special (mufă). Ea consistă, în general, dintr-un burlan de ofel echipat Ia partea inferioară cu clape (articulate jos şi libere sus), prin cari poate trece racordul special al prăjinii (v. fig. /). Cînd se trage în sus, racordul e oprit de clapele cari se aşază sub el. Un inel de etanşare, de cauciuc, aşezat în interiorul coruncii, forfează curentul de noroi să circule pe la sapă, asigurînd astfel o circulafie normală, de care depinde degajarea garniturii. Pentru a fi dezgăfată (în cazul cînd garnitura rămasă la puf nu poate fi extrasa), se fine coruncă foarte pufin întinsă (1—2 diviziuni la indicatorul dg greutate) şi se roteşte garnitura, cu care a fost introdusă coruncă, la dreapta (dacă s-a instrumentat cu prăjini cu filet dreapta). Dinfii clapelor sînt tăiafi oblic, astfel încît învîrtind la dreapta, aceştia sînt obligafi să se îndepărteze de centru, scăpînd de sub mufă.
Lungimea coruncii trebuie să fie suficient de mare pentru a permite intrarea în interiorul ei a unei prăjini aproape întregi (de minimum 9 m).
Coruncă cu bacuri e de două tipuri: coruncă moartă şi coruncă universală (dezgăfabilă).
Coruncă cu bacuri moartă se compune dintr-un corp tubular, echipat în interior cu o serie de bacuri (culisabile pe o
21CH2—OH I
2oC=0
«■ c' L
* * ‘r î
c V cH ,c-—ch2
XCÎH
l	l	l
C3	C	ch2
# \4 # \ / o c	c
H	H2
ch2oh
H2 Ha
VcxLcv°hh
Hp C	C	CH2
2 c I j, I	I
A X /c—CHa
h2c	nc^h
I I I
A A /CH*
Coruş, Strate de ~
368
Cosecantă
suprafafa tronconică), cari au diametrii inferiori egali cu diametrul corpului care trebuie prins la puf (în pozifia închis).
II. Coruncă universală (dez-gătabilă).
1) racord; 2) corp; 3) manşon pentru garnitura de etanşare; 4) şiu; 5) distanfier; 6) arc; 7) bucea; 8) bacuri; 9) garnituri de etanşare; 10) inel.
J. Coruncă cu clapă.
La coborîrea co-runcii, aceasta permite intrarea pră1 jinii în interiorul ei; prin simpla tragere în sus, bacurile echipate cu dinfi se împănează şi, odată prinsă, coruncă nu mai poate fi dezgăfată.
Aceste corunci sînt folosite din ce în ce mai pufin.
Coruncă universală (dezgăfa-bilă) (v. fig. II) are bacurile cu dinfi táiafi după pasul filetului, în sens invers fafă de filetele garniturii. Prin îrivîrtire, dinfii bacurilor taie în corpul garniturii un filet în sens invers. O pană montată între bacuri le fine pe loc, împiedicîndu-le să se rotească (se operează ca la deşurubare).
Deasupra bacurilor se găseşte un inel de cauciuc care realizează etanşarea pe prăjini, obligînd circulafia de noroi să se facă pe la sapă. Un arc spiral fine tot dispozitivul apăsat în jos. Bacurile pot fi schimbate (ca diametri interiori), funcfiune de necesităfi (pentru prindere pe corp sau racord special).
Un tip jnai perfecfionat de coruncă dezgăfabilă e construcfia cu două rînduri de bacuri: un rînd jos, pentru racorduri speciale, şi un rînd sus, pentru prăjini, evitîndu-se prin aceasta pierderea de timp cu montarea bacurilor respective, cînd se instrumentează.
Un tip interesant de coruncă dezgăfabilă, permifînd agă-farea şi dezgăfarea ei prin simpla manevrare în sus şi în jos, é coruncă Ivănescu (v. fig. III), în interiorul corpului căreia se găseşte un piston care se poate roti şi care are săpat în interiorul său un canal în zig-zag. în interiorul acestui piston se găsesc bacurile sprijinite (suspendate) de piston prin cîte două butoane. Canalul pistonului e construit astfel, încît prin simpla manevrare în sus şi în jos, butoanele imprimă pisto-
nului o mişcare de rotafie, prin care canalul poate veni în dreptul butonului, în diferite pozifii cari limitează cursa; astfel bacurile, cari sînt legate solid de butoane, pot veni pe partea conică (din josul pistonului) unde prind, sau pot rămîne mai sus, unde diametrul coruncii nu permite bacurilor să prindă. La fiecare manevrare, bacurile se găsesc deci alternativ în pozifia de prindere sau de dezgăfare.
Coruncă mai e echipată cu un inel de cauciuc pentru etanşare pe prăjini, permifînd stabilirea circulafiei la sapă, iar la partea inferioară are un prelungitor cu freză, pentru frezarea neregularităfilor cari ar putea sfîşia cauciucul de etanşare sau ar împiedica pătrunderea prăjinii în dreptul bacurilor.
î. Coruş, Sfrafe de Stratigr.: De, ozite marine cari reprezintă Burdigalianul inferior în nord-vestul Transilvaniei şi sînt constituite din nisipuri albe-gălbui micacee cu trovanfi (v.)f avînd în bază pietrişuri mărunte. Grosimea lor atinge 20 m, iar fauna lor cuprinde Pecteni din grupul Chlamys gigas, numeroase forme de Pectunculus (Pectunculus pillosus, Pectunculus fichteli), Meretrix gigas, Turritella turris, Turritella archime-dis, Fusus burdigalensis, etc. în regiunea Cluj, Stratele de Coruş stau discordant pe terenurile Oligocenului şi ale Eocenului. Deasupra Stratelor de Coruş urmează marnele de Chechiş (Burdigalianul superior). Sin. Strate de Corod.
2.	Corvetă, pl. corvete. Nav.; Tip vechi de navă de război, cu vele, cu tonaj mai mic decît fregata, armată cu piese de artilerie.
3.	Corvuzit. Mineral.: V^O^6	Hidroxid	de
vanadiu, care formează impregnafii în unele gresii cu cârnotit. Are culoarea neagră ca smoala; e compact; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,82.
4.	Corycium enigmaticum. Paleont.: Pungă cărbunoasă de
o	anumită formă, întîlnită în depozitele de vîrstă bothniană (Arhaic) din Finlanda, a cărei origine e încă discutată (v. fig.). După unii autori, ar reprezenta o algă. E considerat drept cea mai
veche	fosilă cunoscută.
5.	Corynebacterium.
Biol.: Gen de bacterii sub formă de bastonaşe, formînd	adeseori grămă-
joare. Fac parte din grupul Actinomycetaceae. Printre speciile mai importante de Corynebacterium, se deosebesc: Corynebacterium diphteriae, agentul difteriei, şi Corynebacterium bovis, unul dintre microbii cei mai frecvenfi în mamelele vacilor şi în laptele muls aseptic.
6.	cos Mat.: Simbol	literal	pentru	funcfiunea	cosinus.
7.	Cosac, pl. cosaci.	Pisc.:	Parte	componentă a	unei setei
de mare, constituită dintr-o plasă cu lungimea de circa 25 m şi lăfimea de 4 m. Marginile laterale ale fiecărui cosac sînt întărite pe un sforaş, iar instalarea lor se face pe cîte doi pari, înfip}i în fundul apei. O setcă de mare cuprinde 90 de tea-guri, fiecare teag fiind format din trei cosaci.
8.	Cosaş, pl. cosaşi. 1: Lucrător care coseşte.
9.	Cosaş. 2. Agr.: Specie de lăcustă mică, verde. Sin. Căluş.
10.	Cosă, pl. cose. Tehn.: Obiect protector, în general de tablă, care se introduce în interiorul unei bucle formate la capătul unui cablu, pentru a evita uzura acestuia. Sin. (parfial) Ochete (v.).
11.	cosec Mat.: Simbol literal pentru funcfiunea cosecantă.
12.	Cosecantă, pl. cosecante. Mat.: Cosecanta cosec x a unui unghi x, respectiv a unui arc AM, situat pe cercul trigonometric (de rază unitate) şi subîntins de unghiul x, e segmentul OS, cuprins
Corycium enigmaticum.
Gosfimetru
369
Cosinus iperbolîc
între centrul cercului şi punctul în care raza dusă prin extremitatea arcului întîlneşte tangenta la cerc în B, care e originea arcelor complementare (v. fig.)* & punctul în care cercu I e înfepat de partea pozitivă a diametrului perpendicular pe diametrul-origine.
Sensul pozitiv al cosecantei e sensul de la centrul O spre extremitatea M a arcului. Ea e pozitivă în cadranele I şi II şi e negativă în cadranele III şi
IV.	Cosecanta descreşte, în primul cadran, de la + oo la 4-1, cînd arcul AM creşte de la 0° la 90°; creşte de la +1 la 4- oo ?n cadranul al doilea, cînd arcul creşte de la 90° la 180°; creşte de la — oo la —	1, în	cadranul al treilea, cînd	arcul	creşte
de la 180° la 270°; în	fine, descreşte de la — 1	la —	oo, în
cadranul al patrulea, cînd arcul creşte de la 270° la 360°. Rezultă deci că cosecanta poate lua orice valoare exterioară intervalului (—1, +1). Cosecanta e o funcfiune periodică de x, cu perioada 2 Jt:	cosec	(x-}-2 k Jt) = cosec x.
Pentru valori	negative ale lui x, cosec ( — *) = —cosec x,
deci cosecanta e o funcfiune impară de arc.
Pentru arce cari diferă prin 90°, 180°, etc., cosec (90°±x) = =secx, cosec (180° ±x) = + cosec x, cosec (360° — x)= — cosec x.
Celelalte linii trigonometrice se exprimă, cu ajutorul cosecantei, prin formulele:
1
sin x =-------» cos x -
iiVcosec2 x — 1
tg x ~ iVcosec2 x — 1, c\gx-
1
± Vc
±Vc
/cosec2 1 Pentru cosecantă există formulele de adifiune cosec a cosec b
cosec (a±b) =
şi de înmulfire,
V cosec2 a — 1 ± V cosec2 b — 1
cosec 2 a~
	r	
	/(x	
1	M' \A X	
Cosinus.
treilea cadran, cînd x creşte de la 180° la 270°, cos x creşte de la —1 la 0. în al patrulea cadran, cînd x creşte de la 270° la 360 , cos x creşte de la 0 la 1. Dacă x ia valori superioare lui 360°, valorile lui cos x se repetă, adică cos x e o funcfiune periodică, cu perioada 360° sau 2 jt (în radiani):
cos (2 k Jt + *) = cos x, (&=1, 2, 3...).
Din definifia cosinusului rezultă: cos ( — x) = cos x, ceea ce arată că cos x e o funcfiune pară de x. Această funcfiune poate fi dezvoltată în serie:
Y2 y4
cos*=1__+__...+(_1r(_^+.,
valabilă pentru orice valoare a lui x.
Seria care defineşte cosinusul reprezintă această funcfiune şî cînd argumentul e un număr complex 2. în acest caz, cos z e o funcfiune întreagă. Ea se poate exprima în raport cu funcţiunea exponenfială prin relafia
elz+e~
»=V-1 -
2	V cosec2 a— 1 Sin. Cosecantă trigonometrică.
î. Cosfimefriir pl. cosfimetre. Elf.: Sin. Fazmetru (v.).
2.	Cosinus, pl. cosinusuri. Mat.: Cosinusul unui unghi x, cos x, are o valoare absolută egală cu raportul dintre lungimea catetei unui triunghi dreptunghi alăturată unghiului x şi dintre lungimea ipotenuzei triunghiului.
Cosinusul poate fi definit mai generai cu ajutorul unui cerc trigonometric (de rază unitate), ca raportul dintre proiecfia OM’ pe un diametru OA, ales ca diametru origine al arcelor, a razei de cerc OM corespunzătoare extremităfii M a arcului de cerc subîntins de unghiul x, şi dintre rază (v. fig.), proiecfia fiind considerată pozitivă cînd extremitatea arcului e cuprinsă în cadranul I sau IV fafă de diametrul origine, respectiv negativă, cînd extremitatea arcului e cuprinsă în cadranul lisau III.
în primul cadran, cînd x creşte de la 0° la 90°, cos x descreşte de la 1 la 0. în al doilea cadran, x creşte de la 90° la 180°, iar cos x devine negativ şi descreşte de la 0 la —1. în al
iar pe cale funcfională, cu ajutorul relafiilor
<P (z + z') = <P (z) <p (z')~ ip (z) ty(z'), ip (z+z') =	(z)	cp	(z') + (ţ> (z) 1]) (zr),
în cari q) (z) = cos z, ap (z) = sin z. Aceste ecuafii funcfionale admit solufiile analitice:
z2 z4
«PW-Í-2Í + 41-
Funcfiunea cos x admite formula de adifiune cos (x±j) = cosx cos 3/ +sin x sin y, cum şi formula de multiplicare
2	cos nx = (cos x + i sin x)n + (cosx—i sin xf , care rezultă din formula lui Moivre (v.).
Celelalte linii trigonometrice se exprimă, cu ajutorul cosinusului, prin formulele
sin x= ± Vi —cos2 x, cosecx =
±y 1 —c
± V1 —c
1
±Vl -c
Sin. Cosinus trigonometric.
3.	~ integral. Mat.: Funcfiunea de variabila x:
COS X j	,	1 x2 1 x4
--------dx = C+ log x- —4- . —-
x	2 2	4	4
unde C = 0,5772156*** e constanta lui Euler.
4.	~ iperbolic. Mat.; Funcfiune de o variabilă (reală sau complexă), cşre se defineşte cu ajutorul identităfilor lui Euler
*2	„4
ch 2 =
e* + e~
~=1+2! + ?! + ", + (2^
+ ’
Se deduce că ch 2 = cos (iz). Funcfiunea ch 2 admite perioada 2 m.
Cosinusoidă
370
Cositoare
Cosinusoidă.
Geometric, pentru o variabilă reală x, ch x poate fi definit în modul următor: Fie H o ramură de iperbolă echilateră, avînd centrul în O şi vîrful în V. Luînd pe OV ca unitate de lungime şi notînd cu x dublul ariei sectorului OVM, unde M e un punct de pe iperbolă, ch jc= OM\,Mi fiind proiecfia lui M pe OV.
î. Cosinusoidă, pl. cosinusoide. Mat.; Curbă
periodică de perioadă 2 n (v. fig.), care are, în coordonate cartesiene, ecuafia ^ = cosx; e cuprinsă între paralelele cu axa Ox, ale căror ecuafii sînt + \ şi y~— 1.
2.	Cosinusuri directoare ale unei orientări. Geom.; Com-
ponentele scalare ale versorului (vectorului unitate} omoparalel cu	o orientare,	raportate la	un reper cartesian ortogonal.
Dacă i, j, k	sînt versorii	unui astfel de reper, un versor	u
se	exprimă sub	forma
u = cos a • i + cos p ■ j + cos y • k, unde	_
cos a = (*•«); cos (3 = (;•/*); cosy~{k*u), componentele scalare cosa, cos (3, cos y fiind cosinusurile directoare ale versorului u sau ale orientării determinate de el.
3.	Cosit. Agr.: Tăierea, de la 3—5 cm înălfime de la suprafafa solului, a fînului sau a altor plante furajere erbacee şi a cerealelor păioase, în vederea recoltării lor. Se efectuează manual cu coasa (v.), sau mecanizat cu cositoarea (v.).
4.	Cositoare, pl. cositori. Agr.: Maşină de recoltat folosită penfru cositul fînului şi al plantelor furajere — şi uneori al
I. Cositoare cu tracfiune animală (lăfimea de lucru 1,4 m; coseşte 0,5 ha/h).
1) cadru; 2) scaun; 3) pîrghie de cuplare; 4) mecanism multiplicator; 5) roată activă; 6) disc cu manivelă excentrică; 7) bielă; 8) angrenaj cu melc; 9) tirani; 10) bară de tracfiune; 11)	sabot interior; 12) deget;	13) cufif;	14)	riglă	port-
degete; Î5) sabot exterior; 16) scut separator; 17)	vergea de	lemn; 18) mecanism de	prereglare a aparatului de tăiere.
cerealelor şi al altor	plante de cultură.	Poate fi	cu	sau	fără
autopropulsie, în ultimul caz avînd tracfiune manuală, animală, sau fiind remorcată de un tractor.
Cositoarea manuală, folosită în horticultură (la cosit iarba), e constituită dintr-un cadru susfinut pe două rofi, pe care e montat aparatul de tăiere format din cufite dispuse elicoidal pe suprafafa unui cilindru.
Cositoarea cu tracfiune animală e constituită din următoarele părfi principale (v. fig. I): cadrul pe două rofi, aparatul de tăiere, organele de comandă, transmisiunea şi dispozitivul de remorcare. Aparâtul de tăiere e format dinfr-o riglă port-cufite pe care sînt montate cufitele, şi dintr-o riglă port-degete, pe care sînt montate contraplăcile numite amnare (v. fig. II); cufitele, cari sînt mobile, sînt formate din plăci de ofel trape-zoidale şi cu muchiile ascufite, iar rigla port-degete consistă dintr-o placă de ofel sus-finută de doi sabofi pe	iJUL^ /
care sînt fixate (prin şuru- :	jy^ *!
buri) degetele de fontă cu r< 7	^
amnarele nituite pe a-cestea. Aparatul de tăiere, care e acfionat de la una din rofi printr-un mecanism bielă-manivelă şi o transmisiune cu rofi dinfate, funcfionează pe principiul de lucru al foarfecelor, retezarea tulpinilor (cosirea) fiind efectuată în deschizătura care se formează între cufite şi amnare, în timpul mişcării rectilinii alternative a riglei porf-cufite pe rigla port - degete. Degetele împart masa de tulpini în fîşii, cari sînt retezate de cufite în spafiul dintre degete. Aparatul de tăiere se sprijină pe doi sabofi (inferior şi exterior) cari sînt echipafi, la partea inferioară, cu patine reglabile, pentru potrivirea înălfimii de tăiere.
Cositoarea cu^tracfiune animală e folosită pentru lăfimi de lucru de 1—2 m.
II. Aparatul de tăiere ai cositorii.
1) deget; 2) confrapiacă (amnar); 3) cufit; 4) riglă porf-cufite; 5) placă de uzură; 6) piesă de ghidare; 7) riglă port-degete.
III. Cositoare tîrîtă (tip KN-2,1 cu (ăfimea de lucru de 2,1 m; coseşte 1 ha/h).
Í) scut separator; 2) aparat de tăiere; 3) mecanism de prereglare a aparatului de tăiere; 4) bielă; 5) pîrghie de ridicare; 6) cadru; 7) resort; 8) transmisiune cu arbore cardanic (de la tractor).
Cositoarea remorcată (de tractor) se poate deplasa fie prin rostogolire (fiind montată pe un cadru cu rofi), fie prin tîrîre. Cositoarea pe rofi e constituită, în general, din aceleaşi părfi
Cositor
371
Cositorire
principale ca şi cositoarea cu tracfiune animală, fiind echipată, de obicei, cu mai multe aparate de tăiere, obfinîndu-se astfel o lă(ime mai mare de lucru (pînă la 10 m). Cadrul maşinii e format din mai multe sectoare articulate între ele, fiecare sector susfinînd cîte un aparat de tăiere. Sectorul din fajă reazemă pe două rofi şi e echipat cu pîrghiile de comandă pentru reglarea înălţimii aparatelor de tăiere şi a gradului de înclinare a riglelor port-cufite şi a r'igleler port-degete, iar celelalte sectoare ale cadrului au cîte o singură roată, ultima roată fiind reglabila. Acfio-narea se efectuează prin transmisiune cu articulafie cardanică, de la arborele de priză al tractorului. — Cositoarea tîrîtă nu are ro(i, fiind deplasată, prin alunecare, direct
cuprul de acfiunea dăunătoare a sulfului din cauciuc şi cauciucul de acfiunea produselor de coroziune ale cuprului.
Uneori se aplică cositorirea la acoperirea părfilor din piesa în cari trebuie împiedicată difuzarea azotului în cursul tratamentului termochimic de nitrurare, cum şi la acoperirea pieselor aparatelor de radio sau de diverse mecanisme, cari trebuie lipite ulterior (piesele cositorite putînd fi lipite uşor şi repede).
Cositorirea prin imersiune se face tntr-o baie de metalizare (v. Baie de metalizare prin imersiune, sub Baie de suprafafa re cu strat de adaus metalic) con-finînd staniu tehnic pur, topit, menfinut la temperatura de 250—300°. Pentru a feri de oxidare baia metalică şi obiectele de cosi-
IV. Cositoare autopropulsată (tip KS-10, cu lăfimea de lucru de 10 m, care recoltează 3•••6,5 ha/h, în funcfiune de vitesa de deplasare), î) cadru principal; 2) cadru articulat; 3) roată directoare; 4) roată motoare; 5) roată purtătoare; 6) aparat de tăiere frontal; 7) aparat de tăiere median; 8) aparat de tăiere din spate; 9) motor; 10) cutie de vitese şi diferenfial; 11) transmisiune cu lanf; 12) mecanism automat (cu cremalieră) pentru pre-reglarea aparatelor de tăiere; 13) cutie de transmisiune cu angrenaje; 14) arbore cardanic.
de tractor (v. fig. III). Are un singur aparat de tăiere (cu lăfi-mea de circa 2 m), acfionat de arborele de priză al tractorului.
Cositoarea autopropulsată e echipată cu motor cu electro-aprindere şi cu mai multe aparate de tăiere (v. fig. /V). Cadrul segmentat e echipat cu aripi articulate şi reazemă pe mai multe perechi de rofi, dintre cari cele din fafă sînt directoare, iar cele din spate sînt motoare; rofi le aripilor sînt reglabile. Cositoarea e deservită de un singur conducător şi poate funcfiona în agregat împreună cu greble.
î. Cositor. V. Staniu.
2. Cositorire. Metg., Mett.: Operafia industrială de acoperire cu un strat subfire de staniu a obiectelor metalice semifabricate sau finite (de ofel, de fontă, cupru, alamă, etc.), pentru protecfia contra oxidării sau a acfiunii nedorite a altor agenfi exteriori. Cositorirea se poate efectua prin imersiune, prin electroliză, sau prin deplasare chimică.
Cositorirea — prin imersiune sau prin electroliză — se aplică de exemplu conductoarelor electrice de cupru, înainte de izolarea lor cu cauciuc şi de vulcanizarea cauciucului-, pentru a proteja
orit, se adaugă în baie un fondant, de obicei pe bază de clorură de zinc sau de clorură de amoniu, care se ridică la suprafafa staniu lui topit.
La cositorirea prin imersiune a tablei de ofel (v. fig. a), materialul se introduce în baia menfinută la circa 300°; staniul depus pe ofel formează cu fierul combinafia chimică FeSn2, constituind un strat intermediar (cu grosimea de 0,25—1 jx) între tablă şi stratul exterior de staniu, a cărui grosime depinde de temperatura băii, de durata de menfinere în baie a tablei şi de alfi factori. Din baia de staniu, tabla e trecută printre nişte cilindre metalice cufundate într-o baie cu grăsimi (untură de porc, de vită sau de oaie, ulei de măsline, de bumbac sau de palmier) menfinută la 240°, cari uniformizează grosimea stratului depus. Consumul de staniu, la cositorirea prin acest procedeu — folosit în special la table pentru cutii de conserve — e redus la 12—16 kg staniu la o tonă de tablă, iar grosimea stratului depus nu depăşeşte, de obicei, 2—3 jx.
La cositorirea pieselor de fonta se aplică, fie tratarea succesivă în două băi de cositorire, fie o prealabilă cuprare sau
24*
Cosifură
372
Cosmetice
acoperire galvanică cu fier (penfru a asigura aderenfa suficientă între fontă şi stratul protector de staniu), urmată de cositorire.
Cositorirea prin electroliză se efectuează în electrolifi acizi sau alcalini, de diferite compozifii (v. sub Baie de metalizare prin depunere electrochimică). Piesele sau semifabri-
pufin costisitoare şi mai eficace). Pentru îmbunătăfirea calităfii stratului prea fin de staniu depus electrolitic se preconizează încălzirea ulterioară a tablei, în timpul căreia, printr-o topire superficială, se poate realiza o mărire a compacităfii (reducere a porozităfii) acoperirii.
Scheme de instalafii de cositorire a tablei subfiri.
a)	insfaiafie pentru cositorirea prin imersiune a materialului în foi (cu vitesa de deplasare a materialului de 5■ • • 15 m/min): 1) cale cu rulouri (cu înclinaţia 5%); 2) dispozitiv de încărcare; 3) basin pentru decapare electrolitică; 4) agregat de cositorire; 5) basin de spălare; 6) maşină de curăfit;
7)	transportor cu bandă; 8) sortator automat; 9) stivuitor de produse finite; 10) stivuitor de deşeuri.
b)	instalafie penfru cositorire eledrőliiică, continuă, a materialului în bandă (cu vitesa de deplasare a materialului de 0,75 * 7,5 m/s): 1) cale cu rulouri, pentru suluri de tablă; 2) vîrtelnifă (depănător); 3) foarfeci duble; 4) maşină de sudat; 5) rulouri de tragere; 6) groapă penfru bucle; 7) rulouri de tragere; 8) basin de curăfire electrolitică; 9) maşină de curăfif-înmuiat; 10) rulouri de ştergere a lichidului; 11) basin de decapare; 12) basin de cositorire electrolitică; 13) basin de spălare; 14) maşină de periat; 15) uscător; Í6) aparat pentru topirea cositorului; 17) rulouri de tragere; 18) basin
penfru tratament chimic; 19) insfaiafie pentru emulsionare; 20) foarfece.; 21) vîrtelnifă (depănător).
cafele de cositorit fac funcfiunea de catozi, iar anozii se confecfio-nează din plăci de staniu turnat. Electrolifii acizi au stabilitate mare în exploatare, randament mare, şi permit folosirea unei densităfi mari de curent; electrolifii alcalini nu au stabilitate în exploatare, au vitesă mai mică de depunere şi randament mai mic, însă permit depuneri de granulafie foarte fină şi cu aspect frumos (sînt folosifi penfru acoperiri la piese cu profil complicat, la cabluri cu mai multe fire, cum şi în alte cazuri, cînd stratul de staniu depus trebuie să aibă granulafie cît mai fină, respectiv porozitate cît mai mică). Pentru ambele feluri de electrolifi, porozitatea, la grosimi de 2 ••• 5 |i ale stratului depus, e în general foarte mare; acoperiri fără pori se obfin la grosimi mai mari decît 11,5 jx în electrolifi alcalini, respectiv la grosimi mai mari decît 12,5 ji în electrolifi acizi.
Cositorirea electrolitică a tablei de otel ' pentru industria alimentară (v. fig. b) se face tot cu depuneri subfiri, de 2 ■■•3 jx, deoarece la contactul cu acizii organici sau cu sărurile acestora (din produsele alimentare conservate), potenfialul stratului de staniu devine mai negativ decît al fierului, protejîndu-l pe acesta din urmă de coroziune şi astfel influenfă negativă în privinfa protecfiei anticorozive a porozităfii depunerilor de staniu pierde din importanfă. Acoperiri de staniu atît de subfiri (2 - 3jx) nu pot fi folosite însă contra coroziunii atmosferice, existenfa porilor din stratul de acoperire cu staniu — care e catod fafă de fier — conducînd la accelerarea coroziunii în condifii atmosferice obişnuite (în aceste condifii se fac acoperiri cu zinc, mai
Cositorirea prin deplasare chimică se aplică pieselor mici de ofel, de alamă, cupru, aluminiu şi duralumin^ ea se realizează introducînd aceste piese într-o solufie de apumită compozifie (v. Baie de metalizare prin deplasare chimică), în care se introduce zinc drept material de substituire; zincul reduce staniul din sarea solufiei, liberîndu-l şi permifînd depunerea staniului pe piesele din baie. Stratul acoperitor de staniu se poate forma, astfel, chiar în locurile adîncite şi în cavităfile pieselor. Baia trebuie menfinută la o temperatură cuprinsă între 70 şi 100°; piesele se fin în baie cîteva minute, iar grosimea stratului depus nu depăşeşte 5 \i.
Prin acest procedeu se cositoresc produse de masă, de exemplu: nasturi, ace cu gămălie, degetare, şuruburi mici, diferite piese folosite în construcfii electrotehnice, etc.
1.	Cosifură, pl. cosituri. Agr.: Suprafafă de teren de pe care s-a cosit iarba.
2.	Cosmetice, sing. cosmetic. Farm.: Produse simple sau amestecuri de substanfe chimice (talc, mentol, carbonat de calciu, amidon, saponină, borax, etc.), extracte vegetale sau opoterapice, uleiuri eterice, etc., incorporate într-un vehicul care poafe fi o grăsime (lanolină, spermacet, etc.), apa, laptele, vaselina, parafina, ceara, etc., întrebuinfate la menfinerea igienei, la îngrijirea şi înfrumusefarea pielii corpului, a fefei, a dinfilor, a unghiilor şi a părului. Se prezintă sub formă de lichide, de solide sau de paste.— După proprietăfile lor, cosmeticele se pot împărfi în următoarele clase: cosmetice detergente, folosite pentru cură-
Cosmice, perturbaţii electromagnetice ~
373
Costiţă
{irea pielii, şi cari cuprind săpunurile de toaletă (solide, semi-solide, lichide şi pulverulente), ape de toaletă, lofiuni de păr, shampoon, paste, săpunuri şi ape de dinţi, săruri de baie, etc.; cosmetice emoiiente, folosite pentru catifelarea şi apărarea pielii contra acţiunii frigului şi a razelor solare, pentru prevenirea şi netezirea ridurilor, cum şi pentru fixarea pudrei şi a fardurilor, şi cari cuprind cremele, cold-cremele, cremele saponacee şi amilacee, cum şi cremele pe bază de gelatină, de vaselină, de lanolină şi de grăsimi (unt de cacao, ulei de migdale, untură, etc.). emulsiile (laptele de toaletă), etc.; cosmetice fixatoare, folosite pentru ondularea, netezirea şi înfrumuseţarea părului, şi cari cuprind briantinele, pomezile, uleiurile, etc., pe bază de gume, grăsimi, uleiuri, solven(i organici, ceară, etc.; cosmetice colorante, folosite pentru colorarea şi înfrumuseţarea pielii, şi cari cuprind fardurile, pudrele, creioanele, roşul de buze, vopselele de păr, etc., pe bază de pigmenfi minerali şi vegetali, de glicerină, gume, grăsimi, amidon, coloranti sintetici şi naturali, etc.; cosmetice depilatoare, folosite pentru îndepărtarea părului de pe corp, şi cari sînt preparate pe bază de sulfuri de calciu, bariu, stronfiu sau sodiu, incorporate în carbonat de calciu, amidon, talc, etc.; lacurile pentru unghii, folosite pentru colorarea, apărarea, şi pentru a da luciu unghiilor, pe bază de acetat de amil, de borax, glicerină, carmin, uleiuri eterice, etc.
î. Cosmice, perturbaţii electromagnetice Te/c. V. Perturbaţii electromagnetice.
2. raze V. Radiafie cosmică.
s. Cosmoceras. Paleont.: Amonit jurasic din familia Cosmo-ceratidae. Cochilia evolută are numeroase coaste curbate, bifurcate sau polifurcate, întrerupte în regiunea sifo-nală; pe coaste sînt trei şiruri de noduri.
Are apofize jugale foarte dezvoltate.
Specia Cosmoceras Mrazeci Simn, e cunoscută în tara noastră din Jurasicul din Valea Lupului (Rucăr).
4.	Cosmografie. 1. Astr.: Ramură a Astronomiei, care se ocupă cu descrierea Universului, incluziv a globului pămîntesc.
Cosmografia, în această accepţiune, a încetat de a mai exista ca ştiinfă aparte; ea s-a împărţit în mai multe ştiinfe independente: Astronomia de pozifie, Astrofizica, etc.
5.	Cosmografie. 2. Astr.: Astronomia elementară, cu scurte date din Geografia matematică, din Geodezie, Meteorologie şi Geografie fizică.
6.	Cosmoid. Paleont.: Tipul solzilor dezvoltafi Ia unii peşti primitivi (Crosopterigieni şi Dipnoi). Solzii sînt constifuifi dintr-o parte bazală, osoasă, stratificată, urmată de al doilea strat osos spongios, străbătut de numeroase cavităfi prin cari trec vase de sînge. Acest sírat e acoperit, la rîndul său, de cosmină (un fel de dentină în care, prin multiple canalicule subfiri, pătrunde partea cărnoasă), care e învelită de un smalf (email) strălucitor.
7.	Cosmol. Ind. chim.: Ulei de vaselină incolor, întrebuinfat ca materie de bază la prepararea diverselor creme,
pomezi, etc. Termenul Cosmol e un nume comercial. Sin. Ulei de vaselină.
8.	Cosmolină. Ind. petr.: Component al vaselinelor naturale, cu punct de topire înalt. Se separă din vaselină, fracfionînd-o prin răcirea solufiilor eterice.
9.	Cosmologic» termen V. sub Relativităfii, teoria ~ generale.
10.	Cosmologie. F/z., Astr.: Şfiinfa despre compunerea, structura, dimensiunile şi evoluţia Universului.
Cosmoceras ornatum.
Secfiune printr-un solz cosmoid.
1) baza sirafificată, constituită dta material osos; 2) strat de cosmină; 3) strat de smalf.
11.	Cosmos: Univers (v.).
12.	Cosoi. Ind. piei.: Piele transparentă, folosită pentru confecţionarea cureluşelor de cusut şi de legat. E foarte rezistentă la tracfiune, deoarece pielea nefiind tăbăcită îşi păstrează aproape intacte proprietăfile inifiale de rezistenfă ale pielii crude. Lipsa tăbăcirii împiedică, însă, utilizarea cureluşelor de cosoi în condifii de umiditate sau într-un mediu încărcat cu vapori de apă sau cu substanfe chimice, cari ar provoca putrezirea sau deteriorarea lor rapidă. Procesul de fabricafie consistă în readucerea pieilor conservate prin sărare în starea inifială din momentul jupuirii, ceea ce se obfine prin rehidratarea fesutului dermic şi îndepărtarea agentului de conservare (sare amestecată cu 3% sodă), după care se procedează la îndepărtarea epidermei, cu toate formafiunile sale (părul, glandele sebacee şi sudoripare), prin cenuşărire. Părul slăbit se îndepărtează prin făfuire (împreună cu epiderma şi cu confinutui folicuIilor piloşi), iar fesutul adipos subcutan se elimină prin şeruire; apoi varul şi celelalte substanfe alcaline din piele se îndepărtează prin decalcificare şi pieiea-geiatină se usucă pe rame. Uscarea se face într-un ritm rapid, pentru ca bacteriile putrefacfiei să nu poată să producă degradarea substanfelor dermice. Pentru croirea cureluşelor, pieile, cari prin uscare au devenit cornoase şi transparente, se umezesc uşor, pentru ca să-şi recapete suplefea, iar după croire, cureluşele se usucă din nou.
îs. Cosor, pl. cosoare, 1. Agr.: Briceag cu o singură lamă (rabatabilă) sau cufit cu lamă nerabatabilă, plană, şi cu tăiş curb de diferite forme, care se foloseşte în silvi-cultură.în pomicultură sau în viticultură, la diferite operafii de tăiere (de ex. emondarea arborilor din crîng compus, curăfirea în pădurile tinere, tăierea lăstarilor la vifa de vie, mărunfirea lemnelor subţiri, etc.). Lama se confecfionează prin ştanfare, presare şi polisare, se căleşte şi apoi se revine pentru ca să atingă duritatea Brînell 450 kgf/mm2 (v. fig.).
14.	Cosor. 2: Seceră ascufită, fixată într-o coadă de lemn, lungă de 1 m, folosită la tăierea stufului, din barcă sau de pe uscat. Sin. Tîrpan.
15.	Cosorău, pl. cosoroaie. Cs. V. Babă 1.
16.	Cosoroabă, pl. cosoroabe. Cs. V. Babă 1.
17.	Cossyrit. Mineral.: Varietate de enigm'atit (v.), cu confinut mare de Fe sub formă de Fe203. Se prezintă sub formă de cristale prismatice mai scurte decît cele ale enigmatitului.
îs. Cost. Gen.: Pref de cost.
19.	Costidiscus. Paleont.: Amonit cretacic din familia Lyto-ceratidae, ramura Macroscaphitinae. Cochilia e plan-spirală, evolută, cu circumvolufiuni cari abia se ating (serpenticon).
Are ornamentafia formată din coaste simple, rar bifurcate, iar camera de locuit, longidomă.
Specia Costidiscus recticostatus d'Orb. e cunoscută în .fara noastră din formafiunile de vîrstă cretacică inferioară din Munfii Perşani, ca şi din Basinul Dîmbovicioarei (Valea Muierii).
20.	Costişă, pl. costişe. Geo gr.: Povîrniş scurt, uşor înclinat.
21.	Costiţă, pl. costife. Ind. alim.: Specialitate de carne de porc sărată şi afumată, cuprinzînd regiunea mijlocie a coastelor.
Carnea se taie în formă de table dreptunghiulare, înlăturîndu-se regiunea mamară. Se sărează cu urt amestec format din
2,5	kg sare, 40 g silitră (KNO3) la 100 kg carne, după care
Cosoare.
aj cosor cu lamă nerabatabjlă; b) cosor cu lamă rabatabilă; Í) mîner; 2) lamă; 3) plăsele; 4} plăci de distanţare; 5) pfacă-resorf.
Cosforoabă
374
Coş
se pune în basine cu saramură de 16 °Bé, în care se fîne 10—15 zile. Apoi se spală de saramură, se zvîntă, se afumă la 30—45° timp de 20—30 de ore, după care se răceşte. Produsul finit trebuie să ‘conţină apă max. 30%, grăsime 60%, clorură de sodiu 2,5—4,5%.
î. Cosforoabă, pl. costoroabe. Cs. V. Babă 1.
2. Cosfreî. Bot.: Sorghum halepense Pers.; plantă vivace, cu stoloni lungi şi puternici, din familia Graminaceae, subfamilia Panicoideae, tribul Andropogoneae, originară din Siria, regiunea Alep. Are tulpina înaltă pînă la 1 m, cu frunze linear-lanceolate de 1—2 cm; panicul mare, de 10—30 cm lungime, răsfirat, cu spicule}e grupate cîte 2—3 la un loc. Planta e viguroasă şi rezistentă la secetă; datorită rizomilor puternici, înfeleneşte terenul şi se înmulfeşte pe această cale; nu se cultivă niciodată în terenurile destinate culturilor obişnuite, fiind o plantă invadatoare, greu de stîrpit. Se cultivă în regiuni secetoase, pentru producfia de fîn, de calitate inferioară, dînd 2—4 coase anual. Se poate cultiva împreună cu o plantă leguminoasă (mazăre de nutref, măzăriche, soia furajeră), obfinîndu-se un furaj echilibrat în substanfe nutritive. Se seamănă primăvara, cît de timpuriu. Sin. Bălur, Belengher, Uler, Iarbă de Alep.
s. Costum, pl. costume. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte pentru bărbafi, femei sau copii, care se compune în* general din două piese confecfionate separat, folosind ca material fesă-tura sau tricotul. Exemple de costume: sacoul şi pantalonii; taiorul şi fusta, costumele nafionale, etc. Costumul se poate purta cu diverse accesorii ca: mănuşi, fular, pălărie, etc. Costumele se confecfionează în funcfiune de material, de model, de modă, de cerinfele consumatorilor, etc. şi de destinafia care li se dă.
După destinaţie, se deosebesc: costume de stradă, de casă, de sezon, de sport, de teatru (pentru actori), de protecfie, etc. Unele sînt folosite numai în anumite ocazii, la ceremonii, iar altele constituie uniforme (profesionale, militare, sanitare, etc.).
Costumele nafionale sînt caracteristice unui popor şi reprezintă îmbrăcămintea tradifională a locuitorilor din mediul rural.— cu	diferenfieri specifice de la	o regiune la alta.
Modelul şi ornamentafiile	costumelor nafionale romîneşti
diferă de la o regiune la alta, astfel încît ele pot fi deosebite, atît după predominarea culorii sau a ansamblului de culori, cît şi	după felul în care acestea	sînt nuanfate.
Costumul nafional pentru	femei se compune	din ife,	ilic,
catrinfă sau fotă şi maramă.
Costumul nafional pentru bărbafi se compune din cămaşă, ifari, vestă sau pieptar şi cojoc sau suman.
în anotimpul friguros, atît femeile cît şi bărbafii poartă pieptar sau cojoc, confecfionate din piele albă de oaie, cu blană, cari îmbracă partea superioară a corpului. Partea exterioară a pieptarului (corespunzătoare vestei) şi a cojocului e ornamentată cu broderie de fire de lînă sau de bumbac de diferite culori, care formează desene stilizate. Spre deosebire de cojoc, sarica se confecfionează astfel, încît părul blănii e în exterior.
4.	~ contra gazelor. Tehn. mii. V. sub Protecfie, îmbrăcăminte de
5.	~ de asbest. Tehn. V. sub Protecfie, îmbrăcăminte de
6.	Costus, esenţă de~. Ind. chim.: Ulei galbeft-brun, vîscos, care se obfine prin distilarea cu vapori de apă a rădăcinilor plantei Saussurea lappa Clarké din familia Compositae, care creşte în podişurile Asiei. Confine camfen, felandren şi alte terpene şi se întrebuinfează în parfumerie.
7.	Coş, pl. coşuri. 1. Tehn.: Conductă sau tronson de conductă verticală, care face parte din instalafia de evacuare a gazelor produse prin arderea unui combustibil, într-o instalafie de încălzire cu focar.
Circulafia gazelor, generată de instalafia de evacuare care cuprinde coşul, numită tiraj, se datoreşte, în general, diferenfei dintre presiunea (mai mare) . din spafiul în care se produce arderea şi dintre presiunea coloanei de gaze din coş, produsă parfial de diferenfa de temperatură a două coloane de gaze avînd înălfimi egale cu înălfimea coşului, dintre cari una exterioară coşului, avînd temperatura şi greutatea specifică a aerului atmosferic, iar alta interioară coşului, avînd temperatura medie şi greutatea specifică a gazelor de ardere (tiraj natural) şi, parfial, de un ventilator exhaustor sau de suflare (tiraj forfat aspirat, respectiv suflat); la unele instalafii, evacuarea gazeíor e asigurată numai de tirajul natural al coşului.
Diferenfa de presiune necesară pentru realizarea tirajului trebuie să fie egală cu suma rezistenfelor reodinamice ale circuitului de gaze şi, eventual, ale circuitului de alimentare a focarului cu aer comburant. La tirajul natural, această diferenfă de presiune e funcfiune numai de înălfimea coşului, care se calculează astfel, încît la baza acestuia să se producă depresiunea necesară acoperirii rezistenfelor reodinamice ale instaiafiei, inclu-ziv rezistenfa coşului; la tirajul forfat, la depresiunea produsă de coş se adaugă şi înălfimea de aspirafie (la tirajul aspirat) sau înălfimea de transport (la tirajul suflat) a ventilatorului.
Valoarea depresiunii (în mm CA) produse în coş se poate calcula cu formula
2	y°^\b' coş	\	med ) 760	'
' L 1 ga 9
în care H (m) e înălfimea coşului, b' (mm col.	Hg)	e pre-
siunea barometrică a mediului ambiant, (kg/m3N) şi T^^K) sînt greutatea specifică normală si temperatura aerului atmosferic, iar şi	sînt	greutatea	specifică	normală	şi	tem-
peratura medie a gazelor de ardere din coş.—
După desfinafie, se deosebesc:
Coş de clădire civilă: Coş folosit pentru evacuarea gazelor ^provenite din arderea combustibililor în focarele instalafiilor de încălzire ale clădirilor civile. Clădirile cu încălzire centrală la n singur coş cu tiraj natural (sau forfat), construit, în general, din cărămidă roşie, căptuşit la partea inferioară, pe o treime din înălfime, cu material ceramic termorezistent, şi anume cu tuburi de şamotă ori de bazalt (la cele cu secfiune mică), sau cu cărămidă refractară (lâ cele cu secfiune mai mare); uneori aceste coşuri au perefii monobloc cu zidăria clădirii. Clădirile cu sobe au mai multe coşuri (cu tiraj natural), fiecare coş fiind folosit pentru	evacuarea	gazelor din una sau	din	mai	multe
sobe. Aceste	coşuri sînt	constituite în general	din	canale, cu
secfiunea un pătrat cu latura egală cu o jumătate de cărămidă, practicate chiar în zidurile clădirii, cari sînt continuate, de la nivelul superior al zidurilor pînă deasupra acoperişului, prin corpuri de zidărie. Pe înălfimea acestor corpuri, canalele se execută cu secfiunea circulară şi sînt, de obicei, căptuşite cu olane. Partea superioară a acestui corp trebuie să fie situată deasupra coamei acoperişului sau a clădirilor apropiate, pentru evitarea perturbafii lor în funcfionarea coşului (suprâpresiuni locale Ia gura coşului, datorite vîntului, cari dau curenfi des-cendenfi în coş). Sin. Horn (Moldova, Transilvania).
Coş industrial: Coş folosit în sisteme tehnice echipate cu focare pentru arderea combustibililor (cuptoare, căldări, etc.). —
După felul instaiafiei/ se deosebesc:
Coş de instalafie stabilă: Coş folosit la evacuarea gazelor de ardere sau a gazelor nocive produse de o instalafie stabilă. Se construieşte din zidărie sau din tole metalice şi cuprinde, în general, fundafia, soclu!, trunchiul şi capul (v. fig. /).
Coş
375
Coş
Caracteristicile principale ale coşului sînt înălfimea şi secfiunea de ieşire, ele depinzînd de debitul normal de gaze de evacuat, de temperatura medie a acestora, de natura tirajului
I. Coş industria! stabil, de zidărie.
Í) fundafie; 2) soclu; 3) trunchi; 4) cap; 5) căptuşeală refractară; 6) cerc întăritor; 7) rezervor de apă; 8), 9) guri de intrare a gazelor.
—	de care depinde vitesa admisibilă a gazelor în secfiunea de ieşire a coşului (în general se admit o vitesă minimă de ieşire la tiraj natural de 2,5—3 m/s, şi de 4—5 m/s la tiraj forfat, şi o vitesă maximă de 10, respectiv de 18—20 m/s), — de forma secfiunii şi de materialul de construcfie al coşului.
înălfimea coşurilor industriale stabile e de 18—130 m (înăl-fimile uzuale .fiind cuprinse între 30 şi 80 m), iar secfiunea uzuală de ieşire e de 0,6—5 m2. înălfimea coşurilor pentru evacuarea gazelor cu confinut de pulberi nocive (de ex. coşurile pentru evacuarea gazelor provenite de la cuptoarele de elaborare a cuprului) e determinată şî de condifia de a obfine la sol o concentrafie admisibilă a pulberilor evacuate pe coş.
Coşul de zidărie, cu secfiune circulară, pătrată sau octo-gonală, se construieşte fie din cărămizi roşii în formă de pană cave, sau din blocuri de beton, fie din beton armat. Trunchiul
coşului se construieşte din tronsoane de egală grosime, grosimea fiecărui tronson descrescînd de la bază spre vîrf, iar suprafafa circumferenfială exterioară a tronsoanelor fiind tronconică (avînd
o	pantă de 0,02—0,03 fafă de verticală). Coşul de cărămidă se calculează astfel încît, la vînt puternic, diferenfă dintre eforturile de tracfiune din zidăria coşului, datorite încovoierii, şi cele de compresiune, datorite greutăfii proprii, să nu producă tensiuni mai mari decît cele admisibile (circa 0,1 kgf/cm2). Partea inferioară a	SecţiuneĂBG ,
coşuri lor penfru evacuarea gazelor calde (cu temperatura 100° <	<300°) e
căptuşită, în general pe o treime din înălfimea coşului, cu cărămizi refractare, între căptuşeală şi zidăria principală lăsîndu-se un interstifiu prin care coşul aspiră aer atmosferic de răcire a căptuşelii; coşurile pentru gaze fierbinfi (cu t™%d> 300°) şi coşurile de beton armat se căptuşesc pe toată înălfimea.
Coşul se racordează la bază (sub sau deasupra nivelului solului) cu unu sau cu mai multe canale de fum (în funcfiune de numărul instalafii lor pe câri le deserveşte), secfiunile de intrare a fiecăruia dintre canalele de fum fiind separate de celelalte prin deflectoare verticale, astfel încît reunirea curenfilor de gaze să se facă după ce direcfia acestora devine paralelă cu axa coşului. Unele coşuri sînt echipate, la bază, cu pîlnii de colectare a cenuşii, care se evacuează periodic cu vagonete (v. fig. II). Coşurile cari evacuează gaze agresive se echipează, pe suprafafa interioară şi pe întreaga înălfime a lor, cu căptuşeli antiacide (cărămizi sau chit).
Perefii coşurilor cari evacuează gaze cu pulberi nocive sînt echipafi, de la o anumită înălfime în sus, cu fante profilate şi orientate astfel, încît să realizeze o împrăş-tiere maximă a pulberilor în atmosferă (pentru e evita concentraţiile periculoase ale acestora) (v. fig. III).
\^n
II. Pîfnia de colectare a zgurii de la baza unui coş industrial, f) baza coşului; 2)pîlniede colectare; 3) cameră de evacuare a zgurii; 4),5),6) guri de intrare a gazelor.
III. Coş industrial penfru evacuarea gazelor nocive, a) coş; b-- f) diverse profiluri ale fantelor de evacuare a gazelor; 1) perete; 2) fantă; 3) direcfia vîntului; 4) direcfia de ieşire a gazelor.
Marginea superioară a coşului se protejează contra^ coroziunii şi a eroziunii prin plăci de fontă sau de ceramică.
Coş
376
Coşar
Coşurile metalice se folosesc, în general, penfru înălfimi mici (maximum 45 m) şi temperaturi relativ joase ale gazelor, sau la instalafii provizorii. Ele se construiesc din virole sudate, cilindrice, sau tron-conice divergente, cu secfiune circulară, şi se montează fie pe socluri de zidărie (v.fig. /V), fie chiar pe acoperişul instaiafiei pe care o deservesc. în funcfiune de înălfimea coşului, acesta se ancorează prin unu sau prin mai multe rînduri de cabluri sau de tiranfi (1—4) — fiecare rînd cuprinzînd cîte trei tiranfi montafi la 120°, ■— fixafi cu
o	extremitate pe o centură metalică a coşului şi cu cealaltă pe acoperişul clădirii, sau în blocuri speciale de fundafie.
Coşurile industriale stabile sînt echipate cu paratrăsnet şi cu scări de ofel interioare şi exterioare, pentru vizitare.
Construcfia masivă a coşu-rilor înalte e folosită uneori Co? metalic cu soclu de zidărie. ŞÎ ca infrastructură pentru 0 fundaţie; 2) soclu; 3) trunchi metalic; castele de apă.	4)	căciulă; 5) şurub de ancorare; 6) cabfu
Coş de instalaţie de a"co'are: 7) canal de fum: 8> 9ur5 mobilă:	Coş folosit la	de	vizi,are-
echiparea instaiafiei de evacuare a gazelor de ardere a căldărilor mobile, de locomobilă, de locomotivă sau de navă. Sînt, în general, coşuri metalice cu înălfime relativ mică şi cu tiraj forfat.
Se deosebesc:
Coş de locomobilă: Coş metalic cu tiraj natural, folosit la echiparea căldărilor de locomobilă. Se racordează direct la camera de fum a căldării şi se poate rabate pe corpul căldării, cînd aceasta nu e în serviciu. între diametrul coşului Dc0? şi cel al cilindrului motorului cu abur dm, alimentat de căldare, există relafia empirică Dc0?= 1 — 1,5 dm, iar între înălfimea Hcoş a coşului şi diametrul său, relafia = Dcoş.
Coş de locomotivă: Coş metalic, cu tiraj forfat, folosit la echiparea căldărilor de locomotivă. Se construieşte din tolă de ofel cu perete dublu, sau din fontă, avînd formă cilindrică sau tronconică (baza mare formînd gura de ieşire) de secfiune circulară. Coşul se racordează la camera de fum a căldării prin intermediul unui ajutaj convergent de fontă. Tirajul se realizează şi se reglează automat prin efect de ejecfie, fluidul energetic al ejectorului — constituit de feava şi de capul de emisiune, de ajutatul convergent (formînd baza coşului) şi de coş — fiind aburul de emisiune de la motoarele cu abur ale locomotivei. (V. şi sub Locomotivă cu abur.)
Coş de navă: Coş metalic folosit la echiparea navelor autopropulsate. Se construieşte din tole de ofel, cu perefi dubli, avînd secfiunea circulară sau eliptică, şi se montează în general înclinat spre pupă, fiind uneori ancorat cu cabluri. înălfimea coşului depinde de felul motoarelor folosite şi de tiraj. La navele mici, echipate cu motoare cu ardere internă, se folosesc coşuri scurte şi tiraj natural. La navele cu motoare cu abur se folosesc coşuri lungi şi tiraj natural, sau, în cazul cînd lungimea coşului depăşeşte dimensiunile admisibile, se foloseşte tirajul forfat
(reducînd astfel înălfimea coşului pînă la 1/2). Tirajul forfat poate fi: suflat (supraventilat, subventi lat sau combinat), ca la sistemul Howden, sau comprimat (ventilatorul fiind montat în compartimentul căldării sau în gura trombei).
î. Coş. 2. Gen.: Obiect de folosinfă, în general de forma unui vas cu gură largă, confecfion'at din nuiele sau din cordele împletite, sau utilaj da formă asemănătoare, folosit pentru transportul materialelor în bucăfi, al textilelor, etc. Uneori are unu sau două mînere, ori un capac.
2.	~ de decapare. Meff..* Coş confecfionat din sîrmă metalică rezistentă la acizi, folosit la susfinerea pieselor cari urmează să fie supuse decapării chimice, şi la introducerea şi menţinerea lor în baia de decapare.
s. Coş. 3: Recipient sau rezervor montat pe unele maşini de lucru, care serveşte la înmagazinarea materialelor prelucrate sau de prelucrat. Exemple: coşul batozei, în care se introduc plantele spre a fi treierate; coşul teascului, în care se strivesc boabele, seminfele, etc.; coşul trioruIui, în care se introduc seminfele pentru curăfire şi separare, etc.
4.	~ colector. Ind. text.: Sin. Cazan colector (v. sub Tricotat, maşină de ~).
5.	~ de aSbire. Ind. alim.: Ustensilă metalică, de obicei de aluminiu, de formă cilindrică, avînd o uşoara conicitate, cu găuri dreptunghiulare de 3/17 mm. în aceste coşuri se introduc fructele pentru opărit, sau legumele pentru albit.
6.	Coş. 4. Pisc.: Unealtă împletită din răchită, folosită la pescuitul în pîraiele de munte, Funcfionează ca o capcană, în care peştele intră singur sau e împins de curentul apei. Se deosebesc: coş simplu, numit şj tîrnog, în care se introduc crengi cu frunze, astfel încît peştele adus de curent se încurcă în ele şi nu mai poate scăpa; coş orb, numit în unele regiuni şi vîrşă, de formă tronconică, lung de 1,5 m, avînd gura întoarsă înăuntru, formînd un gîrlici, şi fundul astupat cu un dop de paie (la pescuit, coşul se instalează orizontal şi se îngreunează cu bolovani, sau se străpunge cu un par înfipt în fundul apei); coş cu coadă, numit şî făpoaică, de formă conică, avînd o coadă de lemn prinsă la gura lui (se instalează de obicei la deschiderea anumitor garduri mici în formă de V).
7.	Coş. 5. Hidrot. V. Gabion.
s. Coş de car. V. sub Car.
9.	Coş de protecţie. Elf. V. sub Armatură pentru instalafii
electrice.	'
10.	Coş vulcanic. Geo/..' Canalul din scoarfa Pămîntului, care leagă un basin magmatic de adîncime (vatra vulcanului) cu suprafafa Pămîntului şi prin care se ridică magma şi produsele magmatice în timpul erupfiei. Coşurile vulcanice se găsesc, fie pe traseul fracturilor tectonice importante ale scoarţei Pămîntului, fie în bolfile anticlinale ale diverselor roci sedimentare, fie pe planele de şistozitate ale formafiunilor cristalo-filiene. Coşul vulcanic e format din material vulcanic efuziv sau exploziv. în ultimul caz a luat naştere din explozii gazoase, iar coşul e umplut cu sfărîmături ale rocilor înconjurătoare, amestecate cu blocuri de roci magmatice. Astfel de coşuri se numesc nekuri.
Forma coşurilor vulcanice e diferită; în secfiune orizontală au formă circulară, eliptică sau poligonală, iar în secfiune verticală, longitudinală, prezintă lărgiri şi gîtuiri, uneori destul de importante.
Dimensiunile coşurilor vulcanice variază de la cîfiva metri, pînă la mai multe sute de metri şi uneori, mai rar, chiar kilometri. Coşul vulcanic poate fi vertical, sau diferit înclinat.
11. Coşar, pl, coşare. 1, Arh.: Staul, grajd pentru vite, de obicei cu şură sau cu şopron. (Termen regional, Moldova, Bucovina, Transilvania.) Sin. Coşară (Transilvania).
Coşar
377
Cot de abatere
î.	Coşar. 2. Arh. V.	Patul.
2.	Coşar, pl. coşari.	3. Tehn.: Lucrător specializat	în	cură-
ţirea coşurilor de clădiri. Sin. Hornar (Moldova, Transilvania).
3.	Coşar. 4. Tehn.: Lucrător specializat în împletirea coşurilor.
4.	Coşară, pl. coşare. V. Coşar 1.
5.	Coşava. Meteor. V. sub Vînt, tipuri de
a.	Coşcovă, pl. coşcove. Sin. Cocioc (v.).
7.	Coşmagă, pl. coşmăgi. Ind. făr. V. sub Stînă.
8.	Coşul lesei. Pisc.:	Sin. Cutifă (v.).
9.	Coşul morii. Ind.	făr. V. sub Moară.
10.	cot Maf.: Simbol	literal pentru funcfiunea	cotangentă.
11.	Cot, pl. cofi 1. Cad.: Unitate de măsură folosită în trecut, reprezentînd, în Moldova: 0,637 m, iar în Muntenia: 0,644 m.
12.	Cot, pl. coturi. 2. Tehn., Insf. conf.: Fiting, de cele mai multe ori cu filet, în formă de tub cu axă curbă, pentru schimbarea de direcfie la instalafiile de-conducte metalice cu cepuri filetate, pentru fluide (v. fig. a), la cari această schimbare se
17. ~ holender. Tehn., Insf. conf.: Sin. Cot cu racord olandez, V. sub Cot 2.
îs. ~ olandez. Tehn., Insf. conf.: Sin. Cot cu racord olandez. V. sub Cot 2.
ia. ~ redus. Tehn., Insf. conf. V. sub Cot 2.
2o. Cot, pl. coturi.3. Tehn., Insf. san., Alim. apă: Piesă fasonată (v.) constituită dintr-un tub (de fontă, de ofel, de asbociment, bazalt, etc.) cu axa curbă, pentru schimbarea de direcfie la conducte de canalizafie sau la conducte de presiune, la cari această schimbare se face cu raza de curbură R mai mică decît 2,5 D, D fiind diametrul nominal al piesei [(v. fig. c),
Coluri pentru fevi metalice. a) cot de 60°, egal, cu filet exterior şi interior; b), c) şi d) coturi de 90°, egaîe, cu filete inferioare, respectiv cu filet inferior şi exterior, respectiv cu filete exterioare; e) şi f) coturi de 90°, reduse, cu filele inferioare, respectiv cu filete inferior şi exterior; g) cot efajaf cu filete inferioare; h) cot cu racord olandez cu filete interior şi exterior, cu etanşare plana; /) şi /) coturi cu racord olandez, cu etanşare conică şi cu filete interior şi exterior, respectiv cu efanşare plană şi cu filete interioare; I) lungime de construcfie; h) înălfime de construcfie.
face cu rază de curbură mică, raportul dintre aceasta şi diametrul nominal al cotului avînd, în general, valori cuprinse între
2,5	şi 1, valori scăzînd cînd diametrul nominal creşte. Cotul poate avea ambele intrări egale (cof egal) sau inegale (cof redus).
Organele de legătură cu conductele adiacente cotului pot fi ambele cep filetat, ambele mufe filetate, o intrare cu cep filetat şi una cu mufă filetată, sau — în cazul presiunilor înalte — flanşe; uneori — de exemplu la legarea radiatoarelor de încălzire centrală la conductele verticale — se folosesc coturi cu racord olandez la una dintre intrări (v. fig. h—/). Unghiul dintre direcfiile axelor celor două intrări poate avea diferite valori, uzuale fiind valorile 90°, 60°, 45°, 30° şi 20°, piesele respective fiind numite cot de 90°, cot de 60°, etc.; se mai foloseşte şi cotul etajat (v. fig. g), pentru legarea a două conducte paralele; fitingurile de acest fel, cari au unghi de 180° între direcfiile axelor intrărilor, se numesc curbe închise (v. fig. sub Curbă 3).
Coturile se fabrică: pentru fevi de ofel din fontă maleabilă sau din ofel forjat sau turnat (pentru înaltă presiune); pentru fevile de aliaje de cupru, din bronz sau din alamă; etc.
13.	-*>' cu racord olandez. Tehn., Insf. conf. V. sub Cot 2.
14.	^ de n°. Tehn., Insf. conf. V. sub Cot 2.
îs. ~ egal. Tehn., Insf. conf. V. sub Cot 2.
16.	~ etajat. Tehn., Insf. conf. V. sub Cot 2.
Coturi de fontă pentru conducte de presiune, a) cof de 90°, cu flanşă, fără picior; b) cof cu flanşă, cu picior; c) cof cu mufă şi cu capăt drept, cu picior; d) cof cu flanşă şi cu mufă, cu picior (pentru hidrant).
şi avînd de obicei valorile R= 250 mm, pentru D ^ 100 mm şi # = Z)-H50 mm, pentru D 100 mm. Cotul are în general ambele intrări egale. Organele de legătură cu tronsoanele de conductă adiacente sînt: de obicei, flanşe la ambele intrări; uneori, flanşă Ia o intrare şi mufă nefiletată la a doua intrare sau mufă nefiletată Ia o singură intrare şi capăt drept la cealaltă intrare, în unele instalafii se folosesc coturi cu picior (v. fig. b--d), pentru sprijinirea coloanei verticale pe sol sau pe un postament.
cu picior. Tehn., Insf. san., Alim. apă. V. sub Cot 3.
Fiecare dintre segmentele cu cotit, formată dintr-un
Cot de arbore.
1) braful cotului; 2) maneton,
—	0-	—		0\
	—■			i ! -- Y
				3 - -	
22.	Cot, pl. coturi. 4. Meff. axă curbă sau frîntă ale unui arbore maneton şi din două brafe (v. fig.).
Brafele cotului sînt monobloc sau solidarizate (de ex. prin presare sau împă-nare) atît cu manetonul, care e un fus excentric şi paralel cu axa arborelui, cît şi cu corpul arborelui, care e între rupt în dreptul cotului.
23.	Cot, pl. coturi. 5. Elf.: Piesă fubu-lară prefabricată, de tablă sau de fontă, folosită în instalafiile electrice interioare, executate în tuburi de proteefie, cu scopul de a pe distanfă mică, o schimbare de direcfie a traseului Curbele (v.) realizează aceeaşi schimbare de direcfie pe distanfă mai mare.
24.	Cot, pl. coturi. 6. Geogr.:
Sin. cotitură (v.).
25.	Cot de abatere. C. f.\
Dispozitiv folosit în instalafiile de centralizare mecanice pentru schimbarea sensului de mişcare a barelor sau a cablurilor de transmisiune, la manevrarea ma-
realiza, cu 90°.
I.	Cot de abatere cu pîrghii pentru schimbarea direcfiei transmisiunilor cu bare, în plan verfical.
I) mîner; 2) pîrghie; 3) bară.
cazurilor şi â semnalelor. E constituit, fie dintr-un sistem de pîrghii articulate pentru acfionarea barelor (v. fig. I), fie dintr-un sistem de scripefi pentru acfionarea cablurilor (v. fig. Ii),
Col de sudat
378
Cotă
dispuse astfel încît să permită schimbarea sensului de mişcare al organelor de transmisiune, în plan orizontal sau în plan vertical.
II. Coi de abatere din scripeţi, penfru schimbarea direcţiei transmisiunilor cu cabluri, în plan vertical. t) scripete; 2) cablu.
î. Cot de sudai. Tehn., Insf. conf.: Curbă de sudat la care raportul dintre raza de curbură a axei piesei şi diametrul ei are o valoare mică(1 -^.de exem-
plu curba de sudat de ofel forjat, închisă pentru elementele de supraîncălzitor de căldare de locomotivă (v. fig.).
2.	Cofangentăfpl.cotangente. Maf.; Cotangenta, cot* sau cotg x a unui unghi x, respectiv a unui arc AM, subîntins de unghiul x pe cercul trigonometric, e porfiunea BS din tangenta ín B la Cot de sudat, forjat din oţel, pentru ele-cerc, cuprinsă între punctul B	mente	de supraîncălzitor.
şi intersecfiunea razei duse prin extremitatea M, cu tangenta Zfö (v. fig.), S fiind punctul în care cercul trigonometric e înfepat de porfiunea pozitivă a diametrului perpendicular pe diametrul-origine.
Cotangenta e tangenta unghiului complementar unghiului x.
Sensul pozitiv al cotangentei e de la B spre S, iar sensul negativ e de la B spre S'. Rezultă că cotangenta e pozitivă în cadranele l nele II şi IV.
B	V
	
/ 1	1 /\
	/T 1
1 0	r
\ %	E J
Cotangentă, şi negativă în cadra-
Cotangenta descreşte de la + oo |a 0, în primul cadran, cînd arcul creşte de la 0° la 90°; descreşte de la 0 la — oo, în al doilea cadran, cînd arcul creşte de Ia 90° ia 180°; descreşte de la + 00 la 0, în al treilea cadran, cînd arcul creşte de la 180° la 270°; în fine, descreşte de la 0 la —oo, în al patrulea cadran, cînd arcul creşte de la 270° la 360°. Cotangenta e o funcfiune monotonă (descrescătoare), periodică, de perioadă Jt,
cot (x + k jt) = cot x.
Pentru arce negative, coi ( —x) = — cot x, deci cotangenta e o funcfiune impară.
Pentru arce cari diferă prin 90°, 180°, etc., cot (90° —x) = = tg x, cot(90° + x) = —tg x, cot(180° —x) = — cot x, cot (180° + + x) = cotx, cot (360° — *) = — cot x. Celelalte linii trigonometrice se exprimă, cu ajutorul cotangentei, prin formulele
1	cot X
sin x —----Ţ=== , cosx = -
sec x =
± V1 + cot2x :Vl + cot2x
cotx
±yi+cof2x'
cosec x= ±Vl+cot^x, tgx =
Pentru cotangentă există formulele de adifiune
şi de înmulfire,
, /	,	n	cot	a cot b+ 1
cot (a±b)=——--—tt 1 cot a±co\ b
co\2a — 1
2	cot a
s. ~ iperbolkă. Ma/.: Funcfiune de o variabilă x, care se
defineşte prin relafia
ch x ex-h t cth x = -,— = -
sh x ex_e-x’ e legată de cosecanta iperbolică prin relafia cth2x = 1 +cosech2x.
4.	Cotar, pl. cotare. Zoo/..* Spafiu cu aria de 10-*■ 12 m2, amenajat cu plase şi corlate, pentru lucrări zootehnice curente sau de selecfiune (de ex.: bonitare, clasare, muls, tuns, îmbăiat, înfărcat, etc.). Cotarul e situat, de obicei, între farcul (ocolul) în care se găseşte turma întreagă şi strungă. Sin. Jărcuş.
5.	Cofare. Tehn.: înscrierea dimensiunilor geometrice ale obiectului reprezentat într-un desen tehnic, prin cote, cu ajutorul liniilor de cote şi al liniilor ajutătoare (v. şî sub Desen tehnic).
o.	Cofaf. Tehn.: Calitatea unui desen, a unui plan, a unei schife, etc., de a avea înscrise pe ele cotele diferitelor puncte reprezentate, sau dimensiunile obiectului reprezentat. De exemplu, plan cotat (v.), crochiu cotat (v.).
7.	Cotată, planimefrie Topog.: Operafiile topografice (de teren, calcul şi desen) cari conduc la redactarea unui plan cotat (v.).
s Cofă, pl. cote. 1. Geom.; Distanfa dintre un punct şi planul orizontal de proiecfie. în epură, cota e distanfa dintre proiecfia verticală a punctului şi linia de pămînt (pozitivă în diedrele I şi II, negativă în diedrele III şi IV şi nulă în planul or/zontal de proiecfie). în geometria cotată, distanfa dintre un punct din spafiu considerat şi planul de referinfă. în epură, numărul indicator al cotei e precedat de semnul +, respectiv —, după cum cota e pozitivă, respectiv negativă, adică după cum punctul se găseşte deasupra sau dedesubtul planului de referinfă. Cota nulă se marchează pe desen cu cifra 0 (zero).
9.	Cofă. 2. Desen: Numărul înscris alături de ó dimensiune a obiectului reprezentat, care indică valoarea numerică a dimen-
Cofă ajutătoare
379
Cotă dinamică
siunii respective în unitatea de măsură adoptată. Cofele dimensiunilor lineare se scriu în lungul unor linii subfiri (linii de cotă), paralele şi egale cu dimensiunea respectivă. Liniile de cotă au, la capete, săgefi, puncte îngroşate, sau linioare înclinate la 45°, iar lungimea lor e mărginită prin linii subfiri (Iinii:ajutătoare), duse perpendicular pe dimensiunea cotată, la extremităfile acesteia.
î. ~ ajutătoare. Desen: Cotă referitoare la unghiuri neobişnuite, cari nu se mai cotează prin cota unghiulară (v.) respectivă, ci prin indicarea unor dimensiuni lineare ajutătoare, cari să definească perfect unghiul.
2.	~ parţială. Desen; Cotă care se referă la dimensiunile de detaliu; însumate, ele trebuie să dea cota totală corespunzătoare.
3.	~ rotundă. Desen; în epurele de geometrie cotată, cota exprimată printr-un număr întreg de unităfi.
4.	~ totală. Desen: Cotă care se referă la dimensiunile principale ale obiectului reprezentat; cotele totale trebuie să fie egale cu suma cotelor parfiale cari le compun.
5.	~ unghiulară. Desen: Valorile unghiulare indicate prin cote în grade sexagezimale înscrise pe o linie de cotă în formă de arc de cerc, cu centrul în vîrful unghiului respectiv.
8.	Cotă. 3. Topog., Geod.: Altitudinea (înălfimea) unui punct, măsurată (în metri) pe verticala locului, fafă de o suprafafă de nivel de referinfă, care poate fi o suprafafă oarecare (cotă relativă) sau (cazul cel mai frecvent) nivélul mijlociu al mării, considerat ca origine a suprafefelor de nivel (cotă absolută).
în Topografie, termenii cotă, înălfime şi nivel sînt sinonimi, suprafafa de referinfă. a înălfimilor fiind presupusă plană, iar suprafefele de nivel, plane paralele cu aceasta.
In Geodezie, însă, cota unui punct diferă de nivelul aceluiaşi puncf, deoarece suprafafa de referinfă a înălfimilor e presupusă e/ipsoidală, iar suprafefele de nivel, deşi tot suprafefe curbe elipsoidale, nu sînt paralele cu cea de referinfă, ci sînt mai apropiate la poli şi mai depărtate la ecuator. V. Cotă dinamică, şi Cofă orfometrică.
7.	~, a apei. Hidr.: Pozifia în înălfime a suprafefei libere a apei unui rîu fafă de un plan orizontal fix, de reper. înregistrările de cote se fac, de obicei, în profilul transversal al unei stafiuni hidrometrice (v.), cu ajutorul mirelor hidro-metrice sau al limnimetrelor (v.). Observafiile se fac zilnic la anumite ore, — pe o perioadă îndelungată de ani —, se înscriu în buletine speciale de către observator şi se publică în anuarele hidrologice.
Ca plan fix de comparafie se alege planul „0" al mirei sau orice alt plan de referinfă.
în cazul în care se alege ca plan de referinfă planul „0" al Mării Negre, nivelul apei reprezintă cofa absolută a suprafefei libere a apei în profilul mirei. Trecerea de la un sistem de referinfă la altul se face finînd seamă de diferenfă de cote dintre planele respective de comparafie.
în ultimul timp, nivelul apei se notează fafă de planul situat cu circa 50*'*100 cm sub nivelurile cele mai mici, pentru a elimina astfel cotele negative şi discontinuităfile în citirea nivelurilor fafă de diferitele capete ale pilofilor sau de schimbarea pe verticală a punctului „0" al mirei.
Cota apei e caracteristica hidromefrică cel mai uşor de înregistrat şi în general e legată de majoritatea elementelor referitoare la caracteristicile hidrologice ale cursului de apă (calculul scurgerii de apă, prognoza şi întinderea inundafiilor, calculul aluviunilor transportate de rîu, etc.).
8.	~ aproximativă. Geod.: Cota măsurată (v.) a unui punct de pe suprafafa Pămîntului, căreia i s-a adus corecfia respectivă, datorită neparalelismului suprafefelor de nivel din cîmpul potenfialului normal al- gravitafiei.
în acest cîmp, variafia elementară (dlF) a potenfialului (W), sau lucrul mecanic elementar corespunzător unităfii de masă, se determină prin produsul dintre accelerafia gravitafiei g şi deplasarea elementară după înălfime dhw (dW = gdhw).
Integrînd de-a lungul liniei de nivelment dintre punctele extreme, se obfine diferenfă de pofenfiai dintre cele două puncte.
Diferenfă dintre potenfialul Wq din punctul O de la nivelul mijlociu al mării (geoidul) şi potenfialul WB dintr-un punct oarecare B de pe suprafafa Pămîntului, va fi:
W = Wa-WB=\(0B)gMa.
Deoarece nu se cunoaşte precis Wq (valoarea lui depinde de forma, dimensiunile şi masa Pămîntului) şi nici g nu poate fi măsurat cu suficientă precizie de-a lungul liniei de nivelment, se înlocuieşte accelerafia g din cîmpul real al gravitafiei cu accelerafia y din cîmpul normal al acesteia, şi deci:
AlF0=j(OB)vd^.
în acest caz, eroarea de calcul al diferenfei de potenfial va fi
A^-Air0 = J{OS)(s-Y) Abu,
unde (g — y) e anomalia gravitafiei pe suprafafa fizică a Pămîntului în punctele liniei de nivelment.
Cota aproximativă a punctului B e
ţtb A^o Jcob) C i/. —Í /	\	i	r
#*= —i------------------=\ d»+Y J (Y-Yjd^,
Ym	Ym	J	(OB)	m	(OB)
sau
fJ-C (Y-Yj d/; 1,
L Ymî(OB)	J
unde Hm~s e cota măsurată a punctului B, iar ym e valoarea medie a gravitafiei în cîmpul normal al acesteia sau, mai sfricf, e media integralei
unde yp e forfa normală de gravitafie corespunzătoare fiecărei A H.
9.	~ batimetrică. V. Batimetrică, cotă ~ .
10.	~ dinamică. Topog., Geod.: Cota unui punct dedusă din lucrul mecanic necesar pentru a ridica pe verticala unui punct de pe suprafafa Pămîntului unitatea de masă, de la suprafafa de referinfă (nivelul 0) pînă în punctul considerat. Pentru latitudinea de 45°, cota dinamică a unui punct B e raportul dintre diferenfă potenfialelor — şi valoarea accelerafiei gravitafiei nornmle 745°:
ns^Wo-WB Ş(0B) zdhw
^45°	^4S°
Cota dinamică nu depinde de pozifia liniei de nivelment pe suprafafa Pămîntului.
Deoarece suprafefele de nivel nu sînt paralele între ele, două puncte cari au aceeaşi cotă dinamică sînt pe o aceeaşi suprafafă de nivel, dar nu sînt la aceeaşi înălfime fafă de suprafafa de referinfă (nivelul mării). Invers, două puncte cu cofe dinamice diferite, deci cari nu sînt pe o aceeaşi suprafafă de nivel, pot fi la o aceeaşi înălfime verticală fafă de suprafafa de referinfă.
în practică, la cota dinamică se adaugă corecfia dinamica (de altitudine şi latitudine), astfel că valoarea reală a cotei
Cofă măsurafă
380
Cotă
dinamice, care se introduce în calculele nivelmentului de precizie pe suprafefe mari, e:
(g~y) âhw-(y..0-yl
1
'45
H]
(OB)
V. şî sub Cotă normală.
î. ~ măsurafă. Geod.: Suma Hmăs = Sa diferenfelor de nivel Ahw (segmentele citite pe mirele verticale cuprinse între suprafefele de nivel cari intersectează suprafafa Pămîntului în punctele de stafie ale acestor mire) de-a lungul unei linii de nivelment care uneşte nivelul mării (punctul fundamental O) cu un punct oarecare (M) de pe suprafafa Pămîntului,
Dacă se consideră deplasările de-a lungul liniei de nivelment foarte mici şi înseşi valorile Ahw infinit de mici, atunci
-i
(OM)
unde integrala se ia de la suprafafa de referinfă (punctul O), de-a lungul liniei verticale a cîmpului gravitafiei normale, care trece prin punctul B
(v. fig.), iar dHq e distanfa elementară dintre suprafefele de nivel de-a lungul liniei OB'.
Formula de mai sus (v. sub Cotă aproximativă) se mai poate scrie:
-i,
i (OB) g
H
Í (
*	J (OB)
(g-y) dhu
sînt folosite, în lucrări practice de geodezie, în locul cotelor ortometrice.
3.	~ orfomefrică. Geod.: Lungimea Hr a segmentului verticalei unui punct de pe suprafafa Pămîntului, cuprins între acest punct şi geoid.
Uneori, cu o mică aproximaţie, se consideră drept cotă ortometrică chiar lungimea perpendicularei coborîte din punctul respectiv pe geoid.
Dacă C e punctul de intersec-fiune al liniei verticale care trece
Cotă ortometrică a unui punct de pe suprafaf a Pămîntului. 1) geoidul; 2) suprafafa de referinfă; 3) suprafafa fizică a pămîntului; N.m.) nivelul mării.
Suma Hmăs dintre două puncte de pe suprafafa Pămîntului poate lua valori diferite, funcfiune de pozifia liniei de nivelment pe suprafafa Pămîntului, distanfa dintre două suprafefe de nivel depinzînd de punctul în care se face măsurătoarea. Cota măsurată nu poafe fi folosită în lucrările geodezice de precizie mare.
2. ~ normală. Geod.; Distanfa Hq dintre suprafafa de referinfă şi. suprafafa de nivel cu potenfialul normal corespunzătoare unui punct (B) de pe suprafafa Pămîntului, sau distanfa de la punctul de pe Pămînt pînă la suprafafa cuasigeoidului (v.).
Rezultă că:
W0-WB = U0-U{Hq),
prin punctul B, cu suprafafa geoidului (v. fig.), şi dacă
(v. Cotă aproximativă), cota ortometrică, Hr , e dată de relafia Wq — Wb ^	gdhw
în care gm e valoarea medie a acceleraţiei gravitafiei pe porfiunea liniei verticale de la geoid (punctul C) la suprafafa Pămîntului (punctul B), şi dH e distanfa elementară dintre suprafefele de nivel de-a lungul liniei verticale CB.
Valoarea cotei ortometrice a punctului B e univocă, oricare ar fi pozifia liniei de nivelment pe suprafafa Pămîntului, dar punctele aceleiaşi suprafefe de nivel au cote ortometrice diferite (gm depinde de pozifia punctului pe suprafafa Pămîntului).
în practică, la nivelmenful de precizie, cota ortometrică se calculează cu formula
în care H^ e cota aproximativă a punctutui B,- Hq e cota normală (v.) a punctului B, ym e accelerafia medie a gravitafiei normale în punctul B, iar parenteza mare reprezintă corecfia ortometrică, care fine seamă de nepăralelismul suprafeţelor de nivel.
4.	~ piezomefrică. Hidr.: înălfimea pînă la care se ridică un lichid într-un tub verfical deschis care comunică cu rezervorul sau cu conducta în care se găseşte lichidul. înălfimea coloanei de lichid din tub determină presiunea acestuia în dreptul racordului tubului vertical cu rezervorul sau cu conducta în care se găseşte lichidul, în repaus sau în mişcare, conform relafiei:
P~y h,
în care p e presiunea, y e greutatea specifică a lichidului, h e înălfimea coloanei de lichid în tub.
Pentru ca înălfimea coloanei de lichid din tubul vertical să nu fie influenfată de, capilarifafe, diametrul tubului trebuie să fie mai mare decît 2 cm.
5.	Cofă. 4. Tehn. mii.: Partea cea mai ridicată a unei forme de relief (mamelon, deal, munte), caracterizată prin altitudinea ei, dar care, neavînd un nume propriu, primeşte ca denumire însăşi altitudinea. Exemplu: „Cota 1001", a măgurii Odobeştilor.
(g- y) dhu
H
jB
Cotă normală a unui punct de pe suprafafa fizică a Pămîntului.
1)	suprafafa de nivel a potenfialului Wg;
2)	suprafafa de nivel a potenfialufui normal tinWg; 3) cuasigeoidul; 4) suprafafa de referinfă a potenfiaiului normal l/0; N-m.) nivelul
mării.
unde ym e valoarea medie a accelerafiei gravitafiei normale în intervalul de la punctele C' la B’, iar Hq e cota normală a punctului B. Deci practic
unde Ha e cota aproximativă (v.) a punctului B.
Deoarece cotele normale pot fi determinate uşor, iar valoarea lor se deosebeşte prea pufin de cotele ortometrice (v.), ele
Cofă de calitate specifică
381
i.	Cofă de califaie specifică. -Av.: Raportul dintre rezistenfa la compresiune paralelă cu fibrele a unui material lemnos şi pătratul greutăţii specifice a acestuia, adică
unde acl[ e rezistenfa şi Y15 e greutatéa specifică la umiditatea de 15 %.
Cota de calitate specifică e utilă la alegerea şi selecfionarea materialului lemnos pentru construcfii aeronautice, această cotă trebuind să fie mai mare la materialele pieselor solicitate la compresiune simplă. Dintre esenfele de lemn indigene, molidul are cea mai mare cotă de calitate specifică.
2.	~	de calitate statică. Av.: Raportul dintre rezistenfa la
compresiune paralelă cu fibrele a unui material lemnos şi greutatea specifică a acestuia, adică
unde <Tcj| e rezistenfa şi y15 © greutatea specifică la umiditatea de 15%.
Cota de calitate statică, întocmai ca şi cota de calitate specifică (v.), constituie un criteriu de alegere şi selecfionare a materialului lemnos penfru construcfii aeronautice, ştiind că materialele cu cofă specifică mare (cum e molidul) sînt indicate pentru piese solicitate la compresiune simplă,
3.	~ de rigiditafe. Av.: Raportul dintre distanfa la câre se găsesc reazemele unei epruvete de material lemnos, cînd aceasia e supusă la o încercare de încovoiere statică, şi săgeata epru-vefei înainte de rupere.
Cota de rigiditate e utilă Ia alegerea şi selecfionarea materialului lemnos pentru construcfii aeronautice, această cofă trebuind să fie mai mare la materialele pieselor solicitate la încovoiere simplă. Dintre esenfele de lemn indigene, molidul are cea mai mare cotă de rigiditate.
4.	~ de tenacitate. Av.: Raportul dintre rezistenfa la încovoiere statică a unui material lemnos, într-un plan tangent cercurilor de creştere anuală a acestuia, şi rezistenfa la compresiune paralelă cu fibrele, adică
unde ai e rezistenfa la încovoiere statică şi ac)| e rezistenfa la compresiune, indicate. *
Cota de tenacitate e utilă la alegerea şi selecfionarea materialului lemnos pentru construcfii aeronautice, această cotă trebuind să fie mai mare la materialele pieselor solicitate simultan la încovoiere şi compresiune. Dintre esenfele de lemn indigene, molidul are cea mai măre cotă de tenacitate.
5.	Cofă roşie. Drum., C. f.: Cota căii, în fiecare punct din axa unui drum sau a unei linii de cale ferată. Cotele roşii se scriu cu tuş de culoare roşie pe piesele desenate ale proiectului: pe profilul longitudinal, în dreptul fiecărui punct care marchează profilurile transversale, iar pe fiecare profil transversal, în dreptul axei căii de comunicafie. V. şî sub Profil longitudinal, Profil transversal.
6.	Cotăriţă, pl. cotărife.'1. Metg.: Cutia paralelepipedică perforată, în care se aşază piesele pentru introducere în basinul de călire. (Termen de atelier.)
7.	Cotărifă. 2. Mine: Colivie de extracfie pe pufurile de mină. Sin. Corfă. (Termen regional, Banat.)
8.	Coteţ, pl. cotefe. 1. Agr., Zoot.: Construcfie destinată adăposfirii păsărilor domestice.
în crescătoriile de păsări se folosesc cotefe de familie (pentru păsări de reproducfie), cotefe sau hale de ouat, în cari se fin găinile ouătoare, cotefe pentru rafe, gîşte şi curci, şi cotefe mobile.
Terenul pe care se amplasează aceste cotefe trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să fie uscat şi să permită scurgerea apelor superficiale; să aibă surse de apă potabilă; cofefele de rafe să aibă lîngă ele un basin de apă, iar cotefele de gîşte, păşuni naturale sau artificiale.
Cotefele trebuie să fie orientate spre Sud sau spre Nord-Est, pentru a fi cît mai bine iluminate, să aibă o formă cît mai apropiată de cea pătrată, şi să fie înalte de 2,20 m şi lungi de circa 6 m.
De obicei, cotefele se execută din lemn. Perefii pot fi simpli sau dubli, cu un gol care se umple cu zgură, cu nisip sau rumeguş. în regiunile lipsite de material lemnos, cofefele se execută din paiantă, din chirpici sau din pămînt bătut. Acoperişul poate fi cu un versant sau cu două versante. învelifoarea acoperişului se execută din şindrilă, din tablă sau figlă.
Podeaua se execută din pămînt bătut, din scînduri sau din cărămidă aşezată pe lat.
Ferestrele se aşază pe fafada cotefului, la înălfimea de 50 cm de la duşumea. Ele se execută demontabile, pentru a fi înlocuite vara cu o plasă de sîrmă. Pentru accesul îngrijitorilor se amenajează, pe fafada cotefului sau pe un perete lateral spre care nu bate vînful, o uşă, înaltă de 1,80 m şi largă de 0,70“-0f90 m, iar penfru intrarea păsărilor se amenajează uşife cu dimensiunile de 30X30 cm, la cofefele de găini, de 40X30 cm ia cotefele de rafe şi de 50X75 cm, la cele de gîşte şi de curci.
Pe lîngă fiecare cotef trebuie să existe un padoc (o curte), înierbaf şi plantat cu pomi fructiferi, împrejmuit cu un gard de scînduri, de nuiele sau de plasă de sîrmă, înalt de 1,80**-2 m, a cărui mărime variază după felul păsărilor şi către care se deschid uşifele cotefului. La găini, padocul e schimbător.
Ventilafia cotefelor trebuie asigurată prin ferestre, prin deschizături amenajate în peretele opus părfii amenajate pentru dormit, sau printr-o serie de rame cu pînză de sac, prin cari schimbul de aer se face continuu, fără a se provoca curenfi.
Echipamentul cotefelor se compune din stinghii pentru dormit, din cuibare pentru ouat, automate pentru hrană, adăpători, etc.
Stinghiile pentru dormit se aşază în fundul cotefului, la înălfimea de 1 m de la pardoseală, distanfate între ele cu 30***35 cm, la cotefele pentru găini, şi cu 90 cm, la cotefele pentru curci, şi lungimea lor variază în raport cu felul păsăr rilor adăpostite şi cu numărul lor.
Cuibarele pentru ouat pot fi simple şi cu capcană. Ultimele sînt echipate cu o uşifă care se închide automat după intrarea păsării în cotef şi o împiedică să iasă afară, dacă nu i se dă drumul. în cotefele penfru găini sau pentru curci, cuibarele se aşază lîngă perefii laterali, în 2—3 etaje, iar în cotefele pentru rafe şi gîşte se aşază pe pardoseală.
Cotefele mobile servesc la transportul păsărilor la păşune. Aceste cotefe sînt echipate cu tălpi de sanie sau cu rofi, şi cu stinghii demontabile, aşezate pe întreaga suprafafă a pardoselii.
382
Coffon-Moufon, eíecful **
1.	Cote}. 2. Pisc.; îngrăditură rotundă de befe de trestie, de nuiele de alun şi uneori de şipci de brad, împletite cu papură sau cu tei, folosită ca unealfă-capcană în iazurile şi în bălfiie invadate de stuf,
penfru pescuitul peştilor	^
mici (caracudă, lin, biban, roşioară, etc.) şi al chefalului. în general, coteful simplu are forma de rinichi şi e format dintr-o cameră de prindere sau • din capcana propriu-zisă, cu o deschidere (gura cotefului) strimtă şi întoarsă înăuntru (pentru ca peştele prins să nu poată ieşi), şi dintr-o aripă care serveşte la dirijarea peştelui spre gura cotefului; unele cotefe mai complicate au mai multe camere, fiind echipate şi cu o antecameră, numită tindă, cu oboare şi cu mai multe aripi (v. fig.). înălfimea cotefelor variază cu adîncimea apelor în cari se instalează, iar lărgimea camerei de prindere e calculată astfel, încît să permită în-vîrtirea minciogului cu care se scoate peştele din cameră.
în regiunea inferioară a Dunării se folosesc instalafii de prindere sau dé închidere a peştelui, constituite din mai multe cotefe, legate între elé prin garduri. De exemplu: mandra, zătoanele închise sau cu poartă, zătoanele circulare şi arcacele.
2.	cotg Mat.: Simbol literal pentru funcfiunea cotangentă.
s. Cotidale, sing. cotidală. Hidr.: Liniile cari unesc punctele în cari ridicarea apelor mării, în timpul fluxului, se produce la aceeaşi oră. Cunoaşterea cotidalelor prezintă importanfădeosebită în navigafie.
4.	Cotigă, pl. cotige. 1. Transp.: Sin. Tomberon (v.).
5.	Cotigă. 2. Agr.: Sin. Antetren de plug (v. sub Antetren şi sub Plug).
o.	CoHIedon, pl. cotiledoane. Bot.: Organ vegetativ care se găseşte în embrionul seminfelor, la plante, alături de rădăcinifă, tulpinifă şi muguraş. Numărul cotiledoanelor variază; astfel, la monocotiledonate, embrionul are un cotiledon; la dicotiledo-nate, două cotiledoane, iar la unele' plante, mai multe; de exemplu genurile: Abies, Larix, Picea, Pinus, etc., au 6—12 cotiledoane în verticil. Acestea sînt primele frunze cari apar, la încolfirea seminfelor, şi pot fi ridicate de plantule, la exterior (în cazul germinafiei epigee), sau rămîn în pămînt (la germinaţia hipogee).
7. Cotitură, pl. cotituri. Geogr..* Locul unde un drum, o apă curgătoare, etc. îşi schimbă brusc direcfia. Sin. Cot, întorsură.
s. Cotlet, pl. cotlete. Ind. alim.: Specialitate de carne de porc din regiunea spinării, cu partea superioară a coastelor. Limita anterioară e linia de despărfire de ceafă (între vertebra a cincea şi a şasea toracică), iar cea posterioară e constituită de penultima şi de ultima vertebră lombară.
0.	Cotlon, pl. cotloane. 1. Ind. făr.: Firidă sub cuptorul caselor fărăneşti, sau într-un perete de zid, la casele fărăn0şti, la o pivnifă, etc.
Diverse tipuri do cotefe. a) simplu cu o aripă; b) simplu cu două aripi; c), d) cu tindă; e) cu sfîrfaie; /) cu două tinde şi trei aripi; g), h), i) cotefe de che-fali; Í) cameră de prindere; 2) aripă; 3) tindă;
4) sfîrfaie; 5) obor.
10.	Cotlon. 2. Ind. făr.: Groapă amenajată în pămînt, penfru a servi drept vatră (de ex. pentru un ceaun). Are, de obicei, secfiunea plană circulară sau aproape circulară. Pentru a se putea face focul, se amenajează, la partea inferioară a cotlonului, pe o porfiune din perimetrul acestuia, o deschizătură racordată cu terenul printr-un plan înclinat.
11.	Cotlon. 3. Tehn.: Zid de formă aproape circulară, care susfine un alambic fărănesc şi constituie focarul acestuia.
12.	Cotlon. 4. Tehn.: Cuptor simplu penfru încălzirea pe foc direct a unei căldări, constituit fie dintr-o manta cilindrică (v. fig. sub Căldare de asfalt), fie dintr-o manta de zidărie, şi echipat cu o uşă de focar, cu o uşă de cenuşar şi cu o tubulura penfru gazele de ardere. Uneori cotlonul nu âre grătar, uşa focarului servind şi la scoaterea cenuşii. E folosit, de exemplu, în construcfii, la topit smoală sau asfalf; în industria chimică şi în industria alimentară, la fiert săpun şi la concentrarea sodei caustice; în metalurgie, la topirea băii de zincare sau de cositorire prin imersiune; în gospodărie, la fiert rufe, etc.
13.-	Colonizare. Ind. text.: Operafie industrială prin care se disolvă substanfele de legătură dintre fibrele de sclerenchim din tulpina de in şi de cînepă, pentru a obfine fibrele elementare (fulgi de cînepă sau de in).
14.	Cotor de carte. Poligr.: Partea laterală, mai mult sau mai pufin rigidă, a unei cărfi, a unei broşuri, a unei reviste sau a unui caiet, care rezultă din coaserea fasciculelor cu afă sau cu sîrmă. Pentru cărfile şi celelalte produse cari nu sînt legate în scoarfe, coperta se fixează de cotor prin încleire. Pentru cărfi legate, cotorul se rotunjeşte şi se acoperă cu o teacă de carton, care se îmbracă în pînză sau în piele; această îmbrăcăminte formează legătura dintre cele două scoarfe ale cărfii.
Rotunjirea cotorului se face manual, prin baterea muchiilor lui cu un ciocan de lemn,—semimecanic, folosind scule speciale de rotunjire, — sau complet mecanizat, cu ajutorul maşinii de rotunjit cotoare, cu care se pot prelucra volume de diferite mărimi şi de diferite grosimi, pînă la 125 mm, registre de cele mai mari dimensiuni (pînă la lungimea formatului de 700 mm). Volumele cari se prelucrează pot fi cusute cu afă sau cu sîrmă. Pentru producţii mari de cărfi legate, operafia de rotunjire se execută în maşini de legătorie combinate, cari simultan cu rotunjirea execută şî îmbrăcămintea cărfii, pentru legătura cu scoarfele (v. şi sub Legătorie).
îs. Cotrell-Moeller, filtru	Ind. chim. V. Filtru electrostatic,
sub Filtru.
ie. Cottait. Mineral.: Orfoză. (Termen vechi, părăsit.)
i7.	Cotterit. Mineral.: Cuarf cu luciu sidefos. (Termen vechi, părăsit.)
îs. Cotlon. Ind. text.. V. Tricotat, maşină de
îs. Cotton, balanţa lui	Fiz. V. Balanfă Cotton.
20.	Cotton, efect F/z.; Sin. Dicroism circular (v.).
21.	Coffon-Moufon, constanta lui F/z. V. sub Cotton-Mouton, efectul
22.	~r efectul F/z.: Producerea birefringenfei unei sub-sfanfe prin introducerea ei într-un cîmp magnetic.
Dispozitivul cu ajutorul căruia se determină experimental valoarea birefringenfei e constituit dintr-un polarizor a cărui secfiune principală face un unghi de 45° cu direcfia liniilor de forfă ale cîmpului magnetic. Diferenfă de drum introdusă de lichidul din cuva polarizorului, între cele două proiecfii ale luminii polarizate (pe direcfia cîmpului magnetic şi pe o direcfie perpendiculară pe el), face ca lumina care părăseşte cuva să fie polarizată eliptic, excentricitatea ei fiind determinată de diferenfă dintre indicii de refracfie. 0 lamă sfert de undă, avînd una dintre liniile neutre confinută în planul polarizorului, transformă lumina eliptică în lumină polarizată linear, care cade pe un analizor, cu ajutorul căruia se determină excentricitatea elipsei. S-a constatat că vibrafiile paralele cu direcfia cîmpului magnetic sînt întîrziate fafă de celelalte.
Cotunît
383
Coulomb, teoréma túl **
Diferenfa dintre indicii de refracţie în cîmpul magnetic e proporţională cu pătratul intensităţii H a cîmpului: ne—îiQ — C\H2, unde C e o constantă caracteristică pentru substanfa din cîmp, numită constanta lui Cotfon-Mouton.
Fenomenul de birefringenfă se explică prin teoria orientării moleculare în cîmpul magnetic aplicat, moleculele prezentînd
o	anisotropie optică. Ciocnirile dintre molecule distrug orientarea pe măsură ce se stabileşte, ceea ce face ca birefringenfă să fie observabilă numai în cîmpuri exterioare intense. Creşterea temperaturii micşorează valoarea constantei C, datorită agitafiei moleculare pe care o produce, deşi într-o mai mică măsură decît a constantei corespunzătoare de la birefringenfa în cîmp electric.
î. Cofunlf. Mineral.: PbC^. Clorură de plumb naturală, produsă prin acfiunea fumaroliană a Vezuviului sau, în unele cazuri, prin acfiunea solufiilor bogate în clorură de sodiu asupra gâlenei. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale cu habitus acicular (după 100) sau tabular, iar uneori se prezintă în agregate compacte. Are culoare albă, cu luciu adamantin. Prezintă clivaj perfect după (001); are duritatea 2 şi gr. sp. 5,9. E optic biax, cu indicii de refracfie ^ = 2,20; nm — 2,22; ng=2,26. Se topeşte uşor.
2.	Cofă, pl. cofale. Tehn.: Legătura de prindere a cîrli-gului unei macarale.
3.	Coţadă, pl. cofade. 1. Nav.: Plasă împletită din parîmă de cînepă sau de sîrmă, avînd mînere ia capete, folosită la descărcarea sau la încărcarea mărfurilor pe nave.
4.	Coţadă. 2. Nav.: Confinutul cofadei în accepţiunea 1, care serveşte ca unitate de măsură aproximativă în calculul plăfii lucrătorilor.
5.	Coţobrel, pl.	cofobrele.	V. Porumbar.
e.	Coulomb, pl.	coulombi.	Elf., Fiz.: Unitatea de	măsură
a sarcinii electrice în sistemul MKSA. Coulombul absolut e sarcina cu care ar trebui încărcat un corp punctual, situat în vid, în repaus relativ, la distanfa de un metru de un al doilea corp punctual, încărcat cu aceeaşi sarcină, pentru ca forfa de repulsie dintre cele două corpuri să fie c2/10ll«^9 • 109 newtoni (c fiind valoarea vitesei de propagare a luminii în vid, exprimată în	cm/s). Coulombul	e egal cu	sarcina electrică care	trece în
timpul	de o secundă	printr-un fir parcurs de curentul	constant
de un âmper. Coulombul absolut corespunde amperului absolut (v. sub Amper),'iar coulombul internafional, egal cu aproximativ
0,99985 coulombi absolufi, corespunde amperului internafional.
Un coulomb absolut e egal cu 10_1 unităfi CGS electromagnetice (numite şî biof-secunde, iar uneori abcoulombi), respectiv cu c/10«*3'109 unităfi CGS electrostatice (numite şî franklini, iar uneori sfafcoulombi).— Simbolul literal al coulom-bului e C.
7. CouSomb, balanţă V. sub Balanfă de torsiune.
s.	condiţia lui	V. sub Plasticitate.
9.	~r ipoteza lui Rez. mat.: Ipoteză conform căreia, în calculul de rezistenfă al grinzilor drepte, se consideră că momentele încovoietoare produc numai eforturi unitare normale, iar forfele tăietoare produc numai eforturi unitare tangenfiale. Pe baza acestei ipoteze, care se verifică atît experimental cît şi prin calcule exacte, se stabilesc formulele lui Navier şi Jurawski.
10.	feorema lui	1. Fiz., Elf.: Forfele electrice de
interacfiune, cari se exercita între două corpuri punctuale situate în vid, în repaus relativ, încărcate cu sarcini electrice adevărate şi avînd momente electrice neglijabile, sînt egale şi de sensuri contrare, dirijate pe direcţia care le uneşte, proporfionale cu produsul sarcinilor corpurilor şi invers proporfionale cu pătratul distanfei diptre ele. Forfele sînt de repulsie, dacă sarcinile sînt de acelaşi nume, şi de atracfiune în cazul contrar. Sin. Legea lui Coulomb.
Dacă «i2 0 versorul dirijat de la corpul cu sarcina q\ spre corpul cu sarcina q2, distanfa dintre ele fiind R, expresia vec-
torială a forfei exercitate de doilea (forfa coulombiană) e
primul corp asupra celui de al
“	_	TT
- U\2 —	t2\.
4jt eq R2
Factorul de proporfionalitate Ao —>«/4 Jteo e o constantă universală pozitivă, egală cu
A	f g ■ cm2"] Tg.cm2! c2 f"N • m2 ,	_ „ OI
A°	L uess2 J~C Luems2 J~l0irL_C2_JÎÎ:Î	°L
unde c e valoarea numerică a vitesei de propagare a luminii în vid exprimată în cm/s; 8q e permitivitatea vidului; % e factorul de rafionalizare (x=1 în unităfi rafionalizate, x = 4re în unităfi nerafionalizate); iar uess, respectiv uems, sînt unităţile de sarcină electrică în sistemul CGS electrostatic, respectiv în sistemul CGS electromagnetic.
Teorema lui Coulomb e o consecinţă a legii fluxului electric şi a legii inducfiéi electromagnetice, în cazul particular al cîmpului electrostatic în vid, produs de corpuri punctuale încărcate şi în repaus. în cazul unor corpuri punctuale încărcate şi în mişcare relativă, expresiile forfelor de interacfiune nu mai coincid cu cele coulombiene: aceste forfe nu^mai sînt dirijate în direcţia dreptei care uneşte corpurile; nu mai sînt egale şi de semne contrare; depind de vitesele corpurilor şi nu sînt invers proporfionale cu pătratul distanfei. Abaterile fafă de expresiile coulombiene sînt însă importante numai la vitese mari.—
Teorema lui Coulomb se poate generaliza la cazul unor medii lineare isotrope şi omogene, cu permitivitatea uniformă £ = 8oSr (adică aceeaşi în toate punctele spafiului, ceea ce constituie numai o primă aproximafie, deoarece permitivitatea depinde totdeauna de starea de deformafie a> mediului, neomogenă într-un cîmp neomogen, cum e cazul cîmpului unor corpuri punctuale încărcate), cînd forfa de interacfiune dintre două corpuri punctuale în repaus, încărcate cu sarcină adevărată, e
P _	*	*1*2-	_	p
fiind de sr = e/8o ori mai mică decît forfa exercitată în aceleaşi condifii în vid.
Din teorema lui Coulomb, combinată cu relafia de definifie a intensităfii cîmpului electric (F = q • E^ şi cu principiul super-pozifiei, rezultă expresia cea mai generală a cîmpului electrostatic în vid Ev, produs prin repartifie de sarcini (cîmpul electric coulombian):	r
~p _ x idgp
y 4 jtsqJ R3
jR fiind vectorul de pozifie relativ al punctului unde se calculează cîmpul fafă de punctul cu sarcina dq.
Teorema Iui Coulomb a fost enunfată şi în Magnetostatică
—	pentru comoditatea prezentării interacfiunilor dintre corpurile magnetizate, prin analogie cu interacţiunile dintre corpurile electrizate. în conformitate cu această prezentare, forfa de interacfiune care s-ar exercita între două corpuri punctuale, situate în vid, în repaus relativ, cari ar avea sarcinile magne-tice
F * 4m, <7,
F\2~
4jt^o R2
e permitivitatea vidului.
unde
definite în general de
#12== ^21»
Cum sarcinile magnetice,
_ {ţo
ţHAA,
sînt mărimi fictive (identic nule pentru orice corp izolat în vid), expresia de mai sus nu are semnificafie fizică — şi prezentarea corespunzătoare a acjiunilor magnetice dintre corpuri e inadecvată.
Coulomb, feorema lui ~
384
Coulombian, cîmp elecfric ~
î,	feorema lui 2. F/z., Elf.: în regim electrostatic,
infensitatea cîmpului electric în imediata vecinăfate a suprafefei unui conducfor omogen e normală pe suprafaţa conductorului, e proporfională cu densitatea de suprafaţă a sarcinii electrice adevărate qs şi e invers proporţională cu permitivitatea e a mediului dielectric (fără polarizaţie electrică permanentă) în punctul considerat
— x -E =— Qsn, 8 s
Dacă se mai scriu încă cinci relafii înfre G\ , g2, 03, luate cîte două, se obfin ecuafiile a şase plane, cari constituie o piramidă. în plan se obfine reprezentarea grafică din fig. III.
Cîmpul elecfric al suprafefei unui conducfor omogen în echilibru elecf rosfafic.
n fiind versorul normalei dirijat spre
dielectric, iar %, factorul de raţionalizare (%=1 în unităfi raţio-nalizafe; jî = 4jt în unităfi nerafionalizate).
Teorema rezultă din legea fluxului electric şi din condifia de regim electrostatic.
2. teoria lui Rez. maf., Geof.: Teorie de rupere, aplicabilă corporilor fără coeziune, cari rezistă datorită frecării interioare (de ex. nisip uscat) — şi conform căreia o deplasare a unei părfi din masa corpului e posibilă numai dacă în inferiorul lui se stabilesc tensiuni tangenfiale cari produc o alunecare după o direcfie oarecare, pe un plan de alunecare, şi ale căror valori, la limită, sînt date de relafia
(1)	r = atgcp,
în care t e tensiunea tangenfială din planul de alunecare, a e tensiunea normală pe planul de alunecare, iar cp e unghiul de frecare. Alunecarea nu se produce dacă
(2)	r/a^fgcp sau t — g tg cp^O.
Dacă materialul are o anumită coeziune c, penfru a nu se produce alunecarea trebuie ca
(3)	t — g tg cp = c.
Folosind reprezentarea grafică a lui Mohr(v. fig. I), dreptele d\ şi d2 reprezintă înfăşurătoarele din teoria lui Mohr (v. şi Mohr, teoria lui ~).
I. Reprezentarea grafică a condi-	///. Reprezentarea grafică a condi-
iilor de rupere a materialelor, în	fiilor de rupere a maferialelor, după
feoria lui Coulomb.	teoria lui Coulomb, în planul ten-
siunilor principale.
în spafiu, tensiunea normală redusă e dată de relafia
(6)
^red = G\ tg2
(M)-
g3 = 2 c
cos cp 1 -f-sin qp
penfru ai>a2>a3, iar în plan, e dată de relafiile
arei = °1 *92 (-4—y) - 02 =
= 0,5 VK-a^+4rT[l+tg2 (j-f )] -O.S^ + o^Jj— tg2	Penfru ai
(7)	^	=	=
= 0,5 [ax+^ + V(ă^J+4^]tg=	) -
>0>a2;
pentru a1>a2>0;
-°>)2+4	,
În cazul încovoierii cu forfecare se obfine relafia
ared = ~ <*2= ~ °-5 [	~ VK _ °y)2 + 4 T? 1
pentru 0>ai>a2.
/. înfăşurăfoarele cercurilor fui Mohr, corespunzătoare stărilor de tensiune posibile în inferiorul unui corp. a) în cazul corpurilor fără coeziune; b) în cazul corpurilor cu coeziune.
Pentru ca masa de material să rămînă în echilibru trebuie ca AB^sc (v. fig. II), adică
(4)	[ai - a3- (ai + g3) s i n cp] ^ 2 c,
unde ai, a2, g3 sînt cele trei tensiuni normale principale.
Pentru a folosi reprezentarea grafică obişnuită, această relafie trebuie scrisă sub forma
(8) areâ=0,5Va2 + 4 t£l +tg2
iar în căzui forfecării simple se obfine relaţia
Pentru solicitări axiale, aceste relaţii devin °red~~~a 1»	pentru ai<0,
(10)
(
\ 4	2	/	'
pentru ai>0.
Teoria lui Coulumb se foloseşte în studiul masivelor pulverulente şi al celor coezive, ca, de exemplu, în studiul echilibrului masivelor de pămînt.
3. Coulombian, cîmp elecfric ~ . F/z., Elf.: Cîmp electrostatic produs de corpuri cari au sarcină electrică adevărată (v. Cîmp electric, sub Cîmp 6).
Coulombiene, forfe ~
385
Covarianf
î. Coulombiene, forfe ~ . F/z., Elf.: Forfele de interacfiune electrostatică, ce se exercită între perechi de mici corpuri încărcate cu sarcină electrică, în conformitate cu teorema lui Coulomb (v.), adică proporfionale cu produsul sarcinilor corpurilor şi invers proporţionale cu pătratul distantei dintre corpurile perechii considerate.
2. Coulombmetru, pl. coulombmetre. Elf., Chim.: Celulă de electroliză în care descompunerea electrolitică se produce fără reacfii secundare, folosită la determinarea precisă a canti-tăfii de electricitate care a trecut printr-un circuit electric. Sin. Voltametru.
Se deosebesc:
Coulombmetrul gravimetric, în care se determină, prin diferenfa de cîntărire, masa de metal care s-a depus prin electroliză; cu legea lui Faraday, din cantitatea de metal depus se deduce cantitatea de electricitate.
Coulombmetrul de titrare, în care cantitatea de substanfă care a reacţionat sub influenfă curentului e determinată prin analiză volumetrică.
Coulombmetrul cu gaz exploziv, în care se foloseşte ca reacţie electrochimică descompunerea apei, iar cantitatea totală de oxigen şi hidrogen care a rezultat e măsurată cu un eudiometru.
Coulombmetrul industrial, construit pentru utilizare la intsnsităţi mari. Cel mai important e contorul Stia (v. fig.), la care se măsoară mercurul depus electrolitic la catod. Mercurul din vasul de electroliză are rolul de anod, iar catodul e o plăcuţă de iridiu. Electrolitul e format dintr-o soluţie concentrată de KJ şi HgJ2. Mercurul depus nu aderă la catodul de iridiu şi cade în tubul inferior, unde e măsurat. Intensitatea totală a curentului e dată de formula:
/ =
R + S + L
bază ei (î=1, 2, 3, n) ai vechiului sistem în vectorii de bază	e^	(k—\,	2, 3, ■■■, n) ai noului	sistem	de coordonate].
Daca	ii ii t 1	2	3	/A
x = x \x , x , x ,	••*, x )
e schimbarea de coordonate, şi deci
e)x'
dx*
k—\ d x
e transformarea corespunzătoare a diferenţialelor coordonatelor, fiindcă vectorul ds ai elementului de linie corespunzător are în cele două sisteme expresiile
n	n
ds='Yieidx% — '*£±e'kdx'k, î=i	&=1
urmează că vectorii de bază se transformă contragredient în raport cu diferenţialele dx* ale coordonatelor, adică după regula de transformare
(a)
", V Q)X -ek=2i^—kei' Ö*
(fc=1, 2, 3, -, n).
Aceasta e deci şî regula de transformare a mărimilor covariante, din Ai în A\, corespunzătoare schimbării sistemului de coordonate, dată de transformarea coordonatelor din xl în x'1, adică:
Ai
Şx
î;=1 0 x"
şi mărimile covariante se pot defini direct prin faptul că urmează aceasta regulă de transformare.
Mărimile covariante poartă ca indice inferior indicele coordonatei la care se referă.
Ceie n mărimi covariante Ai determină un vector independent de sistemul de coordonate, ca şi n mărimi contravariante A* (v. sub Contravariant). Dacă
în care / e intensitatea totală, i e intensitatea curentului care trece prin coulombmetru, S e rezistenţa shuntului, R e rezistenţa legată în serie şi L e rezistenţa coulombmetrului. Se Coulombmetru. determină i după mercurul obţinut, folosind legea lui Faraday. Sin. Coulombmetru cu mercur (v. şî Amperormetru electrolitic, sub Amperormetru).
s. Counfer flush, carotaj ~ . Expl. petr.: Sin. Carotaj cu circulaţie inversă. V. Carotaj mecanic, sub Carotaj.
4.	Courpleta. Ind. text.: Fibră scurtă triacetilceiulozică. Se distinge prin higroscopicitatea ei foarte redusă şi prin capacitatea de izolare electrică foarte mare.
5.	Couseranif. Mineral.: Amestec de dipir alterat, cu andaluzii. (Termen vechi, părăsit.)
6.	Covalenfă, pl. covalenfe. Chim. V. sub Valenţă.
7.	Covarianf. 1. Mat.: Calitatea a două sisteme de cîte
n variabile xé (i= 1, 2, 3,	, n) şi (k = 1, 2, 3, ••• , n) de a
fi transformate simultan la o schimbare de variabile, prin două transformări lineare cogrediente, adică prin transformări lineare egale între ele.
8.	Covarianf. 2. Geom.: Calitatea a n mărimi Ai dintr-un spaţiu cu n dimensiuni — fiecare dintre mărimile Ai privitoare la cîte una dintre coordonatele sistemului de referinţă — de a fi transformate, la o schimbare a sistemului de coordonate dată de schimbarea coordonatelor din x% în x'\ printr-o transformare cogredientă cu transformarea vectorilor de bază ai sistemului de coordonate [cari se schimbă din vectorii de
(b)
k=\
ik
ek
sînt vectorii dé bază ai unui sistem de coordonate, numit asociat sistemului cu vectorii de bază ek, şi ales într-un anumit fel faţă de el — şi dacă fiecărui nou sistem de coordonate e’^ obţinut din sistemul ei printr-o ‘ transformare „cogredientă" (a)
a vectorilor lui de bâză, i se atribuie ca asociat sistemul e'\ care rezultă din primul asociat prin transformarea contragredientă corespunzătoare a vectorilor lui de bază e :
dx'
*=10 *
urmează că vectorii ek sînt contragredienţi şi cu mărimile Ai, şi deci
(c)
S Aie'=Yi Ake'k• t=i k=\
sumă vectorială care defineşte astfel un vector A, independent de sistemul de coordonate, şi ale cărui componente contragrediente Ak în sistemul ek urmează din (b) şi (c):
şi sînt
n	n / n	\
Í =	= I I £kAi)~ek=
i=i	k=\ v=i	/
Ak,i.
25
Covarianf
386
Covariafie, indice de ~ fangenjială
Componentele contravariante A , şi deci însuşi vectorul „contravariant" A, definit cu ajutorul mărimilor covariante Aţ depinde însă şî de mărimile g^, adică şi de felul în care s-au ales vectorii de bază e ai sistemului contragredienf asociat, în funcfiune de vectorii de bază ei ai sistemului de coordonate fafă de care sînt date mărimile covariante A^, numite componentele covariante ale lui A. înfr-o multiplicitate metrică, în care sînt comparabile „lungimile", respectiv „intervalele" tuturor vectorilor, independent de direcfia lor, şi în care se poate defini deci produsul scalar, vectorii de bază e% ai unor sisteme de coordonate asociate, aleşi astfel în funcfiune de vectorii de bază e ai sistemelor inifiale, încît produsele lor scalare să fie
1	penfru i — k
6	6 ~~ \ 0 pentru ij^k, se transformă contravariant cu ej,.
în acest caz, sistemul asociat se numeşte reciprocul celui inifial, şi componentele contravariante ale unui vector A în sistemul reciproc, respectiv egale cu componentele lui covariante în sistemul inifial, devin egale cu produsele scalare ale vectorului prin vectorii de bază ei ai sistemului inifial: Ai = Aei.
î. Covarianf, pl. covarianfi. 3. Mat.: Invariant, afară de un factor, ai unui sistem de funcfiuni
/,(*'*, h-jn, pentru orice transformare
x%= x\x'1, x'2—x,n),	(i= 1, 2"-n),
în care funcfiunile fi devin f\q) ( fy:fn ;	e un covarianf
de indice k fafă de un factor ő, dacă există un factor b^, astfel încît
yUlifr-fn; X1, x2~xn) = bfi-f'n, Xn, x'i-x'n).
Dacă cp nu depinde de xl, x2 xn, el se numeşte invariant. Exemple: Jacobianul unui sistem de n forme lineare cu n variabile e un invariant.
Dacă se efectuează o transformare lineară oarecare asupra
Dco
dx’öx*
numită covarianf bilinear sau diferenfială exterioară a formei Pfaff co.
Această formă se mai poate obfine din co(d) prin operafia indicată de expresia
dco(ő) — b(a(d), dacă se introduce convenfia de permutabilitate
d őjc1 —ő dx\
care e invariantă fafă de o schimbare de variabilă.
Expresia covariantului bilinear se mai poate pune fie sub forma
^[d*\ dx*],
unde
[d;e*, dx J —âx1 bx^ — dxk bx1
reprezintă produsul exterior (v.) al componentelor de indici i, k ai vectorilor diferenţiali, fie sub forma
Do) = [cL,
folosind legile de calcul ale algebrei grassmaniene.
Dacă covariantul bilinear al unei forme Pfaff e identic nul, forma e o diferenfială totală exactă şi reciproc.
Fiind dată într-un spafiu Xu o integrală curbilinie
'-i:
(a)=^dx’;
dintr-o formă Pfaff considerată de-a lungul unui arc de curbă xl = xl(t) avînd extremifăfi le fixe,	Af2(i2)»	variafia	pe
care o are această integrală cînd se înlocuieşte un arc (C) cu un arc variat (C) avînd aceleaşi extremifăfi e dată de:
8/=-|;;dw,
iar într-un proces de integrare a formei co de-a lungul unui contur închis care e frontieră a unei regiuni (5) a unei suprafefe V2 există feorema exprimată de egalitatea
WÍ
(■S)
Dco,
xn\ a, b /), formei, se obfine o altă formă şi orice polinom Pţx1, x2, ■•*, xn ;
variabilelor unei forme cu n variabile f(xlr
a,	b l fiind coeficienfii f'(x'1, x'2 ••• x'n] a',	şi	orice
a,	b,—l)={Px, a) pentru careP(x, a)=b^P(x'] a') (b fiind determinantul, diferit de zero, al transformării) eun covarianf de indice k. Forma însăşi e un covarianf absolut. Hessianul unei forme cu mai mult decît două variabile e un covarianf de indice 2.
2. Covarianf bilinear. Mat.: Formă bilineară invariantă, asociată unei forme Pfaff. Fiind dată o formă Pfaff co (d) = aidxl,
coeficienfii formează un vector covarianf fafă de schimbarea de variabilă
x,%~x'l{xl, •••jc”),
căruia îi e asociat un tensor antisimetric covarianf de ordinul al doilea
dak cK
rot a,: =----.------y ,
dx c)x
numit rotorul vectorului a{.
Prin înmulfirea generală tensorială cu doi vectori diferenţiali contravarianfi dx%, bx* şi contractarea produsului obfinut cu ambii indici se obfine forma bilineară invariantă
cK
care generalizează teorema lui Stokes (v.).
3.	Covarianfă, componentă ~ de tensor. V. sub Tensor.
4.	componentă ^ de vector. V. sub Vector.
5.	derivată ~ a unui tensor. V. Derivată covarianfă a componentelor intensităfii unui cîmp de tensori.
e. Covarianfă.	1.	Maf.: Proprietatea a două sisteme	de	cîte
n variabile xit [i-	1,	2, 3, —, n) şi yk, (&= 1, 2, 3, n)	de	a fi
covariante (v. Covarianf 1).
7.	Covarianfă. 2. Geom.: Proprietatea a n mărimi Ai, (i = 1,
2, 3, n) dintr-o varietate cu n dimensiuni — fiecare dintre mărimile^- privitoare	la cîte una dintre coordonatele unui	sistem
de referinfă — de	a	fi covariante (v. Covarianf 1).
8.	Covariafie, indice de ~ diferenfială. C/c. pr.; Indicele de covariafie diferenfială Rxy a două mărimi x şi y, variabile în timp, cari iau valorile variabile în timp
xiVyi. (* = 1,2, •■•»)
şi au variafiile în timp A*;, respectiv Aj/f-, (i = 1,2, ••• n) e cîtul
Rxy =
S(A^)2S(An)2 t=1 k=\
9. Covariafie, indice de ~ tangenţială. C/c. pr.; Sin. Coeficient de corelafie. (v. Corelafie, coeficient de ~).
Covafă	387	Covor
1.	Covată, pl. coveţi. 1. Ind. lemn., Ind. far.: Sin. Albie de lemn. V. Albie 3.
2.	Covafă. 2. Ind. lemn., Ind. făr.: Sin. Copaie (v. Copaie 1).
s. Covată. 3. M/ne: Vas metalic sau de lemn, pufin adînc,
mai mult lung decît lat, care serveşte, în unele mine metalifere, la încărcatul materialului dezagregat. La capete, vasul are cîte o toartă pentru a fi apucat cu mîinile. Are greutatea de 2---2,5 kg şi capacitatea de încărcare de 10--15 kg.
4.	Covelin. Mineral.: CuS. Sulfura de cupru naturală, care se formează, în general, pe cale metasomatică, în zonele de îmbogăfire secundară în sulfuri a zăcămintelor de cupru, în locul calcopiritei, bornitului, calcozinei, etc.
Covelinul se mai formează (rar) pe cale hidrotermală în para-geneză cu pirita, sau ca produs fumarolian (în lavele Vezuviului).
Cristalizează în sistemul exagonal, clasa diexagonăl-bipira-midală, în cristale foarte rare, mai frecvent în pojghife subfiri sau sub formă de mase pulverulente ori soizoase. în structura cristalină a covelinului se constată existenfa a două feluri de ioni de sulf: ioni izolafi S2~ şi ioni dubli [S2]2", cum şi două feluri de ioni de cupru: ioni Cu1+ şi Cu2+.
Are culoarea albastră închisă de indigo, cu urma canuşie pînă la neagră; în foite subfiri prezintă nuanfe verzui. E opac şi are luciu mat, care prin frecare devine semimetalic; e casant, deşi în lame subfiri pare oarecum flexibil şi prezintă clivaj perfect după (0001); are duritatea 1,5--*2 şi gr. sp. 4,59-"4,67. E optic uniax.
Confinînd 66,4% cupru e un minereu de cupru, deşi nu constituie zăcăminte independente.
0.	Covercă, pl. coverci: Adăpost pentru vînători şi păzitori. (Termen regional, Oltenia.)
o.	Covercof. Ind. iext.: Ţesătură de fire de bumbac, de lînă, sau de fire de amestec, cu legătură diagonal sau, adeseori, cu firele de urzeală răsucite din două fire de culori diferite, în general unul mai deschis (bej cu maron, alb cu negru, etc.), iar cele de bătătură de o singură culoare. Ţesătura covercot se foloseşte la confecfionarea de pardesiuri, haine, etc.
7.	Covertă, pl. coverte. Nav.; Puntea superioară a unei nave, numită şî punte de manevră. (Termen folosit numai în marina comercială.)
8.	Coviltir, pl. coviltire. Ind. făr.: Acoperişul unei cărufe, de formă semicilindrică, format de cele mai multe ori din rogojini de papură sau din pînză de cort, aşezate pe semicercuri de lemn.
9.	Covolum. V. sub Van der Waals, ecuafia lui
10.	Covor, pl. covoare. Ind. text.: Ţesătură relativ groasă, produsă manual în industria casnică sau,	mecanizat, pe	războaie
de fesut speciale, din fire de lînă sau	de	mătase,	uneori	de
bumbac, avînd în general formă dreptunghiulară, folosită pentru acoperirea duşumelei, a perefilor, a meselor, a patului, etc.
Covoarele pot avea suprafafa netedă, formată din încrucişarea firelor de .urzeală cu firele de bătătură, sau suprafafă formată din smocuri.
Un covor caracteristic, cu suprafafa netedă, e chilimul sau caramanliul (v. fig. I). Covoarele de acest fel prezintă figuri de diferite culori, obfinute din firele de bătătură de diferite culori, fesăturile obişnuite,
fire de urzeală şi din fire de bătătură fundamentale, cari se încrucişează în unghi drept, astfel încît unele trec peste şi pe
II. Motive de covoare offansşfi. a) motive penfru chenar; b) motive penfru fond.
sub altele, iar pentru formarea figuri lor de diferite culori se folosesc bătăturile pentru figuri, cari se încrucişează cu firele de urzeaiă astfel, încît leagă peste patru fire de urzeală deasupra spre dreapta, apoi pe sub două fire spre stînga. Pentru covoare chi lim şi Sumac se întrebuinţează ca urzeală fire de lînă sau de bumbac pescăresc, iar ca bătătură, fire de lînă.
Pentru covoarele cu suprafafa netedă, fabricate pe războaie mecanice, se întrebuinfează fire de cocos, de manila, de sisal şi de iută. Figurile colorate se formează din încrucişarea firelor de urzeală cu firele de bătătură de culori diferite.
III. Desen reprezentînd tehnica de formare a covorului Sumac.
1) fir de urzeală; 2) fir de bătătură; 3) fir de bătătură pentru formarea figurilor.
/. Desen reprezentînd tehnica de formare a covorului chi lim sau caramanliu.
Í) fir de urzeală; 2) fir de bătătură.
Spre deosebire de la cari firul de bătătură cuprinde întreaga lăfime a ţesăturii, la chilimuri firul de bătătură se încrucişează cu firele de urzeală numai în porfiunea în care se formează figura. Chilimul e fesut de mînă.
în fara noastră se produc numeroase tipuri de covoare: de exemplu covoarele olteneşti (v. fig. II), avînd caracteristicile şi tehnica covoarelor chilim, prezentînd desene cu flori, păsări, etc.
Un alt covor cu suprafafa netedă fesut de mînă e covorul Sumac, reprezentat în fig. III. Covorul Sumac e confecfionat din
Covoare caracteristice cu smocuri produse manual sînt covoare/e cu noduri, numite covoare persiene. Covoarele cu noduri au în general motive sau figuri simetrice, peizaje sau chiar scene executate din smocuri de fire de mai multe culori. Smocurile sînt fixate pe firele de urzeajă cu noduri de diferite forme (v. fig. IV). Cel mai mult utilizat e nodul de Smirna. Urzeala e de obicei de bumbac pescăresc, iar în Persia, urzeala se face din fir de păr de capră sau de cămilă.
Manual, covoarele se produc astfel: Se întind firele de urzeală pe un stativ sau pe o ramă care, de obicei, stă vertical. După ce s-a lăsat din urzeală o lungime de circa 15*■ -20 cm, pentru ciucuri, se introduc 20—30 de fire, uneori mai multe fire de bătătură, în partea de jos a urzelii; apoi se înnoadă un rînd de smocuri, se introduc un fir sau două de bătătură, continuîndu-se astfel pînă la capătul celălalt, care se termină cum începe primul. De obicei se utilizează desene executate pe hîrtie mili-
'IV. Diferite noduri pentru covoare persiene.
1) fir de urzeală; 2) fir de bătătură; 3) fir pentru smocuri.
25'
Covor izolant
388
Covor izolant
metrică, după care se reproduc nodurile în covor. Un pătrat din desen corespunde unui nod din covor; fiecare culoare din desen se reproduce în covor, cu noduri de aceeaşi culoare.
Pentru ca smocurile formate din noduri să aibă aceeaşi lungime, firul pentru noduri e înfăşurat în jurul unui cilindru rotund, cu o crestătură de-a lungul iui. Se introduce un cufit ascufit în crestătură şi, astfel, firul se taie în bucăfi de aceeaşi lungime.
Firul pentru noduri e un fir slab răsucit, dintr-o lînă cu luciu, de obicei fără încrefituri (lînă furcană, cheviot, etc.). în Orient, pentru covoare fine se utilizează firul de păr de capră sau chiar de mătase naturală.
Covoarele cu noduri sînt originare din Asia Centrală, din care cauză ele se numesc şî covoare orientale; poartă numele regiunii sau a! centrului mai important în care au fost produse, avînd specificul lor şi în privinfa materialului, a culorilor, a desenului şi a motivelor folosite.
Astfel de covoare se produc şl în fara noastră, manual sau pe războaie mecanizate.
Covoarele cu noduri se pot grupa cum urmează: Covoare turceşti (v. fig. V), numite şi de Anatolia sau de Smirna, cari
Covoarele vechi reprezintă scene, animale şi plante.
Covoarele cu smocuri, fabricate pe războaiele mecanizate, se aseamănă ca aspect cu covoarele produse manual, însă diferă de ele ca tehnică.
Covoarele de Brussel sau de Tournai, numite după oraşul de origine, sînt covoare lucrate mecanic.
i
VIII. Motive de'covoare din Asia Centrală, a) medalion; b) bordură.
V. Mofive de covoare turceşti.
se împart în covoare Ghiordes, Kulah, Demirdji, Yaprak, purtînd numele regiunii în care au fost produse; covoare din Caucaz (v. fig. V/), şi anume din regiunile: Der-bent, Sumac, Şirvan, Daghestan, Kăsak;
y
VI. Motive de covoare din Caucaz.
VII. Motive de covoare din Pesla. a) bordură; b) medalion.
covoare din Persia (v. fig. VII): Azerbaidjan, Feraghan, Kurdistan, Khorasan, Kirman, Kaşkar, Kara Dagh, Tebris, Şiraz, covoare din Asia Centrală (v. fig. VIII): Bukhara, Yomud, Khiva, Beludjistan, Beşir, Afghan, Samarkand.
IX. Secţiune longitudinală a unui covor cu smocuri executat pe un război mecanizat.
X. Fir che-niile.
?) firul de bază;
2) smocuri.
Fig. IX reprezintă secfiunea longitudinală a unui astfel de covor. Are mai multe elemente. Pentru a-i da o grosime mai mare se foloseşte o urzeală de umplutură (i) de fire groase de cînepă, de in sau de iută; are o urzeală de legare (2) care, frecînd alternativ peste şi pe sub firele de bătătură (3), formează împreună cu acestea fesătura fundamentală.
Pentru formarea smocurilor (4) se întrebuinfează fire de urzeală de culori diferite. Aceste fire leagă deasupra unor vergele de metal, cari la o margine au o lamă ascuţită. Cînd sînt scoase în mod automat, vergelele taie firele, formîndu-se smocurile cari au o lungime egală cu lăfimea vergelelor.
Covoarele bouclé se fabrică în acelaşi fel ca şi covoarele de Brussel şi Tournai, însă cu smocurile netăiate, la fabricarea lor folosindu-se vergele fără lamă.
Covoarele chenille, numite şî covoare Axminster, au urzeala de fir de bumbac răsucit, de calitate bună, iar bătătura, din fire speciale, numite fire chenille (v. fig. X) (fir cu smocuri dispuse transversal, datorită cărora fesătura are o suprafafă cu smocuri pe ambele părfi; v. şi Fir chenille).
î. ~ izolant. Elt.: Covor de masă izolantă naturală sau sintetică, folosit pentru izolarea electrică fafă de pămînt a unui operator care calcă pe el, cînd execută manevre la piese cari se găsesc sub tensiune (de ex. la separatoare, într-o instalafie electrică).
Covorul izolant se execută de obicei în două tipuri: pentru tensiunea de serviciu sub 1000 V şi pentru tensiunea de serviciu peste 1000 V. Covorul izolant trebuie încercat la o tensiune mărită fafă de cea nominală, atît în stare nouă, cît şi în timpul folosirii, după cel mult doi ani. Tensiunile de încercare sînt următoarele:
	Tensiunea de în stare nouă		încercare, kV După ce a fost folosit	
	~ I	I —	1 ~	I -
Covor izolant pentru tensiunea de				
serviciu				
5= 1 kV	20	40	15	30
> 1 kV	8	16	5	10
Covor asfaltic
389
Crabof
1.	Covor asfaltic. Drum.: Strat superficial, gros de 2,5—3,5 cm, de mixtură bituminoasă, aplicat pe o îmbrăcăminte rutieră existentă, fără intermediul unui strat de legătură (binder) şi folosit, .fie pentru acoperirea macadamurilor simple (cînd tratamentele superficiale sau tratamentele întărite nu pot rezista traficului decît cu íntrefineri costisitoare, sau cînd trebuie să reziste unui trafic semigreu), fie pentru acoperirea îmbrăcămintelor la cari stratul de uzură e executat din piatră de calitate inferioară, sau pentru acoperirea îmbrăcămintelor uzate de asfalt, de beton, de macadam cimentat, ca şi a pavajelor de piatră, pentru a le salva. Se foloseşte pe drumurile sau pe sectoarele de drum cu un trafic de 1000—1500 t pe zi, la tracfiune în principal animală — sau cu un trafic de 2000—3000 t pe zi, la iracfiune în principal mecanică. Aşternerea mixturii covorului trebuie să fie precedată de pregătirea suprafefei stratului-suport (îmbrăcămintea veche), prin curăfire, reprofilare (la pavajele de piatră), umplerea denivelărilor şi a fisurilor cu mixtură de binder (la îmbrăcămintele de asfalt de beton şi de macadam cimentat) sau cu beton de ciment (la macadamul cimentat, dacă denivelările sînt mai mari decît 2 cm), şi prin amorsare cu bitum cald, cu bitum tăiat sau cu suspensie de bitum filerizat.
Covoarele asfaltice se execută fie la cald, fie la rece. — La covoarele executate la cald, mixtura e formată, fie din 70—80% criblură (1 parte sortul 3—8 mm şi 3 părfi sortul 8- —15 mm), 2—5% fi Ier, 5—5,5% bitum, iar restul, nisip de concasaj şi nisip de carieră, — fie dintr-un beton asfaltic, din asfalt turnat, amiezită, etc. Mixtura e preparată la temperatura de 120—150° sau de cel mult 170° (cînd confine agregate fine, ca fi Ier sau nisip de concasaj), şi se aşterne la cald pe stratul-suport (la cel pufin 120°). După aşternere, covorul se cilindrează cu cilindre compresoare de 8-** 12 t (afară de cele de asfalt turnat). Covoarele asfaltice executate la cald trebuie să fie etanşate prin aplicarea unui tratament superficial de închidere, fie executat cu nisip bitumat sau cu criblură bitumată, fie executat în două reprize, în prima repriză cu nisip bitumat — şi în a doua repriză, cu bitum şi criblură. — La covoarele executate ia rece, mixtura e formată dintr-un mortar asfaltic preparat cu nisip (cu 26—30% goluri) şi suspensie de bitum filerizat (33% bitum, 157o var hidratat şi 52% apă). Dozajul optim se determină prin încercări, astfel încît mixtura să confină, după uscare şi comprimare, 9—11%) bitum şi să nu aibă mai mult decît 3% goluri neumplute cu bitum. Mixtura se aşterne într-un strat uniform (cu 50% mai gros decît grosimea covorului după comprimarea definitivă), care se răspîndeşte după şablon, cu drişca, se lasă 3—6 zile să se usuce, după care se cilindrează, de la margini spre axa drumului, cu cilindre compresoare de 8**» 12 t.
2.	Covor verde. Arh., Urb.: Suprafafă de teren, cu dimensiuni relativ mari, situată într-un parc sau într-o grădină şi plantată excluziv cu gazon. Are, în general, forma unui dreptunghi foarte alungit, mărginit cu alei de circulafie, alcătuind un fel de esplanadă prin care se creează o perspectivă pentru punerea în valoare a unei clădiri importante (palat, muzeu, monument comemorativ, etc.). Contrastul dintre simplicitatea monocromă a covorului verde şi clădirea din capătul perspectivei contribuie în mare măsură la evidenfierea calităfilor plastice ale clădirii.
3.	Cowper. Mefg.; Sin. Recuperator Cowper. V. sub Recuperator, şi sub Furnal.
4.	aparat Sin. Recuperator Cowper. V. sub Recuperator, şi sub Furnal.
5.	~r recuperator V. sub Recuperator, şi sub Furnal.
6.	Cozalit. Mineral.: Pb2BÍ2S5. Sulfură dublă de plumb şi de bismut, care se prezintă sub formă de prisme rombice, cu striafiuni longitudinale, de culoare cenuşie ca plumbul. Confine circa 43% bismut şi circa 40% plumb. Are gr. sp. 6,4—6,8.
7.	Cozimază, pl. cozimaze. Chim. biol.: Substanfă identică cu codehidraza I. V. Codehidraze.
8.	CP Chim.:	Simbol literal pentru Casiopeiu.
9* CP Tehn.: Simbol pentru unitatea de măsură a puterii, numită cal-putere, egală cu 75 kgm/s, de folosit după valori numerice. Simbolul HP (horse-power) se foloseşte adeseori spre a reprezenta calul-putere englez (1 HP = circa 76 kgm/s), mai mare decît cel continental. V. Cal putere; v. şi sub Unităfi.
10.	cp. Expl. petr.: Abreviafie folosită curent pentru sapa rotativă în formă de c(oadă) (de) p(eşte). V. Sapă rotary, sub Sapă.
11. Cr Chim.: Simbol literal penfru Crom.
12. Crab, pi. crabi. Zooi.: Crustaceu cu zece picioare şi cu abdomenul foarte scurt, care trăieşte, de obicei, în mări, aproape de fărm şi în apele dulci. în Marea Neagră se găseşte specia Carcinus maenas, cu corpul aproape exagonal, a cărui carne e foarte gustoasă.
is. Crabare. Ind. text.: Operafie de fixare a dimensiunilor fesăturilor de lînă şi de semilînă, cu scopul de a definitiva „intrarea" în lăţime şi în lungime pentru ca. prin procesele cari vor fi aplicate ulterior, să nu se producă deformări.
Crabarea e un caz particular al proceselor de decatare (v.).
Ţesătura e înfăşurată în stare întinsă pe un valf care e cufundat într-un basin cu apă fiartă, cu o temperatură superioară celei mai înalte temperaturi la care va fi supusă fesătura în operafiile următoare de finisare.
Crabarea e în acelaşi timp şi un proces preliminar de spălare. Maşinile de crabare pot fi cu efect simplu, dublu sau multiplu.
14.	Crabof, pl. crabofi. Mett.: Fiecare dintre proeminenfele frontale egale şi echidistante (numite şi gheare), ale unui disc sau ale unui manşon, prin intermediul cărora se poate obfine o angrenare (v. fig. /). Piesele cu crabofi se folosesc pentru a transmite o mişcare de rotafie între doi arbori coaxiali, cînd capetele acestora pot avea anumite deplasări axiale relative; pentru transmiterea mişcării prin piese cu crabofi cari angrenează, acestea se montează la capetele corespunzătoare ale celor doi arbori.
Crabofii, cari în angrenare se găsesc în contact pe flancurile lor laterale, sînt solicitafi la strivire. De obicei, în calcul se consideră numai jumătate din numărul crabofilor unei piese crabotate, pentru a compensa solicitările inegale pe suprafefele de contact, datorite eventualelor inexactităfi de prelucrare.
Discurile crabotate se folosesc, de exemplu, la acuplaje cu gheare (v.), dacă e posibi’iă contracfiunea sau dilatafia arborilor între cari se transmite mişcarea, şi dacă nu e necesară amorti-sarea şocurilor sau a vi braf i i lor. Fiecare semiacuplaj al unui acuplaj cu gheare, calat (prin pene sau şuruburi) pe cîte unul dintre capetele arborilor respectivi, are în general 2—3 crabofi (gheare).— Manşoanele crabotate se folosesc, de exemplu, la unele schimbătoare de vitesă (v.) cu dispozitive de sincronizare. La
I. Crabof.
I) manşon; 2) gheară.
dispozitivele desincronizarecu manşon crabotat (v. fig. II), cari permit schimbarea viteselor fără şocuri sau zgomot, crabofii manşonului angrenează cu crabofii unei anumite rofi dinfate, după ce arborele pe care culisează manşonul a fost adus de acesta la turafia de sincronism, corespunzătoare raportului de demultiplicare intenfionat; în acest scop, manşonul crabotat 8 e echipat cu conurile de sincroni-
II, Dispozitiv de sincronizare cu manşon crabofaf.
1) arborede anfrenare; 2), 3) şi 4) rofi dinfate caiafe pe arborii respectivi; 5] arbore secundar; 6) roată liberă; 7) arbore antrenat canelat; 8) manşon crabofaf balador; 9) con de sincronizare al manşonului crabotat; 10) şi 11) conuri de sincronizare ale rofilor din-fafe (2), respectiv (6).
Crac
390
Cracare
zare 9, cari vin primele în contact cu conurile de sincronizare
10	sau 11 (ale rofilor dinfate respective 2 sau 6) şi aduc turafia arborelui 7 la turafia arborelui Í, după care se angrenează crabofii.
î. Cracr pl. craci. 1. Ind. lemn.; Sin. Braf de ferestrău. V. sub Ferestrău, Ferestrău cu ramă.
2.	Crac. 2. Ind. tar., Agr.; Sin. Corn de furcă (v.).
3.	Crac. 3. Tehn.: Ramificafia unei conducte, a unei piese fasonate sau a unui fiting.
4.	Crac. 4. Geogr.: Ramificafie de dealuri.
5.	Cracare. Ind. petr.: Procesul de rupere a moleculelor unei hidrocarburi în molecule cu mai puf ini atomi, datorită unor reaefii de rupere produse de un mecanism de radicali, sau unor reaefii mai complexe, cu caracter ionic, — folosit pentru producerea de benzină din rpaterii prime mai grele decît ea, sub acfiunea temperaturii (cracare termică) şi în absenfa sau în prezenfa catalizatorilor (cracare catalitică). Proprietatea caracteristică a benzinelor de cracare, în special a celor produse prin cracarea catalitică, e rezistenfa lor la detonanfă.
în procesele de cracare se folosesc ca materii prime : păcuri primare, reziduuri ale distilafiilor în vid, distilate grele obfinute în distilafiile sub vid, motorine, fifeiuri şi benzine primare. în toate procesele de cracare, producfia de benzină e asociată cu producfia de gaze, de distilate (motorină cracată) şi de reziduuri sau de cocs, adică atît cu produse mai uşoare, cît şi cu produse mai grele decît materia primă.
în cracare şe formează simultan produşi mai bogafi (gazele şi benzina) şi produşi mai săraci în hidrogen (reziduul sau cocsul), decît materia primă. Primii se formează prin reaefii de scindare a moleculelor materiei prime, iar ultimii se formează prin reaefii de polimerizare a produşilor primari, de scindare înfre ei, şi, într-o mică măsură, între ei şi unii componenfi ai materiei prime. Produşii primari de rupere, ca şi cei de polimerizare, pot suferi la rîndul lor reaefii ulterioare de scindare, sau alte transformări, dînd naştere la hidrocarburi noi. Produşii finali ai unei reaefii de cracare industrială formează deci un amestec foarte complex, în care participă produşi primari de rupere şi de polimerizare, produşi rezultafi prin transformările ulterioare ale acestora, cum şi o parte a materiei prime nereaefionate.	*
Reacfiile de scindare sînf endoterme, iar cele de polimerizare sînt exoterme; cracarea industrială are un caracter uşor endotermic.
Cracarea e explicată azi, fie printr-un mecanism bazat pe reaefii directe între molecule, fie printr-unul bazat pe formare de radicali liberi. Mecanismul bazat pe reaefii directe înfre molecule presupune că moleculele reaefionează în urma ciocnirilor dintre ele. în multe reaefii de cracare termică, valoarea teoretică a vitesei de reaefie e mult mai mică decît cea reală, fapt explicat prin mecanismul reaefiilor de radicali în lanf, cari decurg cu vitesă foarte mare, propagîndu-se prin radicali liberi cari iau naştere prin ruperea unei legături C—C; din fiecare moleculă astfel ruptă iau naştere cîte doi radicali. Aceşti radicali suferă o serie de reaefii ca: extragerea (dezlocuirea) unui atom de hidrogen de la o moleculă de hidrocarbură, formînd astfel un nou radical, diferit de primul, — scindarea termică a radicalilor cu catenă lungă, din care rezultă o olefină şi un nou radical liber, — combinarea a doi radicali conducînd la o moleculă inactivă, etc.
în catena radicalului se pot produce şî isomerizări, astfel încît un carbon secundar să devină radical ic, în locul unui carbon primar. Scindarea catenei de radicali se face totdeauna în pozifia |3 fafă de carbonul radical ic; acest fapt explică prezenfa etilenei şi a propilénéi în produsele finale de cracare.
Prin scindări succesive, cafenele radicalilor se reduc la radicali CHS’ sau C2H5' cari, extrăgînd un atom de hidrogen de la o moleculă de hidrocarbură inertă, reîncep lanful reacfiei. Se consideră că numai aceşti doi radicali sînt suficient de activi penfru a inifia un lanf de reaefii. Mecanismul prin radicali liberi nu poate explica totuşi cantitativ produşii de reaefie obfinufi.
O caracteristică a reaefiilor cari decurg prin lanfuri de radicali liberi consistă în faptul că ele pot fi inhibite; vitesa lor scade foarte mult, putînd deveni nulă, dacă în mediul de reaefie sînt adăugate cantităfi relativ mici din anumite substanfe, numite inhibitori (de ex. C3H6, NO, etc.). Aceasta se explică prin faptul că radicalii liberi reaefionează cu inhibitorii cu vitesă foarte mare, conducînd la formarea de molecule sau de radicali liberi, inactivi.
Mecanismul reaefiilor de radicali în lanf nu poate explica de ce scindarea nu e complet oprită, deoarece se ştie, din studiul reaefiilor fotochimice, că fiecare radical reaefionează cu cîte o moleculă de inhibitor. S-a presupus deci că o parte din produşii de reaefie (circa 10*-15%) provin din reaefii directe între molecule, cari se produc concomitent cu reacfiile prin radicali liberi.
Din cauza marii lor importanfe tehnice, reacfiile de cracare termică au fost relativ bine studiafe din punctul de’fvedere termodinamic şi cinetic. Energia liberă (po- 2sooo tenfialul isoterm-iso-	|
bar)de formare a unor	I
hidrocarburi fafă de	|
elemente (hidrogen	^
\‘i\	I	fsooo
gazos şi grafit) e re-	15
dată în fig. /. Din
fig. I rezultă că ener-	£	10000
gia liberă de formare	|
a hidrocarburilor, cu	^	5000
excepfia metanului, e	^
pozitivă, adică în con-	,|	0
difii le de lucru întîi-	J
nite în cracare şi chiar
Ia presiunea atmosfe- Ȥ
rică, hidrocarburile -10000Q 2QQ HQQ 600	800	10QQ TZUU
tind să se descom-	Temperatura,în °C
pună în elemente COn- J Variaţia energiei libere de formare a hidro-Stifutive. Instabilitatea . ^	carburilor	cu	temperatura,
termică a tuturor hidrocarburilor creşte cu temperatura,rcu excepfia acetilenei, a cărei variafie de energie liberă AF (în limitele de temperatură din fig. I) scade cu temperatura.
în procesul de cracare termică, produşii finali se obfin din cei inifiali prin reaefii de scindare şi de dehidrogenare:
Cw + »H2(w+»)+2	*"*	CmH2^+C»H2«	+	2
C„H2„ + 2 - c„h2„+h2.
Mersul reacfiei de cracare spre dehidrogenare, sau spre cracare propriu-zisă, e determinat de tăria diferitelor legături dintre atomii moleculei, şi de condifiile de lucru. Energia legăturii C—C (parafinic) e de 58,6 kcal/mol, cea a legăturii C=C (olefinic) de 100,0 kcal/mol, cea a legăturii C=C (aromatic) de 92,0 kcal/mol, cea a legăturii C—H de 87,3 kcal/mol.
Reacfia de cracare a parafinelor decurge, deci, mal uşor decît reacfia de dehidrogenare. Acest fapt e verificat experimental la parafine cu catenă mai lungă decît a butanului. La parafinele inferioare butanului, dehidrogenareă predomină asupra cracării. Dacă se calculează, pentru reacfiile de mai sus, variafia
Cracare
391
Cracare
energiei libere, din energiile libere de formare a reactanfilor şi a produşilor se obfine pentru cracare £lF°= 18 940 — 33,8 T, pentru dehidrogenare
kF° = 30 200-33,8 T,
T fiind temperatura absolută. Din aceste expresii (cari nu depind de greutatea moleculară, pentru parafine superioare butanului) se pot calcula temperaturile la cari încep să se producă reacfiile de cracare, respectiv de dehidrogenare. Pentru cracare, temperatura la care AF devine negativ e 270°; pentru dehidrogenare,. fcJF devine negativ abia la 620°. în general, scindarea se face în mijlocul moleculei, pentru temperaturi de 450—550°; la temperaturi mai înalte, ruperea tinde să se facă la capetele moleculei, obfinîndu-se proporţii mai mari de metan (demetanare).
Studiile de cinetică au arătat că reacfiile de cracare termică sînt de ordinul al doilea, cînd decurg la presiune joasă (zecimi de torr), şi de ordinul întîi, la presiuni cari depăşesc cîfiva torri.
Olefinele, la o aceeaşi temperatură, se pot polimeriza (dacă presiunea e înaltă) sau craca (la presiuni joase); cracarea se produce de obicei în pozifia (3 fafă de dubla legătură. La temperaturi înalte (550—650°) şi la timp scurt de reacfie, olefinele trec, prin dehidrogenare, în di- şi în poliolefine.
Naftenele se comportă diferit, după mărimea ciclului. Ciclurile de 3 şi de 4 atomi de carbon se desfac la temperaturi relativ joase, începînd de la 280°. Ciclul de cinci atomi de carbon se deschide, dar suferă în mică măsură şî o dehidrogenare (se obfine v ciclopentadienă). Ciclohexanul se dehidrogenează, în etape, în benzen. La ciclohexan şi ciclopentan, cracarea se produce la încălziri rapide, Ia temperaturi superioare celor de dehidrogenare.
Aromaticele sînt stabile la temperaturi la cari parafinele şi naftenele se descompun. La omologii superiori ai benzenului se produce o scindare a catenei laterale, fără ca nucleul aromatic să sufere. Se obfin în special toluen, etilbenzen şi alfi metil- sau etilbenzeni. La temperaturi înalte şi la timp lung de reacfie se produc dehidrogenări cu formare de difenil, naftalină, etc. în cantităfi mici..
Paralel cu reacfiile de cracare termică se produc şî reacfii de polimerizări, condensări, dar într-o măsură mult mai mică.
în cracarea catalitică a hidrocarburilor, făcută în aceleaşi condifii fizice, se produce o rupere mai accentuată a legăturilor C—C decît la cracarea termică. E caracteristic faptul că, în cracarea hidrocarburilor peste catalizatori acizi (aplicată în industrie), nu sînt desfăcute nucleele aromatice. Deci, cînd se scindează o legătură carbon—carbon în condifiile cracării catalitice, cel mult unul dintre atomii de carbon ai legăturii poate face parte dintr-un nucleu aromatic.
Spre deosebire de cracarea termică, mecanismul cracării catalitice e caracterizat de prezenfa ionilor de carbeniu, gene-rafi prin ruperea eterolitică a legăturii C—C:
C : C -> C+ + :C-.
Din considerente cinetice, pentru a realiza scindarea eterolitică a legăturii C—C e indispensabilă prezenfa în sistemul de reacfie a unui catalizator acid, sau în general iorfic. Partea activă a catalizatorilor folosifi în industrie e o refea macro-moleculară de (SiO^, în care o parte dintre atomii de siliciu sînt înlocuifi isomorf cu aluminiu. Faptul că aluminiul are valenţa inferioară valenfei siliciului face ca în macromolecula sili-catului să apară sarcini negative, din cauza cărora în refeaua catalizatorului se vor găsi ioni Na+, K+, etc. cari, după tratare cu acizi, vor fi înlocuifi cu ioni H+. Partea activă a catalizatorului poate fi formulată astfel: [Si (AIJ^O^H^,, unde x indică natura macromoleculară a refeiei.
în cracarea catalitică, intermediarul esenfial în reacfie e un carbocation care confine un atom de hidrogen mai pufin decît molecula din care provine — în cazul parafinelor şi al nafte-nelor — şi un atom de hidrogen mai mult, în cazul olefinelor şi al aromaticelor substituite. Aceşti ioni pot fi reprezentafi de formulele CmH+2w_|_i pentru alifatice, CnH+2 pentru naftene monociclice şi CuH+2n__5 pentru aromatice monociclice.
Reacfia primară, în cracarea catalitică, e cedarea de către parafină a unui ion de hidrură (H-*:) către catalizator (A”H+):
H H
—C—C— + A-H+ —C—C— + A- + H2
II	II
H H	H H
cu formarea *unei molecule dé hidrogen, sau acceptarea de către olefină a unui proton (H+) de la catalizator:
H
I +
—C=C— + A-H+ -> —C—C— + A~ + H2.
H H
1 I H H
Ruperea unor legături C—C sau C—H eterolitic (pentru a forma ioni) e mult mai endotermă decît ruperea aceloraşi legături omolitic (pentru a forma radicali liberi). în cracarea catalitică, aportul de energie necesar formării ionilor e compensat parfial de energia care se degajă Ia formarea unor noi legături, cum sînt legătura H—H în prima reacfie şi o legătură C—H în cea de a doua reacfie. Se ajunge astfel ca ruperea eterolitică să fie, în condifiile date, mai avantajoasă energetic decît ruperea omolitică.
Cracarea termică. Dacă se supune acfiunii temperaturii un produs petrolier, timp mai îndelungat, se poate observa evolufia cracării în funcfiune de timp (v. fig. II). Materia primă dispare treptat, iar în locul ei apar produse parfial cracate: benzina şi gazele.
După oarecare timp, începe formarea asfaltenelor şi a cocsului. Cantitatea de benzină obfinută e, la început, proporfională cu timpul; ea trece printr-un maxim şi apoi scade. Produsele finale ale unei expuneri îndelungate a oricărui produs petrolier la
Timpul de resct/e
II. Evolufia cracării în funcfiune de timpul de reacfie.
Í) materie primă; 2) produs cracat parfial; 3) benzină; 4) gaz; 5) asfaifene; 6) cocs.
temperaturi înalte sînt gaze (în preponderenfă hidrogen) şi cocs. Aceleaşi produse intermediare şi finale se pot obfine la alte temperaturi, cu timpi dé reacfie diferifi, dacă se pleacă de la aceeaşi materie primă. în regimul cracărilor termice, vitesa reacfiei se dublează cu fiecari 14—20°. Presiunea nu influenţează reacfiile primaremonomoleculare de scindare cari formează benzina, dar promovează reacfiile bimoleculare de polimerizare. în general, la cracări moderate, presiunea reduce proporfia de gaze formate şi de olefine. în limitele de presiune în cari se practică în prezent cracarea termică (20—30 at), influenfă presiunii asupra randamentului şi a calităfii produselor nu e importantă. Hotărîtoare, în aceste condifii, sînt relafia timp-temperatură şi natura materiei prime. Presiunea se manifestă mai mult prin faptul că, contribuind la stabilirea relaţiilor de fază în zona de cracare, determină relafia timp-temperatură.
în trecut, procedeele de cracare erau clasificate în cracare în faza lichidă şi în cracare în faza de vapori. Conform
Cracare
392.
Cracare
III. Procedeul de cracare Dubbs.
1) cuptor de ulei greu; 2) cupfor de ulei uşor; 3) cameră de reacjie; 4) camere de cocs; 5) cameră de vaporizare; 6) ventii penfru confrolat presiunea; 7) pompă de reziduu; 8) răcitor de reziduu; 9) schimbător de căldură; 10) coloană de fracfionare; 11) fanc de moforină (ulei uşor); 12) pompă caldă de ulei uşor; 13) pompă caldă de ulei greu; 14) pompă de alimentare; 15) răcitor de benzină; 16) pompă de reflux; 17) tanc de reflux; 18) benzină spre depozit; î9) gaze; 20) apă.
acestei clasificări, cracarea benzinelor şi a motorinelor poate fi considerată „în faza de vapori", deoarece temperatura din serpentina de cracare depăşeşte temperatura critică a materiei prime; cracarea păcurilor se produce în fază mixtă, iar aceea a reziduurilor (în o-perafiile de rupere a viscozităfii şi de cocsare) se produce, în pre-ponderenfă, în faza lichidă.
în primele in-sfaiafii industriale de cracare termică, încălzirea materiei prime la temperatura de reaefie se făcea în vase analoge căldărilor vechi de abur (Burton-Clark, Jénkins), iar mai tîrziu, în cuptoare tubulare. Unele instalafii (Winkler-Koch) aveau, în cuptor, serpentine cari formau o seefie de reaefie (Soaking) isotermă. Alte instalafii aveau camere de reaefie verticale (Dubbs, v. fig, III; TubeandTank, Hoimes-Manley, etc.),sau orizontale (Cross), menfinute la presiunea de 10-100 at. în instalafiile mai noi, presiunea în camera de reaefie se menfine la 20--30 at. Produsele de reaefie intermediare, avînd curba de distilafie înfre circa 200 şi 400°, sînt reîntoarse (sînt recir-culate) în zona de reaefie (cuptor, cameră de reaefie). Raportul dintre cantitatea de material care alimentează cuptorul (cantitatea de materie primă-f fracţiunea recirculată) şi cantitatea de materie primă, numită rafie de recirculare, constituie una dintre variabilele importante ale cracării industriale. Procentul de benzină format în instalafie, raportat la cantitatea de material care alimentează cuptorul, se numeşte conversiune pe trecere sau conversiune pe pas. Pentru a îmbunătăfi condifiile de cracare în cuptor, produsul intermediar (de reciclu) e fraefionat, în instalafiile mai noi, într-o porfiune uşoară (avînd un domeniu de distilare între aproximativ 200 şi 330°), care se încălzeşte într-un cuptor separat la 520-‘540° şi într-o porfiune grea, care, împreună cu materia primă, se încălzeşte în al doilea cuptor pînă la 470"-490o. în felul acesta s-a dezvoltat cracarea selectivă. Temperatura maximă de cracare a fiecărui circuit (a fiecărei porfiuni) e determinată de tendinfa de a depune cocs în tuburile serpentinei.
în cracarea termică, variabilele importante de lucru sînt natura materiei prime, conversiunea pe pas şi presiunea. Capacitatea de prelucrare, randamentul de benzină şi cifra octanică a acesteia sînt determinate, la presiune constantă de lucru (penfru o instalafie dată), de conversiunea pe pas şi de natura materiei prime. Cifra octanică a benzinelor cari provin din cracarea păcurilor variază între aproximativ 62 şi 68, cînd factorul de caracterizare al păcurii variază de la circa 11,8 (păcură parafinoasă) la circa
11,0 (păcură asfaltoasă). Pentru o materie primă dată, cifra octanică a benzinei creşte cu conversiunea pe pas; variafia acesteia e determinată, la rîndul ei, de temperatură şi de rafia de recirculare.
Instalafiile de cracare termică funcfionează fără întrerupere 30--50 de zile şi mai mult. Oprirea lor e impusă de necesitatea de a le curăfi de cocs şi, în particular, de cocsul depus în interiorul tuburilor din cuptor.
Cracarea gazelor se aplică industrial la obfinerea etilenei şi a propilénéi prin piroliza, în cuptoare speciale, a etanului şi a
propanului. Reacfia se conduce la presiuni moderate (3-*5 at), la peste 750°, cu timpi de reaefie de ordinul unei secunde sau
mai pufin (v. Eti-lenă).
Se numeşte reformare a benzinelor o cracare termică aplicată benzinelor grele. Obiectivul reformării e producerea benzinelor cu cifră octanică mare.
Fig. IV reprezintă schema de principiu a unei instalafii de reformare termică. Materia primă eîncălzită într-un cuptor
tubular pînă la circa 560° şi apoi, după reducerea presiunii şi răcire parfială, e fraefionată în produse comerciale.
Cu adîncirea reformării, cifra octanică a	P
benzinei produse creşte, randamentul în benzină scade, iar producfia de gaze creşte. în fig. V e redată relafia dintre a-ceste variabile pentru o benzină primară avînd cifra octanică inifială 36.
între variantele procedeului de reformare termică sînt de menfionat procedeele „poliform" şi „gas reversion". în procedeul „poliform11, materia primă absoarbe fracfiuni le C3 şi C4 produse în reformare, şi amestecul e introdus în cuptor. în procedeul „gas reversion", benzina constituie materia primă şi fracfiunile C3 + C4 sînt încălzite întîi separat, apoi împreună, într-o serpentină comună. Fracfiunea C3+C4 poate proveni de la o altă instalafie. Prezenfa fracfiunii C3+C4 permite reformarea la temperaturi înalte, cu randamente şi cifră octanică mari ale benzinei produse. Pe cînd în reformarea termică limita economică a cifrei octanice (procedeul „motor") e de circa 70’-72, în procedeele „poliform" şi „gas reversion" se obfin valori pînă la 76*»-78.
Cracarea motorinei primare nu se mai practică astăzi decît în scopuri speciale, de exemplu pentru obfinerea unor cantităfi mari de gaze bogate în olefine. Procedeele de cracare a motorinei în faza gazoasă, la temperaturi înalte şi la presiuni joase, în instalafii
IV, Instalafie de reformare termică.
1) cuptor tubular; 2) coloană de fracfionare; 3) gaze; 4) benzină; 5) moforină.
V. Relafia dinfre randamentul de benzină reformată şi gaze în funcfiune de cifra octanică a benzinei reformate.
Cracare
393
Cracare
de tipul Gyro, de FI orez, (v. fig. VI), „true vapor phase",	etc.	O parfe din vaporii de la baza coloanei de fracfionare ridicîn-
sînt astăzi în desuetudine, din cauza valorii pe care o	are	du-se, sînt condensafi şi colectafi într-un rezervor din interiorul
motorina drept combustibil penfru motoare Diesel.	coloanei şi constituie „circuitul uşor", care alimentează al doilea
V/. Schema unei instalaţii de Florez.
f) cupfor tip de Florez; 2) şi 3) coloane de fracţionare; 4) coloană de stabilizare; 5) pompă de alimentare; 6) benzină stabilizată spre depozit; 7) reziduu
spre depozit; 8) coloană flash.
cuptor al instaiafiei. După ce ies din cuptoare, produsele se introduc în partea de sus a camerei de reacfie, de unde ies apoi prin partea inferioară şi, trecînd printr-un robinet de reducere a presiunii, intră în evaporator. Aici, în urma reducerii presiunii, se produce separarea în două faze, dintre cari faza lichidă constituie reziduul procesului; faza de vapori trece, prin partea de sus a evaporatorului, în coloana următoare, pentru fracfionare. Prin partea de sus a acestei coloane frec vaporii, din cari partea condensabilă constituie benzina, iar componenfii rămaşi gazoşi constituie gazele. Randamentele caracteristice obfi-nute la o păcură primară de tip parafinos, într-o instalafie de cracare cu două circuite, sînt următoarele; benzină (fracfiunea C5+/2050), 33% g; reziduu 65% g; gaze (Q — C4) 10% g; pierderi 2% g.
Benzina obfinută are cifra octanică (procedeul „motor") 62”*63, iar reziduul are viscozitatea de 35-"50°E la 50°.
Se numeşte reducere a viscozifăfii o cracare termică aplicată păcurilor primare sau reziduurilor grele.. Numele operafiei derivă din viscozitatea mai mică a reziduului produs, decît a materiei prime. Astfel se reduce cantitatea de diluent necesară pentru a coborî viscozitatea reziduului sub limita maximă indicată de specificafii.
Reducerea viscozităfii se mai caracterizează prin randamente mici în gaze (2--*3%), în benzină (4--* 10%), şi prin producfia moderată de distilate (15---25%).
Operafia se conduce în instalafii obişnuite de cracare într-un singur circuit, fără cameră de reacfie, la presiuni de cîteva atmosfere.
Se numeşte cocsare o cracare termică aplicată, în general, reziduurilor petroliere, iar în particular reziduurilor grele provenind din operafiile de distilare sub vid. Pentru cocsare şi reducerea viscozităfii se întrebuinţează deci aceleaşi materii prime. Ambele au cîştigat importanfă prin aplicarea largă a cracării catalitice, deoarece producerea materiei prime pentru această operafie e asociată inevitabil cu obfinerea de reziduuri grele.
în comparafie cu reducerea viscozităfii, cocsarea prezintă avantajul că produce un randament mai mare de distilate (50“'65%), din cari fracfiunile mai uşoare pot fi întrebuinfate ca materii
—	Din tonajul total de materii prime supuse la cracarea termică, păcura primară constituie peste 75%. Fig. VII reprezintă schema de principiu a unei instalafii de cracare „selectivă" a păcurii.
VII. Insfaiafie de cracare termică cu două circuite.
I) cupfor „uşor"; 2) cuptor „greu"; 3) circuit uşor; 4) circuit greu; 5) cameră de reacfie; 6) evaporator; 7) reziduu; 8) coloană de fracfionare; 9) gaze; 10) benzină; 11) păcură primară.
Fluxul materialelor prin această instalafie e următorul: După preîncălzire (care nu e indicată în figură), materia primă e introdusă la partea inferioară a coloanei de fracfionare, unde e încălzită prin confact direct cu vaporii fierbinfi provenind din evaporator. Prin această punere în contact, fracfiunile mai volatile ale păcurii trec în fază de vapori, iar fracfiunile mai grele ale vaporilor condensează şi cad în fundul coloanei de fracfionare. Produsul lichid din fundul coloanei e refulat cu o pompă în cuptorul „circuitului greu", unde e încălzit la temperatura de cracare.
Cracare
394
Cracare
primé la cracarea catalitică, şi o proporfie mai mică de produs rezidual (ruperea viscozităfii produce ~ 80% reziduu, pe cînd cocsarea produce ~ 20% cocs). Instalafiile de cocsare cer însă investifii superioare şi au prefuri de cost mai marS, raportate la materia primă supusă prelucrării, decît instalafiile de reducere a viscozităfii.
Cocsul petrolier prezintă dezavantajul important al unui confinut mare în componenfi volatili: între 3 şi 8% pentru cocsul produs în instalafiile de tip recent şi 6*-* 12% pentru cocsul obfinut în instalafiile mai vechi. Cocsul petrolier e întrebuinfat drept combustibil industrial şi în special drept combustibil casnic, sub formă de brichete. Dacă provine din materii prime relativ libere de sulf şi de substanfe anorganice (cenuşă), cocsul petrolier se devolatilizează prin încălzire în retorte şi se întrebuinfează în industria metalurgică* în special la fabricarea aluminiului.
Producerea de cocs în instalafiile de cracare termică e asociată cu mărirea randamentului de benzină şi cu o reducere a capacităfii de prelucrare.
Există o mare varietate de instalafii de cocsare. în timpul din urmă, două tipuri au cîştigat teren: cocsarea întîrziată, numită şi cocsare cu camere neîncălzite, şi cocsarea în strat fluidizat. în prezent se constată o tendinfă accentuată de extindere a instalafiilor de ultimul tip. Ambele instalafii se caracterizează prin operafii la presiuni joase, de ordinul a 2 ata şi la temperaturi relativ înalte. în aceste condifii se măreşte randamentul de distilate — adică de materii prime pentru cracarea catalitică — şi scade confinutul de volatile ál cocsului produs.
Instalafiile dé cocsare întîrziată sînt unităfi de cracare termică, echipate cu un singur cuptor, avînd în locul camerei de reacfie 2—3 camere de	u
ar
cocs. Dintre acestea, fiecare se găseşte, alternativ, în circuitul de cocsare, sau în curăfirea de cocs.
Extragerea cocsului se face prin tăiere cu ajutorul unei vine rapide de apă sub presiune.
Fig. VIII reprezintă schema de principiu a unei instalafii de cocsare în strat fluidizat. Instalafia consistă, în esenfă, dintr-un reactor şi un „cuptor".
Materia primă — reziduuri grele de la distilarea în, vid —e introdusă în stratul fluidizat de particule de cocs din reactor, care se găseşte la o temperatură uniformă de 500---570°. în reactor, materia primă e convertită practic cantitativ în cocs şi în vapori: primul se depune pe particulele prezente în reactor, iar vaporii trec printr-un separator-ciclon în coloana de fracfionare. La baza coloanei se extrage un „nămol" formai din componenfii grei ai distilatului şi din particulele de cocs scăpate de separatorul-ciclon; nămolul se recirculă în insfaiafie. La mijlocul coloanei de fracfionare se extrage distilatul (motorina), care constituie materia primă pentru cracarea catalitică, iar peste capul coloanei frec la echipamentul de condensare şi răcire, benzina şi gazele. Produsul de fund al reactorului, consistînd din particule de cocs, e introdus, după stripare cu abur, în „cuptor". Acesta generează căldura necesară pentru proces, prin arderea cu aer a componenfilor volatili din particulele de cocs. Particulele de cocs din cuptor sînt extrase în parte ca produs finit, fiind răcite prin punerea în confact direct cu apă, iar în parte sînt recir^
VIII. Schema de principiu a unei instalaţii de cocsare în strat fluidizat.
/) materie primă; 2) striper; 3) coloană de fracţionare; 4) la .condensatoare; 5) distilat; 6) nămol la recirculare; /) reactor; 8) abur; 9) apă; HO) cuptor; li) cocs; 12) compresor de aer.
culate spre reactor, ca vehicul de căldură. Particulele de cocs din reactor, din cuptor şi din conductele de legătură dintre acestea, se găsesc în stare „fluidizată". Produsele de ardere din „cuptor" trec, printr-un separator-ciclon, la un generator de abur.
Cracarea catalitică. Cracare prin care produsele petroliere grele (motorine, distilate grele şi reziduuri) sînt puse în contact cu mase catalitice la temperaturi înalte (460—500°) şi la presiunea de 1,3—2,0 ata. Produsele reacfiei sînt fracfio-nate în gaze, în benzină, motorină uşoară şi motorină grea, iar masa catalitică e regenerată prin arderea carbonului depus în timpul reacfiei. După modul în care se produce intrarea produsului petrolier în confact cu catalizatorul în zona de reacfie, procedeele de cracare catalitică se clasifică în: procedee cu pat fix, în cari catalizatorul constituie o masă imobilă prin care trece produsul petrolier (procedeul Houdry); procedee cu pat mobil, în cari catalizatorul şi produsul frec în echicurent prin zona de reacfie (procedeul „termofor", Houdriflow şi Houdresid); procedee cu strat fluidizat, în cari catalizatorul sub forma de pulbere e fluidizat de vaporii produsului petrolier.
Randamentele şi calitatea produselor sînt influenfate de: temperatură, presiune, vifesa volumetrică (ca măsură a timpului de contact al materiei prime), rafia catalizator/ulei (ca măsură a timpului de confact al catalizatorului), natura materiei prime şi natura catalizatorului. Influenfă acestor variabile e calitativ aceeaşi, independent de modul de punere în contact a materiei prime cu catalizatorul.
La vitesă volumetrică şi rafie catalizator/ulei constante, conversiunea (diferenfa dintre 100 şi numărul de procente de volum de motorină produsă) creşte cu temperatura de reacfie. La conversiune constantă, temperatura permite mărirea vitesei volumetrice. Creşterea temperaturii face să scadă randamentul în benzină, măreşte cifra octanică a benzinei produse şi proporfia de olefine în fracfiunile C3 şi C4.
Efectul presiunii nu e important în limitele valorilor din practica industrială.
Vitesa volumetrică între limitele de 0,1—2,0 volume ulei pe volumul de catalizator-oră infiuenfează atît conversiunea, cît şi randamentul şi calitatea benzinei. Cu creşterea vitesei volumetrice, conversiunea, randamentul de benzină şi de gaze scad; cifra octanică a benzinei e influenfată în mică măsură.
Rafia catalizator/ulei are asupra randamentului şi asupra câli-tăfii produselor acelaşi efect ca şi vitesa volumetrică; în mare parte aceste două variabile sînt complementare: o mărire a rafiei catalizator/ulei echivalează cu o reducere a vitesei volumetrice.
Materiile prime supuse cracării catalitice variază de la frac-fiuni de petrol şi de motorină, pînă la distilate grele de vid şi chiar reziduuri. Deşi cracarea catalitică produce benzină cu cifra octanică mare, în mare măsură independent de caracterul materiei prime, totuşi benzinele cari provin din fracfiuni naf-tenice şi aromatice au cifre octanice superioare. Scăderea vola-tilităfii materiei prime reduce conversiunea şi măreşte gradul de nesaturafie al benzinei şi al gazelor. Prezenfa combinafiilor cu sulf şi cu azot modifică activitatea catalizatorului şi infiuenfează rezultatele cracării. Prezenfa unor metale în materia primă — în special a vanadiului, a nichelului şi a fierului — produce acumularea lor în catalizator şi reducerea activităfii acestuia. După natura lor, catalizatorii întrebuinfafi în procesele de cracare pot fi împărfifi în două clase: naturali şi sintetici. Catalizatorii naturali fac parte din grupul pămînturilor bentoni-tice, ca montmorillonitul, sau al silicafilor naturali, de exemplu caolinul şi haloisitul. Catalizatorii sintetici sînt constituifi din bioxid de siliciu în combinafie cu oxid de aluminiu sau cu oxid de magneziu. Granulafia catalizatorilor variază cu tipul procedeului folosit: în cracarea în strat mobil se întrebuinfează catalizatori sferici cu diametrul de cîfiva milimetri, iar în pro-
Cracare
395
Cracare
cedeele în strat fluidizat se aplică micfosfere cu diametrul de cîteva zeci de microni. Porozitatea catalizatorilor e mare; pentru catalizatorii sintetici se obfin suprafefe active de 500—600 m2/g. în general, la o conversiune egală, catalizatorii naturali produc mai multă benzină şi mai mult cocs, şi o cantitate mai mică de gaze şi de tracfiune C4, decît catalizatorii sintetici; aceştia din urmă produc o benzină cu cifră octanică mai mare.
Fafă de cracarea termică, cracarea catalitică prezintă numeroase avantaje. Astfel, se obfin: randamente inferioare în metan, etan şi în diolefine; randamente superioare în hidrocarburile C3 şi C4, în isoparafine, isoolefine şi în aromate. Această distribufie a produselor e datorită faptului că în cracarea catalitică predomină reacfiile de isomerizare, de ciclizare şi de transfer de hidrogen, ca rezultat al unor procese cinetice controlate de catalizator, mai mult decît a unor condifii de echilibru termodinamic. Rezultatele practice pot fi concretizate cum urmează: benzina catalitică are o cifră octanică şi o stabilitate chimică mai mari; olefinele din fracfiunile C3 şi C4 constituie materii prime valoroase pentru procesele de alchilare, de polimerizare, ca şi pentru sinteza unei serii de produse petrochimice ca: isopropilbenzenul, butadiena, etc.
Benzinele obfinute din aceeaşi materie primă, prin cracare termică şi catalitică, au următoarea compozifie:
Tipul hidrocarburilor, în % volume	Benzină (10 • * -175°) provenind din	
	cracarea catalitică	cracarea termică
Parafine	56	53
Naffene	19	14
Olefine	9	30
Aromate	16	3
Parafinele din benzina cracată catalitic sînt mai bogate în structuri ramificate, decît cele confinute în benzina cracată termic.
Motorinele cracate termic şi catalitic sînt pronunfat aromatice. Hidrocarburile aromatice componente sînt polinucleare condensate. în general, motorinele cracate catalitic sînt mai aromatice şi mai pufin olefinice, decît cele cracate termic.
în comparafia dintre procedeele de cracare termică şi catalitică mai interesează următoarele elemente: în cracarea catalitică s-au obfinut cicluri de funcfionare continuă de peste 400 de zile (cicluri de 150—200 de zile sînt comune), pe cînd în cracarea termică lungimea msdie a ciclurilor e de 30—50 de zile; investifia aferentă unei instalafii de cracare termică e de 50,,#75% din aceea a unei instalafii de cracare catalitică cu aceeaşi capacitate de prelucrare; în schimb, capacitatea de prelucrare a unei instalafii de cracare termică e sub 2000 t/zi, pe cînd a instalafiilor de cracare catalitică mari au depăşit 10000 t/zi.
Cracarea catalitică în strat fix. Cracare catalitică în care catalizatorul se găseşte sub forma unei mase imobile prin care trece produsul petrolier.
Dintre procedeele cu catalizatorul în strat fix, procedeele Houdry şi „Cycloversion", în special primul, au o importanfă industrială mai mare.
Fig. IX reprezintă schema de principiu a unei instalafii Houdry; liniile continue reprezintă fluxul de materiale în circuitul de cracare, iar cele întrerupte, ciclul de regenerare a catalizatorului. Materia primă, motorină sau distilat greu, pre-încălzită prin schimb de căldură cu produsele calde la circa 375°, e introdusă într-un cuptor tubular, unde e încălzită la temperatura de reaefie (460~*490°), şi, de aici, în camera de reaefie. în condifiile de lucru ale camerei de reaefie (circa 470° şi 2 at), produsul în stare de vapori trece peste catalizatorul dispus la exteriorul unor tuburi verticale. Din cauza cocsului care se
depune, catalizatorul îşi pierde repede activitatea, făcînd necesară regenerarea lui. Această operafie se face „in situ", prin evacuarea vaporilor de hidrocarburi cu ajutorul aburului şi
IX. Insfalafie de cracare catalitică Houdry.
1) materie primă; 2) camere de reaefie; 3) aer; 4) coloană de fracfionare; 5) turbină de gaze; 6) gaze de ardere; 7) generator de abur; 8) abur; 9) apă; 10) topi tură; 11) benzină-{-gaze; 12) motorină uşoară; 13) motorină grea (liniile întrerupte reprezintă ciclul de regenerare al catalizatorului).
suflarea unui amestec de aer şi abur peste catalizator, pentru a oxida cărbunele depus. în cracarea de motorină, ciclurile de cracare de 20—135 de minute alternează cu cicluri de regenerare de 40 de minute. Pentru a menfine instalafia continuu pe cracare, ea e echipată cu trei camere de reaefie, dintre cari una se găseşte în circuitul de cracare, a doua în circuitul de regenerare, iar â treia se pregăteşte pentru introducerea în ciclul de cracare sau de regenerare.
Pentru a obfine un randament maxim de benzină şi perioade de regenerare nu prea lungi, cărbunele depus nu trebuie să depăşească 15 kg la 1 m3 de catalizator. Durata unei încărcături de catalizator atinge 18 luni.
în perioada de regenerare, temperatura nu trebuie să depăşească 550*“560°, pentru a nu reduce activitatea catalizatorului. Pentru a controla această temperatură se circulă prin tuburi speciale, aşezate în camerele de reaefie, topitura unui amestec eutectic de nitrafi şi nitrifi de sodiu şi de potasiu, cari absorb căldura dezvoltată în reacfia de regenerare a catalizatorului şi o cedează reacfiei endoterme de cracare. Gazele de combustie rezultate din arderea cărbunelui depus pe catalizator sînt întrebuinfate la acfionarea turbineîorde gaz şi la producerea de abur.
Procedeul „Cycloversion" nu diferă principial de procedeul Houdry. Catalizatorul întrebuinfat e bauxitul; acesta are o rezistenfă deosebită, care permite ca în ciclul de regenerare temperatura să fie ridicată pînă la 700°. Randamentele în benzină^ şi cifra octanică a acesteia sînt, în general, mai mici decît în celelalte procedee de cracare catalitică.
Cracarea catalitică în strat mobil. Cracare catalitică în care catalizatorul şi produsul petrolier trec în echicurent prin zona de reaefie.
în cracarea catalitică în strat mobil se elimină inconvenientul inerent cracării în strat fix, de a alterna, în acelaşi vas, ciclurile de cracare a materiei prime, cu ciclurile de regenerare a catalizatorului. Există cîtfeva variante industriale de cracare catalitică în strat mobil, dintre cari cele mai cunoscute se numesc „TCC", cari sînt inifialele pentru „cracarea catalitică termofor” şi „Houdriflow". Ambele tipuri consistă în esenfă dintr-un reactor, un cuptor, un transportor pneumatic (în instalafiile mai vechi, un transportor mecanic cu cupe) al catalizatorului, o coloană de fracfionare a produselor de reaefie, etc.
Cracare
396
Cracare
în fig. X e reprezentată schema de principiu a unei instalafii tip TCC. După preîncălzirea şi evaporarea parfială într-un cuptor tubular, materia primă e introdusă în reactor, unde
X. Schema da principiu a unei instalafii de cracare catalitică în strat mobil.
1) materie primă; 2) reactor; 3) abur de etanşare; 4) abur; 5) suflantă; 6) cuptor; 7) răcitoare de catalizator; 8) aer de transport; 9) gaze de ardere;
10) produse la coloana de fracfionare; 11) elutriator; 12) reciclu.
zator şi striparea acestuia de produse petroliere, cu ajutorul aburului. Catalizatorul trece apoi, tot prin acfiunea gravitafiei, în cuptorul de regenerare; la partea superioară a acestuia, catalizatorul ajunge în contact cu gaze cari au un confinut mic de oxigen. Pe măsură ce catalizatorul coboară în cuptorul de regenerare, creşte confinutui de oxigen al gazelor cu cari ajunge în contact, în felul acesta, arderea cocsului depus pe catalizator în reactor evoluează progresiv şi controlat; catalizatorul se încălzeşte prin arderea cocsului pînă la temperatura maximă de 620—650°, şi apoi e răcit cu aer în partea inferioară a cuptorului. Aici se produc separarea de gaze a catalizatorului şi trecerea acestuia printr-un generator de abur. Temperatura catalizatorului la ieşirea din căldarea de abur e reglată astfel, încît după ce catalizatorul e transportat pneumatic în recipientul de sus, care alimentează reactorul, să aibă o valoare de circa 500°. Ciclul catalizatorului, care trece în mod continuu de la reaefie la regenerare, e astfel complet.
O parte din catalizator se macină prin eroziune. Sortarea pneumatică a acestuia şi eliminarea prafului format se fac în elutriatorul reprezentat în schemă. Penfru a micşora uzura prin eroziune, se preferă întrebuinfarea de catalizatori sintetici de formă sferică. Consumul mediu de catalizator pe perioade lungi de funcfionare e de ordinul de mărime a 0,1 % din materia primă.
Parametrii principali de funcfionare a instalafiilor cu pat mobil variază între următoarele limite aproximative: temperatura în reactor 460—500°; presiunea maximă 2,0 ata; vitesa volumetrică 1,0—3,0; rafia catalizator/materie primă 2—6; rafia de recirculare (material de reciclu/materie primă) 0-2.
Instalafiile industriale cu catalizator mobil se construiesc într-o mare varietate de dimensiuni, de la unităfi mici de
250 t/zi pînă la unităfi de 5000 t/zi. Materia primă poate să fie o motorină primară uşoară, o motorină de cocsare, un distilat greu (ca în datele de mai sus) sau chiar un produs rezidual.
Cracarea catalitică în strat fluidizat. Cracare catalitică în care catalizatorul, sub forma de pulbere, e fluidizat de vaporii produsului petrolier. Aproape 75% din capacitatea totală de prelucrare a instalafiilor de cracare catalitică în funcfiune, în prezent, aparfin instalafiilor cu catalizatorul în strat fluidizat. Preferinfa pentru acest tip de instalafii se datoreşte flexibiIităfii în funcfionare, investifiei şi costului de prelucrare, mici. Capacitatea de prelucrare a instalafiilor construite pînă în prezent variază de la cîteva sute de tone pe zi pînă la 10000—14 000 t/zi. Utilajul principal al unităfi lor de cracare catalitică în straf fluidizat consistă dintr-un reactor, un regenerator, o coloană de fracfionare, echipamentul de separare şi de transport al catalizatorului. (V. şi sub Fluidizare.)
Diversele variante de instalafii construite în ultimul timp se deosebesc între ele în special prin pozifia relativă a reactorului şi a regeneratorului.
în fig. XI e reprezentată schema de principiu a unei instalafii de cracare catalitică, cunoscută sub numele de „model IV", în care reactorul şi regeneratorul se găsesc la aproximativ aceeaşi
XI. Schema de principiu a unei instalafii de cracare catalitică în strat fiuidizaf, “model ÍV".*
Í) materie primă; 2) regenerator;
3) prea-plin; 4) suflante; 5)aer;
6)	separatoare-ciclon; 7) reactor;
8)	abur; 9) produse fa coloana de fracfionare.
înălfime. Fluxul tehnologic al acestei instalafii e, în linii mari, următorul: după preîncălzirea materiei prime, prin schimb de căldură cu motorina produsă în instalafie, se completează încălzirea ei într-un cuptor, care o descarcă, parfial evaporată, în linia care transportă catalizatorul regenerat, la reactor. Aici se păstrează un strat de catalizator, care e menfinut în stare de fluidizare densă de vaporii de materie primă. Temperatura, timpul de contact şi rafia catalizator/ulei sînf variabilele dominante, cari determină conversiunea în reactor. Produşii dereaejie sînt trecufi prin două baterii de multicicloane, dispuse în serie, în coloana de fracfionare. Aici se produce separarea benzinei şi a gazelor peste capul coloanei, a motorinei uşoare şi grele, ca fracfiuni laterale, şi a unui distilat greu, la fundul coloanei. Distilatul confine, sub formă de nămol, părfile fine de catalizator cari nu au fost refinute de separatoarele-ciclon şi au fost antrenate de vapori în coloana de fracfionare. Nămolul se recirculă la vasul de reaefie. Din vasul de reflux aj coloanei de fracfionare, gazele sînt aspirate cu compresoare şi sînt refulate în sistemul de fracfionare a gazelor. Acesta consistă, de obicei, dintr-o coloană de absorpfie-deetanizare, urmată de o coloană de depropanizare şi de una de debutanizare. în cazul în care nu se urmăreşte obfinerea separată a fracfiunilor C3 şi C4, pentru sinteză chimică, după absorpfie-deetanizare există o singură coloană, în care se obfine peste cap un amestec de fraefiune Csşi C4, iar ca reziduu, o benzină stabilizată. In partea de jos a reactorului, catalizatorul e stripat de vaporii de produse petroliere, cu ajutorul aburului,
Cracauer
397
Cramă
şi apoi e trecut cu injecfie de aer în regenerator. Aici se efectuează arderea carbonului depus pe catalizator în cursul reacfiei. Catalizatorul e menfinut în regeneratOrîn starefluidizată, cu ajutorul aerului şi al gazelor de ardere rezultate. Catalizatorul regenerat e reintrodus în reactor, completînd astfel un ciclu de reactie-regenerare. Gazele de ardere trec prin separatoare-ciclon la un generator de abur şi, de aici, sînt descărcate în atmosferă. Pierderile de catalizator, de ordinul de mărime a 0,1% din materia primă, se produc prin gazele de ardere, cari părăsesc regeneratorul sub forma unor suspensii foarte fine.
Reacfiile de cracare din reactor sînt endoterme, iar cele de ardere a carbonului de pe catalizator în vasul de regenerare sînt pronunfat exoterme. Temperatura în regenerator e limitată la circa 650° de tendinfa de pierdere a activităţii catalizatorului. Excesul de căldură e absorbit în regenerator prin producerea de abur. Capacitatea de ardere de carbon, respectiv capacitatea de a absorbi căldura degajată prin arderea carbonului e, în cele mai multe cazuri, variabila care limitează capacitatea de prelucrare a întregii instalafii. Rafia mare de catalizator/materie primă şi temperatura înaltă a catalizatorului în regenerator fac ca, după ce a fost stabilit regimul normal de lucru, să nu mai fie necesară încălzirea materiei prime în cuptor.
Materia primă variază de la motorine primare la distilate grele obfinute în distilarea sub vid sau în decarbonizarea cu propán a reziduurilor, pînă la motorine cari provin din cocsarea păcurilor sau a reziduurilor. Confinutul în cărbune Conradson al materiei prime e o indicafie a tendinfei de- a depune cocs pe catalizator şi deci a capacităfii de prelucrare a regeneratorului, respectiv a întregii instalafii.
Valorile uzuale în jurul cărora variază parametrii caracteristici ai instalafiilor de cracare catalitică în strat fluidizat sînt următoarele:	temperatura	în	reacort
470—510°; temperatura în regenerator 600—650°; presiunea în reactor 1,5 ata; presiunea în regenerator 1,8 ata; rafia catalizator/materie primă 10—20; vitesa volumetrică în volumul de materie primă lichidă/oră, pe volumul ocupat de catalizator, 1,0—3,0.
Ceea ce diferenfiază instalafiile de cracare catalitică în strat fluidizat de cele în strat mobil e în special rafia mare de catalizator/materie primă. La o insfaiafie cu capacitatea de 12 000 t/zi, cantitatea de catalizator recirculat poafe atinge cifra de 10 000 t/h, sau circa
3	t/s. Trebuie observat că recirculafia de catalizator între reactor şi regene-. rator se efectuează fără intervenfia vreunui mecanism, prin transport pneumatic datorit aerului de combustie şi diferenfei de presiune dintre reactor şi regenerator. Consumul de aer e de 600—700 Nm3/f materie primă şi constituie unul dintre componenţii cei mai importanfi ai prefului de cost.
Controlul presiunii în reactor şi în regenerator şi al diferenfei de presiune, care provoacă mişcarea catalizatorului, e una dintre problemele cele mai im-
XII. Schema de principiu a unei instalaţii de cracare cafalitică în sfraf fluidizat, tipul „orfoflow".
----	.	f	I)	materie	primă; 2) gaze
portante în funcfionarea instalafiilor de de ardere; regenerator; cracare catalitică în strat fluidizat. S-a aer; 5j abur; 6j prociuse încercat să se varieze ^ presiunea prin de fracfionare; 7) reactor; diferenfa de nivel dintre reactor şi	gj	nămo|t
regenerator. S-a ajuns astfel la construcfia de instalafii în cari reactorul e dispus deasupra regeneratorului (tipul U.O.P.), în cari regeneratorul şi reactorul sînt
Ia acelaşi nivel („model IV", din fig. XI) şi, în fine, de instalafii în cari regeneratorul e dispus deasupra reactorului. Unul dintre aceste ultime tipuri, cunoscut sub numirea de orfoflow, e reprezentat în fig. XII. Caracteristicile schemei ^orfoflow“ sînt scurtarea liniilor de transport al catalizatorului între reactor şi regenerator şi eliminarea curbelor de pe aceste linii. Astfel, diferenfa de presiune dintre regenerator şi reactor scade la circa 0,5 at sau chiar mai jos.
în funcfionarea cu recirculare, o parfe din motorina de ciclu e reîntoarsă continuu la reactor, împreună cu materia primă. Recircularea se utilizează numai cînd e justificată economic mărirea randamentului de benzină pe seama capacităfii de prelucrare a instaiafiei.
Cracarea catalitică aSuspensoid". Cracare catalitică produsă de o suspensie de pămînt natural activat. Schema de principiu e aceea a unei instalafii de cracare termică cu două circuite, la care în cuptorul de motorină se injectează o suspensie de pămînt natural activat. Se întrebuinfează 2—4% pămînt uzat, provenind de la rafinarea uleiurilor, raportate Ia materia primă. Temperatura la ieşirea din cuptor se menfine la 550—560°. Pămîntul trece în reziduu, care se filtrează. Pămîntul nu se regenerează. Procedeul „suspensoid" a fost aplicat pe o scară mică.
î. Cracauer. Ind. alim.: Preparat de carne din categoria salamurilor semiafumate, fabricat prin afumare la cald, prin fierbere şi afumare la rece, în compozifia căruia intră carne de bovine sub formă de bradt (30%) şi şrot (35%), carne de porc sub formă de şrot (20%) şi slănină (15%). Compozifia se introduce în funduri (v.) de bovine. Produsul finit confine minimum 15%) grăsimi şi maximum 60% apă.
2.	Cracă, pl. crăci. Silv.: Ramură de ordinul întîi a unui arbore, îmbătrînită.
3.	Cracken. Ind. pefr.: Hidrocarbură superioară, aromatică, cu p.t. 307°. Se separă prin extracţii repetate cu solvenfi, din smoala roşie, produs care se depune în conductele instalafiilor, la distilarea pînă la cocs a unor păcuri din Galifia şi din URSS.
4.	Cracking. V. Cracare.
5.	Cramă, pl. crame. Agr.: încăpere sau clădire anexă a unei gospodării dintr-o regiune viticolă, în care se efectuează operafii le pentru obfinerea vinului şi se depozitează produsele şi utilajele viticole, — respectiv clădire specială, echipată cu încăperile şi instalafiile necesare obfinerii şi fermentării mustului, păstrării vinului şi prelucrării subproduselor, pe cale industrială. La ultimul tip de cramă, încăperile necesare unei bune desfăşurări a procesului tehnologic de vinificafie sînt: sala de prelucrare, sălile de fermentafie, sălile de învechire, sălile de prelucrare a subproduselor şi încăperile anexe.
Sala de prelucrare cuprinde următorul utilaj: egrafulo-pompa, scurgăforul rotativ, aşezat la un nivel cu 2—2,5 m mai sus decît egrafulopompa, presele hidraulice, presa continuă şi separatorul de seminfe. în această sală se fac primirea strugurilor, zdrobirea, dezbrobonirea şi presarea lor, ca şi limpezirea musturilor în căzi de beton.
Sălile de fermentaţie servesc la fermentarea pe boştină a vinurilor roşii şi aromate, la fermentarea tumultuoasă a vinurilor albe şi la fermentarea lentă a tuturor vinurilor. în timpul fer-mentafiei, în interiorul acestor săli trebuie să fie temperatura de 16—18°, astfel încît e necesar să fie echipate cu o instalafie de încălzire centrală sau cu sobe, pentru a realiza această temperatură în perioada sezonului rece.
Vasele în cari se face fermentafia pot fi de lemn sau de beton armat (cisterne).
Sălile de fermentafie trebuie să fie luminate bine, pentru a putea supraveghea operafii le cari se efectuează, evitîndu-se totuşi amenajarea unui număr prea mare de ferestre, cari ar împiedica menfinerea unei temperaturi constante. De asemenea,
Cramér, regula Iul ~
398
Crampon
ele trebuie să fie echipate cu dispozitive pentru evacuarea bioxidului de carbon degajat în timpul fermentafiei.
Sălile de învechire (pivniţa) servesc la depozitarea vinului după preparare, în vederea dezvoltării (formării) şi maturizării (învechirii) lui. Aceste săli trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să aibă în interior o temperatură aproape constantă (8'-*10°); să poată fi ventilate în raport cu cerinfele de învechire; să permită supravegherea şi curăfire uşoară a vaselor în cari e depozitat vinul. Pentru a se putea menfine o temperatură constantă, sălile de învechire se amenajează sub nivelul terenului.
învechirea vinului (pînă la cel mult 4 ani) se face în vase de lemn cu capacitatea de 1000---5000 I.
După terminarea procesului de învechire, vinul e „tras" în sticle, cari se aşază pe stelaje în camerele de învechire.
Sălile de prelucrare a subproduselor servesc la fermentarea tescovinei, la distilarea acesteia şi a drojdiilor, şi la extragerea tartrafilor de calciu din borhotul rezultat de la distilare. Fermentarea tescovinei se face în cisterne de beton, distilarea se face în blaze de construcfie specială, iar extragerea tartrafilor se face în vase de lemn. învechirea rachiurilor- se face în săli de învechire separate.
Încăperile anexe servesc la realizarea unor operafii cari asigură desfăşurarea normală a procesului tehnologic din cramă şi din secfia de prelucrare a subproduselor.
încăperile anexe cuprind: laboratorul, în care se efectuează analize asupra strugurilor, mustului, vinului, etc.; camera de maiale, în care se realizează înmulfirea fermenţilor selecfionafi, foiosifi ulterior la fermentarea musturilor; camera de spălare, în care se spală butoaiele şi sticlele; camera de tras vinul, în care se face umplerea sticlelor; camera de expediţie, în care se găseşte instalafia de măsurare a cantităfi lor de vin cari urmează să fie expediate; camera de control al temperaturii, în care se găseşte tabloul cu indicatoarele termometrelor instalate în cisternele de beton şi în diferite încăperi; dogăria, în care se repară butoaiele vechi sau se fac butoaie noi, necesare cramei; centrala termică, în care se produce căldura necesară fermentafiei, ca şi frigul necesar pentru răcirea confinutului cisternelor în cari temperatura e superioară temperaturii prescrise.
Amplasarea cramelor trebuie făcută pe terenuri în pantă (coaste de deal), pentru a uşura descărcarea strugurilor din vehicule şi încărcarea produselor pentru expedifie (v. fig.).
Schema unei crame construite pe coastă de deal.
1) sală de învechire a vinului; 2) sala de fermentafie lentă; 3) sală de fermentafie tumultoasă şi pe boştină; 4) sală pentru învechirea rachiurilor;
5) pod; 6) laborator.
Terenul de amplasare a cramei jrebuie să fie stabil, să nu permită infiltraţii de apă în pivnifă, să permită aprovizionarea uşoară şi suficientă cu apă potabilă şi accesul vehiculelor spre sala de expedifie. Orientarea cramei trebuie aleasă astfel, încît sălile de fermentafie să nu fie expuse vînturilor reci.
încăperile cramei trebuie să fie de construcfie simplă, iar materialele folosite trebuie să reziste la uzură şi la loviri, şi să permită menfinerea curăfenrei. Pardoselile trebuie să aibă o mică pantă, pentru a permite scurgerea apelor de spălare. Perefii trebuie tencuifi cu mortar de ciment şi vopsifi pînă la înălfimea de 1,5-• -2 m, iar partea superioară a lor, ca şi plafoanele încăperilor, trebuie să fie văruite. Ferestrele trebuie să aibă dimensiuni mici şi să fie plasate mai aproape de plafon, penfru a evita răcirea vinurilor iarna, ca şi încălzirea lor vara, datorită razelor solare cari ar cădea direct asupra vaselor sau cisternelor. Ventilafia trebuie să fie eficientă, pentru a evacua repede bioxidul de carbon degajat în timpul fermentafiei.
î. Cramer, regula lui ~ . Mat.: Regulă care permite calculul rapid al rădăcinilor unui sistem de n ecuafii lineare cu n necunoscute
•	+ ^
ajxi + ajx2-b-
i= 1,	n,
determinantul coeficienfilor, Z) = |	j, fiind diferit de zero. Con-
form regulii lui Cramer, rădăcinile ecuafiilor sînt date de expresia: D,
D
în care se obfine din D, înlocuind în acesta coeficienfii lui x{ prin termenii liberi respectivi bi ai ecuafiilor date.
Dacă [A] e matricea pătrată a coeficienfi lor a^, [5] e mafri-cea-coloană a termenilor liberi, iar [X] e mafricea-coloană a necunoscutelor x* (v. Matrice), sistemul dat de ecuafii se poate scrie şî sub forma [^4]pT] = [#] şi, deci, forma Cramer a solufiei e [X] = [^]-1[#], unde [A]_1 e matricea inversă (v.) a matricei [y4], existentă numai dacă [^4] e matrice nesingulară.
2. Crampă, pl. crampe. M/ne: Unealtă de ofel cu un capăt ascufit în formă de cioc, prinsă la celălalt capăt într-o coadă de lemn (80 cm lungime) (v. fig.).
Greutatea crampei e de 1,5 kg.
Se foloseşte la tăierea rocilor de tărie mijlocie sau moi din frontul de abataj, sau la efectuarea făgaşului, iar în rocile mai tari, la desprinderea lor după împuşcare sau la micşorarea blocurilor desprinse din abataj.
Minerul înfige vîrful uneltei în rocă sau în crăpăturile ei şi apoi o pîrghie, desprinde bucăfi din ea Crampon, pl. crampoane.
b
Crampă.
a) vedere laterală; b) vedere în plan.
V
cp
acfionînd crampa ca pe ^v. şî sub Tîrnăcop).
1.	C. f.: Material mărunt de cale ferată, folosit pentru fixarea pe traversă a şinelor de cale ferată şi a pieselor de ramificafie. E constituit dintr-o bară de ofel, cu secfiunea pătrată, care are unul dintre capete ascufit în unghi, iar celălalt capăt fasonat cu unu sau cu două ciocuri (v. fig.)* Se execută din ofel pătrat OL 34, laminat la cald; crampoanele cu lungimea pînă la 120 mm pot fi fasonate şî din tablă groăsă OL 34. La crampoanele executata din ofel pătrat, capul se fasoneaza prin forjare la cald, în matrifă,*iar la cele executate din tablă groasă, prin ştanfare sâu presare la rece. Vîrful crampoanelor se fasonează totdeauna prin forjare sau prin presare la cald. Dimensiunile crampoanelor sînt standardizate. în fara noastră sînt standardizate cinci tipuri de crampoane, cu următoarele dimensiuni: lungimea totală, 100, 110, 120, 140 şi 160 mm; grosimea barei, 8--16 mm (variind din 2 în 2 mm); lungimea capului, 24-*-48 mm (variind din 6 în 6 mm).
Crampoane.
a) crampon cu cap simplu;
b) crampon cu cap dublu.
Crampon
399
Crapodina
Cranja parisiensis. a) valva ventrală; b) valva dorsală.
î. Crampon. 2. Ind. piei.; Fiecare dintre bucăfile mici de talpă groasă, care se aplică pe talpa bocancilor de sport ca să nu alunece.
2.	Cran, pl. cranuri. 1. Tehn.; Sin. Macara (v.).
3.	Cran. 2. Tehn.: Sin. Robinet (v.).
4.	Crania. Paleonf.: Brahiopod aberant din grupul Inarticulata, cunoscut din Silurian pînă azi şi cu două perioade de dezvoltare maximă, în Silurian şi în Cretacic. Are cochilia groasă, calcaroasă, foarte inechivalvă, fixată prin toată valva ventrală, care rămîne mai mică şi lipsită de foramen. Valvele sînt străbătute de canale ramificate şi pe fafa internă prezintă impresiuni vasculare şi musculare caracteristice.
5.	Cranic, pl. cranice. V. Macara.
6.	Cranic de apă. V. Coloană hidraulică.
7.	Cranidium. Paleonf.: Cefalotorace de trilobit, lipsit de obrajii mobili.
8.	Cranţ, pl. cranfuri. Ind. lemn.: Centură de mobile (v. Centură 2). Termenul e impropriu în această accepfiune.
9.	Crap, pl. crapi. Pisc.: Cyprinus carpto. Peşte din familia Cyprinidae, foarte răspîndit în apele Dunării, în afluenfii şi în bălfile ei, cum şi în iazurile de şes şi de deal, fiind cultivai şî artificial în eleştee. Crapul are gura cu buze groase, şi cu patru mustăfi pe falca superioară. Aripioara dorsală e mult mai lungă decît cea anală. în apele fării noastre se găseşte şi varietatea Cy prinus carpio imperafor (împăratul sau boierinaşul), cu solzii complefi şi culoarea foarte vie, aurie spre roşu, cari nu ies la suprafafa corpului, fiind acoperifi cu o membrană adipoasă, transparentă şi lucioasă. în lunile aprilie-mai, la temperatura de 18 “20of femela depune, în apa mică şi liniştită, circa 200 000—300 000 de icre, lipindu-le pe ierburile recent inundate.
Crapul se pescuieşte cu: vintire (vîrşe), năvoade (toamna şi iarna, sub gheafă), leasă, ave (cînd se ascunde), pripoane (de fund sau de fafă), prostovolul, lăptaşe, coşul orb, cîrlige, etc.
Crapul se creşte în mod natural, în cele mai bune condifii, în principal în toată regiunea inundabilă a Dunării, unde se depun icrele (se face bătaia), cresc puiefii, iernează, şi sînt condifii vegetative penfru hrană. Trebuie luate însă măsuri să nu se distrugă femelele, să se curefe bălfile, să se închidă şi să se refină apa în bălfi, să se execute copci (în timpul înghe-fului), etc.
Creşterea artificială se face în eleştee amenajate, fie cu apă din izvoare, fie cu apă provenită din ploi sau din topirea zăpezilor, fie prin închiderea cu iezătură a unei văi, prin care curge un mic pîrău. Pentru o crescătorie extensivă se construiesc mai multe eleştee, cît unul penfru baterea icrelor, pentru creşterea alevinelor din primul an, penfru creşterea alevinelor din al doilea an, pentru crapul de trei ani şi pentru iernat. Alegerea reproducătorilor se face cu multă atenfie. Puiefii au un sac vifelin care formează rezerva de hrană, penfru primele zile, după care trebuie alimenfafi, cu făină de secară, din două în două zile; ulterior, cu urluială de porumb, cu cartofi, carne, etc.; se alternează apoi hrana naturală cu cea artificială. în eleştee, afară de crapul obişnuit se mai cresc: crapul-oglindă şi crapul gol, fără solzi.
Crapul e întrebuinfat în alimentafia omului. Sin. Cioriocrap, Ciortan, Ciortănică, Crăpcean, Corop, Şaran, Sazan (numiri populare date de pescari).
10.	Crapan, pl. crapane. Tehn.; Dispozitiv format din patru capete de lanfuri, de cabluri sau de parîme, prinse cu cîte un capăt de un inel, cu cîrlige la capetele libere, pentru prinderea şi ridicarea butoaielor sau a balurilor.
11.	Crapodină, pl. crepodine. Mş.: Palier axial, în care se poate roti pivotul unui ax vertical sau al unei coloane verticale, şi care e supus la solicitări în direcfie longitudinală şi transversală, eventual numai la unele dintre acestea. Crapodina poafe fi cu alunecare (căptuşită lateral cu material anti-fricfiune) sau cu rostogolire (echipată cu rulmenfi; uneori, numai cu role sau cu ace); pentru a micşora uzura prin frecare şi pentru a reduce încălzirea, crapodina are un anumit sistem de ungere, de exemplu prin gresoare. Crapodinele, confecfionate în general din fontă sau din ofel turnat, se folosesc la macarale rotative, la arbori verticali de transmisiune, la boghiurile vehiculelor feroviare, etc.
După locul în care sînt montate, crapodinele pot fi inferioare, superioare, sau interioare.
Crapodina inferioară eun palier de alunecare sau de rostogolire, în care pivotul inferior al unui ax sau al unei coloane (v. fig. /) se roteşte în jurul unei axe verticale, astfel încît se exercită solicitări de compresiune axiale sau axial-radiale (fafă de axa de rotafie). Crapodina cu căptuşeală antifricfiune (de ex. căptuşeală de bronz) are la fund o lentilă semiconvexă (de ofel) cu convexitatea în sus, iar Ia capătul axului e fixată o altă lentilă semiconvexă cu convexitatea în jos; deci se realizează un contact pe suprafefe sferice, ceea ce reduce frecarea; crapodina cu rulmenfi are la fund un rulment axial, de asemenea pentru reducerea frecării. Această crapodină, de obicei de fontă, are o talpă de reazem, prin intermediul căreia se fixează (de ex. cu şuruburi) pe un postament, pe un suport, etc.
Exemplu:
Crapodina de boghiu, care e o crapodină inferioară (de ofel turnat), montată pe traversa principală sau pe traversa dansantă (leagăn) a boghiului unui vehicul de cale ferată (locomotivă, tender, vagon) şi în care se articulează şasiul vehiculului, prin intermediul unui pivot (în general solidar cu crapodina superioară, montată pe traversa consolidată a şasiului), permifînd oscilafia unghiulară a boghiului în plan orizontal, în jurul axei verticale a acestuia (v. fig. II). Prin prelucrarea suprafefelor de contact, crapodina boghiului e astfel conjugată cu crapodina superioară (de pe şasiu), încît să nu se poată deplasa una fafă de cealaltă,fiind posibilă numai o rotire relativă în plan orizontal. Suprafefele de contact pot fi plane, în trepte sau sferice. La unele boghiuri (de ex. Ia boghiul tip Diamond, ^ w , , de ofel fumat), crapodina e mo- Cr3P°d'"a ds b°9h^	^
nobloc cu traversa dansantă, pivotul fiind montat pe această traversă; în general, la boghiurile cu traversă dansantă, crapo-
I. Crapcd'mă inferioară f.'xă, cu bile.
1) pivot; 2) piele; 3) canal de ungere; 4) corpul crapodinei; 5) palier de rulare axial, cu bile; 6) canal de evacuare a uleiului.
Crasnâ
400
Craîogeh
III. Crapodina superioară, cu bile. 1) pivof; 2) capul crapodinei; 3) rulment de presiune iaterală, cu bile; 4) rulment axial cu bile.
dina are împreună cu această traversă o deplasare laterală fafă de centrul cadrului de boghiu, datorită jocului dintre traversa dansantă superioară şi lonjeroane, respectiv traversele intermediare ale boghiului. Readucerea crapodinei în pozifia inifială se face printr-un dispozitiv de rapel (v. şî sub Boghiu,
Cadru de boghiu).
Crapodina superioară e un palier de alunecare sau de rostogolire, în care pivotul superior al unui ax sau al unei coloane (v. fig. ///) se roteşte în jurul unei axe verticale, astfel încît se exercită numai solicitări de compresiune radiale (fafă de axa de rotafie). Această crapodină se montează pe un suport, pe grinzi orizontale, etc.
Crapodina interioară eo cavitate practicată la capătul superior al unei coloane verticale, în care se roteşte un pivot (v. fig. IV), astfel'încît se exercită solicitări axiale sau axial-radiale. Crapodina interioară, că şi crapodina inferioară, are la fund o lentilă semiconvexă cu convexitatea în sus, iar uneori pivotul are o lentilă semiconvexă cu convexitatea în jos, pentru a se reduce frecarea.
î. Crasnă, pl. crasne. N\etg.: Unealtă în formă de sapă, cu lama dreptunghiulară şi îngustă, pentru curăfit şoluriie şi pentru rupt tăişul de zgură. (Termen de atelier.)
2.	Crasnoziom. Ped.: Sol roşu, pe coasta din spre Caucaz a Mării Negre, format pe produsele de altarare a rocilor cristaline, cari confin minerale bazice cu fier (de ex.: bazalté andezitice, porfirite cu augit, etc.). Clima regiunii e umedă, cu caracter subtropical, cu precipitafii medii anuale de 1500-2500 mm (atingînd uneori chiar 4000 mm) şi cu temperatura medie anuală de 15°. Vegetafia naturală a regiunii e pădurea de foioase (fag, castan, carpen, stejar). în partea superioară a orizontului A, humusul depăşeşte uneori 10%, pentru ca în orizontul B să scadă la 0,5—1%; complexul de adsorpfie e puternic nesaturat, iar reacfia e net acidă. Aceste soluri sînt indicate pentru culturi agricole speciale (citrice, ceai, etc.).
a.	Craspedites. Paleont.: Amonit caracteristic pentru fauna boreală din Jurasicul superior şi din Cretacicul inferior. Are cochilia umflată în regiunea ombilicală, prezentînd în această zonă
o	serie de tubercule costiforme cari se prelungesc în regiunea sifonală cu 2"*3 coaste abia vizibile.
4.	Crassafella. Paleont.: Lamelibranhiat din familia Cras-satellidae, cu cochilia foarte groasă şi cu platou cardinal lat. Valvele, oval-alungite, au suprafafa ornamentată cu striuri sau cu dungi concentrice. Ligamentul infern e localizat într-o fosetă ligamentară situată posterior dinfi lor cardinali. Im-presiunile rotunde ale muşchilor adduc-tori sînt adînci, iar impresiunea mantalei e întreagă.
Primele specii de Crassafella se cunosc începînd din Cretacicul inferior; apogeul îl ating în Cretacicul superior şi în special în Eocen. Speciile actuale trăiesc în Oceanul Pacific şi în Oceanul Atlantic.
Craspedites subditus.
Crafer grec.
IV. Crapodină inferioară, în capul pivotului. Í) arbore vertical; 2) pivot; 3) suport; 4) lentilă; 5) bulon de fixare.
Crassafella.
în sedimentele lutefiene din Nord-Vestul Transilvaniei se întîlnesc frecvent mulaje interne de Crassafella plumbea Chem.
5.	Crater, pl. cratere. 1. Geo/.: Parte componentă a apa-
ratului vulcanic, situată la partea superioară a coşului acestuia, pe vîrful sau pe unul dintre flancurile muntelui vulcanic, şi reprezentată printr-o deschidere concavă în formă de covată lărgită (din cauza exploziilor succesive), prin care ies în atmosferă produse solide, lichide şi gazoase. Diametrul craterului e variabil de la cîteva zeci de metri pînă. la circa 1000 m (mai frecvent, 200—400 m). Cînd diametrul craterului depăşeşte această mărime, craterul se	numeşte căldare vulcanică.	După	încetarea
activităfii vulcanice,	unele cratere se umplu	cu	apă	de	preci-
pitaţie, formînd lacuri (de ex.: lacul Sfînta Ana din Lanful Munfi-lor vulcanici la Tuşnad, lacurile Albano şi Nemi din Italia, etc.). Sin. Gură de vulcan.
6.	~ parazit. Geo/.: Crater adventiv (v. Adventiv, crater ~).
7.	Crater, pl. cratere. 2. Artă: Vas de dimensiuni relativ mari,
aproximativ în formă de pară răsturnată şi susfinută de un picior scurt, cu gîtul scund şi foarte larg, avînd două mînere (verticale, alungite şi terminate cu cîte o volută, sau foarte scurte şi aşezate la partea inferioară), folosit în Antichitate pentru a amesteca, la masă, vinul cu apa (v. fig.). Era confecfionat din pămînt ars, din bronz sau	din metale prefioase,
decorate cu cizeluri	sau cu incrustafii, ori
din marmură decotată cu basoreliefuri»
8.	Crater de sudură. Metl.: Adîncifura care rămîne la extremitatea unui cordon de sudură, din cauza întreruperii arcului electric.
9.	Cr aterizarea focarului. F/z.; Uzarea anticatodului unui tub de radiafie Roentgen, cu formarea unei scobituri în formă de mic crater, în locul în care anticatodul e lovit de electronii provenifi din catod. Craterul constituie principalul focar din care se emite radiafia Roentgen a tubului.
10.	Craterul arcului electric. Elt.: Porfiunea de capăt a ano-dului unui arc electric (v.), bombardată de electronii emişi de catod şi avînd formă concavă. Temperatura craterului e de 3500* -4000°, fiind mai joasă decît temperatura flăcării arcului, care se dezvoltă între porfiunea activă a catodului şi crater. Sin. Crater anodic.
11.	Craticularia. Paleont.: Spongier în formă de cupă din grupul Hexactinelidae, cunoscut din Jurasic pînă în Pliocen. Deschiderea centrală e largă; perefii au grosimea de 2 cm; porii ovali sau circulari sînt dispuşi într-o refea pătrată.
Specia Craticularia paradoxa Mstr. e cunoscută în fara noastră din formafiunile jurasice de la Hîrşova-Dobrogea.
12.	Cratimă, pl. cratime. Poligr.: Linioară de unire sau de despărfire (în silabe). Sin. Diviz.
13.	Crafifă, pl. cratife: Vas de tablă smălfuită, mai rar de ceramică, cilindric, cu diametrul de
2—4 ori mai mare decît înălfimea. Are două toarte. Serveşte la prepararea mîncărilor.
u.	Cratogen. Geol.: Calitate a unei porfiuni din scoarfa Pămîntului de a constitui zone de platformă continentală, cari — după unii autori — produc, în formarea centurilor cutate din fosa geosinclinală, forfele tectonice tangenfiál-centripete (în raport cu axa zonei cutate), cu caracter de stress (v.), cari provoacă cutarea sedimentelor (v. fig.). Blocul sau platforma continentală, constituite din depozite cutate în faze anterioare de orogeneză, ar reprezenta zona activă a fenomenului tectonic,
Craticularia
paradoxa.
Cratoane
401
Creare de perechi
Crafogen.
Í) geosinclinal; 2) platformăjconti-nenfală; 3) forfele fectonice cari produc cufarea (crafogen); 4) centura cutată a formafiunilor sedimentare depuse în geosinclinal; 5) zona pasivă; 6) zona generatoare a forfelor tectonice.
în timp ce geosinclinalul ar reprezenta zona pasivă, inertă din punctul de vedere al producerii de forte tectonice.—Sin. (după alfi autori) Platformă continentală,
Bloc continental. Termenul funcţional antonim e structogen (v.).
Cratone, sing. craton.
Geol.: Blocuri le continentale (cra-tone de elevaţie) şi spaţiile de adîncime oceanică (cratone de adîncime), produse de forţele tectonice de cratogen (v.).
2.	Crăcană, pl. cracane. 1.
Ind. făr.: Cracă, ramură de arbore, bucată (par) de lemn, etc. bifurcată la un capăt în formă de V sau în mai multe braţe, care se foloseşte uneori pentru a sprijini crengile prea încărcate cu fructe sau cumpăna fîntînii, etc.
3.	Crăcană. 2. Ind. făr.: Cerc de fier cu trei picioare, care serveşte ca suport pentru o căldare, un ceaun sau alte vase cari se pun direct la foc. Sin.
Pirostrie.
4.	Crăcană. 3. Ind. făr.: Construcţie făcută din trei prăjini împreunate la capătul de sus şi aşezate în formă de piramidă, de care se atîrnă căldarea deasupra focului.
5.	Crăci lacome. Silv.: Rămurele cari cresc pe trunchiul arborilor, cînd sînt expuşi brusc la soare. Rămurelele cresc din mugurii proventivi; ele apar în smocuri şi nu depăşesc grosimea de 1 cm. Sînt frecvenfe la stejar şi la ulm.
6.	Crăifuire. Metf.: Sin. Dălfuire (v.).
7.	Crăpătură, pl. crăpături. Gen.; Discontinuitate (despi-cătură, deschizătură sau plesnitură) lungă şi îngustă, pe suprafaţa sau în masa unui corp solid, care apare cînd tensiunile interne
—	produse în anumite condiţii — depăşesc rezistenţa de rupere la tracţiune a materialului, în zona respectivă. Crăpăturile fine sau foarte fine se numesc fisuri.
8.	~ de inimă. Silv., Ind. lemn.: Sin. Cadranură (v.).
9.	~ în lemn. Silv., Ind. lemn.: Defect de structură al lemnului, care consistă în discontinuitate în masa lemnoasă, rezultată din desprinderea sau ruperea elementelor acestuia. Crăpăturile se pot produce datorită tensiunilor cari apar în masa lemnoasă, ca urmare a contragerii sau a retragerii (prin uscare), a umflării (prin absorpţie de apă, prin îngheţ) sau a unor influenţe ori factori fizici exteriori (de ex. vînt, trăsnet), etc., şi rezistenţelor inegale ale elementelor componente ale lemnului. Crăpăturile în -lemn îi reduc rezistenţele şi deci valoarea de întrebuinţare; uneori lemnul cu crăpături mari, numeroase şi cu forme neconvenabile devine neîntrebuinţabil ca lemn de lucru sau de construcţie.
Crăpăturile în lemnul arborilor în picioare sau doborîţi
sînt următoarele: Crăpăturile de dob or/re, longitudinale, se formează prin despicarea lemnului în cursul operaţiilor de exploatare prin doborîre. Ele pornesc, fie de la baza trunchiului, fie de la inserţia unei ramuri. — Crăpăturile de secetă la arborii în picioare apar, în direcţia fibrelor, în special la trunchiurile de molizi tineri, datorită scăderii conţinutului de apă în timpul secetelor mari. — Crăpăturile de trăsnet se formează în lungul trunchiului şi pot fi drepte sau aproximativ elicoidale. — Crăpăturile de vînt sînt crăpături superficiale radiale, în special la trunchiurile cojite, datorite retragerii lemnului, la uscarea sub acţiunea vîntului. — Crăpăturile interioare transversale, în zig-zag de la inelele periferice spre inimă, se produc prin solicitarea trunchiului la compresiune datorită sarcinii produse
de vînt puternic ori de încărcarea cu zăpadă sau cu polei. Pe trunchi, în partea cu crăpături, se formează gulere (umflături) de lemn cu inele late. Lemnul cu aceste crăpături are rezistenţa micşorată mult şi se rupe brusc, mai ales la şoc. — Crăpăturile de ger sînt radiale în plane longitudinale sau, uneori, elicoidale, pornind de la periferie şi îngustîndu-se spre centru. Ele prezintă,«în general, umflături în formă de creste pe marginile exterioare.
Crăpăturile la lemnul debitat, fasonat sau prelucrat în produse finite se clasifică după mai multe criterii. — După locul unde se produc şi după direcţia lor, se deosebesc: crăpături la capete, crăpături de contragere, crăpături exterioare, interioare, interioare transversale, laterale, şi crăpături în solzi.— După dimensiuni şi gradul de pătrundere, se deosebesc crăpături
Crăpături la lemn,
a), b) şi cj crăpături nestrăpunse, respectiv străpunse, respectiv inferioare la piese de cherestea; d) crăpătură de ger (gelivură); e) crăpături inelare (rulură).
nestrăpunse, străpunse, superficiale, şi fisuri. — După formă şi origine, se deosebesc: cadranură, crăpături inelare (sau rulură), gelivură (sau crăpături de ger) (v. fig.).
10.	~ în piese mefalice. Metg., Mett.: Defect constituit dintr-o discontinuitate intercristalină sau intracristalină în masa unei piese metalice sau la suprafaţa ei. După temperatura la care se produc, se deosebesc:
Crăpături la cald, cari apar Ia temperaturi înalte, practic în domeniul de cristalizare efectiv, în cazul solidificăm, respectiv în domeniul plastic, în celelalte cazuri (la prélucrari prin deformare, în tratamente termice, etc.); ele au forme neregulate şi suprafeţe oxidate. La microscop apar intracristalin.
Crăpături la rece, cari sînt produse în domeniul elastic al materialului; ele au margini continue, tăioase, neoxidate şi uneori culori de revenire. La microscop apar intracristalin.
După modul în care se produc, se deosebesc: crăpături de turnare (v. sub Turnare, defecte de ~), crăpături de deformare plastică (v. sub Forjare, defecte de Trefilare, defecte de etc.), crăpături din tratamente termice, crăpături din oboseală (v. sub Oboseală), crăpături provocate de alte cauze (de ex. la sudură, la supraîncălzire în serviciu, etc.).
11.	Creangă, pl. crengi. Silv.: La arbori, ramură de ordinul al doilea, ramificată din ramurile principale (crăci). Sin. Ramură secundară. V. şi sub Ramură.
12.	Creare de perechi. Fiz.: Fenomenul de transformare a unui foton într-o pereche formată dintr-un electron şi un pozitron. Procesul nu reclamă aport de sarcină electrică, ci numai un foton de energie egală cu cel puţin suma energiilor echivalente maselor de repaus ale celor două particule, deci avînd cel puţin energia 2 mc2, unde m sînt masele lor de repaus, egale, iar c e vitesa de propagare a luminii în vid. în cazul creării unei perechi pe seama unui foton de energie hv > 2 mc2, excesul deenergie apare sub forma de energie cinetică a celor două particule create. Energia echivalentă masei de repaus a unui
Creastă
402
Creion
electron fiind de 0,51-106 electron-volfi, lungimea de undă maximă a radiafiei capabile să creeze perechi e
Teorema conservării impulsului reclamă şî prezenfa unei alte particule, care să preia excesul de impuls. Din această cauză, procesul nu se produce decît în corpuri — şi contribuie la absorpfia radiafiei y în corpuri.
Prin procesul de anihilare nu se înfelegenumai procesul invers, deoarece anihilarea unei perechi electron-pozitron se poate produce atît în corpuri, cu aparifia unui foton de radiafie y, cu
o
lungimea, de undă de 0,012 A cît şi (la ciocnirea lor) în vid, unde, pentru a se satisface teorema de conservare a impulsului, trebuie să apară doi fotoni de radiafie y, fiecare avînd lungimea
de undă de 0,024 A.
î.	Creastă, pl. creste. Gen.: Partea	cea mai	de sus a unui
obiect	care e ascufit (fără vîrf) în partea	de	sus	(munte, casă,
fortificafie, etc.).
2.	Cs.; Coamă orizontală de acoperiş. V. Acoperiş cu versante,	sub Acoperiş 1; v. şi sub Coama	1.
s.	~ anficlinală. Geo/.; Punctul de	cotă	maximă, de pe o
cută anficlinală, care corespunde uneori (în cazul cutelor normale drepte) cu şarniera cutei, şi cara reprezintă punctul de curbură maximă a suprafefei structurale respective.
Nofiunea de creastă (legată de anticlinal), şi opusul ei, albie sinciinală (legată de sinclinal), servesc la precizarea înălfimii structurilor cutate, care reprezintă unul dintre factorii determi-nanfi în stabilirea programelor de prospecfiuni şi explorare pentru structurile interesante din punct de vedere economic.
4.	~ de baraj. Hidrof. V. sub Baraj.
5« ~ de canal. Canal.: Punctul cel mai înalt al secfiunii unui canal de canalizafie închis. Sin. Creştetul canalului, Creasta canalului.
e. ~ de foc. Tehn. mii.: în fortificafiile vechi, linia cea mai înaltă a unui parapet, care rezultă din intersecfiunea suprafefei interioare a parapetului cu suprafafa plonjeei (v.) acesfuia. Această linie reprezintă nivelul de la care pornesc loviturile apărătorilor sau de la care se pot adăposti apărătorii.
Linia rezultată din intersecfiunea taluzului exterior al parapetului cu taluzul plonjeei constituie creasta exterioară.— în lucrările noi de fortificafie nepermanente, creasta de foc din lucrările de fortificafie permanentă se numeşte creasta parapetului. Sin. Creastă interioară, Linie de foc, Linie acoperitoare.
7.	~ de taluz. Cs., Drum.: Linia de intersecfiune dintre fafa unui taluz şi suprafafa terenului natural sau suprafafa superioară a platformei unui rambleu de drum sau de cale ferată. Sinr Creasta taluzului.
8.	~ militară. Tehn. mii.: Linia situată mai înaintea crestei de foc (v.), către poalele unei forme de teren, de la care apărătorul poate domina terenul din fafă, pentru ca atît observarea, cît şi tragerea, să se poată realiza fără a întîlni unghiuri moarte.
s. /v/ topografică.
Geogr., Topog.: Culme alungită şi îngustă, cu po-vîrnişuri repezi, care reprezintă linia de despărţire a apelor; se întîlneşte în zona de dealuri sau de munfi.
Daca forma de relief	Creasfă	topografică,
e reprezentată pe o hartă prin curbe de nivel (v.), creasta e linia întreruptă care trece prin puncteje de cotă maximă 1-2-3-4-5 (v. fig.).
10.	Creastă, factor de Elf.: Raportul dintre valoarea maximă şi valoarea eficace a unei unde periodice:
Y
r _ max
v y
1	ef
Pentru unda sinusoidală, /^ = ^2=1,41; unda periodică e ascu-fită penfru /y>V2 şi e turtită pentru /v<V2. Cunoaşterea factorului de vîrf e necesară la încercarea de tensiune a maşinilor sau instalafiilor electrice, fiindcă acestea trebuie să suporte valoarea maximă a tensiunii, determinată de valoarea eficace. Sin. Factor de vîrf.
NH CH3
II	I
11.	Creatină. Chim. biol.: H2N--C— N—CH2— COOH. Acid metilguanidinacetic, aminoacid prezent în organismul animal (corpul omenesc confine 120 g), în cantitate mai mare (98%) în muşchii striafi. Creatina e sintetizată în organism din glicocol şi arginină, metionina servind ca agent de metilare.
în muşchi se găseşte în cea mai mare parte fosforilat, sub formă de acid creatinfosforic (fosfogen):
NH—P03H2
HN=C
XN(CH3)—CH2— COOH
Acest compus, care are legătura — NH—PO3H2, liberează o mare cantitate de energie în procesul de contracfiune musculară, prin desfacere. Amida internă a creatinei, creatinina
NH----------C=0
NH=C/	|
\i(ch3)— ch2
se întîlneşte în cantitate mult mai mică în fesutul muscular, fiind un produs de eliminare.
Creatina se găseşte în sînge în concentrafia de 3--7 mg%. Creatinurii patologice se produc în atrofia musculară, în inanifie, diabet, stări febrile.
12.	Creatinină. Chim. biol. V. sub Creatină.
13.	Credneria. Paleonf.: Impresiuni de frunze, aparfinînd plantelor dicotiledonate de climă subtropicală, frecvente în Cretacicul mediu şi în Cretacicul superior.
Frunzele sînt mari, în formă de scut, cu marginea întreagă sau ondulată. Nervurile inferioare şi cele laterale sînt palmate, iar cele superioare sînt penate, cu ramificafii secundare alterne sau opuse.
Considerat în trecut ca reprezentantul unei familii stinse (Credneriaceae), e azi recunoscut ca formă primitivă de Platanus.
14.	Crednerit. Mineral.: CuMn204. Mineral de mangan, care cristalizează în sistemul monoclinic pseudoexagonal, în cristale de formă necunoscută. Se prezintă de obicei sub formă de mase pămîntoase sau în cruste.
15.	Creedif. Mineral.: Ca3AI2[(F,OH)io | SOJ-2 H20. Mineral din grupul kainitului, întîlnit sub formă de granule în anumite zăcăminte de caolin. Cristalizează în sistemul monoclinic. Are culoarea albă şi gr. sp. 2,71.
ie. Creion, pl. creioane. 1. Gen., Tehn.: Ustensilă penfru scris şi pentru desen, constituită dintr-o mină care poate lăsa o urma vizibilă pe hîrtie, preparată din diferite materiale şi care e, în general, îmbrăcată într-un înveliş de protecfie.
învelişul poate fi consumabil (prin ascufire) pe măsura consumării minei (creioane obişnuite) ori neconsumabil (creioane mecanice).
Creion
403
Creion
Creionul obişnuit are învelişul constituit dintr-un bastonaş de lemn, cilindric, prismatic sau oval (v. fig. I), ori dintr-o feavă subfire de material plastic. X X
După natura mate- £—$—j rialului din care e con- \^ y
fecfionată mina, se g	t}	C	d
deosebesc:	creioane
negre, CU mină de	Forme	de	creion.
grafit; creioane chi- a) rotund; b) exagonal; c) octogonal; d) oval.
mice copiative, negre
şi colorate, cu mina de grafit, coloranfi şi lianfi; creioane chimice necopiative, dintre cari fac parte pastelurile şi creioanele colorate, cu mina confinînd un colorant organic; creioane acuarele, cu mina de caolin şi de pigmenfi.
Toate tipurile de creioane se fabrică în diverse dimensiuni (lungimea 112—240 mm şi diametrul 4,5—8 mm). Creioanele negre, cu mină de grafit, se fabrică cu mine de diferiie duriiăfi sau grade de tărie (numite impropriu tării); ele pot fi: foarte tari şi tari (H), medii (H8, F), moi şi foarte moi (B) cu una sau cu mai multe valori ale acestor grade. în tabloul alăturat e indicat domeniul de folosire a creioanelor negre, cu mină de grafit de diferite tării.
Materiile prime întrebuinfate la fabricarea creioanelor sînt următoarele:
Lemnul cel mai potrivit a fost lemnul (roşcat şi aromatic) de cedru de Virginia (Juniperus virginiana), care creşte în America de Nord. Specia fiind aproape epuizată, a fost înlocuită cu altele, în special cu ienupărul african (Juniperus procera), care creşte în Africa de Est şi cu cedrul de Siberia (Pinus siberica), al căror lemn e impregnat cu brun de cedru, pentru colorare. Lemnul pentru creioanele de calitate superioară trebuie să aibă structură fină, cu inele de creştere anuală mici, pentru ca ascufirea să se facă uşor, fără aşchii mari. Pentru creioanele de calităţi inferioare se întrebuinfează lemn de tei, anin, plop, pin, molid. Pentru a imita culoarea lemnului de cedru şi pentru ca lemnul de aceste esenfe să se ascută uşor, el se impregnează cu brun de cedru şi cu ulei de ricin sulfonat sau cu parafină.
Lemnul pentru creioane trebuie debitat radial, sau semi-radial, în dulapi, şi apoi în scîndurele mici, de grosimea razei secţiunii creionului.— Pentru creioane de calitate inferioară se foloseşte uneori chiar lamn debitat în lobde.
Grafitul trebuie să aibă structură microcristalină şi puritate care, pentru creioanele superioare, trebuie să ajungă la 99% carbon (de ex. grafitul din Ceylon, Madagascar, din Coreea, Siberia, Mexic, Boemia, etc.). Se întrebuinţează cu succes şi grafitul rezultat ca produs secundar la fabricarea carburii de
siliciu, a cărui puritate de 99% C se obţine prin flofare sau prin tratament chimic.
Argila, care intră ca liant în masa de grafit a minei, e de obicei o argilă bentonitică, grasă, rezistentă la foc (de ex. argila de Schippach, Pasov, Cristian, etc.). Impurităţile şi constituenţii grei sau duri cariţfac ca mina să zgîrie hîrtia la scris se înlătură prin amestecarea ei cu apă şi trecerea amestecului prin sită, ori prin flotare în basine de decantare. Argila purificată, uscată şi măcinată, trebuie să treacă prin sita cu 10 000 de ochiuri pe centimetru pătrat.
Caolinul intră în compoziţia minelor chimice colorate şi a minelor pastel.
Cleiul de piele se întrebuinţează la lipirea celor două scîndurele cari formează creionul şi la fixarea minei de ele.
Guma tragantă serveşte ca liant în compoziţia minelor chimice şi a minelor pastel.
Talcul şi stearatul de calciu intră în compozifia minelor chimice şi a celor colorate.
Brunul de cedru, uleiul de ricin, parafina se folosesc la impregnarea lemnului de calitate inferioară cedrului.
Stearina, ceara de albine, seul (de vacă) topit, glicerina se folosesc la impregnarea minelor în vederea aderării la hîrtie a urmei de creion trasate pe ea.
Alte materiale folosite la fabricarea creioanelor sînt: diverşi coloranfi pentru minele chimice şi pentru minele pastel, cum şi diverse lacuri, coloranfi şi disolvanfi pentru vopsirea creioanelor.
Grafit	Aroî/d
II, Schema de fabricafie a creioanelor.
Procesul tehnologic al fabricării creioanelor se desfăşoară pe două linii paralele: fabricarea scîndurelelor şi fabricarea minelor (v. fig. II), cari la un moment dat se unesc pentru asamblare şi finisare.
26*
Creion
404
Creion
Fabricarea scîndurelelor. Din depozitul de buşteni (f) verzi sau uscafi, aceştia sînt transportafi la gater (2), pentru debitarea lor radială sau semiradială, în dulapi. Dulapii sînt stivuifi şi acoperifi în depozitul respecti-v şi, împreună cu lobdele depozitate, din aceleaşi esenfe, sînt lăsafi să se usuce natural timp de 6—10 luni.
Dulapii şi lobdele se prelucrează la o serie de ferestraie circulare (3) cum sînt: circularul de scurtat la lungimea scîndurelelor, circularul de fasonat scîndurelele scurtate în prisme (calupuri) şi circularul special de spintecat prismele în scîn-durele cu dimensiunile (30—68) X (112—220) X (5,5—8) mm. Scîndurelele cu lăfimi mai mici decît lăfimea necesară fabricării simultane a şase creioane sînt ajustate la un ferestrău special, pentru lăfimile corespunzătoare la 5, 4 sau 3 creioane.
—	Scîndurelele sortate după lăfimi sînt ambalate şi depozitate eventual pentru preuscare.
După preuscare, scîndurelele sînt impregnate cu o solufie de brun de cedru şi ulei de ricin (sau parafină), prin introducere într-o căldare închisă ermetic (4), unde se alternează de trei ori vidul şi presiunea.
Scîndurelele impregnate sînt transportate (aşezate în tăvi, pe cărucioare) la uscătoria prin convecfie. Durata uscării e de 16—24 de ore, la temperatura de 60—70°. După uscare, scîndurelele se păstrează în depozit 1—2 săptămîni, înainte de a trece la faza următoare de prelucrare. Scîndurelele deformate eventual prin uscare sînt ajustate la circular şi apoi sînt sortate din nou pe lăfimi. Scîndurelele impregnate şi uscate sînf trecute la maşina de canelat (nutuit), pentru rabotarea locului de aşezare a minei (5).
Scîndurelele canelate sînt transportate la secfia de încleit mine, unde se întîlnesc cele două linii tehnologice amintite.
Fabricarea minelor. Minele de grafit, negre, se fabrică din masa de grafit compusă din grafit şi argilă, în pro-porfii corespunzătoare minei (30—70% grafit, formînd un sortiment cu 21 de tării), la care se adaugă apă.
Argila se purifică în prealabil cum urmează: Se amestecă (manual) într-un butoi argilă cu apă. După o buna agitare, amestecul se omogeneizează într-un malaxor, iar de aici e vărsat într-o pîlnie separatoare (particulele mari sînt refinute de sită, iar amestecul fin se scurge într-un butoi). Separarea se poate face şî în basine de decantare, aşezate în cascadă. Din butoi sau din ultimul basin, amestecul fin e deshidratat şi aglomerat sub formă de turte în prese-filtre.
Argila astfel purificată se amestecă cu grafitul în praf, în proporfiile corespunzătoare gradului de tărie al minei, şi cu apă, constituind masa de grafii penfru mine. Amestecul se introduce de obicei în mori (6) cu bile mari, cu tobe căptuşite cu porfelan, pentru a evita formarea de oxizi de fier, deoarece aceştia fac mina casantă. Amestecarea masei de grafit în tobe durează circa 260 de ore (uneori pînă ;la 500 de ore), după care amestecul, stors de apă în prese-filtre, e vărsat în tăvi metalice inoxidabile, cari sînt introduse pline în uscătorul prin convecfie al masei de grafit (7). După uscare, masa de grafit e umezită şi e frămîntată într-un malaxor (8), cu brafe cotite, şi apoi într-o moară cu trei tăvăluguri (9), pînă la obfinerea unui grad de omogeneitate şi da plasticitate cît mai mare. Operafia se repetă, succesiv, la ambele maşini.
Urmează extrudarea pregătitoare a masei de grafit (numită impropriu tragere în fire, trefilare sau „vorpress"), de trei ori consecutiv, tot pentru omogeneizarea plasticităfii, şi apoi extrudarea definitivă la presa (Í0) cu matrifă de agat, de corund sau de safir, care transformă masa din cilindru în două fire continue (mine).
Firele extrudate (minele) sînt aşezate manual pe planşete de lemn şi sînt scurtate la lungimea creionului, folosind un şablon. Acoperite cu alte planşete, pentru ca firele să nu se
deformeze, planşetele cu mine sînt aşezate în rasteluri, pentru uscare naturală.
După uscare urmează coacerea minelor — numită impropriu călire — într-un cuptor încălzit la temperatura de 700—1200°, în care minele se introduc în casete de cărămidă refractară, fiind izolate de perefii casetelor prin bare de grafit şi ferite de contactul direct cu flacăra din cuptor, prin acoperirea cu un strat de cărbune de bocşă, amestecat cu praf de grafit. Durata coacerii e de 8—10 ore. După coacere, cuptorul e lăsat să se răcească 8—12 ore, după care se scot casetele.
Minele coapte (călite) sînt aşezate în vase cu perefii per-forafi, cari sînt cufundate în căzi (11) cu un impregnant constituit din seu sau din stearină, încălzit electric şi menfinut la temperatura constantă de 100°. Durata de impregnare e de 8 ore.
După impregnare, minele scoase din vase sînt frecate cu rumeguş de lemn pentru înlăturarea grăsimii aderente la exterior; se fac pachete cu ajutorul unui pachet etalon şi apoi se pun în depozit pentru „îmbătrînire", adică pentru o mai bună difuziune a impregnantului în masa minelor.
De aici, minele sînt trimise la secfia de încleit şi forrrrat blocuri de scîndurele, unde se unesc liniile celor două procese tehnologice de fabricare a scîndurelelor şi a minelor.
Minele chimice de scris copiafive se fabrică pe o linie tehnologică diferită de aceea a minelor negre de grafit, obişnuite.
în compozifia masei minei chimice intră: grafit, coloranfi sintetici (de obicei violet de metil) şi anumifi lianfi vegetali (de ex. gumă tragantă şi glicerină) pentru creioanele chimice negre (cu urma umezită violetă) şi coloranti,il respectiv (eozină, rodamină, albastru de metilen, vezuvină, verde malachit, etc.), caolin, stearat de calciu, de zinc sau de aluminiu şi gumă tragantă, pentru creioanele chimice colorate (roşu, albastru, cărămiziu, verde, cafeniu, etc.). Minele chimice negre se fabrică în cinci grade de tărie (foarte moale, moale, medie, tare şi foarte tare), iar minele chimice colorate, într-o singură tărie (medie).
Grafitul şi colorantul se amestecă la uscat în malaxor şi apoi amestecul e introdus în guma tragantă înmuiată în prealabil în apă şi cu adaus de glicerină. Masa obfinută e malaxată, e trecută la moara cu trei tăvăluguri pentru frămîntare de 3—4 ori, e din nou malaxată şi apoi e trecută la presă pentru extrudare provizorie. Minele extrudate sînt trecute din nou prin moara cu tăvăluguri şi prin malaxor, pentru ca apoi să fie extru-dats definitiv la o prasă hidraulică de mare presiune.
Minele chimice extrudate definitiv sînt aşezate pe planşete, tăiate la lungime şi acoperite cu alte planşete, pentru a evita deformarea lor.
Pachetele de planşete duble, acoperite cu cîrpe umede, sînt aşezata în rasteluri şi finute pentru uscare, succesiv, cîte opt zile în trei camere: în prima cameră, umiditatea e mare (minimum 80%) şi temperatura joasă (pufin peste 0°); în a doua cameră, umiditatea e mică (30—40%) şi temperatura e cea obişnuită; în a treia cameră, umiditatea e normală şi temperatura e înaltă (50-55°).
Spre deosebire de minele negre de grafit, minele chimice nu sînt recoapte prin ardere.
Minele chimice necopiative se fabrică întocmai ca minele chimice copiative, pînă la uscarea lor, care se face în mod natural, la temperatura obişnuită. După uscare, aceste mine sînt impregnate sub presiune cu seu topit, cu ceară sau cu alte ceruri uleioase.
în compozifia maselor minelor chimice necopiative, pastel, intră colorantul respectiv (mineral sau organic) foarte fin măcinat, caolin şi gumă tragantă.
Aceste mine, folosite în desenul artistic, de obicei fără îmbrăcăminte de lemn, se fabrică în garnituri de 6, 12, 24, 48, 96 de nuanfe de culori. Urma lor pe hîrtie e mată şi foarte instabilă, din care cauză e necesară fixarea ei cu un lac special fixator.
Creion
405
Creion, fub
în compozifia minelor pentru creioanele chimice necopiative, colorate, intră în plus anumite grăsimi, cari asigură o aderenfă bună a urmei (clar vizibilă) la hîrtie.
Calitatea minelor creioanelor e dată de principalele lor proprietăfi utile, cari sînt următoarele:
Rezistenfa minei In creion, care se controlează prin ascufirea acestuia cu o maşină de ascufit, astfel încît diametrul vîrfului să fie de 0f 10—0,125 mm; creionul se fixează într-un suport, formînd un unghi de 45°, deasupra unui taler de cîntar, vîrful minei âtingînd talerul astfel, încît indicatorul să arate 0; pe al doilea taler al cîntarului se aşază greutăfi pînă la ruperea vîrfului; în momentul ruperii se citeşte greutatea şi rezistenfa e dată în kgf/mm2.
Rezistenfa la încovoiere a minelor se verifică cu un aparat format dintr-o pîrghie gradată pe care alunecă o greutate; la capătul pîrghiei e un cufit care se sprijină pe mina de creion aşezată pe două suporturi, la distanfa de 10, 20 sau 50 mm; greutatea se împinge spre capătul cu cufit, iar în momentul ruperii minei, se citeşte greutatea la care a cedat. Rezistenfa e dată de formula Rj — QGl/d3, în care G (g) e greutatea la care s-a rupt mina; l (cm) e lungimea punctelor de sprijin ale minei; d (mm) e diametrul minei,
Tăria minei şe determină cu durometrul (v.) Vickers, modificat, folosind greutăfi de 1—2 kg, sau prin metoda zgîrierii, folosind plăcufe etalon de diverse durităfi; plăcufele etalon se aşază în ordinea creşterii durităfii şi cu un creion se trage o linie peste toate, folosind aceeaşi forfă; prima plăcufă care nu prezintă un şănfulef se consideră egală cu tăria creionului încercat.
Uzura minelor se determină prin folosirea unui aparat construit special din trei tobe pe cari alunecă o bandă de hîrtie; pe toba din mijloc se aşază o mină de creion prinsă într-un braf care acfionează asupra unui indicator micrometric. Rotin-du-se toba cu hîrtia, mina lasă o urmă care, consumîndu-se, ridică braful de partea cu indicatorul, arătînd lungimea minei consumate; uzura e dată (în mm3/m) de formula: u=V/L, în care V (mm3) e volumul minei consumate, iar L (m) e lungimea benzii de hîrtie impresionată.
Alunecarea minelor, caracterizată prin coeficientul de frecare la mişcarea pe hîrtie, se determină cu un aparat format dintr-o casetă care se reazemă pe trei mine supuse încercărilor; pe casetă, care e legată cu o coardă de un dispozitiv echipat cu scală gradată, se găseşte o greutate penfru măsurarea forfei de frecare. Coeficientul de frecare e dat de raportul dintre forfa de frecare (în kgf) şi greutatea aşezată pe mine (în kg).
Intensitatea culorii minelor se stabileşte cu fotometrul optic, sau cu un fotometru cu celule fotoelectrice cu seleniu ori cu vid.
Proprietatea de copiere a creioanelor chimice copiative se determină haşurînd o hîrtie cu creionul experimentat, care se cufundă în apă şi se usucă. Se face compararea cu etaloane.
Calitatea	scrisului se stabileşte	prin	trasarea de linii neregulate pe o hîrtie. Urma lăsată trebuie să	aibă	culoare uniformă,
să nu scadă	în intensitate, iar mina	să nu se	fărîmifeze, să nu
se spargă şi	să nu zgîrie hîrtia.
Integritatea minei în creion se determină prin ascufirea de
3—4 ori a acestuia, cu un unghi de maximum 20°; după fiecare ascufire, vîrful minei nu trebuie să iasă din carcasă numai prin forfa mîinii.
Asamblarea şi finisarea. Minele sînt aşezate manual sau mecanic în canelurile scîndurelelor; apoi s& unge suprafafa lor cu clei de piele şi se aşază a doua scîndurică deasupra, formînd astfel un bloc (Í2). Mai multe blocuri sînt aşezate în presă de mînă (f3), sînt presate şi se lasă să se usuce cleiul 24 de ore, pentru creioanele negre de grafit, şi 48 de ore pentru creioanele chimice. Urmează şlefuirea blocurilor la capete, după care acestea sînt trecute la maşina de rabotat, unde creioanele
rezultate dintr-un bloc capătă forma lor cilindrică, exagonală sau octogonală (14), iar apoi trec la maşina de şlefuit (15), pregă-tindu-le astfel pentru lăcuire (numită impropriu poleire).
După această fază, creioanele sînt sortate şi trecute la maşina de lăcuit (16) unde — prin trecerea consecutivă de 6—12 ori prin dispozitivul de lăcuire — capătă culoarea şi luciul necesar.
După poleire se retează fin deodată ambele capete ale creioanelor, cu ajutorul a două ferestraie circulare subfiri (77).
Creioanele retezate sînt trecute la maşina de marcat care
—	cu ajutorul unei matrife — imprimă pe creion marca şi duritatea fie prin simplă presare (la creioanele ieftine), fie prin presare urmată de argintare, bronzare sau chiar aurire (la creioanele mai bune).
Creioanele marcate sînt ambalate în pachete cari confin una sau mai multe duzini, în diverse ambalaje, după felul creioanelor.
Creionul mecanic, pentru scris şi pentru desen, are un înveliş metalic, de masă plastică sau, uneori, de lemn, şi o mină din categoria celor folosite la creioanele de lemn (v. mai sus, sub Creion obişnuit). Pozifia minei poate fi reglată după voie cu ajutorul unui dispozitiv interior de prindere, cu arc, iar după consumare, mina poate fi înlocuită.
1.	Creion. 2. Tehn.: Numire dată unor ustensile de aceeaşi formă ca şi creioanele de lemn, avînd întrebuinfări fie asemănătoare, fie cu totul diferite. Astfel, se deosebesc:
Creioane litografice, cari se întrebuinfează la executarea desenelor direct pa piatra litografică, pe placa de zinc sau pe hîrtie de transport, în cazul cînd ele urmează să fie apoi transportate pe piatră. Se fabrică, din săpun, din ceară de albine, ulei şi negru de fum, în cinci durităfi: nr. 1 moale, nr. 2 mijlociu, nr. 3 tare, nr. 4 foarte tare şi nr. 5 extrem de tare. Duritatea variază şi după temperatura camerei în care se execută lucrarea.
Creioane de corectură, cari sînt preparate dintr-o substanfă abrazivă şi cu ajutorul cărora, în poligrafie, se fac corecturi pe desenele executate pe piatra litografică. Creioanele de corectură au durităfi diferite, în general de trei categorii: tare, medie şi moale. în acelaşi fel, şi preparată din aceleaşi materiale, se întrebuinfează şi creta de corectură, cînd suprafafa de corectat e mai mare.
Creioane ceramice, cari sînt fabricate din materiale colorante, vitrificabile, şi sînt folosite pentru desenarea pe obiecte de ceramică, înainte de vitrificarea şi smălfuirea lor, sau pe sticlă fără lustru.
Creioane medicinale: Bastonaşe de azotat de argint, de sulfat de cupru, de clorură de zinc, de iodoform, etc.
Creioane dermatografe: Produse cosmetice folosite (de femei) pentru colorarea sprîncene-lor. Confin ca masă de bază un amestec de ceară de albine, cerezină, lanolină, unt de cacao, cetaceum, vaselină, parafină, stearină, etc.
Pentru colorare se incorporează pigmenfi negri (în special negru de fum) sau bruni.
Se găsesc în comerf fie sub formă de batoane, învelite în staniol sau celofan, fie sub formă de mine protejate de un înveliş de lemn.
2.	Creion termic. Termőt.: Indicator aproxi-
mativ de temperatură, consistînd dintr-un cilindru confecfionaf dintr-o substanfă cu duritate Secfiune printr-un mica, a cărei urmă pe un corp fierbinte îşi	tub-creion.
schimbă culoarea, dacă temperatura acelui i) anod; 2) catod; corp depăşeşte o anumită valoare. Tempera- 3) grilă; 4) filament; tura se apreciază prin interpolare, încercînd	5) izolator,
succesiv cu creioane diferite.
3.	Creion, fub-~. Telc.: Triodă pentru frecvenfe foarte înalte, avînd electrozi cilindrici, concentrici şi foarte subfiri. Tuburile-
Cremalieră
406
Crematoriu
creion au lungimea de 5**-6 cm şi diametrul de 6**'7 mm; ieşirile anodului şi catodului sînt doi cilindri metalici exteriori, iar ieşirea grilei e un disc izolat de cilindri prin sticlă. încălzirea indirectă (6,3 V, 1-*2 W) se obfine de la un filament situat în interiorul catodului. Caracteristicile principale sînt: capacităfi interelectrodice de maximum 2--3 pF; tensiuni anodice de 300"-400 V; puteri disipate maxime de 10—15 W; puteri utile de 2,,,3 W. Pot fi folosite ca oscilatoare pînă la 3000 MHz, ca amplificatoare, ca multiplicatoare de frecvenfă; au durată de funcfionare mare. Se conectează la cavităfi rezonante, în montaje cu grila la masă.
î. Cremalieră, pl. cremaliere. Mett.: 1. Bară rectilinie dinfată, cu dinfi drepfi sau înclinafi, care formează un angrenaj cu o roată cilindrică dinfată corespunzătoare, de acelaşi modul. Angrenajul cu cremalieră e folosit pentru a transforma o mişcare circulară într-o mişcare rectilinie, sau invers.
La cremalieră, care poate fi considerată roată dinfată cu raza infinită, cercul primitiv e o dreaptă primitivă, tangentă în punctul primitiv la cercul primitiv al rojii cu care angrenează, iar distanfa dintre centrul acestei rofi şi dreapta primitivă e egală cu raza primitivă a rofii (v. fig.).
Deplasarea Iq (mm) a cremalierei, corespunzătoare la n rotafii ale rofii cu care angrenează, e
l§ — nmZnt
unde m e modulul dinfilor şi Z e numărul de dinfi ai rofii.
Angrenajul cu cremalieră e cazul limită între angrenajul cilindric exterior şi cel interior. Profilul dintelui cremalierei e o dreaptă perpendiculară sau înclinată fafă de linia de angrenare, iar arcul de angrenare al cremalierei e cel mai mare arc pe care îl poate avea o roată dinfată într-un angrenaj exterior. Dinfii cremalierelor sînt supuşi numai la solicitări longitudinale (adică în direcfia axei cremalierei) sau la solicitări longitudinale şi transversale, după cum cremaliera e cu dinfi drepfi sau înclinafi.
Cremaliera, respectiv angrenajul cu cremalieră, se foloseşte la cricuri, la maşini de burghiat, la unele strunguri verticale, la căi ferate de munte (căi ferate cu cremalieră), etc. V. şi sub Angrenaj.
o.	~ de referinfă. Mett.: Cremalieră cu dinfi drepfi sau înclinafi, avînd profilul dinfilor în evolventă, care serveşte ca
II. Elementele cremalierei. a) capul dintelui; b) piciorul dintelui; c) jocul la fund; ha) adîncimea de angrenare (activă); H) adîncimea totală a golului; p) pasul; pj2) grosimea dintelui pe linia de referinţa; a) unghiul de angrenare.
Cremalieră. f) roată dinfată; 2) cremalieră; 3) cercul primitiv al rofii; 4) linia primitivă a cremalierei; r) raza rofii dinfafe.
I. Cremalieră de referinfă.
1) cremalieră; 2) şi 3) rofi cari formează un angrenaj.
bază pentru definirea angrenajelor cilindrice, în sistemul metric (v. fig. I). Cremaliera de referinfă are următoarele carac-
teristici geometrice (v. fig. II): flancurile profilului sînt rectilinii; unghiul de angrenare e a = 20°; modulul m\ capul dintelui d = m; piciorul dintelui b — m-\-c\ jocul la fund c = 0,2-*-0l3 m; înălfimea totală a dintelui (respectiv adîncimea totală a golului) H = a + b] adîncimea de angrenare (activă) ha = 2 m\ pasul p — ivn\ grosimea dintelui pe linia medie a profilului b=p/2.
Cremaliera de referinfă în formă de cufit-pieptene e folosită ca sculă aşchietoare penfru din-fări cilindrice prin rostogolire (procedeul Maag). Profilul dinfilor unui cufit-pieptene se deosebeşte de cel al dinfilor unei cremaliere obişnuite de referinfă, atît prin înglobarea jocului radial c în înălfimea capului dinfilor, cît şi prin îmbunătăfiri aduse angrenării (flancare).
3.	Cremaiieră. 2. Tehn. mii.: în fortificaţii, lucrare amplasată astfel, încît să permită flancarea (v.) şi încrucişarea focurilor (v.).
4.	Crematoriu, pl. crematorii. Arhm, Urb,: Clădire sau parte dintr-o clădire, echipată cu instalafii speciale pentru arderea cadavrelor, a deşeurilor sau a gunoaielor. Se deosebesc: crematorii umane, crematorii veterinare şi crematorii penfru gunoaie.
Crematoriile umane servesc la incinerarea oamenilor decedaţi. ^ Cuprind, în general, următoarea amenajare: o clădire principală, cu o sală publică (în care se oficiază ceremonii de doliu sau religioase), o instalafie de ardere (aşezată de obicei la subsoi) cu depozite şi încăperi anexe, încăperi de aşteptare şi birouri penfru ^administraţie; o clădire, numită co lumbariu, destinată păstrării urnelor cu cenuşa celor incinerafi, şi care se prezintă, în general, sub forma unei galerii, în perefii căreia se amenajează nişe, dis-	^
puse pe mai multe rînduri şi destinate adăpostim urnelor; un spafiu liber exterior, parte plantat şi parte amenajat cu alei de acces şi cu o piafă penfru ceremonii şi pentru stafionarea publicului şi a vehiculelor. Crematoriile umane sînt, adeseori, clădiri reprezentative de arhitectură funerară. Ele se amplasează, fie în cimitire, fie pe terenuri separate.
Crematoriile veterinare sînt destinate arderii cadavrelor de animale (v. fig. /).
Există mai multe tipuri de crematorii, de la simple gropi sau şanfuri pînă la construcfii în cari toate operâfiile sînt mecanizate şi cari pot fi echipate cu instalafii pentru recuperarea unor produse. Şanfuri le şi gropile nu sînt economice, din cauza consumului foarte mare de combusfibil. De exemplu, pentru incinerarea unui cadavru cu greutatea de circa 450 kg sînt
I. Crematoriu penfru animale, a) secfiune transversală; b) plan; 1) perefe de; cărămidă sau de piatră, gros de 25 cm; 2) canale; 3) grătar; 4) guri penfru admisiunea aerului 5) strat d renant.
Cremă
407
Crema de ghete
necesari 2,5 m3 de lemne şi 10 I de petrol. Arderea durează
4—8 ore.
Crematoriile pentru gunoaie sînt destinate arderii deşeurilor combustibile, provenite din gospodării, din industrii sau de pe căile şi locurile publice. Din punctul de vedere al zonei
II. Secfiune transversală printr-un crematoriu pentru gunoaie, mecanizat.
1) depozit de gunoi; 2) benă apucătoare; 3) pod rulant; 4) pîlnie de încărcare a cuptorului; 5) puf de conducere a gunoiului; 6) transportor cu melc; 7) compartiment de uscare a gunoiului; 8) focar; 9) ventilator pentru aerul de combustie; 10) puf penfru colectarea cenuşii; 11) recuperatoare de căldură.
deservite, se deosebesc: crematorii urbane, cari deservesc întregul oraş, şi cari sînt aşezate, de obicei, în zonele cu industrii insalubre; crematorii de cartier sau de cuartaíé, cari deservesc un singur cartier sau cuartal, pe teritoriul căruia sînt amplasate; crematorii de bloc, situate, de obicei, în subsolul acestor clădiri. La crematoriile mari (v. fig. II), toate operaţiile sînt mecanizate, iar cenuşa rezultată după ardere e folosită la fabricarea unor cărămizi şi a altor produse similare. Folosirea economică a crematoriilor depinde de natura deşeurilor. Astfel, dacă în compozifia lor intră multe materii vegetale, confifiînd o cantitate mare de apă, arderea se face greu şi operafia nu e economică.
î. Cremă, pl. creme. Farm., Ind. chim.: Preparat cosmetic, obfinut fie prin emulsionarea unor grăsimi (lanolină, unt de cacao, ulei de migdale, ulei de măsline, etc.), a unor ceruri (ceară de albine, ceară de candelilla, cetaceum, etc.), hidrocarburi (ulei de vaselină, vaselină, parafină, cerezină, etc.), gume, săpunuri, substanfe gelatinoase, a colesterinei, lecitinei, trietanolaminei, glicerinei, stearinei, etc., cu apă şi uleiuri eterice, fie prin saponificarea unora dintre aceste substanfe cu ajutorul carbonafilor alcalini, fie prin amestecul lor, la cald, cu diferite ingrediente medicamentoase (oxid de zinc, sub-nitraf de bismut, borax, sulf, vitamine, hormoni, etc.), dezinfectante sau aromate. Pentru mărirea durabilităfii se adaugă în creme şi conservanfi ca, de exemplu, benzoat de sodiu, acid boric, etc. Cremele se prezintă sub formă de paste onctuoese, de consistenfă moale, plăcut parfumate, avînd calitatea de a pătrunde cu uşurinfă în porii pielii omului.
Se întrebuinfează la curăfirea, catifelarea, întrefinerea, netezirea şi înfrumusefarea epidermei, cum şi la apărarea acesteia contra frigului şi a razelor solare; cremele uşurează aderarea pudrei şi a fardurilor la piele şi înmoaie părul corpului, pentru a uşura depilarea. — în mod impropriu se cunosc, sub acelaşi nume, unele preparate cari se obfin, prin aceleaşi procedee tehno-
logice, din materii prime similare, întrebuinfate la întrefinerea, lustruirea şi înfrumusefarea încălfămintei de piele (v. sub Cremă de ghete). —
Din punctul de vedere al structurii fizice, se deosebesc două categorii da creme:
Amestecuri de grăsimi şi ceruri, fără confinut de apă. Acestea pot fi creme grase, cu 45—50% grăsimi, sau supergrase cu 75...92% grăsimi. Ele pot fi creme de demachiat, sau creme de noapte.
Emulsii de grăsimi şi ceruri, cu confinut variabil de apă. Se întrebuinfează drept creme de zi sau de noapte.
Cremele emulsionate se împart, după felul emulsiei, în:
Creme constituite din emulsii cu fază continuă apoasă (tip grăsime în apă). Agentul emulsionânt e solubil în apă, dar posedă o grupare liofilă, de exemplu stearafi de sodiu, de potasiu, amoniu, trietanolamină.
Creme constituite din emulsii cu faza continuă uleioasă (tip apă în grăsime\ Agentul emulsionant e o substanfă solubilă în ulei, dar posedînd o grupare hidrofilă, de exemplu alcool cetilic, colesterină, esterii glicoluIui, etc.
Creme constituite din emulsii complexe cu fază continuă uleioasă, în cari faza dispersă e un coloid de asociafie apă-ulei.
2.	~ alimentară. Ind. alim.: Emulsie obfinută prin triturarea (frecarea) unor produse de bază, cum sînt: laptele, zahărul şi gălbenuşul de ou, la cari se adaugă, uneori, substanfe aromate, cacao, suc de fructe, etc. Emulsionarea se execută, fie la temperatura camerei, fie la o temperatură de circa 50°, la început, şi continuată la circa 100°. Cremele alimentare sînt produse nutritive şi cu gust plăcut, cari se prepară atît în gospodării, cît şi în industria dulciurilor.
3.	~ de ghete. Ind. chim.: Preparat păstos cu acfiune superficială specifică de curăţire şi înfrumusefare a suprafefei pielii, căreia îi dă un luciu frumos şi pe care o acoperă cu un film protector neted, îngreunînd astfel aderenfa prefului, a murdăriei, a apei şi a zăpezii. Mărirea impermeabilităfii pielii fafă de apă, cu ajutorul cremelor de ghete, e o însuşire secundară, obfinută odată cu celelalte calităfi. Componenfii cari se întrebuinfează la prepararea cremelor pentru piele se disolvă în solvenfi organici sau se emulsionează în apă, astfel încît să formeze un amestec solid, pastos sau fluid. Principalii componenfi sînt cerurile, cari formează amestecuri omogene şi stabile cu uleiuri (ceară de Car-nauba, ceară montană, ceară de albine, ceruri sintetice, etc.), şi cari produc luciu intens; apoi hidrocarburi, în special ozo-cherit, pentru mărirea aderenfei, şi parafină, ca regulator al consistenfei. Amestecul rezultat se colorează cu coloranfi solubili în grăsimi sau în apă, în funcfiune de solventul folosit. După solvent, se deosebesc trei tipuri de cremă de ghete: creme uleioase, penfru a căror preparare se utilizează, în special, ulei de terebentina sau hidrocarburi (decalină, benzină rafinată); creme apoase, pentru a căror fabricare se utilizează ca solvent excluziv apa; creme mixte, cari îmbunătăfesc proprietăfile defavorabile ale cremelor apoase pure şi sînt fabricate din apă şi solvenfi organici.
Cremele uleioase pure sînt cele mai bune preparate pentru curăfirea şi întrefinerea pieilor, fiind lipsite de obicei de substanfe dăunătoare şi avînd o acfiune bună de curăfireşi lustruire. Cremele mixte sînt superioare celor uleioase în ce priveşte luciul, dar sînt mult mai pufin rezistente la apă, în cazul cînd reprezintă emulsii de ulei în apă. Cremele mixte, în special în cazul cînd faza exterioară e apa, sînt superioare celor uleioase pure pentru curăfirea pieilor fine de culoare deschisă deoarece, spre deosebire de cremele uleioase, au un efect mai slab de închidere a culorii şi de pătare a pielii prin extragerea grăsimilor din ea.
Cremă de tartru
408
Crenel
1.	Cremă de tartru. Ind. chim., Ind. alim., Farm.: Tartrat acid de potasiu (bitartratul de potasiu), substanfă care se găseşte în struguri şi care se extrage din diferitele reziduuri de la vinificare, în cari se acumulează, adică din boştină, drojdie de vin sau piatra de butoi (tartru).
Crema de tartru se foloseşte mult în vopsitorie şi în imprimeria textilă, la prepararea acidului tartric şi a diferifilor tartrafi, la argintarea pe cale umedă şi la acoperirea cu staniu a alamei. De asemenea, crema dé tartru e întrabuinfată, în Farmacie, la prepararea pulberilor efervescente şi ca adaus în diferite unguente medicinale, iar în industria alimentară, la prepararea limonadelor şi a pulberilor pentru copt.
2.	Cremene. Mineral.: Varietate comună de opal (v.) amestecat cu silice foarte fin cristalizată, albă-cenuşie pînă la cenuşie,
COOK
I
CHOH
I
CHOH
I
COOH
acfionează fie o roată dinfată, fixată pe acest ax, şi două cremaliere pe cari sînt fixate vergelele, cari se angrenează cu roata dinfată, fie un disc şi două pîrghii articulate cu vergelele. Pentru fixarea canatului, cremona se manevrează rotind mînerul într-un sens, astfel încît să producă alunecarea verticală simultană, de îndepărtare, a celor două vergele de-a lungul canatului, astfel încît capetele lor să iasă din marginile lui superioară şi inferioară şi să intreîn două scobituri de pe tocul ferestrei sau al uşii, ori în două brăfări sau scoabe speciale, fixate pe toc, şi imobilizînd cana-tele. Pentru deblocare, se roteşte mînerul în sens invers, astfel încît capetele vergelelor să se retragă pînă la nivelul marginilor canatului. Din punctul de vedere al modului de fixare pe canat, se deosebesc: cremone aplicate, cremone semiîngropate şi ere-mone îngropate (v. fig.). Sin. Cremon (pl. cremoane).
2'
Fd
±
crá
e
Tipuri de cremone.
a) cremonă aplicată; b) cremonă îngropată; c) cremonă semiîngropată; d) schema de alcătuire a unei cremone; e) dispozitiv de manipulare cu cremaliere, pentru cremonă aplicată (ej) şl pentru cremonă îngropată (e2); f) dispozitiv de manipulare cu pîrghii, pentru cremonă semiîngropată; I) dispozitiv de manipulare; 2) ghidajele vergelelor; 3) piese de fixare a capetelor vergelelor, în formă de scoabă simplă; 4) piese de fixare a capetelor vergelelor, în formă de scoabă cu rolă; 5) vergea; 6) mîner masiv; 6') mîner de tablă; 7) cepul (axul) minerului; 8) cutia dispozitivului de manipulare; 9) p/acă pătrată arcuită; Í0) cremaliere; 11) roată dinfată; 12) rondelă; 13) pîrghii; 14) disc; 15) piesă de legătură.
galbenă sau negricioasă. Formează concrefiuni în unele calcare silicioase, sau constituie bilele de flint, rotunjite în timpul transportului, cari se găsesc în unele depozite detritice. Se foloseşte la confecţionarea de plăci cioplite, pentru căptuşirea morilor de măcinare din industria ceramicii fine, sau direct ca bile de flint (v. sub Corp de măcinare). Lovită cu amnarul, cremenea produce seîntei. Sin. Silex.
3.	Cremonă, pl. cremone. Cs.: Dispozitiv metalic care serveşte la fixarea în pozifie închisă a ferestrelor sau a unor uşi (de balcon sau de dulap), constituit din două vergele dispuse în prelungire şi dintr-un dispozitiv de manipulare alcătuit dintr-un mîner fixat pe un ax perpendicular pe planul vergelelor, şi care
4.	Crenel, pl. creneluri. I.Tehn. mii.: Deschizătură în zidurile cetăfilor antice sau în partea de sus a zidurilor cetăfilor în fortificafia medievală.
5.	Crenel. 2. Tehn. mii.: în fortificafia actuală, deschidere în peretele unei lucrări, în peretele unei cazemate, într-o poartă sau într-o uşă blindată, destinată pentru tragere sau observare, la adăpost de loviturile inamicului. Crenelul pentru armament de artilerie se numeşte ambrazură.
Elementelele unui crenel (v. fig.) sînt: axa directoare, deschiderea interioară şi deschiderea exterioară (în plan orizontal şi în plan vertical), înălfimea genulierei (v.).
Crenel
409
Creozot
Axa directoare (a) poate fi orientată fafă de peretele în care e practicat crenelul, perpendicular (crenel normal), sau oblic (crenel oblic), poate fi orizontală sau înclinată. Crenelurile cu axa orizontală se numesc de obicei creneluri verlicale, pentru că se aşază în perete vertical. Crenelurile cu axa înclinată în jos, aşezate la picior, la banchetă, întîlnite în lucrările mai vechi, se numesc şî creneluri de picior.
Deschiderile inferioară (bQ — în plan orizontal şi bv — în plan vertical) şi exterioară (cQ — în plan orizontal şi cv— în plan vertical) depind atît de dimensiunile armelor de tragere sau de cele ale instrumentelor de observare, cît şi de cîmpul de tragere sau de observare, care trebuie asigurat.	Elementele	unul
înălfimea genulierei (g) depinde de	crenel,
dimensiunile afeturilor armelor grele, sau a) secjiune orizontală; de genuliera trăgătorului, după caz. Pentru b) sectiun0 verticală, reducerea vulnerabilităţi lor, crenelurile ss echipează uneori cu obloane de obturare (v.).
î. Crenel. 3. Tehn. mii.: Piesă metalică destinată să sporească rezistenfa la lovituri a deschiderilor practicate în perefii lucrărilor de fortificafie, destinate tragerii sau observării (v. fig.).
Se confecfionează din ofel turnat sau din ofel de blindaj, într-o singură bucată, sau din mai multe piese, cari se asamblează între ele cu şuruburi sau cu pene. Perefii exteriori ai crenelurilor se fac obişnuit în trepte, pentru a evita ricoşeturi periculoase pentru apărători. Grosimea perefilor se stabileşte finînd seamă de rezistenfa la rupere a metalului crenelului şi á peretelui străbătut de el, astfel încît în orice direcfie de pătrundere a unui proiectil rezisténfa totală la pătrundere să fie cel pufin egală cu rezistenfa la pătrundere pe care o prezintă peretele respectiv, neslăbit prin prezenja crenelului. în acest scop, perefii crenelului au grosimi mai mari în direcfiile în cari masa de beton sau de zidărie e mai mică.
Crenelul se montează în timpul construcfiei, înglobîndu-se în masa peretelui, şi se ancorează de rest, prin armaturi.
După scopul urmărit, se deosebesc: creneluri de tragere şi creneluri de observare, primele putînd fi creneluri de pistolet, de puşcă-mitralieră, de mitralieră, de tun, mixte (pentru arme jumelate), etc.
2.	Crenelare. Mett.: Operafie de aşchiere prin care se obfin suprafefe crenelate pe partea frontală a unui obiect (de ex. creneluri la piulife crenelate, la anumitesemiacuplaje, etc.).
Se poate efectua manual, de exemplu prin ferestruire sau prin pilire, ori mecanizat, de exemplu prin ferestruire, prin frezare, prin broşare, etc.
(v. fig.)* De obicei, la crene- Crenelarea unei piulife (schemă), larea mecanizată, obiectul de /) piulifă prelucrată; 2) sculă (freză-prelucrat e prins într-un dis- disc); 3) orientarea mişcării principale; pozitiv divizor, pentru a putea 4) orientarea mişcării de avans de pă-fi rotit după executarea fie- trundere; 5) orientarea mişcării inter-cărui crenel sau a două crene-	mitente	de	divizare.
Iuri coaxiale, diametral opuse.
3.	CrenîCr acid Ped.: Acid humic, care se găseşte numai în solurile acide şi care, după unii autori, are rolul cel mai
important în formarea podzolurilor. Produs prin acfiunea ciupercilor asupra litierei de pădure, acidul crenic descompune siIi-cafii primari din partea superioară a profilului solului, dînd crenafi solubili de calciu, fier şi mangan, spălafi în adîncime, unde, prin reducere, formează apocrenafi (v.) insolubili, săruri ale acidului apocrenic, care nu există liber. Orizontul podzolic A2, domeniul de activitate al acidului crenic, nu permite viafa ciupercilor cari l-au produs şi, din cauza mediului acid, nici a bacteriilor. Sin. Acid fulvic.
' 4. Crenoferapie: Folosirea apelor minerale în scop terapeutic.
5.	Crenvurst, pl. crenvurşti. Ind. alim.: Preparat de carne din categoria mezelurilor proaspete, obfinut din carne proaspătă de vită, tocată fin, sub formă de pastă (bradtul 75%), la care se adaugă slănină tocată (25%), introdusă în intestine de oaie, cari se prelucrează prin afumare caldă şi fierbere. Produsul finit confine maximum 25% grăsime şi maximum 65% apă.
e. Creodonle. Paleont.: Subordin de mamifere carnivore primitive, cu caractere colective, cari au trăit în Eocen şi în Oligocen şi din cari descind carnivorele tipice (Fissipedae). Aveau creierul mic, cu pufine circumvolufiuni, iar carnasiera era individualizată numai la formele mai noi. Aveau membrele masive, cu gheare neretractile. între cele două şiruri de oase carpale aveau un os suplementar, osul central, iar astragalul era lipsit de condilul dezvoltat la carnivorele tipice.
încă din Eocen au dat mai multe ramuri distincte: Arctocyo-nidae, cele mai primitive, cari prin caractere aveau legături cu Insectivorele cretacice; Mesonichidae, cu dentifie simplă şi uniforma; Hyaenodontidae, cel mai bine adaptate ca animale carnivore, cari au continuat în India şi în Africa pînă în Miocén; Miacidae, din cari au evoluat majoritatea fisipedelor.
7.	Creolină. Ind. chim., Farm.: Produs complex format din-tr-un amestec emulsionant de ulei de gudron mineral, cu p. f. 180-**220°, lipsit de naftalină, bogat în crez oii, la care se adaugă o solufie concentrată de săpun răşinos de colofoniu sau de săpun naftenic şi un diluant (motorină, etc.). Se prepară ames-tecînd la cald săpun, solufie de sodă caustică, ulei de gudron şi diluant; se evaporă, se concentrează şi se purifică, eliminîndu-se reziduurile. Creolina se prezintă sub forma de lichid siropos, limpede, de culoare brună-roşcată, cu miros specific de gudron şi de crezoli, cu d. 1,03~*1(08; confine 10***15% fenoli. Cu apa, formează o emulsie stabilă (cu reaefie alcalină) care, tratată cu acid clorhidric, se separă în mai multe straturi (uleioase şi apoase); sé amestecă, fără să se turbure, cu un volum egal de alcool, de eter sau de benzină. Diluată cu apă (3:100), formează o emulsie albă-lăptoasă sau gălbuie, persistentă. Confine 70—80% ulei de gudron şi 20% fenoli. Se poate obfine şî creolină solidă, adăugîndu-se o cantitate de grăsime animală, care are aspectul săpunului, de culoare brună spre negru, cu mirosul creolinei lichide şi care, cu apa, dă o emulsie stabilă. Se obfine şi un albuminat de creolină, din creolină şi diferite substanfe albuminoide, folosit ca astringent şi antiseptic. Creolina diluată cu apă (2»*5%) se întrebuinfează în medicina umană şi în cea veterinară, ca antiseptic şi dezinfectant, cum şi ca dezodorizant în sălile de anatomie, în spitale, grajduri, closete, etc.
8.	Creozol.	Chim.: Esterul monometilic al metilpirocate-
chinei,	lichid cu	p. f. 220°, care	se găseşte în creozot şi care
e	întrebuinfat ca	antiseptic. V. şi	sub Creozot.
9.	Creozot.	1. Chim., Farm.:	Ulei fenolic care distila între
200 şi 220°, cu miros puternic de fum, obfinut prin extragere cu hidroxid de sodiu, precipitare cu acizi şi distilare, din uleiu-
Creozot
410
Cresfare
rile grele rezullate de la distilarea lemnului de fag. Componenţii principali ai creozotului sînt:
OH	OH
I	l
C	C
HC/ OCH3 . HC^ OCHg
II	i	5'	II	I
HC /CH	H3C— C	CH
NC/	C/
H	H
guaiacol
creozol
Creozotul serveşte ca inhibitor de autooxidare pentru benzina de cracare, la afumarea rapidă a cărnii, în terapeutica bolilor pulmonare şi în stomatologie. Produsul oficinal are următoarele caracterisiici: aspect uleios, culoare gălbuie, miros pătrunzător de fum, p. f. 200- *220° şi gr. sp., la 15°, 1,08—1,09.
1.	Creozot. 2. Ind. chim.: Uleiul brut obfinut prin distilarea gudroanelor rezultate de la distilarea lemnului de fag, care serveşte la imbibarea traverselor de cale ferată, pentru a le feri de putrezire.
2.	Creozot. 3. Ind. cb.: Fracfiunea bogată în fenol (170—240°) din gudroanele de cărbuni, care serveşte la imbibarea traverselor de cale ferată.
3.	Creozofare. Ind. lemn., C. Operafia de impregnare cu creozot a obiectelor de lemn (de ex. traverse de lemn de fag pentru calea ferată) în vederea prezervării acestora. Impregnarea se face, fie prin cufundare alternată în băi calde şi reci de creozot, fie — la piese mai mari (traverse) — prin tratare în instalafii de impregnare cu autoclave. V. sub Protecfia lemnului.
4.	Crep. 1.	V. sub Cauciuc.
5.	Crep. 2.	Ind. text.: Ţesătură	subfire de	mătase	naturală,
artificială, sau de fibre sintetice (mai rar de lînă), avînd firele suprarăsucite (încrefite), unele spre stînga şi altele spre dreapta, astfel încît din încrucişarea firelor de bătătură cu cele de urzeală, după un anumit model (v. sub Crep 3), se obfine un efect de creponare a fesăturii. Ţesătura crep se foloseşte pentru rochii, bluze, etc.
«. ~ de Chine. Ind. text.: Ţesătură de mătase naturală sau vegetală, cu legătură de pînză, făcută din fire de urzeală nerăsucite şi din fire de bătătură răsucite. în bătătură alternează cîte două fire răsucite la dreapta cu cîte două fire răsucite la stînga. Crep de Chine-ul se foloseşte la confecfionarea diferitelor obiecte de îmbrăcăminte pentru femei.
7.	~ santé. Ind. text.: Ţesătură cu legătură de pînză, foarte
elastică şi poroasă. Se obfine dintr-un tort puternic răsucit, din: lînă, semilînă, mătase, semimătase	şi	bumbac.
8.	~ satin.	Ind. text.: Ţesătură	cu	legătură	de	atlaz în	cinci
sau opt ife, cu urzeala din fire nerăsucite şi bătătura din fire răsucite, şi alternînd cîte două fire răsucite spre dreapta cu cîte două fire răsucite spre stînga.
9.	Crep. 3. Ind. text.: Model pentru fesătură, format dintr-o fesătură simplă (pînză), prin suprimare sau adăugare de puncte (v. fig.).
10.	Crep, fire Ind. text.:
Fire supratorsionafe cari prezintă încrefituri, bucle, cîrcei, efect folosit pentru obfinerea fesăturilor cu o anumită structură şi un anumit aspect. De exemplu, din firele Crep de mătase, CU torsiunea de Ţesătură cu legătură crep. 1500***3500răsucituri pe metru, se fac fesăturile voal, triplu voal, etc. n. Crepină, pl. crepine. Tehn.: Sin. Sorb (v.).
Crepine de filtru rapid penfru alimentare cu apă. a) crepină penfru filfru rapid obişnuit; b) crepină pentru filtru rapid sub presiune; /) cap cu orificii de insulare; 2) şi 2') tijă fubuiară filetată, respectiv cep tubular filetat pentru asamblare placa de ford (respectiv cu refeaua de drenaj) a filtrului; 3) tanlă (tăietură); 4) manşon filetai înglobat în placa filtrului.
12.	~ de filtru. Alim. apă.: Piesă de porfelan, de metal inoxidabil sau de plaste, care se fixează în plăcile de susfinere a nisipului, la filtrele rapide (v. Filfru rapid, sub Filtru) pentru apă, spre a asigura distribuţia uniformă a apei şi a aerului comprimat, introduse în filtre pentru spălare; curent, se montează un număr de 60»*80 de bucăfi pe metrul pătrat de arie de bază a filtrului.
Crepină e compusă dintr-un cap în care sînt practicate orificii mai mici decît granulele de nisip înconjurătoare, şi care e prelungit jos cu o tijă, care pătrunde în spafiul de sub plăci le fi Itrante.
Penfru fixare, crepină se înşurubează într-un manşon, înglobat la turnarea betonului în plăcile de susfinere, astfel încît orificiile de la capătul tijei cre-pinei să se qăsească în acelaşi plan orizontal (v. fig. a). La filtrele rapide sub presiune se folosesc crepine de construcfie deosebită, cu cep filetat în locul tijei, cari se înşurubează în orificiile de pe reţeaua de drenaj a filtrului (v. fig. b).
13.	Crepon. Ind. text.: Ţesătură de fire de bumbac, de lînă sau de mătase, răsucite mai mult într-un singur sens, pentru a obţine un efect specific, de suprafaţă cu granule şi brăzdată neregulat.
14. Crepuscul. Meteor. V. sub Optica atmosferei.
15. Creson de fînfînă. Agr.: Nasturtium officinale R. Brown. Varietate de creson vivace, acvatică, crescînd spontan pe marginea pîraielor şi a locurilor cu izvoare din regiunile cu un climat mai temperat. Se înmulţeşte prin seminfe şi prin butaşi. Se dezvoltă bine în ţinuturile răcoroase şi umede. Tulpinifele, împreună cu frunzele, se consumă sub forma de salată. Sin. Măcriş de baltă, Năsturel.
in. Cresfare. 1. Mett.: Operaţie (manuală sau mecanizată de aşchiere, de deformare plastică sau de tăiere), prin care se face o crestătură într-o piesă. Exemple: crestarea	j
prin aşchiere cu dalta, cu ferestrăul, cu ** freza (v. fig.) crestarea prin deformare plastică în cursul unei operaţii de forjare, cu dalta, cu dalta-ciocan, cu dalta-ciocan şi cu contradalta, etc.; crestarea prin tăiere cu ştanţa de crestat, etc.
17.	Cresfare. 2. Agr.; Scoaterea unei porţiuni mici de coajă cu lemn, de deasupra sau de dedesubtul unui mugure sau al unei ramuri, pentru a întări sau pentru a slăbi creşterea acelei ramuri.
îs. Crestare. 3. Poligr.: Operaţia de subţiere locală a hîrtiei, să cartonului sau a mucavalei, pentru a da materialului posibilitatea să se îndoaie fără să se rupă. Crestarea se poate face: prin executarea unei simple tăieturi, numai pînă la o anumită adîncime, pentru ca cele două părţi ale materialului să poafă fi îndoite fără să se desprindă; prin scobirea unui şanţ şi înlăturarea materialului scobit (v. Şănţuire); prin deformarea materialului, presînd cu un cuţit cu lama neascuţită. Crestarea se poate
face manual sau mecanizat; cînd materialul e mai flexibil, sau în anumite scopuri, crestarea se poate face şi prin îndoirea, prin
Crestarea capului unui şurub cu cap înecat, prin frezare.
1)	obiectul prelucrat;
2)	freză-disc; 3) orientarea mişcării principale; 4) orientarea mişcării de
avans.
Crestat, maşina de ~
411
Crestătură
simplă presare mai puternică a unei linii, cu ajutorul unei prese tighel, sau prin executarea unei renuri cu maşina de crestat (v.). Sin. (parfial) Rifuire.
î. Crestat, maşină de Poligr.; Maşină folosită în tehnica legătoriei şi a prelucrării cartonului, pentru executarea pe cale mecanizată a operafiei de crestare. Maşinile de crestat se construiesc în multe variante: după dimensiunile materialului care se prelucrează; după numărul de crestături cari se execută simultan; după felul în care materialul e introdus şi scos din maşină (manual, sau cu alimentator automat, eventual cu strîngător automat); după felul acţionării (manuală, cu o manivelă, sau mecanizată). Operafia de crestare se execută în toate cazurile după acelaşi principiu: materialul e făcut să treacă pe sub un cufit circular, rezemîndu-se în acelaşi timp pe un cilindru-suport de ofel, ambele rotindu-se în sens contrar.
Dacă crestătura se execută numai prin presare, maşina e echipată, în locul cufitului circular, cu un disc de imprimare (canelare), în timp ce în cilindrul-suport se găseşte un şanf de adîncime corespunzătoare; la trecerea materialului prin maşină, se presează în el o renură, de-a lungul căreia se execută apoi îndoitura. Dacă materialul e mai gros şi mai rezistent, canelura se execută cu două discuri de imprimare (canelare) fixate înclinat; cilindrul-suport are o proeminenfă în dreptul liniei de presare, iar pe ambele laturi ale proeminenfei sînt cercuri executate dintr-un material elastic (de ex. cauciuc). Canelura obfinută e mai adîncă şi materialul poate fi îndoit uşor, fără să piardă din rezistenfa sa mecanică. Sin. Maşină de rifuit.
2.	Crestător, pl. crestătoare. 1. Poligr.: Unealtă folosită în atelierele de legătorie pentru executarea manuală a operafiei de crestare. Crestătorul are forma unui cuţit cu lamă de ofel îngustă, lunga de10—15 cm şi cu grosimea de circa 2 mm, ascufită numai la- vîrf. Lama se fixează într-un mîner cu ajutorul unei chei. Sin. Tăietor, Şnier.
3.	Crestător. 2. Metg., Mett. V. sub Forjare, unelte de
4.	Crestătură, pl. crestături. 1. Mett., Poligr.: Şanf de adîncime mică, cu profil triunghiular, trapezoidal, semicircular, etc.,practicat la suprafafa laterală a unui obiect. Crestătura, cere se poate obfine manual, cu un cufit, prin gîtuire sau prin tăiere (rabotare, frezare, dăltuire, etc.), produce o variafie bruscă de arie între r două secfiuni vecine ale o-biectului, una dintre secfiuni fiind în afara crestăturii şi cealaltă în dreptul ei. De exemplu, arborii pot avea crestături (v. fig.) fie Ia racor-
JC-
2
1
b
Crestături.
a) la racordări; b) la zone de calare; 1) arbore; 2) obiect calat.
dările dintre corp şi fusuri sau dintre corp şi zonele de calare, fie	la	racordările dintre corp	sau	manetoane şi	brafele	coturi lor
sau	ale manivelelor. Sin. (în	Poligrafie] Rif.
5.	~ de control. Poligr.	V.	Linotip, matrifă de ~.
r,.	~ de săltare. Poligr.	V.	sub Linotip,	matrifă	de
7. Crestătură. 2. Elt.: Canal longitudinal la suprafafa laterală a statoarelor sau rotoarelor maşinilor electrice, pentru aşezarea înfăşurărilor repartizate.
Se folosesc crestături deschise, semideschise, 'TvryftL semiînchise şi închise.
Crestaturile deschise (v. fig. a) su deschiderea (istmul) egală cu lăţimea; înfăşurarea se introduce în ele sub formă de bobine prefabricate.	Crestături	de maşini electrice.
, a) deschisă; b) semideschisă; c) semiînchisă;
_ Crestaturile semides-	d)	'închisS. e) spe'ciaia.
chise (v. fig. b) au deschiderea (istmul) mai mare decît jumătate din lăfime; înfăşurarea se introduce în ele sub formă de bobine prefabricate.
Crestăturile semiînchise (v. fig. c) au deschiderea (istmul) mai mică decît jumătate din lăfime; înfăşurarea se introduce prin deschizătură fir cu fir sau frontal (în bare sau fir cu fir).
Crestăturile închise (v. fig. d) nu au legătură cu întrefierul; înfăşurarea se introduce frontal (în bare, sau fir cu fir).
Crestătura se obfine prin ştanfarea tolelor sau prin frezare (la rotorul de ofel masiv al maşinilor sincrone) şi are în general formă dreptunghiulară, ovală sau circulară. Ea are perefii izolafi cu presspan impregnat, iar după introducerea conductoarelcr e închisă cu o pană de lemn, de fibră, pertinax, sau de material nemagnetic.
Forma crestăturii şi a deschiderii ei influenfează mult reac-tanfele de dispersiune şi, prin aceasta, caracteristicile maşinii. Crestăturile deschise produc dispersiune mică, iar cele închise, dispersiune mare. Pentru înfăşurările inductoare cári trebuie să aibă dispersiune mică (de ex. maşina sincronă) se adoptă de obicei crestături deschise. Penfru înfăşurările induse, alegerea nu e atît de simplă; de exemplu, la maşina asincronă, reactanfele mici de dispersiune măresc cuplul critic al maşinii, dar măresc şî curentul de scurt-circuit, ceea ce explică forma complexă pe care o au crestăturile în unele cazuri (v. fig. e, crestătură de rotor în scurt-circuit).
Crestăturile (respectiv dinfii dintre crestături) produc armonice suplementare. Pentru reducerea acestor armonice, crestăturile se execută uneori înclinat fafă de generatoare, cu un astfel de pas de crestătură, încît sfîrşitul unei crestături să fie situat pe aceaaşi generatoare cu începutul crestăturii următoare.
în calculele de proiectare, dimensiunile crestăturii sînt caracterizate de obicei prin următorii coeficienfi: de adîncime Pi = /?c/t (unde hc e înălfimea crestăturii, t e pasul polar al maşinii); de lăfime $ = bjTc (unde bc e lăfimea crestăturii, iar rc e intervalul
j sec/i unea cuprului din crestătură 11_, de crestătură); de umplere kcu= secţiunea tofaiă a crestăturii • totaI
de umplere ku = fikcuqkje (unde	e raportul dintre
lungimea fierului activ şi lungimea totală a maşinii; g«=; 1 — (3), cum şi de raportul de formă al crestăturii |32 — ^J^c'
Coeficientul de adîncime |3i influenfează costul, proprietăfile de exploatare (caracteristicile) şi încălzirea maşinii. Pentru a realiza construcfii economice, pi ar trebui să aibă valoarea 1//jt; practic, acest raport variază între 0,08 şi 0,15 pentru maşini cu pasul polar mare (t= 150 cm) şi 0,5- 0,7 pentru maşini cu pasul polar mic (t— 10 cm).
Valori mai exacte sînt indicate de literatura de specialitate pentru fiecare tip de maşină (Pi = 0,08—0,12 pentru turbogenera-toare, (3i = 0,1—0,25 pentru maşini asincrone, etc.).
Din punctul de vedere al proprietăţilor de exploatare, raportul Pi influenfează reactanfele de dispersiune: pentru o valoare dată a acestor reactanfe, raportul pi variază invers proporfional cu Yt. Valorile Pi deduse din cele două condifii precedente sînt în concordanţă numai pentru x = 20—60 cm; în afara acestui interval se recurge la solufii de compromis.
Din punctul de vedere al încălzirii, raportul Pi influenfează perimetrul crestăturii şi deci suprafafa de evacuare a căldurii: cu cît crestătura e mai adîncă şi are o lăfime mai mică, cu atît încălzirea înfăşurărilor de fier e mai mică. Valorile necesare ale lui Pi, sub acest aspect, se obfin relativ uşor.
Coeficienfii kcu şi ku trebuie să fie cît mai mari posibil. Valoarea kcu depinde de numărul de crestături, de tipul înfăşurării, de tensiunea maşinii, de materialul de izolafie şi de forma secfiunii conductoarelor; în general, kcu =0,3, -0,5, valorile mici fiind valabile penfru maşini de înaltă tensiune sau pentru maşini de joasă tensiune cu număr mare de conductoare
Crestătură, interval de ^
412
Creşterea volumului
în crestătură. Deoarece kţe e variabil, ku e maxim pentru cazu| cînd (3g e maxim, şi cum g^l—P, rezultă P»g.
Practic, coeficientul de lăfime [3 are valoarea 0,4—0,5 (deci £ = 0,6—0,5); mai rar (3=0,35 (pentru rotoarele maşinilor sincrone). Coeficientul de lăfime e, de altă parte, limitat de încălzire şi de valoarea mâximă a inducfiei în dinfi (cu cît crestătura e mai lată, cu atît inducfia în dinfi e mai mare).
Raportul de formă P2 depinde indirect de Pi şi de P şi are valori cuprinse între 3,5 (pentru maşini mici de curent continuu) şi 8 (pentru turbogeneratoare mari).
La proiectarea crestăturilor unei maşini se aleg de obicei întîi coeficienfii pi şi p, după indicafiile date mai înainte (din condifia de economicitate, din valoarea reactanfelor, etc.) sau se determină din alte relafii, după datele inifiale de cari se dispune, de exemplu din valoarea Cs a constantei maşinii:
cJj 2 pfojîf,
V Px u
unde p e numărul de perechi de poli; f e frecvenfă; P e puterea interioară; e lungimea teoretică a maşinii (în cazul cînd pi e determinat pe alte căi, relafia de mai sus serveşte la determinarea pasului polar r), sau din valoarea păturii de curent
A — j kcu P hc,
unde j e densitatea de curent în înfăşurări.
Stabilirea exactă a dimensiunilor crestăturii se face finînd seamă de posibilitatea aşezării în crestătură a conductoarelor, a izolafiei şi a penei, de anumite relafii empirice pentru înălţimea şi lăfimea deschiderii (istmului) crestăturii, de anumite rotunjiri necesare (pentru evitarea eforturilor suplementare în material), etc.
Verificarea inducfiei maxime în dinfi şi calculul caracteristicilor maşinii pot impune eventuale modificări în forma şi dimensiunile crestăturii.
1.	interval de Elf.: Distanfa dintre axele a două crestături consecutive ale unei maşini electrice, măsurată pe suprafafa din spre întrefier a fierului activ.
2.	Crestmorit. Mineral.: 4 CaSiC>3*7 H2O. Silicat de calciu hidratât, rezultat ca produs de alterare al wilkeitului (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic şi se prezintă sub formă de mase compacte albe. Are duritatea 3 şi gr. sp. 2,2.
3.	Creşă, pl. creşe. Arh.: Aşezămînt în care sînt îngrijifi şi educafi copii de la 3 luni pînă la 3 ani împlinifi, în timpul în care mamele lor sînt ocupate.
Amenajarea generală a unei creşe cuprinde următoarele elemente: un corp de clădiri, care cuprinde o parte rezervată excluziv copiilor, — repartizafi în 1—5 grupe de cîte 20 de copii, complet separate între ele, — şi o parte rezervată serviciilor comune tuturor grupelor, dar separată de acestea; un teren pentru odihnă şi pentru joc, cu sectoare separate pentru fiecare grupă, amenajat parfial cu plajă cu nisip şi parfial cu iarbă, şi înconjurat de plantafii penfru umbră şi adăpost; o curte de serviciu pentru gospodăria creşei. Amenajarea interioară a clădirilor unei creşe cuprinde următoarele elemente: servicii de primire şi de verificare sanitară, cu boxe de izolare şi cu vestiare; încăperi pentru folosinfa directă a copiilor (încăperi de joc şi de masă, dormitoare, oficii); încăperi pentru administrafie şi gospodărie, pentru bucătării, oficii (pe grupe), cabinet medical, birouri pentru personal, depozite, etc.
De obicei, clădirile au numai parter (eventual şî subsol) sau, în cazuri mai rare, parter şî un etaj.
4.	Creştere. 1. Silv.: Fenomenul fiziologic intern, datorită căruia arborii şi, în general, plantele sau părfi din plantă, îşi măresc volumul, partea din plantă în care se produce creşterea constituind o zonă bine definită, în care se înmulfesc celulele, respectiv se formează celule noi. Celulele noi, formate în această
zonă, se alătură în parte fesuturilor vechi, ceea ce determină mărirea volumului, iar celelalte continuă procesul de înmulfire. Creşterea e condifionată de absorbirea unor substanfe nutritive, dar în special a unei mari cantităfi de apă, care determină mărirea volumului celulelor şi segmentarea lor. Lumina şi gra-vitafia au de asemenea o influenfă decizivă; deşi creşterea e produsă de cauze interne, ea se manifestă numai cînd planta se găseşte în anumite condifii externe de temperatură.
5.	Creştere. 2. Silv.: Valoarea care se adaugă la dimensiunile arborelui, respectiv la volumul său, în urma fenomenului fiziologic al creşterii.
Creşterea la arbori se studiază în Dendrometrie, deosebindu-se creşterea în înălfime, creşterea în grosime, creşterea în suprafafă de bază şi creşterea în volum, cari se referă la cantitatea cu care sporesc înălfimea, respectiv diametrul, aria secfiunii tulpinii la 1,30 m de la sol, ori volumul arborelui.
. Se deosebesc creştere curentă şi creştere medie a arborelui. Creşterea curentă reprezintă diferenfa dintre dimensiunile, volumul, etc. de la începutul unei anumite perioade de timp şi. cele de la sfîrşitul ei. Dacă perioada e de un an, creşterea curentă se numeşte creştere anuală, iar dacă perioada cuprinde un număr de ani, ea se numeşte creştere periodică. — Creşterea realizată în perioada de la începutul existenfei arborelui şi pînă în momentul cînd se efectuează măsurarea ei constituie creşterea totală. — La arborii în picioare, creşterea curentă anuală sau periodică se determină prin două măsurări efectuate la interval de un an sau de o anumită perioadă; la arborii doborîfi, ea se determină prin diferenfele constatate între dimensiunile obfinute prin secfionare şi dimensiunile înregistrate la măsurarea de la începutul perioadei. în locul secfionării, şi pentru uşurarea lucrului pe teren, se pot folosi, în multe determinări, burghiul de creşteri sau sonda de creşteri a lui Pressler. Creşterea medie (anuală) reprezintă raportul dintre creşterea totală şi numărul de ani în cari s-a realizat această creştere. Raportul dintre creşterea realizată într-o perioadă şi numărul de ani din acea perioadă se numeşte curent, însă impropriu, creşterea medie periodică. în lucrările practice,în locul creşterii curente anuale, care se determină greu, se foloseşte creşterea medie periodică, limitîndu-se perioada respectivă la un număr mic de ani (de ex. cinci ani). —
Creşterea la arborete, raportată de obicei la hectar, constituie baza calculelor de productivitate a pădurilor, de rentabilitate, şi serveşte la determinarea valorii „posibilităţii" (adică a cantităfii care se poate tăia anual). — Creşterea în înălfime şi creşterea în grosime ale unui arboret sînt egale cu creşterea în înălfime, respectiv cu creşterea în grosime a arborelui mediu; creşterea în suprafafă de bază şi creşterea în volum sînt egale cu creşterea însumată — în suprafafa de bază, respectiv în volum — a tuturor arborilor cari compun arboretul respectiv. — Şi la arboret se pot determina, la nevoie, creşterea curentă (anuală sau periodică), creşterea totală şi crdşterea medie. Principial, creşterea curentă, anuală şi periodică, se determină prin măsurări succesive, la intervale de un an sau de o perioadă de mai mulfi ani. La determinarea creşterii arboretelor se folosesc tabele de producfie (v.).
6.	Creştere de apă. H/dr. V. sub Viitură.
7.	Creşterea fontei. Metg.: Sin. Retragere negativă a fontei. V. sub Creşterea volumului, şi sub Retragere.
8.	Creşterea volumului. Ind. st. c., Metg.: Mărirea volumului unui material, rezultată din procesul fizic sau fizicochimic care însofeşte: transformările de fază în timpul solidificării materialului, al răcirii lui în stare solidă sau al recristalizării lui; creşterea sau scăderea umidităfii materialului; arderea sau calcinarea lui; închegarea şi întărirea lui. La cele mai multe materiale, procesele amintite sînt însofite de scăderea volumului, astfel încît fenomenul e numit curent retragere (v.), creşterea de volum fiind numită curent retragere negativă. Prezintă creştere
Creşteri, burghiu de ~
413
Crefacic
de volum, de exemplu, unele produse ceramice (datorită unor recristalizări la modificările silicei), anumite fonte cenuşii la soli-dificare (datorită grafitizării), etc. Sin. Retragere negativă.
î. Creşteri, burghiu de Silv.: Sin. Burghiul lui Pressler.
V.	Burghiu de creşteri.
2.	sondă de Silv.: Sin. Burghiul lui Pressler. V. Burghiu de creşteri.
s. Creşterilor, formula ~ finite. Mat.: Dacă x2r-xn) e o funcfiune de variabilele xk continuă, împreună cu derivatele sale de primul ordin, există relafia:
Î^Xl + A *1.*2 + A*2.-*b + A*„)— F{x!, x2,-x„) =
= EA x,^. (xi + 0iA xi,x2 + 02A x2,-xB+enA xn),
in care 0t- sînt numere pozitive subunitare, — numită formula creşterilor finite.
în particular, pentru n— 1,
f(x 4- A *) - /M = A xf{x + 6 A x) care se mai scrie sub diferite forme; de exemplu f(b)-f(a) = (b-a) f(c), a< c<b, f(a-\'h) — f(a) — hf\a-\-§ h),	O<0<1.
4.	Creştet, pl. creştete. Geogr.: Spinare scurtă şi ascufită a unei înălfimi (deal, munte, vîrf, culme). Sin. Pisc.
5.	Creştetul traiectoriei. Mec.: Punctul de altitudine maximă atins de un mobil aruncat oblic în sus.
6.	Crefacic. Stratigr.: Ultima perioadă a erei mesozoice, una dintre cele mai lungi perioade din istoria geologică a Pămîntului. Numirea provine de la formafiunea de cretă, care constituie partea superioară a sistemului corespunzător de depozite în Nord-Vestul Europei.
Limita inferioară a Crefacicului e bine definită în Munfii Jura, unde depozitele lacustre şi salmasfre ale Purbeckianului suportă calcare marine cu Heferodiceras luci şi Toxasfer granosus, reprezentînd Berriasianul. în multe alte părfi, mişcările cimme-riene noi au determinat o discordanfă înfre sistemul jurasic şi cel cretacic. Sînt însă regiuni în cari trecerea între cele două sisteme se face gradat şi fără schimbare apreciabilă a faunei, în Sudul Angliei, regimul continental fluvio-lacustru al Purbeckianului s-a menfinut cu aceleaşi caractere după sfîrşitul Jurasicului, avînd drept corespondent, în Cretacicul inferior, etajul Wealdian.
în fosa voconfiană (Sudul Franfei), unde a existat un regim continuu de mare adîncă, majoritatea genurilor de amonifi din Tithonie au persistat în Berriasian.
Sfîrşitul Cretacicului e marcat printr-o amplă regresiune în legătură cu mişcările laramice şi prin schimbări importante survenite în compozifia faunei, din care dispar amonifii, belem-nifii, inoceramii, rudiştii, dinosaurienele. în geosinclinalele în cari se dezvoltă şi faciesul de Fliş există deseori trecere gradată de la Cretacic la Paleogen. Stratele de trecere dezvoltate în facies salmastru constituie: etajul Garumnian, în Pirinei; stratele de Cosina, în Dalmafia.
în Cretacic se deosebesc două mari diviziuni stratigrafice: Eocretacicul (Cretacicul inferior) şi Neocretacicul (Cretacicul superior), începutul acestuia din urmă fiind marcat prin marea transgresiune vracono-cenomaniână.
Aceste diviziuni se împart în următoarele etaje şi subetaje: Eocretacicul, în etajele: Berriasian (Infravalanginian), Valan-ginian, Hauterivian, Barremian, Apfian (cu subetajele: Bedoulian, Gargasian, Clausayesian) şi Albian (Gault); Neocretacicul, în etajele: Vraconian, Cenomanian, Turonian (Angoumian), Senonian (cu subetajele: Coniacian, Santonian, Campanian şi Maestrich-tian) şi Danian.
Seria primelor patru etaje (Berriasian-Barremian) e numită curent Neocomian, termen care are mai mult o semnificafie de facies, fiind utilizat inifial pentru desemnarea depozitelor mar-
noase şi calcaroase cu Cefalopode. Calcarele recifale ale Barremianului şi Apfianului inferior constituie împreună etajul Urgonian.
într-o altă clasificare, Cretacicul cuprinde trei diviziuni: Eocretacicul sau Cretacicul inferior (Berriasian-Apfian), Meso-cretacicul sau Cretacicul mediu (Albian-Turonian) şi Neocretacicul sau Cretacicul superior (Senonian-Danian).
în flora cretacică, rolul predominant îl au Gimnospermele şi în special Coniferele, cari, mai abundente decît în Jurasic, cuprind pe lîngă Abietineae şi Araucarieae, Taxineae, Taxo-dineae, Cupressineae.
Angiospermele monocotiledonate, cari au apărut la sfîrşitul perioadei jurasice, sînt reprezentate numai prin cîteva familii: Palmieri şi Liliaceae. La începutul Cretacicului apar primele Dicotiledonate, cari ulterior devin din ce în ce mai abundente în cursul şi către sfîrşitul perioadei, cuprinzînd multe dintre genurile actuale: Populus, Salix, Betula, Fagus, Quercus, Juglans, Platanus, Laurus, Eucaliptus.
Criptogamele vasculare sînt reprezentate prin aceleaşi genuri de ferige, cari trăiesc şi azi, şi în special prin: Asplenium, Pteris şi Adianfum.
Fauna cretacică e constituită din reprezentanţi ai tuturor grupurilor regnului animal.
Foraminiferele cuprind ca forme reprezentative genurile: Orbitolina (Barremian-Turonian) şi Dictyoconus dintre Orbitolini-dae, Chofatella şi Pseudocyclammina dintre Lituolidae în Eocre-tacic, Siderolites, Lepidorbitoides, Orbitella dintre Orbitoidae şi Globotruncata, Rotalipora, Rotundina, Ticinella dintre Orbu-linidae în Neocretacic. Ciliatele, reprezentate prin Tintinellidae (Tintinopsella, Calpionella), abundă în anumite calcare marnoase ale Neocomianului inferior.
Hexacorâlierii cuprind numeroase Stylinidae şi Fungidae (Cyclolites).
Echinidele, în special cele neregulate, sînt deosebit de abundente (Toxaster, Holaster, Epiaster, Discoidea, Conulus, Echinocorys, Hemipneustes).
Belemnifii sînt reprezenta fi prin genurile Duvalia (care apare în Tithonie), Cylindroteuthis, Hibolites, Mesohibolites în Eocre-tacic, Neohibolites din Bedoulian şi pînă în Cenomanianul inferior, Actinocamax, Gonioteuthis, Belemnitella şi Belemnella în Neocretacic. Amonifii cuprind, în Neocomianul inferior, o serie de genuri cari au apărut în Tithonie: Berriasella, Dalma-siceras, Neocomites, Spiticeras, Negrelliceras, Himalayites, Leptoceras. Printre Palaehoplitidae se mai numără genurile: Thurmannites, Neocosmoceras, Kilianella. Oppelidele sînt reprezentate prin Adolphia, Substreblites, Aconeceras. Grupurile reprezentative ale Cretacicului sînt: Desmoceratidele, cari derivă din Neolissoceras şi cuprind genurile: Barremifes, Beudanticeras, Uhligella, Puzosia, Pseudohaploceras, Kossmaticeras, Pachydiscus, Parapachydiscus, Silesites; Holcostephanidele cu Holcostephanus (Astieria), Holcodiscus, Polyptychites, Simbirskites, Craspedites; Parahoplitidele cu Parahoplites şi Acanthohoplites; Hoplifidele cu Leymeriella, Hoplites, Anahoplites, Discohoplites; Acanto-ceratidele cu Douvilleiceras, Procheloniceras, Cheloniceras, Sto-liczkaia, Acanthoceras, Mantelliceras, Calycoceras, Mammites; Diploceratidele cu Diploceras, Hysteroceras. Schloenbachia, Per-vinqueria (Mortoniceras); Prionotropidele cu Prionotropis, Peroni-ceras, Texanites; Pulchellidele cu Pulchellia şi Platylenticeras (Garnieria); Tissotidele şi Engonoceratidele, cari cuprind mai multe genuri cu linia lobară de tip ceratitic; în fine, foarte numeroase forme evolute, semievolute sau turiculate ca Bochia-nites, Baculites, Macroscaphites, Costidiscus, Hamulina, Ptycho-ceras, Hamites, Anisoceras, Bostrychoceras, Crioceras, Scaphites, Holcoscaphites, Turrilites.
Nautiloideele sînt reprezentate prin specii de Paracenoceras, Cymatoceras, Hercoglossa.
Cretă
414
Cretă bolonieză
Dintre Lamelibranhiate, formele cele mai caracteristice aparţin Pachiodontelor şi Inoceramilor. Dintre Pachiodonte, genurile Valletia, Matheronia şi Heterodiceras sînt persistente din Maimul superior. La începutul Cretacicului apar Requienia, Monopleura, mai lîrziu Toncasia, Pseudotoncasia, Horiopleura, Pachytraga, Caprotina şi apoi Caprinidele cu Offneria, Caprina, Plagioptychus, Rudiştii cu Hippurites, Radiolites, Durania, Sauvagesia, Lapeirousia.
Inoceramii au rari reprezentanfi în Neocomian; ei se dezvoltă în special începînd din Albian şi sînt deosebit de abundenfi în Turonian şi Coniacian. Alte genuri cu forme caracteristice pentru Cretacic sînt: Aucella (Neocomian), Aucellina (Apfian-Cenoma-nian).
Gasteropodele cuprind numeroase Nerineidae ca Plesio-pfygmatis, Plesioptyxis, Campichia, Favria, şi specii de Levia-thania, Coronatica, Glauconia, Trajanella, Actaeonella. în Neo-cretacic apare şî genul Campanile.
Selacienii şi Batoizii sînt în plină dezvoltare (Carchiarias, Carcharodon, Galeacerdo, Pristis, Raja, Mylobatis). Teleosíeenii devin grupa dominantă printre Actinopterigiéne, în locul Holo-steenilor. Apar Urodelele. Dispar Crocodilienii marini. Ihtiosaurii sînt în regres, dar Plesiosaurii îşi continuă expansiunea. Apar Lacertilieni marini (Dolichosaurus, Mosasaurus). Dintre Dino-saurieni, Sauropodele (Titanosaurus) sînt în declin. Teropodele cuprind forme uriaşe, ca Thyrannosaurus. Ornitopodele, foarte abundente, sînt reprezentata prin Iguanodon în Eocretacic, prin Trahodonfi şi Hadrosaurieni în Neocretacic. Ankilosaurii înlocuiesc Stegosaurii. O grupă specială a Neocretacicului e grupa Cera-topsidelor (Triceratops, Monoclonius). Chelonienii şi Lacertilienii sînt foarte numeroşi. Apar Ofidienii. Crocodilienii evoluează progresiv, depăşind stadiul mesosuchian la sfîrşitul Cretacicului. Ptérosaurienii sînt rari şi cuprind forme uriaşe (Pteranodon). Păsările continuă să se specializeze, dar au încă dinfi (Hespe-rornis, Ichtyornis). Mamiferele cuprind Multituberculate, Marsu-piale poliprotodonte şi Placentare insectivore, acestea din urmă apărînd la sfîrşitul Cretacicului.
Se deosebesc, în Eocretacic, două mari provincii zoologice: boreală, avînd ca forme caracteristice genurile Aucella, Cylin-droteuthis, Polyptychites şi Craspedites, şi mediteraneană, care cuprinde două tipuri de faună: unul caracteristic pentru formaţiunile neritice de mică adîncime — tipul jurasian cu Orbitoline şi Pachiodonte; altul, pentru depozitele de origine pelagică — tipul alpin cu Lytoceratidae şi Phylloceratidae.
Depozitele marine cele mai răspîndite ale Eocrefacicului sînt: de facies de mare adîncă, sau de larg, cuprinzînd marne şi marnocalcare cu Cephalopodae şi Calpionellidae (fosa vocon-fiană, Gardenazza în Alpi, Svinifa în Banat, Basinul Dîmbovi-cioarei în sudul Carpafilor Orientali), argile negre cu amonifi, deseori piritoşi, şi cu belemnifi (argila de Speeton în Anglia, argila de Hils în nordul Germaniei), calcare albe de tipul Bian-cone şi Majolica (Alpii de Sud); de facies neritico-litoral, cu gresii şi conglomerate, deseori cu depozite glauconitice, răspîndite în tot domeniul prealpin şi la toate nivelurile Eocrefacicului, dar în special în Albian; de facies recifal (calcare urgoniene, Schraften-kalke în Alpi), care e pufin dezvoltat în Berriasian şi Valan-ginian (Munfii Jura, Dobrogea), dar larg răspîndit în Barremianul superior şi în Apfianul inferior; de facies fliş, care are dezvoltarea cea mai largă în Carpafi, unde cuprinde două tipuri lito-logice: un fliş negru (sau de tip silezian), caracterizat prin argilite negre, gresii glauconitice şi sferosiderite (complexul şisturilor negre în Carpafii Orientali) şi un fliş calcaros cenuşiu, dezvoltat în Carpafii romîneşti şi cuprinzînd depozite grezo-calcaroase fine la partea inferioară (Strate de Sinaia) şi conglomerate la partea superioară (Conglomerate de Bucegi), iar într-o zonă geosinclinală mai adîncă, un complex de gresii curbicorti-cale, reprezentînd Albianul şi Vraconianul.
Depozitele continentale ale Eocrefacicului cuprind nisipuri şi pietrişuri de origine fluviatilă, argile caolinoase (Apfianul din Dobrogea), calcare lacustre, bauxite (Munfii Apuseni).
în cadrul Neocretacicului se deosebesc patru mari grupuri de facies: faciesul de cretă, al cărui domeniu cuprinde şî Neo-cretacicul de tip saxon (Plâner şi Quader):- faciesul de larg (pelagic), care cuprinde marne roşii şi cenuşii cu Globotruncane şi Inocerami („Couches rouges" în Alpi, marne de Puchov în Carpafii vestici, marne cenuşii cu Inocerami, reprezentînd Turo-nianul şi Coniacianul în Munfii Perşani), cum şi calcare roşii şi albe în plăci, de tipul Scaglia, bogate în Echinoide (Alpii sudici); faciesul neritico-litoral şi recifal cu conglomerate, gresii şi calcare cu Rudişti, Actaeonelle, Nerinee mari (Stratele de Gosau ale Senonianului din Alpi şi din Munfii Apuseni); faciesul de fliş, dezvoltat în special în Alpii orientali şi în Carpafi (şisturi bariolate, strate cu Inocerami sau Strate de Hangu).
Mişcările orogenice cari s-au desfăşurat în timpul Cretacicului sînt: mişcările cimmeriene noi, ia începutul acestei perioade; mişcările austrice, cu două paroxisme: între Apfian şi Albian, şi între Albian şi Cenomanian; mişcările subhercinice, între Cenomanian şi Senonian, şi mişcările laramice, la sfîrşitul Senonianului. Prima mare etapă de formare a Alpi lor şi a Carpafilor corespunde mişcărilor austrice şi subhercinice. Atunci s-a produs punerea în ioc a pînzelor est-alpine, a Pînzei de Codru (în Munfii Apuseni) şi a Pînzei getice (în Carpafii Meridionali).
Activitatea vulcanică a fost deosebit de intensă în Neocre-facic, cînd au avut loc uriaşe curgeri de bazalté în lndi,a peninsulară („trappele" din Dekkan) şi în Africa orientală, intruziuni granodioritice în Banat (banatite) şi revărsări de andezite, dacite şi riolite în Munfii Apuseni.
î. Cretă. 1. Petr.: Calcar semipămîntos format pe cale organogenă, compus în principal din carapace microscopice de foraminifere, de moluşte, din corali şi din mici schelete de spongieri. Probabil, în anumite condifii, creta se poate forma şî pe cale chimică. Uneori creta e. amestecată cu particule de argilă, glauconit şi oxid de fier, sau confine elemente detritice de cuarf, zircon, rutil, turmalin, în proporfie mică, dovedind prin aceasta formarea ei la adîncime mică în apa mării.
Creta e albă sau slab gălbuie, mai rar verzuie, cînd confine glauconit. Compozifia e destul de pură, confinînd aproape excluziv carbonat de calciu. Uneori confine nodule de silice formate prin precipitarea bioxidului de siliciu. Formează, în general, mase mari stratiforme. Se întrebuinfează ca materie primă în industria cauciucului, la fabricarea varului, a acidului carbonic, a cretei de scr|s, etc.
Zăcăminte mari de cretă se găsesc în depresiunile din sudul URSS, la Dover în Anglia, la Calais în Franfa, etc.
în fara noastră se găşeşte un zăcămînt important de cretă în partea sudică a Dobrogei, lîngă Murfatlar.
2.	~ flotată. Tehn.: Pulbere fină de cretă obfinută prin flotafie, în diferite grade de finefe. Creta flotată are diverse întrebuinfări în tehnică: pentru şlefuire şi polisare, pentru curăfirea şi degresarea suprafefelor lustruite de metal, de sticlă, etc.
3.	Cretă, pi. erele. 2. Tehn.: Produs industrial de diverse compozifii, preparat special pentru a putea fi folosit la scris pe tablă sau pe alte suprafefe de culoare închisă.
4.	~ de corectură. Poligr. V. Creion de corectură, sub Creion 2.
5.	~ litografică. Poligr.: Produs preparat din săpun, grăsime, ceară, răşină, şelac şi negru de fum, întrebuinfat în litografie la executarea manuală a desenelor, direct pe piatra litografică, pe o placă de zinc, sau pe aluminiu. Creta litografică e un material similar cu creionul litografic (v.)i însă cu dimensiuni mai mari.
o.	Crefă bolonieză. Tehn.: Produs preparat din sulfat de bariu, măcinat foarte mărunt şi selecfionat prin flotafie, astfel
Creton
415
Creuzet
încît se transformă într-o pulbere foarte tină. Creta bolonieză se întrebuinfează ca material de lustruit şi de polisat.
î. Crefon. Ind. text.: Ţesătură imprimată, de obicei cu desene mari (înflorată), plină şi rezistentă, făcută în general din fire de in sau de cînepă şi folosită mai ales pentru huse de mobile, draperii, etc. şi mai rar pentru rochii.
2.	Crefeşti. Agr.: Varietate de mere romîneşti, foarte răspîndită în Muntenia şi în Oltenia. Fructul, mijlociu, sferic turtit, de culoare verzuie sau gălbuie, e acoperit, în întregime sau în parte, cu un roşu mai aprins sau mai stins, sub formă de dungi sau de striafii (lîngă codifă). Miezul, verzui, mai rar gălbui, destul de consistent şi suculent, e pufin acidulat, avînd un gust plăcut şi o aromă specifică. Se cunoaşte o întreagă familie de mere crefeşti, dintre cari cele mai bune sînt: Crefeşti le aurii de Muscel şi Crefeşti le roşii de Prahova.
s. Crefuire. Metg.: Sin. Crăifuire, Dăltuire (v.).
4.	Creuzet, pl. creuzete. 1. Tehn., Metg., Chim.: Recipient confecţionat din material greu fuzibil, folosit, în laborator sau în industrie, la reacţii ori la operafii de topire, de elaborare, etc., la temperaturi înalte (de ex.: în laborator, la topirea sau calcinarea unor substanfe, în vederea unei analize; în industrie, la topirea, retopirea sau elaborarea aliajelor sau a metalelor, la elaborarea sticlei, etc.).
Creuzetul trebuie să fie termorezistent, să aibă rezistenfă mecanică suficientă pentru a putea fi mînuit în cursul operaţiilor şi să nu reâcfioneze chimic cu materialul pe care-l va confine. Capacitatea de încărcare a creuzetelor variază cu operafia în care sînt folosite (de la cîteva grame, pentru operafii de analiză în laborator, pînă la cîteva sute de kilograme, penfru operaţii industriale). Forma şi matsrialul din care se confecţionează creuzetele diferă cu produsul care se încălzeşte. în general, creuzetele au forma de trunchi de con cu generatoarea curbă, şi au fundul mai gros decît mantaua, la baza mică; la marginea superioară pot fi fără cioc de turnare sau cu 1 •• 3 ciocuri.
Creuzetele folosite în analiza gravimetrică sînt vase tronconice, cari se acoperă cu un capac, fabricate din porţelan smălţuit, din cuarţ, grafit, fontă, nichel, platin, argint, etc. şi sînt folosite la calcinarea precipitatelor pînă la greutate constantă. Creuzetele folosite cel mai des în analiza gravimetrică sînt cele construite din porţelan, cari sînt fabricate în două forme: forma joasă şi forma înaltă (v. fig.). Creuzetele în formă joasă sînt ds trei mărimi: 9, 23 şi 45 ml capacitate, iar cele în formă înaltă, au capacitatea de 11, 19,45 şi 85 ml.
Creuzetele de porţelan trebuie să fie albe, cu glazura curată, lucioasă şi uniform repartizată;	Creuzete,
să reziste la şoc termic şi la
acţiunea acizilor sau a alcalii lor; să aibă greutate constantă la calcinare (variaţia greutăţii nu trebuie să depăşească 0,1 mg la 10 g greutate); fundul exterior să* nu fie glazurat. Creuzetele de porţelan, cari au fundul ciuruit, se numesc creuzete Gooch şi au utilizări speciale, Ia filtrarea precipitatelor fine printr-un strat de asbest.
Creuzetele fabricate din alte materiale decît porţelanul au întrebuinţări speciale în analiza gravimetrică. De exemplu, creuzetele de sticlă de Jena, cu fundul de sticlă poroasă, numite şi creuzete filtrante, sînt folosite pentru izolarea şi determinarea precipitatelor, cari nu au nevoie să fie calcinate, ci numai uscate. Creuzetele de pletin sînt folosite pentru dezagregări de precipitate sau de minerale, cum şi în lucrări de mare precizie.
Creuzetele de platin Neubauer sînt microcreuzete con-fecfionate din platin, folosite în microchimia analitică pentru filtrarea şi 'calcinarea precipitatelor anorganice. Sînt compuse din trei piese principale: capacul creuzelului, creuzetul propriu-zis (14X12X10 mm), al cărui fund e alcătuit dintr-un material obfinut prin presarea unui aliaj buretos de platin-iridiu, şi tava creuzetului, de platin, pe care se aşază creuzetul în momentul calcinării.
Creuzetele re f ra c ta re, folosite (fie în vetre amenajate în solul turnătoriei sau în cuptoare fixe, fie în cuptoare basculante) pentru topirea metalelor, a sticlelor, glazurilor, etc., trebuie să aibă o rezistenfă piroscopică mare şi să fie foarte pufin poroase, pentru a putea rezista cît mai bine atacurilor chimice de către materialele cari se topesc, cum şi de către zgurile rezultate. Ele nu trebuie să se deformeze sau să crape în timpul încălzirii şi trebuie să reziste perfect schimbărilor bruşte de temperatură.
Porozitatea mică se realizează prin utilizarea unei argile speciale care să se sinterizeze înfre 1100 şi 1140°, fără să se înmoaie decît Ia temperaturi foarte înalte şi fără să devină casantă. Prevenirea deformării sau crăpării creuzetelor refractare în tirppuI utilizării lor se realizează prin folosirea în fabricafie a materialelor degresante (şamote) cu o anumită granulometrie, care trebuie să fie cît mai uniformă.
Materialele degresante (şamote refractare) se aleg după natura materialelor cari trebuie topite în creuzete. Durata creuzetelor depinde, pe lîngă alfi factori, de natura combustibilului întrebuinfat, de felul flăcărilor cari se formează în timpul încălzirii.. Cu cît combustibilul folosit e mai sărac în cenuşă, cu atît şi durata creuzetelor refractare creşte.
După destinafia creuzetului, materialul degrésant folosit la fabricarea creuzetelor refractare poate fi: şamota argiloasă, cuarful, grafitul, carbura de siliciu, corindonul, zirconul, etc. Astfel, în tehnică se deosebesc:
Creuzete refractare de şamotă, cari se fabrică din o parte argilă şi 1 -2 părfi şamotă refractară argiloasă; se folosesc la topir.ea sticlei şi a altor materiale bazice ceramice, cum şi metalurgice.— Creuzetele refractare folosite în industria sticlelor optice se fabrică din argilă pură, fără oxid de fier. De obicei, creuzetul e cilindric şi acoperit Ia partea superioară cu o calotă sferică, care prezintă o deschizătură — în formă de cioc — peniru turnare şi pentru introducerea şarjei de materii prime, cum şi a unui amestecător, pentru omogeneizarea topiturii şi eliminarea bulelor de gaz din aceasta.
Creuzetele refractare silicioase sínt mai pufin refractare decît cele de grafit sau de şamotă, dar mai rezistente Ia şocuri termice. Ele sînt atacate relativ uşor de oxizii metalici şi de alcalii, deoarece confin o proporfie relativ mare de nisip cuarfos fafă de argila refractară (pînă la cinci părfi nisip fafă de două părfi argilă).
Creuzetele refractare de grafit se folosesc într-o foarte mare măsură în metalurgie, la topirea metalelor, deoarece, datorită conductivităfii termice mari a grafitului, topirea se face relativ repede. Creuzetele refractare de grafit sînt de fapt creuzete de argilă refractară, cu 6—50% grafit. Pentru creuzetele cu confinut mâre de grafit se folosesc numai argile refractare foarte plastice. Uneori, pentru a evita carburarea şarjei, se folosesc creuzete de grafit căptuşite cu silimanit..
Grafitul e un refractar cu punct de topire foarte înalt (3700°), care, în timpul topirii, fereşte metalul de oxidare. Creuzetele de grafit de bună calitate rezistă foarte bine la 10--* 13 topiri de ofel.
Creuzetele refractare de grafit, de calitate superioară (Duis-burg), se fabrică dintr-un amestec de şapte părfi argilă refractară, patru părfi grafit şi o parte şamotă refractară granulată.
Creuzet
416
Crezoli
Arderea creuzetelor de grafit se face la temperatura de 710—900°, în flacără neutră, creuzetele fiind împachetate în griş de cocs.
Creuzetul rezistă la circa 6—8 şarje de ofel, 10—12 şarje de fontă, 25—30 şarje de bronz, 40—50 şarje de alamă, etc.
Creuzetele refractare de carbură de siliciu (carborundum) sînt folosite atît la topirea metalelor feroase, cît şi la topirea silicei, dar nu la topirea oxizilor bazici sau a zgurilor bazice. Ele sînt folosite, în special, la fabricarea sticlei de silice (numită incorect şî „sticlă de cuarf").
Creuzetele de carborundum se fabrică prin arderea la tem-peraturi foarte înalte a unui amestec de pulbere fină de carbură de siliciu, cu pufin clei.
Creuzetele refractare de mase speciale (zircon, corindon, magnezie, etc.) se folosesc pentru topiri la temperaturi foarte înalte.
Creuzetele de zircon sînt utilizate cu succes la topirea aluminiului şi a magneziuiui, incluziv a aliajelor lor, ia topirea bronzului, şi a metalelor pure ca: nichel, platin şi fier. Ele rezistă la şocuri termice mult mai bine decît creuzetele de magnezie, dar sînt mult mai pufin rezistente la atacul chimic datorit produselor bazice.
Creuzetele de magnezie se fabrică din patru*'părfi magnezie arsă la temperaturi cît mai înalte şi o parte magnezie arsă slab. După fasonare, creuzetul se spoieşte (se pensulează) de mai multe ori cu o solufie de acid boric (fondant), iar după uscarea perfectă, se arde la temperaturi foarte înalte.
î. Creuzet. 2. Metg.: Partea inferioară a încăperii de elaborare a cuptoarelor de topit verticale (cubilou, furnal, etc.), corespunzătoare zonei în care se acumulează zgura şi metalul topit. Creuzetul are formă cilindrică sau prismatică şi e căptuşit cu cărămizi de şamotă; în căptuşeala refractară a creuzetului sînt practicate orificiile de scurgere (guri de evacuare) a metalului şi a zgurii topite, iar la partea superioară, gurile de aer. Sin. Basin. V. şî sub Cubilou, şi Furnal.
2.	Creuzet. 3. Mefg..’ Avantcreuzet, Antecreuzet (v.). (Termenul e impropriu pentru această accepfiune.)
3.	Creuzetul cubiloului. V. Creuzet 2.
4.	Crevace, pl. crevace. Nav.: Coasta unei îmbarcafii. La dubele pescăreşti, ele se numesc crivace.
5.	Crevase, sing. crevasă. GeoI.: Crăpături produse în masa unui ghefar la schimbările bruşte ale pantei, sau cînd ghefarul întîlneşte un obstacol.
La început, crevasele apar ca fisuri mici la suprafafa gheţarului; acestea se lărgesc progresiv, astfel încît după cîteva zile pot atinge adîncimi de mai mulfi metri. După trecerea obstacolelor şi a pantelor mari, ele se închid.
Se deosebesc: crevase frontale, în formă de evantai, produse la extremitatea inferioară a unui ghefar, cînd acesta a ajuns într-o vale mai largă decît valea prin care a curs înainte; crevase longitudinale, cari se formează în zona terminală a unui ghefar, în partea îngustă a văii prin care curge acesta, înainte de a pătrunde în valea mai largă, din cauză că tensiunile cele mai puternice sînt dirijate perpendicular pe axă; crevase marginale, cari pleacă din părfile laterale ale ghefaru-lui şi se dirijează oblic spre amonte, fiind rezultatul tensiunilor inegale pe cari le suferă ghefarul la contactul lui cu malurile văii, şi al vitesei lui, care e mai mare la mijloc şi mai mică în lături; crevase transversale, larg deschise la exterior şi îngustate la interior (unde tensiunea e mai mică decît la suprafafă), rezultate din rupturile de pantă, respectiv din denivelările întîlnite în profilul longitudinal al fundului văii prin care curge ghefarul. Adeseori ele sînt asociate cu crevasele marginale.
6.	Crezilici, acizi Ind. petr., Ind. cb.: Termen impropriu pentru amestecul de orto-meta-paracrezoli brufi, obfinufi din gudroanele de cărbuni sau din leşiile de la rafinarea benzinei de cracare.
7.	Crezolamină. Ind. chim.: 1,4-diaminoantrachinonă. (Numire tehnică.) E un colorant roşu-violet pentru vopsit mătasea-acetat. Prin înlocuirea hidrogenilor	q	NH2
de la grupările amino cu alte gru-	H ||	|
pări, de exemplu acilare, etc., se	CCC
obfin de asemenea derivafi cari HC^ ^C^ ^C^ ^CH
vopsesc acetatul de celuloză în nuan-fe roşii. Numirile comerciale pen- HC
II	II I C C CH tru crezolamină sînt:	Roşu-violet	^C^ ^C^ ^C^
rezistent Celliton R, Violet direct	^	||	j
Artisil RRP, — iar pentru coloranfii	O	NH2
derivafi din crezolamină: Violet rezistent Celliton 6 B, Albastru rezistent Celliton B, Albastru strălucitor Duranol B, Roşu Algol 5 G, etc.
Crezolamina se fabrică prin tratarea chinizarinei, în auto-clavă de ofel	de	presiune joasă, cu solufie	amoniacală	18%
şi hidrosuIfit	de	sodiu, timp de două ore,	la 90° şi 3—4 at.
Se formează inifial leucochinizarina, care trece apoi în leuco-1,4-diaminoantrachinonă. Chinizarina, 1,4-diaminoantrachinona şi derivafii lor pot forma leucoderivafi stabili. Masa de la ami-nare se filtrează pe nuce sub presiune de azot, după care se spală de amoniac. Se usucă în vid. Oxîdârea leuco-1,4-di-aminoantrachinonei în 1,4-diaminoantrachinonă se face uşor, încălzind la 150° cu nitrobenzen şi cu un mic adaus de pipe-ridină. Masa de reacfie se pompează într-un venulet, se dis-tilă solventul	în	vid şi se usucă. Puritatea produsului	e de
circa 89%. în	general, produsul obfinut are	p. t. 268° şi	con-
fine circa 2,2% 1-oxi-4-aminoantrachinonă şi circa 1% cenuşă.
8.	Crezolftaleina. Chim.: Indicator folosit în analiza volumetrică sau pentru determinarea colorimetrică a exponentului de hidrogen (pH), în intervalul de virare cuprins între 8,2 şi 9,8, cu virarea culorii de la incolor la roşu. Crezolftaleina e o pulbere microcristalină, cu p. t. 219—220°, de culoare albă, uşor solubilă în alcool, în eter, acid acetic glacial; greu solubilă în benzen. Crezolftaleina se disolvă pufin în apă caldă, dar e solubilă în solufii diluate de alcalii, dînd o colorafie violetă.
9.	Crezoli, sing. crezol. Chim.: Metilfenolii isomeri de pozifie: orto-crezol, meta-crezol şi para-crezol, cari se găsesc în gudroanele cărbunilor de pămînt, din cari se obfin amestecafi, prin distilare.
OH !	OH I	OH I
\ O ✓	/CXX	C
HC C—CH8	HC CH	HC CH
I! I	II I	II I
HC CH	HC C—CH3	HC CH
		
C	c	C
H	H	1 CH3
orto-crezol	meta-crezol	para-crezol
Orfo-crezolul se prezintă ca o substanfă cristalină cu p.t. 30,8°, p.f. 191,1°, d4J = 1,0273 şi «£= 1,5372. Orto-crezoluleo sub-stanfă antrenabilă cu vapori de apă, misei bi lă cu alcool şi eter, care, spre deosebire de fenol, e greu solubilă în solufie apoasă de amoniac.
Meta-crezolul se prezintă ca o substanfă cu p.t. 11,96°, p.f. 202,7°, d1f= 1,0380 şi n^5= 1,54318. La temperatura obişnuită, meta-crezolul e un lichid gălbui cu miros de fenol, mis-cibil cu alcool şi cu eter, antrenabil cu vapori de apă, care se disolvă bine în baze caustice. Spre deosebire de orto-crezol, meta-crezolul dă cu o solufie de clorură ferică o colorafie roşie-violetă, stabilă. Meta-crezolul e întrebuinfat, în special, la fabricarea bachelitei.
Para-crezolul e o substanfă cu p.t. 34,8°, p.f. 201,9°, d4J = 1,0179 şi rip = 1,53115. Peste punctul de topire, para-
Crib
417
Cric
crezolul e miscibil cu alcool şi cu eter, care se disolvă în solufii de alcalii. Cu clorură ferică dă o colorafie albastră închisă, pură, stabilă timp îndelungat. Ca şi ceilalţi isomeri, para-crezolul e antrenabil cu vapori de apă.
Crezolii se găsesc, împreună cu ceilalţi fenoli, în „uleiul mediu" de la gudroanele de cărbuni, în proporţia de circa 1,5%. Se mai găsesc, de asemenea, în leşiile de la doctorizarea benzinei cracate. Separarea orto-crezolului din acest amestec se face prin distilări fracţionate repetate, iar a meta-crezolului şi a para-crezolului, pe cale chimică. Crezolii au întrebuinţări variate în sinteza organică, la fabricarea bachelitei şi ca antiseptice, de obicei sub formă de emulsie, cu o soluţie de săpun în apă (lizol, creolină). Acţiunea antiseptică a crezolilor e mai puternică decît a fenolului. Amestecul de crezoli se foloseşte şi ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor lubrifiante.
i.	Crib, pl. criburi. Alim. apă: Construcţie de lemn, de beton armat sau de metal, aşezată pe fundul unui rîu, în mijlocul albiei, şi care serveşte la protejarea capătului conductei de
raportul dintre a treia dimensiune (cuprinsă între a şi c) şi dimensiunea cea mai mare a granulelor trebuie să fie cel puţin 0,66, Pentru lucrări rutiere se folosesc trei tipuri de criblură: criblură mare (grosieră), constituită de sortul 15/25 mm; criblură mijlocie, constituită de sorturile 5/8 şi 8/15 mm; criblură fină, constituită de sortul 3/5 mm. Fiecare sort nu trebuie să conţină mai mult decît 10% (în greutate) granule necorespunzătoare dimensiunilor sortului. Uneori, criblura e înnobilată prin tratare cu bitum, la cald sau la rece, şi se numeşte criblură bitumată. V. şî sub îmbrăcăminte rutieră.
Criblura pentru suflaj e alcătuită din granule cu dimensiuni de 5—15 mm (sortul A) sâu din granule cu dimensiuni de 15—25 mm (sortul B). Trebuie să corespundă următoarelor condiţii prescrise în standarde: să conţină cel mult 10% granule de dimensiuni necorespunzătoare; să nu conţină granule cu dimensiuni mai mari decît 25 mm (la sortul A), respectiv cu dimensiuni mai mari decît 35 mm (la sortul B); să conţină cel mult 2% granule cu dimensiuni mai mici decît 1 mm (argila, praf, etc.); să aibă indicele de rezistenţă la fărîmare prin compresiune cel
puţin 5; să aibă rezistenţa la compre-
I. Crib de lemn cu pi loji moazafi. a) elevafie; b) plan; I) moaze; 2) piIofi; 3) sorburi; N.A.min) nivefuf minim al apelor.
II. Crib de lemn cu căsoaie, a) sec|iune veHicală; b) plan; J) căsoaie; 2) anroca-menfe; 3) sorburi; 4) rosluri; N.A.min) nivelul minim al apelor.
III. Crib de beion armat, a) secfiune verticală; b) secfiune orizontală; 1) crib; 2) anrocament; 3) sorb.
priză contra loviturilor corpurilor transportate de apă (buşteni, bolovani, gheaţă, etc.). Cribul de lemn poate fi executat, fie cu piloţi moazaţi (v. fig. I), fie în formă de căsoaie lestată cu anrocamente (v. fig. II). Cribul de beton armat se execută sub forma unui puţ cu barbacane, lestatcu anrocamente (v. fig. III). Criburile de metal se folosesc mai rar în ţara noastră.
înălţimea cribului deasupra fundului rîului trebuie determinată astfel, încît corpurile plutitoare să poată trece pe deasupra lui, chiar la ape mici, fără a-l izbi. Secţiunea plană a cribului trebuie să aibă formă hidrodinamică.
2.	Criblură. Mat. cs.: Material pietros granular, obţinut din roci dure, prin concasare, granulare şi ciuruire dublă în diferite sorturi, ale cărui granule au dimensiunile cuprinse între 3 şi 25 mm şi care e folosit la executarea unor îmbrăcăminte rutiere şi la corectarea denivelărilor liniilor de cale ferată prin metoda suflajului.
Se obţine din roci cari trebuie să prezinte următoarele caracteristici: să aibă structura cît mai compactă; să fie cît mai omogene, din punctul de vedere al culorii, al compoziţiei mineralogice, al structurii şi al texturii; să nu prezinte urme vizibile de dezagregare fizică sau chimică; să nu conţină substanţe cari provoacă sau favorizează alterarea (sulfuri, sulfaţi, limonit, săruri solubile, resturi organice sau bituminoase); să nu fie gelive. Raportul dintre dimensiunea cea mai mică (c) şi dimensiunea cea mai mare (a) a granulelor trebuie să fie cel puţin 0,33, iar
siune (determinată pe cuburi cu latura de 5 cm) de cel puţin 1500 kgf/ cm2; să aibă un coeficient de gelivitate de cel mult 30%.
3.	Cric, pl. cricuri. Tehn.: Aparat care serveşte de obicei la deplasarea în direcţie verticală a unei sarcini, prin împingere sau tragere, în general cu acţionare manuală. Cricul e constituit, în principal, din: un organ de ridicare, care poate fi o cremalieră, o tijă filetată, un piston, etc., deplasabile în lungul axei lor; un reductor, care e un mecanism cu angrenaje sau un mecanism hidromecanic diferenţial, prin intermediul căruia se obţine deplasarea organului da ridicare; un organ de acţionare, eventual amovibil, care poate fi o manivelă sau o pîrghie(menetă); o carcasă sau un batiu, metalice ori de lemn, în care (sau pe care) sînt montate celelalte organe ale cricului.
Sarcina e susţinută sau legată de organul de ridicare, iar mişcarea ei e produsă de acest organ, a cărui deplasare se obţine printr-o forţă mult mai mică, exercitată la organul de acţionare; raportul dintre sarcină şi forţa de acţionare e egal cu raportul de transmisiune al reductorului. Cricul, care trebuie să fie portabil sau transportabil, se foloseşte pentru ridicarea unor sarcini pînă la circa 50 t, la o înălţime de circa 0,25—0,5 m.
După acţiunea care se exercită asupra sarcinii, se deosebesc cricuri de împingere şi cricuri da tracfiune.
La cricul de împingere, sarcina e rezemată la capătul superior al organului de ridicare, de obicei prin intar-
27
Cric
418
Cric
mediul unei piese (de ex. în forma de furcă) articulate sau solidarizate cu acest organ, şi e ridicată prin împingere (v. fig. I). Biocarea cricului, cînd sarcina ajunge la o înălfime oarecare, se obfine printr-un clichet sau printr-o manivelă de siguranfă.
La cricul de tracţiune, sarcina e legată ia capătul inferior al organului de ridicare, prin intermediul unui cîrlig agăţat de acest organ, şi e ridicată prin tragere (v. fig. II).
I. Cric de împingere.
1)	organ de ridicare;
2)	furcă; 3) carcasă; 4) manivelă; 5) clichet.
w
II. Cric de tracfiune.
1)	organ da ridicare;
2)	cîrfig de fracţiune;
3)	cîrlig de agăfare;
4)	manivelă; 5) clichet.
Cricul de tracfiune, care poate fi atîrnat printr-un inel, e în general acţionai cu o maniveiă, avînd şi un clichet de blocare.—
După felul organului de ridicare, se deosebesc: cric cu cre-mdÎieră, cric cu şurub (tijă filetată) şi cric hidraulic.
La cricul cu cremalieră, organul de ridicare e o cremalieră cu dinfi drepţi, angrenată cu o roată dinfată care în general e antrenată direct de organul de acfionare, astfel încît cremaliera şi roata dinfată formează reductorul (v. fig. III). Acest cric, folosit la autovehicule, la vehicule feroviare, etc., poate fi acţionat printr-o manivelă sau printr-o pîrghie cu mişcare în plan vertical, avînd eventual un clichet de blocare.
La cricul cu şurub, organul de ridicare e o tijă filetată, angrenată cu o piuliţă, fie imobilă (calată pe carcasa sau pe batiul cricului), tija fiind anirenată direct (v. fig. IV), fie mobilă, tija fiind antrenată prin intermediul unui ~ reductor (v. fig. V). Primele cricuri, folosite la automobile, în ateliere, etc., pot fi acţionate printr-o manivelă sau printr-o pîrghie cu mişcare în plan orizontal.
Sin. (impropriu) Vinci.
La cricul hidraulic, organul de ridicare e un piston cu tijă, antrenat în mişcare prin refularea unui fluid (de ex. uiei sau glicerină) în cilindrul în care se deplasează pistonul (v. fig. V/). Acest cric folosii la unele autovehicule mari, e acţionat de obicei printr-o pîrghie cu mişcare în plan vertical, articulată cu un alt piston, care refulează fluidul în cilindrul cricului.—
După felul reductorului, se deosebesc: cric cu reductor simplu şi cric cu reductor multiplu.
IV. Cric cu şurub, cu acfionare directă, a) cu suport; b) cu carcasă; J) tija filetată; 2) suport; 3) carcasa; 4) pîrghie de acţionare.
La cricul cu reductor simplu, reductorul e format fie din organul de ridicare (cremalieră sau tijă filetată) şi
roata dinţată cu care e angrenat, p	avînd	eventual şi un angrenaj
conducător(v.fig. VII), fie din doi cilindri de pompă cu diametri diferiţi şi comunicanţi (v. fig. VI). La cricurile cu angrenaje, elementul motor e roata dinţata, iar la cele hidraulice, elementul motor e pistonul cilindrului cu diametru mai mic.
La cricul cu reductor multiplu, reductorul e format din două sau din mai
III. Cric cu cremalieră. f) cremalioră (organ de ridicare); 2) roată dinfată; 3) carcasă; 4) manivelă.
V. Cric cu şurub, cu reductor.
1) tijă filetata; 2) piulifă mobilă;
3)	bară de reazsm (pentru sarcină);
4)	manivelă; 5•• 6) angrenaj de rofi conice; 7--8) angrenaj de rofi
cilindrice.
V/. Cric hidraulic.
1) tija pistonului; 2) piston de ridicare; 3) cilindru; 4) carcasă; 5) rezervor; 6) piston de acfionare; 7) pîrghie.
multe angrenaje (v. fig. V). Angrenajele conducător (antrenat direct de orgBnul de acţionare) şi intermediare pot fi cu roţi dinţate conice sau cilindrice (deseori cu cruce de Malta), iar
VII. Schema cricului cu reducior simplu. J) pîrghie; 2-- 3) angrenaj conducător, cu rofi dinfate; 4) roata dinfată; 5) cremalieră.
-;x
v-
VIII, Schema cricului cu reductor dublu.
Cric cu angrenaje cu protil cicloidal.
1) pîrghie; 2	3) angrenaj conducă- I) şi 3) pinioane cu profil cici o i -
for, cu rofi dinfate; 4-*5) angrenaj dai; 2) şi 4) rofi dinfate cu profil
intermediar, cu rofi dinfate; 6) roaiă dinfată; 7) cremalieră.
cicloidal; 5) roată dinfată; 6) cremalieră; 7) carcasă.'
ultimul angrenaj e cuplul cinematic constituit din organul de ridicare (cremalieră sau tijă filetată) şi roata dinţată cu care e angrenat (v. fig. VIII). La cricurile cu reductor multiplu, cari sînt cricuri cu angrenaje, raportul de transmisiune total e produsul raporturilor de transmisiune ale tuturor angrenajelor.
Circ de ni fu it
419
Crighton, lup ~
Fig. IX reprezintă un cric cu reductor dublu, avînd două angrenaje de rofi cu profil cicloidal. La aceste cricuri, organul de acfionare e o manivelă cu care se învîrteşte pinionui 1, angrenat cu o roată dinfată 2 solidară cu pinionui 3; acesta din urmă e angrenat cu o roată dinfată 4 solidară cu roata 5, angrenată cu cremaliera 6.—
După felul organului de acfionare, se deosebesc: cric cu pîrghie (maneta) şi cric cu manivelă.
La cricul c u pîrghie, organul de acfionare e o pîrghie articulată de carcasă, respectiv de batiu, care poate avea o mişcare oscilatorie într-un plan orizontal (de ex. la unele cricuri cu şurub) sau vertical (de ex. la cricuri cu cremalieră sau hidraulice). Pîrghia antrenează organul de ridicare, fie numai prin intermediul rofii cu care acesta e angrenat, fie prin angrenaje intermediare sau printr-un mecanism hidromecanic.
Fig. X reprezintă un cric cu cremalieră, avînd o pîrghie că organ de acfionare. Pentru ridicarea cremalierei 1 se apasă în jos pîrghia de acţionare 2, astfel încît se ridică clichetul 3 de pe cremalieră, dar clichetul 4 rămîne în contact cu aceasta; în momentul cînd se începe cursa de reînălţare a pîrghiei 2, clichetul 3 se împănează din nou în cremalieră. Pentru cobo-rîrea cremalierei 1, se apasă pe pîrghia cotită 5, ceea ce produce rotirea pîrghiei 7 în sus (în jurul axului 8) şi ciocul acestei pîrghii (7) provoacă ridicarea cli-chetului 3 de pe cremalieră; cînd pîrghia 2 e apăsată în jos, axul 9 se urcă şi pîrghia 10 ridică clichetul 4 de pe cremalieră, iar cînd se înalfă pîrghia 2, cremaliera 1 şi clichetul 3 coboară, pentru ca în pozifia inferioară să se împăneze din nou clichetul 4 pe cremalieră.
La cricul cu manivelă, organul de acfionare e o manivelă, rotativă în jurul unui ax orizontal, montat în paliere calate pe batiu (v. fig. I). Acest cric e echipat cu un clichet de blocare, pentru a menfine sarcina la înălfimea la care a fost ridicată.
î. Cric de nituit. Mett.:
Sin. Contrabuterolă cu şurub,
Contrabuterolă reglabilă. V. sub Contrabuterolă.
2.	Crichtonsf. Mineral.:
Varietate de ilmenit (v.) pur.
3.	Cricondenbar, punct
Expl. petr.: Punct reprezentativ de stare în sistemul presiune-temperatură, determinat prin următoarele coordonate: presiunea maximă la care sistemul se mai poate prezenta ca eterogen şi temperatura de echilibru corespunzătoare (punctul Cp din figură). Sin. Cricondenbar.
4.	Cricondenterm, puncf Expl. petr.: Punct reprezentativ de stare în sistemul presiune-temperatură, determinat prin
X. Cric cu pîrghie.
I) cremalieră; 2) pîrghie de acfionare; 3) şi 4) clichet; 5,6, 7, 9, 10) pîrghiile mecanismului de ridicare; 8) ax fix.
următoarele coordonate: temperatura maximă la care sistemul se mai poate prezenta ca eterogen şi presiunea de echilibru corespunzătoare (punctul CT din figura de sub Cricondenbar, punct ~). Sin. Cricondenterm.
5.	Critiolit. Mineral.: Wagnerit. (Termen vechi, părăsit.)
o.	Crighfon, lup	Ind. text.: Maşină care, — intrînd în
componenfa utilajului din secfia de baterea filaturilor de bumbac, — efectuează destrămarea şi curăfirea de impurităfi a bumbacului desfoiat în prealabil. E compusă dinfr-o cutie de metal, de formă paralelepipedică sau cilindrică, în mijlocul căreia se găseşte organul principal al maşinii, o tobă tronconică verticală cu 6***9 discuri de ofel orizontale, situate la distanfe egale, cu diametrul crescător linear, de la cel inferior (de 300 mm), la
I. Toba destrămătoare verticală a unui lup Crighton.
Í) ax vertical; 2) discuri; 3) cufite (lamele).
II. Lup Crighton.
J) comenzile de reglare a ecarfamenfelor între cufite şi grătar; 2) comenzile de reglare a ecartamentelor între barele grătarului.
Comportarea de stare de agregafie a unui sistem binar (şi, prin asimilare, a unui sistem multicomponent) în coordonatele P (presiune), T (temperatură). Cp) punct cricondenbar; Cţ ) punct cri» condenterm.
cel superior (de 700 mm). Spre marginea fiecărui disc sînt repartizate cîte 3-*-16 lamele radiale (nasuri) de ofel sudate sau nituite şi cu înclinare diferită fafă de planul discului, rezultînd o aşezare în elice a extremităţilor lamelelor în lungul arborelui vertical (v. fig. /). Pentru a uşura deplasarea materialului de jos în sus, pe primele discuri din partea inferioară sînt fixate uneori lamele de piele tăbăcită groasă, în forma de lopăfele întoarse în plan vertical. ín jurul tobei verticale cu lamele radiale se găseşte un grătar tronconic, format din 120‘~200 de bare, sau din secfîunf cu bare alfernînd cu secfiuni de plăci cu orificii. Prin spafiile libere ale grătarului se separă impurităfi le şi defectele de fibră, deşeurile colectîndu-se în camera de la exteriorul grătarului. Profilul barelor grătarului e triunghiular, unghiul din spre tobă, numit unghiul de lucru, avînd 35"*50°. Prin rotirea barelor în jurul muchiei de lucru cu un unghi pînă la 30° se reglează mărimea ecartamentelor între 3,5 şi 6,5 mm. Prin ridicarea sau coborîrea tobei verticale se reglează ecartamentele dintre extremitatea lamelelor şi barele grătarelor. Mişcarea, pe verticală a tobei se face cu ajutorul unei pîrghii care acfionează pe cutia lagărului axial inferior (v. fig. II).
Bumbacul e purtat prin maşină de curentul de aer produs prin aspirafie de ventilatorul unui condensator-separator de aer, intrarea făcîndu-se pe o conductă laterală, între primele două discuri inferioare, iar ieşirea, pe o conductă laterală, deschisă între ultimele două discuri superioare. La deplasarea bumbacului de jos în sus ajută şi loviturile date de lamelele tobei, forma lor, cum şi forma tronconică a grătarului.
27
Crilă
420
Crinoidea
Ghemotoacele de bumbac aduse de curentul de aer pe conducta de alimentare sînt azvîrlite contra barelor grătarâlor, agăfate de muchiile active ale acestora şi astfel, lovite şi rejuate, se fărîmifează, liberînd impurităfile cari, avînd dimensiuni mai mici şi densitate mai mare, sînt azvîrlite de forfele centrifuge, prin grătar, în camera de deşeuri, împreună cu defectele de fibre (aglomerafii, noduri, etc.).
Cînd ghemotoacele de bumbac sînt încă nedestrămate, grele, ele rămîn sub acfiunea de lovire a lamelelor pînă cînd se destramă, astfel încît forfa aerului să le poată antrena în sus spre ieşire. în deplasarea prin maşină, bumbacul parcurge un drum în elice (v. fig. III). Din cauza formei tronconice, intensitatea de lovire creşte mergînd de jos în sus şi acfionează asupra ghemotoace lor mai grele, cari rămîn în maşină pînă la deplasarea lor în măsura în care pot fi antrenate de curentul de aer. Materialul ieşit prezintă o bună egalizare, avînd acelaşi grad de destrămare, dar din cauza modului de lucru, fluxul de material nu e uniform cantitativ, astfel încît nu e cazul ca această maşină să fie urmată de un dispozitiv de presat şi format pături. Intensitatea curentului ascensional de aer depinde, afară de puterea ventilatorului, şî de secfiunea (cilindrică, îngroşată la partea inferioară sau îngroşată treptat
III. Drumuf în elice urmat de bumbac.
multe plase cusute una de alta, ajungînd pînă la lungimi de 300 m; lăfimea crilei depinde de adîncimea apei unde se pescuieşte cu năvodul, plasa trebuind să formeze, cînd e trasă prin apă, un „şîn" mare. Fiecare plasă componentă a cri lei e legată cu ambele margini de cîte un odgon gros (cel inferior numit camănă, iar cel superior, odgonul plutei). Ochiurile crilelor sînt mai mari spre capetele acestora, avînd, lîngă sac, 20—25 mm. Capetele crilelor sînt legate de cîte un par gros, numit clece. De vîrfurile crestate ale acestor clece se leagă odgonul plutei şi camănă, ale căror capete, înnodate solid, formează frînele năvodului. De mijlocul frînelor se leagă odgoane groase şi lungi, numite codule, cu cari se trage năvodul. Sin. Aripă de năvod, Plasă de năvod.
2.	Crinoidea. Paleonf.: Clasă de echinoderme fixate prin pedunculşi înzestrate cu brafe, care, împreună cu clasele Cystoi-dea şi Blastoidea.sa cuprinde sub numirea de Pelmatozoare.	, •
Crinoidele sînt constituite % dintr-un caliciu(cupa),carepoartă \
iJcf,
3	b
IV. Diferite forme ale tobei verticale, a) cilindrică; b) cu secfiune îngroşată jos; c) cu secfiune îngroşată de jos în sus.
spre partea superioară) liberă de trecere între axul tobei şi grătar, care variază după cum variază şi forma axului tobei (v. fig. IV).
Arborele vertical e acfionat prin comandă individuală directă cu motor electric fixat sus, în prelungirea arborelui, sau prin curea, de la un motor electric aşezat lateral pe lada maşinii, ori printr-un dispozitiv cu cablu, care prezintă avantajul echilibrării solicitării arborelui. .
Turafia tobei verticale cu lamele se reglează după lungimea fibrei şi după confinutul de impurităfi al bumbacului.
Se lucrează cu 700**'1000 rot/min pentru bumbac cu fibră scurtă şi cu 600*“750 rot/min pentru bumbac cu fibră medie.
Bumbacul cu fibră lungă şi celofibrele, neavînd practic impurităfi, nu se supun prelucrării la lupul Crighton, deoarece există pericolul de formare de „sforicele" (aglomerafii cu răsucirea în lung a fibrelor), ceea cé împiedică desfăşurarea normală a operafiilor ulterioare ale procesului de filare. în acest scop, maşina e echipată cu conducta de ocolire, pentru scoaterea ei din linia de batere. Bumbacul cu fibră scurtă, sub 30 mm, impur, e trecut prjn două şi chiar prin trei destrămătoare verticale succesive. în mod normal, deşeuri le rezultate reprezintă 1»-3% din material. Producfia lupului destrămător e de 300--800 kg/h. Sin. Destrămător vertical.
î. Criţă, pl. crile. Pisc.: Fiecare dintre cele două părfi laterale ale unui năvod, cari înconjură şi dirijează peştele spre deschiderea sau intrarea acestuia. Crila e constituită din mai
la partea superioară brafele — susfinut de o tijă, pedunculul.
Caliciul are o fafă superioară sau orală şi alta inferioară sau aborală.
Fafa orală e fie membranoasă, fie acoperită de plăci, iar în centrul ei se găseşte orificiul bucal,
din jurul căruia pornesc cinci Structura caliciului de crinoid. şanfuri sau canale cari se prelun- a) monociclic; b) diciclic; 1) placă gesc de-a lungul fefei interna a cenirodorsală;2)placă bazală; 3) placă brafelor. Aceste şanfuri, mărgi- radială; 4) placă brahială; 5) placă in-nite de ramificafii flexibile (pinu-	frabazală; 6) anus.
le), sînt omologe ambulacrelor.
Anusul e situat pe această fafă, în interambulacrul posterior.
Fafa aborală, bombată, e constituită dintr-o placă centro-dorsală, în jurul căreia sînt dispuse două cicluri de plăci alterne, cinci plăci bazale şi cinci radiale, peste cari urmează al treilea ciclu, de cinci plăci brahiale, susfinătoarele brafelor.
Acesta e cel mai simplu caliciu de crinoid, — tipul monociclic, cu un singur ciclu de plăci bazale.
Un mare număr de crinoide fosile sînt însă diciclice, avînd un ciclu suplementar de plăci infrabazale, dezvoltate între ceniro-dorsală şi plăcile bazale. în stadiile tinere, plăcile infrabazale sînt vizibile, în timp ce la adult ele se sudează la centro-sală sau se resorb.
Caliciul poate să se modifice prin incorporarea unora dintre plăcile brahiale, între cari apar plăci suplementare, interbrahiale, cari iau parte la mărirea caliciului (de ex. la Ichtyocrinus). Alteori, ultimele plăci ale pedunculului se măresc şi iau de asemenea parte la alcătuirea caliciului (de ex. la Apiocrinus).
Modificările se produc şi pe fafa orală. La unele genuri, plăcile orale sînt acoperite de plăcile ambulacrare foarte mărite, în acest caz se dezvoltă un tub (proboscidium), în vîrful căruia se găseşte anusul. La alte genuri, plăcile orale sînt aproape atrofiate, locul lor fiind luat de plăci interradiale, cari se dezvoltă mult între plăcile zonelor ambulacrare. Aceste plăci sînt slab unite printr-un fesut elastic. La unele crinoide apare o boltă orală, rezultată din asocierea plăcilor brahiale şi interradiale. Pe baza acestor modificări ale caliciului se face clasificarea crinoidelor.
Brafele sînt formate din piese mici calcaroase suprapuse. Ele sînt mai rar simple; frecvent sínt ramificaté dicotomic. Fiecărei piese brahiale îi corespunde o pinulă.
Pedunculul e format din plăci suprapuse, circulare, eliptice, penfagonalé sau stelate, articulîndu-se între ele prin zimfi dispuşi caracteristic diferitelor genuri. în lungul lui, pedunculul e străbătut de un canal central prin care trece un ax nervos. Pe
Crinovyl
421
Criolit
peduncul se dezvoltă şi prelungiri', cirri, cu ajutorul cărora crinoidele se prind de stînci sau de alge. Pedunculul se termină la partea inferioară fie cu prelungiri radiciforme, în cazul crinoidelor fixate, fie printr-un fel de ancoră, sau e ascufit, în cazul formelor fixate numai temporar, cari pot duce şi o viafă liberă. Plăcile pedunculului (colonale, rondele) rezultă din sudarea intimă a mai multor segmente (pentamere). Unele genuri (Uinta-crinus, Marsupites), cu brafe foarte ramificate, lipsite de peduncul, duceau probabil o viafă pelagică.
Plăcile crinoidelor sînt calcaroase, cu structură reticulată, fiind străbătute de canale fine la formele actuale, dar şi la unele fosile (de ex. la Encrinus).
O primă clasificare a crinoidelor se face după cum caliciul e monociclic sau diciclic. După caracterele morfologice ale caliciului, crinoidele se împart în următoarele ordine:
Ordinul Larviformia, care cuprinde forme primitive, mono-cîclice, la cari orificiul bucal şi canalele ambulacrare sînt acoperite de plăci orale (de ex.: Haplocrinus, Cupressocrinus). Au trăit numai în Era primară.
Ordinul Cosfata, cu forme monociclice, simple, cu brafe nedivizate dicotomic, cunoscute din Paleozoic şi pînă azi (de ex.: Coccocrinus, în Silurian-Devonian; Saccocoma, în Malm; Hyocrinus, în Actual).
Ordinul Fistulata, cu caliciu diciclic şi cu orificiul bucal neacoperit de plăci orale. Anusul e situat pe un tub anal, iar canalele ambulacrare sînt acoperite de plăci. Sînt cunoscute din Silurian pînă azi (de ex.: Cyathocrinus, în Silurian-Permian; Marsupites, în Cretacicul superior).
Ordinul Camerata, care cuprinde atît forme monodclice, cît şi forme diciclice, cu boltă orală. Nu depăşesc Carboniferul (de ex.: Cactocrinus, în Carbonifer; Melocrinus, în Silurian-Devonian).
Ordinul Flexibilia, cu caliciu diciclic, cu plăcile reunite printr-un fesut conjunctiv. Au trăit pînă în Cretacic (de ex.: Ichthyocrinus, în Silurian; Uintacrinus, în Cretacic).
Ordinul Articulata (Neocrinoide), cu caliciu diciclic format din plăci groase; cu bazalele şi radialele strîns unite şi cu radialele cu brahialele slab articulate. Cuprinde crinoide meso-zoice, terfiare şi actuale (de ex.: Encrinus liliiformis, în Muschel-kalk; Apiocrinus, în Bathonian; Pentacrinus, în Trias-Actual).
Crinoidele sînt importante prin faptul că au dat fosile caracteristice, iar prin aglomerarea în locuri liniştite a plăcilor colonale şi a brahialelor au luat naştere calcare cu entroce, frecvente în Devonian, în Carbonifer şi în Jurasic.
Din punctul de vedere al evolufiei e de remarcat că, încă din Silurianul inferior, se cunosc cele două grupe structurale, mono- şi diciclice. Declinul crinoidelor începe la sfîrşitul Carboniferului, cînd dispar ordinele Larviformia şi Camerata, ca şi majoritatea speciilor din ordinul Fistulata. Ordinul Flexibilia şi ultimele specii din ordinul Fistulata persistă pînă în Cretacic. Azi se menfin ordinale: Costata, cu pufini reprezentanţi, şi Articulata, încă în plină dezvoltare. Sin. Crini de mare, Crinoide, Crinoizi.
î. Crinovyl. Ind. text.: Fibră sintetică polivinilică (v. Fibră textilă), ce se obfine din acetilenăcare se transformă în policlorură de vinii perclorurată, solubilă în amestecul de 50 % sulfură de carbon şi 50% acetonă. Solufia vîscoasă a policlorurii de vinii perclorurată se filează prin metoda „la uscat", cu recuperarea amestecului solvent.
Produsele tricotate din fibre crinovyl, purtate direct pe corp, datorită încărcării fibrelor cu electricitate statică, produc efecf antireumatic (aplicaţie cu caracter terapeutic). în secţiune transversală, filamentele de crinovyl apar rotunjite şi uneori turtite.
Crintă.
2.	Crintă, pl. crinfe. Ind. alim.: Masă specială pe care se aşază şi se prelucrează caşul în brînzării, numită şi masă de scurgere, sau şî tejghea (v. fig.). Crintele sînt făcute din scînduri de brad, bine încheiate. Tăblia lor are lăţimea de 90-**120 cm şi lungimea de 200***
•••400 cm; tăblia e înclinată spre un capăt şi are pe margini apărători înalte de 10—20 cm, cari împiedică zerul să se scurgă în lături. Crintele se confecfionează cu picioare, sau sînt aşezate pe suporturi, la înălfimea de 50*”60 cm. Pe crintă se întind pînzele (sedilele) pe cari se aşază coagulul mărunfit în căldarea de brînzeturi, făcîndu-se apoi scurgerea zerului şi presarea coagulului învelit în sedilă. Deoarece crintele de lemn se curăfă destul de greu, rămînînd adesea resturi de brînză între marginile scînduri lor, ele se îmbracă cu tablă de aluminiu sau de zinc.
3.	Crioanabioză. Ind. alim. V. sub Congelare 2.
4.	Criocauter, pl. criocaufere. Tehn. med.: Instrument care serveşte la îngheţarea (congelarea) ţesuturilor cutanate patologice (negi, cheloide, cancere ale pielii, etc.) cu ajutorul zăpezii carbonice.
5.	Criocauterizare. Biol. V. sub Cauterizare.
6.	Crioceras. Paleont.; Neoamonoideu din familia Criocera-tidae, a cărui cochilie e dezvoltată plan-spiral, cu spira neîm-brăţişătoare (tip criocon). Secţiunea turei e circulară sau eliptică, iar suprafaţa e ornamentată cu coaste, noduri sau spini.
Speciile acestui gen sînt caracteristice Cretacicului. în ţara noastră, în Cretacicul (Barremian) din Dealul Sasului, Valea Muierii, sínt frecvente speciile:
Crioceras Kiliani Sim. şi Crioceras eme-rici Lév. Sin. Crioceratites.
7.	Criofife, sing. criofită. Geobof.:
Plante la cari, în timpul iernii, părţile persistente sînf ascunse complet. Aceste plante se dezvoltă în climatul glacial fără dezgheţ, datorită fie climatului, fie substratului.
8.	Criogenină. Farm.: Metabenzaminosemicarbazidă; pulbere cristalină, albă, fără miros, amăruie, puţin solubilă în apă, solubilă în alcool, în eter şi cloroform. Criogenină e folosită ca antitermic şi analgezic.
9.	Criohidraf. Chim. fiz.;
Sistem eterogen solid, format din cristalele disolvan-tului (apă) şi ale corpului disolvat. Se formează la punctul criohidrafic, fără ca concentrarea sa să varieze în timpul solidificării.
10.	Criolit. Mineral.: Na3AIFö. Fluorură dublă de aluminiu şi sodiu, formată din soluţiile reziduale îmbogăţite în fluor şi întîlnită în unele pegmatite. Are compoziţia chimică: Al 12,8%, Na 32,8% şi F 54,4%, conţinînd uneori impurităţi de Fe”\
Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale cu habitus pseudocubic şi formînd frecvent macle după (110). De obicei se întîlneşte în mase compacte, compuse din cristale mari.
E incolor, dar frecvent e colorat în alb de zăpadă, alb-cenuşiu, gălbui sau roşietic, brun, mai rar negru. Are luciu sticlos şi,
Crioceras emerici.
co—nh2
I
HC CH II I
HC C—NH-
xc7/
H
-NH—CO—NH2
Criologie
422
Crioscopie
după (001), sidefos. Nu prezintă clivaj; e casant, are duritatea 2,5*--3 şi gr. sp. 2,95*-3,01. La încălzire moderată se observă o fluorescenfă galbenă şi se disolvă complet în acid sulfuric concentrat. E optic biax cu indicii de refracfie: Wp= 1,3385, nm- 1,3389, ».= 1,3396.
m	0
Zăcămintele de criolit sînt foarte rare. O concentrafie de imporfanfă industrială mai mare se găseşte la Ivigtut în Groenlanda, unde criolitul e cantonat într-un greisen, împreună cu casiterit şi cu unele fluoruri complexe, sulfuri rare, etc.
Criolitul, care se poate obfine şi pe cale artificială, se întrebuinţează în metalurgia aluminiului, la fabricarea sticlei opales-cente, la fabricarea smalfurilor pentru ceramică sau pentru obiecte de ofel, etc.
î. Criologie.Gen.:Ştiinfa care studiază particularităfilepetro-grafice ale ghefii. S-a dezvoltat în special în urma cercetărilor efectuate în regiunile din jurul polilor, unde îngheful peren (v.) are un rol important sub raportul climatic şi fizico-geografic.
2.	Crioplancfon. Biol.: Totalitatea microorganismelor vegetale şi animale cari trăiesc pe zăpada şi pe gheafă.
3.	Crioscop, pi. crioscoape. Chim. fiz.:
Aparat folosit penfru determinarea greutăţii moleculare cu ajutorul scăderii temperaturii de solidificare a unei solufii. Un crioscop (v. fig.) e compus dintr-o eprubetă de sticla /, fixată prin intermediul unui dop în inferiorul altei epru-bete de sticlă 2, cele două eprubete fiind montate într-un vas special plin cu un amestec refrigerent, de cele mai multe ori gheafă cu sare. în eprubetă 1, care are un tub de umplere, se varsă o cantitate convenabil cîntărită dintr-un disolvant şi apoi se introduce în lichid un termometru Beckmann gradat în 1/100 grad.
Se determină întîi temperatura de înghef a disolvantului pur, agitîndu-se în permanenfă, ca să se uniformizeze temperatura şi să se favorizeze cristalizarea; în general, lichidul se găseşte în stare de subrăcire. După aparifia primelor cristale, temperatura începe să urce pînă la temperatura de înghef, care se citeşte la termometru. Apoi se topesc cristalele disolvantului şi se adaugă o cantitate cîntărită din substanfa de studiat. Se citeşte apoi ca mai sus temperatura la care se formează cristale de disolvant în solufie.
4.	Crioscopie. Chim. fiz.: Metodă de determinare a greutăţii moleculare a unei substanfe, bazată pe scăderea temperaturii de solidificare a unei solufii diluate a acestei substanfe.
Disolvarea unei substanfe nevolatile într-un disolvant produce o scădere a presiunii de vapori a acestuia (legea lui Raoult), ceea ce are drept consecinfă o scădere a temperaturii de solidificare a solufiei.
Cercetările experimentale au condus la două legi ale crio-scopiei, dintre cari una se enunfă cu ajutorul scăderii moleculare a temperaturii de solidificare (sau a constantei crioscopice), prin care se înfelege scăderea provocată de un mol de substanfă disolvată în 1000 g de disolvant. Cele două legi ale crioscopiei se enunfă cum urmează: Scăderea temperaturii de solidificare a unei solufii e proporfională cu concentrafia. Scăderea moleculară a temperaturii de solidificare depinde de natura disolvantului şi e independentă de substanfa disolvată.
Legătura dintre temperatura de solidificare a unei solufii şi a disolvantului se poate reprezenta grafic finînd seamă de faptul că două faze în echilibru isoterm au aceeaşi presiune de vapori.
Ca urmare, la temperatura de topire a unei substanfe pure, presiunea de vapori a fazei solide e egală cu presiunea de vapori a fazei lichide.
în figură sînt trasate curbele presiunilor de vapori ale unui disolvant solid, lichid şi a solufiei.
Punctul A corespunde
Curbele presiunilor de vapori aie unul disolvant solid, lichid, şî a soluţiei.
Crioscop.
1) eprubetă de sticlă în care se introduc substanţa şi termometrul Beckmann; 2) eprubetă de sticlă în care se introduce eprube-ta /; 3) vas special plin cu amestec refrigerent.
temperaturii de solidificare a disolvantului pur To, iar punctul B, temperaturii de solidificare a solufiei T. Prin solidificarea unei solufii diluate se separă, dé cele mai multe ori, cristalele disolvantului.
Temperatura de solidificare a solufiei e mai joasă decît a disolvantului, iar scăderea temperaturii de solidificare e
Ar=r0-r.
La temperatura de topire a disolvantului pur, Tq, diferenfa — Pq~P dintre tensiunea de vapori a disolvantului pur şi aceea a solufiei e egală cu Ap solid — Hp lichid ~{po~ps)
—	(p — ps), adică diferenfa dintre creşterea tensiunii de vapori a disolvantului solid şi lichid (solufie) cînd temperatura creşte cu AT grade.
Cu ajutorul legii lui Clausius-Clapeyron
dp_\Hp
dT RT2 '
unde AH reprezintă variafia confinutului caloric (entalpiei) al unui sistem fizic care trece dintr-o stare fizică în altă stare fizică, sa poate arăta că
(i)
li	Po
unde S reprezintă căldura molară de topire a disolvantului. Se observă că scăderea temperaturii de solidificare e proporfională cu scăderea relativă a presiunii de vapori.
De altă parte, după legea lui Raoult:
«2
'=*2,
Po-P.
Po
ni + n2
unde X2 reprezintă fracfiunea molară. Se poate arăta că scăderea moleculară a temperaturii de solidificare, adică constanta crioscopică, e dată de relafia
(2)
RT96
1000 a’
în care o reprezintă căldura latentă de topire a disolvantului, Valorile constantei crioscopice calculate cu această relafie concordă cu valorile determinate experimental. Tabloul care urmează cuprinde constantele crioscopice ale disolvanfilor întrebuinfafi uzual în crioscopie.
Disolvantul	Kc	Disolvantul	Kc
Apă	1,86	Naftalină	] 7,0
Acid acetic	3,90	Ciclohexan	20,2
Benzen	5,12	Camfor	I 40,0
Nifrobenzen	6,90		i ,
Criotron
423
Cripioioni
Din relafia 1 se deduce relafia care permite calculul greutăţii moleculare:
&
unde m2 e greutatea substanţei şi m\ e greutatea disolvantului.
Metoda crioscopică dă rezultate precise la determinarea greutăfilor moleculare ale substanţelor neionizabiie şi la determinarea gradului de disociaţie al electroliţilor. în cazul sărurilor de sodiu se poate întrebuinţa ca disolvant Nâ2SC>4 * 10H20, solubil în apa de cristalizare, iar în cazul săririlor de calciu1 CaCl2* 6 H2O. Fenomenul de disociaţie se evită prin prezenţa ionilor comuni şi se pot face astfel determinări de greutăţi moleculare precise, pentru sărurile de sodiu şi de calciu.
1.	Criotron, pl. criotroane. Elf.: Element nelinear de circuit electric, a cărui rezistenţă electrică poate fi variată cu ajutorul unui cîmp magnetic exterior, pe baza faptului că mărirea intensităţii cîmpului magnetic provoacă scăderea temperaturii critice de supraconductibilitate (la care se anulează rezistenţa materialului, v. fig. /). Astfel, rezistenţa criotronului poate fi comandată cu ajutorul unui curent de comandă care produce cîmpul magnetic. în forma sa cea mai simplă, criotronul e format dintr-un conductor cilindric cu lungimea de cîţiva centimetri şi dintr-o înfăşurare de comandă aplicată pe el, care produce cîmpul magnetic (v. fig. II), ambele răcite printr-un curent de heliu
cmnr
I, Dependenfa temperaturii critice de supraconductibilitate de intensitatea cîmpului magnetic.
II,	Reprezentare schematică a unui criotron.
Í) curent comandat; 2) curent de comandă.
lichid. înfăşurarea de comandă e formată de asemenea din material supraconductor, de obicei din niobiu, pentru a permite astfel comanda unor energii mari în circuitul conductorului principal, cu un consum minim de energie în circuitul de comandă.
Criotronul acţionează ca releu; prin diverse combinaţii de criotroane se pot realiza circuite asemănătoare celor cari utilizează tuburi electronice. Criotroanele se folosesc la construcţia maşinilor de calcul numeric de dimensiuni mici, avînd un consum de energie foarte mic şi o mare stabilitate în funcţionare. Datorită temperaturii joase, zgomotul de fluctuaţie al circuitelor e foarte mic. Inerţia criotroanelor e mai mică decît a releelor electromecanice, însă e mai mare decît a tuburilor electronice.
2.	Cripalcă, pl. cripălci. Ind. făr.: Sin. Tocălie (v.).
3.	Criptă, pl. cripte. Arh.: Capelă subterană, situată sub corul unei biserici, sau în alt edificiu (mausoleu, crematoriu), în care se păstrează relicve sau se înmormîntează personalităţi. Criptele se aseamănă cu sălile sau capelele din catacombe, în cari se adunau primii creştini penfru practicarea cultului. Dimensiunile plane ale primelor cripte erau mici; ulterior s-au executat cripte cu dimensiuni din ce în ce mai mari, ajungînd în secolul XII la dimensiunile secţiunii plane ale bisericii sub care erau aşezate.
4.	Cripfocianină. Chim.: Materie colorantă din clasa cia-ninelor (v.), obfinută prin condensarea metil-chinolinelor cu ester ortoformic, prin formarea unei legături y-y\ Cripto-cianina e întrebuinţată ca sensibilizator în infraroşu,avînd maximui
0 . 0 de sensibilitate la 7500 A şi putînd fi folosită pînă la 8000 A,
Emulsia fotografică sensibilizată cu criptocianină conţine o parte
din această substanţă la 500 000 părţi emulsie.
5.	Criptocristaiînă, Structură Petr.: Structura de cristalizare a unor roci sau a unor minerale, caracterizată prin agregate cristaline mici (sub 1 mm), cari pot fi recunoscute ca atari numai în secţiuni subţiri, la nicoli încrucişaţi. Se formează în special din magmele cu viscozitate mare, în cari numărul centrelor de cristalizare e mare. în acest mediu, dezvoltarea mineralelor e împiedicată şi se formează structuri cu granu-laţie fină.
«. Criptodepresiune, pl. criptodepresiuni. Geogr.: Adînci-tura de origine tectonică (un tip de graben) umplută de apele unui lac, avînd fundul sub nivelul mării, deşi oglinda lacului e situată deasupra acestui nivel; de exemplu lacul Baikal.
7.	Cripfofife, specii Bot.: Specii vegetale ale căror organe aeriene se veştejesc în timpul iernii, ele continuînd să supravieţuiască numai sub forma unor organe subterane de rezistenţă (de ex.: bulbi, rizomi, tubercule).
s. Cripfogame. Bot., Paleont.: Unul dintre cele două grupuri cari constituie regnul vegetal, compus din plante lipsite de flori, cu stamine şi pistil. V. sub Pteridophyta.
!*. Cripfogen, tip ~. Paleont.: Tip de vieţuitoare noi, a căror origine şi evoluţie anterioară sînt încă necunoscute (Belemniti, Echinoide exociclice, etc.) sau cari provin din regiuni inaccesibile cercetărilor. Aparifia tipurilor criptogene e legată de marile transformări suferite de scoarţa Pămîntului (oro-geneză, transgresiuni marine, etc.).
10.	Criptografie. Gen.: Scriere secretă folosită în diplomaţie, în operaţiile militare, etc. cu scopul de a păstra secretul corespondenţei, al ordinelor, etc. Consistă, în general, în permutări ale semnificaţiilor literelor alfabetului cu ajutorul unui cod de semne convenţionale (cifru) sau cu ajutorul unor maşini de scris speciale, cari cifrează direct textul în momentul scrierii. Uneori, cifrarea se face în aparatele telegrafice, în momentul telegrafierii. Pentru descifrarea textului transmis trebuie să se cunoască cheia sau cifrul, sau să se folosească maşini de scris speciale pentru descifrare.
11.	Cripioioni, sing. criptoion* Chim.: Ioni cari apar intermediar în unele reacţii ale combinafiilor neionice şi cari nu pot fi puşi totdeauna în evidenfă prin măsurarea conductivităţii electrice, ca în cazul ionilor electroliţilor tari. Ionii de acest tip nu au o existenţă cinetică independentă; ei apar numai intermediar, în cursul unor reacţii, prin schimbarea repartiţiei electronilor între atomii moleculelor cari reacţionează, iar existenţa lor e demonstrată pe baza mecanismelor de reaefie stabilite prin măsurări cinetice şi a naturii produşilor formafi.
Astfel, se admite că la hidroliza unei combinafii neionice, ca de exemplu triclorura de azot, NCI3, apar în timpul reacfiei cripioioni pozitivi Cl+ şi criptoioni negativi N3-. Apa-rifia lor e pusă în evidenfă prin natura produşilor lor de reaefie cu apa (HOCI şi NH3).
Criptoioni se formează frecvent şi în unele reacţii ale combinafiilor organice, în cari produşii de reaefie nu s-ar putea forma decît prin aparifia intermediară a unor carbocafioni R3C+
sau a unor carboanioni R3C. Un exemplu de reacţie din această categorie e următorul:
Reacţiile de ionizare ale derivaţilor halogenaţi prin solva-tare în medii puternic polare:
(C6H5)3C-CI + H20	(C6H5)3C++CI“(H20)
trifenilclormetan
trifenilmetil
(cation)
ioni de clor solvataji
sau prin tratare cu perclorat de argint:
(CH3)3CCI + AgCI04 -* (CH3)8C+C!04* +AgCI
clorură de terflar buti!
perclorat de terjiar butii
sau în prezenfa halogenurilor metalice electrofile;
C2H5CI + AICI3 -> [C2H5]+AICI4*.
Crisalide
424
Crisantemcarbonici, acizi ~
Un alt exemplu e adifia acizilor (sau a halogenurilor metalice electrofile) la olefine:
CH3
I-
CH2=C +HOSO3H I
ch3
ch3-
I
ch3—c
hso4
ch3_
ionizat parfial în disolvenfi polari
sau la duble legături carbonilice:
c6h6,
C6H5n
c=o+a/ci3
C6H8,
C=N—NH2 + HO*
C6H5
hidrazona benzofenonei
> (c6h5)2c=n—nh+h2o
(C6H5)2C-N=N:
(C6H5)2CH + N2
I h2o ’i'
(c6h5)2ch2+ho~
difenilmetan
respectiv în reacfia de condensare aldolică:
CH3—CHO + HO~ -> CH2-CH = 0 CH:;“CH°-
etc.
Tot atît de frecvente sînt reacfiile combinafiilor organice în cari se formează cripfoioni, în cari sarcina electrică se găseşte la alfi atomi sau grupări de atomi decît carbonul, ca, de exemplu, în reacfiile de substitufie a halogenilor în nucleul aromatic
(Cl+, Br+, etc.), nitrare aromatică (N02), esterificare
-O
I
H
-OC-R'), etc.
\(+) (-)
-		___ ^c-o-aici3.
ch3	ch/
Un al treilea exemplu îl constituia aminele primare alifa-tice, cari formează intermediar carbocationi, prin tratare cu acid azotos în prezenfa unui acid mineral:
C2H5NH2 + ONOH + HCI -> [C2H5— N^N]+CI‘ + 2H20 [C2H5-N=N]+C|- -» C2H5+ + N2 + CI*.
Carboanioni se formează, de exemplu, prin reacfii între derivafi halogenafi şi metale, ca, de exemplu, Ia prepararea butiI-litiului:
CH3—CH2—CH2— CH2CI -f Li->CH3-—CH2—CH2—CH2+ Cl* + Li+ CH3—CH2~CH2—CH2+ Li->CH3—CHo—CH2—CH2- -f Li+.
în prima etapă se formează, prin transferul unui electron de la litiu la atomul de clor, un ion de clor şi un radical liber butii, iar în a doua etapă, prin transferul unui electron de la un alt atom de litiu la radicalul liber butii ia naştere carbo-anionul butii, care formează pereche cu ionii de litiu.
Astfel de anioni se formează şi la „metalarea" unei hidrocarburi, prin reacfia:
C6H5-CH2-CH3 + C6H6*Na+ - [C6HS-CH-CH3] Na+ + C6H6.
etilbenzen	fenilsodiu
Carboanioni se formează, de asemenea, în cursul reacfiei de reducere a combinafiilor cu duble legături conjugate cu sodiu şi alcool:
R—CH=CH—CH=CH—R+2 Na* ->
-*R—CH—CH=CH—CH—R -^2.-»
-* R—CH2—CH=CH—CH2—R + 2 HO*,
sau în reacfia de reducere a hidrazonelor în mediu puternic alcalin:
î. Crisalide, sing. crisalidă. Zoo/.: Nimfele insectelor lepidoptere (viermi de mătase, etc.).
2.	ulei de Ind chim.: Ulei gras care se obfine prin extracfie din crisalidele viermilor de mătase. Are culoarea galbenă închisă pînă la galbenă-roşcată, şi miros de ulei de peşte; din el se separă la depozitare cristale.
Confine 2,6—4,8% materii nesaponificabile, constituite în special din colesterină şi 13-**31 % acizi graşi liberi (exprimafi ca acid oleic).
Principalii acizi graşi liberi şi combinafi (gliceride) sînt acizii palmitic, linolenic, oleic şi isooleic. Uleiul de crisalide are greutatea specifică, la 15,5°, 0,9280; indicele de saponifi-care 190--194 mg KOH/g; indicele de iod 116—131 mg J2/g, şi indicele de acefil 19,7 mg KOH/g.
Acizii graşi din uleiul de crisalide au greutatea specifică, Ia 100°, 0,8513; p. t. 36,5°; punctul de solidificare 27—34°; indicele de iod 135,8 mg J2/g, şi greutatea moleculară medie 281,5.
Uleiul de crisalide poate fi folosit ca ulei tehnic (de ex. la fabricarea săpunurilor).
s. Crisamină. Ind. chim.: Materie colorantă din clasa diazo-derivafilor de tip benzidinic, folosită în tehnică mai mult sub numele de Crisamină G sau galben de crisamină:
COONa H H	|
.C—C.	C
cf \—N=N—C^ X
c=c	HC CH
H H	HSc/
H
C—OH
H H
H
Se cunosc numeroase alte reacfii în cari se formează intermediar carbocationi; de exemplu: polimerizare, isomeri-zare.alchilare,substitufie,şi unele reacfii de transpozifie. Acestea sînt de fapt reacfii de stabilizare (intra- sau intermoleculară) ale carbocationilor.
cf	^C—N=N— CX ^C—OH
Xc=c/	!I 1
H H	HC\C/H
I
COONa
care e sarea de sodiu a acidului benzidin diazobisalicilic. Cri-samina Geo pulbere cristalină greu solubilă în apă, solubilă în acid sulfuric concentrat, cu care dă o colorafie roz-violetă.
Crisamina R e sarea de sodiu a acidului ortotoluidin diazobisalicilic şi se prezintă ca o pulbere galbenă-brună, solubilă în apă, care vopseşte bumbacul în prezenfa unei solufii de săpun textil.
4.	Crisanfemcarbonici, acizi ~,lr\d. chim.: Acizi organici cu nucleu ciclopropanic, cari intră în constitufia piretrinelor (v.) şi a aletrinei, substanfe insecticide foarte active.
Se cunosc doi acizi crisantemcarbonici: acidul crisântem-monocarbonic şi acidul crisantemdicarbonic. Esterul acidului crisantemmonocarbonic cu piretrolonul constituie piretri na I, iar esterul acidului crisantemdicarbonic cu acelaşi alcool constituie pirefrina II, substanfe cari se găsesc în pulberea de piretru (v.).
Crisarobină
425
Crisofenină
i. Crisarobină. Chim., Farm.: Polifenol din clasa antrace-nului (2,4-dioxi-1-metil~9-antranol), care se extrage din Ara-roba (planta leguminoasă An-	OH CH3
galica amargosa) cu benzen sau	H	|	|
cloroform. Crisarobina se pre-	C	C
zintă în foite de culoare gal- ^q/ x C	XC—OH
benă, cu p. t. 202—2060; e pufin solubilă în apă, în alcool, în HCS
il il I C C	CH
acid acetic, greu solubilă în	^
benzen, solubilă în acid sulfuric.	j-j f-j |
Crisarobina e întrebuinfată în	OH
Medicină, sub forma de colodiu de crisarobină, în tratamentul bolilor de piele.
2. Crisazină. Ind. chim.: 1,8-Dioxi-anfrachinonă; materie primă valoroasă pentru fabricarea coloranfilor antrachinonici.
Crisazina se fabrică prin încăl- OH O OH zirea sării de sodiu a acidului 1,8-	i	ii	I
antrachinondisulfonic, cu oxid de	/^\
calciu, clorură de magneziu şi apă, HC	C	C	CH
într-o autoclavă de ofel cu agitare,	I	II	II	I
1	^	^	CH
'C
H
Crisoberil. a) cristal pseudoexagonal; b) şi c) cristale maciate ciclic.
^portocaliu şi după rcg = verde). e alexandritul (v.). Zăcăminte
timp de 12 ore, la circa 200°, sub	^C^	/^\
presiunea de 14***16 at. Produsul	CCC
brut are p. t. 187---189° şi purifajea	H	li	H
de 90—92%. Acidul 1,8-antrachinon-	O
disulfonic se obfine în amestec cu isomerul 1,5-disulfonic, la sulfonarea antrachinonei cu oleum, în prezenfa oxidului de mercur. Masa sulfonată, diluată cu acid sulfuric, separă isomerul 1,5, iar solufia sulfurică concentrată, prin diluare cu apă separă isomerul 1,8, care se trece în sarea de potasiu, greu solubilă.
Aproape toată producfia de crisazină e purificată prin sublimare în vid la 180—190°, afară de cazul cînd e folosită la fabricarea colorantului Alizarin Saphirol WS, cînd ss utilizează produsut brut. O cantitate apreciabilă e utilizată în scopuri farmaceutice şi, în acest caz, produsul sublimat e recristalizat din toluen.
H	H
3.	Crisen.	Chim.;	Hidrocar-	^	^
bură aromatică cu nuclee con-	#	\ / ^
densate angular (polinucleară),	^	HC	^	^H
care se prezintă în cristale rom-	r	r	r	PH
bice incolore, cu	p. t. 252°,	# \ /	% / \r>#
p. f. 448°, izolată din re- HC C C ^ ziduul	(smoala) de la	distilarea	^
cărbunilor de	pămînt.	Crisenul
e insolubil în apă, solubil în	CC
alcool absolut şi greu solubil în	H	H
eter. El prezintă fluorescenfă puternică şi are o comportare
chimică asemănătoare fenantrenului. Sin. Benzo-1,2-fenantren.
4.	Crisifin. Mineral.: Masicot. (Termen vechi, părăsit.)
5.	Crismafină.	Mineral.: Ceară	fosilă din grupul	ozoche-
ritei, transparentă sau semitransparentă, verzuie, lipicioasă la 20-25°.
6.	Crisoberil. Mineral.: BeA^O^ Mineral din grupul spi-
nelilor, relativ rar, răspîndif de obicei în formafiunile pegma-titice sau pneumatolitice, la contactul intruziunilor granitice cu şisturile cristaline, în asociaţie cu smaragd, feldspafi, apatit şi minerale cloritice,	talcoase, etc. Fiind stabil	în zona	de oxi-
dafie, se întîlneşte	şi în aluviuni.	Structura	cristalină	a criso-
beri Iului e analogă cu a forsteritului (v.), ionii de oxigen fiind situaţi după principiul celei mai compacte aşezări exagonale; ionii de berii sînt înconjurafi de patru ioni de oxigen, iar ionii de aluminiu, de şase ioni de oxigen. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, în cristale tabulare, uneori
prismatice scurte, sau alungite cu aspect pseudoexagonal, maclate frecvent prin asociafie ciclică (v. fig.).
Crîsoberilul e de obicei galben sau galben-verzui, rareori incolor. Are luciu sticlos, gras pe spărtură concoidală; prezintă clivaj bun după (010).
E transparent pînă la turbure.
E casant; are duritatea 8,5 şi gr. sp. 3,65—3,84. E optic biax, cu indicii derefracţierc^ 1,747,
«w= 1,748, npz= 1,756 şi pleo-croic (după 7^ = roşu, după nn
O varietate de crisoberil mari de crisoberil sînt în provincia Minas Geraes (Brazilia), în Ceylon şi Madagascar.
7.	Crisocof. M/nerai.: CuSi03*rcH20. Silicat de cupru hidratat, cu compozifie variabilă, confinînd ca impurităfi AI2O3 pînă la 17% (pilarit), Fe203 pînă la 7%, Pb20s pînă la 7***9% (demi-dovit). E un mineral tipic al zonelor de oxidare a zăcămintelor de cupru; e răspîndit în special în regiunile cu climat arid.
Se prezintă de obicei sub forma unui gel tipic în mase opaliforme, în cruste stalactitice, uneori reniforme, cum şi în mase pămîntoase.
E albastru deschis, verde-albăstrui sau albastru-brun (din cauza hidroxizilor de fier) şi chiar negru. Urma varîetăfilor foarte pure e alba-verzuie. La varietăţile opaliforme, luciul e sticlos, de ceară, mat. Crisocolul e casant, cu spărtura concoidală; are duritatea 2*”4 şi gr. sp. 2***2,3; prin încălzire la 110° pierde o parte din apă.
Conţinînd pînă la 36% Cu, e uneori un minereu de cupru. Zăcăminte mai importante se găsesc în URSS (la Turinsk, Med-norudiansk, Djezkazgansk, etc.), în Chile, în Vestul Statelor Unite, în Africa (Congo belgian), etc.
8.	Crisofanf. Mineral.: Clintonif. (Termen vechi, părăsit.)
9.	Crisofenină. Ind. chim
HC-
H H C-C # %
-C	C-
\ / c=c
I H
S03Na
-N== N-
H H
c-c -C(	/C-C2H5
c=c
H H
H	H	H	H
C — C	/C“C\
HC— C^ ^C—N=N-C^ ^C-OC2H5 ^C —	C	C = C
|	H	H	H
S03Na
Derivat reprezentativ din clasa coloranţilor stilbenici. Se obfine tehnic din acidul 4,4,-diamino-2,2'-stilbendisulfonic. Acesta, prin diazotare şi cuplare cu fenol, formează intermediar Galbenul strălucitor (Galben pentru hîrtie 3 G), care nu e întrebuinfat drept colorant pentru bumbac, deoarece virează la roşu în mediu slab alcalin, dar e	utilizat la vopsirea	hîrtiei; serveşte şi ca
indicator pentru domeniul pH = 6,4***8,4.
După protejarea grupărilor hidroxilice prin etilare cu clorură de etil, în autoclave, se obfine crisofenină, care are proprietăfi bune de vopsire pe bumbac, cu excepfia rezistenfelor la spălare; rezistenfele la lumină şi la alcalii sînt bune. Crisofenină e folosită şi la vopsirea lînii şi a altor fibre. E cei mai important dintre coloranfii substantivi cari vopsesc în galben. Sin. Crisofenină G, GOO.
Crisoglifie
426
Cristal
t. Crisoglifie. Poli gr.: Procedeu mai vechi de pregătire a unei forme de tipar înalt prin desen manual şi gravare chimică, folosit astăzi numai cînd se urmăreşte executarea rapidă a unui clişeu, după un desen sau după o inscripfie mai simplă. Pe o placă de metal, de obicei de cupru sau de alamă dură, se aplică un fond alb sau de culoare deschisă, pe care se execută desenul manual, cu penifa, cu trăgătorul sau cu pensula, folosind o cerneală grasă, bine aderentă, şi, în acelaşi timp, rezistentă la acfiunea corozivă a solufiei cu care se execută gravarea (perclorură de fier). După uscarea desenului, fondul e şters cu un burete sau cu o cîrpă umedă, astfel că pe placă nu rămîne decît desenul executat, care, după corodare, apare gravat în relief. Procedeul e depăşit astăzi de reproducerea fotomecanică şi de gravarea electronică.
2.	Crisoidină. Ind. chim.: Colorant azoic bazic, obfinut prin
cuplarea anilinei diazotate cu meta-fenilendiamină (Crisoidină G) sau meta-toluilen-	w	w	w	u
diamină (Crisoi-	r_____r	r__r
dinăR).	//	%	//	S.
Crisoidină eso- HC' ^C-N=N-CX )C-NH2 lubilă în apă şi în	C=C	C=C
alcool, dînd solufii	H	H	I	H
de culoare galbe-	J-u
nă-portocalie. Vop-	2
seşte bumbacul mordansat cu tanin şi emetic în portocaliu, cu rezistenfe slabe la acfiunea agenfilor fizici şi chimici. Prin retratare cu săruri de crom şi de cupru, rezistenfele sînt ameliorate într-o oarecare măsură. Din cauza rezistentei slabe, crisoidină nu se mai utilizează la vopsirea textilelor, dar se utilizează la vopsirea pieilor, a hîrtiei, a grăsimilor. Crisoidină are şi proprietăţi bad*-tericide.
3.	Crisolit. Mineral.: Sin. Olivin (v.).
4.	Crisopraz., Mineral.: Varietate de calcedonie (v.)f de culoare verde ca mărul.
5.	Crisofil. Mineral..’ Varietate de asbest (v.).
q. Crispare. Ind. piei.: Operafie mecanică prin care se dă fefei pieilor un relief determinat de structura anatomică specifică a pielii respective. Operafia se efectuează prin îndoirea pielii cu fafa înăuntru şi imprimarea unei mişcări de translafie cu ajutorul unui segment de cilindru îmbrăcat în plută, cu care se apasă, trăgînd, pe locul îndoiturii. în modul acesta se produc desenele caracteristice ale fefei pielii de box, de safian, de tovălaşe crefe, etc. Concomitent se produce şi o înmuiere a pieilor. Sin. Plutuire.
7.	Crispit. Mineral.: Sagenit. (Termen vechi părăsit.)
8.	Crist. Mefg.: Totalitatea podurilor de turnare reunite pentru un acelaşi format şi destinate să primească încărcătura unui cuptor. (Termen de uzină.)
9.	Cristadină. Telc.: Montaj de radiorecepfie fără tuburi electronice, utilizînd detectoare cu cristal polarizate în curent continuu, a căror caracteristică nelineară permite realizarea.unor funcfiuni de oscilafie, de amplificare sau modulafie.
Receptorul cristadină a fost realizat în special cu cristal de ^incit, utilizînd contactul zincit-ofel sau zincit-cărbune.
10.	Cristal, pl. cristale. 1. Mineral., Chim. fiz., Metg.: Corp solid, omogen din punctul de vedere al compozifiei, anisotrop din punctul de vedere al proprietăfilor vectoriale (în special al vitesei de creştere, care determină forma cristalului) şi cu structură reticulară (periodică), adică avînd particulele constitutive (atomi, ioni, molecule) repartizate în spafiu în mod ordonat, la nodurile unei refele tridimensionale(v. şi sub Cristalină, refea ~). Cristalele dezvoltate liber (crescute nestînjenit) sînt limitate de forme poliedrice regulate, adică au aspectul de corp geometric regulat, terminat prin fefe plane, cari se întretaie după muchii şi în coifuri, cărora le corespund direcfii de vitesă de creştere minimă, respectiv maximă. Cristalele au unghiurile diedre constante (v. Constanfei, „legea" ~ unghiurilor) pentru aceeaşi
specie minerală. între numărul de fefe (F), muchii (M) şi coifuri (C) ale unui poliedru cristalin există relafia: F-tC = M + 2. Forma geometrică a fefelor unui cristal e, în general, foarte variată, ele putînd fi: triunghiuri (echilaterale, isoscele şi scalene), patrulatere (pătrate, dreptunghiuri, romburi, paralelograme, trapeze), pentagoane, exagoane, etc.
O fafă izolată, care nu-şi are echivalentul pe cristal, se numeşte pedion; două fefe echivalente şi paralele constituie un pinacoid; două fefe echivalente cari se întretaie după o muchie se numesc dom sau sfenoid, după cum sînt simetrice fafă de un plan sau fafă de o axă; cel pufin trei fefe echivalente, cari se întretaie după muchii paralele, şi cari se închid (forme închise) sau nu se închid (forme deschise) cu pinacoizi, formează o prismă; dacă fefele se întretaie după muchii cari converg spre un vîrf, se formează o piramidă, închisă sau deschisă, după cum e limitată sau nu e limitată de un pedion.
Datorită condifiilor cari au existat în timpul creşterii cristalului, forma şi mărimea poliedrului cristalin pot varia foarte mult de la un individ la altul al aceleiaşi specii minerale: de la cristalele dezvoltate liber, cari îmbracă formele poliedrice regulate, pînă la cristalele deformate, cari, împiedicate în creşterea lor de alte cristale, trebuie să ocupe spafiul gol, de formă oarecare, în care au putut să crească (de ex. cristalele de cuarf din geode şi cristalele de cuarf din granit).
Elementele caracteristice unui poliedru cristalin sînt elementele de simetrie şi elementele cristalografice.
Elementele de simetrie sînt: axele de simetrie (A)(v.), planele de simetrie (P) cari împart poliedrul cristalin în două jumă-tăfi, astfel încît cele două părfi ale cristalului se corespund prin reflexiune, ca un corp fafă de imaginea sa în oglindă, şi centrul de simetrie (C), care e un punct în interiorul cristalului, fafă de care toate elementele echivalente ale formei şi toate proprietăţile cristalului sînt simetrice.
Totalitatea elementelor de simetrie ale unui cristal se reprezintă printr-o formulă de simetrie, care caracterizează sistemul de cristalizare respectiv (v. sub Formula de simetrie). Simetria completă a cristalelor, corespunzătoare clasei şi refeiei cristaline respective, se numeşte oloedrică; simetria inferioară simetriei oloedrice se numeşte meriedrică şi poate fi: hemiedrică (v. sub Hemiedrie), tetartoedrică (v. sub Tetartoedrie) sau ogdoedrică (v. sub Ogdoedrie).
Elementele cristalografice (constantele cristalografice) ale cristalelor sînt: axele cristalografice (v.), parametrii fundamentali, adică distanfele a, b, c, de la originea axelor cristalografice pînă la fefele cristalului şi cari, scrişi sub forma generală a: b: c, reprezintă relafia axială a fefei fundamentale, şi indicii h,k, l (inverşii parametrilor fefei), cari sînt, în general, numere mici întregi (1, 2, 3, cel mult 6) şi cari, scrişi sub forma h: k: l, reprezintă simbolul unei fefe a cristalului prin raport cu fafa fundamentală. Indicii unei fefe se scriu între paranteze, b referindu-se la axa X, k, la axa Y şi l la axa 2, şi pot fi pozitivi (hkl) sau negativi (h k l), după cum fafa respectivă interceptează axele cristalografice în partea lor pozitivă sau negativă. O fafă a unui cristal poate avea numai şapte pozifii fafă de un sistem de axe cristalografice, deci numai şapte forme de simboluri diferite (v. fig.): (í), fafa taie toate axele avînd simbolul (hkl) (de ex. fafa de octaedru, de piramidă); (2), fafa e paralelă cu axa X şi taie axele Y şi 2 avînd simbolul (Okl) (de ex. fafa de dodecaedru romboidal, de cub piramidat); (3), fafa e paralelă cu axa Y şi taie axele X şi 2 avînd simbolul (hOl); (4), fafa e paralelă cu axa 2 şi taie axele X şi Y avînd simbolul (hkO); (5, 6 şi 7), fafa e paralelă cu două axe şi taie pe a treia, avînd simbolurile (M)0), (0&0), (00/) (de ex. fefele de cub, de prismă, etc.).
în sistemele de cristalizare cu patru axe cristalografice, simbolul fefei fundamentale are forma (hkil)>
Cristal de sfîncă
427
Cristale lichide
Substanfele cristalizate în sistemele trigonal, pătratic şi exagonal, avînd o singură axă optică (v.), care coincide cu
(fico)	(ük o)	(001)
Poziţiile felelor cristalului, fafă de axele crisialograf ice.
axa principală de simetrie (A3, A4, respectiv A6) se numesc cristale uniaxe. Ele pot fi pozitive, cînd axa optică coincide cu semiaxa maximă a indicatoarei rig (de ex.: la cuarf, rutil, zircon, etc.) şi negative, cînd axa optică coincide cu semiaxa minimă a indicatoarei rip (de ex. la calcit, turmalin, apatit, etc.).
Substanfele cristalizate în sistemele triclinic, monoclinic şi rombic, cari au două axe optice, se numesc cristale biaxe şi, la rîndul lor, pot fi pozitive, cînd bisectoarea ascuţită e reprezentată prin ng (de ex. la augit, silimanit, olivin, etc.) şi negative, cînd bisectoarea ascufită e reprezentată prin np (de ex.: la muscovit, ortoză, hornblendă, etc.).
1.	/-w de sfîncă. Mineral.: Varietatea cea mai pură de cuarf (v.).
2.	~ metalic. Mefg.: Cristal în a cărui refea spafială se găsesc particule de metal (atomi, ioni) prinse într-o masă de electroni liberi ţcari formează „norul electronic"), — ori cristal de aliaj metalic (format din două sau din mai multe feluri de particule, în cari cel pufin unul dintre componenfi e un metal). Cristalele metalice pot fi constituite din metale pure, din compuşi chimici, compuşi electronici, solufii solide, faze de pătrundere (v. şî sub Constituent structural).
Metalele tehnice uzuale cristalizează în următoarele sisteme: cubic cu fefe centrate, cu numărul de coordinafie 12 (Al, Ca a, Sc, Ni |3, Cu, Fe y, Co |3, Sr, Rh, Pd, Ag, Ce (3, Ir, Pl, Au, TI p, Pb, Th); cubic cu volum centrat, cu numărul de coordi-nafie 8 (Li, Na, K, V, Cr a, Fe a, Zr (3, Nb, Mo, Cs, Rb, Ba, Ta, W); exagonal compact, cu numărul de coordinafie 6 (Be, Mg, Ca y, Sc, Ti, Cr |3, Co a, Ni a, Zn, Y, Zr a, Ru, Cd, Ce a, Hf, Re, Os, TI a). Alte metale cristalizează în sistemele tetragona!, romboedric sau cubic tip diamant; de exemplu: în sistemul tetragonal cristalizează staniul alb (staniul (3), man-ganul y, indiul, etc.; în sistemul romboedric cristalizează anti-moniul, bismutul, mercurul, etc.; în sistemul cubic tip diamant cristalizează germaniul şi staniul cenuşiu (staniul a).
Cristalele aliajelor aparfin tot unuia dintre aceste sisteme, însă în general prezintă refele mai mult sau mai pufin deformate, sau cu dimensiuni diferite de cele ale metalelor pure componenté.
3.	~ mixt. Chim. fiz.: Sin. Solufie solidă (v. sub Cristalină, refea ~).
4.	~ primar. Metg.: Cristal care rezultă la trecerea unei substanfe definite din faza lichidă în fază solidă. în cazul metalelor şi al aliajelor, cristalele primare pot fi constituite din unul sau din mai mulfi componenfi. V. şî Cristal metalic; v. şi sub Constituent structurat.
5.	~ secundar. Metg.' Cristal care se formează dintr-o solufie solidă, printr-o transformare alotropică (transformare de fază), sau prin transformarea unui metal sau a unui aliaj ecruisat, încălzit la o anumită temperatură, numită temperatură de recris-talizare. V. şî sub Recristalizare.
6.	Cristal. 2. Ind. st. c.: Sticlă de calitate bună, transparentă şi absolut incoloră, folosită penfru obiecfe de lux şi pentru lentile optice. Strasul e un astfel de „cristal", care, şlefuit, imită briliantul. Sin. Cleştar.
7.	~ de Baccaraf. Ind. st. c.: Sticlă plumbopotasică, uşor fuzibilă, cu duritate mica, avînd o transparenfă şi o strălucire excepfional de mari, o sonoritate şi un indice de refracfie mari.
8.	~ de Boemia. Ind. st. c.’ Sticlă calcopotasică, vîscoasă la topire, avînd duritatea mai mică decît a sticlei calcosodice, dar o sonoritate mărită.
9.	Cristal de defecfie: Sin. Detector cu cristal. V. sub Detector.
10.	Cristal învîrtitor. V. sub Spectograf de raze Roentgen.
ît. Crisfaf-Iac. Ind. chim.: Lac incolor preparat din copal,
mai tare decît lacul Damar, întrebuinfat la prepararea lacurilor albe. Poate fi înlocuit cu lacuri de nitroceluloză, în cari se adaugă anhidridă ftalică, acefanilidă, acid boric, naftalină, etc.
12.	Cristal oscilant. V. sub Spectrograf de raze Roentgen.
13.	Cristal piezoelectric. Telc.: Cristal care prezintă polari-zafie electrică permanentă dependentă de starea de deformafie, utilizat ca traductor electromecanic în aparatele şi instalafiile de telecomunicafii (v. sub Piezoelectricifate). Dintre cristalele piezoelecfrice, se folosesc în telecomunicafii: sarea Seignette, cuarful şi turmalinul.
Sarea Seignette are polarizafia piezoelectrică cea mai pronunţată; se foloseşte în special în microfoane şi la difuzoare piezo-electrice.
Cuarful are polarizafie piezoelectrică mai slabă decît sarea Seignette, însă o menfine mai constantă; are un mic coeficient de temperatură şi un mic factor de amortisare a oscilafiilor (v. sub Cuarf, cristal de ~).
Turmalinul are calităfi mai apropiate de cele ale cuarfului, dar e mai costisitor.
14.	Cristal violet. Ind. chim.:
H H C—C
c( V-N(CH3)2 H H	/	C—C
♦	C=C / H H
ci-[(ch3)2]=n=c( )c=C
C=C	\ H H
H H	\	.c-c
)c-n(ch3)2
c=c
H H
Clorhidratul hexametil para-rozanilinei, colorant trifenilmeta-nic, obfinut prin condensarea cetonei lui Michler (p, p'-tetra-metil-diaminobenzofenona) cu dimetilanilină, în prezenfa oxiclo-rurii de fosfor. Formează cristale violete cu luciu metalic alămiu, cari prin disolvare în apă dau o solufie de culoare violetă închisă, întrebuinfată la vopsitul lînii şi al bumbacului. Sin. Violet cristalizat.
îs. Cristale isomorfe. Chim. fiz.: Cristale constituite din substanfe a căror constitufie chimică e analogă şi aparfinînd aceluiaşi sistem cristalografie. De exemplu, [cristale din clasa carbonafilor, a fosfafilor, etc.
ie Cristale lichide. Chim. fiz.:	Stare de agregare în
care se prezintă unele substanfe cu molecule lungi, intermediară între stările cristalizată şi lichidă, în care, în vo-
Cristalicul
428
Cristalină, refea ~
lume de dimensiuni lineare de .ordinul micronului, moleculele, prin interacfiunile dintre ele, tind să se orienteze în direcfii unice cari vâriază de la un astfel de volum la altul, dînd substanfelor caracterul de anisotropie şi aspectul turbure. De exemplu, clor-hidratul de colesteril, la punctul de topire 145,5°, e un licbid turbure şi prezintă fenomenul de birefringenfă; încălzit la 178,5°, lichidul devine limpede şi isotrop. în general, lichidele anisotrope se împart în lichide foarte fluide, sau cristale lichide, cari constituie starea nemafică, şi lichide vîscoase, sau cristale curgătoare, cari constituie starea smectică, numită astfel fiindcă dintre ele fac parte şi unele săpunuri. Starea smectică e mai apropiată de starea cristalină decît cea nematică. Numeroşi compuşi organici cu molecule lungi, în special din seria aromatică, dau lichide anisotrope. Aproape tofi compuşii aromatici cari dau astfel de lichide confin în molecula lor două sau mai multe nuclee benzenice bisubstituite în pozifia para şi unite direct unele cu altele prin intermediul grupărilor: —C=C—; —C=N—; —N—N—; —N—N—, ca, de exemplu, în para-azoxianisol: \/
O
H H	H H
/c==c\ X /c=c\
ch3— o—c;	X—N=N—C	X—O—CHa
C—C	C—C
H H	H H
Compuşii anorganici nu dau cristale lichide.
în stare smectică, în volume cu dimensiunile lineare de ordinul micronului, moleculele se orientează şi tind să formeze straturi suprapuse; ele nu se pot deplasa deci în toate sensurile, ca în starea nematică. La topirea între două lame de sticlă, moleculele substanfelor în stare nematică sau smectică se orientează perpendicular pe suprafafa sticlei.
î. Cristalicul, pl. cristalicule. Mineral.: Sin. Cristalit (v.).
2.	Cristalin. Biol.: Corp transparent lenticular, situat în ochi, imediat înapoia irisului. Se comportă ca o lentilă biconvexă cu raza anterioară de aproximativ H-10 mm, iar cea posterioară de aproximativ —6 mm. Substanfa cristalinului nu e omogenă. El e format din straturi suprapuse, cari înfăşoară un nucleu centrai mai dur şi mai refringent de la exterior la interior. Indicele lui de refracfie creşte de la 1,336 la 1,437. Penfru acomodare, cristalinul îşi modifică razele de curbură.
3.	Cristalină, refea Mineral., Chim. fiz.: Ansamblu de particule corporale aşezate la intersecfiunile (nodurile) a trei familii de plane, planele fiecărei familii fiind paralele între ele şi echidistante. Un astfel de sistem poate rezulta şi din repe-
O refea cristalină e complet definită dacă sînt cunoscute: forma celulei elementare, respectiv a celulei multiple; parametrii a, b, c, adică distanfele dintre particulele corporale în direcfiile şirurilor reticulare paralele cu OX, OY şi 02; unghiurile: a=XOY,$=XOZ şi y = XOY dintre cele trei şiruri reticulare paralele cu axele de coordonate; natura particulelor corporale din refea şi felul legăturilor dintre aceste particule.
Forma celulei elementare variază de la o refea la alta în funcfiune de valoarea relativă a parametrilor a, b, c cari repre-zintătreimuchii ale celulei respective, concurente într-un coif, şi de valoarea > < unghiurilor a, (3 şi y, cari, ca şi parametrii, pot avea valori egale sau diferite. Toate refelele cristaline simple pot fi deduse prin repetarea a 14 celule $ cari au caracteristicile indicate în tabloul care urmează (v. fig. II).
A	rv	
		
	ic»		" Jt
	/ V —\	7
é	V>v	?7t ii
* 1 -5	* s\ vV	& i ^
t /s‘ \J/^		V
12
1H-
II. Tipuri de refele crisfaline. f, 2, 3 ‘-14) corespund tabloului.
Tipuri de refele crisfaline
I. Refea cristalină (tridimensională), a, P, y) unghiuri; a0, b0, c0) parametrii celulei elementare (fundamentale).
tarea periodică, în trei direcfii de coordonate OX, OY şi 02, a unei celule elementare (fundamentale) sau multiple, determinată de trei perechi de plane aparfinînd celor trei familii considerate, alese astfel încît între ele să nu se intercaleze alte plane identice (v. fig, I).
Nr.	Caracteristicile refeiei	Locul particulelor corporale în celule	Sistemul de cristalizare
1	a^âb-jtc] ciyf|3;z£y?^90o	Coifurile celulei	frici inie
2	a^zb-jtc-, a=Y=90o,|3yi:90o	Coifurile celulei	monoclinic
3	a^bjLc, a=Y=90°iP7^90°	Coifurile celulei şi mijlocul bazelor	monocl inie
4	aytbjtc) a=p=Y=90°	Coifurile celulei	romb ic
5	ajtbjtc] a=P=Y—90°	Coifurile celulei şi mijlocul bazelor	rombic
6	ajtbjtc] a = p=Y—90°	Colfurifecelulei şi mijlocul fefelor	rombic
7	ajtb-jtc-, a=P=Y=90°	Coifurile prismei şimij-locul fefelor	rombic
8	a—b^âc] a=P=90oIY=120°	Coifurile romboedrului	trigonal
9	a-b^tc\ a=P=90°,Y=:120o	Coifurile prismei exa-gonale şi mijlocul bazelor	exagona!
10	a—bjtc\ a=P=Y=90°	Coifurile prismei fetra-gonale	tetragonal
11	a—bj±c; a=P=Y—90°	Coifurile prismei tefra-gonaleşi centrul prismei	tetragona!
12	a—b—c] a = P=Y—90°	Coifurile cubului	cubic
13	o Os I! >- li ea, II o ij" II «-£> II 'S	Coifurile şi centrul cubului	cubic
14	a—b=c\ a~$—Y~90°	Coifurile cubului şi mijlocul fefelor	cubic
Cristalina, rejea ^
429
Cristalină, refea ^
Se observă că unele dintre cele 14 tipuri de celule (de ex.:
1,	2, 4, 8f 10 şi 12) au particule corporale numai în coifuri, fiind considerate celule elementare, iar celelalte au în interiorul lor (celule centrate) sau pe mijlocul unora dintre fefe (celule cu fefe centrate) particule corporale identice cu cele din coifuri, fiind considerate celule multiple. Celulele multiple pot fi obfinute prin întrepătrunderea unor celule elementare. Cercetările efectuate în acest domeniu au arătat că există 230 de posibilităfi de aranjare a particulelor corporale într-o refea cristalină, formînd tot atîtea grupuri spafiale cari, la rîndul lor, se grupează în 32 de clase de simetrie, iar acestea, în şapte sisteme cristalo-grafice: triclinic, monoclinic, rombic, romboedric, fetragonal, (pătratic), exagonal şi cubic.
Particulele corporale cari intră în componenfa refelelor cristaline pot fi atomi, ioni, ori molecule, iar după natura acestora se deosebesc refele atomice, ionice şi moleculare. Ele apar legate unele de altele prin legături ionice (eteropolare), co-valente (omeopolare), metalice, ori van der Waals. La cercetarea structurii interne a unei substanfe cristalizate e necesar deci să se determine, în fiecare caz, natura particulelor corporale, starea lor şi natura legăturilor. —
Refelele atomice sînt alcătuite din atomi legafi între ei fie prin legături covalente, fie prin legături metalice. După natura legăturilor, refelele respective prezintă proprietăfi deosebite. în cazul legăturilor covalente, atomii îşi distribuie electronii de legătură astfel, încît să-şi completeze octetul cu electronii atomilor vecini (de ex. la diamant); în cazul legăturilor metalice, electronii de legătură nu mai aparfin unor anumifi atomi, ci se asociază într-un sistem de electroni comun întregii refele. Datorită acestei stări de lucruri, metalele prezintă o mare conductivitate electrică şi termică, fiind totodată opace. Aceste proprietăţi se explică uşor dacă se fine seamă de faptul că electronii se pot deplasa cu uşurinfă în refelele metalice.
Se deosebesc două feluri de refele metalice: reţele mono-atomice, în nodurile cărora se găsesc atomi identici, şi refele poliatomice (aliajele) în nodurile cărora se întîlnesc atomi diferifi. Cele mai multe metale au refea cubică cu fefele centrate ca aceea a cuprului (v. fig. III), ori de cub centrat intern, ca aceea a wolframului (v. fig. IV). Altele au refea exagonală compactă, ca a magneziului (v. fig. V). Structuri mai complexe apar la
III. Refeaua cuprului.
IV. Refeaua wolframului.
VI. Schema microstructurii unui amestec mecanic.
VII. Schema microstructurii unei solufii solide.
Complexitatea acestor structuri depinde de proporţia dintre componenţii aliajului. în unele cazuri se întîlnesc	la	aliaje	amestecuri
mecanice de doi sau de mai mulfi componenfi	A şi	B (v. fig.	Vl).
Astfel de agregate se realizează cînd cei doi componenţi nu se disolvă unul în altul în stare solidă şi nici nu reaefionează chimic. Roentgenograma aliajului prezintă două refele, una a componentului A şi alta a componentului B. Proprietăţile refelelor respective sînt identice cu ale refelelor de componenfi A sau B puri, luate fiecare în parte. Spre deosebire de aceste amestecuri mecanice, caracterizate prin coexistenfa a două faze cristaline, se identifică, la alte aliaje, prin analiză roentgenografică, un singur tip de refea cristalină, ca şi la metalele pure (v. fig. Vil), cu toate că în componenfa aliajului respectiv intră doi sau mai mulfi componenfi. Astfel de aliaje se numesc solufii solide sau cristale mixte. în fiecare cristal dintr-un astfel de aliaj se poate identifica prezenfa tuturor atomilor cari intră în componenfa aliajului. Tipul refelei acestor cristale e, de obicei, propriu metalului de bază al solventului (care se găseşte în cantitate mai mare), în care intră şi atomii disolvafi. în principiu, aceşti atomi intră în refea astfel, încît să formeze solufii solide de substitufie sau solufii solide de pătrundere.
Solufii solide de substitufie. Dacă metalul A (de bază), care e solventul, prezintă o refea de tipul din fig. V/./ a, disolvarea metalului B în metalul A se realizează prin înlocuirea parfială a atomilor A prin atomi B din re-ţeauametalului de bază (v. fig. VIII b).
Dacă solubilitatea solventului e limitată, numai o parte din particulele metalului A sînt înlocuite cu particule ale metalului B. Cînd solubilitatea celor două elemente e ilimitată, se obţin numeroase reţele intermediare între reţeaua lui A pur şi B pur (v. fig. IX). Astfel de
VIII. Refea cristalină, a) metal pur; b) solufie solidă de substitufie.
metalele cu număr mare de valenţe, rezultînd structuri asemănătoare cu ale refelelor atomice de la metaloizi.
Structuri destul de complicate se întîlnesc la aliaje (cari se obţin prin topirea împreună a două sau a mai multor metale).
|X. Refeaua cristalină a unei solufii solide de substitufie în cazul solubilitafii în orice proporfie a componenţilor.
înlocuiri se pot realiza cînd cele două metale cristalizează în acelaşi tip de reţea, iar atomii respectivi au raze ionice apropiate.
Solujii solide de	pătrundere (interstiţie).	Atomii	metalului C
(disolvat) se aşază	în spaţiile	libere dintre	atomii	metalului A
(v. fig. X).
Atît la formarea de soluţii solide de substituţie, cît şi la formarea de soluţii	solide de	pătrundere,	atomii	compusului
disolvat se aşază	neordonat,	statistic, în	reţeaua	solventului.
Astfel, la aliajul de aur şi argint, ambele elemente ocupă, la întîmplare, orice poziţie într-o refea de cub cu fafa centrată, fiecare pozifie fiind ocupată cu probabilităfi egale de atomii fiecărui element. în anumite condifii însă (de ex. în anumite
Cristalina, refea
430
Cristalină, refea
aliaje, la temperaturi joase), atomii solventului ajung să ocupe pozifii bine determinate în refea, dînd refele ordonate (v. fig. XI). Astfel, de exemplu, sub 480°, în cazul alamei |3, atomii de
X. Refeaua cristalină a unei solufii de pătrundere.
XI. Refea cristalină ordpnată (solufie solidă de Cu8Au).
cJ3
XII. Refeaua cristalină a carbonului, a) în diamant; b) în graiit.
XIII. Refeaua cristalină a clorurii de sodiu.
XIV. Refsaua cristalină a bromuri! de cesiu.
trată intern (v. fig. XIV). Alte substanfe din acest grup (AX) cristalizează într-o refea asemănătoare cu a diamantului, de tipul blendei (v. fig. XV) sau al wurtzitului (v. fig. XVI).
Refelele ionice ale corpurilor cu formule mai complicate au o structură cristalină mai complicată. Astfel, refeaua fluori-nului, CaF2, de tipul AX2, e tot o refea cubică în care ionii de calciu constituie un cub cu fefele centrate, iar ionii de fluor
cupru preferă pozifiile din centrul cubului, iar atomii de zinc, pe cele de la vîrfuri, efectul fiind reversibil.
Un alt grup de reţele atomice îl constituie reţelele metaloi-zjlor. De exemplu, carbonul poate cristaliza înir-o refea cubică de genul celei din fig. XII a (diamant) sau într-o refea exagonală (v.iig.Xllb) (grafit).
La diamant, atomii de carbon sînt legafi între ei prin legături covalente foarte puternice, pe cînd la grafit, atomii de carbon din planele reticulare paralele cu baza şi echidistante apar legafi prin legături covalente,
XV/. Refeaua cristalină a wurtzitului.
XVII. Refeaua cristalină a fluorinului.
XVJII. Refeaua cristalină a piritei.
iar atomii de carbon din planele vecine apar legaţi prin legături van der Waals, foarte slabe. Astfel se explică marea duritate a diamantului şi mica duritate, cum şi clivajul foarte bun al grafitului.
Refelele ionice au nodurile ocupate de ioni monoatomici sau poliatomici. O mare parte din compuşii simpli de tipul AX, la cari raportul dintre cationi (A) şi anioni (X) e 1:1, cristalizează în refele cubice cu fefele centrate, ca a clorurii de sodiu (v. fig. XIII). în această refea, atît ionii de sodiu (Na+), cît şi cei de clor (Cl*), formează cîte o refea cubică cu fefele centrate, ambele fiind întrepătrunse cu o jumătate din latura cubului pe cele trei direcfii OX, OY şi 02, paralele cu muchia cubului. Dacă se consideră, dintr-o astfel de refea, un cub în coifurile căruia se găsesc ioni de sodiu (Na+) şi cari ocupă totodată şi mijlocul feţelor de cub, ionii de clor (Cl“) se amplasează pe mijlocul tuturor muchiilor şi în centrul cubului de sodiu. O astfel de reţea se mai întîlneşte la clorurile, fluorurile, bromurile şi iodurile metalelor alcaline (Li, Na, K, Rh), la oxizii, sulfurile, seleniurile şi telururile metalelor alcalino-pămîntoase
ocupă centrele octanţilor, alcătuind la rîndul lor un cub simplu (v. fig. XVII). Alte minerale cu formulă asemănătoare, cum e de exemplu pirita, cristalizează într-o reţea asemănătoare' cu a clorurii de sodiu (v. fig. XVIII).
Un tip de reţea deosebit de cele precedente se întîlneşte la calcit (varietate de carbonat de calciu), care prezintă o reţea romboedrică, avînd în colţurile romboedrului şi pe mijlocul feţelor acestuia ioni de Ca++, mijlocul muchiilor şi centrul romboedrului fiind ocupate de ioni de CO^ (v. fig. XIX). Reţeaua calcituIui poate fi considerată ca fiind dedusă din refeaua clorurii de sodiu prin înlocuirea sodiului cu calciu, iar cea a clorului, cu radicalul CO3 asociată cu turtirea cubului după una dintre diagonalele sale. Tofi radicalii CO," ~sînt aşezaţi astfel, încît planele lor sînt perpendiculare pe axa principală de simetrie (A3).
La alţi compuşi, de exemplu la moiib-denit (v. fig. XX), se întîlnesc reţele stratificate, în cari se urmăresc plane reticulare încărcate cu anumiţi ioni aşezaţi astfel, încît un anumit plan reticular încărcat cu ionii unui anumit element să
O--
<5^0
XIX. Reţeaua cristalină a calcifului.
XX. Refeaua cristalina molibdenitului.
In S ~
XV. Refeaua cristalină a blendei.
şi ale metalelor bivalente (Mg, Ca, Sr, Ba, Cd, Mn, Fe, Co), etc. Modificaţiile stabile la temperaturi joase ale clorurii, bro-murii şi iodurii de cesiu cristalizează într-o reţea cubică cen-
se găsească intercalat între două plane reticulare încărcate cu ioni de nume contrar.
O foarte importantă clasă din grupul reţelelor ionice o constituie reţelele silicafilor. Se ştie că siliciul are proprietatea de a forma împreună cu oxigenul grupuri tetraedrice de [SÍO4]4*. In interiorul acestui sistem, oxigenul apare legat de siliciu prin legături covalenfe. Aceste tetraedre constituie unitatea structurală a tuturor silicafilor, găsindu-se fie izolate, fie asociate în anumite moduri. Legătura dintre diferitele tetraedre se realizează prin intermediul atomilor de oxigen din coifurile tetraedrelor. Tetraedrele izolate, ca şi grupurile de 2, 3, 4, 6 ori mai multe tetraedre, cari formează ionii negativi ai refelei, apar legate între ele prin intermediul a diferifi cationi (v. fig. XXI), prin legă-
Cristalină, rejea
431
Cristalină, rejea
tură ionică. Cea mai simplă refea se întîineşte la silicafii cari conţin tetraedre izolate de Si04, numifi nesosilicafi (de ex. olivin, forsterit, granafi, disten, etc.). într-un alt grup de silicafi, se
O
O-
őw-xx*ő)
o
a 6 "O
l)
$ c
0V° 'xx*6)
o
u
O-o
r~<
V-'
oa o 0—0 |
0
aoi	co
. O	:
6-o -1
o
ocj
O—<0-0
d	o
ad	c>-o
W	Ö
6oa
O	Q
oo7	o-o
>a
Q
oc( <>-o
Voof
P o
. *0	O-
i>d	C>-ooţ
i\o/	%■
") b 0 <î>-0-Cf
h
XXL Refeiele cristaline ale siÍicafilor. a) nesosilicat [Si04]«-; b) [Si207]« , c) ÎSiaO»]«-( d) ÎSi4012]8 - şi e) [Si6Oî8p-sorosil icafi; f) [Si20#- (la piroxeni) şl g) £Si t04a]<> 1 (la amfiboli) inosilicafi;
h) [Si4O!0]4 filosilicat; i) tecfősiIicat.
întîlnesc grupările finite de cîte 2, 3, 4, 5 ori 6 tetraedre de Si04, cari, în cazul asocierii a 3, 4, 5 ori 6 tetraedre, formează grupări insulare. Silicafii respectivi se numesc sorosilicafi. Cei mai mulfi silicafi apar însă constituiţi din ioni foarte mari, for-mafi din foarte multe tetraedre de Si04, cari se pot grupa cum urmează: în lanfuri simple ori duble (benzi), alcătuind grupul inosilicaţilor (de ex. piroxeni şi amfiboli); în plane reticulare (structură stratificată), formînd grupul fHosilicafilor (de ex.: mice, dorite, minerale argiloase, etc.); în refele tridimensionale, formînd grupul tecfosilica-tilor (de ex.: feldspafi, feldspatoizi, zeolifi, etc.) (v. şî sub Silicafi).
După tăria legăturii dintre anioni şi cationi, exprimată prin raportul z/n, în care z reprezintă valenfa cationului, iar n, numărul de anioni grupafi în jurul cationului (regula lui Pauling), se deosebesc: refele ionice isodesmice, la cari z/n< 1/2, ca la refelele de tipul NaCI; refele ionice meso-desmice, la cari zjn~ 1/2, ca la silicafi; refele anisodesmice, la cari z/w> 1/2, ca la’ NaN03.—
Refelele moleculare au nodurile ocupate de molecule constituite din atomi legafi între ei prin legături covalente (de ex.: refeaua sulfului, a multor substanfe organice, a gazelor rare), moleculele fiind legate între ele prin forfe van der Waals. Una dintre cele mai simple refele moleculare
e aceea a sulfului (v. fig. XX/i), în care moleculele cari definesc paralelepipedul elementar apar constituite din cîte opt atomi de sulf.—
- te<4 ,
105°	2,12	A
XX/l. Refeaua moleculară a sulfului (inef cu opt atomi), a) vedere de sus; b) vedere laterală; c) schema amplasării centrelor atomilor.
în general, o anumită substanfă cristalizează într-o anumită refea cristalină — şi anume în tipul de refea cu cea mai mare stabilitate energetică, adică în tipul de refea la a cărei formare e pusă în libertate cea, mai mare cantitate de energie.
Particulele corporale (atomi, ioni sau molecule) cari ocupă nodurile refelei cristaline nu au o pozifie fixă în ele, ci oscilează în jurul lor. Cît timp forfele dintre aceste particule (considerate în primă aproximafie ca punctuale) sînt elastice, energia medie totală (adică de translafie de ansamblu) a unei particule din ansamblu e W= 3 kT (k fiind constanta lui Boltzmann) şi deci căldura specifică molară a substanfei cristalizate e:
c-N dr 3 R,
unde N e numărul lui Avogadro, iar R e constanta gazului perfect. Această relafie exprimă legea lui Dulong şi Petit, valabilă pentru majoritatea elementelor la temperatură ordinară. La temperaturi joase, abaterile de la legea lui Dulong şi Petit sînt mari, căldurile specifice tinzînd către zero odată cu temperatura absolută T, iar variafia cu temperatura a căldurilor specifice e dată de relafia lui Debye
D(T/B) fiind o funcfiune de raportul 770 dintre temperatura absolută T’ şi o temperatură caracteristică pentru fiecare substanfă. Funcfiunea (lui Debye) are forma
l	3^
f^ x3 d jc	|
D(w='2SJ,^r^'
<i-i
unde Ş = 7/9. Pentru temperaturi foarte joase se obfine astfel:
12 ii4 R^»
c = - --	1 A,
5 ed
condifii în cari creşterea căldurii specifice e proporfională cu T3.
Dacă se consideră refeaua ca un continuum elastic, ea poate vibra cu o infinitate de frecvenfe. Dacă se fine seamă că numai nodurile refelei sînt ocupate şi că ea are 3 N grade de libertate, o parte din frecvenfele continuumului elastic lipsesc — şi apare astfel o frecvenfă maximă vmax . Se poate arăta că temperatura caracteristică e legată de această frecvenfă maximă prin relafia:	^
în care h e constanta lui Planck şi k e constanta lui Boltzmann.
într-o refea cu nodurile ocupate de particule identice se pot propaga, într-o direcfie oarecare, oscilafii ale căror frecvenfe au valorile:
1 n A .
v = — V/ — sin tc y m
2ni
m fiind masă particulelor din nodurile refelei, k constanta forfei elastice dintre noduri, n numărul total de particule în direcfia de propagare a oscilafiei respective, iar i, un număr întreg mai mic decît w/2; deci i~ 0,1,—, n/2, dacă n e par, şi n — 0,1,—, (n —1)/2, dacă n e impar. între lungimea de undă a osci lafiei şi frecvenfă există o relafie care, dacă refeaua e anisotropă, depinde de vitesa de propagare a osci lafiei în direcfia respectivă. Pentru o direcfie dată, vitesa depinde de lungimea de undă — şi vitesa e aproape constantă numai pentru lungimi de undă mari în raport cu distanfa dintre nodurile vecine (parametrul refelei în direcfia respectivă). Pentru astfel de lungimi de undă, refeaua se comportă ca un continuum elastic.
Cristalină, stare ^
432
Cristalizară
într-o refea complexă, la alcătuirea căreia iau parte elemente diferite, pot exista, pe lingă oscilafiile unei refele simple, şi oscilafii ale uneia dintre refelele simple cari o alcătuiesc, fafă de celelalte refele simple. Aceste oscilafii, cărora le corespund lungimi de undă infinite, se numesc oscilafii fundamentale ale refeiei, iar frecvenfele corespunzătoare sînt frecvenfele fundamentale. în cazul unei refele compuse din r refele simple, există 3 r frecvenfe pentru orice lungime de undă şi pentru orice direcfie de propagare. Cînd lungimea de undă tinde către infinit, trei dintre acestea tind către zero. Acestor trei frecvenfe le corespund, pentru lungimi de undă mari fafă de distanfele dintre noduri (parametri), cele trei unde din teoria elasticităţii aplicate refeiei considerate ca un continuum elastic. 4n cazul unei refele isotrope, două dintre aceste frecvenfe sînt egale şi corespund unor unde transversale, iar a treia are aceeaşi lungime de unda, însă o frecvenfă diferită şi corespunde unei unde longitudinale. Celelalte 3 r —3 frecvenfe devin frecvenfe fundamentale, cînd lungimea de undă tinde către infinit.
Frecvenfele fundamentale apar în special în infraroşu şi în spectrul Raman al cristalelor. în spectrul infraroşu apar, fie ca benzi de absorpfie, fie ca raze restante. Benzi de absorpfie apar dacă oscilafiile corespunzătoare produc şi variafii ale momentului electric, iar spectrul Raman, dacă produc variafii de polarizabilitate.
Dacă forfele dintre particulele din nodurile refeiei ar fi riguros elastice, căldura s-ar propaga într-o refea cu vitesa de propagare a undelor elastice în acea refea. într-o refea a unei substanfe care nu e bună conducătoare de electricitate, căldura se propagă mult mai încet, ceea ce se explică prin anarmo-nicitatea vibrafiilor particulelor din noduri, anarmonicitate care produce o scădere a amplitudinii în cursul propagării lor şi o difuziune a acestor unde în diferite direcfii.
Forfele dintre particulele din noduri depind de natura acestor particule. în cazul unor refele ionice, ele sînt forfe coulombiene de atracfiune şi forfe de respingere, de cari trebuie să se fină seamă cînd distanfele dintre particulele corporale scad în timpul oscilafiilor pe cari acestea le efectuează. Forfele c'e respingere derivă dintr-un potenfial invers proporfional cu o putere s a distanfei dintre particule. Valoarea puterii s se poate deduce din compresibilitatea unui cristal constituit dintr-o astfel de refea; în cazul unei refele cubice simple, ea e dată de:
u.	9*
S -	1	+ Q_“"“	»
PtfóJC
unde a e distanfa dintre două noduri vecine (parametrul refeiei); % e compresibilitatea; q$ e cuanta electrică; f e un coeficient de proporfionalitate care intervine în expresia energiei electrostatice Ee a refeiei:
e2
£,= -P~
5 a
şi care se poate deduce din valoarea potenfialului de refea. Pentru diferite refele cubice, calculul dă, pentru puterea s, valori apropiate de s~9. Cu aceste valori ale lui s se poate calcula energia de refea penfru starea normală, adică cu particulele în pozifiile de echilibru din nodurile refeiei:
egată cu 8/g din energia sa electrostatică.
1.	Cristalină, stare Meig.: Stare a corpurilor caracterizată în principal prin aşezarea ordonată în spafiu a particulelor (atomi, ioni, molecule). V. şî sub Cristalizare, şi sub Cristalizarea metalelor.
2.	Cristalinitafe. Mineral.: Gradul de cristalizare al unei roci. La rocile magmatice, cristalizarea poate fi observată în întreaga masă (structură olocristalină), sau numai parfial, restul
mineralelor constituind pasta, fin cristalizată (structură hemicris-talină), sau de loc, masa rocii fiind amorfă (structură sticloasă, vitroasă, hialină); la rocile sedimentare prezintă cristal initate numai rocile de precipitafie; la rocile mefamorfice, cristalizarea e mai fină; ea e greu vizibilă cu ochiul liber la rocile de epizonă şi mai accentuată la rocile de catazonă.
3.	Cristalit, pl. cristalite. 1. Mineral.: Cristal embrionar,
incomplet dezvoltat, neregulat, limitat numai în direcfiile cu vitesă maximă de creştere, de coifuri şi de muchii, considerat ca un stadiu intermediar între starea cristalină şi starea amorfă sau coloidală. Cristalitele se întîlnesc destul de frecvent în rocile vulcanice sticloase, cum sîntperlitele, obsidianul, pechsteinul. După forma lor, se deosebesc: globulite (cor-puscul sferoidal, picături); mărgărite (globulite înşiruite în formă de colier de perle); cumulife (roiuri sau îngrămădiri de globulite); baculite sau longulite (în formă de bastonaşe sau de befişoare); beloniie (combinafie de glo-	Forme de cristalite.
bulite CU baculite, în formă a) 9l°bul»®: b) ".argarltej C) cumulife; de bonturi sau de ace cu d> bacul"e; e> beloni,e: ’> ,rkhi,e-gămălie); trichite (în formă de fire da păr, spiralate sau răsucite) (v. fig.). Sin. Cristalicul.
4.	Cristalit, pl. cristalite. 2. Metg.: Sin. Grăunte cristalin, Grăunte (v.).
5.	Cristalizabilitate. Mineral.: Proprietatea unui mineral de a cristaliza, adică de a putea lua structura interioară caracteristică cristalelor, avînd atomii, ionii sau moleculele dispusa reticular în spafiu (v. şi sub Cristalină, refea ~) şi de a îmbrăca forme exterioare poliedrice cînd s-a putut dezvolta liber.
g. Cristalizare. Chim. fiz., Mineral., Ind. chim.: Formarea de cristale naturale (mineralele) sau artificiale dintr-o solufie sau topitură, prin vaporizarea, respectiv evaporarea lichidului, prin răcirea, respectiv solidificarea topiturii, sau prin sublimare din gaze.
în natură, cristalele mineralelor se formează în modurile următoare: din topituri magmatice (silicafi complecşi, saturafi cu vapori şi gaze, cum sînt: cuarful, feldspafii, micele, amfibol ii, piroxenii, etc.; din solufii hidrotermale, cum sînt majoritatea mineralelor metalifere; din solufii de provenienfă marină sau lacustră, cum sînt: sarea gemă, sărurile delicvescente (de potasiu), etc.; prin volatilizarea substanfelor uşor volatile din solufiile magmatice, cum sînt mineralele din pegmatite sau din aureolele de contact; prin sublimarea gazelor din fumarole (cloruri de sodiu, potasiu, amoniu, apoi sulf, realgar, etc.).
în practica industrială, prin cristalizare se poate realiza fie separarea unui component al lichidului inifial, fie purificarea unei substanfe prin disolvări şi cristalizări repetate, fie aducerea unui produs într-o formă comercializabilă.
Condifii de cristalizare. Concentrafia unei soluţii se exprimă prin procentul de masă al disolvatului anhidru fafă de solvent. Soiubilitatea substanfelor, adică concentrafia lor de saturafie, variază cu temperatura. Pentru substanfele cari dau cristale fără apă de cristalizafie, solubilitatea variază continuu cu temperatura: pentru majoritatea substanfelor, solubilitatea creşte cu temperatura; solubilitatea clorurii de sodiu rămîne aproape constantă cînd variază temperatura, iar solubilitatea hidroxidului de calciu scade la creşterea temperaturii. Substanfele cari au cristale hidratate, adică substanfele cu apă de cristalizafie, prezintă mai multe curbe de soiubiIitate, fiecare curbă corespunzînd hidratului stabil într-un anumit interval de temperatură; hidrafii unei substanfe se deosebesc prin numărul
Crisfalizare	433	Cristalizate
de molecule de apă cari însofesc o moleculă de substanfă anhidră.
Condifia necesară pentru cristalizare e ca solufia să fie suprasaturată, adică concentrafia ei să fie superioară concentraţiei de saturafie. Se numeşte grad de suprasaturaţie raportul dintre concentrafia solufiei şi concentrafia de saturafie. Condifia de suprasaturafie e necesară, dar nu e suficientă: unele solufii suprasaturate, ferite de impurificare, rămîn timp îndelungat în această stare fără să cristalizeze.
începerea cristalizării, numărul mic sau mare de cristale inifiale şi ritmul formării de noi cristale depind de prezenfa şi de formarea unor centre sau nuclee de cristalizafie. Acestea sînt, fie mici cristale său fragmente de cristale introduse inten-fionat în solufia suprasaturată fie resturi de cristale intrate incidental în solufie, în special din atmosferă (chiar urme de praf pot constitui centre de cristalizafie). O solufie neînsămînfată cu centre de cristalizafie poate cristaliza dacă temperatura coboară sub o anumită limită (temperatura de solidificare). Existenfa centrelor de cristalizafie, concentrafia lor şi momentul aparifiei lor determină mărimea cristalelor şi uniformitatea mărimii lor ca produs final. Centrele de cristalizafie apar fie prin inoculare (introducere) de cristale, fie prin formare spontană din solufia care depăşeşte un anumit grad de suprasaturafie, fie prin fragmentarea cristalelor existente prin acfiuni mecanice (lovire, agitare), fie prin acfiunea indusă a cristalelor existante, fie prin suprasaturaţii locale, cari se produc, de exemplu, în apropierea perefilor răcifi.
Cristalele cresc prin două fenomene concomitente: cristali-zafia propriu-zisă, adică trecerea substanfei din lichidul suprasaturat în conformafia cristalină solidă, şi transportul de substanfă (prin difuziune şi convecfie) către imediata vecinătate a cristalului, unde suprasaturafia scade, ca urmare a primului fenomen. Vitesa de creştere a cristalelor rezultă din fenomenul cel mai lent dintre acestea două. Vitesa de creştere lineară a cristalelor e independentă de mărimea lor, dar e diferită pentru diferitele fefe ale cristalelor. Creşterea unui cristal se face astfel, încît unghiurile dintre fefele lui rămîn neschimbate. în timpul creşterii, cristalul nu rămîne totdeauna geometric asemenea cu forma lui inifială; raportul dintre ariile fefelor se schimbă. Fefele perpendiculare pe direcfiile de vitesă mare de creştere se micşorează şi pot dispărea.
în natură, cristale bine dezvoltate se formează numai în condifiile unei creşteri libere, în special în anumite cavităfi (geode). în rocile şi în minereurile compacte, cristalele apar-fin numai mineralelor cari cristalizează la început şi au o vitesă mare de creştere, celelalte minerale componente ocupînd numai spafiile neregulate, cari au rămas libere după cristalizarea primelor.
Intr-o cristalizare industrială, procesul începe în momentul în care — prin subrăcirea realizată — se creează condifiile necesare formării centrelor de cristalizafie; cristalele formate se dezvoltă simultan. După ce s-a format un centru de cristalizafie, el se dezvoltă aproape totdeauna în direcfia celor trei axe principale ale unui poliedru, perpendiculare unele pe altele, născîndu-se astfel forme arborescente, numite dendrite (v.). Dendritele cresc rapid în direcfiile celor trei axe principale (axe primare), dezvoltîndu-se simultan şi ramuri secundare, terfiare, etc. (v. fig. /); diferitele dendrite cresc pînă cînd ajung în contact unele cu altele, şi apoi golurile dintre axe se completează treptat,
formîndu-se astfel 'grăunfii cristalini. Grăunfii se dezvoltă mai mult în direcfia care permite transferul mai mare de căldură
decît în alte direcfii ,(de ex. într-o lingotieră ei cresc mai mult perpendicular pe peretele acesteia). Grăunfii cristalini ai metalelor şi aliajelor, cari rezultă din topitură, au formă neregulată, cu fefe neregulate. La terminarea cristalizării — cînd toată masa lichidă a trecut în stare solidă — grăunfii cristalini se găsesc puternic înghesuifi unul într-altul (v. fig. II) şi sînt de dimensiuni
/. Aspecful schemafic al unei dendrite.
5	6	7
II. Schema procesului de crisfalizare într-un metal (cu vifesa de formare a centrelor de cristalizafie Vf —5 centre/s).
Í), 2) •••6), 7) formare de cenfre de cristalizafie (reprezentate în alb) pe o porfiune din suprafafa metalului, după timpul de 1 s, respectiv de 2---7 s.
diferite (deoarece centre noi de cristalizafie se formează continuu, iar din centrele formate mai înainte rezultă grăunfi mai mari). Grăunfii cristalini rezultafi la solidificarea unui metal sau a unui aliaj se numesc grăunfi primari (cristalite primare), iar procesul respectiv e o cristalizare primară.
Factorii principali de cari depinde cristalizarea metalelor, respectiv de cari depind structura cristalină şi mărimea grăunfi lor, sînt următorii: natura substanfei şi sistemul ei de cristalizafie, în cazul metalelor pure, respectiv compozifia şi modul de comportare a elementelor unele fafă de altele, cazul aliajelor; impurităfile confinute în topitură (impurităfi solubile sau insolubile, incluziuni, etc.); temperatura pînă la care a fost încălzit metalul topit şi durata menfinerii la această temperatură înainte de turnare; temperatura metalului lichid înainte de turnare; felul turnării (de sus, lateral, prin sifon, dinamică, în vid, etc.); vitesa de umplere a formelor cu metal lichid; presiunea exterioară, etc.; vitesa de răcire pînă Ia solidificare şi după solidificare.
Pentru o aceeaşi masă topită (metal sau aliaj) şi păsfrîndu-se constanfi tofi factorii arătafi, structura cristalină după solidificare depinde de gradul de subrăcire, respectiv de vitesa de răcire (care la rîndul ei depinde de materialul din care e confecfio-nată forma, de dimensiunile şi temperatura formei, de dispozitivele eventuale pentru accelerarea sau încetinirea artificială a răcirii, de atmosfera ambiantă, etc.). Numărul de grăunfi cristalini cari se formează într-un volum dat (deci şi mărimea lor, adică structura finală a metalului solidificat) depinde de modul cum se desfăşoară cele două procese simultane ale cristalizării, cari pot fi apreciate prin vitesa de formare a centrelor de cristalizafie, Vţ (numărul de centre cari se formează pe unitatea de volum în unitatea de timp), şi prin vitesa lineară de creştere a cristalelor, vc (în mm/s ori în mm/min).
Atît Vf, cît şi vc sînt nule la temperatura teoretică de fuziune tf, şi cresc pe măsură ce gradul de subrăcire creşte, variafia lor în funcfiune de subrăcire fiind cea indicată de curbele din fig. III (valabile pentru majoritatea metalelor şi a aliajelor industriale). La o valoare mică a subrăcirii (care e dife-renfa dintre temperatura de solidificare şi temperatura la care se consideră subrăcirea), vitesa de creştere (vc) fiind mai mare decît vitesa de formare (vj) a centrelor de cristalizafie, se formează un număr mic de cristale; dacă subrăcirea e mai
28
Cristalizare primara
434
Cristalizat
mare, de exemplu egală cu s2, diferenfa dintre vc şi Vţ scade, iar structura devine mai fină; la o subrăcire foarte mare, de exemplu egală cu s& Vţ depăşeşte mult pe vc, numărul de grăunfi cari se formează e foarte mare şi structura e foarte fină (structura cristalină după solidificare a unui metal sau a unui aliaj e cu atît mai fină, cu cît subrăcirea e mai mare, respectiv cu cît vitesa de răcire e mai mare). Curbele de variafie a vitesei de formare a centrelor de cristali-zafie (vj) şi a viteséi de creştere a cristalelor (v^ au cîte o zonă de maxim; pentru metale şi aliaje sînt valabile numai porfiunile ascendente ale acestor curbe (trasate în linii continue,în fig. III), de obicei cristalizarea ter-minîndu-se înainte ca Vţ să atingă valoarea maximă indicată de curbă.
Penfru aceleaşi condifii de solidificare a unei mase metalice lichide, Vţ şi vc sînt mult influenfate de impuri-tăfile (natura şi proporfia lor) existente în topitură. E posibi I, să fie
III. Variafia vitesei de formare a centrelor de cristalizafie şi a vitesei de creştere a cristalelor, în funcfiune de subrăcire.
Vf) vitesa de formare a centrelor de cristalizafie; vc) vitesa de creştere a cristalelor; s) subrăcire; s0) subrăcire nulă, corespunzînd temperaturii teoretice de solidificare (egală cu temperatura de fuziune); a) curbele de variafie a viteselor vf şi vc; b) reprezentare schematică a structurii la diferite valori (slf s2 şi s8) ale subrăcirii.
de asemenea, ca Vţ mărit în mod artificial, prin introducerea în topitură a unor elemente cari să formeze centre de cristalizafie suplementare (de ex., prin „modificare" (v.), adică prin introducerea de sodiu în proporfia de 0,1%, în topitură de aliaţ aluminiu-siliciu, structura finală a aliajului rezultă mult mai fină decît în cazul cînd nu s-ar introduce „modificatorul").
Influenfă vitesei de răcire asupra structurii cristaline a unei piese după solidificare e atît de mare, încît chiar în masa aceleiaşi piese structura poate rezulta diferită, în diferite zone ale piesei. De exemplu, într-un lingou de ofel se deosebesc trei zone principale, şi anume (v. fig. /V): zona exterioară, formată din grăunfi aşezaţi neordonat, foarte fini (deoarece vitesa de răcire a fost mare); zona intermediară, formată din grăunţi crescufi perpendicular peperefii lingotierei, şi cari sînt mult mai mari decît grăunfii zonei exterioare (deoarece această zonă caldă a redus mult vitesa de răcire a metalului rămas lichid în interior); zona interioară, formată printr-o răcire şî mai înceată, confinînd grăunfi cristalini mari, cu orientări neordonate.
Structura rezultată după cristalizarea primară a unu i metal sau a unui aliaj se poate modifica fie prin anumite tratamente termice, fie prin deformare mecanică la cald (forjare, matrifare, laminare, etc.).
IV. Schema microstructurii unui lingou de ofel. a) secfiune longitudinală verticală; b) secfiune transversală în zona /-/; 1) zona exterioară cu struclură fină; 2) zona cristalelor columnare, orientate; 3) zona centrală a cristalelor echi-axiale; 4) retasură.
Influenfă impurităţilor. în general, impurităţile solubile nu infiuenfează apreciabil cristalizarea: impurităţile rămîn în solufie şi produsul cristalizat e mai pur decît solufia inifială. Uneori, însă, impurităfile infiuenfează atît formarea centrelor de cristalizafie, cît şi creşterea cristalelor, sau produc deformarea lor. Nu sînt cunoscute relafiile dintre natura solufiei, natura impurităfilor şi efectul lor. Se presupune că efectul impurităţilor rezultă din adsorpfia lor preferenţială, pe unele dintre fefele de simetrie cristalografică, cu rezultatul deformării cristalelor finale; de exemplu, cantităfi mici de uree în solufia de clorură de sodiu fac să se obfină cristale octaedrice de clorură de sodiu, în loc de cristale cubice. Efectul mai frecvent al impurităfilor e de a întîrzia sau de a opri cristalizarea; o apli-cafie a acestui efect e adăugarea de hexametafosfat de sodiu, tanin, dextrină sau alte substanfe cu molecule mari, pentru a opri cristalizarea carbonatului de calciu, sub formă de crustă, în căldările de abur.
Cristalizare f r a c f i o n a f ă. Din influenfă reciprocă asupra solubilităfii şi din variafia temperaturii, una dintre substanfele disolvate poate cristaliza uneori singură, în stare destul de pură pentru ca procedeul să fie aplicabil industrial. Exemplu: dintr-o solufie de clorură de sodiu şi azotat de sodiu saturată la 100° va cristaliza azotat de sodiu în stare pură, prin răcire la 20°.
Un alt procedeu de crisfalizare fracfionafă se bazează pe diferenfa dintre vitesele de cristalizare ale substanfelor disolvate sau pe întîrzierea de cristalizare a uneia dintre substanfele din solufia neînsămînfată. Exemplu: din solufia neînsămînfată de clorură de potasiu şi de borax, clorură de potasiu cristalizează mai repede decît boraxul.
Purificarea substanfelor prin cristalizare e fot o aplicafie a cristalizării fracfionate: substanfa principală cristalizează din solufia suprasaturată, pe cînd impurităfile rămîn în solufia finală a cărei concentrafie a fost aleasă astfel, încît să nu atingă concentrafia de saturafie.
Cristalele mari sînt mai pure, deoarece mai pufină solufie aderă la suprafafa mai mică şi deoarece spălarea cristalelor mari se face mai uşor. Uneori cristalele mari oclud însă cantităţi mari de solufie impură. Cristalele mici se obfin mai uşor (productivitate mai mare a cristalizorului) şi se disolvă mai repede.
Aglomerarea cristalelor. Cristalele independente au tendinfa de a forma aglomerate (nedorite). Cauza aglomerării e existenfa sau aparifia, pe suprafafa cristalelor şi la punctele de contact dintre ele, a unui film de lichid care disolvă o parte din substanfa cristalelor şi care, suprasafurîndu-se apoi prin evaporare, sudează cristalele primare cu noi cristale secundare. Filmul de lichid poate proveni, fie din solufia inifială sau din apa de spălare, dacă cristalele nu au fost bine uscate, fie din condensarea vaporilor de apă din atmosfera înconjurătoare.
Aglomerarea cristalelor se evită prin: uscarea cristalelor, depozitarea lor în atmosferă uscată sau în ambalaje corespunzătoare, cristalizarea în cristale mari şi de mărime uniformă, adăugarea de substanfe insolubile (fosfat de calciu, talc) sau hidrofobe (acid stearic, stearafi).
î. ~ primară. Metg.: Cristalizarea unui metal sau a unui aliaj din topitură lor. V. sub Cristalizarea metalelor.
2. ~ secundară. 1. Metg.: Refacerea cristalelor unui aliaj, prin transformare alotropică (transformare de fază).
s. ~ secundară. 2. Metg.: Refacerea cristalelor unui metal sau ale unui aliaj, ecruisate, prin încălzire la o anumită temperatură, numită temperatură de recristalizar'e. V. şî sub Recristalizare.
4.	Cristalizat. Chim. fiz., Mineral.: Calitatea unui corp de a se prezenta sub forma de cristale»
Cristalizafie, aureolă de ~
435
Cristalizor
f 10
î. Crisfalizafie, aureolă de Mineral., Chim.: Zona din jurul unui cristal care creşte într-o solufie suprasaturată, în interiorul căreia solufia sărăceşte în substanfa care cristalizează. Datorită diferenfei de concentrafie dintre aureola de cristalizafie şi restul solufiei, se formează curenţi de difuziune, cari tind să egalizeze concentrafia printr-un transport de particule disolvate în lichidul nemişcat, spre aureola de cristalizafie. Pe măsură ce cristalizarea continuă şi concentrafia tinde să scadă, curenfii de difuziune se transformă în curenfi de convecfie, mai puternici, cari sînt curenfi de lichid suprasaturat îndreptaţi spre aureola de cristalizafie.
Curenfii de convecfie, stabilifi în mod spontan sub acfiunea gravitafiei (lichidul mai pufin concentrat din jurul cristalului are tendinfa de a se ridica, iar părfile mai concentrate, cu densitate mai mare îi iau locul) turbură creşterea normală a cristalului (aportul de solufie proaspătă se face inegal pe diferitele fefe aie cristalului), care rezultă deformat.
în experienfele de laborator, acfiunea perturbatoare a curenfilor de convecfie se înlătură adăugînd în solufie gelatină, argilă sau o substanfă pulverulentă care, suprimînd convecfia, permite numai difuziunea.
2.	Crisfalîzor, pl. cristalizoare. 1. Ind chim.: Aparat în care se pot separa dintr-o soluţie cristale cari îndeplinesc condifiile, impuse într-un proces tehnologic, de debit, mărime şi formă. în timpul procesului de cristalizafie, efectuat în cristalizor, solufia care cristalizează trebuie menfinută în condifii de suprasaturafie.
După modul de obfinere a suprasaturafiei, cristal izoa-rele se pot clasifica în modul următor: crisfalizoare cu răcire, fie în contact direct cu atmosfera, fie în contact indirect cu fluide răcitoare; cristalizoare cu evaporare (aproximativ isotermă) cu încălzire indirectă; cristalizoare cu evaporare (adiabatică) însofită de răcire.
Dintre tipurile de crisfalizoare menfionate sînt folosite mai des următoarele:
Căzile de cristalizare sînt recipiente în cari solufia caldă, -saturată, e lăsată să cristalizeze lent prin răcire; participarea evaporării la saturarea solufiei e minimă.
Cristalizarea e necontrolată.
Se formează cristale mari şi aglomerate. Cristalizarea în căzi e îmbunătăfită prin serpentine de răcire sau de încălzire, prin agitare pentru mărirea numărului de centre de cristalizafie, prin introducerea de sfori, sîrme şi benzi metalice pe cari cristalele se depun şi cresc.
Cristalizoarele cu răcire şi agitare (v. fig. II) permit controlul cristalizării prin reglarea vitesei de răcire. Dau un produs format din cristale mici, uniforme şi neaglomerate.
Cristalizoarele lungi în formă de jgheab, basculante (v. fig. III), sau cu agitator lent elicoidal (v. fig. /V), produc cristale mari, bine formate. Ele se adaptează uşor diferitelor condifii de cristalizare industrială.
Cristalizoarele conice dau posibilitatea de a realiza în acelaşi aparat atît cristalizarea, cît şi o sortare hidraulica, in vederea obţinerii	!L Crlsia!j20r cu răc2re
şi agitare.
unor cristale uniforme de mă- 1) mantaua cristalizorului; 2) agitator; rime dorită. — Partea princi- 3) fub de circulafie; 4) serpentine de ră-pală e un recipient conic cu ^r!L5) °,d,uri,pentru !nUa™ apel de-
“	.	^ .r	răcire; o) colector pentru ieşirea apei
manta de răcire, pe care so-	de răcire.
I. Evaporator cu circulafie forfată şi separator de cristale, î) pompă centrifugă de circulafie; 2) încălzitor tubular; 3) conductă de aspirafie; 4) conductă de legătură; 5) spafiu de vapori; 6) spafiu pentru sedimentarea cristalelor; 7) filtru nuce; 8) racord pentru intrarea solufiei diluate; 9) racord pentru ieşirea solufiei concentrate; 10) racord pentru ieşirea vaporilor secundari; îl) racord pentru ieşirea filtratului; 12) uşă pentru evacuarea cristalelor; 13) racord pentru intrarea aburului de încălzire; 14) racord penfru ieşirea condensatului-
Evaporatoarele-cristalizatoare (v. fig. /) sînt încălzite indirect cu abur. Ele au una sau două camere în cari e adusă solufia după concentrarea pînă la saturafie şi în cari se depun cristalele prin răcirea solufiei.
V. Cristalizor conic (Howard).
1) conul de cristalizare; 2) manta de răcire; 3) racord pentru introducerea solufiei; 4) racord pentru ieşirea solufiei	în circulafie; 5) cameră
de liniştire; 6) recipient pentru depunerea	cristalelor; 7) serpentină
de răcire cu apă; 8) rigolă pentru captarea solufiei după cristalizare; 9) racord pentru ieşirea solufiei după cristalizare.
, ..	............... lufia saturată îl parcurge.de
/V.	Crisfa	izor	cu	agitator	elicoidal.	■ „ .	_ n_________,	.	.
a	jos in	sus. Centrele de cristalizafie	apar	sus	şi	cristalele cresc în	timpul coborîrii prin
solufia suprasaturată (v. fig. V).
¥
VI. Cristafizor cu depresiune.
1) corpul crlstalizatorului; 2\ sistem de agitare; 3) in-rarea solufiei calde, saturate; 4) dom; 5) supapă de vid; 6) dispozitiv pentru colectarea cristalizatului; 7) evacuarea cristalizatului şi a apelor-mame.
Cristalizoarele lucrînd sub depresiune (v. fig. V/) obfin suprasaturafia prin evaporarea, dar în special prin răcirea solufiei calde introduse în spafiul sub presiune joasă,
18»
Cristalizor
436
Criteriu
Cristaiizoarele cu strai fluidizat de cristale aplică procedeul fluidizării trecînd solufia suprasaturată de jos în sus printr-un strat de cristale; cristalele cresc şi se sortează după dimensiuni (cu cele mari jos) pe înălfimea stratului. Instalafia (v. fig. VII) e formată dintr-un încălzitor pentru solufia proaspătă împreună cu cea re-circulată, un evaporator sub depresiune, pentru concentrarea solufiei pînă la suprasaturare şi un cristalizor propriu-zis. Se obfin cristale independente, cu coifurile şi marginile rotunjite (ca urmare a agitafiei energice şi a frecării dintre cristale). Sin. Crisializator.
î. Cristalizor. 2. Chim.: Vas de laborator pentru cristalizarea solufiilor.
2.	Cristaloblaste, sing. cristaloblast. Mineral.: Minerale de neoformafiune, cari se formează în şisturile cristaline şi cari, în general,' au forme rotunjite, mai rar maclate, străbătute adesea de incluziuni. Aceste minerale prezintă numeroase forme cristalografice (serie cristaloblastică), de la minerale capabile să-şi dezvolte forma cristalografică proprie (idioblaste), pînă la minerale lipsite de forme regulate (xenoblasfe). Exemple: idioblaste: titanii, rutil, oligist, ilmenit, granat, turmalin, staurolit, disten; xenoblaste: epidot, zoizit, piroxeni, hornblendă, dolomit, albit, mică, clorit, talc, calcit, cuarf, feldspafi.
3.	Cristaloblasteză. Petr.: Recristalizare metamorfică a rocilor preexistente, în mediu solid sau foarte vîscos, sub acfiunea presiunilor orientate din scoarfa Pămîntului şi în aureolele de contact ale maselor intruzive.
4.	Cristafoblastică, structură Petr.: Structura cristalină a unor roci metamorfice, produsă în condifii de crisfaloblasteză. Această structură se caracterizează prin: dezvoltarea simultană a mineralelor, deci lipsa unei succesiuni de cristalizafie (mineralele pot fi incluse unele în altele); raritatea mineralelor cu forme cristalografice ideale; adaptarea speciilor minerale la dispozifia şistoasă; raritatea structurilor zonare în mineralele constituente; absenfa totală a texturii vacuolare sau sticloase; forma mineralelor cu muchii rotunjite, rareori maclate, adeseori ciuruite de incluziuni. Se deosebesc următoarele structuri cristaloblastice: structura diablastică, caracterizată prin elemente cristaline întrepătrunse; structura oloblastică, cu minerale complet recristalizate, fără elemente relicte din roca sedimentară sau magmatică din care au provenit; structura porfiroblastică, caracterizată prin cristale mari, înglobate într-o masă fin cristalizată.
5. Cristalochimie: Ştiinfa care se ocupă cu studiul relafiilor dintre structura cristalină a unei substanfe şi proprietăfile ei chimice şi fizice.
6.	Cristalogeneză. 1. Mineral.: Ştiinfa care se ocupă cu studiul condifiilor de formare a cristalelor.
7.	Cristalogeneză. 2. Mineral.: Formarea cristalelor în natură.
8.	Cristalograf, pl. cristalografi. Mineral.: Om de ştiinfă care se ocupă cu studiul cristalelor de minerale.
9.	Cristalografie. Mineral.: Ştiinfa care se ocupă cu studiul cristalelor. Se deosebesc :
Cristalografia geometrică, care se ocupă cu studiul formei exterioare a substanfelor cristalizate, cu morfologia şi cu clasificarea lor. Cristalografia fizică se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice ale substanfelor cristalizate.
Capitolul Cristalografiei fizice care se ocupă cu studiul proprietăţilor optice ale mineralelor şi ale substanfelor cristalizate în general se numeşte Cristalografie optică.
10.	Cristaloid, pl. cristaloide. Chim. fiz.: Substanfă cristalizată, în opozifie cu o substanfă amorfă. Termenul e învechit.
11.	Cristalosol, pi. cristalosoli. Chim. fiz., Mineral.: Solufie coloidală cristalină (mediu cristalin tipic), care confine sub formă de fază dispersă o sabstanfă străină oarecare. Cristalosolii se formează de obicei în urma cristalizării hidrosofilor şi se întîlnesc în multe minerale colorate, cari de obicei sînt transparente şi incolore. De exemplu: carnalitul roşietic şi baritina roşie (datorită fazei disperse constituite din oxizi de fier), calcitul negru (datorită fie prezenfei unei sulfuri în stare de dispersiune fină, fie substanfelor organice), etc. în unele minerale (de ex. calcit, cuarf alb-lăptos), faza dispersă e reprezentată şi prin incluziuni fin dispersate, gazoase sau lichide, cari dau mineralului respectiv o structură cristalină zonară.
Cristalosoli există probabil şî în unele minerale opace (mineralele metalifere), în cari analizele chimice şi spectrale arată prezenfa unor elemente fin dispersate (nu sînt vizibile la micro-scoapele obişnuite).
ia.	Cristaş,	pl.	cristaşe. Pisc.: Sin. Crîsnic (v.).
13.	Cristei,	pl.	cristeie. Arh. V. Ciocîrlan.
14.	Cristei,	pl.	cristei. Zool.: Crex pratensis. Pasăre	călătoare care trăieşte	prin fînefe şi semănături şi se recunoaşte	mai
ales prin sunetele de scîrfîit pe cari le scoate.
îs. Cristianii. Mineral.: Amestec de anortit cu phillipsit. (Termen vechi, părăsit.)
io.	Cristobalit. Mineral.: SÍO2. Modificafie polimorfă a bioxidului de siliciu (v. şî sub Cuarf), care se formează prin acfiunea magmelor bazaltice asupra rocilor sedimentare cari confin cuarf sau în roci efuzive răcite brusc, împreună cu tridimitul (v.).
Se întîlneşte şi sub formă de sfsrulite în obsidian sau, în cavităfile unor roci efuzive, sub formă de cristale scheletice. Are culoare albă-lăptoasă, cu luciu sticlos,duritatea 7 şi gr.sp. 2,27.
Se deosebesc: a-cristobalitul format la temperatură joasă, care cristalizează în sistemul tetragonal, cu habitus pseudocubic, şi (3-cristobalitul, format la temperatură înaltă, care cristalizează în sistemul cubic.
Cristobalitul se obfine uşor şî pe cale artificială, la topirea unei mase de cuarf pur, la fabricarea produselor refractare „silica", dar nu trebuie să fie prezent decît în cantitate mică, din cauza măririi de volum, dăunătoare calităfii produselor — atunci cînd cristobalitul trece în tridimit.
17. Criterii de normalitate. Mat.: Criterii cu cari se recunoaşte dacă o familie de funcfiuni e normală în sens Montei. Criteriile lui Montei sînt:
a)	Orice familie de funcfiuni f(z) olomorfe într-un domeniu D, în care ele nu iau două valori date, a şi b, e normală în acel domeniu.
b)	Orice familie de funcfiuni f(z) olomorfe într-un domeniu D,
în care toate zerourile funcfiunilor f(z) au un ordin de multiplicitate divizibil prin m, iar f(z) — 1 au un ordin de multiplicitate divizibil prin n, cu condifia —h-<1, e normală în acel domeniu.	m	n
c)	O familie de funcfiuni f(z) olomorfe într-un domeniu D, în care acestea nu iau de mai mult decît p ori valoarea unu, nici de mai mult decît de q ori valoarea zero, e cuasinormală în acel domeniu şi de ordin cel mult egal cu cel mai mic dintre numerele p şi q.
îs. Criteriu, pl. criterii. Gen.: Indiciu necondifionat pentru apartenenfa sau neapartenenfa unui lucru la o anumită clasă. Criteriul se numeşte pozitiv, respectiv negativ, după cum prezenfa lui indică apartenenfa, respectiv neapartenenfa lucrului la clasa considerată. Criteriul se numeşte formal, respectiv de conţinut, sau „material", după cum se referă la forma,
VII. Cristalizor cu strat de cristale.
1) cameră pentru evaporare în vid; 2) strat de cristale; 3) încălzitor; 4) pompă de circulafie; 5) intrarea solufiei; 6) gură de evacuare.
Criteriu de stabilitate
437
Critică, stare ~
respectiv Ia confinutui lucrului care se consideră din punctul de vedere al apartenenfei sau neapartenenfei sale la clasa dată.
Exemple: Criteriile de convergenfă ale seriilor (v.) sînt proprietăfi ale acestora, a căror prezenfă indică apartenenfa lor la clasa seriilor convergente; criteriul lui Reynolds e o mărime adimensională, formată cu mărimi caracteristice unui fluid şi curgerii lui prin conducte, canale, etc., cum şi acestor conducte, canale, etc., a cărei valoare e un indiciu al apartenenfei curgerii la clasa curgerilor laminare, respectiv turbulente; etc. î. ~ de sfabilifafe. V. sub Stabilitate.
2.	~	Fourier.	V.	sub	Similitudine	fizică.
3.	~	Froude.	V.	Froude, criteriul
4.	~ Grasshoff. V. sub Similitudine fizică.
5.	~ Newton. V. Newton, criteriul
6.	~	Nusseif.	V.	sub	Similitudine	fizică.
7.	~	Prandti.	V.	sub	Similitudine	fizică.
8.	~ Reynolds. V. sub Similitudine fizică.
9-	Critic,	punct	1.	F/z. V. sub Critică, stare
io*	Critic,	punct	2.	Mat. V. Punct critic,
ii-	Critic,	punct	3.	Metg.: Temperatură de	transformare.
V. sub Transformare, sub Curbă de încălzire, şi sub Curbă de răcire.
i2.	Critic, sistem St. cs.: Sistem de bare articulate care, deşi satisface condifia de indeformabilitate geometrică (v. Sistem articulat) şi de fixare de teren, permite deplasări cari depăşesc limitele admise de obicei în construcfii. La aceste sisteme, chiar cînd sînt încărcate cu sarcini obişnuite, apar eforturi foarte mari cari conduc, în general, la distrugerea construcfiei.
în ipoteza barelor perfect rigide, sistemele critice permit deplasări infinit mici, ceea ce dovedeşte lipsa unei indeforma-bilităfi geometrice stricte. Sub sarcini	A	C	B
obişnuite, eforturile din bare sînt, în	--o-----*
această ipoteză, teoretic infinit de mari.	3
Forma critică a unui sistem de bare	rP
articulate se datoreşte alcătuirii geo-	4__________Í________£
metrice defectuoase a sistemului sau a ^ b	'
legăturilor exterioare.
Fig. I a reprezintă un exemplu simplu	A__________C_______ff
de sistem critic. încărcarea cu sarcina P	^
(v. fig. I b) şi scrierea ecuafiilor de	C	** \P
echilibru în stare nedeformată con-	A	C	B
duc la aparifia unor eforturi axiale de Rr-^ valoare teoretic infinită în barele AC	d	^C'
şi BC; scriind ecuafiile de echilibru în
stare deformată (v. fig. I c), rezultă efor- ---------------
turile reale, cari au valori foarte mari.	^	0	^
Pentru pozifia particulară a sarcinii din
fig. I e, scrierea condifiilor de echilibru Exemplus^ ^$iem criiic conduce la valori nedeterminate ale	p	u’
eforturilor din bare, deşi sistemul satisface condifia de determinare statică.
Din punctul de vedere cinematic se observă (v. fig. / d) că deplasarea CC' se poate produce fără să se modifice lungimile barelor AC şi BC, cît timp se poate înlocui arcul de cerc prin tangentă (adică pentru valori infinitezimale ale deplasării).
Sistemele critice trebuie evitate în consfrucfii; ele pot fi identificate prin metodele expuse mai jos.
Metoda sarcinii zero se bazează pe faptul că, scriind sistemul ecuafiilor de echilfbru rezultat din metoda izolării nodurilor şi rezolvîndu-l cu ajutorul determinanţilor, o forfă axială dintr-o bară oarecare a unei grinzi cu zăbrele se poate exprima sub forma
Dij Nij- p'
Condifia anulării determinantului coeficienfilor necunoscutelor (D = 0) implică aparifia unor eforturi infinite sau nedeterminate.
Deoarece aplicarea directă a condifiei £) = 0 e dificilă, se recurge la următorul procedeu: Se presupune că termenii liberi
P=o
II. Identificarea sistemelor critice prin metoda sarcinii zero.
din sistemul precedent de ecuafii sînf nuli (structura e neîn-cărcafă); dacă determinantul coeficienfilor D^£0 (sistem corect),
D{j
rezultă obligatoriu că toate eforturile	s‘n*	nL,Ie;	dacă
DH
D = 0 (sistem critic) rezultă eforturi	’~'~q	nedeterminate,
posibil diferite de zero. în consecinfă, se lasă structura neîncărcată şi se verifică dacă eforturile din toate barele sînt nule. Dacă, însă, e posibil ca unele eforturi să fie diferite de zero, respectînd ecuafiile de echilibru rezultate din izolarea tuturor nodurilor, sistemul e critic.
De exemplu, în cazul sistemului de bare din fig. II, izolînd şi scriind condifiile de echilibru ale nodului 3,	rezultă	efort	nul
în bara 34, dar posibil diferit de zero în barele 13 şi 35 (^13 = ^35). Din izolarea nodurilor 1 şi 5 rezultă Ni2 = N^q ŞÎ ^i6—^25> Iar din izolarea nodurilor 2 şi 6 rezultă A724 = Ar40.
Ecuafiile de echilibru ale nodului 4 sînt satisfăcute. Astfel, toate ecuafiile de echilibru ale nodurilor sînt satisfăcute, chiar dacă o serie de eforturi (N13, ÍV35, ÍV12, N$q, N\q, N25,
N24, Nfâ) sînt diferite de zero. Sistemul are o formă critică.
Metoda verificării colinearitătii centrelor instantanee de rotafie se bazează pe analiza cinematică a sistemului de bare şi poate fi	folosită	în	cazul
oricărui sistem.
Deoarece sistemele critice permit deplasări infinitezimale, în ipoteza că barele sînt rigide, ele respectă proprietăfile mecanismelor privitoare la deplasări infinit mici, — incluziv teorema colinearităfii celor trei centre instantanee de rotafie (v.). Construind centrele instantanee de rotafie, se verifică dacă această teoremă e respectată pentru toate grupurile de cîte trei bare; dacă feorema nu e verificată de vreun grup de trei bare (centrele relative nu sînt colineare), sistemul e corect. De exemplu în fig. III, centrele instantanee de rotafie (Í, II),
(I, III) şi (II, III) nu sînt colineare, deci sistemul de bare e corect.
Sistemele critice pot fi identificate de asemenea cu ajutorul ynor metode de calcul al eforturilor (de ex. metoda înlocuirii barelor, la grinzile cu zăbrele, şi metoda diagramei deplasărilor).
13.	Critic, volum '■>>'. V. sub Critică, stare
14.	Critică, amortisare F/z.: Amortisare (v.) corespunzătoare condifiei limită de trecere de la regimul oscilator la cel aperiodic al unui sistem oscilant.
15.	Critică, presiune F/z. V. sub Critică, stare
ie. Critică, stare F/z.; Starea unui fluid care corespunde punctului de inflexiune a isotermei relative la temperatura critică, într-o diagramă în care se reprezintă în abscise valorile volumului specific v, iar în ordonate, valorile presiunii p a fluidului. Punctul de inflexiune al isotermei respective se numeşte punctul critic al fluidului; volumul specific corespunzător se numeşte volumul specific critic, iar presiunea corespunzătoare se numeşte presiunea critică a fluidului. Coordonatele punctului critic se obfin din ecuafia de stare a fluidului F(p,v,T) = 0, scrisă sub forma p = /(‘y, T), finînd seamă de faptul că punctul critic e un punct de inflexiune a isotermei critice, în care tangenta e paralelă cu axa absciselor, deci scriind:
III. Identificarea sistemelor critice prin metoda verif icării colinearităfii centre lor instantanee de rotafie.
7V>;(lî)Tsr
Critică, temperatură ~
438
Crîng, regim de ~
pc, vc, Tc fiind, respectiv, presiunea critică, volumul critic şi temperatura critică. în cazul în care ecuafia de stare a fluidului
e ecuafia lui van der Waals, (p+ ^)(v — b) = rT, unde a, b şi
sînt constante cari caracterizează fluidul respectiv, se obfine, astfel:
P c
271
v=îb, T.=
8a 27Vr'
1.	Critică, temperatură ~ - 1. Fiz.: Temperatura unui gaz deasupra căreia acesta nu poate fi lichefiat. Isoterma respectivă, într-un sistem de coordonate cu presiunea în ordonate şi cu volumul specific în abscise, are un punct de inflexiune. V. şî sub Critică, stare
2.	Critică, temperatură ^ . 2. Metg.: Temperatură de transformare. V. sub Transformare, sub Curbă de încălzire, şi sub Curba de răcire.
3.	Crivac, p|. crivace. 1. Mine: Instalafie de extras sarea din mină (folosită în trecut la ocnele de sare în formă de clopot), formată dintr-o tobă, un odgon şi praştii sau poduri. Toba cilindrică, cu axul vertical, era construită în întregime din lemn şi avea diametrul de circa 4 m şi înălfimea de 2—3 m; era acfionată de mai multe perechi de cai (2—4), prin intermediul a două perechi de bîrne aşezate în cruce, numite tovele, cari aveau lungimi de circa 12 m socotite de la o extremitate la alta. îngrijirea şi conducerea cailor de la crivac era încredinfată unor muncitori numifi vizitii sau herghelegii, cari mînau caii stînd în picioare pe una dintre tovele. — Odgonul (cablu!) era rotund, cu diametruI de 9 cm, con-fecfionat din sfori de cînepă sau de aloes îmbibate cu seu, şi cu un capăt se înfăşură, iar cu celălalt se desfăşura de pe tobă, în timpul rotirii acesteia. — Praştiile sau podurile erau legate cîte una de fiecare capăt al odgonului şi serveau la extracfia de sare sau la coborîrea de materiale necesare exploatării.
Praştia consista dintr-o refea de funii sau dintr-un burduf de piele de bivol prins de cablul de extracfie cu numeroase sfori de cînepă, în care se aşe-
Crivac.
Crivală de sparf nuci.
Extracţia cu crivac cu cal la o exploatare de sare (ocnă) în formă de clopot, cu două pufuri de extracfie.
1) gura pufului de extracfie; 2) drenaje pentru captarea apei din stratul freatic — cu pufurile respective; 3) pufuri de extracfie; 4) usna (partea inferioară a pufului de formă troncopiramidală, căptuşită cu piei de bivol tăbăcite pentru a o feri să fie disolvată de apele de infiltraţie); 5) golul ocnei; 6) talpa ocnei; 7) crivac.
zau de obicei patru bolovani de sare. Podul era o platformă solidă de lemn, prinsă de cablul de extracfie cu funii de cînepă, pe care se puteau aşeza circa 1000 kg bolovani de sare,
4.	Crivac, pl. crivace. 2. Mine: Troliu primitiv, construit din lemn de ulm sau de frasin, cu tobă orizontală (v. fig.), acfionat manual şi folosit la săparea pufurilor de mină de mică adîncime. La capetele tobei se fixează cîte o manivelă cu mîner.
Toba se aşază liber pe doi stîlpi fixafi în pămînt, echipafi la câpul de sus cu furci.
5.	Crivac, pl. crivace. 3. Pisc. V. sub Crevace.
e. Crivală, pl. crivale. 1. Ind. lemn.: Sin. Crivală de dulgher, Şurub de dulgher, Cleşte cu şurub (v. sub Cleşte 4).
7. Crivală. 2. Ind. făr.: Spărgătoare de alune sau de nuci, formată dintr-o bucată de creangă în care s-a tăiat o crestătură de profil dreptunghiular," pătrunzînd dincolo de mijlocul crengii, care e frîntă în dreptul crestăturii, pentru a permite să se prindă şi să se spargă alunele, respectiv nucile în crestătură (v. fig.). (Termen regional,
Sudul Transilvaniei.) Sin. Cleşte de nuci, Crigheală, Crighea.
s. Crivală. 3. Ind. făr.: Sin. toacă (v. Coacă 1).
o. Crivăţ. Mefeor. V. sub Vînt, tipuri de
10.	Crivină, pl. crivine. 1. Geogr.: Pădurice sau desiş de mărăcini mari, care se dezvoltă pe nisip sau pe pămînturi foarte nisipoase, fără pietricele.
11.	Crivină. 2. Geogr.: Meandru (v.) părăsit. (Termen regional, Oltenia.)
12.	Crîng, pl. crînguri. Silv.: Pădure cu arbori relativ mici, provenită din lăstari, şi care urmează să se taie de tînără, adică la o epocă în care arborii pot încă lăstări destul de bine, pentru ca pădurea să se poată regenera — total sau parfial — din lăstarii ieşifi din cioată ori din drajoni (lăstari ieşifi din rădăcini). V. şî sub Regim de crîng. —
După structura pădurii, se deosebesc crînguri compuse şi crînguri simple.
Crîngul compus confine — pe lîngă arborii relativ tineri, cari nu pot fructifica şi se regenerează numai din lăstari — şi arbori de vîrstă înaintată, cari constituie „rezerve" capabile să dea sămînfă, pentru ca pădurea să se regenereze atît din lăstari, cît şi din sămînfă. Totalitatea arborilor destinafi regenerării prin lăstari constituie „etajul (sau elementul) de crîng", iar totalitatea arborilor cari dau sămînfă constituie „etajul (sau elementul) de codru".
Crîngul simplu confine numai arbori cari se exploatează relativ tineri şi se regenerează excluziv din lăstari; tăierea arborilor se face de obicei „de jos", adică de la fafa pămîntului. Cînd tăierea nu se face „de jos", rezultă diferite „modali-iăfi" ale crîngului simplu, numite: crîng în scaun, provenit în urma tăierii trunchiurilor arborilor la o anumită distanfă de la colet (aceeaşi pentru tofi arborii); crîng grădinărit, provenit în urma tăierii grădinărite, adică scofînd numai o parte din lăstari, şi anume pe cei cari au atins dimensiunea dorită; crîng ciolpănit, provenit în urma tăierii crăcilor laterale ale arborilor (de la fafa trunchiului sau de la o mică distanfă de la aceasta) pînă spre vîrf. V. şî Tratament de tăiere de crîng simplu.
î:u ~ , regim de ~ . Silv. V. Regim de crîng, sub Regim forestier.
Crîsnîc
439
Crocldolit
Crîsnic.
ho3s
I H
HC^CXC/C\-
I	II	I
HC	C	CH
XC^
OH
1.	Crîsnic, pl. crîsnice. Pisc.: Unealtă de pescuit, folosită în rîuri şi în gîrlele sau privalele mari de la Dunăre, constituită dintr-o plasă deasă cu aria de circa 2 m2, legată la coifuri de capetele a două nuiele groase, curbate şi dispuse cruciş; la punctul de încrucişare se leagă coada de lemn, lungă de 3 m (v. fig.). Plasa crîsnicului nu e întinsă, fiind montată astfel, încît să formeze la mijloc un „sîn" sau un „burduf" pentru a opri peştele să iasă din plasă la ridicarea acesteia; în acest scop, pe fundul crîsnicului se aşază o bucată de mămăligă (servind şi ca nadă) sau o piatră. Sin. Cristaş, Halău, Cîrsnic.
2.	Croceine, sing. croceină. Ind. chim.: Coloranfi azoici acizi, de culoare roşie, cu rezistenfe relativ bune la iumină şi Sa piuă. Sînt obfinufi prin cuplarea aminoazobenzenului cu diverşi componenfi de cuplare. De exemplu, Croceina AZ se obfine din aminoazobenzen cuplat cu acid naftol-3,8-disulfonic. Croceina B rezultă din cuplarea aminoazobenzenului cu acid naftol-4,8-disul-fonic. (Termen comercial.)
3.	Croceinic, acid ~ . Ind. chim.: Acid 2-nâftol-8-sulfonic, unu! dintre acizii monosulfonici ai (3-naftolului cu importanfă tehnică. Acidul croceinic se fabrică prin sulfonarea |3-naftolului la 50°. Din amestecul de isomeri -6 (15%) şi -8-(85%) sulfonici se separă primul prin neutralizarea solufiei cu hidroxid de calciu, filtrare, concentrare, pînă cînd separă circa 80% din isomerul -6-sulfonic; apoi restul de isomer -6-sulfonic se elimină prin cuplare cu o bază diazotată; -8-sul-fonatul se obfine ca solufie.
Acidul croceinic cuplează cu baze diazotate, foarte încet, formînd coloranfi azoici valoroşi. (Exemplu: Ecarlat Crocein 3 BX). Sin. Acid croceic, Acidul lui Schultz, Acidul lui Rumpff, Acidul lui Claus şi Volz.
4.	Crocetină. Ind. chim.: Colorant natural galben, care se găseşte ca ester dimetilic cu gentiobioza, sub numele de crocină, în şofran. Acesta se obfine din stigmatele florilor de Croccus sativus (fam. Iridiacee) şi din alte plante exotice. Structura crocetinei e aceea a unui acid bibazic linear nesaturat, cu douăzeci de atomi de carbon în moleculă:
ROOC-C=CH-CH=CH-C=:CH-CH=CH-CH=C-CH = CH-CH=C-COOR
I	I	II
CH3	ch3	ch3	ch3
Crocetină se utilizează drept colorant alimentar galben, solubil în apă. De asemenea, crocetină e întrebuinţată, în China, la vopsirea bumbacului într-un galben-auriu foarte rezistent la lumină.
5.	Crochiu, pl. crochiuri. 1. Artă: Prima schifă a unui desen, a unei picturi sau a unei alte opere de artă plastică.
6.	Crochiu. 2. Desen.: în desenul tehnic, desen cu mîna liberă a diferitelor proiecţii necesare pentru reprezentarea precisă a unui obiect. Forma şi proporfiile obiectului se apreciază din ochi; în schimb, cotarea tuturor dimensiunilor se face cu rigurozitate, deoarece crochiul trebuie să confină toate datele necesare alcătuirii desenului definitiv.
7.	~ cotat. Artă, Tehn.: Crochiu care confine şi cote ale obiectului reprezentat.
8.	Crochiu. 3. Topog., Cad.: Reprezentare grafică a unei ridicări topografice sau cadastrale, care confine elemente geometrice (figuri), date numerice (cotări de distanfe), nomenclatură, etc., aşa cum au fost înregistrate pe teren în timpul operafiilor de măsurare. Crochiul, reprezentînd simplu punctele şi liniile caracteristice ale terenului care se măsoară, prezintă aproximativ
la scară pozifia relativă a acestor elemente, în ordinea lor de pe teren sau de pe conturele obiectelor respective (v. fig.). Sin. Desen de mînă. V. şi sub Schifă.
H
H
28^0
____ Âx de operaţie _
f(uturade dnu mu ine)
'■	___267391
^29^68°
STRADA
Crochiu topografic.
A) clădire de zid în stare bună; At) clădire de zid în stare bună cu un etaj;
B) clădire de zid veche; Bj) clădire de zid veche cu un etaj. (Numerele din cercuri reprezintă punctele de vizare sau de schimbare de aliniament.)
9.	~ de luptă. Tehn. mii.: Schifă topografică, în care elementele extrase de pe harfă sînt completate cu elementele obfi-nute pe bază de observaţii directe. Accentul se pune pe partea tactică, pentru că se urmăreşte să se indice, în special, punctele ocupate de trupele amice, inamice şi de orice alte elemente legate de ele. Crochiul de luptă nu are precizia cerută unei hărfi.
10.	~ panoramic. Tehn mii.: Schifă folosită în campanie, pentru a reprezenta terenul din fafa unui observator sau a unei arme de tragere. Se obfine prin proiectarea perspectivă a formelor de teren din fafă, pe un plan vertical, şi prin punerea în evidenfă a punctelor speciale, cari ar putea servi drept repere, ca: o biserică, un pod, un pom izolat, etc. Sin. Crochiu perspectiv.
11.	Crocidolit. Mineral.: Varietate de asbest (v.) cu riebeckit, albastră, indigo sau brună, Confine 52% SÍO2, circa 37% FeO, pînă la 3% MgO, pînă la 9% Na20, pînă la 2% H2O. Are fibre tari, dar fiiabiIe. E stabil fafă de acizii minerali, foarte rezistent (la căldură uscată) şi are duritatea 6. Se întrebuinfează la fabricarea plăcilor, a firelor de ţesături şi a garniturilor de etanşare.
Crocină
440
Croire
1.	Crocina. Chim. biol. V. sub Crocetină.
2.	Crocodil, pl. crocodili. 1. Chim.: Aparat metalic de laborator, cu ajutorul căruia se dă dopurilor de plută elasticitatea necesară folosirii lor pentru închiderea flacoanelor, a refrigerentelor, etc. E format din două bare metalice legate printr-o articulafie, între cari se presează dopul.
3.	Crocodil. 2. C. f.: Piesă metalică fixă, izolată electric şi aşezată între firele de şină ale unei linii de cale ferată, folosita în unele instalafii de autostopuri (v.) electrice cu acfiune intermitentă, pentru transmiterea din cale a unei acfiuni electrice pe locomotiva în mers, în concordantă cu pozifia semnalului prevestitor care precede un semnal de oprire absolută (v. fig.). Croco-dilul e montat în dreptul semnalului prevestitor şi e legat într-un circuit electric de cale cu sursă independentă de curent continuu. Cînd semnalul prevestitor e „închis", crocodilul are polaritatea „plus", iar cînd acesta e „deschis", crocodilul are polaritatea „minus". Peria metalică care se găseşte pe şasiul locomotivei culege aceste polari-tăfi cari acfionează un electromagnet polarizat cu magnet permanent de pe locomotivă. Armatura polarizată a electromagne-tu lui va fi atrasă într-un sens sau în altul, după indicafiâ„închis" sau „liber" a semnalului prevestitor. Pozifia armaturii polarizate a electromagnetului comandă mecanismul de înregistrare a indicafiei date de semnalul prevestitor sau dispozitivul de acfionare a fluierului locomotivei şi a frînelor, în cazul indicafiei „închis" a semnalului. V. şi sub Semnalizare feroviară.
4.	Crocodil, clemă Elt., Telc.: Dispozitiv de conectare temporară, folosit în realizarea montajelor provizorii (de experimentare, de măsurare), format din cleştişoare cu fălci dinfate, închise cu presiune de un arc (v. fig.). Clema crocodil poate fi folosită în curent continuu şi în joasă frecvenfă, la tensiuni joase şi curenfi slabi.
5.	Crocodilus. Paleont., Zoo/.: Reptilă fosilă şi actuală din ordinul Crocodilienelor, cu caractere anatomice perfecfionate şi forme adaptate la viafa semiacvatică. Corpul, turtit dorsoventral, şi coada lungă, comprimată lateral, sînt acoperite de plăci cornoase sub cari sînt dezvoltate plăci osoase, în special pe partea dorsală. Membrele anterioare, mai scurte, sînt pentadactile, rar cele posterioare, mai lungi, tetradactile, cu degete unite printr-o pielifă.
Ca rezultat al modului de viafă semiacvatică apar următoarele caractere evoluate: dinfii sînf dezvoltafi în alveole, ca şi la Mamijere; oasele palatine unite formează bolta palatină, care separă un conduct nazal şi o cavitate bucală propriu-zisă. Datorită dezvoltării boifii palatine, orificiile nazale interne (choanele) se deschid în apropiere de faringe, astfel încît respi-rafia nu e împiedicată de hrănire.
Aparatul circulator e de asemenea pérfecfionat prin despărţirea ventriculului în două camere separate, ca şi la Pasări şi Mamifere.
Instalafie de autostop cu crocodil.
I) şină de cale; 2) semnal prevestitor; 3) releul semnalului prevestitor; 4) circuit de cale; 5) sursă electrică de circuit continuu; 6) legătură Ia pămînt; 7) crocodil; 8) perie metalică; 9) circuit electric pe locomotivă; 10) dispozitiv de acfionare a fluierului locomotivei.
Clemă crocodil.
Primii reprezentanfi ai grupului, la cari bolta palatină încă nu e complet constituită, choanele deschizîndu-se între oasele palatine (Mesosuchiene), sînt cunoscufi din Liasic. în Jurasicul superior şi în Cretacic se găsesc Crocodili cu bolta palatină mai dezvoltată, iar cei din Eocen au caracterele definitiv stabilite (Eusuchiene).
în cursul evolufiei, Crocodilienele s-au adaptat de la mediul marin la cel de apă dulce. La sfîrşitul Miocenului, ele au părăsit regiunile europene.
Azi crocodilii sînt reprezentafi prin două grupe: longirosfri (cu bot lung, de exemplu: gavialul din India şi din Insulele Sonde) şi brevirostri (cu botul scurt, de exemplu: crocodilul şi alligátorul sau caimanul din regiunile calde ale globului). în fara noastră au fost descrise resturi scheletice de Crocodilus în Cretacicul superior de la Sîn Petru-Hafeg şi în Eocénül de la Porceşti-Sibiu.
6.	Crocoit. Mineral.: PbCrC>4. Cromat de plumb naturaî, care se formează în zona de oxidare a minereurilor de plumb, în apropierea rocilor magmatice ultrabazice, cari prin alterare pot da acid cromic, format pe seama silicafilor de crom şi a spinelilor cromiferi (v. sub Cromite). Confine 68,9% PbO şi 31,1% CrC>3, iar uneori pufin argint. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică oloedrică, în cristale (întîlnite frecvent în fisuri) cu habitus prismatic sau acicular, uneori romboedric, sau sub formă de druze de cristale tabulare (în cavităfi). Se prezintă compact sau pulverulent.
E galben-roşietic sab portocaliu deschis; la lumină, se decolorează în timp. E translucid, are urma galbenă-portocalie şi luciu adamantin. E casant; are clivaj bun după (110), spărtură conco-idală pînă la neregulată, duritatea 2,5—3 şi gr. sp. 6. Are o birefringenfăpronunfată.cu indiciiderefracfie:^ = 2,31, nm — 2t37, ng = 2,66. Se disolvă în acid clorhidric fierbinte (degajînd clor şi precipitînd clorură de plumb) şi în hidrát de potasiu.
7.	Crocus. V. Şofran.
8.	Croire. Tehn.: Operafia de tăiere longitudinală şi transversală a unui material, eventual însemnat în prealabil, pentru a obfine piese cu contur rectiliniu, curbiliniu sau mixt, cari apoi sînt de obicei prelucrate şi asamblate ori numai asamblate în complexe sau în ansambluri de elemente. Sin. Croit.
Exemple: croirea ţesăturilor sau a tricotului, manuală sau la maşina de croit pentru confecfionarea de obiecte de îmbrăcăminte; croirea pielii, a tălpii, etc., cu cufitul de mînă sau la presă, pentru confecfionarea de obiecte de încălfăminte; croirea tablei, pentru confecfionarea de rezervoare.
Croirea scîndurilor în şipci şi apoi în rigle pentru elemente brute de piese de tîmplărie se efectuează, de obicei, prin două grupuri de operafii succesive: prin tăieri transversale — rete-zînd scîndura în bucăfi de lungime determinată —, urmată de tăieri longitudinaie(v. fig.a); prin tăieri longitudinale — în şipci de lăfime determinată —, urmată de retezarea în rigle de lungimea necesară (v. fig. b). La lucrul în serie, productivitatea procedeului al doilea e mai mare decît a primului procedeu; productivitatea croirii creşte, cînd piesele sînt trasate în prealabil, şi creşte mai mult, cînd trasarea se efectuează pe scînduri geluite prealabil. Tăieturile se pot
Croirea scîndurilor. a) după schema I; b) după schema II; 1) scîndura prelucrată; 2).nod; 3) material care se pierde prin ferestruire,*' 4) material decupat pentru folosire.
efectua cu ferestraie de mînă sau cu ferestraie circulare ori cu panglică, cu una sau cu mai multe pînze.
Croisé
441
Croitorii lemnului
1.	Croisé. Ind. text.: Jesătură cu legătură în diagonală 2/2, făcută din bumbac brut, albit, colorat şi imprimat, sau din lînă, din semilînă sau chiar din mătase. Dosul ţesăturii e uneori păros. Cînd fesătură e netedă, se întrebuinfează la căptuşeli şi la materiale de îmbrăcăminte femeiască.
2.	Croit, maşină de Ind. text.: Maşină care taie după desen sau după tipare detalii din fesături sau din tricot, pentru confecfionarea diferitelor produse de îmbrăcăminte.
După modul cum funcfionează, se deosebesc: maşină de croit staţionară (fixă), la care maşina e imobilă, iar ansamblul fesăturilor, sau ale tricoturilor suprapuse („şpanul") e mişcat cu mîna, şi maşină de croit mobilă, la care ansamblul materialelor de tăiat stă fix, iar maşina e condusă cu mîna pe linia desenului, pentru a tăia detaliile de îmbrăcăminte încadrate pe material.
Maşina de croit staţionară (v. fig. /) cuprinde: o masă de lemn 1, pe care se aşază ansamblul de fesături în foi suprapuse pentru
II. Mînuirea şpanului (stratului de fesături) la maşina de croit (tăiat).
J) şpan; 2) bandă tăietoare.
Producfia maşinii de croit, stafionară, cu trei discuri, în 8 ore, de 1500---1700 m lungime tăiată.
Maşina de croit mobilă se deosebeşte de maşina stafionară prin faptul, că în locul unei benzi de tăiat, are un arbore cu^disc ascufit rotitor, care poate fi purtat cu mîna pe urmele desenului pe şpan.
Maşina de croit mobilă cuprinde: un electromotor, care transmite mişcarea de rotafie discului de tăiat (cufit în formă de disc), prin intermediul arborelui şi a două rofi dinfafe conice; o platformă, care se mişcă pe masă — sub ansamblul de material pentru tăiat; un apărător, care e montat în urma discului, pentru a proteja mîinile lucrătorului de accidente; un picioruş de proteefie, care e fixat — în fafa discului de tăiat — de
III. Maşină de croit mobilă.
1) electromotor; 2)platiormă; 3) disc tăietor; 4) dispozitiv de proteefie; 5) mîner.
I. Maşină de croit (tăiat) stafionară (fixă).
1) masă; 2) scobitură; 3) bandă tăietoare; 4), 5), 6) discuri; 7) arbore motor; 8)'curea de transmisiune; 9) dispozitiv de ascufire a benzii tăietoare; 10) manetă;
11) dispozitiv de ungere; 12) pîrghie; 13) contragreutate.
a fi tăiate simultan, şi care are o scobitură 2, prin care trece o bandă tăietoare 3 (banda e de ofel cu tăiş drept sau cu dinfi de ferestrău), care circulă ca o bandă fără fine, condusă de o serie de discuri (4, 5, 6), antrenată de arborele motor 7, prin intermediul unei curele de transmisiune 8; un dispozitiv 9, pentru ascuţirea benzii tăietoare (la anumite intervale), apropiind de ea nişte ciocănele de substanţe abrazive, prin manipularea unei manete 10; un dispozitiv 11, pentru ungerea continuă cu emulsie a benzii tăietoare; o pîrghie 12, cu contragreutatea 13, care menţine banda într-o întindere constantă. în fig. II se arată poziţii de lucru la această maşină.
o tijă, care poate ocupa orice poziţie, în funcţiune de înălfimea straturilor de materiale cari se taie; un mîner, cu ajutorul căruia maşina e condusă pentru tăierea materialului.
Producfia maşinii de croit mobile e de 1250-**1500 m lungime tăiată în 8 ore, la o grosime a materialelor suprapuse de 5**»6 cm. Sin. Maşină de tăiat (termenul tinde să fie generalizat şi să înlocuiască termenul actual).
3.	Croitor, pl. croitori: Lucrător care croieşte şi coase haine.
4.	Croitorii Semnului. Silv.: Specii de coleoptere (gîndaci) xilofage din familia Cerambycidae, caracterizate prin antenele lor lungi, filiforme, curbe şi compuse din articulafii, şi prin capul şi picioarele lor puternice. Croitorii lemnului sînt dintre cei mai periculoşi dăunători ai arborilor şi ai lemnului. Femela depune, în crăpăturile scoarfei sau ale lemnului, ouăle din cari se dezvoltă larvele, cari sapă sub scoarfă şi în masa lemnoasă galerii cu traseu neregulat şi secfiunea ovală şi cu diametrul crescător, pe măsura dezvoltării /arvei; galeriile se termină cu cuibul (leagănul) pupei. Spre deosebire de galeriile altor insecte xilofage, galeriile croitorului sînt înfundate cu rumeguş grosolan amestecat cu excremente.
Lemnul găurit de croitori e devalorizat (în măsură mai mare sau mai mică) ca lemn de	construcfie sau	de	lucru,	uneori el
neputînd fi folosit decît ca	lemn de foc.
în general, diferitele specii de croitori sînt specifice pentru anumite specii arborescente sau pentru grupuri de specii înrudite, cum şi pentru anumite stări ale lemnului (unii trăiesc în lemn verde, în lemn pe cale de uscare în picioare, sau în lemnul provenit din arbori doborîfi în sevă; alfii, în lemnul uscat). — Specii foarte periculoase pentru arborii sau lemnul de specii foioase sînt: croitorul mare al stejarului (Cerambyx cerdo L.), care se dezvoltă	de preferinfă în lemnul	verde şi
în lemnul în sevă al stejarului şi, mai rar,	în	lemnul nucului
(îşi începe galeriile în regiunea cambială, dezvoltîndu-le apoi după un traseu neregulat, adînc în masa lemnoasă şi lărgindu-le pînă fa grosimea degetului mare); croitorul mare al plopului (Saperda carcharias L.) şi croitorul subfire al plopului (Saperda populnea L.)f cari fac ravagii în special în arboretele de plop şi cari atacă şî sălciile (au importanfă mai mult din punctul de vedere fiziologic, provocînd uscarea arborilor). — Specii periculoase pentru arborii sau pentru lemnul de specii răşinoase: Hylotrupes bajulus L., care atacă lemnul mai mult sau mai puţin uscat, în partea de album; Ergates faber L., care e periculos (prin galeriile lui cu diametrul de 25—30 mm) pentru lemnul uscat, însă cu umiditate mare (stîlpii, în regiunea din imediata vecinătate a solului); Tetropium luridum L., Monochamus
Crom
442
Crom
surtor L. şi Monochamus sartor L.f cari atacă arborii în picioare sau proaspăt tăiafi. —Specii ale genului Callidium atacă lemnul uscat de foioase şi de răşinoase, chiar şi lemnul din construcfii.
Croitorii lemnului se combat prin strîngerea şi distrugerea insectelor perfecte, prin extragerea din pădure a arborilor atacaţi, prin cojirea şi cioplirea la suprafafă (îndepărtarea albur-nului) a buştenilor atacafi, prin sterilizarea lemnului infectat, cu ajutorul unor insecticide, ori prin încălzire în aer fierbinte (80-100°), etc.
i,	Crom. Chim.: Cr. Element care face parte din grupul al şaselea, subgrupul âl doilea al sistemului periodic; e bivalent, trivalent şi hexavalent, cu nr. at. 24, gr. at. 52,01, p. t. 1615°, p.f. circa 2200° şi d. 7,1.
Cromul e un metal alb strălucitor, foarte dur şi casant. El nu se oxidează nici în aer uscat, nici în aer umed, păstrîndu-şi bine luciul mefaiic.
Cromul se găseşte în scoarfa Pămîntului în proporfia de 6*10-3%, sub formă de cromit, FeOC^Os, de ocru de crom, Cr203, de crocoit, PbCrC>4.
Din studiul structurii cristaline a cromului rezultă că acest metal există în două forme alotrope: cromul-a, care apare în cristale cubice centrate, şi cromul-|3, care apare în cristale exagonale cu aranjament compact. Structura cristalină a cromului electrolitic variază după condifiile în cari a fost obfinut: la o densitate de curent sub 2,4 A/cm2 se depune crom-a, iar la densităfi de curent mai mari se obfine crom-|3. Forma stabilă e cromul-a; cromul-(3 trece în crom-a, la temperatura obişnuită, în 40 de zile. La temperaturi înalte, vitesa de transformare creşte.
Proprietăfile mecanice ale cromului depind în mare măsură de puritatea metalului, în special de confinutul în carbon şi în hidrogen. Cromul poate absorbi pînă la 250 volume de hidrogen, ceea ce îi măreşte foarte mult duritatea şi fragilitatea. Cromul turnat are duritatea în scara mineralogică 4,5, iar duritatea Brinell 217—236. Duritatea Brinell a cromului electrolitic, care confine hidrogen, e de 600—650; după încălzire în vid la 900°, duritatea Brinell a cromului electrolitic scade la 200-250.
Căldura specifică a unui crom cu un confinut de 1,3% Fe şi 0,09% Si variază, între 0° şi 600°, de la 0,1039 lâ 0,1871. Conductibilitatea termică la 0° e egală cu 0,07 cal/cm*s°. Coeficientul de dilafafie lineară e de 6,7* 10~6 în intervalul de temperatură 20—100° şi de 8,7*10-6 în intervalul de temperatură 20—500°. Rezistivitatea electrică a cromului electrolitic după încălzirea în vid a fost găsită egală cu 15,25 • 10~6 Q/cm la 0°.
Cromul, de înaltă puritate, care confine cantităfi minime de carbon şi hidrogen, nu poate fi prelucrat prin deformare plastică; el poate fi forjat la cald, numai în absenfa acestor impurităfi şi în condifii speciale de protecfie contra impurificării cu aceste substanfe (încălzire în atmosferă de gaz inert sau în vid). Cromul maleabil poate fi obfinut prin reducerea oxidului de crom pur cu calciu, amestecat cu cloruri topite de bariu şi calciu, încălzit cu un curent de înaltă frecvenfă, în atmosferă de argon. Pulberea de crom astfel obfinută, după ce a fost spălată cu apă acidulată cu acid azotic şi din nou redusă, se presează, se degazează prin încălzire la 1300° în vid înaintat şi se sinterizează în vergele la 1600—1700°. Aceste vergele se pot lamina la cald la 1250° (încălzirea după laminare se face în clorură de bariu topită). Cromul laminat e casant la temperatura obişnuită, dar poate fi deformat chiar Ia o temperatură relativ joasă.Duritatea în stare recoaptă a cromului laminat e de circa 150 kgf/mm2. Cromul maleabil e pufin întrebuinfat în practică, deoarece e pufin stabil fafă de acizi, cu excepfia acidului azotic, şi e foarte volatil în vid.
Cromul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denfa	Timpul de înjumătăfire	Tipuf dezintegrării	Reacfia nucleară de obţinere
49	-	41,9 min	emisiune P + (Y)	Ti46(a,n)Cr49, CrW(n,2n) Cr49, Cr50(Y,n) Cr*9
50	4,49%	-		-
51	—	26,5 z	captură K	TH8(a,n)Cr5i, V5i(p,n)Cr5i, Cr50(d,p)Cr5i, CröOfn.YjOi, CrS2(n,2n)Cr5i
52	83,78%		-	-
53	9,43%	-	-	-
54	2,30%		-	-
55	—	1,3 h	emisiune (3~	Cr54(n,Y)Cr55, Cr54(d,p)Cr55
în seria tensiunilor electrolitice, cromul e situat între zinc şi fier; cu toate acestea, introdus în acid clorhidric la rece, el nu se disolvă imediat, din cauză că suprafafa metalului e acoperită cu o peliculă invizibilă de sescvioxid de crom, C^Os, ifoarte pufin activă şi care împiedică reacfia cu acidul, peliculă ce poate fi îndepărtată prin simplă răzuire. Scos la aer, cromul devine din nou pasiv. Formarea peliculei de oxid explică pasivitatea cromului fafă de acidul azotic şi alfi oxidanfi. încălzit la 1800—2000°, în atmosferă de oxigen, cromul arde, transfor-mîndu-se în sescvioxid de crom. La temperaturi înalte, cromul reacfionează energic cu halogenii, cu sulful, azotul, carbonul, siliciul şi borul. El se disolvă în acid clorhidric şi în acid sulfuric diluat, cu degajare de hidrogen. Cromul fin divizat obfinut prin reducere e piroforic.
Cromul metalic se prepară prin reducerea sescvioxidului de crom cu cărbune în cuptorul electric (Moissan); astfel obfinut, el confine carbon şi de aceea e încălzit puternic cu calce, îndepărtîndu-se astfel carbonul sub formă de carbură de calciu. Mai uşor se obfine cromul metalic prin aluminotermie (Gold-schmidt) cînd, dacă se lucrează cu exces de sescvioxid de crom, se obfine un crom liber de aluminiu.
Cromul are mare importanfă în metalurgie deoarece, datorită proprietăţilor remarcabile ale aliajelor lui cu fierul, e între-buinfat la fabricarea ofelurilor de înaltă rezistenfă folosite în construcfii, a ofelurilor antiacide, inoxidabile, termostabile şi refractare. Afară de aliajele lui cu fierul, cromul se mai utilizează sub formă de stei ifi, aliaje cu carbon şi cobalt sau nichel, folosite la fabricarea sculelor de aşchiere. Din aliajele binare de crom şi nichel (nicrom) se fabrică sîrmă de rezistenfă pentru dispozitivele de încălzire şi pentru termoelemente. Tot în acest scop se mai întrebuinfează aliajele cuafernare crom-nichel-fier-mangan (67,5% Ni, 15% Cr, 16% Fe şi 1,5% Mn) şi aliajele ternare crom-fier-aluminiu (70% Fe, 25% Cr, 5% Al). Cromul măreşte rezistenfa la foc şi proprietăfile anticorozive ale aliajelor de cupru. Aliajele de cupru cu crom, cum şi o serie de aliaje de cupru, cari confin adausuri de crom, cum sînt de exemplu bronzurile de aluminiu, sînt folosite ca aliaje antifricfiune.
Cromul se utilizează pe scară mare la cromarea pieselor de ofel şi de fier, spre a le feri de coroziune. Acoperirea obiectelor de fier şi de ofel cu crom se poate face atît pe cale electrolitică, cît şi prin tratament termochimic de difuziune. Deoarece cromul e greu fuzibil, pentru ca difuziunea lui să se facă cu o vitesă mai mare, tratamentul trebuie efectuat la 1300—1350 , ceea ce e posibil în cazul fierului, dar aproape imposibil în cazul altor metale. Cromarea electrolitică poate fi aplicată însă aproape tuturor metalelor.—
Cromul formează trei serii de săruri: cromoase, în cari cromul e divalent şi cari corespund oxidului cromos, CrO; cromice,
Crom
443
Crom
în cari cromul e trivalent, corespunzînd sescvioxidului de crom, &2O3, şi cromafii, în cari cromul e hexavalent şi cari corespund trioxidului de crom sau anhidridei cromice, CrÜ3.
Oxidul cromos (monoxidul de crom), CrO, se obfine prin oxidarea amalgamului de crom la aer, sau prin acfiunea acidului azotic asupra acestui amalgam. Oxidul cromos e o pulbere neagră, care se aprinde prin frecare sau încălzire la aer, trecînd în sescvioxid de crom, Cr203. încălzit la 1000° în curent de oxid de carbon, monoxidul de crom se transformă într-un amestec de oxizi şi carburi. Hidrogenul, prin încălzire la 1000°, îl reduce în stare metalică.
Sescvioxidul de crom, O2O3, se găseşte în stare nativă şi poate fi preparat, fie prin calcinarea bicromafului de amoniu, sau a bicromafului de potasiu cu sulf, fie prin încălzirea cromului fin divizat în oxigen, fie prin încălzirea cromatului mercuros, fie trecînd vapori de oxiclorură de crom printr-un tub încălzit la roşu. Sescvioxidul de crom poate exista în stare amorfă şi cristalizată; în stare amorfă e o pulbere aproape infuzibilă de culoare verde închisă; în stare cristalină apare cînd e preparat din oxiclorură cromică, sub formă de cristale exagonale verzi, cu densitatea 5,2 şi p. t. 1990°. După calcinare, sescvioxidul de crom devine aproape insolubil în acizi şi prin topire cu silicafi îi colorează în verde; de aceea e folosit ca pigment pentru colorarea sticlei şi a porfelanului. Astfel, prin topirea bicro-matului de potasiu cu acid boric şi după extracfia îopiturii cu apă, se obfine un pigment, frumos colorat în verde, folosit sub numele de verdele lui Guignet, care are compozifia aproximativă O2O3 • H2O, dar care confine totdeauna şi anhidridă borică. Se cunosc mai multe forme de sescvioxid de crom hidratat; astfel, precipitînd o sare cromică, lipsită de alcalii, cu amoniac, se formează un precipitat albastru deschis, care, după ce a fost uscat peste acid sulfuric, are compozifia Cr203 ■ 7H2O; acesta, după încălzire la 200° în curent de hidrogen, lasă un reziduu cu compozifia CrO • OH sau Cr203«H20, care se găseşte şî în stare naturală, sub numele de ocru de crom.
Sescvioxidul de crom nu se reduce în atmosferă de oxid de carbon; el poate fi redus de carbon, aluminiu, magneziu şi de metalele alcaline, la cald, cum şi de hidrogen, la temperaturi peste 1000°. Sescvioxidul de crom, încălzit la 440° în atmosferă de oxigen, adifionează oxigen, trecînd în bioxid de crom; bioxidul de crom, Cr02, poate fi obfinut şî prin reducerea acidului cromic, sau prin oxidarea sărurilor cromice, încălzit peste 900°, pierde oxigen şi trece din nou în sescvioxid de crom.
Trioxidul de crom sau anhidrida cromică, Cr03, se obfine adăugind acid sulfuric concentrat într-o solufie saturată la rece de bicromat de potasiu, cînd se separă sub formă de ace lungi, roşii. Anhidrida cromică se disolvă uşor în apă, se topeşte la 193°, iar la temperaturi mai înalte se descompune în sescvioxid de crom şi oxigen, acfionînd ca un puternic agent oxidant. Astfel, reaefionează violent cu alcoolul, pe care-l transformă în acetaldehidă, iar în solufie de acid acetic glacial poate transforma naftalina şi antrâcenul în chinonele respective.
Hidroxidul cromic, Cr(OH)3, se precipită prin adăugare de ioni hidroxil, de exemplu din amoniac, în solufii de săruri cromice, ca un gel voluminos, de culoare albastră-verzuie. Precipitatul confine cantităfi variabile de apă, pe cari le pierde continuu, ca şi hidroxidul de aluminiu. Hidroxidul cromic proaspăt preparat se disolvă uşor, atît în acizi, formînd sărurile cromice respective, cît şi în hidroxizi alcalini, formînd cromifi; el are deci proprietăfi amfotere. Solubilitatea gelurilor de hidroxid cromic, în substanfele menfionate, e însă mult redusă.
Monosulfura de crom, CrS, se poate obfine prin simpla încălzire a cromului în vapori de sulf la temperaturi înalte şi prin calcinarea sulfurii cromice, Cr2S3, în hidrogen. Ea se prezintă sub forma unei pulberi negre, cu densitatea 4,1, care se oxidează uşor în aer, la cald.
Sulfura cromică, Cr2$3, se poate obfine fie încălzind crom şi sulf, fie încălzind oxid de crom în curent de vapori de sulfură de carbon, sau într-un curent de hidrogen sulfurat la 440°; ea se prezintă ca o pulbere de culoare cafenie, cu gr. sp. 3,77; încălzită la aer, se aprinde cu formare de bioxid de sulf şi oxid de crom, iar prin încălzire în curent de hidrogen se descompune, formînd monosulfura de crom.
Ca şi în cazul aluminiului, la precipitarea unei solufii de sare de crom cu sulfură de amoniu nu se obfine sulfura, ci hidroxidul de crom, din cauza hidrolizei totale a sulfurii de crom.
Compusul Cr3$4 a fost obfinut prin încălzirea unui amestec de hidroxid de crom şi sulf în atmosferă de hidrogen; e o pulbere de culoare neagră-cenuşie, care nu se disolvă în acid clorhidric la fierbere şi în acid sulfuric diluat, dar e uşor solubilă în acid azotic.
Carburi de crom. Din analiza roentgenografică a aliajelor crom-carbon, cum şi din diagrama de echilibru a sistemului crom-carbon pînă la un confinut de 16%C, rezultă că se pot forma trei carburi de crom, corespunzînd formulelor G4C, CrjC$ şi O3C2. Aceasta din urmă a fost obfinută de Moissan prin reducerea oxidului de crom cu cărbune în cuptor electric şi prin încălzirea cromului metalic cu un exces de carbon într-un creuzet de cărbune, sau prin încălzirea unui amestec de carbură de calciu şi oxid de crom, cu ajutorul unui arc electric. Carbura Cr3C2 e indiferentă fafă de acizi, are densitatea 6,683 g/cm3 şi duritatea egală cu a cuarfului. Se topeşte la aproximativ 1890° şi fierbe la 3800°, iar în stare lichidă poate reduce alumina, oxidul de magneziu, oxidul de zirconiu, etc.
Sărurile cromoase. Sărurile cromului, confinînd ionul bivalent Cr2+, sînt instabile, avînd o puternică tendinfă de a trece în săruri cromice, chiar în absenfa aerului. De aceea, ele sînf reducători mult mai puternici decît sărurile feroase. Ele se obfin uşor prin reducerea sărurilor cromice cu zinc în solufie acidă; de asemenea, iau naştere săruri cromoase la disolvarea cromului metalic în acizi. Aceste reaefii trebuie făcute în atmosferă de gaz inert, deoarece în prezenfa aerului compusul cromos se oxidează foarte repede. Dintre sărurile cromoase, mai importante sînt:
Clorură cromoasă, G-CI2, se prepară reducînd clorură cromică cu hidrogen; formează ace albe mătăsoase, cari prin disolvare în apă dau o solufie albastră închisă; această solufie absoarbe repede oxigen din aer, dînd săruri cromice bazice şi e un foarte puternic agent reducător.
Bromura şi iodura cromoasă se prepară în mod analog, încălzind metalul în acid bromhidric sau iodhidric gazos.
Sulfatul cromos, OSO4 • 7 H20, isomorf cu sulfatul feros, se prepară disolvînd metalul în acid sulfuric diluat, sau disolvînd acetat cromos în acid sulfuric diluat; prin răcirea solufiei se separă sub formă de cristale albastre.
Acetatul cromos, (CH3-COO)2Cr; se obfine^ prin amestecarea unei solufii de clorură cromoasă cu o soluţie saturată de acetat de sodiu, sub forma unui precipitat cristalin roşu. Ace-tatul cromos e mult mai stabil Ia aer decît celelalte săruri cromoase şi deci poate fi folosit ia prepararea lor.
Sărurile	cromoase au culoare	albastră sau violetă,	iar clorură
şi	bromura	pot exista sub formă verde său violetă.
Sărurile cromice. Dintre sărurile cromice în cari apare ionul trivalent Cr3+ prezintă importanfă următoarele:
Clorură	crom/că, CrCl3, se	obfine anhidră la	calcinarea
unui amestec de sescvioxid de	crom şi carbon în	curent de
clor uscat; ea se prezintă sub forma de lamele violete, aproape insolubile în apă, dar cari se disolvă repede în prezenfa unei urme de clorură cromoasă. Solufia obfinută e verde închisă şi prin evaporare depune cristale verzi, de hexahidrat, CrCl3 • 6 H2O. în condifii pufin deosebite se obfine o sare violetă, cu aceeaşi formulă. în clorură cromică verde numai o treime din clor e ionizată, după cum s-a stabilit prin măsurări de conductivitate
Crom
444
Crom
electrică şi din faptul că ionii de argint precipită numai unul dintre cei trei atomi de clor. De asemenea, s-a constatat că prin uscare în exsicator, peste acid sulfuric, sarea pierde numai două molecule de apă, de unde urmează că celelalte patru sînt legate complex. Cele trei săruri complexe ale hexahidra-tului clorurii cromice corespund următoarelor formule (Werner):
[Cr(OH2)4CI2] CI • 2 H20; [Cr(OH2)5CI] Cl2 • H20; [Cr(OH2)6CI3
verde închis	verde	deschis	violet
clorură tetraacvo-	clorură	penta-	clorură	hexa-
diclorocromică	acvoclorocromică ,	acvocromică
Dacă se fierbe mai mult timp solufia de clorură tetraacvodi-clorocromică şi apoi se saturează cu acid clorhidric la rece, se obfin cristale albastre-cenuşii, cari dau naştere la o solufie violetă, cu aceeaşi formulă, OCI3 • 6 H20. Din acest compus violet, tofi trei atomii de clor sînt precipitafi cu azotat de argint. în acest complex, toate cele şase molecule de apă sînt legate coordinativ, deoarece ele nu se mai elimină prin uscare în exsicator peste acid sulfuric. în anumite condifii se poate obfine un al treilea hexahidrat al clorurii cromice, verde deschis, în care sînt ionizafi doi atomi de clor, iar cinci molecule de apă sînt legate complex.
Pentru cromul trivalent sînt deosebit de caracteristici numeroşii săi complecşi cu amoniacul (aminocomplecşii) şi cu apa (acvocomplecşii); aminocomplecşii confin cationul hexaaminat [Cr(Nb^]3*, iar acvocomplecşii confin ionul [Cr(OH2)6]3+. între aceste forme extreme se găsesc combinafiile mixte, cari confin molecule atît de amoniac cît şi de apă, de exemplu [Cr (1^3)4 (OH2)2]3+. în acidocomplecşi intră resturi negative, iar cromul apare în anion ca, de exemplu, în combinafia: K2[CrClö[OH2)]. în tofi complecşii săi, cromul are numărul de coordinafie şase.
Cloratul de crom, Cr(CI03)3, se obfine prin amestecarea unei solufii de clorat de bariu cu una de sulfat de crom. Se prezintă sub forma unei mase cristaline de culoare violetă, cu miros de clor. Solufia lui se înverzeşte peste 65° şi e întrebuinfată în imprimeria textilă.
Fluorura de crom, CrF3*4H20, se obfine prin disolvarea oxidului de crom în acid fluorhidric şi evaporarea solufiei. Fluorura de crom se întrebuinfează în vopsitorie, ca mordant pentru lînă.
Sulfatul cromic, Cr2(S04)3f se prepară amesfecînd hidroxid cromic cu acid sulfuric concentrat şi lăsînd amestecul în repaus mai mult timp; se formează la început o solufie verde, care devine cu încetul albastră şi depune cristale violete-albastre; acestea se purifică prin disolvare în apă şi reprecipitare cu alcool. Sulfatul cromic se disolvă în apă dînd o solufie violetă, care prin fierbere devine verde. Din solufia violetă se depun, prin evaporare lentă, cristale de Cr2(S04)3* 18H2Of iar prin evaporarea solufiei verzi se obfine un cristalohidrat cu formula Cr2(S04)3*6H20. Solufia verde trece treptat, prin şedere, înapoi la culoarea violetă.
Sulfatul cromic se combină cu sulfafii alcalini pentru a forma săruri duble, numite alauni de crom. Alaunul de crom se prepară trecînd bioxid de sulf printr-o solufie de bicromat de potasiu, în care s-a adăugat cantitatea calculată de acid sulfuric. Prin evaporarea solufiei se obfin cristale frumoase, purpurii închise, de K2S04 ■ Cr2(S04)3 • 24 H20.
Aluminaful de crom, Cr(AI02)3, e principalul constituent al unui pigment mineral; se prezintă ca o masă de culoare albastră şi se^ prepară prin calcinarea unui amestec format din anhidridă borică, oxid de aluminiu, carbonat de magneziu, şi cromat de bariu — sau prin calcinarea unui amestec format din cromat de potasiu, fluorură de calciu şi oxid de aluminiu. Se întrebuinfează aproape excluziv Ia prepararea culorilor folosite în ceramica fină şi la colorarea sticlei,
Azotatul de crom, Cr(N03)3 • 9 H20, cristalizează în prisme purpurii şi se formează disolvînd hidroxid cromip în acid azotic.
Fosfatul cromic, CrP04*6H20, se obfine adăugînd în exces fosfat de sodiu într-o solufie de alaun cromic; acesta, prin încălzire la 100°, pierde apă şi devine verde.—
Sărurile cromului hexavalent. Dintre sărurile cromului hexa-valent prezintă importanfă:
Cromatul de sodiu, Na2Cr04, se prepară industrial din oxid cromic (de cele mai dese ori din mineralul cromit, Fe0*Cr203), prin topire cu carbonat de sodiu, la 1000--13000, în prezenfa aerului:
2 FeO • Cr203 + 4 NaC03 + 7/2 02 -> 4 Na2Cr04 + Fe203 + 4 C02 .
După răcire se extrage cromatul de sodiu cu apă, obfinîndu-se astfel o solufie galbenă, care prin acidulare devine roşie-portocalie, prin formare de bicromat:
Na2Cr04 + H2S04 -> NaHCr04 + NaHS04 2 NaHCr04 -> Na2Cr207 + H20 .
Solufia de cromat confine ioni CrO^” galbeni şi cea de bicromat, ioni Cr2Of* roşii-portocalii.
Cromatul de potasiu, K2Cr04, formează în stare anhidră cristale galbene; el e isomorf cu sulfatul de potasiu şi se poate prepara prin procedee analoge cu cele folosite pentru prepararea sării de sodiu.
Bicromatul de potasiu anhidru se prezintă sub formă de cristale mari de culoare roşie-portocalie şi se prepară de obicei din bicromatul de sodiu prin precipitare cu clorură de potasiu. El se topeşte la 395°; la temperaturi mai înalte se descompune cu degajare de oxigen. Solufiile de bicromafi au reacfie acidă, datorită faptului că ionul bicromat Cr2Of" reacfionează cu apa: Cr2Of* + H20 ^ 2 HCr04 ^ 2 H+ + 2CrO^.
Cum rezultă din ecuafie, prin adăugare de ioni hidrogen, echilibrul trebuie să se deplaseze spre stînga, iar prin adăugare de ioni hidroxil, să se deplaseze spre dreapta. De aceea, din cromafi se obfin uşor bicromafi şi, invers, bicromafii, prin alca-linizare, trec în cromafi:
K2Cr07-f 2 KOH ;± 2K2Cr04 + H20
2	K2Cr04 + H2S04 ^ K2Cr207+ K2S04+H20.
în mediu acid, sărurile acizilor cromici sînt oxidanfi puternici, ionul Cr6+ trecînd în ionul Cr3+; astfel, ele oxidează uşor hidrogenul sulfurat, acidul sulfuros şi acidul iodhidric la rece, iar la cald, acizii bromhidric şi *clorhidric. Un amestec în volume egale de solufie de bicromat de potasiu saturată la rece şi acid sulfuric concentrat are proprietăfi oxidante foarte puternice şi e folosit în acest scop.
Cromafii metalelor alcaline sînt uşor solubili în apă; cei ai metalelor alcalino-pămîntoase se disolvă însă cu atît mai greu, cu cît metalul are o greutate atomică mai mare. Astfel, cromatul de bariu galben, BaCr04 (galben de bariu), e insolubil în apă, asemănîndu-se prin aceasta cu sulfatul de bariu; de asemenea, e insolubil în apă cromatul de plumb, PbCr04, numit şi galben de crom, care e întrebuinfat ca pigment în vopsitorie. Cromatul de zinc, ZnCr04, e întretuinfat ca pigment în vopsitorie, sub numele de galben de zinc.
Acidul cromic, H2Cr04, e un acid mai slab (K\ = 2-10"1 şi K2 — 3 ■ 10”7) decît acidul bicromic (K2 = 2 • 10~2). Prin răcirea unei solufii saturate de trioxid de crom se pot obfine cristale roz-roşietice de acid cromic.
Clorură de cromil, Cr02CI2l poate fi considerată ca provenind din acidul cromic, Cr02(0H)2, prin înlocuirea celor doi hidroxili cu clor. Ea se obfine trecînd un curent de acid clorhidric gazos peste cristale de trioxid de crom:
CrQ3 + 2HCI -> Cr02Cl2 -f H20 .
Mai uşor se obfine clorură de cromil, încălzind un amestec de bicromat de potasiu cu clorură de sodiu şi acid sulfuric concentrat; prin distilare se obfine clorură de cromil sub forma unui lichid roşu închis, cu p. f. 117°. Ea reacfionează energic cu apa,
Crom, albastru de ~
445
Cromare
dînd acid cromic şi acid clorhidric. Clorură de cromil e o substanfă puternic oxidantă.
Acidul percromic, HCrOö. Dacă se toarnă într-o eprubetă, peste apă oxigenată acidulată cu acid sulfuric, pufin eter, şi apoi cîteva picături de solufie de cromat sau bicromat de potasiu, şi se agită, stratul eteric superior se colorează în albastru intens. Această reaefie, cum şi aceea de formare a clorurii de cromil, servesc în Chimia analitică la recunoaşterea ionilor cromat. Culoarea albastră a stratului eteric se datoreşte formării unui peracid, acidul percromic, HCrOe, sau
Adău'gînd cu atenfie solufie de apă oxigenată 30% într-o solufie de bicromat de potasiu răcită la 0° se pot obfine cristale albastre-violete de pereromat de potasiu, KCrOg'^O, cari se descompun încet la temperatura camerei.
î. albastru de Chim.: Derivat azoic cu crom, obfinut din sarea sodică prin developare cu bicromat de potasiu; sarea de sodiu se obfine din acid 1-naftol-5-sulfonic şi din acid naffio-nic. Se foloseşte drept colorant pentru lînă şi se utilizează după mordansare.
2.	zemuri de Ind. piei.: Solufii confinînd săruri bazice ale cromului trivalent, folosite la tăbăcireâ pieilor cu crom..Cu cît bazicitatea sărurilor de crom e mai mare, cu atît acfiunea lor tanantă e mai intensă. V. şî sub Tanant.
3.	Cro-Magnon, rasa Paleont. V. sub Homo.
4.	Cromaluminiu. Elt.: Aliaj confinînd 25—30% crom, 5—10% aluminiu şi restul fier, folosit la confecfionarea rezistoarelor bobinate. Cromaluminiul âre rezistivitatea ^1,35- 10“6Q m2 şi poate fi folosit pînă la temperaturi de peste 1200°, iar după o încălzire îndelungată i se micşorează rezistivitatea. E relativ ieftin şi se foloseşte în special pentru confecfionarea rezistoarelor de încălzire.
5.	Cromare. Mett.: Operafia de suprafafare a obiectelor metalice prin acoperirea lor cu un strat subfire de crom metalic, prin electroliză.
Electrolifii foiosifi cel mai mult pentru cromare sînt constituifi pe bază de anhidridă cromică, Cr03, cu adaus de acid sulfuric, de sulfat de crom, de fluorură de potasiu sau de alte substanfe (v. şi sub Baie de metalizare prin depunere electrochimică). Piesele de cromat sînt aşezate la catod, iar anozii sînt confec-fionafi din plumb antimonios laminat. Băile de tablă de ofel se căptuşesc la interior cu plăci de sticlă sau de mase plastice rezistente la agenfii chimici (viniplast, diabaz, etc.); pentru încălzire, băile sînt echipate cu cămaşă de apă, care se încălzeşte (de obicei cu serpentine). încăperea în care funcfionează instalafia de cromare trebuie ventilata, pentru evacuarea sigură a gazelor toxice cari se degajă din baie.
Fafă de alte procedee de metalizare electrolitică, cromarea prezintă următoarele patru particularităfi: la cromare sînt necesare densităfi de curent catodice mari, cari pot atinge uneori 70—80 A/dm2 (curentul poate avea intensitate foarte mare, pînă la cîteva mii de amperi), ceea ce impune folosirea de bare şi de disppzitive de suspendare speciale, cu secfiuni mari; randamentul de curent al procesului e foarte mic, variind de obicei între 8 şi 16% şi putînd atinge foarte rar 50% (deoarece energia electrică se consumă mai mult în reaefii şi în procese secundare), ceea ce impune — pentru accelerarea procesului — densitate mare de curent; capacitatea de dispersiune a elecfrolifului e foarte mică, ceea ce impune folosirea unor anozi cari să aibă acelaşi profil ca şi piesele de cromat (pentru o distribufie uniformă a curentului pe suprafafa piesei, deci o depunere uniformă; anozii fiind de plumb, cromul care se depune pe piese provine numai din metalul care se găseşte în electrolit, ceea ce impune corectarea sistematică şi periodică a compozifiei electrolitului.
Randamentul de curent depinde de următorii factori: compozifia electrolitului, temperatura la care se desfăşoară procesul, densitatea de curent, natura şi starea metalului supus cro-mării (pentru anumite condifii date, randamentul de curent scade cu creşterea temperaturii, şi cu mărirea concentrafiei de anhi-
dridă cromică şi de sulfafi în solufie), starea suprafefei de acoperit (randamentul creşte cînd suprafafa e mai netedă şi mai bine lustruită). în funcfiune de aceşti factori (compozifie, temperatură, etc.) pot fi variate structura, culoarea, densitatea şi grosimea straturilor de crom, putîndu-se realiza următoarele trei tipuri de cromări: cromarea decorativ-protectoare, cromărea dură şi cromarea poroasă.
Cromarea decorativ-protectoare se efectuează, în cazul ofelului, pe straturi intermediare de cupru sau de nichel şi cupru relativ groase (de 8—10 {i pînă la 16—20 jx); piesele de cupru şi de alamă sînt întîi nichelate, apoi cromate. Stratul de crom se depune în grosimi cari depăşesc rar 1 jx şi are rolul de a apără suprafafa să nu-şi închidă culoarea, iar protecfia contra coroziunii o face stratul intermediar (cromul — deşi mai electronegativ decît fierul — se pasivizează, îşi schimbă potenfialul şi astfel nu poate proteja fierul din punctul de vedere electrochimic),
Piesele sînt introduse şi menfinute în baie timp de 1—2 minute, pentru a atinge temperatura electrolitului, după care se stabileşte curentul electric în baie; la cromarea directă a pieselor de cupru sau de alamă, cum şi a celor de ofel acoperite numai cu un strat intermediar de cupru, piesele sînt introduse în baie sub curent (deoarece cuprul reaefionează cu electrolifii de cromare). Se alege temperatura de lucru a băii între limitele 35 şi 45°, densitatea de curent între limitele 5 şi 20 A/dm2, iar tensiunea între 4 şi 8 V, în funcfiune de compozifia electrolitului (în special în funcfiune de raportul OQ3/SO4) şi de randamentul de curenf, şi se obfine un strat lucios de acoperire cu crom. După ce regimul de lucru a fost stabilit, temperatura trebuie menfinută cît mai constantă, putînd varia numai cu ± 1 ••*2°; la abateri mai mari ale temperaturii (sau ale den-sităfii de curent), stratul de crom obfinut e lăptos sau mat, iar lustruirea lui, care se face greu, scumpeşte cromarea. Dacă se modifică temperatura, trebuie modificată şi densitatea de curenf (şi invers), penfru a obfine depuneri lucioase. Randamentul de curent e de 12—15% la depunerea cromului lucios şi poate varia, în general, între 6 şi 20% la cromarea decorativ-protectoare.
Lucrînd la 40° şi sub o densitate de curenf de 10 A/dm2, se poate obfine un strat de crom lucios gros de 1 \i duj5ă
12	minute, de 2,5 ^ după 30 de minute şi de 5 după 60 de minute. Cînd acoperirea cu crom se face pe straturi intermediare de nichel şi cupru, grosimea stratului de crom nu trebuie să depăşească 1 \i. Acest strat, însă, e poros. — Cînd e necesar ca peste ofel să se aplice direct crom, se pot realiza şî acoperiri mai groase, fără pori; de exemplu: cu o densitate de curent de 30 A/dm2 şi la o temperatură de 70° se poate obfine un strat de 20 fi, fără pori. Acest strat, relativ gros fafă de cromări le decorative obişnuite, conferă ofelului şi o rezistenfă la uzură sensibil mărită.
Cromarea decorativ-protectoare e des folosită pentru acoperirea pieselor sau a părfilor de piese lucioase, neexpuse coroziunii (la piese de autovehicule, de biciclete, vagoane de cale ferată, armaturi de instalafii (de apă şi de abur), de maşini de scris, etc.), cum şi a oglinzilor reflectoarelor (înlocuind argintarea), grosimea obişnuită a stratului de crom fiind de 1—3	— Cu
straturi pufin mai groase (de 5—10 ^i) se cromează: aparatură chimică, obiecte din industria alimentară, ştanfe şi matrife pentru plaste, sticlă, cauciuc, etc., instrumente de măsură, unele instrumente de tăiat, calibre, etc.
Cromarea dură se efectuează la temperaturi de 30—55°, sub densitatea de curent de 40—70 A/dm2 şi tensiunea de 4—6 V (variafiile de temperatură, pentru un regim dat, nu trebuie să depăşească ±	1°); grosimea stratului de crom atinge
100—200 ji,, uneori putîndu-se depăşi cu mult aceste valori. Pentru depunerea unui strat de 100 jx, sub densitatea de curent de 50 A/dm2, la temperatura de 55°, e necesar un timp de
Cromare prin difuziune
446
Cromatografie
menţinere în baie de 150 de minute. Durata de menţinere poate fi redusă, prin mărirea densităţii de curent (pînă la 70—80 A/dm2). Acoperirile rezultate sînt lucioase şi prezintă o duritate mare, de 1000—1200 Hv, mai mare decît a celor mai dure oţeluri călite. Duritatea foarte mare a acoperirilor dure de crom conferă pieselor respective o mare rezistenţă la uzură (de 4—7 ori mai mare decît rezistenţa la uzură a aceloraşi piese — de oţel sau de fontă — necromate). Duritatea rămîne neschimbată pînă la temperaturi de circa 400° (duritatea mare a acoperirilor de crom groase se explică prin deformarea refeiei cristaline, datorită tensiunilor proprii şi difuziunii în refea a atomilor de hidrogen, cari se adună la catod; la încălzirea stratului de crom deasupra temperaturii de 400°, hidrogenul difuzat începe să se elimine). Cromarea dură se aplică pieselor supuse uzurii prin frecare şi cari lucrează la presiuni mici (stratul subfire de crom nu suportă presiuni mari), cum sînt: calibre, şabloane, compasuri, unele scule de aşchiere (burghie, burghie de filetat, alezoâre), etc. — în poligrafie se aplică cromarea dură la clişee de cupru şi de zinc, la plăci de stereotipie şi cilindre de rotoheliografie, cum şi la prepararea plăcilor bimetalice şi trimetalice folosite la tiparul offset. — Cromarea dură e mult folosită pentru recondifionarea unor piese uzate de maşini (arbori, axuri, glisiere, etc.), a multor unelte folosite la presare sau ambutisare (filiere mari, matrife pentru plaste, pentru sticlă, etc.), a cochilelor pentru turnare sub presiune, etc.
Stratul de cromare dură se aplică numai pe obiecte de ofel, fără strat intermediar. în prealabil, obiectele trebuie supuse unui tratament termic adecvat şi trebuie lustruite bine. După cromare, piesele se spală cu apă caldă şi se usucă. Dacă ofelul a fost călit în prealabil, piesele se încălzesc în ulei cu temperatura de 180—200°, pentru îndepărtarea parfială a hidrogenului difuzat şi penfru reducerea tensiunilor proprii. Urmează rectificarea atentă a stratului cromat, cu discuri abrazive curate, cu vitesă de lucru mică şi cu răcire abundentă.
Cromarea poroasă se aplică pieselor cromate dur în prealabil, grosimea stratului depus fiind obişnuit de circa
0,20 mm, dar putînd varia între 0,10 şi 0,75 mm; după cromarea dură, piesele sînt supuse — în aceeaşi baie — unui tratament de corodare anodică timp de 6--10 minute, sub densitatea de curent de 30—40 A/dm2, baia avînd o temperatură constantă cuprinsă între 45 şi 60° (după ce a fost stabilit regimul de lucru, temperatura băii nu trebuie să varieze mai mult decît ± 1-"2°); cromul depus la catod (în operafia de cromare dură) se disolvă la anod, în special în porii şi în crăpăturile existente, lărgindu-le şi adîncindu-le, astfel încît se ajunge la formarea unei refele de canale cari se întretaie şi cari acoperă toată suprafafa cromată a piesei. Lăfimea şi adîncimea canalelor, cum şi numărul şi forma lor, depind de regimul de lucru aplicat. De exemplu, mărirea temperaturii conduce la obfinerea unei refele de canale rare (la 65° rezultă canale izolate, iar spre 70° nu se mai formează canale), iar mărirea temperaturii pînă la 65° conduce la adîncirea canalelor. Densitatea de curent iniluenfează structura şi forma refeiei de canale. Menfinînd aceleaşi condifii de lucru, refeaua de canale devine cu atît mai deasă, cu cît durata corodării creşte; regimul corodării anodice se stabileşte experimental în funcfiune de forma piesei.
După cromarea poroasă se face o încălzire Ia 150*-* 180°, timp de 1—2 ore (în ulei mineral sau în uscător), pentru reducerea fragilităfii şi înlăturarea eventualelor deformări; apoi se efectuează rodajul sau lustruirea finală a pieselor.
La suprafeféle cari lucrează cu frecare, existenfa unei refele de canale, cari se imbibă cu ulei de ungere, măreşte de 5—20 de ori rezistenfa acestora la uzură, în raport cu aceleaşi piese necromate poros. Cromarea poroasă e foarte utilă, în special la piesele cari lucrează cu ungere insuficientă,
Sînt supuse operafiei de cromare poroasă următoarele tipuri de piese: segmenfii de piston şi cămăşile de cilindri, la motoarele cu ardere internă; unele piese de fricfiune ale maşini lor-unelte; diferite fusuri; etc. Grosimea acoperirilor se ia, de exemplu, de 0,10—0,15 mm la segmenfii de piston; de 0,20—0,75 mm la cămăşile de cilindri.
î. ~ prin difuziune. Mett.: Sin. (impropriu) Cromizare (v.).
2. Cromafahili, coloranţi	Ind. chim.: Sin. Coloranfi de mordant (v. Mordant, coloranfi de ~).
3.	Cromatare. 1. Mett.: Sin. (impropriu) Cromizare (v.).
4.	Cromatare. 2. Mett.: Operafia de suprafafare a obiectelor metalice prin acoperirea lor cu o peliculă subţire compusă din cromafi. Tratamentul se aplică la piese de zinc, de aluminiu, cupru, alamă, bronz, argint, cadmiu şi magneziu, prin imersiune, prin stropire, prin vopsire sau, uneori, prin electroliză. Straturile de cromaţi formate sînt foarte subţiri (0,005 mm sau mai puţin), incolore sau colorate, şi au conductivitate electrică bună şi rezistenfă mare la coroziune. Rezistenfa la abraziune a peliculelor de cromafi e relativ mică. Pelicula de cromafi, cu mare adeziune la metale, are, în general, şi adeziune mai mare la vopsele şi la alte straturi organice de acoperire, decît metalul netratat; ea întîrzie astfel coroziunea datorită pătrunderii umi-dităfii prin stratul de vopsea.
Cromatarea se efectuează pentru a realiza protecfia contra coroziunii (sub formă de strat final, sau ca grund pentru vopsele ori penfru alte acoperiri organice) la aparatajul electric, care reclamă atît conductivitate electrică superficială, cît şi rezistenfă la coroziune, sau pentru a obfine efecte decorative.
Peliculele de cromafi se formează tratînd suprafafa metalică curată cu o solufie acidă în apă a unor compuşi de crom hexavalent (acid cromic sau bicromafi) în care se adaugă activatori organici sau anorganici. Metalul de la suprafafă reacfionează cu cromul hexavalent din solufie, formînd o peliculă subfire, insolubilă şi, inifial, relativ moale; după spălare şi uscare, ea devine relativ rezistentă, rămînînd însă flexibilă. Pelicula e compusă în principal din compuşi de crom trivalent şi hexavalent şi din apă de hidratare. Compuşii de crom trivalent constituie partea insolubilă şi incoloră a peliculei, iar compuşii de crom hexavalent, colorafi, sînt incluşi în peliculă prin adsorpfie sau prin legătura chimică. Protecfia contra coroziunii e datorită în principal compuşilor de crom trivalent. Cu timpul, în prezenfa umezelii, compuşii de crom hexavalent sînt extraşi încet din peliculă, producînd un efect de autoreparare a zgîrieturilor sau a uzurilor, concomitent cu efectul de protecfie contra coroziunii (straturile incolore pe zinc, pe cadmiu sau pe aluminiu confin pufin crom hexavalent, însă prezintă o mare rezistenfă la coroziune); de asemenea, cromul hexavalent poate fi extras complet (ceea ce se manifestă prin pierderea culorii) din pelicule, prin expunere în apă sărată, protecfia anticorozivă menfinîndu-se mult timp după decolorare. Uscarea îndelungată la temperaturi peste 65° şi în special peste 90° produce deshidratarea peliculei şi transformarea cromafilor solubili în compuşi insolubili. Duritatea şi rezistenfa la atacul chimic direct cresc, însă capacitatea de autoreparare şi capacitatea generală de protecfie (măsurată prin încercare cu stropire cu apă sărată) descresc.
5.	Cromatism, aberafie de F/z. V. Aberafie cromatică, sub Aberafie optică.
6.	Cromatografie. Chim.: Metodă de analiză fizicochimică, în care mai multe substanfe cari se găsesc în amestec într-o solufie sînt separate unele de altele, filtrînd solufia printr-un mediu poros prin care substanfele se deplasează cu vitese diferite, sub acfiunea unor factori fizicochimici cum sînt: gradul diferit de adsorpfie al constituenfilor amestecului; gradul diferit de soiubi litate al precipitatelor greu solubile; repartifia diferita a componenfilor amestecului între două faze lichide imiscibile; variafia vitesei dé deplasare a componenfilor amestecului, în func°
Cromafografîe
447
Cromafografîe
fiune de mărimea porilor şi dimensiunile moleculelor, capacitatea diferită a componenţilor de a forma combinafii complexe, etc.
Cel dintîi care a aplicat această metodă a fost botanistul rus Tswett care, prin adsorpfie pe un material poros, a încercat separarea clorofilei. Se obfine astfel o stratificafie care se numeşte cromafogramă, care se spală apoi cu un solvent (developarea cromatogramei). Fiecare zonă din cromafogramă e tratată apoi cu un solvent potrivit, numit eluent, pentru a extrage pigmentul corespunzător (elufie).
După natura procesului fizic care stă la baza cromatografiei, se deosebesc: cromatografie de adsorpfie, cromatografie de repartifie (care include şî cromatografia pe hîrtie), cromatografia prin schimb de ioni, şi cromatografia de gâze şi vapori.
Cromatografia de adsorpfie a fost prima metodă cromatografică utilizată m ordine cronologică. Aparatura folosită în această metodă comportă, în esenfă, un tub de adsorpfie vertical (coloana), aproape totdeauna adaptat la o sticlă de vid (flacon de trompă), şi, eventual, o pîlnie cu robinet, pentru alimentarea coloanei. Se mai foloseşte uneori un dispozitiv care permite să se lucreze în atmosferă de gaz inert (azot sau bioxid de carbon). Forma şi dimensiunile tubului sînf variate; el poate fi sau nu îngustat la bază. Modelul din urmă permite un acces mai uşor la cromafogramă, în special cînd coloană de adsor-bant e scoasă din tub şi se tratează separat diferitele zone. Capătul inferior al coloanei are, fie un dop de plută perforat, fie o pînză metalică, fie o placă filtrantă de porfelan sau de sticlă (de Jena Gi).
Câ agent adsorbant se poate folosi orice corp pulverizat, care trebuie să satisfacă următoarele condifii: să aibă o putere adsorbantă suficientă fafă de substanfa sau substanfele cari urmează să fie separate; să nu intre în reaefie chimică nici cu substanfele adsorbiie, nici cu solventul; să nu aibă o culoare apropiată de aceea a substanfelor de separat.
Tabloul care urmează cuprinde adsorbanfii utilizafi cel mai mult în practica cromatografiei:
Numele adsorbantului	Formula chimică	Mărimea medie a granulelor, în n		Domeniul de aplicare
Oxid de aluminiu	AÍ2O3	2!		Hidrocarburi, carotinoi-de şi combinafii polici-
Oxid de aluminiu după Brockmann	AI2O3	7j		clice
Pămînfuri decolorantes				
f Franconii \ Floridin	m SÍO2 • n AI2O3 • • p H20-}-Mg0, Fe20g, etc.	3 3		Uleiuri, lecitine, caro-finoide, etc., nerecupe-rabife în solvent anhidru şi apos
Jagolit (argilă acidă) Carbonat de calciu precipitat Carbonat de calciu foarte uşor	CaC03 CaCOş	1,5-. 7 1.2j		Separarea clorofilelor şi a xanfofilelor (carofene-le nu sînt reţinute). Coloranfi derivafi de Ia naftazarină
Var stins	Ca(OH)2	2,5		Separarea carotenelor
Sulfat de calciu hidratat	CaS04 • 2 H20	2,5		Separarea derivafilor an-tocianici în mediu apos
Kieselgur	*,i O^	10,5		Separarea derivafilor naftazarinei
Gel de silice pulverizat (silice hidratată)	S i Og • x H2O			Punerea în evidenfă a fenomenelor de polari-zafie a unor compuşi aromafi ci
Talc (sificaf de magneziu hidra-tat) Zahăr pudra	M93[(^20^2 iSi2o5)2] Q12H22 Ou	foarte fin		Separarea porfirinelor Separarea clorofilelor şi a unor carotinoide
Amidon	(QHjqOö)»	2---89		Separarea clorofilelor şi a unor carotinoide
în cromatografia de adsorpfie se folosesc adsorpfia în solvent ale cărui molecule nu confin grupări hidroxil, şi adsorpfia în mediu apos. Primul tip de solvent e întrebuinfat cel mai mult. Lichidul organic ales (benzină normală, benzen, cloroform, sulfură de carbon, eter, acetat de etil, piridină) trebuie purificat de orice urmă de alcool prin spălare cu apa, şi apoi e deshidratat. Developarea se face, în general, cu aceiaşi sol-venfi anhidri. Elufia se obfine adăugind solventului folosit alcool metilic, etilic sau piridină în proporfia de	Se
poate termina epuizarea adsorbantului cu alcool pur.
Adsorpfia în mediu apos se face cu sau fără adăugare de alcool, acetonă, sau a unei sări sólubile în apă (acetat de amoniu, clorură de sodiu). Mediul trebuie să aibă un pH definit, elufia putîndu-se obfine, în general, printr-o uşoară variafie a acestuia.
în studiul cromatografiei de adsorpfie se admite că echilibrul de adsorpfie se stabileşte instantaneu — şi se folosesc isotermele de adsorpfie. Volumul de solufie necesar pentru aparifia în filtrat a substanfei adsorbite se numeşte „volumul prag", sau „volumul de refinere". El depinde de concentrafia inifială şi de înălfimea coloanei.
Legăturile dintre adsorbant şi adsorbat sînf legături ionice şî legături polare. Aparifia legăturilor ionice poate fi ilustrată de o argilă acidă, care poate fi reprezentată prin simbolul (Si^O^'H*. Colorafia albastră pe care o capătă vitamina A cînd se adsoarbe pe această argilă dovedeşte ionizarea ei şi deci natura ionică a legăturii de adsorpfie. De altă parte, structura adsorbanfilor simplu polarizanfi, cum e oxidul de aluminiu, pune în evidenfă o disimetrie electronică, proprie atracfiunilor electrostatice. Acfiunea polarizantă a unui astfel de compus e demonstrată de fenomenele de colorafie pe cari le determină asupra haloge-nurilor derivafilor trifenilmetanului.
O dublă legătură e, de asemenea, mai mult sau mai pufin polarizabilă, unul dintre atomii de carbon finzînd să devină pozitiv şi celălalt negativ
De asemenea, într-o legătură C=0, oxigenul tinde să atragă la el un dublet electronic şi să creeze un dipol.
în aceste cazuri, fie că e vorba de dubla legătură sau de o legătură C=0, apare un carbon cu octetul electronic incomplet şi, de aceea, un solvent „donor de electroni", cum sînt alcoolul sau piridină, poate separa astfel de compuşi de pe suportul lor adsorbant. Un solvent R—OH poate completa, cu unul dintre dubletele sale electronice disponibile, octetul incomplet al unui carbon din substanfa adsorbită, scofînd-o astfel din sfera de atraefiune electrostatică a adsorbantului. Mecanismul propus penfru adsorpfia şi elufia compuşilor oxi-genafi sau cu dublă legătură caracterizează cromatografia în mediu anhidru sau în mediu nehidroxilat. în cazul unui compus
azotat, legătura yC—e şi ea polarizabilă, dar aici azotul
\
e donorul de electroni, datorită dubletului disponibil, -yC—N>^, fără ca prin aceasta carbonul vecin să aibă octetul incomplet, ca în cazurile precedente. Adsorpfia se face în acest caz fără carbon cu octet incomplet şi, de aceea, substanfa fixată rezistă la un solvent donor de electroni.
Se pot stabili cîteva reguli privitoare la influenfa constitufiei chimice asupra coeficientului de adsorbabilitate şi, deci, asupra cromatogramei. în seria omologă a polienelor sintetice cu duble legături conjugate, adsorbabilitatea creşte cu lungimea lanfului. Pentru polienele naturale (pigmenfi carotinoizi) se observă o adsorpfie cu atît mai puternică şi, deci, mai rapidă, cu cît numărul de duble legături e mai mare, cu cît aceste duble legături sînt mai bine conjugate, cu cît funcfiunile alcool
Cromatografie
448
Cromatografie
sînt mai numeroase şi corpul posedă, în loc de o nesaturafie, o grupare carboniI. Esterificarea şi, mai mult, distrugerea unei grupări hidroxil, diminuează adsorbabilitatea.
Cromatografia de repartifie: Datorită întrebuinţării a două faze lichide, una apoasă, stafionară, refinută pe o coloană de suport solid, şi cealaltă mobilă, constituită dintr-un solvent organic, această tehnică cromatografică permite separarea substanfelor cu coeficienfi de repartifie diferifi, între cele două faze.
Această metodă a fost folosită la separarea acizilor aminafi acetilafi, din hidrolizatele proteice. Ca substanfă capabilă să refină apa se foloseşte gelul de silice, care poate confine apă jumătate din greutatea lui, fără să pară umed. Silicea saturată cu apă constituie faza stafionară şi, un solvent pufin miscibi! sau complet imiscibil cu apa, de exemplu cloroformul, formează faza mobilă. Deoarece, însă, silicea nu e complet lipsită de putere adsorbantă, e necesar, pentru a evita ca faza solidă să interfereze în proces, să se adauge sistemului apă-cloroform un compus polar (butanol, propanol, etc.), care să împiedice adsorpfia. Acetilaminoacizii (R—Ch^COOH-NH'CO'CHs) sînt acizi destul de puternici şi ei sînt puşi în evidenfă cu ajutorul unui indicator (heliantină) inclus în faza stafionară şi insolubil în faza mobilă.
în acest procedeu, coloana cromatografică prezintă analogii cu coloanele de fracfionare folosite la distilare. în coloana cromatografică se poate defini iett-ul —- înălfimea echivalentă unui taler teoretic, din cazul coloanelor de fracfionare — ca fiind grosimea unui strat ales astfel, încît solufia care iese din el să fie în echilibru cu concentrafia medie a substanfei disolvate în tot stratul. Această mărime poate fi considerată ca o constantă pentru cromatograme. Plecînd de la acest concept, dacă se notează cu: A suprafafa secfiunii transversale a coloanei; As suprafafa secfiunii transversale a fazei stafionare; AL suprafafa secfiunii transversale a fazei mobile; Ai suprafafa secfiunii transversale a solidului inert, se poate defini A prin relafia:
A -= As-)r AL-\- Aj.
Coeficientul de repartifie a e definit prin raportul a dintre masa de corp disolvat în unitatea de volum de fază stafionară şi masa de corp disolvat în unitatea de volum de fază mobilă.
între coeficientul de repartifie a şi mărimea Rj definită prin raportul dintre deplasarea pozifiei de concentrafie maximă a corpului disolvat, şi deplasarea simultană a suprafefei lichidului de developare (faza mobilă) în porfiunea tubului deasupra coloanei cromatografice, se pot stabili relafiile:
=	=	_______Ai______ A
f v/A V~i(AL + v.As) Al+uAş
şi deci
___A____\
a~RAs As ,4S\K L)
unde v e volumul de solvent folosit pentru developarea cromato-gramei, i e grosimea stratului de adsorbant pentru care solufia ce trece prln el e în echilibru cu concentrafia medie a substanfei disolvate în tot stratul (lett).
între V, i, Al, As şi a e valabilă relafia:
V = i(AL + aAs).
Din această formulă rezultă că valoarea lui Rj e direct legată de valoarea coeficientului de repartifie a a unui compus între apă şi faza nepolară,* Rj e caracteristic compusului. S-a constatat că, pentru mulfi aminoacizi, coeficienfii de repartifie obfinufi în acest mod coincid cu valorile coeficienfilor de repartifie obfinufi pe cale directă.
Şi alte substanfe pot servi ca suport penfru faza apoasă. Cea mai importantă pentru modificările aduse cromatografiei de repartifie e hîrfia de filtru. La developarea cromatogramei pe hîrtie s-a observat că aminoacizii se deplasează mult mai încet decît ar fi fost de aşteptat pe baza coeficientului lor de repartifie, din cauza adsorpfiei pe hîrtie. Reproductibilitatea valorilor lui Rţ depinde de constanfa următorilor factori: calitatea hîrtiei, temperatura, gradul de puritate al aminoacizilor şi al solven-filor, compozifia mediului gazos, uniformitatea procedeelor şi a aparatelor folosite. Valorile coeficienfilor de repartifie şi deci valorile lui Rf depind de structura moleculelor. S-a constatat, de exemplu, că în cazul unui amestec de compuşi omologi (aminoacizi, acizi graşi, etc.), un component se deplasează de-a lungul hîrtiei cu atît mai repede, cu cît catena moleculei e mai lungă. în cromatografia aminoacizilor pe hîrfie s-a găsit că ariile petelor pe cromatogramă sînt proporfionale cu logaritmii concentrafiei aminoacizilor din picătura inifială. Această regulă permite să se efectueze, cu ajutorul cromatografiei pe hîrfie, analiza cantitativă a aminoacizilor, rezultat generalizat penfru alte substanfe. Această metodă a fost folosită şi pentru separarea cationilor şi anionilor.
Natura cromatogramelor pe hîrtie a substanfelor anorganice nu e complet lămurită din punctul de vedere teoretic. Cromafo-gramele substanfelor anorganice sînt, probabil, cromatograme de tip mixt, deoarece, afară de fenomenul de repartifie, un rol important au alte procese ca, de exemplu, adsorpfia, formarea de precipitate, etc., deşi se poate considera că factorul de repartifie e determinant.
Cromatografia cu răşini schimbătoare de ioni: Acest fel de cromatografie e datorit adsorpfiei selective a ionilor fie de o răşină sintetică monofuncfională puternic bazică, fie de una puternic acidă. O astfel de răşină, de exemplu puternic bazică, fiind pusă într-o solufie care confine doi sol-vafi acizi în concentrafie egală, anionii acizilor vor fi adsorbifi pe răşină. în solufie, acidul mai tare împiedică disocierea celui mai slab, şi de aceea, acidul mai tare va fi adsorbit în măsură mai mare decît acidul slab. Dacă procesul se produce într-o coloană umplută cu răşina respectivă, acidul mai slab tinde să se mişte mai repede, spre capătul de jos al coloanei, decît acidul tare. De asemenea, sé poate pune pe o astfel de coloană un amestec de acizi cari, ulterior, să fie deplasafi de un alt acid, mai tare decît oricare dintre cei din amestec. în mod similar, un amestec de substanfe bazice poate fi separat pe o răşină puternic acidă. Ordinea de deplasare a acizilor pe răşini bazice, sau a bazelor pe răşini acide, trebuie să coincidă cu ordinea constantelor lor de disociaţie sau a valorilor pK, ceea ce se confirmă, în fapt, dacă se fine seamă şî de consideraţiile de valenfă, cum şi de alfi factori.
Un ion de valenfă mai mare trebuie să deplaseze un alt ion, de valenfă mai mică; astfel, s-a constatat că ordinea de elu-fie e: Na NH4 K Rb -► Cs pentru ionii monovalenfi, Ba -> Sr -» Ca ->Mg; Zn -> Cu -> Ni -> Co -> Fe pentru ionii divalenfi. Gradul de separare care poate fi realizat depinde de aranjamentele experimentale; se pot obfine separări utile de substanfe ale căror constante de disociafie diferă unele de altele cu 0,05 unităfi şi mai pufin.
Din punctul de vedere cantitativ, recuperarea substanfelor ionizate din coloană e completă, afară de cazurile cînd o anumită substanfă e labilă în condifiile existente în coloană, sau cînd e refinută prin alt fel de forfe decît cele cari intră în joc în schimbul de ioni.
Separarea pe răşini schimbătoare de ioni se poafe realiza, fie prin metoda deplasării, fie prin elufie. în metoda deplasării, ca şi în cromatografia de repartifie, se varsă la capătul superior al coloanei o cantitate limitată de amestec, şi apoi se aplică un lichid „developant" (o solufie care confine drept solvat
Cromatometru
449
Cromif
o substanfa care e mai puternic adsorbită pe coloană decît oricare dintre componenfii amestecului de separat, pe cari îi deplasează pe măsură ce se scurge în josul coloanei). Solufia developantă împinge treptat amestecul de solvafi către capătul inferior al coloanei. în acest proces, solvafii din amestec se deplasează unul pe altul, ca şi cum s-ar deplasa o serie de benzi de solvafi, solvatul cel mai slab adsorbit constituind prima bandă şi aşa mai departe, pînă cînd solvatul cel mai puternic adsorbit e deplasat de lichidul developant. în practică se produce totdeauna o încălecare a unei benzi peste cea vecină, deşi cantitatea de solvat în zona suprapusă poate fi redusă Ia o fracfiune neînsemnată. Efluentul dintr-o astfel de coloană e cules într-o serie de fracfiuni.
Coloana poate fi regenerată prin tratare cu o solufie care confine ioni de sarcină opusă şi apoi prin spălare cu apă distilată. Din cauza încălecării benzilor, separarea nu poate fi cantitativă. Avantajul deplasării pe coloana cu schimbători de ioni consistă în faptul că se pot folosi solufii de concenfrafie mare. Astăzi se găsesc răşini schimbătoare de cationi şi anioni cari sînt stabile, au mare capacitate de adsorpfie şi sînt „mono-funcfionalé", adică fiecare răşină posedă o singură grupare chimică, care participă la reacfia de schimb de ioni. O metodă alternativă e metoda prin elufie; elufia cu apă e un proces mult prea lung, din cauză că „coeficientul de distribufie" e mult mai favorabil fazei răşină. De aceea se folosesc, pentru elufie, solufii tampon sau solufii de substanfe cu aceeaşi sarcina ionică ca şi răşina.
Cromatografia de gaze şi vapori are o importanţă deosebită în analiza chimică, cu cantităfi foarte mici de probă, de ordinul microgramului. Această capacitate de separare fină a componenfiíor cu o structură chimică foarte apropiată se explică printr-un număr foarte mare de talere teoretice, corespunzătoare coloanei cromatografice (cîteva mii de talere).
Domeniul de aplicare cuprinde substanfe anorganice şi organice cu temperaturi normale de fierbere de la — 250*-*300°.
în această metodă de analiză, proba de gaz sau de lichid care se vaporizează la temperatura coloanei e purtată da un gaz de elufie (hidrogen, heliu, azot) printr-o coloană cromato-grafică în care se face separarea, iar prezenfa unui component în gazul de elufie se detectează Ia ieşirea din coloană. Separarea se poate realiza: prin adsorpfie (coloana e umplută cu un adsorbant ca silicagei, alumină, cărbune activ); prin repartifie, cel mai des (coloana e umplută cu un suport inert, granulat, ca diatomitul, cărămida refractară, impregnat cu un lichid cu punct de fierbere înalt, ca esterii acidului ftalic, uleiul de parafină, siliconul); prin termocromatografie (în care deplasarea componenţilor din coloană se face prin stabilirea unui gradient de temperatură de-a lungul coloanei, adică practic se deplasează de-a lungul acesteia un încălzitor electric).
Cea mai importantă parte a aparatului e dispozitivul de detectare; în mod obişnuit, detecfia se bazează pe măsurarea conductibilităfii termice a gazului emergent, în comparafie cu gazul eluent pur.
Fafă de metodele cromatografice obişnuite, cromatografia de gaze şi vapori (în special prin tehnica repartifiei gaz-lichid) prezintă următoarele avantaje: permite o difuziune rapidă în gazul de elufie a moleculelor substanfelor din proba de analiză, şi deci o stabilire rapidă a echilibrului în faza lichidă, care reprezintă condifia unei bune separări; prin compresibilitatea gazelor şi viscozitatea lor mică, permite folosirea unor coloane lungi şi subfiri, cari au o mare eficacitate. Trebuie să se remarce că detectarea unor vapori într-un gaz permanent e mult mai uşoară decît pentru substanfele lichide, în special în cazul parafinelor, iar detecfia, în cazul folosirii acestei metoda, e de o mare sensibilitate. După separare, componenfii puri se pot condensa separat şi pot fi analizafi prin alte metode chimice sau
fizicochimice, pentru stabilirea structurii (de ex. absorpfia în domeniul infraroşu).
Pentru o eficacitate mare a metodei trebuia să se îndeplinească următoarele condifii: granulafia suportului să fie în domeniul 0,2*~0,5 mm; lichidul de impregnare (faza stafionară) să nu fie vîscos, iar concentrafia în materialul de umplutură să fie în intervalul 20—50%; temperatura coloanei să fie relativ joasă; vitesa lineară a gazului de elufie, de ordinul â 2 cm s_1. Identificarea componentului în gazul eluent se face prin măsurarea timpului sau a volumului de refinere (prag), caracteristic componentului respectiv şi condifiilor fixate de lucru, iar determinarea cantitativă a componenfi lor se face prin măsurarea supra^ fefei curbei de înregistrare de sub vîrful respectiv, care e proporfională cu concentrafia.
î. Cromatometru, p!.cromatometre. Fiz., Poligr. V.Tintometru.
2.	Cromafi, sing. cromat. Chim.: Săruri ale acidului cromic, HCrC>4 (acid neizolabil în stare libera), cari se obfin, fie prin topirea oxidului cromic cu carbonafii metalelor respective (cromat de sodiu, cromat de potasiu), fie prin precipitarea solufiilor diluate de săruri cu cromat de sodiu sau de potasiu (v. şî sub Crom). Cromafii sînt substanfe frumos colorate, de obicei în galben. Cromafii metalelor alcaline sînt uşor solubili în apă, cei ai celorlalte metale sînf mai mult sau mai pufin solubili, jar cromafii metalelor grele sînt substanfe insolubile în apă.
Cromafii.. în special ai metalelor grele, sînt întrebuinfafi în tehnică, sub formă de pigmenfi minerali, la prepararea vopselelor cu ulei de in fiert.
3.	Cromic, acid Chim.: H2Cr04. Acid ál cromului hexa-valent, rezultat prin combinafia anhidridei cromice, Cr03, cu apa. Nu există în stare liberă, deoarece se descompune cînd e separat din solufia apoasă. E un oxidant foarte puternic şi solufia lui e folosită în special în acest scop.
4.	Cromif. Mineral.: FeCr204. Varietate de spinel cromifer, întîlnit în meteorifi şi, mai rar, pur, în scoarfa Pămîntului (v. şî sub Cromite). Fiind o materie primă de bază la fabricarea produselor refractare cromitice (v. şî sub Refractare), cromitul se prepară şî sintetic, arzînd în atmosferă oxidantă un amestec de pulberi foarte fine de oxid feric, Fe2Ö3, şi oxid cromic, Cr203, prima oară la 1500°, iară doua oară, după măcinare şi reameste-care, la 1200°. Se obfine astfel o solufie solidă de Fe203-3Cr203, care se macină din nou şi se amestecă cu pulbere de fier, într-o anumită propoifie, după reacfia:
F62O3 • 3 Cr203+ Fe -> 3 (FeO - C^Os) .
Se adaugă 4% acid boric şi se arde amestecul rezultat la 1400° într-un tub de fier sudat, în curent de azot.
în timpul arderii cromitului în atmosferă oxidantă, o parte din oxidul feros, FeO, se transformă în oxid feric, Fe203 (începînd de la 320°, transformarea devine importantă numai peste 650°).
în atmosferă reducătoare (CO, H2), oxidul feric e retrans-format, între 650 şi 750°, în oxid feros.
în prezenfa oxidului de fier — în siderurgie, la cuptoarele cu gaz — cromitul se dezagregă din cauza absorpfiei acestui oxid de către cromit, formînd cu el o solufie solidă.
Cu silicea, cromitul formează mase sticloase, cari reduc simfitor refractaritatea şi, în special, rezistenfa la înmuiere sub sarcină a produsului rezultat.
Prin adăugare de magnezie la cromit (în cărămizile cromo-magnezitice), calităfile produselor se ameliorează, deoarece de
o	parte se reduce cantitatea de masă sticloasă, prin formarea de forsterit, 2 Mg0*Si02, iar de altă parfe se ridică refractaritatea prin formarea de ferit de magneziu, Mg0*Fe203<
Rămînînd neutre şi la temperaturi foarte înalte, refractarele cromitice sînt folosite ca refractare separatoare între refractarele magnezitice, respectiv dolomitice, şi refractarele silica ale cuptoarelor metalurgice în metalurgia cuprului, a fierului (siderurgie), a antimoniului şi a staniului, etc.
29
Cromife
450
Cromizare
Cromitul se mai întrebuinfează şi la prepararea unor glazuri antiacide pentru gresia artificială.
î. Cromife. Mineral.: (Mg, Fe) (Cr, Al, Fe)204. Grup de spineli (v.) cromiferi, al căror confinut în Cr203 variază în limite foarte largi (18—62%), în FeO de Ia 0—18%, în MgO de la 6—16%, în AI2O3 de la 0—33%, în Fe203 de la 2—30%. Uneori confin, sub formă de amestecuri isomorfe, TÍO2 pînă la 2%, V2O3 pînă la 0,2%, MnO pînă la 1%, ZnO pînă la cîteva unităfi, NiO pînă la cîteva zecimi, CoO pînă la cîteva sutimi şi CaO pînă la cîteva zecimi.
Principalele specii minerale din acest grup sînt: cromitui propriu-zis, FeCr204 (v. Cromit), magnocromitul, (Mg, Fe) 0^04, alumocromitul, Fe(Cr, AO2O4, şi cromopicotitul, (Mg, Fe) (Cr,
A l)204.
Se formează aproape excluziv în rocile magmatice ulfrabazice, atît sub formă diseminată, cît şi sub formă de concentrafii compacta, formînd cuiburi, lentile sau stocuri. în asociafie cu cro-mitele se întîlnesc totdeauna serpentin, olivin, clorits, uneori granafi, etc. Cromitele cristalizează în sistemul cubic, clasa exakisoctaedrică, avînd structura cristalină asemănătoare cu structura spinelului. Se prezintă sub formă de mici cristale octa-edrice, sub formă de granule rotunjite sau neregulate şi în agregate granulare compacte. Au culoare neagră şi urmă brună, în secfiune subfire sînt semitransparente, uneori translucide, de cu loare roşie intensă sau roşie-brună. Varietăfi Ie bogate în FeO şi Fe203 sînt complet opace. Au luciu metalic, duritatea 5,5—7,5, gr. sp. 4—4,8; nu prezintă clivaj; cromitele obişnuite prezintă proprietăfi magnetice slabe, iar cele bogate în oxizi de fier, mai puternice.
Cromitele sînt principalele minereuri de crom folosite pentru extragerea cromului. De asemenea, sînt întrebuinfate: în industria chimică, Ia fabricarea unor vopseli stabile, în industria pielăriei, la fabricarea unor preparate chimice (bicromafi, etc.) şi la fabricarea cărămizilor refractare cromitice şi cromomag-nezitice.
Zăcăminte mai importante de cromite se întîlnesc la Donsk şi Saranovsk (URSS), în Rodezia (Africa sud-estică), în Cuba, în Noua Caledonie, în Turcia, etc. în fara noastră se întîlnesc sub formă de lentile în masivul serpentinitic din Sudul Banatului.
2.	Cromifi, sing. cromit. Chim.: Hidroxisăruri ale cromului, avînd structurile: Me[Cr(OH)4] şi Me3[Cr(OH)e], asemănătoare aluminafilor, obfinute în stare cristalizată, prin tratarea hidro-xidului de crom, Cr(OH)3l cu solufii concentrate de hidroxizi alcalini. V. şî sub Crom.
3.	Cromizare. Metg., Mett.: Tratament termochimic de îmbogăţire superficială cu crom, prin difuziune, a pieselor de ofel sau de fontă, prin încălzirea lor într-un mediu care poate ceda crom activ.
Vitesa de difuziune a cromului în ofel depinde de compozifia ofelului şi de confinutul lui în carbon, de temperatura la care se efectuează procesul, de compozifia mediului, etc. în timp ce cromul difuzează spre interior, carbonul din miez difuzează spre suprafafa piesei (în unele cazuri, în ofel eutectoid s-a găsit, în zonele superficiale, pînă la 4—5%C), frînînd difuziunea cromului şi reducînd astfel grosimea stratului cromizat; din această cauză, la ofeluri cu confinut mai mare în crom, în stratul cromizat apar şi carburi de crom şi de fier, cari dau ofelului
o	duritate superficială foarte mare (pînă la 1200—1400 Hv).
Cromul şi fierul fiind isomorfe (cristalizează în cuburi centrate în spafiu şi în cuburi cu fefe centrate), aceste metale sînt solubile ilimitat unul în altul, în stare solidă, dînd solufii Y ŞÎ a ('n funcfiune de temperatură şi de compozifie). în stratul cromizat, confinutul în crom atinge 40—50%; în funcfiune de acest confinut, stratul cromizat poate confine, la temperatura normală, următoarele faze: faza a (solufie solidă de crom în fier a); diferite carburi de crom (G^Ceî CrjQ; Cr3C2); solufii solide de fier în aceste carburi, de exemplu (Cr,Fe)7C3;
solufii solide de crom în cementită (Fe,Cr)3C; etc. Proprietăfile finale ale stratului cromizat depind de prezenfa acestor faze: la ofeluri cu confinut mare în carbon, duritatea superficială e foarte mare, datorită carburi lor; la ofeluri cu confinuturi mici în carbon, duritatea e mai mică (de ex., la un ofel cu 0,10% C, duritatea nu depăşeşte 150—180 Hv , deoarece stratul superficial confine numai fază a), iar cromizarea se aplică numai ca tratament anticoroziv.
Grosimea stratului cromizat depinde de factorii cari infiuenfează vitesa de difuziune, specificafi mai sus, dar, în special, de temperatura la care se efectuează procesul şi de durata de menfinere la această temperatură. La ofeluri, ea variază de la 0,03—0,04 mm, cît se realizează la cromizarea de scurtă durată (10—60 minute), pînă la circa 0,2—0,3 mm, pentru durate de 7—8 ore. La fonte se obfine un strat cromizat de 0,1— 0,3 mm, după un tratament de 15—25 de ore, efectuat la 1000—1100°; după acest tratament, piesele de fontă au duritatea superficială de 1100—1200 Hv.
Piesele cromizate de ofeluri cu confinut mediu sau mare în carbon, cum şi cele de fontă, păstrează duritatea mare la încălzire pînă ía 700°; de asemenea, ele au o mare rezistenfă la oxidare la temperaturi înalte (pînă la 800—900°), putînd înlocui, în condifii satisfăcătoare, unele ofeluri inoxidabile sau ofeluri rezistente la acizi. Piesele cromizate au rezistenfă mare la coroziunea în diferite medii acide sau sulfuroase, iar cele cu confinut mai mare în carbon sînt şî foarte rezistente la uzură.
Sînt supuse tratamentului de cromizare diferite piese, de exemplu: piese de pompe şi de aparate din industria chimică şi din exploatări miniere, piese de fontă şi conducte de gaze din fabricile de acizi, arbori de maşini, bucele de ghidare, şabloane de copiat, poansoane, matrifa, rofi dinfate, etc. Sin. Termocromare; sin. Cromare prin difuziune.—
Cromizarea se poate efectua în mediu solid, lichid sau gazos.
Cromizarea în mediu solid se efectuează prin împachetarea pieselor în cutii cari confin un amestec de pulberi de crom metalic sau de ferocrom, de alumină sau de caolin (pentru împiedicarea aglomerării pulberilor) şi de clorură de amoniu (care e un catalizator); acestea sînt apoi încălzite timp de mai multe ore la o temperatură cuprinsă între 950 şi 1000° (temperatura poate atinge 1100°, pentru accelerarea procesului, însă, dacă ofelul nu e de granulafie ereditară fină, gră-unfii din miez pot creşte prea mult, înrăutăţind proprietăfile mecanice ale miezului). în timpul încălzirii se produc, probabil, următoarele reacfii:
(1)	NH4CI NH3+HCI
(2)	2 HCl + Cr -> CrCI2 + H2
(3)	3 CrCl2 + 2 Fe -> 2FeCI3+3Cr.
Cromul atomic rezultat e absorbit de ofel în straturile de la suprafafă; mai e absorbit de ofel (însă în cantitate mult mai mică) şi cromul din pulberile de împachetare, care vine în confact direct cu piesele. Cromul absorbit difuzează spre interior cu o vitesă care depinde de temperatura Ia care se efectuează procesul.
Cromizarea în mediu lichid se poafe efectua în amestecuri de săruri topite, confinînd 15—20% amestec de clorură cromoasă şi clorură cromică (GCI2 şi CrCI3), 65—70% clorură da bariu şi 15—20% clorură de calciu, la cari se adaugă şi pufină clorură de vanadiu (vanadiul difuzează în ofel, reducînd concentrafia de crom din zonele superficiale, şi contribuie astfel la mărirea adîncimii stratului cromat). Baia trebuie menfinută la temperaturi de 1000—1100°. La ofeluri cu conţinuturi mari în carbon se recomandă ca tratamentul să fie de scurtă durată; la menfinerea în baie 10—20 de minute, aceste ofeluri capătă un strat cromizat subfire şi foarte dur. — Se poate efectua în mediu lichid şî cromizare de lungă durată
Cromnichel	451	Cromoscop
(2—6 ore), cu rezultate similare celor obfinute prin cromizarea în mediu solid sau în mediu gazos.
După cromizare, piesele scoase din baie trebuie curăfite imediat cu peria de sîrmă şi spălate în apă fierbinte, pentru îndepărtarea urmelor de cloruri de crom şi de alte săruri.
Cromizarea în mediu gazos se efectuează în modul următor; într-o retortă orizontală se aşază la un capăt un amestec de pulberi asemănător celui folosit la cromizarea în mediu solid, ori un amestec compus din praf de crom, de ferocrom şi de alumină sau de caolin, iar la celălalt capăt al retortei se aşază liber sau în vrac piesele de cromat; retorta se închide ermetic şi se încălzeşte la 900--1000°, iar pe la capătul la care e amestecul de pulberi se insuflă acid clorhidric gazos şi hidrogen (care e necesar pentru evitarea oxidării). Acidul clorhidric şi cromul din pulberi produc compusul volatil OCI2 (ca în reacfia a doua indicată mai sus) care — la contactul cu suprafafa ofelului — liberează crom atomic (reacfia a treia indicată mai sus). Dacă se insuflă în retortă numai acid clorhidric (evitînd hidrogenul, care poate provoca explozii), piesele trebuie aşezate la celălalt capăt al retortei, în praf de crom metalic sau de ferocrom. Grosimea stratului cromizat creşte cu temperatura de încălzire şi cu durata de menfinere. Dacă în retortă se realizează vid ori o atmosferă de clor, grosimea stratului cromizat e de 3--5 ori mai mare decît la cromizarea în atmosferă de hidrogen.
1.	Cromnichel. Metg., Elf.: Aliaj care confine 10—20% crom, 60—70% nichel şi restul fier, folosit la confecfionarea rezistoarelor bobinate, în special cînd se lucrează la temperaturi înalte. Cromnichelul de calitate superioară e cel cu confinut mare de crom şi de nichel. Are rezistivitatea ^1,110*6 Ü m,cu coeficientul de variafie cu temperatura de ordinul a 10“4[°C]“’1. Dintre aliajele similare, e cel mai maleabil şi mai rezistent la solicitări mecanice.
2.	Cromoalgrafie. 1. Poligr.: Procedeu de pregătire a unei forme de tipar plan multicolor, prin executarea manuală a imaginilor pe plăci de aluminiu.
3.	Cromoalgrafie. 2. Poligr.: Multiplicarea prin tipărire a imaginilor executate cu procedeul de sub 1.
4.	Cromoalgrafie, pl. cromoalgrafii. 3. Poligr.: Stampă obfinută prin procedeul şi operafia definite sub Cromoalgrafie 1 şi Cromoalgrafie 2.
5.	Cromoclorif. Mineral.: Sin. Kămmererit (v.).
6.	Cromocolografîe. Poligr.: Procedau de tipar colografic în culori. Sin, Cromocolotipie, Cromoheliografie, Cromoheliotipie.
7.	Cromocolotipie. Poligr.:	Sin. Cromocolografîe (v.).
s. Cromodiopsid. Mineral.:	Varietate	de	diopsid (v.),	care
confine pînă la cîteva procente de oxid de crom, Cr203.
9.	Cromofan. Poligr.: Sin. Astralon (v.).
10.	Cromofor, pl. cromofori. Chim. fiz.: Grupare de atomi
dintr-o moleculă, care face ca	substanfa	să	fie colorată (v.	şi
Auxocrom). Principalele grupări	cromo-	h h
fore sînt:	gruparea	azo	—N=N—,	,C=CV
/
\
H H
c=o.
gruparea nitro —NO2, gruparea nitrozo q=C —NO, gruparea carboniI =CO, gruparea tio —CS, şi gruparea chinonică.
11. Cromofotografie, pl. cromo-fotografii. 1. Foto., Poligr.: Fotografie în culori.
t2. Cromofotografie. 2. Poligr.: Procedeu perimat de preparare a unor imagini transparente, în culori, imaginea fotografică, copiată pe hîrtie, se înmuia într-un ulei, care-i dădea transparenta; apoi era colorată manual, pe fafă sau pe verso.
13.	Cromofotolitografie. Poligr.: Procedeu de pregătire a unei forme de tipar plan litografic multicolor, şi de multiplicare a imaginilor executate în acest fel, folosind reproducerea fotografică (v. şî sub Fotoreproducere). Cromofotolitografia se foloseşte pentru executarea de hărfi şi planuri colorate, dar e înlocuită din ce în ce mai mult cu tiparul offset multicolor.
14.	Cromofofofipie, pl. cromofototipii. PoligrStampă executată în tipar multicolor, indiferent de procedeul de tipărire folosit (în special tipar înalt, sau cromocolografîe), pentru care formele de tipar au fost executate cu ajutorul reproducerii fotomecanice.
15.	Cromogen, pl. cromogeni. Chim. fiz.: Combinafie care confine în moleculă grupări cromofore. în general, cromogenii au culoare deschisă şi pufin intensă, care se intensifică şi se închide prin introducerea în moleculă a grupărilor auxocrome.
ie. Cromogeochimie. Geo/., Chim.: Ramură a Geochimiei,care studiază culoarea diferitelor combinafii chimice naturale, legată de structura refelei acestora şi de condifiile de formare.
17. Cromoheliografie. Poligr.: Sin. Cromocolografîe (v.).
îs. Cromoheliotipie. Poligr.; Sin. Cromocolografîe (v.).
19.	Cromolifografie. 1. Poligr.: Procedeu de pregătire a unor forme parfiale de tipar plan litografic multicolor, prin executarea manuală a imaginilor direct pe piatra litografică.
20.	Cromolifografie. 2. Poligr.: Multiplicarea prin tipărire a imaginilor executate cu procedeul descris sub Cromolitografie 1. Extragerea culorilor pentru diferitele clişee parfiale se execută de specialistul litograf, prin simplă apreciere vizuală, uneori fiind necesare 18—20 de forme parfiale şi tot atîtea treceri prin maşină ale tiparelor cari se execută.
21.	Cromolitografie, pl. cromolitografii. 3. Poligr.: Tipar colorat obfinut prin procedeul şi operafia definite sub Cromolitografie 1 şi 2.
22.	Cromomagnetif. Mineral.: Varietate de magnetit (v.), care confine pînă la cîteva procente de oxid de crom,Cr203.
23.	Cromomagnezitice, refractare V. sub Refractare, produse
24.	Cromonă. Chim.: Benzo-y-pirona, eterociclu care e combinaţia de bază a multor produşi naturali, cum sînt flavonele (v.),
Cromona se obfine condensînd orto-oxi-acetofenona cu ester oxalic, urmată de saponificare şi decarboxilare. Formează cristale incolore cu p. t. 59°, cari, disolvate în benzen prin tratare cu acid clorhidric gazos, depun un clorhidrat incolor. Sub acfiunea alcoolatului de sodiu, cromona suferă o descompunere, caracteristică şl pentru derivafii ei, dînd orto-oxi-acetofe-nonă şi acid formic.
25.	Cromoproteide, sing. cromoproteidă. Chim. biol.: Proteide cari au drept grupare prostetică o substanfă colorantă. După structura acestei grupări, ele se împart în cromoproteide porfinice şi cromoproteide neporfinice. Primele cuprind proteide porfinice cu funcfiune respiratorie: hemoglobiné, citocromi, fermentul respirator Warburg, catalaze, peroxidaze, cruorină şi fără funcfiune respiratorie: clorofile, filocianine şi filoeritrine. Cromo-proteidele neporfinice cu funcfiune respiratorie sînt: hemeri-trinele, hemocianinele şi flavoproteidele. Carotenoproteidele sînt cromoproteide neporfinice fără funcfiune respiratorie.
26.	Cromoscop, pl. cromoscoape. Telc.: Tub de redare a imaginilor (cinescop), folosit în transmisiunile de televiziune în culori, avînd un singur fascicul electronic, cu un singur sistem de deviere şi trei ecrane suprapuse, pentru cele trei culori fundamentale.
în partea în care apare imaginea (v. fig.) se găsesc patru ecrane: T, R,
V, A. Ecranul T e un ecran transparent pentru fluxul de electroni, şi e conectat la borna pozitivă a înaltei tensiuni acceleratoare. Celelalte trei ecrane (roşu-verde-albastru) sînt confecfionate astfel, încît fluxul de electroni poate
H
O II
HC^ XC/ XCH I II II
HWCH
H
Cromoscop.
29+
Cromosferă
452
Cronograf
trece prin oricare dintre ele, fiecare putînd emite radiafii vizibile de o anumită culoare (roşu, verde sau albastru). Selecfia culorii se face prin aplicarea înaltei tensiuni fiecărui ecran în parte, în sincronizare cu intervalele de timp afectate transmisiunii culorii respective (de ex. în intervalul „roşu", semnalul video — corespunzător componentei roşii — e aplicat electrodului de comandă, iar înalta tensiune e aplicată ecranului pentru culoarea roşie, reproducîndu-se astfel componenta roşie a imaginii în culori).
Dezavantajul pe care-l prezintă acest tub e aparifia efectului de paralaxă, datorită faptului că cele trei ecrane nu sînt în acelaşi plan. Efectul de paralaxă poate fi eliminat, cînd tubul cromo-scop e folosit împreună cu un sistem de proiecfie.
î. Cromosferă. Asir. V. sub Soarele.
2. Cromosferice, erupţii	Astr. V. sub Activitatea solară.
3.	Cromosomir sing. cromosom. Biol.: Particule conjinute în nucleul celulelor, cari ies în evidenfă în momentul diviziunii celulare, cînd se produce condensarea filamentului cromatic. Fiecărei specii de plantă sau de animal îi corespund cromo-somi în număr constant şi de forme caracteristice. Cromosomii în cari sînt localizafi factorii cari determină sexul se numesc cromosomi sexuali.
4.	Cromofipîe. 1. Poligr.: Orice procedeu de tipar multicolor.
5.	Cromofipîe, pl.cromotipii. 2. Poligr.: Tipare colorate, executate în colografie.
6.	Cromofipografie. Poligr.: Orice procedeu de tipar înalt multicolor.
7. Cromofropi, coloranţi	Ind chim.: Coloranfi azoici şi acizi, cari vopsesc lîna în roşu pînă la violet, cu rézistenfe relativ bune la lumină, la spălat şi la acizi. Prin tratarea energică cu bicromat de potasiu, coloranfii cromotropi schimbă culoarea în albastru pînă la negru, cu rezistenfe ameliorate la lumină şi la piuă. Sa presupune că, la cromare, se produce în primul rînd o oxidare, prin care se formează o grupare hidroxiIică, necesară formării complexului de crom.
Unii coloranfi din acest grup au drept component decuplare acidul cromotropic. Exemple:
Cromotrop 2R (anilină -> acid cromotropic), Cromotrop 6B (aminoacetanilidă -> acid cromotropic), Cromotrop FB(acid naftio-nic -> acid 1-nsftol-4-sulfonic), Cromotrop F4B (acid naftio-nic -» acid 1-naftilamin-5-sulfonic). — Colorant cromotrop e o numire comercială.
8.	Cromotropic, acid Ind. chim.: Acid 1,8-dihidroxi-naftaIin-3,ó-disulfonic, intermediar pentru fabricarea unor coloranfi azoici. E singurul dintre acizii dihidroxi-naftalin-di-sulfonici, care are importanfă comercială. Acidul cromotropic se fabrică, fie prin
HO
OH
I I
hc/ nc/ Vh
I
topirea alcalină a acidului HOoS C C	C—SO^H
1-naftol-3,6,8-trisulfonic(aci- 3	d
dul oxikoch), fie prin încăl-	l_j j_j
zirea acidului 1-naftol-8-ami-
no-3,6-disulfonic (acidul H) cu solufie de hidroxid de sodiu sub presiune, sau cu acid sulfuric diluat sub presiune.
Cuplează cu unu sau cu doi moli de baze diazotate, dînd orto-azo-coloranfi, cari formează lacuri cu sărurile de crom. Exemple de colorenfi preparafi din acidul cromotropic: Cromotrop 2 R, 6 B, 1,0 B; violet Victoria 4 BS, Albastru Dianii G, etc.
9.	Cromoxani, coloranţi Ind. chim.: Coloranfi irifenil-metanici hidroxilafi, cu grupări carboxil în pozifia orto fafă de oxidril. Sînt derivafi ai acidului salicilic, o-cresotinic, oxi-tri-melitic, etc. Cromoxanii sînt coloranfi da mordanfi, utilizafi pen-tru vopsirea lînii şi a mătăsii. Prin tratarea pe fibră cu săruri de crom se obfin colorafii cu rezistenfe buna şi cu nuanfe deosebit de pure.
so4-
Exemple: Roşul strălucitor BL Cromoxan:
H	H	H	+
(C2H5)2-N c c c n (c2h5)2 c	cx	c	c
i	I II I HC	C	C	CH
'V	C
H	I	H
cx
HC	^C—COOH
II	I
HOOC—C	CH
XC^
I
OH
Violetul strălucitor RE cromoxan se obfine prin condensarea (3-dietil-aminobenzaldehidei cu doi moli de acid o-cresotinic, în prezenfa acidului sulfuric, şi oxidarea leucoderivatului cu acid azotos.
io.	Cromoxilografie. Poligr.: Tipar înalt multicolor, executat cu clişee gravate în lemn.
tCromozincofipie. Poligr.: Tipar înalt multicolor, executat cu clişee de zinc.
12.	Crompicotif. Mineral.: Picotit cu confinut mai mare de crom. (Termen vechi, părăsit.)
13.	Crompfon. Ind. text.: Ratieră care funcfionează cu efect simplu, pentru că evoluează complet pentru un singur fir de bătătură. Are acfiune directă, deoarece cartela operează chiar asupra platinelor, nu asupra acelor, şi are citirea pozitivă a cartelelor, cînd rola ridică ifa.
14.	Cronofofografie. Foto.: Reprezentarea fotografică a unei mişcări cu ajutorul mai multor fotografii instantanee, luate la scurte intervale de tirrp, ale căror momente au fost cronometrate. Cronofotografia serveşte la studiul mişcărilor corpurilor vii, sau ale corpurilor mobil3 ori deformabile.
îs. Cronograf, pl. cronografe. 1. Tehn.: Cronometru care înregistrează durate de timp, pe cari le înscrie fie pe bandă de hîrtie afumată sau cerată, fie pe film sau pe o hîrtie fotografică.
Cronograful cu bandă înregistrează intervalele de timp pe o bandă de hîrtie afumată sau cerată. E constituit dintr-un dispozitiv cu bandă de hîrtie, asemănător celui de la telegraf, şi din două creioane: un vîrf de creion e pus în legătură cu ceasornicul sau cu cronometrul, ale cărui bătăi de secunde sînt transmise cu ajutorul unui electromagnet, iar celălalt vîrf de creion e pentru control şi observafie; banda de hîrfie înregistratoare sa pune în mişcare continuu, cu ajutorul unui mecanism adecvat.
Cronograful imprimant are o pendulă de precizia, care antrenează în mişcare sincronă un număr de rofi cu cifre în relief (tipe), astfel încît se obfine înregistrarea pe o bandă, prin imprimarea acestor cifre. Banda se mişcă sacadat între două înregistrări, iar comanda înscrierii se face prin electromagnefi.
Uneori, cronometrele portative se numesc impropriu cronografe.
ir>. Cronograf. 2.: Expl. Aparat pentru determinarea vitesei inifiale a proiectilelor, prin măsurarea timpului în care proiectilul parcurge un traiect cunoscut, ceea ce permită determinarea vitesei mijlocii pe traiectul considerat. Vitesa inifială se obfine adăugînd vitesei mijlocii determinate un termen de corecfie care provine din efectul rezistenfei aerului în timpul parcursului considerat. Precizia e de 1 -.-20/oo*
17. Cronograf. 3. Astr.: Aparat care înregistrează indicafiile unui cronometru astronomic prin intermediul unui sistem de penife aşezata pe nişte pîrghii, fiecare fiind comandată de paletă unui electromagnet. O bandă de hîrtie prinsă între două cilindre se desfăşoară uniform astfel, încît penif3le în repaus să traseze pe ea linii continue şi paralele. Daca unul dintre electromagnefi
Cronograma
453
Cronometru marin
e legat la circuitul unui cronometru şi altul la un circuit echipat cu un întreruptor (numit top) se poate obfine timpul de observafie în funcfiune de indicafiile cronomefrului. Din timp în timp se determină decalajul sau paralaxele penifelor, făcînd să funcfio-neze doi eleclromagnefi sub influenfa aceluiaşi circuit.
î. Cronograma, pl. cronograme. Gen., Tehn. V. sub Diagramă 1.
2.	Cronoîsoplefe. Ped.: Linii de egală umiditate (isoplete), cari delimitează într-un sol zone de umiditate al căror nivel variabil e urmărit în timp.
3.	Cronologică, evoluţie ~ . Geobof.: Succesiunea în timp a vegetafiei, care, în mod normal, conduce la un stadiu mai mult sau mai pufin lung de climax (v.).
4.	Cronologie astronomică. Astr.: Studiul timpului raportef la mişcarea corpurilor cereşti, şi al influenfei acestor mişcăr; asupra determinării şi comparafiei diferitelor unităfi de timp,
5.	Cronometrare. Gen., Tehn.: Măsurarea cu mare precizie a timpului în care se desfăşoară un anumit fenomen sau se efectuează anumite operafii.
6.	~a timpilor de lucru. Tehn.: Cronometrare executată pentru determinarea duratei de efectuare a unei operafii dintr-un proces tehnologic de producfie, în vederea stabilirii normelor de timp şi de producfie. în acest scop se folosesc trei feluri de determinări cronometrice: cronometrarea propriu-zisă, calculul fotografic al timpului de lucru şi fotografia zilei de lucru.
Cronometrarea propriu-zisă poate fi cronometrare de selecţionare sau cronometrare continuă.
Cronometrarea de selecţionare se foloseşte pentru stabilirea normelor de timp elementare. Cronometrul, cu acul indicator aşezat în pozifia zero, se pune în funcfiune în momentul începerii unei operafii şi se opreşte la terminarea ei. Indicafia acului cronomefrului se înregistrează într-un formular special; apoi se aşază acul din nou la zero şi se măsoară durata operafiei următoare. Dacă se studiază consumul de timp numai pentru o anumită operafie, se aşteaptă repetarea acesteia de maşină sau de lucrător şi se repetă cronometrarea de mai multe ori. Numărul de cronometrări depinde de exactitatea cerută determinării. Factorii cari pot influenfa durata operafiei studiate se notează în rubrica „observaţii" a formularului. Citirile înregistrate se verifică, eliminînd valorile cu abateri prea mari de la media aritmetică a valorilor apropiate.
Cronometrarea continua se foloseşte pentru studiul timpului util de lucru. La acest fel de cronometrare se înregistrează momentul terminării fiecărei operafii, fără a opri cronometrul după fiecare dintre elé. Penfru a asigura o exactitate mai mare a măsurării se folosesc cronometre cu două ace. Se opreşte acul auxiIier la sfîrşitul fiecărei operafii, se înregistrează indicafia lui, se apasă apoi pe butonul acului auxiliar, care ajunge din urmă acul principal, şi se continuă măsurarea duratei operafiei următoare.
Calculul fotografic prezintă avantajul că pune în evidenfă toate felurile de consum de timp şi furnisează datele necesare pentru alcătuirea normelor operative. în calculul fotografic, crono-metrarea se efectuează cu ceasornice obişnuite, echipate cu secundar. înregistrarea timpilor se face numeric, grafic său mixt, folosind formulare speciale pentru fiecare fel de înregistrare.
înregistrarea numerică se foloseşte cînd se cere o exactitate mare (5**»15s) şi cînd se studiază producfia unuia sau, cel mult, a doi lucrători. înregistrarea grafică poate fi folosită la studierea simultană a producfiei a doi sau a trei lucrători, şi cînd precizia înregistrărilor nu trebuie să fie mai mare decît 0,5***2 minute. înregistrarea se efectuează prin trasarea, în formularul respectiv, a unei linii orizontale care indică consumul de timp. înregistrările grafice sînt simple, rapide şi clare, şi permit o prelucrare ulterioară uşoară a rezultatelor. La înregistrarea mixtă, consumul de timp se înregistrează grafic, iar numărul lucrătorilor cari execută diferite operafii se notează numeric. Cu aju-
torul acestei înregistrări se poate studia producfia simultană a unui număr mai mare de lucrători.
Fotografia zilei de lucru (v.) prezintă avantajul că pune în evidenfă pierderile de timp cari se produc într-o zi de lucru. Prin această metodă pot fi studiate cauzele stagnării producfiei: lipsă de matériale, lipsă de utilaj, efective necorespunzătoare, organizare necorespunzătoare a locului de lucru, etc.
7.	Cronomefrie. F/z., Tehn.: Ramură a Metrologiei, care se ocupă cu studiul măsurării timpului şi al instrumentelor şi procedeelor de măsură a timpului.
s. Cronometru, pl. cronometre. Tehn.: Ceasornic cu mers uniform, precis, avînd ancora cu un singur leveu, care e adusă în pozifia normală de un resort, după ce leveul e lovit de fiecare dintre dinfii rofii ancorei. Astfel, la ascultarea cronome-trului se aude o succesiune de bătăi simple (numită mers cronometru), spre deosebire de ceasornicul obişnuit, la care se aude o succesiune de bătăi duble, numită succesiune tic-tac.
Cronometrul portativ e asemănător, ca aspect, cu ceasornicul de buzunar cu secundar central. Bate 1/5 sau 1/10 secundă. Declanşarea şi oprirea funcfionării se fac prin butoane. Sin. Cronometru de buzunar. — Cronometrul de bord, montat cu suspensiune cardanică într-o cutie, e folosit la navele cari navighează în larg, pentru măsurarea timpului şi pentru determinarea coordonatelor geografice, cu ajutorul observafiilor astronomice.— Cronometrul elecfric are mişcarea comandată electric de la o baterie de acumulatoare sau de la o refea de distribufie de curent electric.
9.	~ astronomic. Astr.: Cronometru de precizie, reglat pe timpul sideral sau mijlociu. Cronometrul are un sistem de contacte electrice legate de pendul şi permite înregistrarea secundelor sau a fracfiunilor de secundă pe un cronograf (v.) şi, de asemenea, audifia bătăilor pendulului într-o cască telefonică, corespunzînd deschiderii sau închiderii contactului.
în observafiile permanente, toate cronometrele sînt sincronizate prin relee electromagnetice, plecînd de la unul dintre ele, care se numeşte pendul director. Mersul cronomefrului trebuie să fie riguros constant timp de mai multe zile. în prezent se instalează în observatoare numai cronometre al căror pendul oscilează într-un clopot în care a fost făcut vid parfial şi în care presiunea e menfinută constantă. în observatoarele mari e asigurată, în jurul cronomefrului, o temperatură constantă la cîteva zecimi de grad.
Pentru lucrările geodezice de cîmp, mersul cronomefrului trebuie să fie constant în intervalul de timp dintre două recepfii (semnale orare) radiotelegrafice.
10.	~ marin. Nav.: Cronometru de bord, care indică ora medie a meridianului zero (Greenwich). E montat pe o suspensiune cardanică, într-o cutie cu geam, aşezată într-un dulap şi fixată cu ajutorul unor pene. Secundarul cronomefrului marin se deplasează la intervale de timp de o jumătate de secundă. Pe cadranul principal al arătătorului se mai găsesc cadranul secundarului şi cadranul de control care indică cîte ore mai poate funcfiona fără a fi întors. Cronometrele marine pot funcţiona 48 de ore fără a fi întoarse; penfru menfinerea unui mers regulat, ele se întorc zilnic, efectuînd 7,5 rotafii ale cheii, şi anume la orele 900, cînd temperatura are de obicei valoarea medie a zilei.
Verificarea cronometrelor se face zilnic (pe mare) sau la fiecari cinci zile (în port), penfru a stabili starea absolută a cronomefrului, adică diferenfă fafă de ora exactă a meridianului Greenwich. Variafia zilnică a stării absolute se numeşte marşă diurnă şi, la un cronometru aflat în depozit (la uscat), trebuie să fie mai mică decît ±1 secundă, iar la un cronometru de la bord, mai mică decît ±5 secunde.
Uneori la bord se folosesc şî cronometre cari indică ora siderală, pentru uşurarea calculelor de puncf al navei cu observaţii la stele.
Cronoscop
454
Croşet
1.	Cronoscop, pl. cronoscoape. Tehn.: Cronometru de buzunar (portativ). Termenul e impropriu pentru această accepjiune.
2.	Cronstedit. Mineral.: Fe4"Fe2'’' [(OH)81 Fe^’S^Oio]. Mineral argilos din grupul alofanului (v.), întîlnit în ganga unor filoane metalifere. Cristalizează în sistemul monoclinic, avînd o structură cristalină tipic tetraedrică în care, în mod excepfional, se pare că ionii de Fe'" pot înlocui 6—12 atomi de siliciu. De obicei se prezintă sub formă de agregate reniforme, fibroase,' radiare.
E negru (în foife subfiri e verde închis), are urma verde închisă şi luciu sticlos pronunfat. Are clivaj perfect după (001), duritatea 3,5 şi gr. sp. 3,3.
3.	Crookeşif. Mineral.: (Cu, TI, Ag)2Se. Seleniură complexă, în care elementele respective sînt în raportul Cu: Ag: TI ~ 15: 2: 1.
E un mineral anisotrop, însă pseudocubic. Clivează după trei direcfii. Se prezintă compact, avînd o structură fin granulară. Are culoare cenuşie-albastră, duritatea 2,5 şi gr. sp. 6,9.
4.	Cros. V. Repartitor.
5.	Crosing, pl. crosinguri. Mine: Construcfie minieră subterană, care asigură încrucişarea a doi curenfi de aer prin tre-
Crosjng (de lemn), a) secfiune longitudinală; b) plan; c) secjiunea /-/.
de palete constituite dintr-o parte cărnoasă, acoperită de solzi, în jurul căreia sînt dispuse simetric raze (radii). în interior, oasele susfinătoare ale înotătoarelor perechi sînt orînduite astfel, încît corespund în principiu oaselor membrelor Vertebratelor tetrapode. Astfel constituite, ele serveau ca sprijin pe fundurile vazoase.
Un alt caracter care apropie aceşti peşti de Amfibiene e şî dezvoltarea, la unele forme (Holoptychius), a dinfilor cu smalf încrefit (labirintic).
Toate acesle caractere, apropiate de cele ale Amfibienelor primitive, conduc la concluzia că Vertebratele tetrapode provin din acest grup de Peşti.
Genurile importante sînt: Osteolepis (Devonianul mediu) şi Holoptychius (Devonianul superior), care e caracteristic Gresiilor cu Holoptychius din Europa şi din America. în Mesozoic, Crosopterigie-nele au fost reprezentate prin Undina (Jurasic) şi Macropoma (Cretacicul superior).
Aceşti peşti au trăit în Paleozoic, în basine cu ape dulci, iar în Mesozoic s-au adaptat la viafa marină, menfinîndu-se pînă azi (Latimeria) tot în mare.
8.	Cross, meloda St. cs. V. sub Deplasărilor, metoda generală a
9.	Cross, procedeul Ind. petr.: Procedeu de cracare termică în fază mixtă, cu un singur circuit, caracterizat prin folosirea unei camere de recepfie orizontale (v. sub Cracare).
10.	Crossit. Mineral.:
Na4Ca0-iMg3-4Fe2-3(Fe,,,l AI)4[(0H)4|Sii6044].
Mineral din grupul amfibolilor; de fapt e un amestec isomorf de actinolit, glaucofan şi riebeckit. E asemănător cu riebecki-tul, prin confinutul în fier, iar cu glaucofanul, prin indicii de refracfie.
11.	Croşet, pl. croşete. Arh.: Ornament sculptat, în formă de frunză curbată în întregime sau numai la unul dintre capete (v. fig.), caracteristic arhitecturii gotice şi folosit pentru deco-
Holoptychius (Crosopterigian).
cerea unuia pe deasupra celuilalt (v. fig.). Crosingurile se construiesc din lemn, din conducte de ofel, canale de beton, de beton armat sau de cărămidă, sau sub forma unei galerii de derivafie. Crosingurile trebuie să fie rezistente, să aibă rezistenfă aerodinamică minimă şi etanşeitate maximă. Pe curenfii principali de aer, crosingurile au diametrul de 600 mm şi lungimea de 5-*7 m, iar pe curenfii secundari, secfiunea lor e de minimum 0,75 m2. Galeriile de derivafie (de ocol) cari au rolul de crosing au secfiunea de 1,5 m2. Vifesa de circulafie a aerului în crosing nu trebuie să depăşească 5 m/s. Sin. Punte de aeraj.
6.	Crosno, Strate de ~. Sfratigr. V. Krosno, Strate de ~.
7.	Crosopterigiene. Paleonf.: Subclasă de peşti, foarte veche, cu mare importanfă pentru evolufia vertebratelor tetrapode şi cu mare răspîndire în trecut (Devonian-Mesozoic). Azi, Croso-pterigienele sînt reprezentate printr-o singură specie, Latimeria chalumne, descoperită în anul 1939 în Oceanul Indian, la gura fluviului Chalumna (Africa de Sud).
Crosopterigienele au posibilitatea de a respira atît prin branhii, cît şi prin pulmoni. Ele au deschideri nazale interne(choa-ne), cari le permit să respire cu gura închisă, ca şi Vertebratele terestre. E de ţnenfionat şî prezenfa spiraculului (prima fantă branhială), transformată la Amfibiene în cavitatea urechii medii.
Au corpul fuziform, la formele vechi, acoperit cu solzi groşi de tip cosmoid (partea bazală din fesutul osos stratificat e acoperită de un strat osos spongios, peste care e dezvoltată dentina, străbătută de canalicule subfiri). înotătoarea codală e eterocercă sau eterodificercă, iar cea dorsală, alungită, e dedublată. Caracteristică e structura înotătoarelor perechi, Acestea sînt în formă
a) croşef de cornişă sau de antablament; b) croşet din secolul XIV; c) şi d) croşete din secolul XV; e) şi f) croşete de la începutul secolului XVI.
rarea extradosului arcelor, a frontoanelor, a cornişelor, a crestelor acoperişurilor piramidale, etc.
Croşetă
455
Crov
i.	Croşetă, pl. croşete. 1. Metg.: Unealtă a formarului, constituită dintr-un corp de ofel cu o lamă care formează partea ei activă, la o extremi-
tate, şi care e îndoită astfel, încît poate servi Ia tăierea sau la îndepărtarea amestecului de formare rămas în adînciturile strimte sau în alte cavităfi greu accesibile ale formei.
Croşeta obişnuită (v. fig. a) are corpul de secfiune rotundă sau jumătate rotundă şi lama dispusă în unghi drept, la unul dintre capetele corpului. Lungimea totală a croşetei e de 200—700 mm, lăfimea de 3—25mm, iar lungimea lamei, de 100—250 mm. — Uneori se folosesc croşete
&-
C
Croşete.
a) croşeiă obişnuită; b) croşetă cu călcîi; c) croşetă cu lanfetă (cu calcîi şi cu lanţetă).
Trei tipuri de croşetă de solidarizare.
1,4787—1,4795, indicele de iod 103—108, indicele de sapc-nificare 200—215; aciditatea în acid oleic poate atinge 8%; e dextrogir cu deviafia de circa +9°. E foarte solubil în eter de petrol; un volum de ulei de croton disolvă 0,8 volume de alcool absolut, dînd un amestec limpede; cu o cantitate mai mare de acest alcool, amestecul .se turbură. Confine: acizii stearic, palmitic, oleic, miristic, lauric, caproic, acetic, butiric, valeric, tiglic, şi crotonic, C4H6O2, şi o răşină. Uleiul de croton are calităfi revulsive şi purgative drastice, fiind folosit în principal în medicina veterinară; în medicina umană se administrează 1/4-2 picături, sub formă de pilule sau de emulsie, ca purgativ energic. în caz de intoxicafie cu acest produs se dau, ca antidoturi, lapte şi băuturi emoliente.
s. Crotonic, acid Chim.: CH3—CH = CH—COOH. Acid nesaturat cu patru atomi de carbon în moleculă, care apare în doi isomeri geometrici:
CH3—CH I!
HC—COOH
acid crotonic (Isomerul trans)
ch3—ch
II
HOOC—CH
acid isocrotonic (isomerul cis)
cu calcîi (v. fig. b), Ia cari extremitatea cu lamă a corpului e cotită, în formă de călcîi, sau croşete cu lanfetă, cari au un capăt conformat ca croşeta cu călcîi, iar celălalt capăt în formă de lanfetă (v. fig. c).
2.	Croşetă. 2. Cs.; Piesă de ofel forjat, constituită dintr-un cui sau piron, cu capul lăfit, folosită pentru solidarizarea îmbinărilor în lemn improvizate (v. fig.). Partea lăfită are una sau mal multe găuri, pentru cuiele sau şuruburile cu ajutorul cărora se fixează pe una dintre piesele de lemn, tija croşetei fiind înfiptă în cealaltă piesă.
3.	Croşetă.	3. Ind. text.: Sin. Ac de
croşetat (v.).
4.	~ de legătorie. Poligr.: Unealtă asemănătoare sulei (v.), însă cu vîrful acului curbat în formă de cîriig. Croşeta serveşte
la apucarea sforilor, cînd sînt trase sub coperta de gardă, la executarea manuală a legăturii în piele.
5.	Croşete,	sing. croşetă. Poligr.: Simbol	grafic cu	func-
ţiunea de parenteze, avînd forma [ pentru deschidere, şi forma ] pentru închidere, punîndu-se la începutul textului sau al expresiei de închis între parenteze, respectiv la sfîrşitul acestora. Sin. Parenteze drepte, Parenteze franceze.
6.	Crofalie, pl. crotalii. Zoot.: Cercel metalic numerotat,
care se aplică cu ajutorul unor cleşte speciale Ia urechea animalelor — pentru marcarea, în special a taurinelor, atît la naştere (la urechea dreaptă), cît şi în momentul cînd se admit pentru prăsilă (la urechea stîngă). Aplicarea crotaliei reclamă perforarea urechii, introducerea cercelului şi nituirea lui. Crotalia se foloseşte şî	la ovine, mai rar la porcine şi	la iepuri.
7.	Croton,	ulei de Farm.: Ulei eteric	care se obfine
din seminfele decorticate ale fructelor arborelui Croton tiglium Linn., din familia Euforbiaceelor, fie prin presarea lor între plăci de fier încălzite, fie prin extracfie cu ajutorul solvenfilor organici (eter-alcool, etc.). Arborele de croton, originar din Filipine şi cultivat în China, India, Vietnam, Ceylon, etc., produce seminfe ovoide, aproape dreptunghiulare, lungi de 1**'1,5 cm şi late de 7—9 mm, cari confin 50—60% ulei. Se prezintă sub formă de lichid vîscos de culoare galbenă închisă, uşor fluorescentă, cu miros neplăcut; e sicativ şi rîncezeşte uşor; are d 0,940—0,950, punctul de congelare —16°, punctul de solidificare a acizilor graşi +16,7°, indicele de refracfie
Acidul crotonic se prezintă cristalizat în ace sau prisme, cu miros asemănător acidului oleic, avînd p. t. 72°, p. f. 189°, d^2 = 0,96;	=	1,43	şi	constanta	de	disociafie	la 25° egală
cu 2,04 • 10~5.
Acidul isocrotonic are p. t. 15°, p. f. 169° şi se obfine prin iradierea acidului crotonic cu radiafii ultraviolete. Prin încălzire la 100°, acidul isocrotonic se transformă în acid crotonic, ceea ce demonstrează că acidul crotonic e forma cea mai stabilă. Cei doi acizi crotonici au formule de structură identice şi se deosebesc numai prin configurafia lor sterică. Acizii crotonic şi isocrotonic dau prin hidrogenare acid butiric, iar prin oxidare, acid oxalic şi acid acetic, datorită dublei legături care se rupe. Acidul crotonic e întrebuinfat în sinteza organică. Sin. Acid etiiiden-acefic.
a.	Crofonică, aldehida Chim.: CH3—CH = CH—CHO. Aldehidă alifatică, normală, cu o dublă legătură în moleculă, avînd p. f. 104—105°, d^5 = 0,8575 şi căldura de ardere 542,3 cal. E o substanfă rău mirositoare, uşor solubilă în apă, antre-nabilă cu vapori de apă şi care, prin oxidare, frece în acid crotonic, iar prin reducere, în aldehidă, respectiv în alcool butilic.
Industrial, aldehida crofonică se prepară direct din acet-aldehidă, trecînd vaporii peste cărbune de lemn imbibat cu oxid de titan sau peste oxid de aluminiu Ia temperatură de 300°, cu o anumită vitesă de contact:
CH3—CHO-f CH3—CHO -> CH3—CH=CH—CHO + H2O.
Aldehida crofonică e mult întrebuinţată în industria de sinteză organică, la prepararea unor răşini, fie prin autocondensare, fie condensată cu fenoli sau cu amine aromatice, cînd se obfin produse tanante sintetice. Sin. Crotonaldehidă.
10.	Crotovină, pl. crotovine. Ped.: Galerie cilindrică de acces, împreună cu un cuib elipsoidai, pe cari le-au săpat rozătoarele în sol şi le-au părăsit, fiind umplută acum în partea superioară a profilului cu material al solului de la alt nivel. Crotovinele se găsesc pînă la adîncimi de 1,5—2 m în toate solurile de stepă şi de silvostepă cu textura uşoară sau mijlocie şi cari nu sînt umezite de apa freatică. în locurile în cari activitatea rozătoarelor a fost intensă, desimea crotovinelor poate provoca regradarea cernoziomului, prin ridicarea mai aproape de suprafafă a materialului din orizontul C, bogat în carbonat de calciu. Prezenfa crotovinelor în profilurile unor soluri de pădure dovedeşte existenfa în trecut a unei stepe în acea regiune.
11.	Crov, pl. crovuri. Geogr.: Mică depresiune de formă circulară sau lunguiafă, care se formează în regiunile de stepă
Crown
456
Cruce de Malta
constituite din loess sau din formafiuni loessoide, prin tasare naturală, ca urmare a unui proces de sufuziuna chimică (spălarea sărurilor şi a calcarului din loess).
Dimensiunile crovurilor sîntfoarte variaie: lungimea şi lăjimea ating uneori sute de metri, iar adîncimea e, în medie, de 2-**4 m.
în crovuri se formează lacuri temporare de stepă, iar uneori chiar lacuri permanente.
Crovurile sînt foarte numeroase în Cîmpia romînă, şi în special în Bărăgan, în Burnas dezvoltarea lor producînd multe neajunsuri lucrărilor agricole. Sin. Găvan, Padină, Coşcovă, Rovină, Farfurioară de stepă.
1.	Crown. F/z. V. sub Sticlă optică.
2.	Cruce, pl. cruci. 1.: Obiect format din două perechi de brafa în prelungire, încrucişate perpendicular sau în X (crucea Sfîntului Andrei). Dacă toate brafele sînt egale, crucea se numeşte grecească; dacă brafele orizontale sînt egale, iar cele verticale sînt inegale (cel inferior e mai lung), crucea se numeşte latină.
3.	Cruce. 2. Tehn.: Obiect în formă de cruce (v. Cruce 1) sau avînd o formă aproximativ asemănătoare acesteia, care în general e un element al unui mecanism, folosit pentru a transmite sau pentru a transforma o mişcare.
Exemple:
Crucea satelifilor e elementul port-satelit al unui mecanism planetar (v.), avînd forma unei cruci cu patru brafe, fiecare braf fiind terminat cu un fus, în jurul căruia se poate roti un satelit. Fig. I reprezintă un mecanism planetar, la care crucea satelifilor 3 se roteşte cu tura-fia co^, în jurul axei centrale Ac a mecanismului, fiind antrenată de satelifii 4 sau îi antrenează pa aceştia în mişcare în jurul aceleiaşi axe centrale; deoarece fiecare satelit se mai roteşte şi în jurul axei sale As (cu excepfia cazului cînd e blocat), turafiile rofi lor dinfate 1 şi 2 sînt diferite una de alta.
La mecanismele diferenfiale de la autovehicule (v. fig. II), crucea satelifilor 3 e montată într-o casetă 7 (numită caseta sate-
Mecanismul diferenfial ai unui autovehicul.
/) pinion de atac; 2) coroană dinfată; 3) crucea satelifilor; 4) satelit; 5) pinion planetar; 6) arbore planetar; 7) caseta satelifilor; Ac) axa centrală; As ) axa de rotafie a satelitului.
lifilor), care e solidară cu coroana
dinfată 2 a acestui mecanism.	__________T_._
Cînd coroana dinfată e antrenată ace; 6) bucea (bucşă); 7) placă de de pinionul de atac Í, mişcarea fixare; 8) inel de siguranfă.
acesteia se transmite Ia arborii planetari 6 prin intermediul satelifilor 4, angrenafi permanent cu pinioanele planetare 5; turafia celor doi arbori planetari poate fi egală sau diferită,
I. Mecanism planetar cu cruce port-satelit.
Í) şi 2) rofi centrale;
3)	crucea satelifilor;
4)	satelit; Ac ) axa centrală; As ) axa de rota-
fie a satelitului.
III. Cruce cardanică.
a) cu fusurile solidare în cruce;
b) cu inel; Í) şi 2) furci; 3) fus; 4) garnitură de etanşare; 5) inel cu
după cum satelifii rămîn imobili sau se învîrtesc, adică după cum cuplurile rezistente cari se exercită la arborii planetari sînt egale sau diferite.
Crucea cardanică e un organ de articulafie biaxială, constituit dintr-o piesă în formă de cruce sau de inel (v. fig. III a, b), la capetele brafelor crucii sau la periferia inelului avînd patru fusuri cu axele ortogonale între ele, iar pe aceste fusuri sînt articulate două furci.
Crucea cardanică poate transmite o mişcare de rotafie de la un arbore la altul, prin intermediul celor două furci cari sînt solidarizate cu aceşti arbori, transmiterea mişcării fiind posibilă chiar cînd axele arborilor formează un unghi diferit de zero şi variabil.
4. Cruce. 3. .Tehn., Inst. conf.: Fiting cu patru intrări, dintre cari două sînt coaxiale, iar celelalte două pot fi dispuse fie coaxial şi într-o direcfie perpendiculară pe prima axă (cruce dreaptă sau cruce la 90°), fie în două direcfii înclinate simetric
9	0	C
Cruci pentru fevi metalice, a) cruce egală, dreaptă, cu ramificafii drepte, cu filete infetioare; b) cruce redusă, dreaptă, cu ramificafii curbe, cu filete inferioare; c) cruce redusă, cu ramificafii la 45°, cu filete interioare; o') cruce ega!ă, dreaptă, cu filete exterioare.
fafă de prima axă (cruce cu ramificafii la n° sau cruce de n°). Axele ramificafii lor pot fi drepte (cruce obişnuita) sau curbe (cruce cu ramificafii curbe). Crucea poate avea intrările filetate la exterior sau la interior (în ultimul caz, intrările pot fi cu sau fără bordură); la crucile pentru presiune înaltă, intrările sînt cu flanşe. Crucea poate avea intrările cu acelaşi diametru (cruce egală) sau cu diametri diferifi (cruce redusă). Crucile cu ramificaţiile cu filet exterior pot fi folosite pentru racordări cu racorduri olandeze (v. fig.).
Crucile penfru fevi de ofel se fabrică din fontă maleabilă sau din ofel forjet (pentru înaltă presiune); cele pentru fevi de aliaje de cupru, etc., din bronz sau din alamă.
5.	~ egală. Tehn., Inst. conf. V. sub Cruce 3.
6.	~ redusă. Tehn., Inst. conf. V. sub	^	I	foa
Cruce 3.
7.	Cruce. 4. Tehn., Inst. san., Alim. apă: Piesă fasonată (v.) de fontă, de ofel, de asbociment, bazalt, beton, etc., pentru conducte de canalizafie sau conducte de presiune, constituită dintr-un corp tubular (care se asamblează cu piesele adiacente ale unei conducte) din care se despart — perpendicular pe acesta — două ramificafii scurte, de acelaşi diametru şi coaxiale, pentru două conducte da derivafie (v. fig.). Organul de legătură cu piesele adiacente poate fi o flanşă sau, uneori, o mufă.
8.	Cruce (solară sau lunară). Meteor. V. sub Meteori optici (halo).
9.	Cruce de Malta. Tehn., Cinem.:
Piesă metalică în formă de cruce de Malta, care serveşte la transformarea mişcării de rotafie uniformă într-o mişcare intermitentă, de exemplu la aparatele cinematografice, unde antrenează	Cruce	de	Malta.
Secadaf filmul şi face posibilă proiectarea succesivă a imaginilor în scurtele intervale de imobilitate (v. fig.).
A
r
Tf
Cruce defonfă.cuflanşe pentru conducte de presiune.
Cruce penfru trasări şi nivelări
457
Crupon
Crucea de Malta are patru brafe cu crestaturi, în cari se poate deplasa butonul unui disc rotativ, asttel încît crucea se roteşte odată cu discul, cînd butonul intră într-o crestătură, dar rămîne imobila cînd butonul părăseşte această crestătură, pînă cînd acest buton intră în cea următoare.
î. Cruce penfru frasări şi nivelări. V. Teu penfru trasări şi nivelări.
2.	Crucea carului. Ind. jar. V. Crucea de dinainte şi Crucea de dinapoi, sub Car, Inima carului.
3.	Crucefă, pl. crucete. Nav.: Platformă mică de lemn sau metalică, de formă semicirculară, fixată deasupra arborelui gabier, şi care serveşte la ancorarea arboretului. Spre pupă, cruceta are două prelungiri numite „antene", cu urechi pentru trecerea patarafinslor (v.), cari sprijină (ancorează) arboretul spre pupă şi în borduri. V. şi sub Greement.
4.	Crucifere. Bct.: Familie de plante din clasa Dicotyledo-natae, subclasa Dialipetatae, ordinul Rhoeadales, răspîndite pe toată suprafafa globului pămîntesc, cuprinzînd, în principal, plante ierboase anuale, bisanuale sau perene.
Cruciferele au frunzele alterne, fără stipule; rădăcina pivo-tantă, uneori voluminoasă; florile hermafrodite, cu înveliş floral dublu, dispuse în raceme simple, construite pe tipul 4; gineceul tetradinam; ovarul super cu loji pluriovulate, mai rar uniovulate; fructul e o silicvă sau o siliculă, dehiscent, prin două valve, cari se separă de la bază către vîrf, sau indehiscent. Seminfele confin albumină, iar în cotiledoane, cari sînt foarte dezvoltate, se găseşte o substanfă uleioasă. ' Familia cruciferelor cuprinde plante întrebuinfate în alimentafie (varza, ridichea, etc.), în industrie (rapifa), ca plante ornamentale (mixandra), buruieni dăunătoare agriculturii (muştarul de cîmp), sau chiar toxice (diferite specii de muştar).
5.	Crucişător, pl. crucişătoare. Nav. V. sub Navă de război.
o.	~ auxiliar. Nav. V. sub Navă de război.
7.	Cruciuiife. Ind. text.: Dispozitive de susfinere a cilin-drelor de presiune, de la unele trenuri de laminat, constituite din cîte o tijă oscilantă, pe care sînt fixate, cu ajutorul unor şuruburi mici, piese cari au de o parte şi de alta locaşuri pentru fusurile de capăt ale axului cilindrelor de presiune (v. fig.). Pozifia acestor piese în lungul tijei e determinată de mărimea ecartamentelor succesive dintre perechile de cilindre ale tre-
Cruciulife la trenul de laminat.
1) tija cruciuliţei; 2) lagărele cilindrelor de presiune; 3) şuruburile de tixare a lagărelor în lungul tijei, conform ecartamentelor dintre cilindre; 4) suportul cruciulijei; 5) axul în jurul căruia se poate roti cruciulifa, cînd se ridică.
nurilor de laminat. Punctul de oscilafie sl tijei cruciulifelor e situat în spatele trenului de laminat. Prin ridicarea cruciulifelor se pot scoate cilindrele de presiune, după ce s-eu descărcat de greutatea cu cîriig căreia i se datoreşte exercitarea presiunii. La trenurile de laminat moderne, în locul cruciulifelor se folo-
sesc brafe oscilante suspendate, la cari, odată cu ridicarea brafului oscilant, se ridică şi cilindrele de presiune.
8.	Crucnă, pl. crucne. Metg.: Unealtă constituită dintr-o bară de ofel cu mîner în formă de ochi, monobloc cu tija, cu care cuptoraşul curăfă zgura ori cenuşa de pe vatra cuptorului, sau cu care amestecă baia de ofel topit, în cuptoarele de elaborare cu vatră.
9.	Cruorină. Chim. biol.: Cromoproteidă porfinică avînd drept grupare prostetică un hem înrudit cu al hemoglobinei, deosebindu-se de acesta la carbonul 2, unde are o grupare aldehidică, în loc de un radical vinii. Cruorina e pigmentul respirator al unui vierme mediteranean, Spirografis,
io-	Crupă, pl. crupe. 1. Ind. piei.: Regiunea din spre coadă a cruponului unei piei, care se întinde pînă la înălfimea iilor posterioare, cuprinzînd porţiunea care acoperă osul iIiac. E în general partea cea mai groasă şi cea mai deasă a pielii. în crupă nu sînt cuprinse cele două porţiuni de la baza cruponului, de ambele părfi ale cozii, cari sînt constituite dintr-un fesut rar şi spongios.
11.	Crupă. 2. Gecgr.:
Formă de relief compusă din două versante, coaste sau flancuri, cari se unesc după o linie (cărarea crupei), care e în acelaşi timp cumpăna apelor. Crupa e totdeauna prelungirea unui mamelon, mai mare sau mai mic (v. fig.).
12.	Crupe. Ind. alim.: Produse alimentare obfinute din boabe de cereale şi leguminoase uscate, prin prelucrarea acestora într-un sistem
de maşini şi instalafii, pentru a le face mai uşor asimilabile şi mai plăcute la gust, prin îndepărtarea de pe boabe a straturilor exterioare, cari nu au valoare nutritivă.
Transformarea boabelor de cereale în crupe reclamă operafii tehnologice cari se pot grupa în operafii de curăfire şi selecfionare, operafii de descojire şi operafii de finisare a produsului, cari diferă de la un produs la altul [de ex.: şlefuire, polizare şi glasare (orez), sau tăierea boabelor în jumătate şi apoi şlefuire şi polizare (arpacaş mărunt), sau fărîmarea boabelor în spărturi mari (crupe de porumb), sau aburirea boabelor şi apoi turtirea lor prin presare (fulgi de ovăz)].
13.	Crupon, pl. crupoane. 1. Ind. piei.: Partea din mijlocul pielii, care se întinde în lung de la linia de bază a cozii pînă la linia de despărfire a gîtului, iar lateral pînă la linia de des-părfire a poalelor, şi care rămîne după ce s-au tăiat, la cru-ponare (v.), gîtul şi poalele. Cruponul reprezintă circa 50***55% din greutatea pielii şi cuprinde două regiuni distincte: spinarea propriu-zisă şi crupa, iar coada e în general retezată scurt. Cruponul constituie partea cea mai bună a pielii, cu grosimea cea mai mare şi cea mai uniformă şi cu fesutul fibros cel mai des, avînd o mare proporfie de fibre cu orientare verticală sau aproape verticală, cu un unghi mediu de împletire de 55***70° (în regiunile cu structură mai rară ale poalei şi gîtului fiind de numai 15*-25°). Datorită acestor caracteristici, cruponul are proprietăfile fizicomecanice cele mai bune, ca rezistenfa la tracţiune, la sfîşiere, la uzură, etc. în general, grosimea cruponului descreşte uşor şi uniform de la crupă spre poale şi gît. Excepfie fac crupoanele pieilor de taur, cari sînt mai groase spre poale şi spre gît.
Crupă (a) şi mamelon (b). (8-9-10-11 şi V-a, V-b, V-c) căi de crupă.
Crupon de talpă
458
Crusher, aparat ~
î. ~ de talpă. Ind. piei: Piele tăbăcită pentru talpă, din cruponul (v.) tăiat în două de-a lungul liniei şirei spinării. Această formă, folosită în industrie, permite aplicarea unui proces de tăbăcire rafional, diferenfiat, utilizarea mai bună a instalafiilor şi a maşinilor, iar în stare finită, manipularea mai uşoară la croire şi ştanfarea mai raţională a tălpilor. Tăbăcirea tălpii sub formă de crupon tăiat în jumătate prezintă avantajul de a permite dozarea substanfelor chimice auxiliare şi a extractelor tanante, cum şi a celorlalfi parametri tehnologici, ca durată, proporfie de flotă, temperatură, etc., în raport cu structura fesutului fibros dermic al cruponului.
2.	Crupon. 2. Ind. chim.: Placă de cauciuc, asemănătoare cu talpa de piele, din care se taie tălpi pentru încălţăminte.
3.	Cruponare. Ind. piei.: Operafia de despărţire prin tăiere a cruponului (v.) de poale şi gît, în cursul procesului de prelucrare a pieilor. Prin cruponare se înfelege şi tăierea pieilor sub alte forme, ca hecht, canat, etc. (v. fig. /). Cruponarea e necesară pentru manipularea mai uşoară a pielior în cursul fabricării şi pentru valorificarea lor în raport cu deosebirile de structură dintre diferitele părfi ale lor. Pieile mai mari, începînd de Ia cele de mînzafi de 12—14 kg bucata, cari nu sînt destinate pentru piei cu suprafafa mare de croire, se taie de obicei de-a lungul şirei spinării, în două jumătăfi longitudinale, numite canafe. Pieile pentru tapiserie se tăbăcesc întregi, iar cele pentru curelărie, pentru articole de voiaj, marochi-nărie şi alte scopuri tehnice specia Iese tăbăcescsub formă de crupon dublu, cu sau fără umăr, şi hecht simplu sau dublu. Datorită deosebirilor de grosime şi de structură ale fesutului fibros, nu toate părfile pielii au aceeaşi valoare în fabricaţie. Părfile pielii de la căpăfînă sau de la frunte, şi umărul, cari împreună constituie gîtul, cum şi cele două poale,sînt mai subfiri şi mai rare; ceea ce rămîne e cruponul.
Gîtul şi poalele reprezintă circa jumătate din greutatea unei piei, dar pufin mai mult din suprafafa ei. în medie, la pieile grele de bovine cruponul reprezintă circa 50***55% din greutate, gîtul 23—26% şi poalele, 22***24%.
Penfru curele de transmisiune şi blanc, cruponarea pieilor se face la ieşirea din cenuşar, cînd pieile sînt în stare de gelatină; pentru talpă, în general, Ia ieşirea din ciclul de basine de pretăbăcire, cînd pieile sînt pătrunse de tanin, iar diferitele părfi (crupon, gît, poale) urmează să primească tratamente variabile în continuare.
Pentru cruponarea în stare de gelatină, procesul tehnologic e următorul: Se^ aşază pielea pe masa de cruponat şi se îndoaie de-a lungul şirei spinării cu fafa în afară, cu poalele spre cru-ponator şi cu gîtul în dreapta lui; se netezeşte şi se potriveşte suprapunerea marginilor; se palpează linia despărfitoare a fesutului rar al poalei de cel mai compact al crupei, în partea dinspre coada pielii; se aşază o riglă paralel cu şira spinării pe această linie şi se marchează linia respectivă cu dosul cufituIui^ printr-o dungă de-a lungul muchiei riglei. După îndepărtarea riglei, cruponatorul desparte poalele de crupon pe toată lungimea, pe
linia însemnată, cu cufituI de cruponat, finînd cufituI aplecat sub piele şi conducîndu-l astfel, încît tăietura să se facă în aer. în continuare se palpează de-a lungul şirei spinării linia despărfitoare a fesutului mai rar al gîtului de cel mai compact al cruponului, se trasează cu rigla, ca şi în cazul poalelor, o linie aşezată pufin oblic spre crupon şi se procedează la despărfirea gîtului de crupon pornind tăietura de la şira spinării. în cazul pieilor penfru blanc, care trebuie să rămînă sub formă de hecht, această a doua tăietură nu se mai face. Cozile se taie scurt, pînă la marginea de jos a cruponului. La cruponare se exclud regiunile rare ale subsuorilor, şi părfile laterale de la coifurile din spre gît ale cruponului.
Pentru cruponarea după pretăbăcire, procesul tehnologic e următorul: Se aşază pielea la fel, pe masa de cruponat, se îndoaie de-a lungul şirei spinării cu poalele către cruponator şi cu gîtul în dreapta lui, se netezeşte, şi se suprapun bine marginile; se palpează linia despărfitoare a fesutului rar al poalei de cel compact ăl cruponului în partea din spre coadă şi se marchează punctul respectiv cu dosul cufitului; se măsoară cu rigla distanfa dintre şira spinării şi punctul însemnat şi se palpează de-a lungul şirei spinării locul unde începe fesutul rar al umărului; pe linia de despărfire a gîtului de crupon se măsoară această distanfă, micşorată cu circa 5 cm; se marchează punctul respectiv, se trasează linia şi se taie jos poalele; se taie apoi gîtul, începînd de la şira spinării, de-a lungul unei linii pufin oblice spre crupon; se dezdoaie cruponul cu carnea în sus şi se taie în două de-a lungul şirei spinării.
La crupon nu trebuie să mai rămînă fesut rar.
în cazul pieilor de cal, cruponarea e determinată de diferenfele de structură dintre gît şi crupa care confine oglinzile (v. Crupă de cal). Cruponarea acestor piei se face în stare crudă, pe o linie care desparte crupa de gît la distanfa de
circa 3/4 din lúngimea pielii de la „ pie|e de ca, cruponata. cap şi care se numeşte şi „linia	,,	crupa. 2)	ogMnzl.	3) git.
părului", deoarece se recunoaşte	4)	iumă|i)i de	g„. 5)
frunţi sau
printr-o schimbare în direcfia de	căpăjînă;	6) picioare,
creştere a părului (v. fig. II). Gîtul
se desparte în două jumătăfi, iar picioarele posterioare se despart de crupă, urmînd să fie tăbăcite separat.
4.	Crusher, aparat ~ . Tehn. mii.: Dispozitiv pentru măsurarea presiunilor foarte înalte din gurile de foc, după gradul de deformafie plastică a unui corp metalic, de obicei de cupru, numit crusher. Se construiesc două feluri de aparate crusher: unul fix şi unul zburător.
Aparatul crusher fix, montat în peretele fevii de experienfă, în care urmează să se măsoare presiunea, e constituit dintr-un piston care se poate mişca într-o cavitate cilindrică şi care e supus la un capăt la presiunea de măsurat. Cu celălalt capăt acfionează asupra crusherului, imprimîndu-i deformaţii /. Aparat crusher fix. plastice (v. fig. /).	,)	crusher;	2)	piston;	3)	pe-
Dacă se înregistrează variafia timpu- re)e,e camerei de presiune. lui cu ajutorul unui dispozitiv şi variafia
înălfimii crusherului care se deformează prin deplasarea pistonului cu ajutorul unui vîrf pe o tobă rotativă, se obfine va-riafia în funcfiune de timp a presiunii de măsurat, de la zero pînă în momentul aTingerii valorii maxime.
A
I. Piele de bou cruponate.
FVNE) crupon simplu sau semicrupon; GENJ) crupon dublu sau de transmisiune; AFDC) canat; ABNJL) gît; BCDE) poală; ABEF) hechf simplu; ABCL) hecht dublu; ABMKL) căpăfîni sau frunfi; MNJK) umăr; EFRT) bucă; P) picioare; S) regiunea spinării; V) regiunea crupei; Z) regiunea iilor.
Crustacee
459
Crustă de piatră
Aparatul crusher zburător e un dispozitiv independent, constituit dintr-un tub cilindric scurt, închis la un capăt cu un şurub; prin celălalt capăt pătrunde pînă la exterior tija unui piston. în interiorul cilindrului se găseşte crusherul, care e rezemat cu un capăt pe unul dintre fundurile cilindrului, iar cu celălalt se sprijină pe piston (v. fig. //).
Aparatul se plasează de obicei în tubul-cartuş sau în încărcătura de pulbere a gurii de foc la care urmează să se măsoare presiunea. El nu permite decît măsurarea presiunii maxime. Prin tragere, aparatul e proiectat în afara fevii, de unde se culege, se demontează şi se măsoară dimensiunile crusherului, deducîndu-se presiunea maximă . suportată,cu ajutorul unor tabele de taraj (v.). 4) Jr^°e'r; 5) ,nPJ î. Crustacee. Paleont.: Clasă de artro-	ghidaj,
pode branhiate, în special marine, uneori
şi de ape dulci. Pufine sînt adaptate şi la viafa terestră, în locuri umede (Oniscus, etc.).
Dimensiunile reprezentanfilor acestei clase variază de la cele microscopice (crustaceele inferioare din plancton) pînă la cîteva zeci de centimetri (unele crustacee decapode). Duc viafă ben-fonică, sau sînt înotătoare; unele sînt sedentare (Cirripedae), dar există şi forme parazite.
Corpul crustaceelor, format din cap, torace şi abdomen, e constituit dintr-un număr variabil de inele (de la 7, la Ostra-codae, pînă la peste 60, la Phyllopodae). La crustaceele evoluate (Decapodae), numărul inelelor e constant (20), purtînd fiecare cîte o pereche de apendice, afară de ultimul (telson), care nu are apendice. Inelele pot să se sudeze, dînd naştere unor piese unice (pentru cap se sudează cinci inele). La unele crustacee, inelele toracice se sudează cu capul, dînd naştere cefalotoracelui.
Capul are anfenule, antene, mandibule şi două perechi de maxile. Toracele, constituit dintr-un număr variabil de inele, are apendice toracice, cari îndeplinesc funcfiune locomotorie (Isopodae, Amphipodae). La racii decapozi, a noua pereche de apendice e modificată, fiind adaptată şi la funcfiunea prehensilă (cleşte). Apendicele sînt organe specializate în anumite direcfii: sensoriale, de masticafie, prehensiune, locomofiune, etc. Toate aceste organe sînt constituite dintr-o parte bazală ^protopodit), de pe care se despart două piese (endopodit şi exopodit). Aparatul respirator, reprezentat la majoritatea crustaceelor prin branhii, e dezvoltat pe protopoditul apendicelor toracice şi abdominale. La formele terestre (crabii tereştri) se găsesc formafiuni speciale, cavităfi branhiale modificate, iar la Oniscus există un sistem de tuburi cari străbat apendicele, asigurîndu-se astfel respirafia aeriană.
La cele mai multe crustacee, tegumentul chitinos e impregnat cu carbonat de calciu, ceea ce îi dă o mai mare rigiditate şi, totodată, a favorizat fosilizarea lor.
Cu rare excepfii, Crustaceele sînt de două sexe. Din ouăle fecundate se dezvoltă obişnuit o larvă (nauplius), care trece prin mai multe faze (zoe, mysis) de metamorfoză, pînă la forma adultă. Crustaceele au avut mare răspîndire în timpurile geologice, fiind reprezentate prin numeroase grupe.
Din Era paleozoică sînt cunoscute Arheocrustaceele (Trilobifi şi Arthropleuridae). Ele se deosebesc de Eucrusfacee (din Meso-zoic, Neozoic şi Actual) prin segmentele abdominale, cari sînf asemenea celor toracice, fiecare fiind înzestrat cu cîte o pereche de apendice biramate.
Eucrustaceele cuprind două subclase: Entomostracee (crustacee inferioare), cu dimensiuni mici, al căror corp e constituit dintr-un număr variabil de inele, isr apendicele nu au o
specializare înaintată, şi Malacostracee (crustacee superioare), cu corpul format constant din 20 de segmente şi cu apendice specializate.
Entomostraceele cuprind următoarele ordine: Cirripedae, crustacee fixate, de exemplu genul Balanus (Eocen-Acfual); Cope-podae, crustacee mici din plancton, necunoscute ca fosile; Ostracodae, crustacee mici, cu corpul protejat de două valve chitinoase sau calcaroase, de exemplu genul Leperditia (Silurian-Carbonifer); Phyllopodae, crustacee mici, cu sau fără o carapace protectoare, cu organizare inferioară, de exemplu genul Estheria (Devonian-Actual).
Malacosfracee/e se subdivid în ordinele: Phyllocaridae, crustacee cu capul şi toracele acoperite de o carapace unică sau compusă din două valve şi rostrum anterior, — de exemplu genul Hymenocaris (Cambrian); Isopodae, crustacee cu corpul turtit dorsoventral, nu au carapace, sînt forme mici, acvatice, dar şi terestre, — de exemplu genul Proidothea haugi (OIi-gocen — Piatra Neamf); Amphipodae, crustacee cu corpul turtit lateral, fără carapace,■— de exemplu genul Gammarus (Miocen-Actual); Stomatopodae, crustacee cu carapacea turtită dorsoventral, cu ultimele trei segmente libere, — de exemplu genul Squilla (Cretacic-Actual); Decapodae, crustaceele cele mai evoluate; au carapacea foarte dezvoltată şi prelungită anterior printr-un rostrum. Sînt cunoscute începînd cu Triasicul, prin grupele Macrure, Anomure şi Brahiure.
2.	Crustă, pl. cruste. 1. Gen.: Strat exterior, mai mult sau mai pufin gros, care se formează prin întărirea păturii superficiale a unor corpuri moi.
3.	~ de piatră. Tehn.; Strat superficial solid, depus pe perejii unui recipient (de ex. corpul unei căldări de abur, radiatorul unui motor, etc.), rezultat din săruri confinute în apa sau în aburul din acest recipient. Crusta de piatră e formată, în principal, din carbonafi de calciu, CaCC>3, sau de magneziu, MgC03, sulfafi de calciu, CaSO^ sau de magneziu, MgSO^ silicafi alumino-sodici, Na2Al204-4 SÍO2 ■ 2 H20, cloruri, oleat de calciu (adică ulei de ungere combinat cu oxid de calciu), etc.; carbonafii sînt pulverulenfi, necristalini şi neaderenfi, iar sulfafii, silicafii şi oleatul de calciu sînf cristalini, duri şi ade-renfi. Amestecul acestor săruri constituie o crustă dură şi rău conducătoare de căldură, care poate provoca deteriorarea perefilor recipientului pe cari se depun, sau alte efecte dăunătoare.
înlăturarea crustei, numită dezincrustare (v.), se face fie pe cale mecanică, prin ciocănire, raşchetare, sablare, etc., fie pe cale chimică, prin disolvarea crustei în soluf/e de NaOH, KOH, HCl, etc. în general se preferă să se evite formarea crustei, cel pufin parfial, folosind: apă cu duritate mică, eventual supusă unui tratament prealabil de epurare (v.); dez-incrustanfi cu efect chimic, cari transformă sărurile dure şi aderente în săruri mai solubile sau pulverulente şi neaderente (numite nămol), eliminabile prin evacuare sau spălare; dez-incrustanfi cu efect mecanic, cari sînt materiale inerte (nisip, extracte tanante, sticlă pisată, etc.), capabile să împiedice formarea cristalelor dure şi aderente. Sin. Depunere de piatră, Incrustafie.
Exemple:
Crusta la căldări de abur. Termőt.: Crustă formată pe perefii corpului sau ai fevilor unei căldări de abur, prin depunerea sărurilor din apa de alimentare, cînd temperatura acesteia e de circa 100° sau mai înaltă. Aderenfa crustei depinde atît de natura perefilor, cît şi de solubilitatea sării depuse; coeficientul de solubiIitate, adică gradul de solubilitate în apă în raport cu temperatura, e aproape constant la carbonafi, cari se depun la aproximativ 100°, dar scade cu temperatura la sulfafi, cari încep să se depună la peste 130° şi depunerile lor cresc odată cu temperatura (v. fig. i).
II. Aparat crusher zburător.
1) corpul aparafului;
Crustă întărită
460
Cruşîn
Crusta se formează cînd o solufie saturată ajunge în contact cu o suprafafă încălzită, ceea ce provoacă supraîncălzirea stratului imediat vecin din solufie, astfel încît sarea începe să se depună după ce se produce o primă cristalizare. Această cristalizare e condifionată de formarea unei bule de aer pe suprafafa încălzită şi, cînd bula se supraîncălzeşte, pelicula din jurul ei se evaporă şi încep să se depună primele cristale.
La căldările, de abur, crusta prezintă următoarele dezavantaje: provoacă mărirea consumului de combustibil, deoarece se micşorează coeficientul de transmisiune a căldurii (de ex., la o crustă de 5 mm, acest coeficient se reduce cu circa 27%); reclamă epurarea prealabilă a apei de alimentare sau introducerea de dezincrustanfi în apă, cum şi dezincrustarea ulterioară a corpului căldării sau a fevilor pe cari se depune; poate provoca deteriorarea perefilor căldării sau ai fevilor, deoarece temperatura locală creşte excesiv, datorită crustei (crusta fiind un termoizolant, aceşti perefi cedează apei numai o parte din căldura primită) şi rezistenfa mecanică scade cînd temperatura creşte, astfel încît e posibil să se pro-
turbine, puterea se reduce cu circa 20% după o lună de depunere de piatră); reduce spafiul dintre palete.
2W,
I, Gradul de solubilitafe în apă a sulfaţilor şi a carbonaţilor.
S) gradul de solubilitaie (coeficient de solubilitate) în miliechi-valenţi pe litru; t) temperatura în °C; I) sulfat de calciu în apă pură; II) sulfat de calciu în soluţie de 30/co sulfat de sodiu; III) carbonat de calciu în apă pură; III') carbonat dé calciu în apă pură (după Straub); IV) carbonat de calciu în solufie de 0,250/oq carbonat de sodiu.
ducă fisurarea, burduşirea sau ruperea materialului perefilor, eventual explozia căldării (v. fig. //).
Crustă la turbine cu abur. Mş.: Crustă formată pe paletele unei turbine cu abur, prin depunerea sărurilor din picăturile de apă sau din abur. Sărurile se depun pe palete, dacă aburul din căldare antrenează abundent picături de apă (v. Primaj), dintre cari o parte ajung în turbină, restul evaporîndu-se în supraîncălzitor; dacă antrenarea e slabă, aproape toate picăturile de apă se evaporă în supraîncălzitor.
Crusta de pe paletele de înaltă presiune e datorită depunerilor din picăturile de apă, cari confin în solufie hidrát de sodiu, NaOH. Acest confinut de NaOH modifică curba de saturafie, astfel încît picătura de apă nu se poate evapora complet, chiar dacă străbate supraîncălzitorul, deoarece evaporafia opreşte cînd se atinge concentrafia
corespunzătoare temperaturii şi presiunii aburului (v. fig. III). Deci, picăturile de apă ajung în stare semifluidă în turbină, unde aderă la palete şi formează un depozit cepabil să fixeze şi alte săruri. — Crusta de pe paletele de medie şi de joasă presiune, care confine silice, SÍO2, amorfă sau cristalină, ori silicat de sodiu, NaSi03, e datorită aburului care antrenează aceste săruri şi le depune cînd temperatura şi presiunea scad. In plus, aburul antrenează şi picături de apă, din cari se formează alte depuneri de piatră.
La turbinele cu abur, crusta prezintă următoarele dezavantaje: provoacă micşorarea randamentului şi a puterii (la unele
II. Burduşeli la căldările de locomotivă.
Í) căldare verticală; 2) cutie de foc; 3) antretoaze; 4) cadrul inferior; 5) şuruburi de plafon; 6) burduşeli.
III. Concentraţia de echilibru a unei soluţii de NaOH în funcţiune de temperatură şi de presiune.
Crustă la motoare cu ardere internă. Mş.;Crustă formată în camerele de apă ale unui motor cu răcire cu apă, cum şi în radiatorul acestuia, prin depunerea sărurilor din apa de răcire. în general, crusta e constituită din carbonaţi, avînd un confinut mic de sulfafi sau oleafi.
La motoarele cu piston, crusta prezintă următoarele dezavantaje: reclamă introducerea de dezincrustanfi în apa de răcire sau folosirea unui lichid adecvat (de ex. apă de ploaie), şi în special dezincrustarea ulterioară a blocului-cilindru, a culasei şi a radiatorului; poate provoca pierderea apei de răcire prin vaporizare sau griparea motorului, deoarece temperatura motorului creşte excesiv datorită crustei, care împiedică răcirea acestuia (crusta fiind un termoizolant).
î. s** înfărifă. Geof.: Partea superioară a unui sediment recent, care se găseşte într-o stare de consistenfă mai tare decît restul sedimentului, datorită unor condifii favorabile de pierdere a umidităfii, în urma contactului cu atmosfera.
Crustele întărite se pot observa atît la sedimentele recente naturale (de ex. prafurile de origine aluvială de pe cursul inferior al unor rîuri sau fluvii), cît şi la cele artificiale (de ex. depozitele din basinele de decantare a pulpei de la hidro-mecanizare sau a sterilului de la flotafie).
în general, consistenfa crustei e mai mare spre suprafafă şi scade spre interiorul masei sedimentului.
Starea de consistenfă mai mare a crustei are drept urmare o capacitate portantă sporită şi, ca atare, proprietăfi mai favorabile pentru aşezarea fundafiilor. Pentru a folosi cît mai bine aceste proprietăfi, fundarea trebuie să se facă la o adîncime cît mai mică, astfel încît o parte cît mai mare din zona activă a fundafiei să fie cuprinsă în crustă. Reducerea adîncimii de fundare e limitată însă de adîncimea de înghef.
în fara noastră, cruste întărite se întîlnesc în special la suprafafa depozitelor aluviale ale Dunării şi ale unor rîuri de şes.
2.	Crustă. 2. Mett.: Sin. Coajă (v.).
3.	Cruşală. Ind. făr.: Apă fiartă cu coji de anin şi de stejar, întrebuinfatăcăargăseală pentru pieile de opinci. (Termen regional, Moldova.)
4.	Cruşeî. V. Cruşîn.
5.	Cruşîn, pl. cruşini. Silv. V. Cruşîn.
e Cruşîn, pl. cruşîni. Silv., Farm.: Rhamnus frangula L. Arbust mare din familia Rhamnaceae, frecvent în pădurile de coline şi de cîmpie, în special pe soluri jilave, în zăvoaie. Din lemnul de cruşîn se obfine un cărbune fin, folosit la prepararea unei pulberi explozive; coaja de cruşîn, cu grosimea de 0,5--* 1 mm,
Cruşon
461
Cuadratice
se recoltează primăvara, de pe trunchiuri tinere sau de pe ramuri (sub formă de cilindru sau de jgheab), se usucă, şi se întrebuinfată în Farmacie, ca purgativ (sub formă de decoct sau de extract). Coaja are culoarea cenuşie închisă, la exterior, respectiv brună, la interior; ea are gust slab amărui şi pufin astringent. Confine un glucozid, frangulina, C2iH2oOgf care prin fierbere cu alcool acidulat se dedublează în ramnoză şi în frangula-emodină, C15H10O9; mai confine şi emodină liberă, acid crisofanic, mucilag, oximetilantrachinonă (3,8%) şi un ferment solubil care produce, la ingerarea scoarfei proaspete, fenomene dureroase şi emetice (aceste fenomene nu sînt produse de scoarfa uscată). Sin. Cruşin, Frangulă, Pafachin, Pafachină, Cruşei, Lemn cîinesc.
1.	Cruşon. Ind. alim.: Băutură răcoritoare, preparată din vin alb sau roşu de calitate superioară, la care s-a adăugat pufină esenfă de portocale, în amestec cu sirop de zahăr.
2.	Crypfodira. Paleont.: Subordin din grupul Chelonienelor (broaşte festoase), care cuprinde forme caracterizate prin posibilitatea de a retrage capul şi membrele sub carapace. Centura pelviană e liberă, nesudată cu carapacea.
Din acest subordin fac parte majoritatea Chelonienelor actuale şi fosile. Unele sînt terestre, cu cel mai vechi reprezentant, Archaeochelys, din Permian. Forme terestre (Emys şi Testudo) se găsesc în sedimente te.rfiare.
Alfi reprezentanfi ai grupului sînt marini, adaptafi la acest mod de viafă în Mesozoic (Rhinochelys, Archelon, etc.) şi continuînd şi în Terfiar (Talassochelys — Eocen).
3.	Cryptostomafa. Paleont.: Ordin de briozoare pa/eozoice caracterizate prin colonii incrustante, cu aspect reticulat, ale căror loji (zoecii) sînt foarte scurte şi se acoperă în parte unele pe altele.
Specia Fenestella retiformis Schloth. e reprezentantul tipfc al acestui ordin.
4.	Crypfozoon. Paleont.: Concrefiuni calcaroase (stromato-lite) cu structură concentrică, cunoscute din depozite lagunare subcontinentale precambriene. Sînt considerate ca rezultatul activităfii vitale a algelor albastre (Cyanophyta) incrustante.
5.	cf Ms.: Simbol literal pentru carat.
8.	Ctenoid, solz de fip Paleont.: Varietate de solz cicloid, caracterizat printr-o margine zimfatá. Solzii sînt subfiri şi se acoperă în parte unii pe alfii. Sînf dezvoltafi la peştii osoşi.
7.	ctg Maf.; Simbol literal pentru cotangentă.
8.	cth Mat.: Simbol literal pentru cotan- Ţip de so|z ctenoid. genta hiperbolică.
9.	Cu Chim.: Simbol literal pentru Cupru.
10.	Cuadranf, pl. cuadranfi. Tehn.: Organ metalic de aparat sau de instrument de măsură, în sector de formă apropiată de aceea a unui sfert de cerc.
11.	~ astronomic. Astr.: Aparat astronomic vechi, constituit dintr-un sfert de cerc vertical, divizat în grade, şi dintr-o lunetă, servind la determinarea înălfimii unui astru.
12.	~ geografic. Astr., Cartog.: Un sfert din zona cuprinsă între pol şi cercul polar, începînd de la 0° către Est, şi anume: cuadrantul african, de la 0 Ia 90°, cuadrantul australian de la 91 la 180°, cuadrantul pacific de la 181 la 270° şi cuadrantul american, de la 271 la 360°.
13.	Cuadrat, pl. cuadrafi. 1. Poligr.: Unitate de măsură tipografică, egală cu 4 cicero sau cu 48 de puncte. Sin. Cvadrat.
14.	Cuadrat. 2. Poligr.: Albitură de acelaşi corp ca şi litera care se culege, avînd lungimea de un cuadrat. Cuadrafii se folosesc la completarea spafiilor albe mai mari în rîndurile terminale sau |a culesul rîndurilor albe. în acelaşi scop se folosesc şî alte elemente normate de albitură de 3/4, 1/2 şi 1/4 de cuadrat.
15.	~ fafetat. Poligr.: Element de albitură cu corpul de
12	puncte şi lungimea 1/1, 1/2 sau 1/4 cuadrat, executat din aîamă şi avînd la partea superioară o fafetă în formă de coadă de rîndunică, în care se poate prinde marginea unui clişeu sau a unei plăci de stereotipie (v. f/g.). Cuadratul fafetat serveşte atît la fixarea sigură a clişeului, cît şi la formarea spafiului alb liber, necesar în jurul clişeului, simplificînd şi uşurînd fixarea clişeelor în formă, fără a mai fi necesară fixarea pe un picior de lemn şi fără a mai folosi fundamente speciale pentru clişâe.
iG. Cuadrafrice, sing. cuadratrice. Geom.:
Curbe utilizabile în rezolvarea problemei determinării lungimii unui arc de cerc sau a pro- Cuadrat fafetat. blemei construcfiei unui pătrat care are perimetrul egal cu circumferenfa unui cerc dat, probleme cari se reduc la aceea a construcfiei unui segment a cărui măsură să fie egală cu numărul jc. Exemple de cuadratrice sînt: cuadratricea lui Dinostrate (v.); cohleoida (v.), care e inversa cuadratricei lui Dinostrate; cuadratricea lui Tschirnhausen (v.) şi spirala lui Arhimede (v.).
Cuadratricea lui Dinostrate: Curbă plană definită în raport cu un punct fix A şi o dreaptă fixă (D), ca fiind formată de mulfimea punctelor planului care verifică relafia
j OP y'MOD \OA AOD
P fiind proiecfia ortogonală a punctelor M pe dreapta OA dusă prin A perpendicular pe (D).
Ecuafia cartesiană a curbei e y = x cotg , unde a =OA.
2	&
Curba e simetrică fafă de (£>), intersectează această dreaptă în
punctul B (o,	în	care tangenta e paralelă cu OA, în inter-
' jt '
valul [0, 2 a] e formată din ramura BAC asimptotă Ia dreapta x — 2a şi în intervalele [2a, 4a], [4a, 6a], ••• e formată din ramuri egale cu B\A\C\. Punctele de inflexiune ale curbei sînt situate pe paralela la 0^1 dusă prin B (v. fig. /).
Arcul [0, 2a] mai admite şi o definifie cinematică, fiind trai actoria punctului comun a două drepte mobile, dintre cari una se deplasează cu o mişcare uniformă din po-	Cuadratricea	lui	Dinostrate.
zifia x — 2 a, rămînînd
paralelă cu (D), iar cealaltă se roteşte cu o mişcare uniformă în jurul punctului O, pozifiile inifiale fiind respectiv dreptele x — 2a şi (D), iar pozifiile finale fiind coincidentă cu (D).
Ecuafia polară a curbei e
__ 2 a cp ^ tc sincp*
unde cp = —— 0.
T 2 a
Inversa cuadratricei lui Dinostrate e cohleoida (v.)
Jt sin cp
Cuadrafură
462
Cuadrică
II. Cuadrairicea lui Tschirnhausen.
Fiind dată această curbă se poate rezolva problema trisecţiunii unui unghi dat. Se construieşte unghiul yOz egal cu unghiul dat; se proiectează în P punctul M, în care latura Oz intersectează cuadratricea; se construieşte OQ=- OP şi se determină pe cuadratrice punctul N, care se proiectează în Q. Unghiul yON verifică relafia yON= - yOz. Mai general, dacă
se construieşte Q astfel încît OQ—-OP, ungKiul obfinut prin
construcţia asemănătoare e yON= ^ yOz.
Din valoarea ordonatei punctului B comun curbei şi dreptei D
o/q-= —- se deduce valoarea numărului Jt, ceea ce rezolvă pro-Jt
blema rectificării unui arc de cerc, problemă cunoscută sub numele de cuadratura cercului.
Nu sînt cunoscute însă metode mecanice penfru construcfia curbei.
Cuadratricea lui Tschirnhausen: Curbă definită prin ecuafia
y = a sin—, care e transfor-2a
mata sinusoidei F = sinX prin
afinitatea y — aY, x ~ —- X.
jt
Dacă se cunoaşte curba, se determină punctul de intersec-fiune cu dreapta y = a şi se consideră proiecfia lui P pe Ox (v.fig.//). Dacă OP~xq, valoarea lui Jt e dată de jt = 2 u/xq.
1.	Cuadrafură. 1. Astr.; Pozifia aparentă în care doi aştri privifi de pe Pămînt au fafă de Soare o diferenfă de longitudine de 90°. Semnul astronomic penfru cuadrafură e □.
2.	Cuadrafură. 2. Geom.: Operafia construirii, excluziv cu rigla şi compasul, a unui pătrat care să aibă aria egală cu aria unei figuri date (sens restrîns). Termenul se foloseşte în această accepfiune restrînsă în enunful: Cuadratura cercului nu e posibilă.
3.	Cuadrafură, pl. cuadraturi. 3. Mat.: Oricare dintre procedeele cari permit găsirea unei arii, în special procedeul bazat pe calculul unor integrale efectuate asupra unor funcfiuni de o singură variabilă (sens generai). în această accepfiune se foloseşte termenul cînd se spune că problema integrării unei ecuafii diferenfiale a fost redusă la cuadraturi.
4.	Cuadrafură, în F/z.: Relafia care există între două mărimi armonice de aceeaşi frecvenţă, cînd fazele lor diferă între ele cu un sfert de perioadă.
5.	Cuadrică, pl. cuadrice. Mat.: Suprafafă algebrică de ordinul al doilea. Fafă de un reper proiectiv, ecuafia unei cuadrice e de forma
/ (M) = f(xu x2, x3, x4) = Yjaik xt xk = 0
i,k
Caik~aki)	('. £= 1.2, 3, 4),
şi depinde de zece coeficienfi omogeni şi de nouă coeficienfi esenfiali.
Determinantul
Dacă A = 0, sistemul linear şi omogen
A=|
Uk I
(i, £=1, 2, 3, 4)
care e discriminantul formei pătratice cuafernare care formează primul membru al ecuafiei cuadricei, se numeşte discriminantul cuadricei.
t - 1	df _
fi 2 dxi
'*1
xl+ai2 x2 + ail X3 + au + X4 = Q .
(*=1, 2, 3,4)
admite solufii cari sînt coordonatele punctelor singulare ale cuadricei.
Cuadricele cari au puncte singulare se numesc cuadrice singulare.
Dacă Q e rangul matricei H^H, cuadricele singulare se clasifică după valorile lui q. Dacă Q = 3, cuadrica are un singur punct singular şi e formată din drepte prin acest punct (con pătratic). Dacă Q — 2, cuadrica are o mulfime infinită de puncte singulare colineare şi e formată din două plane cari confin dreapta punctelor singulare; forma f(M) e identică cu produsul a două	forme	lineare. Dacă	Q = 1, cuadrica are un	plan de puncte
duble;	forma	f(M)	e	pătratul	unei forme	lineare şi cuadrica e
formată din planul punctelor duble, socotit de două ori.
O	dreaptă determinată de două puncte M\(Xji1)), M2xp)) intersectează o cuadrică în punctele M =-XiM\ + X2M2 corespunzătoare valorilor ^1, ^2 cari verifică ecuafia / [h M\ + l2 M2) = *2 f (Ml) + 2 \xl2f (Mx I M2) + \22f {M2) = 0 în care
(0 o)f	_ JL	V r« d/
‘	0*,<2!	2	x* 0X (O
= YiAik uiuk=0 i,k
e forma polară a formei pătratice / (m).
După cum f(M\)f(M2) — [f(Mi\M2)]2e negativ, nul sau pozitiv, dreapta M\M2 intersectează cuadrica în două puncte reale şi diferite (e secantă), în două puncte coincidenta fe tangentă), sau e exterioară.
Dacă M\ e un punct nesingular al cuadricei, mulfimea dreptelor tangente la cuadrică în acest punct formează planul tangent la cuadrică în M\\
f{M I Afi)=*l /*,(1) +*2fx,jn +X3/*S(1) +*4/*4(t) =0-
într-un punct singular, ecuafia planului tangent e nedeter-minată.
Condifia ca un plan U\X\ -f u2x2-\-^3X3 + u4x4 — 0 să fie tangent cuadricei e:
0	u\	u2	u§	U4
u\	a\\	d\2	<213	a\\
F («1, U2t Uş, ^4)= — «2	a2\	a22	a23	a24
UZ	^31	a32	a33	aM
U\	ÍÍ41	U42	#43	^44
unde Ajfe e complementul algebric al elementului aik în A-
Forma F(u\, u2, u%, U4) e forma reciprocă a formei pătratice /(*1, *2» *3» *4) ŞÎ se anulează identic, dacă A are caracteristica egală cu 2 sau cu 1. în cazul Q = 3, ea e egală cu pătratul unei forme lineare.
Ecuafia F(u\, u2, u%, u£) — 0, care defineşte mulfimea planelor tangente la cuadrică, se numeşte ecuafia tangenţială a cuadricei.
Curba de intersecfiune a unei cuadrice cu un plan e o conică. Dacă planul de secfiune e tangent la cuadrică într-un punct M\, conica de secfiune are acest punct ca punct singular, deci e formată din două drepte. Punctul M\ e un punct hiperbolic, parabolic sau eliptic, după cum dreptele cari formează conica singulară sînt reale şi diferite, coincidente sau imaginare. Toate punctele simple şi reale ale unei cuadrice proprii (A^0) sînt de aceeeşi specie: hiperbolice dacă A>0, eliptice dacă A<0. Numai conurile (A = 0) au puncte parabolice.
Ecuafia
reprezintă conul circumscris cuadricei proprii /(Af) = 0 cu vîrful în punctul M\. El are generatoare reale sau imaginare, după cum M\ e exterior sau interior cuadricei.
Cuadrica
463
Cuadrica
Două puncte M\, M2 se numesc conjugate fafă de o cuadrica dată Q, dacă formează un sistem armonic cu puncteie comune cuadricei şi dreptei pe care ele o determină. Condifia necesară şi suficientă ca punctele M\, M2 să fie conjugate e exprimată de anularea formei polare: /(Afi|Af2) = 0.
în mod dual, două plane	n2(#/2)) se numesc con-
jugate fafă de o cuadrică, dacă formează un fascicul armonic cu planele tangente la cuadrică duse prin dreapta comună a lor, condifia necesară şi suficientă ca planele să fie conjugate fiind exprimată de anularea formei polare a formei reciproce
f(ni|n2)=^v^-^=o (i= 1,2,3,4).
1 i 0 «J'
Mulfimea punctelor conjugate cu un puncf M\ formează un plan:
i
numit plan polar al punctului M\. Dacă M\ e un punct singular, planul polar e nedeterminat. Dacă M\ e confinut în planul polar al punctului M2, reciproc, planul polar al lui M\ confine punctul M2 şi cele două puncte sînt conjugate.
Mulfimea planelor conjugate cu un plan dat Oi formează un snop:
i
unde
Fi M = 2	= A*iUl + Ai^2 +
Centrul snopului Mi se numeşte polul planului iii, care e planul polar al punctului M±t
Dacă cuadrica e proprie, corespondenfa dintre poli şi plane polare e o corelafie (v.) sau o polaritate a cărei cuadrică fundamentală coincide cu cuadrica dată, care e formată de mulfimea punctelor cari sînt incidente cu planele polare respective. Polul unui plan e vîrful conului de ordinul al doilea circumscris cuadricei după conica de secfiune cu planul considerat. Polii planelor unui fascicul de axă d\ sînt colineari pe o dreaptă d2 şi, reciproc, planele polare ale punctelor dreptei d\ formează un fascicul avînd d2 ca axă. Dreptele d\, â?2 sînt drepte polare reciproce sau conjugate. Dacă o dreaptă coincide cu conjugata sa, ea aparfine cuadricei. Două drepte conjugate sînt incidente, dacă sînt tangente cuadricei într-un acelaşi punct. în fasciculul de drepte tangente la o cuadrică într-un punct al ei există o mulfime infinită de perechi de drepte conjugate cari aparfin unei invo-lufii — involufia tangentelor conjugate — avînd ca drepte unite generatoarele rectilinii ale cuadricei cari confin punctul considerat.
Un tetraedru se numeşte autopolar sau autoconjugat în raport cu o cuadrică, dacă fiecare vîrf al său e polul fefei opuse. Raportată la un tetraedru autopolar, cuadrica e reprezentată de o ecuafie punctuală de forma
an x\4- 022*2 + <*33*3 + <*44*1 = 0, ecuafia tangenfială fiind:
d\\	(I22	^33	^44
O cuadrică ale cărei puncte sînt hiperbolice confine drepte reale şi se numeşte cuadrică riglată. Pe o astfel de cuadrică există două familii de drepte cu un parametru, numite generatoare rectilinii. Prin fiecare punct al cuadricei trece o generatoare din fiecare familie; două drepte din aceeaşi familie nu sînt nici paralele nici incidente, iar două drepte din familii diferite sînt incidente.
în spafiul obişnuit, raportat la un reper cartesian, ecuafia unei cuadrice are forma
f(x, y, z) = cp(x, y, 2)4-2 di4x + 2 *24^+2 a34z-\-au—0, unda forma pătratică ternară <P(*i y, z) = anx2+a22y2 + awZ2-\-2ai2xy-)r2cH3XZ±2a2zyz se numeşte formă asimptotică.
O dreaptă d, definită de un punct Mq (xq, y$, Zo) ŞÎ un —►	—>	■—>■	—y
vectordirector V=ai±bj+ck, intersectează cuadrica în punctele date de M OM = OM ± qV , corespunzînd valorilor lui M cari sînt rădăcini ale ecuafiei e2qp (<*,£,<:)+2 {afx(x0l y0, Zo) + bfy {x0, yo, zo) +
+c/*(*o. yo. zo)}+/(*o. yo. zo)=o,
unde
f	f J W	f	1 df
Tx 2$x' h 2$y'	îz 2$z'
în general, o dreaptă are două puncte comune cu o cuadrică.
în particular, dreptele paralele cu direcfiile ai căror parametri directori anulează forma asimptotică cp (a, b, c ) = 0 inter-sactează cuadrica într-un singur punct. Aceste direcfii se numesc direcfii asimptotice. Dreptele duse printr-un punct arbitrar, paralel cu direcfiile asimptotice, formează un con pătratic — numit conul direcfiilor asimptotice	—,	dacă A44	— discriminantul formei asimptotice ^44==j^|	(h	=	2,	3) e	diferit de zero.
Dacă A44 e nul, aceste drepte	formează	două	plane distincte
sau confundate — numite	planele direcfiilor	asimptotice —,
după cum rangul matricei || aik || (i, k— 1, 2, 3) e egal cu 2 sau cu 1.
Un punct Mq e centru al cuadricei, dacă orice dreaptă dusă prin el intersectează cuadrica în două puncte simetrice fafă de Mq. Coordonatele unui centru sînt solufiile sistemului fx = anx + a12y + al3z 4- *14= 0; fy-a\2X-\- a22y 4- í*232~f a21=o; fz = a\3x + a23y 4- a33z 4- a3 * = 0.
Fiecare dintre aceste ecuafii reprezintă un plan. Planele reprezentate de ecuafiile sistemului se numesc planele centrului. Dacă se notează cu r, r' rangurile matricelor || aik || (i,k— 1, 2, 3), || aik |j = 1 / 2, 3; k— 1, 2, 3, 4), se deosebesc cazurile: r = r' = 3,
• 1 v/	.	•	/	A\4	A24	A34 \
exista un centru unici x— ——; y = ~j—; z = --—);r = 2, r — 3,
\	A44	A44	A44}
planele centrului sînt paralele cu o direcfie, nu există centru, cuadricele formează clasa paraboloizilor; r = r' = 2, planele centrului formează un fascicul, există o mulfime infinită de centre colineare; r= 1, r' = 2, planele centrului sînt paralele şi diferite, nu există centre; r = r'= 1, planele centrului sînt coincidente, există o mulfime infinită de centre coplanare.
Dacă un centru aparfine cuadricei, el e un punct singular.
O dreaptă care confine un centru propriu şi e paralelă cu o direcfie asimptotică nu intersectează cuadrica în puncte la distanfă finită şi se numeşte asimptotă. Pentru cuadricele cu un centru unic, mulfimea asimptotelor formează un con numit con asimptot, iar în cazul paraboloizilor, ele formează două plane distincte, numite plane asimptote.
Mijlocurile coardelor paralele cu o direcfie fixă (a, b, c) sînt situate într-un plan afx 4- bfy 4-cfz = 0, numit plan diametral conjugat direcfiei considerate. Orice plan diametral confine centrele cuadricei, dacă acestea există. Mulfimea planelor diametrale conjugate tuturor direcfiilor paralele cu un plan dat ax + by + cz + d=:Q formează un fascicul a cărui axă fx/a — fy/b =
—	fz/c se numeşte diametru conjugat planului considerat. Planele
Cuadrică
464 Cuadrica fensorului simefric de ordinul al doilea
polare ale punctelor unui diametru sînt paralele între ele şi sînt conjugate diametrului. Secfiunile cuadricei prin plane paralele sînt conice ale căror centre sînt situate pe diametrul conjugat planelor de secfiune.
Raportînd o cuadrică cu centru unic la un reper format din trei	plane	diametrale ale căror drepte comune sînt diametri
conjugafi	planelor,	ecuafia cuadricei e
a\i x2 +	+ a 33Z2 + a 44 = 0.
O	direcfie (a, (3, y) se numeşte direcfie principală, dacă planul diametral conjugat e perpendicular pe ea. Parametrii directori ai unei direcţii principale sînt solufiile sistemului
(a 11 ~ S) a-f <212 (3 + rti3 y - 0;
a\2 a + (tf22 — ‘S) P + tf23 Y = Oi
a\% a 4-	(3 4* (^33 S) Y — Oi
unde Se o solufie a ecuafiei seculare (sau ecuafia în 5) a\\ ~ S a\2 rfi3 ^44(5’)— a\2	a>22	— S a2s
-S
Dacă
/
= 0.
Dacă A\i, A22,	nu sînt simultan nuli, cuadrica e un
cilindru parabolic, iar dacă A\\ = ^22 = ^33 = 0, ©a e formată din două plane paralele.
1. ~ absolufă. Mat.: Suprafafă de ordinul al doilea, în raport cu care se defineşte în spafiu o metrică Cayley (v. sub Metrică). Cînd conica absolută considerată din punctul de vedere tangenfial e singulară, ea e formată dintr-o conică numită conica absolufă a spafiului.
2,	~a directoare a fensiunilor. Rez. mat.: Transformata afină
^.+yi+zi=:
G1	<72	a3
: 1
^	IS2 — /<£+ A44 — 0
a13	a23 a33-
I = an +^22 + ^33» / — ^n + ^22 + ^33
care are toate rădăcinile reale. Unei rădăcini S simple şi diferite de zero îi corespund o direcfie principală şi un plan diametral conjugat, numit plan principal. Unei rădăcini duble diferite de zero îi corespunde un fascicul de plane principale, iar cuadrica e de rotafie. în cazul unei rădăcini triple diferite de zero, toate planele diametrale sînt principale şi cuadrica e o sferă. Un plan principal e un plan de simetrie. Dreapta comună a două plane principale	e	un diametru care e o axă de simetrie.	Coeficienfii
h	] 1	^44»	cum şi discriminantul A==| ^ | sînt invarianfi	fafă
de schimbările derepere ortogonale (invarianfi ortogonali).
Cuadricele se clasifică după numărul rădăcinilor nule ale ecuafiei în S: Ecuafia în S nu are rădăcini nule (^44^0); cuadrica are un centru unic şi admite cel pufin trei plane principale, formînd un reper ortogonal, în raport cu care ecuafia ei e
Si x2-\-S2y2 + Ssz2 + -~=0,
A4 4
Si» $2i $3 fiind rădăcinile ecuafiei în S. Dacă /^0» ^44^>0: elipsoid imaginar;
I	în celelalte cazuri, hiperboloid cu o pînză.
Ă44IX): elipsoid real;
\ în celelalte cazuri, hiperboloid cu două pînze;
A^O: con.
—	Ecuafia în 5 are o rădăcină nulă: -^44 = 0. Cuadrica are cel pufin două plane principale a căror dreaptă comună e axasupra-fefei. Dacă At^O, axa intersectează cuadrica într-un punct numit vîrf. Fafă de un reper cu originea în vîrf şi avînd două plane principale ca plane xOz, yOz, ecuafia cuadricei e
S,X2 + S2y2± 2^/-^
A<0: paraboloid eliptic;
A>0: paraboloid hiperbolic.
Dacă A = 0 şi Au, A22, A23 nu sînt simultan nuli, cuadricele au o dreaptă de centru.
J>0: cilindru eliptic, real sau imaginar.
/<0: cilindru hiperbolic.
Dacă A = 0 şi ^4n = ^22 = ^33 == 0, cuadrica e formată din două plane:
/>0: două plane imaginare diferite şi neparalele;
/<0: două plane reale neparalele.
—	Ecuafia în S are două rădăcini nule '.A44 — J — 0. Cuadricele au un singur plan principal.
a cuadricei fensiunilor normale
a{x2 + cr;y2 + a3z2 = ± 1
în baza relafiilor
x = aijc; y — Goy) z — o^z, unde cri, a2f cr3 sînt tensiunile principale.
Direcfia tensiunii totale e conjugată cu planul pe care acfionează ea, în raport cu cuadrica directoare a tensiunilor.
3.	~a tensiunilor normate. Rez. mat.: Suprafafă care caracterizează variafia tensiunii odată cu normala pe secfiunile cari trec printr-un punct, în cazul unei stări de tensiune spafiale. Dacă se consideră o rază vectoare OM~\ V — Gn’ după direcfia n, unde se ia semnul ( + ), respectiv ( —), după cum tensiunea e de întindere, respectiv de compresiune, on fiind tensiunea normală pe elementul de arie de normală n, locul geometric al punctului M se obfine sub forma
ai x2 + o2y2 + (J3Z2 = ± 1,
cuadrică ce se numeşte şi cuadrica lui. Cauchy, ecuafia fiind raportată la direcfiile principale, iar G\, a2, a3 fiind tensiunile principale. Ecuafia reprezintă un elipsoid, cînd tensiunile principale au acelaşi semn (în particular un elipsoid de rotafie, cînd două dintre tensiunile principale sînt egale, respectiv o sferă cînd toate cele trei tensiuni principale sînt egale înte ele) sau un hiperboloid cu o pînză sau cu două pînze în caz contrar; dacă una dintre tensiunile principale e nulă, cuadrica se reduce la un cilindru.
4.	~a fensorului simefric de ordinul al doilea. Geom., Clc. t.: Fiecare dintre cuadricele cu centru definite cu ajutorul componentelor unui tensor simefric de ordinul al doilea, ale căror direcfii principale coincid cu direcfiilejprincipale ale ten-sorului. Un tensor de ordinul al doilea A asociaza fiecărei orientări de versor «v (caracterizată şi prin cosinusurile ei directoare fafă de trei axe trirectangulare Ox, Oy şi Oz, cari sînt egale cu componentele respective ale lui u,v; cos av;c = ^v;c;
cos	cos aV* = ^V2) un vector Av, care e funcfiune lineară
şi omogenă de cosinusurile directoare ale orientării Ăv = Ăxuvx + Âyuwy + Ăzuvs = «v • A,
unde Ax, Ăy şi Ăz sînt valorile lui Av, corespunzătoare orientărilor axelor Ox, Oy şi Oz, valori cari determină complet tensorul (v.). Tensorul e simetric dacă componentele sale Alk = (u,rA)Hk {i,k = x, y, z) satisfac relafia Aik = Aki.
Prima cuadrică a tensorului de ordinul al doilea e elipsoidul loc geometric al extremităţilor vectorilor Av, cînd uv ia toate orientările posibile. în adevăr, proiectînd pe Av pe cele trei axe, se obfin relafiile
Ai~axiuvx + Ayiuvy + Aziuvz •	{? = X, z)
Cuadrigă
465
Cuadripol
şi, rezolvînd în raport cu uvi,
Uvi ~~ axi^vx~t~ ajyiAvjy + aziAvz , unde a^ e cîtul, prin determinantul mărimilor A^ , al complementului algebric al elementului Ay din acelaşi determinant. Introducînd aceste valori ale lui uvi în relafia dintre cosinusurile directoare ale oricărei orientări:
>ix+uv+uv*='i se obfine ecuafia primei cuadrice a tensorului, avînd mărimile Avx, şi Avz drept coordonate; dacă axele sînt chiar direc7 fiile principale ale tensorului, de valori principale A\, A%, A3, ecuafia primei cuadrice, în aceste axe, e
A\ Al A§
Cuadrica nu arată cărei orientări îi corespunde vectorul Av cu extremitatea pe ea, vector care nu are, în general, orientarea lui uv. în acest scop se poate folosi următoarea construcfie:	Se	determină	direcfiile	principale u\, u2, u% ale
tensorului de ordinul al doilea şi valorile principale corespunzătoare Ai, A2, A3 ale lui Av. Dacă e versorul orientării căreia îi corespunde vectorul Av şi «vl, uV2, uv sînt vectorii dirijafi de-a lungul direcfiilor principale a căror sumă e »v, se obfine
Av = A1Uv 4“ ^2^v2 ^UV3'
Se proiectează deci, paralel cu planele principale, un «v dat, pe cele trei direcfii principale, vectorii-proiecfii u , «v şi se înmulfesc cu A\, A2, respectiv cu A3, iar suma vectorilor obfinufi în acest fel reprezintă vectorul Av, care corespunde versorului dat #v. Orientarea lui care corespunde lui Av se mai poate obfine şi folosind a doua cuadrică.
A doua cuadrică a tensorului de ordinul al doilea e cuadrica cu centru (în coordonatele Avx, Avjy, Av2) a cărei intersecfiune cu prima cuadrică e locul geometric al punctelor pentru cari produsul scalar al razelor vectoare Av, prin versorul uv corespunzător, e constant:
^vxAvx^ ^vy^vy^	const.	(i x, y, z).
i—x,y,z
Introducînd valorile de mai sus ale lui uvi, se obfine ecuafia celei de a doua cuadrice
F{AyXt AVy, AyZ)— ^ (axi ^vx~^~ayi AVy~hdziAyZ) Avi — C,
i—x,y,z
ceea ce dă un elipsoid cînd mărimile au acelaşi semn, sau un hiperboloid care poate fi făcut (prin alegerea convenabilă a lui C) cu una sau cu două pînze, dacă mărimile nu au toate acelaşi semn. Dacă se trasează ambii hiperboloizi, ei înfăşoară complet centrul. Dacă axele de coordonate sînt chiar direcfiile principale, ecuafia celei de a doua cuadrice, în aceste axe de coordonate, e
a2	â2	a2
*.L	^	.L	VZ— Q
A\	A2	A3
Orientarea lui uv care corespunde unui anumit Av (care are extremitatea pe prima cuadrică a tensorului) e perpendiculară pe planul tangent la a doua cuadrică, în punctul în care o intersectează Av (v. fig.). în adevăr, dacă un e versorul normalei pe acel plan.
e) F $F q) F
vy '
al doile
ceea ce dă pe
vy '
^ ^vx ^ -^vy ,g numai dacă
— ajgi, adică dacă
tensorul de componente e simetric. în cazul tensorului de inerfie al unui corp rigid, a doua cuadrică se numeşte elipsoid de girafie.
Pentru anumifi tensori de ordinul al doilea se mai definesc:
A freia cuadrică, suprafafă care, în axele x, y, z, orientate după direcfiile principale, are ecuafia
A\ x2 4- A2y2 4- A3Z2 = const.
în cazul tensorului de inerfie al unui corp rigid, a treia cuadrică se numeşte elipsoid de inerfie, iar în cazul tensorului tensiunilor, se numeşte cuadrică directoare.
A patra cuadrică e un elipsoid care, în axele x, y, z, orientate după direcfiile principale, are ecuafia
A\x2 -f A\y2 4- A2z2 = const.
în cazul tensorului de inerfie al unui corp rigid, a patra cuadrică se numeşte elipsoid cinetic, iar în cazul tensorului tensiunilor, se numnşte cuadrica tensiunilor normale (v.) .
1.	Cuadrigă, pl. cuadrige. Transp.: Vehicul din antichitatea romană, cu două rofi, tras de patru cai înhămafi unul lîngă altul.
2.	Cuadripol, pl. cuadripoli. Elf., Telc.: Circuit electric sau refea electrică cu patru borne de acces şi care nu prezintă alte cuplaje cu refeaua exterioară conectată la aceste borne.
Interacfiunea cuadripolului cu	-	_
refeaua exterioară poate fi de- 1 _ ;; ----------------- y 3 o
scrisă complet cu ajutorul celor	üf	]ü2
patru curenfi cari trec prin bor-	^o-^—	—2‘
nele í, i\ 2, 2' (v. fig. /) şi al celor 6 = C| tensiuni aplicate din exterior perechilor de borne.
Dacă se aleg sensurile pozitive de referinfă ca în fig. /, din Kirchhoff rezultă relafia
(1)	Wi-Wr.
astfel încît numai trei dintre cei patru curenfi 11, /j', /2 şi /2' pot fi independenfi, de exemplu 1\, I2 şi I3 —1\— Ii’ = l2—h' (s-au utilizat notafiile corespunzătoare reprezentării în complex a mărimilor sinusoidale, deoarece aplicafiile cele mai frecvente ale cuadripolilor sînt în curent alternativ). Din aplicarea celei de-a doua teoreme a lui Kirchhoff pe conture constituite din linii ale tensiunilor la borne rezultă că oricare dintre cele şase tensiuni poate fi^xprimată linear în funcfiune de trei dintre ele, de exemplu în funcfiune de U\, U2 şi — Cunoscînd structura interioară a cuadripolului (impedanfele laturilor, tensiunile electromotoare date ale surselor interioare, etc.) pot fi determinafi cei trei curenfi I\, I2, /3 ca funcfiuni de cele trei tensiuni U\, U2, U3. Mai general, se pot stabili pe această cale trei relafii între cele şase variabile rămase
fi(Ă, 4/~3;	üu	V2,	U3)=0‘,
(2)	f2(h,h,h)	Ui'	U2,	u3) = 0',
Muh,h\	vu	u2,	u3) = o,
cari se numesc ecuafiile generale	ale	cuadripolului şi- din cari
rezultă că numai trei dintre cele şase variabile pot fi arbitrare şi sînt impuse de condifiile exterioare. Cu ajutorul ecuafiilor generale (2), celelalte trei ’ variabile, cum şi oricare dintre curenfii sau tensiunile din laturile interioare ale cuadripolului se pot exprima în funcfiune de cele trei variabile independente alese (cari pot fi curenfii I\, /2, /3, sau tensiunile U\, U2, U3 sau doi curenfi şi o tensiune, etc.). Cunoaşterea ecuafiilor (2)
ÖfV-üa I. Cuadripol general.
aplicarea primei teoreme a
Cuadripol
466
Cuadripol
e necesară şi suficientă pentru studiul comportării cuadripolului în montajul mai complex din care face parte.
Ca orice circuit electric (v.), cuadripolul poate fi: cu parametri concentrafi sau cu parametri repartizaţi (de ex. o porţiune de linie lungă bifilară); nelirrear sau linear, după cum cuprinde sau nu cuprinde elemente de circuit nelineare (de ex. bobine cu miez de fier saturat, celule redresoare, tuburi electronice, etc.); activ sau pasiv, după cum cuprinde sau nu cuprinde surse de tensiune electromotoare; etc. Cuadripolii nelineari sînt ^caracterizaţi în general de ecuaţii (2) nelineare; uneori — şi anume pentru componentele de curent alternativ limitate la o anumită gamă de amplitudini şi la o anumită bandă de frecvenfe — aceste ecuafii pot fi practic lineare (cuadripoli linearizabili). Cuadripolii lineari sînt caracterizaţi de ecuafii lineare, şi anume: lineare şi neomogene în cazul cuadripolilor lineari şi activi; lineare şi omogene în cazul cua-dripolilor lineari şi pasivi. în acest din urmă caz, dacă se aleg ca variabile curenfii /1, I2 şi /3 = /1 — /1' = /2 — /2' , ecuafiile generale sînt
Ui z=Zn~Ii + Z12/2 + 213/3;
U2 — Z21h + Z22I2+Z23I3 1
£/3=231/1 -f* Z32/2 + Z33/3 ,
sînt impedanfele generale ale cuadripolului. Dintre acestea numai şase sînt independente, deoarece din aplicarea teoremei reciprocităfii rezultă
Zi2=-Z2i; Z23=—Z32; ^31 = ^31 •
Structura interioară a cuadripolului sau structura refeiei exterioare mai pot impune anumite restricfii cari să reducă numărul variabilelor independente. Din acest punct de vedere se deosebesc, în special, cuadripolul general şi cuadripolul în sens restrîns.
Cuadripolul g e n e r a I, sau c u a d r i p o I u I friporf,
e cel prezentat mai sus, a cărui interacfiune cu exteriorul e descrisă de trei variabile	_
If 1 l
(3)
în cari Zn, Z2\, ,
independente şi a cărui structură e caracterizată de şase impedanfe independente (dacă e linear şi pasiv). El e numit triport, deoarece poate fi prezentat ca avînd trei porfi (perechi de borne cu
Iz 2 l
<>3
II.	Cuadripol general triport.
curenfi egali şi de sens contrar în raport cu cuadripolul), şi anume — cu variabilele şi sensurile pozitive alese (v. fig. II) — două de intrare şi una de ieşire. Intervine mai rar în aplicaţii.
Se studiază folosind şi alte variabile în locul celor utilizate mai sus. Sin. Tetrapol.
Cuadripolul în sens restrîns, sau cuadripolul d i p o r f, e cel pentru care structura refeiei exterioare impune relafia /3 = 0, adică
(4)	/,	= /,■; 7t=lv.
în acest caz, foarte important pentru aplicaţii şi realizat cînd refeaua exterioară conectată la bornele 1, V nu are legătură conductoare (galvanică) cu refeaua exterioară conectată la bornele 2, 2' (v. fig. III), interacfiunea cuadripolului cu exteriorul
2il
î'o
-12'
III. Cuadripol diport.
e complet caracterizabilă cu ajutorul a numai două variabile independente (dintre I\, 12 , U\ şi U2), iar ecuafiile generale (2) au forma restrînsă
(5)	gi(h, J2, Ol, t/2) = 0;	g2(h, /2, Ül, Z72) = o.
Puterea aparentă complexă totală absorbită de acest cuadripol e
(6)	5 = Fi/Î-Ki^-72^+F2J|' =
= (^1 -Vv) I\-(V2-V2 0 I*2=uii*-u2q, Vh V\>, V2, V2' fiind potenfialele bornelor. Cuadripolul în sens restrîns primeşte deci puterea Si=UiI\ pe la bornele 1, V, cari se numesc borne primare sau borne de intrare (poarta de intrare), şi cedează puterea ^2=£/2/2 pe la bornele 2, 2', cari se numesc borne secundare sau borne de ieşire (poarta de ieşire). Condifia (4) permite deci gruparea bornelor, din punctul de vedere al transmisiunii energiei, în două porfi. în apli-cafii, în fiecare caz concret în parfe trebuie să se verifice valabilitatea acestei condifii; dacă ea nu e satisfăcută, cuadripolul trebuie tratat ca un cuadripol general cu trei variabile independente.
Cele ce urmează se referă cu excluzivitate la cuadripolii în sens restrîns, cari se mai clasifică în cuadripotLautonomi şi neautonomi, bilaterali şi unilaterali, simpli şi compuşi, ech|li-brafi şi neechilibrafi, simetrici şi nesimetrici.	V
Cuadripolul autonom e un cuadripol diport activ, a cărui putere de ieşire poate varia independent de puterea de intrare (şi anume în urma variafiei în timp a tensiunilor electromotoare ale surselor interioare, cari pot fi şl surse de perturbafii).
Z,
-1—cm—r
/'o
«2‘	/'o
/ c t?' r<	4	0 ¥2	/ 0 >2' r°
/'o
/o-H
-O?
*2' V o-
'°2*
1	J
IV. Cuadripoli elementari.
a), b) în scară; c) în T; d) în FI; e) în punte; f) în T podit; g) transformator ideal (Nj şi N2 sînt numerele de spire, iar cu asterisc se indică bornele polarizate astfel, încît amperspireie totale cu sensurile alese sînt: /S/j/jf—■ N2T2 0); h) amplificator electronic ideal (q e rezistenfa Internă şi S e panta); /, /) cuadripoli degeneraţi; Zit Z2, Z3, Z4) impedanfe.
Cuadripol
467
Cuadri|âd(
Cuadripolul neautonom e un cuadripol diport activ, a cărui putere de ieşire are variafia în timp comandată de variafia în timp a mărimilor de intrare (de ex. amplificatorul).
Cuadripolul bilateral e un cuadripol diport care permite transferul de energie atît din spre bornele de intrare spre bornele de ieşire, cît şi în sens invers. Orice cuadripol linear e bilateral.
Cuadripolul unilateral e un cuadripol diport care permite practic transferul de energie într-un singur sens (de ex. amplificatorul electronic).
Cuadripolul elementar (sau simplu) e un cuadripol care are o structură simplă, cu un număr mic de laturi. în fig. IV sînt reprezentate schemele unor cuadripoli elementari: în treaptă,
în T, în n, în punte, pierderi, fără disper-siune şi fără curent de magnetizare), amplificatorul electronic ideal (fără cuplaje parazite, fără curent de grilă, cu caracteristică
lineară/2= ~SU\~^2
în domeniul de funcfionare, considerat numai din punctul de vedere al componentelor alternative ale tensiunilor şi curenfilor), cuadripoli dege-neraf i (cu I\ = ± /2 sau
UX-±V2).
Cuadripolul compus e un cuadripol a cărui structură complexă poate fi obfinută conectînd în anumite moduri (compunînd) cuadripoli elementari. Compunerea acestora se poate face (v. fig. V) în lanf (cînd bornele de ieşire 2, 2' ale ■^unuia sînt legate la bornele de intrare ale altuia), în paralel (cînd toate intrările sînt în paralel şi toate ieşirile sînt în paralel), în serie (cînd toate intrările sînt în serie şi toate ieşirile sînt
T podit, transformatorul ideal
1
1
2'.
(fără
2
J
~2'
1	1	1	
		2	
11	n	1	-i
1 rr	/
	
1 ■	n
/' / yT~	d
	1
V. Compunerea cuadripolilor. a) în lanf (cascadă); b) în paralel; c) în serie; d) în serie-paralel; e) în paralel-serie.
al structurii sale interioare, cît şi din punctul de vedere a! legăturii la pămînt (masă) şi al cuplajelor parazite cu acesta (v. fig. Vi)*
Z1/2
1/2
-o 2	1	o-
Z,/2
«2'	1'o-
1/2
^>2'	/'o-
Zi/2
Z3/2
ZJ2
1o-
Z,/2
-O-
-o 2
1/2
o? /'o-
Vi. Cuadripoli echilibrafi.
o2’
Cuadripolul neechilibrat e un cuadripol diport care nu prezintă această simetrie.
Cuadripolul simetric (sau reversibil) e un cuadripol diport care prezintă simetrie în raport cu ö axă transversală, astfel încît dacă se schimbă între ele, la legăturile cu exteriorul, bornele de intrare cu cele de ieşire, nu se produce nici o modificare în valorile curenfilor şi tensiunilor. Această simetrie „electrică" e totdeauna realizată, dacă există şi o simetrie de structură (v. fig. Vil);
2 /o
2' /c
VII.Cuadripoli simetrici (cu simelrle 2*	dé	stucfürá).
ea se pbate realiza şî cînd structura nu e efectiv simetrică, dar admite o schemă echivalentă simetrică.
Cuadripolul nesimetric (sau ireversibil) e un cuadripol diport care nu prezintă această simetrie.
Cuadripolii lineari şi pasivi sînt cei mai utili-zafi în aplicafii, deoarece liniile de telecomunicafie, filtrele electrice, transformatoarele, atenuatoarele, etc., constituie astfel de cuadripoli. Ecuafiile (5) ale acestor cuadripoli sînt lineare şi omogené şi după variabilele explicitate pot avea una dintre formele de mai jos (în scriere obişnuită şi în scriere matricială):
în serie), în serie-paralel (cînd intrările sînt în serie şi ieşirile sînt în paralel), în paralel-serie (cînd intrările sînt în paralel şi ieşirile sînt în serie). Ecuafiile (5) ale cuadripolului diport compus pot fi stabilite pe baza ecuafiilor cuadripolilor elementari cari îl compun. Trebuie numai să se fină seamă de faptul că, în urma compunerii, condifia (4) nu mai e în general satisfăcută (cu excepfia compunerii în lanf) pentru cuadripolii elementari, cari vor trebui considerafi cuadripoli generali, cu trei variabile independente şi cu ecuafiile (2) sau (3). Cea mai utilizată e compunerea cuadripolilor în lanf.
Cuadripolul echilibrat e un cuadripol diport care prezintă simetrie în raport cu o axă longitudinală, atît din punctul de vedere
. . U^AUz+Bh	\\UA
(7) ____________ sau _
I\'=zCU2’)rDI2	f I\ I
/Qv U2 — DU\ RI\	\\U2\\
(8) __	______sau
/2“—CU\ + AI	I /21|
/0x ^1 = Y\\U\ + Fi2f/2
(9)	_ _	_ _ sau
/2=r2it/1 + r22i/2
I	2
I	h II
ui
h\
cu MII 1 =
AB\\
Cö|
D —B — C A
/J		Ui
		
'2		Ü2
-1 J Fl1 Yl2\\
II Y21 Y22W
30*
Cuadripol
468
Cuadripol
/in\	I\	±Z\2Í2
(10) _	_____sau
t/2 = Z2lh + Z2212
U\ = DIIU2+D12II /2 = D21U2 4- D22J1
-■H-
M IU2I
cu p
Fi=
II ^2II
\u2
I h
( v ^2= ^11^1+ ^12*2	U^2
(12) _	_ ____________sau _
/l = F2l^l + ^22Í2 II A||
-1 __ 2ll ^12
IZ21 22211
D\ 1 D12
I £>21 £>22
1
/2I
Fu F12
F21 ^22
Coeficienfii acestor ecuafii sînt parametrii cuadripolului şi îl caracterizează complet din punctul de vedere al funcfionării ca diport. în conformitate cu feorema reciprocităfii trebuie ca de unde rezultă că numai cîte trei
parametri sînt independenfi, între ei existînd relafiile de reciprocitate:	_	_
AD—1$C— 1 ;	Ki2=—	Y2W Z12-—Z2W
Ai =£>22«' Fn = Fî2'
Cunoscînd oricare dintre aceste grupe de parametri, adică oricare dintre matricele || A ||, || Y ||f || 2 ||, ||D|| şi || F ||f toate celelalte se pot deduce rezolvînd ecuafijle date în raport cu • variabilele corespunzătoare. Parametrii A, B, C, D se mai numesc parametri fundamentali, fiind cei mai utili în_______aplicafii,
iar ecuafiile (7) se mai numesc ecuafii fundamentale; Fn.j^sînt parametrii admitanfă; Zn,—jmt parametrii impedanfă; D\\, ••• sînt parametrii série-paralel; F\\, ••• sînt parametrii paralel-serie. Oricare dintre parametri poate fi determinat experimental măsurînd valorile efective şi fazele relative ale tensiunilor şi curenfilor în încercări de gol (cu 72 = 0, respectiv 71=0) sau de scurtcircuit (cu t/2=0, respectiv cu 77i=0), din spre primar, respectiv din spre secundar. De exemplu:
: b K
(14)	^2' I2 = 0	^2
c=(î)
'U2' -o	'I2' C/2=0
în practică, măsurarea diferenţelor de fază se face simplu numai între U\ şi I\, respectiv între U2 şi H (cu ajutorul watt-metrelor) şi pentru determinarea rapidă a parametrilor s-au elaborat metode sistematice şi comode. în determinările respective se măsoară, de exemplu, trei dintre mărimile:
-(!)
4)
u2=o
(15)
2W«(£)	==	= 2h (impedanfa
A î2=o ^
Z\ ~(	=_J	(impedanf.
S Wi/f72==0 D Yn	<
primară de gol);
a primară de scurtcircuit);
Z,m— (	)	=~= — Z	(impedanfa secundară de
n c 22	gol);
— ( ^2 j _	____L (impedanfa secund.
S	\-h'l71=o A	Y22	scurt-circuit),
între cari există relafia de reciprocitate Z\q 22s = 22o Z\s. Cunoscînd aceste mărimi se calculează (utilizînd şî relafia (13))
A =
(16)
Vz^Zjo-Z,,)' 1_____________
V22o(2io~ Z\s)
= ; B~Z\ D =
220
2io~2is
2io~2i„
La cuadripolii pasivi lineari simetrici mai sînt valabile relafiile de simetrie
(17)	A-=D\	Yu = — Y22] _Zn=—222; ^12^21 — ^>11;
Fi2F2i=FI.
în tabloul de la p. 469 sînt date malricele parametrilor unor cuadripoli elementari uzuali.
Compunerea cuadripolilor pasivi lineari se studiază obser-vînd că fiecare dintre matricele cuadripolului compus rezultă simplu din matricele corespunzătoare aceloraşi variabile ale „parfilor" (cuadripolii elementari cari îl constituie), după următoarele reguli: la compunerea în lanf se înmulfesc matricele fundamentale || A || ale părfilor; la compuneraa în serie se adună matricele impedanfă || 2 ||; la compunerea în paralel se adună matricele admitanfă ||F||; la compunerea în serie-paralel se adună matricele serie-paralel || D ||; la compunerea în paralel-serie se adună matricele paralel-serie || F ||.
Impedanfele iterative ale unui cuadripol linear pasiv sînt definite de următoarele condifii (v. fig. VIII):
Impedanfa iterativă directă e valoarea impedanfei care trebuie conectată în secundar (2Ci = 7/2/72) astfel, încît impedanfa de intrare primară să aibă aceeaşi valoare (Z^ — Ux/Ii)', impedanfa iterativă inversă e valoarea impedanfei care trebuie conectată în primar (2Câ = 7/i/ —7i), astfel încît impedanfa de intrare secundară să aibă aceeaşi valoare (U2/ — l2~Zc^.
ii
2'
-Im 2
____w
2‘
VIII. Impedanfele caracteristice iterative
Impedanfele imagine aie unui cuadripol linear pasiv sînf o pereche de impedanfe 2?i (impedanfa imagine primară) şi 2*8 (impedanfa imagine secundară) cari satisfac condifiile ca atunci cînd 2e conectată în secundar, impedanfa de intrare primară să fie Zfi, iar cînd 2^ e conectată în primar, impedanfa de intrare secundară să fie 2.- (v. fig. IX).
/ /;
!i-
/'
1
Zi,
Z‘	1'
IX. Impedanfele caracteristice Imagine.
La un cuadripol nesimetric există relafiile
~JzJ _ \sjiz.
2'
secundară de (18)
- A — D 2 C
‘V
(Ă + D)2 4 C2
1
C2
Matricele unor cuadripoli elementari
Tipul
Degenerat
serie
-CD-
h
II A ||
1 Z, 0 1
II Y II
z, z,
uzii
li o ii
II F II
«	— Z, 11
0	1 II
Degenerat
derivaţie
z2	—z2
Zi -Zi
In T nesimetric
Z,+ Z2 ZiZ2-f-ZiZs+Z2Z3		z2+zs -z2
Z2 z2		ZiZ2+ZiZ3-{-Z2Z3 ZjZa+ZjZji+Z,^
1 Z2+ Zs		Z2 -(Z,+Z2)
z2		Z^+Z.Za-f-ZaZa Z.Zs+Z,^-!-^
z,+z3	-z2
z2 — (Z2+Z3)'
z2+z3 -1
Z2fZs
ziz2-fz,zş+z2z3 z2+z3 z2 Zt +Z-A
z,+z2
Í
z,+z2
,zJz1±z1z3±z1z1
Zi-f-Z2
z8
Zi+Zs
In T simetric
Zj 4-Za Zi(Zrj-2Z2) _ Z2_ Zr+Zj Z2
Z2
Zi
-Z2
_ Zy\Z% ______________^
Z,(Z, + 2Z2) ZjfZj+îZ*) _Z2	-(Z,-f	Z2)
Z^Z.-f^Z,)	Z,(Z,+2Z2)
z,+z8	-z2
'	-(Z,	f	Z2J
Z2 Z,(Z,f 2Z->)
z,+z2
z,+z2
z,+z2
z2
Zj+Z2
Z2 -(Z, j-2 Zi)
Z.-f-Zo z,+z2
__Z-j__
z,+z2	z,+z2
In scară
Z,+ Zî _
ir *
1
> _ Z]-}~Zg
" z,z2
z,+z8 -z2 z2 -z2
1
-1
z,	z,z2
z,+z2	z,4-z2
< _	Z-2_
Z,+Z,	Z,-bZ2
1	z,
-L
z2	z,
z,+z2
ZÎZi
I Z2 -Zi
l'Z2 -(Z,+Z2)L
z2
z,+z2
Z,±Z* ____î__ _Z2
z,+z2 z,+z2
In Jt nesimelric
In « simetric
W7' 4[
Zi+Za Z3
Z,+ Z24-Z8 Zj+Z2
z,
Zi z,
z2
Z|±Z2	1
Z,z2	z,
1	ZrfZ,
z,	z,z3
Z,(Z, +-Z3)
Z2Z3
*,+/*+■£
_Z1(Z1±Z2)_
~Z,-f-Z2+Z3
z, z,z2 z,+z2	z,+z2
Z, + Z2+Z3 _Z2_
ZWZj+Z,) z,+z2
z:}	z,z3
z,+z;l	z.+z*
z,+z2+z3 z3
Z2(Z,+Z3) z, + z,
z,
Zj-f Za
_Z2	_
2Z, f Z, Z)4-Za Z* Z2
ivfz> _I z,z2	_
1	Zi + z2
z,	z,z2
Z.;(Z,+ Z2)
Zi + 2 Z2
z,
Z,+ 2Z2
Z, + 2Z.> z2 (Z,+Z2) Z,-|-2Z2
z2 ^	Z,Z-,
Z,+Z2	Z,-|-Z2
(Zi + 2Z2)	Z,
Z2(Z,-f-Z2) z,+z2
z»
Zi +z2 Z|4-2Z2
z,z2
z,+z2
_________	_ Z2_
Z2(Z,+Z2)	z1+z2
In punte simetric
'	1____ Z,+Za 2Z.Z,.
(Z2-Z,) II 2 Z, + Z2
z,+z2	z,-z2
z,z2	Z,z2
Z2-Z,	Zj+Z8
Zi Zi	z,z2.
Z)+Z2	Z,-Z2	I
z2-z, -(Z,+ Z2)ll
z,4-z2
Z8-Z,	2Z,Z2
I -2 Zi~Zi
Z*-Z, -2Z,Z2 Zi + Z-i II 2	z2-z,	I
Cuadripol de măsură
470
Cuadripol elecfric
(19)
Impedanfa caracteristică a unui cuadripol linear pasiv e media geometrica
La un cuadripol simetric, toate aceste impedanfe sînt egale: 2 =2„ =]
Cu ajutorul acestor impedanfe, ecuafiile fundamentale (7) ale cuadripolului linear pasiv (diport) se pot pune sub forma analogă ecuafiilor liniilor lungi
Ui
(20)
■fi
ch gU2+Zc sh gl2;
'2
/=“
I1—~ sh gU2 + Zr
Ti,
ch gl2 ,
în cari mărimea g = ln [V^4£>+V#c] se numeşte exponentul de transfer (v.) pe imagini al cuadripolului.
î. ~ de măsură. Telc.: Montaj de măsură constituit dintr-un cuadripol închis pe un aparat de măsură şi confinînd impedanfe reglabile cunoscute. Curentul în aparatul de măsură
Cuadrlpoli de măsură, a) cuadripof în punfe; b) cuadripol în T shunfaf; c) cuadripol în dublu T.
devine nul cînd se stabileşte o anumită relafie între elementele cari compun cuadripolul; această relafie permite calculul unui element necunoscut, dacă celelalte elemente sînt cunoscute.
După schema utilizată (v. fig.), se deosebesc: cuadripolul în punte _cu_ numeroase variante, a cărui condifie de echilibru e 2\24 = Z2Z3, cuadripolul în T shuntat, care prezintă avantajul că atît generatorul, cît şi aparatul de măsură, au o bornă la pămînt, şi a cărui condifie de echilibru e
ZiZ< Z3
-f-Zi ■\'Z2-\'Z4~Q]
cuadripolul în dublu T, care cuprinde, ca un caz particular, cuadripolul în T shuntat, şi a cărui condifie de echilibru e
^+21+22+-jŞ+2j+Z^ = 0.
Z 3	Z#
Cuadripolii de măsură sînt utilizafi lă măsurarea impedanfe lor şi a frecvenfelor.
2.	^	de	propagare.	Telc.:	Cuadripol	echivalent care,
inserat între bornele de intrare în antena de emisiune şi bornele de ieşire ale antenei de recepfie, ar da aceeaşi atenuare ca şi radiafia, propagarea şi recepfia undelor electromagnetice în cazul real.
Raportul total de atenuare e:
1 XH2 k '
J21, 0+ra)2 P,	4	m
A
unde Pe e puterea emisă; Pr e puterea recepfionată; e p e atenuarea pe cablurile de lungime totală £/; 4w/(1 -\-m)2 e atenuarea de dezadaplare pentru un raport de unde stafionare m\ k e atenuarea produsă de filtre, de sonde de cîmp, etc.; Sef Sr sînt ariile efective ale antenelor de emisiune şi de recepfie; d e distanfa emifător-receptor; A e atenuarea provenită din obstacole, absorpfii troposférice, etc.
3. ~ echivalent. Elt., Telc.: Schemă electrică echivalentă sub formă de cuadripol (v.) a maşinilor, aparatelor, liniilor şi refelelor electrice mai complexe.
Cuadripolul echivalent stabileşte între curenfii şi tensiunile exterioare I\, /2, U\, U2 aceleaşi relafii ca şi maşina, aparatul, etc. echivalate. Dacă echivalenfa se realizează cu modificarea valorilor acestor tensiuni şi ale acestor curenfi fafă de valorile reale într-un raport dat (de obicei cu păstrarea puterilor Ui 1\ şi Uşlţ), cuadripolul echivalent se numeşte cuadripol redus.
Ca orice schemă echivalentă, cuadripolul echivalent permite analiza proprietăfi lor obiectului studiat în anumite condifii restrictive, de exemplu în cuprinsul unei benzi de frecvenfe, al unei anumite game de valori ale curenfilor şi tensiunilor, în anumite regimuri (de gol, de scurt-circuit) şi cu o anumită aproximafie. Dacă se cere realizarea în concret a cuadripolului echivalent, pentru experimentarea pe model, impedanfele cari intervin în schema echivalentă trebuie să aibă partea reală pozitivă.
Făcînd abstracfie de această condifie, orice cuadripol diport, linear şi pasiv, admite ca schemă echivalentă un cuadripol elementar cu trei impedanfe independente, de exemplu un cuadripol în T, sau în TI (cele mai utilizate). Dacă se cunosc parametrii fundamentali A, B, C, D ai cuadripolului echivalent, impedanfele cuadripolului în T corespunzător (v. fig. IV c sub Cuadripol) sînt următoarele:
(1)
Z'—Z2-=, Za—g-
iar ale cuadripolului în ü corespunzător (v. fig. IV. d sub Cuadripol) sînt următoarele:
(2)	Zi	=	B; Z2 = J^-; Z3 = ^--
D-1	A-1
Pentru ca echivalenfa să nu se realizeze numai pentru o singură frecvenfă trebuie ca impedanfele schemei echivalente să aibă o structură corespunzătoare variafiei cu frecvenfă care rezultă din (1) şi din (2). Uneori aceasta se realizează numai cu aproximafie valabilă în inferiorul unei mici benzi de frecvenfe. V. şî Schemă echivalentă.
4,	Cuadripol elecfric. F/z., Elt.: Sistem de patru puncte materiale încărcate electric, cu sarcina electrică totală q nulă,
Cuadri vector
471
Cuadrivector
momentul electric dipolar p nul şi momentul electric cuadri-polar diferit de zero.
Cuadripolul electric e ideal, dacă distanfele relative dintre punctele sistemului sînt infinit mici, momentul cuadripolar fiind finit.
Dacă qj sînt sarcinile punctelor materiale şi bj (Şj'y, r\j, £;) sînt vectorii lor de pozifie fafă de un punct P' interior sistemului 0=1, 2, 3, 4), condifiile definitorii ale cuadripolului sînt:
q= qi + q2 + #3+ #4 = Oi ^ = ^l8l-(-^2^2+ ^3^3+^404 = 0
Q = “[#iői; öi + #2d2; 82 + ^383; 63+^484; 84]]5^0.
în ultima relafie, Q e tensorul moment electric cuadripolar, iar 8;-; 8j e produsul diadic al vectorului bj cu el însuşi, de componente |2?-, îy, Ş’;- ţ?v**efc. Sarcina totală şi momentul electric total fiind nule, momentul cuadripolar nu depinde de alegerea punctului P' şi caracterizează complet cuadripolul ideal din punctul de vedere electric.
Potenfialul electrostatic produs de un cuadripol ideal într-un punct P (x, y, z) la distanfa R de P' (R > | 8y | ) e
•'W'îîi't V)]l.
unde V =	+	e	operatorul	nabla,	8	e	permitiei* 'dy	q)z
vitatea mediului, considerat omogen şi isotrop, % e factorul de rafionalizare (egal cu 1 sau cu 4 Jt, după cum sistemul de unităfi e rafionalizat sau nerafionalizat), iar punctul indică produsul	scalar al celor doi	tenscri.	Explicit,	potenfialul	e
*	, oi*	*02	a2
dx2 * é»2 ^öz2
D
+2îl^J^+2W
: a2 11
şi scade cu puterea e treia a distanfei R.
Cel mai simplu cuadripol electric e realizat de un sistem de sarcini situate în vîrfurile unui pătrat cu latura l. în acest caz, anularea sarcinii totale şi a momentului dipolar impune ca:
q\ — q) #2=-~ q;
#3“"# î Q4 iar momentul electric cuadripolar rezultă
Cuadripol electric, a) oarecare; b) păfrafic.
Q=-9j(»
v+v ; u) ,
unde R = P'P are componentele X,Y,Z.
Mărimea Q = ql2 se mai numeşte moment cuadripolar scalar.
1. Cuadrivector, pl. cuadrivecfori. Mat., Fiz.: Vector într-un spafiu cu patru dimensiuni care are forma metrică fundamentală nedefinită cu indicele de inerfie unu.
Cuadrivectorii sînt mărimi curente în teoria relativitafii, cele patru dimensiuni ale spafiului respectiv (numit univers) fiind cele trei dimensiuni spafiale (jci, x2, £3) şi timpul (i).
în teoria relativitafii restrînse se utilizează adeseori a patra coordonată imaginară (x4^=ict; i = Y — 1; c-vitesa luminii în vid), introdusă de Minkowski, şi astfel cuadrivectorii sînt definifi într-un spafiu cuasieuclidian (universul minkowskian), care are forma metrică fundamentală
4
di2 =	+ &x\ + d*§+âx\ = S dx2
v=1
(pătratul intervalului elementar).
în universul minkowskian, un cuadrivector [Gv] de componente G\, Gg, Gs, G4 are primele trei componente ^reale (componentele spafiale — corespunzătoare unui vector G tridimensional) şi componenta a patra imaginară (componenta temporală G4=iGi); el se notează cu:
[Gv] = [ G, «Gj.
La schimbarea sistemului inerfial de referinfă (cu transformarea Lorentz, care lasă invariantă ecuafia dj2 = 0), prin care se trece de la referenfialul inerfial R la referenfialul inerfial R' (care se mişcă fafă de primul cu vitesa constantă v), cuadrivectorii se transformă după relafiile
G' = G +
(±_,Vî!gVL^
\ a / \v Jv ca = i(G‘~“cG)
a = Vl -^/c2=Vl~P2)-
cuadrivector poate avea
pătratul modulului pozitiv
(în cari Un
4
S GJ= G2—G2>0 (cuadrivector spafial), negativ E G2 < 0
V=1	v=1
(cuadrivector temporal), sau nul G2 = Gf (cuadrivector ortogonal cu el însuşi), în ultimul caz componenta temporală fiind determinată pînă la semn de cele spafiale.
Exemple de cuadrivectori sînt:
Intervalul de univers
[Ar, icAt],
care e temporal dacă se referă la pozifiile succesive ale unui
| /\y|
punct material (de vitesă medie
Vitesa minkowskiană
F’-T
La a J
unde v e vitesa unui punct material şi a = \/l — c2/z>2 (cuadrivector totdeauna temporal, cu pătratul modulului —c2).
Forfa minkowskiană
unde u şi v sînt versorii a două laturi perpendiculare ale pătratului, cari diverg dintr-un punct cu sarcina —q (v. fig.). Dacă axele x şi y se aleg paralele cu aceste laturi, potenfialul electrostatic are expresia
c)2~
T7lTi\	% l2 R % in -XY
^~~4^s0q	~neq	’
VL i£],
La' c aj
unde F e forfa exercitată asupra unui punct material, iar P e puterea comunicată acestui punct material (în absenfa unui transfer de căldură, etc. P —Fv).
Densitatea de forfă-putere
L
f,—{p + V })
unda f e densitatea de volum a forjei exercitate de un cîmp
Cuadruplex, sisfem ~
472
Cuantelor, teoria ~
fizic asupra corpurilor, iar pe densitatea de volum a puterii transferate direct corpului (altfel decît prin lucrul mecanic f v pe unitatea de volum şi de timp al densităfii de forfa).
Cuadrivectorul impuls-energie
material, de
iar W = mc2
unde p — mv e impulsul unui punct
energia totală a punctului material
vector totdeauna temporal).
Cuadrivectorul curent-sarcină
[7.
unde / e densitatea de curent definită în referenfialul inerfiaI R considerat (cuprinzînd atît curentul de conducfie, cît şi curentul de convecfie), iar 9 e densitatea de volum a sarcinii electrice, definită tot în R] anularea divergenfei lui cuadridimensionale
£^-v = div/+^ = 0
c)*v	d£
exprimă legea ele conservare a sarcinii electrice. Cuadrivectorul potenfial
r*-4
L C YO J
unde A e potenfialul electrodinamic vector al induefiei magnetice B (Z? = rot A), V e potenfialul electrodinamic scalar a
e)i
intensităţii cîmpului electric E \E = —grad V — Yo
8«
e constanta lui Gauss £yo — ”1 *n toate sistemele de unităfi, afară de sistemul lui Gauss, în care Yo= Vc]»‘ anularea divergenfei lui cuadridimensionale
dAr
y^=divA+
C2Yo c)t
= 0
exprimă condifia lui Lorentz, de etalonare a potenfialelor (în vid).
1.	Cuadruplex, sisfem Telc.: Sistem de telecomunicafie pe fire, utilizat în telegrafia în curent confinuu, prin care se asigură două comunicafii telegrafice în ambele sensuri, simultane, prin combinarea a două sisteme duplex (v.).
2.	Cuanfă de acfiune. Fiz.: Sin. Constantă de acfiune, Constanta iui Planck (v.).
•	^	3. Cuanfă de energie. Fiz.: Cantitatea de energie wq ra-
diată, respectiv absorbită de un corp într-un act elementar de radiaţie, respectiv de absorpfie, egală cu produsul dintre cuanta de acfiune (constanta lui Planck h) şi dintre frecvenfă v a radiafiei din care face parte:
4.	Cuantelor, teoria F/z.; Teorie a fenomenelor micro-fizice, care s-a dezvoltat începînd din anul 1900, cînd Planck a introdus în Fizică cuanta de acfiune, pentru a rezolva problema determinării repartifiei spectrale a energiei radiafiei electromagnetice care se găseşte în echilibru termic cu corpurile, într-o incintă închisă şi la o temperatură dată. Ea se caracte-r'.z?a.^ Prine"unful unor prescripfii suplementare fafă de legile Fizicii clasice, cu ajutorul cărora obfin asupra fenomenelor microfizice informafii verificate în general de experienfă. Începînd din anul 1925, a fost înlocuită cu Mecanica cuantică (v. Cuantică, Mecanica ~).
Aplicînd primele două principii ale Termodinamicii, sistemului compus din radiafia neagră şi corpuri, s-au obfinut, încă în secolul trecut, următoarele rezultate: radiafia e isotropă şi nepolarizată, iar densitatea de energie radiantă e aceeaşi în toate
punctele incintei (corpurile din incintă fiind separate prin spafii vide). Jinînd seamă de relafia
w
>=3
dintre presiunea p exercitată de radiafie, şi densitatea de energie w, care rezultă din teoria cîmpului electromagnetic (v. Radiafie, presiune de ~ electromagnetică), Boltzmann a arătat că densitatea de volum a energiei radiafiei care se găseşte în echilibru termic cu corpurile e proporfională cu puterea a patra a temperaturii absolute T a incintei care le cuprinde (lege care fusese găsită experimental de Ştefan). în adevăr, supunînd radiafia termică unei.transformări cuasistatice, în care volumul e\ V variază cu dV, în cursul căreia presiunea radiafiei efectuează deci lucrul mecanic pdV, şi aplicînd transformării primul principiu al Termodinamicii, rezultă pentru căldura dQ, care trebuie cedată în acest scop sistemului:
7d	4
dQ = dW+pdV = d(wV) + - dV = •- wdV+ Vdw.
Conform celui de al doilea principiu al Termodinamicii, cîtul dQ/T e o diferenfială totală, adică
Q) /4w\ _ q)
dv{r)
şi deci
d w A w
ar=4r'
de unde rezultă prin integrare formula lui Stefan-Boltzmann:
iar Yo 0)
w = cr T4,
în care a e o constantă de integrare, a cărei valoare ar trebui determinată iexperimental. Această formulă nu rezolvă însă complet problema pusă, deoarece lasă nedeterminat modul cum e repartizată densitatea de energie w pe diferitele frecvenfe ale spectrului radiafiei. Mai trebuie determinată deci o funcfiune universală de frecvenfă şi de temperatura absolută w (v, T)~w^ (7"), astfel încît ze>vdv să dea densitatea de energie a radiafiilor cari au (la temperatura T) frecvenfă cuprinsă în intervalul dintre v şi v-f-dv.
în vederea determinării acestei funcfiuni, Wien a finut seamă de faptul că, în transformarea considerată de Boltzmann, în care presiunea de radiafie efectuează lucru mecanic, variafia de volum dV poate fi produsă numai de o porfiune mobilă a pereţilor incintei care închide radiafia, cum şi de faptul că, la reflexiunea pe o astfel de porfiune mobilă, radiafia de o anumită frecvenfă îşi schimbă frecvenfă prin efect Doppler şi că, deci, odată cu aceasta, energia radiafiei care are un anumit interval de frecvenfe se transformă în energie a radiafiei care are un alt interval de frecvenfe, ceea ce permite să se compare între ele densităţile spectrale wv(T) ale energiei radiafiei pentru diferite frecvenfe v, la o aceeaşi temperatură absolută T. Din această comparare rezultă că raportul dintre densitatea spectrală de energie şi puterea a treia a frecvenfei depinde — printr-o funcfiune universală f, care rămîne însă nedeterminată — numai de cîtul dintre frecvenfă şi temperatură (formula Iui Wien):
(2)
£-v = V3/^y
Această relafie poate fi obfinută şi printr-o considerafie referitoare la dimensiuni, dacă se admite că wv depinde numai de v, de T şi de vitesa de propagare (c) a undelor electromagnetice în vid. Legea lui Ştefan (1) e cuprinsă în această lege mai generală a lui Wien (2), deoarece densitatea totală w a ener-
Cuantelor, teoria ~
473
Cuantelor, teoria ~
giei radiafiei se obfine din repartifia ei spectrală ze>v prin integrare în raport cu frecvenfă, între limitele zero şi infinit:
(3)
Experienfă arată că — la temperatură dată — wv prezintă o singură valoare extremă, care e un maxim, pentru o anumită frecvenfă Vq. Anulînd derivata mărimii wv de mai sus în raport cu frecventa v, spre a determina acest maxim, se obfine Vo : T =* —f (vq : T) : 3 f (vq : T), ceea ce arată că frecvenfă corespunzătoare maximului densităfii spectrale wvmax e proporţională cu temperatura absolută şi că, deci, wvmax e proporfional cu puterea a treia a temperaturii absolute.
Fiindcă funcfiunea universală /
(t)
nu mai poate fi deter-
minată prin considerafii de Termodinamică, principiile Termodinamicii fiind compatibile cu orice formă a acestei funcfiuni, s-a recurs la considerafii de Statistică. Rayleigh şi Jeans, aplicînd considerafii de Statistică fizică clasică modelului clasic (macro-scopic) al radiafiei electromagnetice, au obfinut pentru funcfiunea universală din formula (2) următoarea expresie:
(4	/(y	)=8?’*r
în care c e vitesa de propagare a undelor electromagnetice în vid, iar k e constanta lui Boltzmann din Termodinamica statistică. Expresia (4) a funcfiunii universale / e bine verificată experimental pentru temperaturi înalte şi frecvenfe joase; mai general, pentru v: T’1. Ea conduce însă la rezultate absurde, fiindcă factorul de proporfionalitate a din formiîla (1) a lui Ştefan şi Boltzmann ar deveni infinit, conform relafiei (3):
8jt .
w — -^ k
■”JL mm-
{*)'
T*.
De altă parte, pentru valori v : T cari tind spre infinit, formula (2) ar da, cu expresia (4) a funcfiunii /, o valoare a densităfii spectrale de energie wv, care ar tinde spre infinit (catastrofa ultravioletului), prin opozifie cu determinările experimentale, cari arătau că pentru v : T^> 1 funcfiunea f(v/T) trebuie să descrească aproximativ exponenfial, cînd creşte variabila v : T. Wien a arătat că, aplicînd considerafii de Statistică fizică clasică radiafiei electromagnetice considerate ca fiind formată din corpuscule, se obfine:
/ v\__8nk	—a-!-
(5)	f\T/~ c* 'ae
formulă pe care experienfă o verifică însă numai pentru temperaturi joase şi frecvenfe înalte. Planckpunînd constanta a sub forma a = h:k, a propus următoarea lege, mai generală decît cele bazate pe formulele (3) şi (4):
. x ■	8	Jihv3	1
(6)	wv=------Ă
e kT-
1
care se reduce la formula (2), (4) a lui Rayleigh-Jeans pentru hv/kT^ 1 —şi la formula (2), (5) a lui Wien pentru hv/kTş>l.
Planck a arătat că legea (6) se obfine prin metode de Statistică, admifînd că schimbul de energie dintre radiafie şi corpuri se face discontinuu, radiafia de frecvenfă v putînd fi emisă sau absorbită numai prin cuante indivizibile, avînd o energie de valoare proporfională cu frecvenfă radiafiei din care fac parte: fcwv~hv, unde h — 6,55 • 10*27 erg/s e constanta lui Planck sau cuanta de acfiune.
Cercetările experimentale asupra efectului fotoelectric (v. Foto-electric, efect ~) au adus o confirmare directă a ipotezei lui Planck. Poincaré şi Ehrenfest au arătat că ipoteza discontinuităţii, introdusă de Planck, nu e numai suficientă, ci şi necesară pentru deducerea legii (6). Din funcfiunea de repartifie (6) se poate deduce, pe cale pur termodinamică, expresia entropiei radiafiei dintr-un anumit domeniu spectral, iar aplicarea principiului lui Boltzmann, care leagă entropia de probabilitatea termodinamică (v.), permite să se calculeze valorile fluctuafiilor. Abaterea medie pătratică a mărimii wv de la valoarea medie a energiei, calculată după metodele Statisticii, are expresia
(7)
!=(^+8ă4v)dw'
Expresia fluctuafiilor energiei arată deci că e!e se compun din doi termeni aditivi, dintre cari unul e independent de constanta h, şi se poate interpreta clasic ca datorit întăririi sau slăbirii prin interferenfă a unor unde, iar al doilea depinde de h şi nu se poate interpreta decît admifînd că radiafia de frecvenfă v e constituită din elemente cari au energia hv. Aceste elemente au fost numite fotoni; ei sînt puşi în evidenfă şi de numeroase alte fenomene de interacfiune între radiafie şi corpuri.
Constatarea prezenfei fotonilor nu constituie o revenire la vechea teorie a lui Newton referitoare la corpusculele de lumină, fiindcă, în general, termenul ondulatoriu din expresia fluctuafiilor nu poate fi neglijat, iar fenomenele de interferenfă şi de difracfie, studiate în Optica clasică, nu pot fi interpretate pe baza unui model pur corpuscular. Astfel, radiafia electromagnetică prezintă, ca şi radiafia „corpusculară" (cum s-a constatat ulterior) un caracter dual, corpuscular-ondulatoriu, al cărui studiu se face în Mecanica cuantică.
Cercetările ulferioare au condus la concluzia că nu numai energia radiantă, dar şi energia sistemelor de particule trebuie să prezinte discontinuităfi cuantice, în sensul că, în anumite condifii, energia acestor sisteme poate avea numai valori discrete, cari constituie adică un spectru discontinuu. Se spune că energia lor e cuantificată. Admifînd că energia moleculelor, respectiv a atomilor unui corp gazos, respectiv solid, depinde de frecvenfă oscilafii lor în acelaşi fel ca în radiafia neagră, s-a reuşit să se întemeieze teorii ale căldurilor specifice ale corpurilor, atît în stare gazoasă, cît şi în stare solidă (Einstein, Debye, Born, Kármán), diferite de teoria bazată pe teorema echipartifiei energiei pe gradele de libertate, a Mecanicii statistice clasice,- şi confirmate de experienfă mult mai bine decit aceasta.
Bohr a realizat un progres important, aplicînd teoria cuantelor la structura atomilor, în modelul lui Rutherford. El a aplicat relafia lui Planck, privitoare la schimbul de energie Aw^ — hv dintre corpuri şi radiafia electromagnetică de frecvenfă v» schimbului de energie dintre un atom şi radiafia electromagnetică, observînd că Awv = wi—Wft respectiv A‘wyj=wf’-wi
după cum atomul emite, respectiv absoarbe energie electromagnetică, unde wi şi wf sînt energiile atomului în stările inifială, respectiv finală. A enunfat astfel următorul postulat:
1.	Dacă un atom efectuează o transifie directă de la o stare a lui de energie wi la o stare a lui de energie prin absorpfie sau prin emisiune de energie radiantă, frecvenfă a radiafiei corespunzătoare e dată de relafia
(8)
El a enunfat şi un al doilea postulat, bazat pe principiul de com-binafie al lui Ritz referitor la frecvenfele v ale spectrelor de linie ale atomilor. Conform acestui principiu, spectrul de linie al
474
fiecărui element chimic poate fi descris cu ajutorul unui singur şir de mărimi, cari se numesc termeni spectrali T^:
r0<ri<r2<r3<-<r^<r^i<-,
astfel încît frecvenfă vik a oricărei linii din oricare serie spectrală e egală cu diferenfă a doi termeni spectrali: v^^-TV
Comparînd cu formula (8), rezultă w^-hTit adică termenii spectrali 7^ permit să se determine energiile wi ale atomilor în stările între cari pot trece aceştia cînd emit sau absorb radiafie electromagnetică. Astfel, Bohr a enunfat şî următorul postulat:
2.	Valorile pe cari le poate lua energia unui sistem atomic închis nu variază continuu, ci formează un şir discontinuu:
•	Starea de energie minimă wq se numeşte starea fundamentală a atomului.
Aceste două postulate au fost verificate atît prin experienfe directe, cît şi prin verificarea consecinfelor lor. Printre experien-fele directe e ciocnirea dintre atomi şi alte particule; de exemplu în cazul experienfei lui Franck şi Hertz, prin care se arată că energia cinetică a proiectilului ciocnitor (de ex. a unui electron) nu se poate transmite sub forma de energie internă atomului ciocnit (de ex. unui atom de mercur), decît dacă ea depăşeşte un anumit prag (wi~wq). De asemenea, s-a verificat postulatul (8), la revenirea în starea fundamentală a atomilor cari fuseseră „excitafi" în acest fel. Cele mai numeroase verificări indirecte au fost date de spectroscopia diverselor domenii spectrale. Cercetările spectroscopice au arătat însă că în spectre nu sînt reprezentate toate frecvenţele cari corespund transifiilor directe între oricari două stări, de energii wi şi Wj\ că există, adică, şîtransifii directe interzise, pentru cari s-au stabilit ulterior anumite reguli, numite reguli de selecfie a transifiilor interzise.
Rămînea să se descopere deci metode pentru determinarea diferitelor valori posibile w7- ale energiei atomului, adică a spectrului energiei, cum şi a valorilor altor mărimi privind un sistem atomic de structură cunoscută, iar apoi să se determine intensitatea şi starea de polarizafie a radiafiei emise.
Prima dintre aceste două probleme se rezolvă cu ajutorul iegii de cuantificare a lui Bohr-Sommerfeld, care are următorul enunf: Sistemele multiperiodice pentru cari se pot găsi variabile canonice, astfel încît ecuafia Iui Hamilton-Jacobi să se poată integra prin separare (adică astfel încît solufia să fie o sumă de termeni, fiecare depinzînd de cîte o singură variabilă), pot efectua numai acelea dintre mişcările posibile conform Mecanicii clasice, pentru cari integrala de fază (adică integrala efectuată asupra produsului dintre impulsul general pi corespunzător coordonatei generale qi şi creşterea dqi a acesteia în cursul mişcării), efectuată asupra unei perioade întregi de variafie a oricărei coordonate qit e un multiplu întreg al cuantei de acfiune:
(9)	§	Pi	0	=	1,2,	f),
unde f e numărul de grade de libertate, iar ni e un întreg, numit număr cuantic. De exemplu, dacă forfele cari acfionează sînt forfe centrale şi qi e azimutul a al unui punct material în raport cu o axă perpendiculară pe orbita lui şi trecînd prin centrul forfelor centrale, integrala corespunzătoare (9) e egală cu de 2 jt ori momentul cinetic (momentul cantităfii de mişcare) pa al punctului material în raport cu axa, care e constant, adică 2jt pan = nh, sau
h
Pan n2jţ'	n—2» 3f •*•,/.
Rezultă că momentul cinetic e cuantificat, ca şi energia punctului material, ale cărei valori corespund acestor valori discrete ale mărimii pa.
Problema determinării intensităfii diferitelor linii spectrale şi a stării de polarizafie a radiafiei acestor linii a fost rezolvată cu ajutorul principiului de corespondenfă al lui Bohr (v.). Conform acestui principiu, există un paralelism (o corespondenfă) între rezultatele teoriei cuantelor şi rezultatele Fizicii clasice, cu toată deosebirea fundamentală a punctului lor de plecare. Pentru a aplica principiul de corespondenfă într-un caz concret, unei mişcări multiperiodice, se procedează în felul următor: Se tratează problema mişcării conform Fizicii clasice, fără a fine mai întîi seamă de radiafie. Fie
00
(ikí^=YiAkisin (/wí+vH)
/=0
dezvoltarea în serie Fourier a coordonatei qy în mişcarea multiperiodică, rezultată din rezolvarea problemei clasice de mişcare, unde amplitudinile diferitelor armonice sînt Akl şi pulsafiile corespunzătoare sínt l co. Conform Fizicii clasice, pulsaţiilor mecanice l co le corespund aceleaşi pulsafii ale undelor electromagnetice radiate (respectiv absorbite), iar amplitudinilor mecanice ale armonicelor de ordinul l Ie corespund amplitudini proporfionale cu produsul lor prin l2 pentru intensitatea Ii a radiafiei electromagnetice emise (v. sub Radiafia oscilatorului elementar). Conform principiului de corespondenfă, unei linii spectrale care are pulsafia / co dacă ar fi valabilă teoria clasică, îi corespunde o linie a cărei pulsafie e
_ w(n + l) —w(n)
®*+'•»-----------îKh
unde argumentul e numărul cuantic, adică există corespondenfa:
l CO <—I> C0„+/| n.
Conform aceluiaşi principiu, intensităfile reale	din
teoria cuantelor vor fi unele cu altele în raporturi asemănătoare cu intensităfile clasice /j. în special, amplitudinilor cari lipsesc în solufia problemei clasice le corespund amptitudini cari lipsesc şi în teoria cuantelor; se pot determina deci cu precizie cazurile în cari intensităfile reale sînt nule, şi anume cele cari corespund unor amplitudini de armonice nule în calculul clasic. Rezultatele obfinute în acest fel constituie regulile de selecfie a transifiilor reale, dintre toate transifiile cari ar fi cuantic posibile. Analog se obfin informafii asupra stării de polarizafie a radiafiei.
Începînd cu anul 1925, această teorie a cuantificării pe modele a fost înlocuită cu Mecanica cuantică (v.)f în care constanta lui Planck nu e introdusă abia la sfîrşit, în rezultate obţinute pe cale clasică, ci e înglobată chiar în principiile fundamentale. Această Mecanică s-a dezvoltat Ia început pe două căi diferite, numite Mecanica matricelor (Heisenberg) şi Mecanica ondulatorie (de Broglie şi Schrödinger). S-a constatat apoi că ele sînt în esenfă identice şi că diferă numai ca limbaj matematic. Există sub formă definitivă numai o Mecanică cuantică nerelativistă, şi abia un început de Mecanică cuantică relativistă satisfăcătoare.
î. Cuantic, număr Fiz.: Număr întreg sau, în anumite condifii, fracfionar (de obicei semiîntreg), care poate lua valori în general în progresie aritmetică cu rafia egală cu unitatea — şi ale căror produse, printr-o constantă cu dimensiuni, dau valorile pe cari o specie de mărimi mecanice ale unui sistem microfizic le poate lua, conform teoriei cuantelor, în stările stafionare în cari se poate găsi sistemul microfizic considerat. Ele sînt deci proporfionale cu valorile cuantificate ale speciei de mărimi mecanice, care e o integrală primă a mişcării particulelor constitutive ale sistemului.—în teoria cuantică veche, aceste mărimi erau variabilele de acfiune Ji,*"Jn ale
Cuantica, Mecanica ~
4 75
Cuantică, Mecanica ~
sistemului, factorul de proporfionalitate fiind egal cu constanta lui Planck. — Afară de definifia generală de mai sus, e posibil, uneori, să se definească, în Mecanica ondulatorie, direct numărul cuantic, prin numărul de puncte de intersecfiune dintre suprafefele nodale ale funcfiunii de undă (v. sub Cuantică, Mecanică ~) cu una dintre axele de coordonate (cartesiene sau curbilinii).
Pentru mişcarea unei particule într-un cîmp de forfe centrale
*	se folosesc: a) numărul cuantic magnetic m, egal cu proiecfia, pe direcfia locală a intensităfii cîmpului magnetic, a momentului ei cinetic, exprimată în unităfi cuantice /?/2jt; el ia valorile întregi pozitive şi negative ——(2— 1) — — 1, 0, 1—/, unde l reprezintă numărul cuantic azimutal; b) numărul cuantic azimutal, care exprimă pătratul mărimii momentului cinetic, în unităfi cuantice Z?/2jt, sub forma /(/+1), unde l e un întreg pozitiv sau nul; el ia valori întregi pozitive sau nule, mai mici decît n\ c) numărul cuantic radial, întreg, dat de numărul de intersecfiuni ale suprafefelor nodale ale funcfiunii de undă cu o rază vectoare oarecare;
d)	numărul cuantic total sau principal n, care e rezultanta numerelor cuantice azimutal şi radial; e) numărul cuantic de spin, care reprezintă proiecfia spinului particulei pe o direcfie fixă oarecare, măsurată în unităfi /?/2jt. Pentru electron, valorile permise sînt ±1/2.
Pentru mişcarea de vibrafie lineară armonică se foloseşte numărul cuantic de vibraţie, egal cu
W 1 V~hv 2'
unde W e energia mişcării, v e frecvenfă ei, şi h e constanta lui Planck. El ia valori întregi pozitive, sau valoarea zero.
Pentru un sistem liber arbitrar se foloseşte numărul cuantic infern J, definit prin faptul că pătratul momentului cinetic total are valoarea /(/+1), dacă e măsurat în unităfi /?/2jî. în cazul unui atom cu un electron optic, numărul cuantic intern e rezultanta vectorială a numerelor cuantice azimutal şi de spin. El se numeşte număr cuantic de rotafie, cînd e folosit în cuantificarea rotafiei unei molecule biatomice, pentru care valorile proprii ale energiei sînt date de expresia
unde I e momentul de inerfie al moleculei fafă de axa de rotafie, iar h e constanta lui Planck.
t. Cuantică, Mecanica F/z,; Mecanica teoretică privitoare la mişcarea microobiectelor, la scară atomică, întemeiată în urma aplicării teoriei cuantelor (v. Cuantelor, teoria ~) Ia problemele structurii atomului. Cele două formulări cari i s-au dat la început şi cari păreau deosebite, numite Mecanica matricială (Heisenberg) şi Mecanica ondulatorie ( de Broglie, Schrö-dinger), prezintă numai o deosebire de limbaj matematic, ele fiind, în esenfă, identice. Aceste două formulări, împreună cu o formulare abstractă (teoria transformării), care le sintetizează, şi din care formulările matricială şi ondulatorie sînt numai două reprezentări diferite, se numesc Mecanică cuantică. Expunerea care urmează ia ca punct de plecare formularea ondulatorie, care e mai uşor accesibilă, şi o expune prin comparafie cu formulările din Mecanica clasică.
Descrierea mişcării în Mecanica clasică: Considerăm un sistem de n puncfe materiale, a cărui stare e descrisă, din punctul de vedere al Mecanicii clasice, de exemplu prin cele 3 n coordonate cartesiene xit yit zi ale celor n puncte şi prin cele 3 n componente cartesiene vxi, vyi, vzi ale viteselor lor. Dacă introducem / coordonate generale q^ (k= 1,2,3,"*, /), unde / e numărul de grade de libertate ale sistemului, coordonatele cartesiene se pot exprima în funcfiune de timp şi de coordonatele generale:
*»=*i (f. ■?,); yt=yi (*. <&); z,=zi (*. <?,).
iar componentele cartesiene ale viteselor sînt funcfiuni de forma
*» = *<	9<); yi=yi{t,qi,ql)\ 2i=2i(t, qt, qt),
unde mărimile qi se numesc vitese generale. Energia cinetică T a sistemului poate fi exprimată deci, în general, în funcfiune de mărimile t, qi şi q%\
(1)	T = T {t, qi,qt).
Dacă bL e lucrul mecanic elementar, care se efectuează asupra sistemului la o deplasare virtuală infinitezimală a sistemului, corespunzător variafiilor bqi, bq2, bqs,—, bql ale coordonatelor generale, mărimile Qt, alese astfel încît să existe relafia
(2)
S	Qkő Vb k~\
se numesc forfele generale cari se exercită asupra sistemului, asociate coordonatelor q^ Cu ajutorul acestor mărimi, ecuafiile de mişcare a sistemului de puncte materiale iau următoarea formă (v. Ecuafiile lui Lagrange)
d l^T\ _n
(3)	ai\0?J	d4k	k'
în aceste ecuafii, mărimile
^qk
se numesc impulsurile generale asociate coordonatelor^. Mişcarea sistemului mecanic e complet cunoscută, dacă se cunosc mărimile pk şi qfe în funcfiune de timp. Cu ajutorul impulsurilor generale, ecuafiile lui Lagrange se pot pune şi sub forma
(3 a)
în care se recunosc ecuafii de mişcare analoge cu ale lui Newton, cînd mişcarea se raportează la un sistem de referinfă inerfial, fafă de care energia cinetică T nu depinde de mărimile şi deci pk = Qk.
În cazul particular care ne interesează, în care forfele, şi deci şî forfele generale, derivă dintr-un potenfial V, pe care-l exprimăm în funcfiune de timp şi de coordonatele generale
(5)	V=V{t,qi).
forfele generale au expresia O
k
(6)
şi ecuafiile lui Lagrange iau forma
(3 b)
Dacă se introduce funcfiunea lui Lagrange L(t, qi% qegală cu diferenfa dintre energiile cinetică şi potenfială exprimate în funcfiune de mărimile t,qif q.^
(7)	L(t, qit qt) = T(t, qit q{)- V(t, qt), ecuafiile lui Lagrange iau forma:
(8)	f	o.
dí Wv í'í'í
*	Dacă se exprimă energia cinetică, şi deci şi funcfiunea L a lui Lagrange, în funcfiune de mărimile t, qi şi pit se poate
Cuantică, Mecanica ~
476
Cuantică, Mecanica ~
introduce în descrierea fenomenelor funcfiunea lui Hamilton H{t, pit qi), prin ecuafia de definifie:
î
(9) H(t, pt, qt)	Pk 4k~tT	Pi’ ?i)“ V (i. ?<)].
k=p
funcfiune care reprezintă o generalizare a energiei totale T+V a sistemului de puncte materiale, în sensul că, dacă se raportează mişcarea la un sistem de referinfă inerfial, H = T+V. (în adevăr, în acest caz, energia cinetică devine o formă pătratică de mărimile q%, şi deci, conform teoremei lui Eu Ier referitoare la funcfiunile omogene:
adică
vVk Jfe=1
W'~mQC2+W, unde mQ e masa ei proprie, şi impulsul p=mv,
o	undă numită de el undă de materie, care are frecvenfă ( \ W'
(c)	v	=-r-
şi lungimea de undă (d)
adică numărul de undă (•)
şi deci vitesa de fază
p
* = A,v =
h=2 t-{t-v)=t+v~w.
Din ecuafia de definifie a funcfiunii lui Hamilton şi din ecuafiile lui Lagrange rezultă primele, respectiv cele de al doilea ecuafii de mai jos (v. Ecuafiile canonice ale lui Hamilton), cari determină complet mişcarea sistemului mecanic, în funcfiune de valorile inifiale ale mărimilor canonic conjugate qy pg
(ÎO)	4k	~~ ST"' P-k------n—'
_ ■ dPt Mk
Dacă s-a construit funcfiunea lui Hamilton care corespunde unei anumite probleme, se pot deci calcula, din ecuafiile de mai sus, vitesele generale şi vitesele de variafie în timp ale impulsurilor generale, din cari se obfin prin integrare mărimile
Pi< car|’ determină complet pozifia şi starea mecanică a sistemului fizic considerat.
Atît în formularea matricială, cît şi în formularea ondu-latorie a Mecanicii cuantice, se urmăreşte să se obfină din funcfiunea lui Hamilton, cu ajutorul principiului de coresponî-denfă, cît mai multe informafii asupra comportării reale, cuantice, a sistemului mecanic.
în Mecanica ondulatorie, aceasta se face cum se arată mai jos.
Funcţiuni de undă. Efectele fotoelectric şi Compton au arătat că, la interacfiunea cu corpurile, un cîmp electromagnetic care, în cursul propagării sale, se comportă în fenomenele de interferen}ă şi difracfie ca format din unde de frecvenfă v şi lungime de undă Ă. = c/v, se comportă ca format din fotoni cari au energia
(a)	Wv = hv şi impulsul
(b)	Px = Y = hk
unde h = 6,624.10-34 joulisecunde e cuanta de acfiune, iar &=1:Â, e numărul de unde, corespunzător lungimii de undă X. Aceste comportări trebuind să fie compatibile unele cu altele, energia fotonilor prezenfi în unitatea de volum trebuie să fie densitatea de energie a undei electromagnetice din teoria Maxwell-Lorentz a cîmpului electromagnetic. Acest lucru e realizat, dacă fotonii sînt ghidafi de unde cari au frecvenfă dată de relafia (a) şi lungimea de undă dată de relafia (b), în cari vibrează o mărime care are proprietatea că pătratul amplitudinii ei locale reprezintă probabilitatea de prezenfă a fotonilor în unitatea de volum. Mărimea i|> se numeşte funcfiunea de undă asociată fotonilor, iar undele ei, distincte de undele electromagnetice, dar avînd frecvenfă lor şi lungimea lor de undă, nu transportă energie şi impuls (cari aparfin fotonilor, a căror probabilitate de prezenfă e determinată de op).	â
Prin analogie cu undele ty, asociate astfel fotonilor, Louis de Broglie a asociat oricărei particule care are energia
în afara cîmpuri lor de forfă şi în aproximaţie prerelativistă,
rezultă deci
adică o vitesă de fază superioară vitesei
de propagare a undelor electromagnetice în vid. Experienfă lui Davisson şi Germer (v.) privitoare la reflexiunea selectivă a electronilor pe anumite cristale, experienfă Iui Debye şi Scherrer, şi altele, au pus în evidenfă existenfa undelor de materie cu lungimea de undă X, dată de expresia (d).
în cîmpurile de forfă, vitesa de fază a undelor de materie depinde de frecvenfă lor, adică aceste unde sînt dispersive. în adevăr, principiul de conservare a energiei are, de exemplu pentru un punct material de masă rriQ, care se mişcă cu vitesa v<tc într-un cîmp de forfă care derivă dintr-un potenfial V, expresia
V+~tn6v*=V+
JL-
w,
sau, dacă se notează energia F' = w0c 2+K:
(f)	W'	=
2 m0
lui totală cu W'= mQC2 + W şi
P2
2 m0
+ V.
Cu ajutorul legilor (c) şi (e) se obfine din (f):
(g)	hv=W^+V''
relafie care arată că v nu e proporfional cu k, că adică undele sînt dispersive.
Comportarea unui sistem mecanic de microobiecte care, din punctul de vedere clasic, a fost descrisă prin f perechi de variabile canonice q\, p\\ q<i* p2\'"\qn pf (coordonatele generale qi şi impulsurile asociate pj), se descrie deci în Mecanica cuantică, într-un mod pe care-l vom arăta în detaliu mai jos, printr-o funcfiune de undă a undelor de materie, care are în general valori complexe şi depinde de timp şi de mărimile q(.
Anume, funcfiunea i)> reprezintă, prin pătratul amplitudinii ei locale, cum se arată mai jos, probabilitatea de prezenfă a microobiectelor în elementele de volum &q\,	spa-
fiului fazic dat de coordonatele q\,
Funcfiunea de undă, concept fundamental în Mecanica cuantică, e determinată pînă la un factor-constant arbitrar care, ca şi funcfiunea de undă identic nulă, nu are semnificafie fizică; ea e univocă, satisface anumite condiţii de regularitate, iar pătratul valorii ei absolute e integrabil:
(11)	JJ- J|ty|2d<?i"-d2/<co.
Se folosesc uneori funcfiuni de undă cari nu satisfac condifia (11), şi cari se numesc funcfiuni de undă improprii, iar interpretarea fizică a rezultatelor obfinute folosind astfel de funcfiuni se face
Cuantică, Mecanica ~
477
Cuantică, Mecanica
considerîndu-le ca limite de funcfiuni de undă proprii. Factorul constant arbitrar care înmulfeşte orice funcfiune de undă poate fi ales astfel, încît integrala din membrul întîi al inega-lităfii (11) să fie egală cu unitatea, caz în care funcfiunea se numeşte normată. Funcfiunea de undă mai satisface condifia că
— jj-j |l))|2 d?l -dqf=0,
di
şi că, deci, dacă ap e normată pentru o valoare a timpului, ea rămîne normată pentru toate valorile lui. înmulfirea cu o constantă şi adunarea a două funcfiuni normabile conduce tot la o funcfiune normabilă, ceea ce se exprimă spunînd că totalitatea funcfiuni lor ap normabile formează un spafiu vectorial unitar. Metrica unitară a acestui spafiu e dată de integrala din membrul întîi din (11).
Prin produsul scalar (xpi,^) a două funcfiuni de undă % şi op2 se înfelege, în Mecanica cuantică, mărimea:
(12)	=	ipîiMtfi-d?/,
în care apţ e funcfiunea complex conjugată cu oplt Se poate demonstra că spafiul vectorial astfel definit e isomorf cu spafiul hilbertian. —
Operatori lineari. Pentru a obfine, cu ajutorul funcfiunii lui Hamilton, care exprimă principiul de conservare a energiei, ecuafia pe care o satisface funcfiunea de undă, mărimile fizice (clasice) se reprezintă în Mecanica cuantică prin operatori.
Exemplificăm introducerea operatorilor cu ajutorul ecuafiei (g) pentru o particulă. Fie
(h)	y = A
expresia în complex a unei unde de hnaterie (plane) care se propagă în direcfia determinată de componentele cartesiene k
ky şi kz ale vectorului număr deundă k, unde |&| = 1 : X şi unde k2 = k2-\rk2 + k2. Pentru a obfine ecuafia lineară şi cu derivate parfiale a undelor, pe care trebuie să o satisfacă funcfiunea de undă ap, penfru ca ea să prezinte legea de dispersiune (f), deducem din (h), prin derivări parfiale, mărimile v, kx, ky, kz, cari intervin în (g). Obfinem:
____1_ 8*1».
2jt i Q)t
1
-= VOp 82^_
&|ap ; •
2 m 0x * Y 1	(2 ni)2 o)*2
Introducînd în (f), se obfine ecuafia undelor (ecuafia lui Schrödinger) pe care trebuie să o satisfacă ap, pentru a prezenta legea de dispersiune (f) a undelor de materie:
(i)
h 0op __ b2 2jti 0i 8 Ti2m V^x2
r)z2/
0^2 ' Q)Z2'
Pentru a obfine ecuafia (i), s-au înlocuit deci în ecuafia (f), de conservare a energiei, energia W' cu operatorul linear
____b__dt
2	ici 0i
aplicat funcfiunii de undă ap, impulsurile px, py, pz cu operatorii lineari
h Q h 0 b 8
2	jti 0x 2 ni 0y 2 ni 02
aplicafi funcfiunii ap, iar coordonatele x, y, z, cu ele însele („operatori" lineari), aplicate aceleiaşi funcfiuni ap.
Al doilea concept fundamental al Mecanicii cuantice e deci conceptul de operator linear asociat unei mărimi fizice. Printr-un
operator linear A, în sensul Mecanicii cuantice, se înfelege, In general, un operator prin care se asociază unei funcfiuni de undă date ap, o altă funcfiune W, ceea ce se reprezintă simbolic sub forma:
(13)	iF = Aop,
astfel încît, la trecerea de la ap la IP, cu ajutorul operatorului A, să fie satisfăcute următoarele două condifii: trecerea să fie lineară, adică, dacă a e o constantă numerică, din W = Aap să rezulte a*V = A(a\p) şi din	= A%, W2 = j4ap2l	să	rezulte
+ |Ir2=:^(tyi 4-1^2)1 — operatorul	să fie aplicabil	fie	tuturor
funcfiunilor ap normabile, dînd un rezultat tot normabil, fie cel pufin unor funcfiuni ap cari să formeze o mulfime peste tot densă în spafiul hilbertian.
Prin suma C a doi operatori A şi B se înfelege operatorul C = A + B definit prin relafia	ş
(14)	C ap = A ap 4- B ap,
iar prin produsul B dintre un număr a şi un operator A se înfelege operatorul B~aA, definit prin relafia:
(15)	B op = a (A ap),
inversul A~l al unui operator A fiind definit prin faptul că din W = Aop rezultă ap = jl_1*P; nu	orice	operator are însă un	invers.
Prin efectuarea produsului C	dintre	operatorii A şi	B,	aplicafi
succesiv în această ordine (C — AB), se înfelege efectuarea operafiei:
C ap ~(AB) ap = A (B ap).
Formarea produsului e asociativă şi distributivă fafă de adunare, dar, în general, nu e comutativă. Operatorul [A,B]s sAB—BA, definit prin relafia
[A, B~\ ap = A [B ap)—Z?(Aap), se numeşte „comutatorul" lui A şi B. Operatorul care lasă orice ap neschimbat se numeşte operatorul-unifate, şi se notează cu /. —
Confinutul Mecanicii cuantice. în Mecanica cuantică, o mărime fizică (din Mecanica clasică) F(p,q), care poate depinde explicit şi de t, se reprezintă deci printr-un operator aplicat funcfiunii de undă ap (operatorul asociatei), după următoarele prescripfii, cari determină reprezentarea în' toate cazurile:
1.	Unei funcfiuni f(q), care poate depinde, afară de coordonatele generale q, şî de t, sau poate să se reducă la o constantă absolută (de ex. masa, eventual masa de repaus, a unei particule), i se asociază operatorul „înmulfirea lui f(q) cu funcfiunea de undă ap. în special, unei singure coordonate qr i se asociază operatorul Qr, definit prin relafia
(16)
aceasta arată că, dacă f(q) e real, operatorul respectiv e her-mitic. — 2. Unui singur impuls general pr, asociat coordonatei qr, i se asociază operatorul Pr aplicat funcfiunii de undă ap şi definit prin relafia
(17)
care e de asemenea hermitic. Comutatorii formafi cu ajutorul operatorilor P, Q au expresia din ultimul membru care urmează:
(18)	[Qf.#»J=0f	[P„/>s]	= 0, {.Q„Qs] = ~brsl,
unde brs e simbolul lui Kronecker, egal cu unitatea pentru r = s, şi egal cu zero pentru r^£s. — 3. Dacă F(p,q) e un polinom în impulsurile p, cu coeficienfii funcfiuni de coordonatele q, operatorul asociat şi aplicat funcfiunii de undă ap se defineşte prin înmulfiri şi adunări ale operatorilor definifi sub 1 şi 2,
Cuantică, Mecanica /V
478
Cuantică, Mecanica ~
în modul în care, în Algebră, valoarea polinomului se obfine prin înmulfiri şi adunări de valori p şi q. Există uneori o ambiguitate, datorită necomutafivităfii (18) a înmulfirii, dar o discufie simplă arată, în fiecare caz particular, care e ordinea convenabilă. în orice caz, poate fi îndeplinită, şi se admite că a fost îndeplinită, condifia ca unei funcfiuni F(p,q) reale să-i corespundă un operator hermitic. înlocuind, după prescripţiile date aici, mărimile t, pit W' şi qi cu operatorii respectivi, adică Tăcînd înJocuirile formale:
i«*f; q^qt
h 0 P. ->-- ----;
2m 09,-
1V—---------— —.
2	ni o)t
se obfine, de exemplu, din funcfiunea lui Hamilton, operatorul de energie al lui Hamilton:
"(«-As)-
care se utilizează în Mecanica cuantică pentru a ob}ine, din teorema de conservare a energiei, ecuafia cu derivate parfiale pe care o satisface funcfiunea de undă ^(i, q;). Ea are forma:
numită ecuafia lui Schrödinger sau ecuafia funcfiunii de undă.
Informafia fizică obfinută pe baza celor expuse mai sus se lămureşte prin următoarele două principii: 1. Măsurarea unei mărimi fizice nu poate avea alt rezultat decît una dintre valorile proprii (v.) ale operatorului A asöciat, adică una dintre valorile a date astfel, încît să existe o funcfiune cp, care să satisfacă ecuafia
(20)	.A(p = a*ty.
Totalitatea valorilor proprii, reale în cazul operatorilor her-mitici, formează „spectrul" operatorului. Unei valori proprii din spectrul discret îi corespund una sau mai multe funcfiuni proprii cp, linear independente, normabile. Numărul maxim de funcfiuni proprii linear independente pentru o valoare a dată se numeşte „gradul de degenerescentă" al valorii a. Funcfiunile proprii cari corespund la două valori proprii distincte a' şi a"^a' sînf ortogonale, adică produsul lor scalar (<p',cp"), definit prin (12), e nul. Dacă a aparfine spectrului continuu, funcfiunea (p, solufie á ecuafiei (20), nu e normabilă — şi trebuie luate anumite precaufiuni de ordin matematic. în acest caz, trebuie observat că un mic interval din spectrul continuu poate fi tratat ca o valoare proprie discretă, atribuindu-i-se o funcfiune proprie normabilă, iar aceste funcfiuni, atribuite unor intervale cari nu se încalecă, sînt ortogonale. Acest principiu poate fi aplicat în special operatorului de energie al lui Hamilton H, dacă el nu depinde explicit de timp, şi se poate obfine spectrul energiei (presupus discret), astfel încît
(21)	H<p=Wa%.
Se constată că ecuafia (19) admite în acest caz solufiile
-7jrwn‘
Vn = Vn-e
numite solufii sfafionare. în anumite condifii, solufia generală a ecuafiei (19) poate fi construită ca o combinafie lineară, cu coeficienfi constanfi, a unor solufii stafionare.—2. Dacă starea
sistemului e descrisă prin funcfiunea de undă normată ijj, probabilitatea ca rezultatul măsurării unei mărimi fizice, căreia îi este asociat operatorul A, să fie tocmai valoarea lui próprie a, e dată de
(22)	n=|(«p.i>)IV
unde (p e funcfiunea proprie, presupusă unică şi normată, care corespunde valorii proprii a, iar (cp, iji) e produsul scalar dintre (p şi Dacă a e degenerat, se face suma pentru toate funcfiunile proprii respective, presupuse ortogonalizate şi normate. Dacă a e ö valoare din spectrul continuu, (p nu e normabil şi trebuie înlocuit cu funcfiunea normabilă asociată unui mic interval din spectru. Probabilitatea îl ia valoarea 1 (certitudine), dacă coincide cu qp: Două mărimi nu pot fi măsurate deci exact simultan, decît dacă au aceleaşi funcfiuni proprii. Se poate arăta că pentru aceasta e necesar ca comutatorul operatorilor respectivi să fie nul. Deoarece operatorii corespunzînd unei perechi de variabile canonic conjugate nu comută, rezultă că mărimile canonic conjugate lor nu pot fi măsurate exact simultan. O analiză bazată pe valoarea (18) a comutatorului conduce la concluzia că împrăştierile statistice APi şi Aq^ trebuie să satisfacă inegalităfile
(23)
numite relafiile de impreciziuné ale lui Heisenberg.
Se pot construi solufii ale ecuafiei undelor, numite pachete de undă, astfel încît împrăştierea variabilelor canonice să aibă valorile minime compatibile cu (23). Se arată că aceste pachete se mişcă de-a lungul traiectoriilor clasice cu vitesa mişcării clasice a particulelor. întreaga schemă dezvoltată mai sus satisface deci principiul de corespondenfă (v. sub Cuantelor, teoria ~). Tocmai acest principiu e satisfăcut prin impunerea celor două principii de interpretare statistică expuse mai sus.
Schema dezvoltată mai sus, împreună cu interpretarea ei fizică, se poate aplica şi unor cazuri cari depăşesc principiul de corespondenfă. în adevăr, se pot imagina operatori cari să reprezinte mărimi fizice, dar cari să nu corespundă unei funcfiuni clasice de variabile canonice. Astfel sînt operatorii cari descriu spinul particulelor cari constituie sistemele atomice, cum şi operâfiile de permutare a particulelor, cari prezintă importantă în studiul sistemelor compuse din particule indiscernibile (v.).
Exemplul următor e important penfru calculul densităfii de particule: Din generalizarea relaf iei (22) la spectrele continue rezultă că probabilitatea dll pentru ca variabilele de poziţie să fie cuprinse respectiv în intervalele .
#ii tfi+dgn q% #2+d#2; **•; #/»#/+dgy, are expresia
(24)	dn = yjf* {qi, qf) ^ (q\, -,f/) dqir",dqf.
Mecanica cuantică, la a cărei întemeiere prin cuantificare serveşte ca punct de plecare Mecanica clasică, adică o teorie clasică corpusculară referitoare la microobiecte cari au masă proprie diferită de zero (cum sînt nucleonii, mesonii şi leptonii), e aplicabilă numai fenomenelor microfizice în cari specia şi numărul de microobiecte rămîn neschimbate. Teoria cuantică a cîmpurilor, la a cărei întemeiere prin cuantificare serveşte ca punct de plecare teoria clasică a cîmpului considerat, e mai cuprinzătoare decît Mecanica cuantică fiindcă, derivînd dinfr-o teorie de cîmp, se referă de la început şî la absorpfie şi radiafie, adică, în aspectul corpuscular, şi la numărul de particule cari iau parte la un proces, cum şi la variafia acestuia („generarea" şi „anihilarea" de particule, transmutarea lor unele în altele, etc.). Inifial, s-a putut folosi însă ca punct de plecare penfru o teorie cuantică a cîmpului numai teoria clasică a cîmpului electromagnetic (cu ajutorul căreia s-a înte-
Cuantică, teoria ~ a cîmpurilor
479
Cuarf
meiat, prin cuantificare, Electrod inamica cuantică), fiindcă clasic sînt cîmpuri numai microobiectele de masă proprie nulă, cum sînt fotonii; clasic, microobiectele a căror masă de repaus nu e nulă sînt corpuscule. Teoria clasică de cîmp a microobiectelor cu masă proprie nenulă, care nu se poate obfine direct prin mijloace clasice, s-a întemeiat ăbia după descoperirea caracterului dual, de corpuscul şi undă, al microobiectelor, — şi anume folosind ca orientare ecuafia lui Schrödinger pentru o singură particulă a speciei considerate, care e o ecuafie în spafiul (fizic) cu trei dimensiuni, ca şi ecuafiile teoriilor clasice ale cîmpurilor. S-au obfinut astfel teoriile clasice de cîmp ale cîmpurilor electronopozitronic, mesonic şi nucleonic, ale căror cuante sînt electronii şi pozitronii, mesonii, respectiv nucleonii. Prin cuantificare s-au obfinut din acestea teoriile cuantice ale cîmpurilor electronopozitronic, mesonic, respectiv nucleonic, capabile să descrie şî procesele în cari se „generează", se „anihilează”, respectiv se transmută unele în altele microobiectele cari au masă proprie diferită de zero. Aceste teorii cuantice ale cîmpurilor sînt în curs de constituire. Electrodinamica cuantică fiind cea mai înaintată dintre ele.
î. Cuantică, teoria ^ a cîmpurilor. F/z. V sub Cuantică, Mecanica
2.	Cuantificare. 1. F/z.: Faptul că, în stările stafionare ale unor sisteme fizice de dimensiuni moleculare sau submoleculare, unele mărimi de stare ale lor au valori discrete.
3.	Cuantificare. 2. F/z..* Impunerea de condifii unor mărimi de stare ale sistemelor fizice cu dimensiuni moleculare sau submoleculare, astfel încît ele să fie cuantificate în sensul de sub 1, cînd siştemele considerate se găsesc în stări stafionare. Procedeul prin care se aleg condifiile cari se impun sistemelor fizice respective a variat în cursul dezvoltării teoriei cuantelor.
în cadrul vechii teorii a cuantelor, cuantificarea se realizează prin condifii restrictive, justificabile prin rezultatele obfi-nute, cari se impun unor. mărimi de stare mecanice sau energetice, şi prin cari valorile pe cari le pot avea acestea în stările stafionare să fie valori discrete, determinate prin valorile pe cari le poate lua un anumit număr, numit numărul cuantic relativ la mărimea respectivă (v. Cuantic, număr ~).
în Mecanica cuantică în forma Schrödinger, cuantificarea rezultă din condifiile impuse unor funcfiuni pentru a fi solufii ale unei ecuafii cu derivate parfiale, legată de un anumit fenomen la scara moleculară sau submoleculară, respectiv prin înlocuirea mărimilor teoriei clasice prin matrice, al căror produs e necomutativ (cum se procedează în forma Heisenberg a Mecanicii cuantice). V. şî Cuantică, Mecanica şi Cuantic, număr
4.	Cuantimetru de radiafie, pl. cuantimetre de radiacfie. F/z. V. Dozimetru de radiafie.
5.	Cuantitometru de radiafie, pl. cuantitometre de radiacfie. F/z. V. Dozimetru de radiafie.
c. Cuantizare. F/z.; Sin. Cuantificare (v.).
7* Cuartal, pl. cuartale. Urb.: Element constitutiv al unei localităfî, constituit dintr-o suprafafă de teren destinată clădirilor (locuinfe, industrii, eventual institufii publice) şi mărginit pe toate laturile de căi publice (artere, străzi). în cazuri rare, cuartalele pot fi mărginite pe o latură de un element natural (plantafie, curs de apă, etc.), sau de o cale ferată. Cuartalele sînt constituite, fie din parcele individuale, pe cari sînt amplasate construcfii cari formează unităfi complet independente, cu depen-denfe şi curfi separate, fie dintr-o singură parcelă pe care sînt distribuite, în mod ordonat, mai multe clădiri, cu dependenţe, curfi şi grădini comune. Suprafafa şi dimensiunile cuartalelor depind de tipul parcelelor şi al clădirilor cari se construiesc pe ele. Suprafafa normală (economică) a unui cuartal e de 2—4 ha la cuartalele destinate locuinfelor individuale, de 4*-6 ha la cuartalele cu locuinfe în comun, cu clădiri cu 2~*4 caturi, de
6—12 ha la cele cu locuinfe în comun, cu clădiri cu cinci sau cu mai multe caturi. Forma normală a cuartalelor trebuie să fie,« pe cît se poate, un dreptunghi cu laturile în proporfia de 1/2—1/3. Ea trebuie însă adaptată condifiilor existente ale terenului (relief accidentat, cursuri de apă, clădiri sau plantafii naturale cari trebuie conservate, etc.). Sin. Cvartal.
8.	Cuartă, pl. cuarte. Te/c.; Grupare de patru conductoare electrice (sau perechi de conductoare) izolate între ele, răsucite împreună în diferite moduri, utilizată în cablurile electrice de telecomunicafii.
După modul de răsucire şi aranjare, se deosebesc: cuartă dublă pereche (v. Dublă, cuartă ~ pereche) sau Diesselhorst-Martin, cu patru conductoare aranjate în două perechi răsucite fiecare în parte şi răsucite apoi împreună; cuartă-stea (v. Stea, cuartă-^), cu patru conductoare răsucite în jurul unei axe comune, conductoarele opuse constituind cîte o pereche; cuartă dublă stea (v. Dublă, cuartă ~ stea), cu patru perechi de conductoare răsucite în jurul unei axe comune.
9.	Cuariică, pi. cuartice. Geom.: Curbă plană de ordinul al patrulea. O dreaptă arbitrară din plan intersectează o cuartică în patru puncte.
Fafă de un reper proiectiv, ecuafia unei cuartice, în coordonate omogene, e qp4 (-xri, ^2» ^3)=:0, unde qp4 e o formă algebrică ternară de gradul al patrulea.
Ecuafia unei cuartice, în coordonate neomogene, e:
4
y) = o,
<=o
tpţ (x, y) fiind forme binare de grade egale cu indicele respectiv.
Cuarticele se repartizează în zece clase, după numărul de punct duble cu tangente distincte sau coincidente pe cari le au. Dacă două sau mai multe puncte duble coincid, intervin clase speciale de cuartice. O cuartică poate fi formată din ramuri închise (v. de ex. ovalele lui Cassini) şi în acest caz numărul ramurilor nu poate fi mai mare decît patru.
10.	Cuartil, pl. cuartile. Clc. pr.: Fiecare dintre cele două valori Qi şi Q3 ale variabilei, într-o repartifie de frecvenfă, pentru cari valorile mai mici decît Qi, respectiv mai mari decît Q3, au o frecvenfă totală relativă egală cu 1/4. Prima valoare se numeşte cuartil inferior, iar cealaltă, cuartil superior.
11.	Cuarf. Mineral.: SÍO2. Bioxid de siliciu natural, care, fiind foarte răspîndit în natură, intră în constitufia celor mai variate roci şi minereuri. Reprezintă modificafia polimorfă cea mai stabilă la temperaturi joase a bioxidului de siliciu dintre cele trei forme principale: cuarf (a şi (3), cristobalit (a şi (3) (v.), tridimit (a şi |3) (v.), între cari există următorul şir de transformări enantiotrope:
a-cuarf (3-cuarf ^ (3-tridimit (3-cristobalit topitură 573°	870°	1470°	1713°
Aceste transformări ale cuarfului, cari în mod obişnuit se produc foarte lent, pot fi accelerate artificial, cu ajutorul mine-ralizatorilor (substanfe străine, adeseori impurităfi accesorii).
Deoarece transformările pornesc de la suprafafa cristalelor spre interiorul lor, cristalele mici favorizează transformarea.
Camineralizatori sînt utilizafi: oxidul de calciu (cel mai comun), oxidul de titan, oxidul de fier, oxidul de mangan, diferifi car-bonafi alcalini, fosfafi alcalini, clorură de sodiu, etc.
în absenfa mineraiizatorilor, unele forme de silice nu se transformă niciodată în altele, chiar dacă sînt menfinute timp indefinit în domeniul lor de stabilitate. Vitesa de transformare depinde de structura mineralogică a cuarfului, de starea de diviziune a granulelor şi de temperatură. De altă parte, o formă
Cuarf, cristal de ~
480
Cuarf, cristal de ~
instabilă nu trece totdeauna direct într-o formă stabilă, ci foarte » des printr-o formă intermediară, mai pufin stabilă. Astfel: transformarea cuarfului în tridimit se produce numai în prezenfa unui mineralizator; transformarea cuarfului îh cristobălit se produce peste 1470°, cu sau fără mineralizator; transformarea tridimitului în cuarf se produce în prezenfa mineralizatorilor sub 870°, vitesa de transformare fiind foarte redusă; transformarea cristobalituiui în cuarf nu a fost niciodată observată între 870 şi 1470°, ea pro-ducîndu-se totdeauna prin intermediul tridimitului (stabil în acest domeniu de temperatură). Sub 870° ea se produce, foarte lent, în prezenfa mineralizatorilor.
în natură, cuarful se formează: în majoritatea rocilor magmatice, intruzive şi efuzive, în special în cele acide; în pegma-tite, în asociafie cu feldspafii, muscovitul şi, uneori, cu topazul, beri Iul, turmalinul, etc.; ca mineral filonian, în numeroase zăcăminte hidrotermale, în asociafie cu cele mai variate minerale,-casiterit, wolframit, aur, molibdenit, pirită, calcopirită, calcit, turmalin, etc.; uneori (mai rar) prin deshidratarea şi recristalizarea gelurilor de silice, în procese exogene (de ex. pe diaclazele rocilor silicoferuginoase); în cursul proceselor metamorfice (formarea jaspurilor şi a corneenelor). în urma proceselor de alte rafie, cuarful, care e un mineral chimic stabil, se acumulează sub formă de granule clastice în aluviuni (nisip, pietriş) şi în unele' roci sedimentare detritice (gresii, conglomerate, etc.).
Modificafia de temperatură înaltă, (3-cuarful, cristalizează în sistemul exagonal, clasa exagonal trapezoedrică, iar modificafia de temperatură joasă, a-cuarful, în sistemul tri-gonal, clasa trigonal-tra-pezoedrică. Structura cristalină e caracterizată prin faptul că ionul de Si4+ e înconjurat de patru ioni de O2, dispuşi în coifurile unui tetraedru, fiecare vîrf al tetraedrului fiind, în acelaşi timp, coiful unui tetraedru vecin. între refelele cristaline ale a-cuar-fului şi (3-cuarfului (v. fig. I), diferenfă consistă	în deplasări neînsemnate	ale	centrelor	tetra-
edrelor, îndesirea	refelei şi scăderea	simetriei	(la	a-cuarf,	axele
senare s-au transformat în axe ternare). Refeaua (3-cuarfului e mai pufin compactă.
Cristalele de	(3-cuarf, întîlnite
în rocile efuzive	bogate în silice
(liparite, porfire cuarfifere, etc.), se prezintă sub formă de bipiramidă exagonală cu fefe de prismă scurte sau inexistente, cu dimensiuni mici (1—2 cm); cristalele de a-cuarf se întîlnesc sub formă de prisme bipira-midale bine dezvoltate, atingînd dimensiuni foarte mari.
Aspectul cristalelor e caracterizat prin prezenfa fefelor de prismă m (1010), — deseori cu striafiuni orizontale a fefelor de rombo-edre r (1011) şi z (0111), a bipira-midei trigonale s (1121), a trapezo-edrului trigonal x (5161), etc. (v. fig. II).
După pozifia fefelor s şi x se deosebesc cuarf dextrogir. şi cuarf levogir, fefele respective fiind raportate la muchiile pris-
I. Refelele cristaline ale a-cuarfului (a) şi P-cuarfulul (b).
Cercurile umbrite diferii reprezintă înălfimea pozifiei ionilor de siliciu.
Cuarf ievogir (a) dextrogir (b).
mei (peste 120°), situîndu-se sus şi jos, de o parte şi de alta a muchiei.
Cuarful prezintă foarte frecvent macle, în cari maclarea s-a produs după legi diferite. Astfel se cunosc: mac/a Dauphiné (v. fig. III a) de întrepătrundere, care se aseamănă cu cristalele simple, de cari se deosebeşte prin: fefele z, cari sînt duble şi se deduc una din alta prin rotirea cu 60° în jurul axei verticale; fefele de prismă, cari se confundă, iar fefele r, cari
III. Macle de cuarf. a) şi c) maclă Dauphiné; b) şi d) maclă braziliană; c) şi d) macle corodate (la c suprafafa de asociere a indivizilor e neregulată; la d e plană).
coincid cu fefele z; suprafafa de asociere dintre indivizi e neregulată şi se poate stabili numai prin coroziune; macla braziliană (v. fig. III b) se deosebeşte de macla Dauphiné prin faptul că fefele duble de trapezoedru se deduc prin reflexiune pe planul vertical, iar suprafafa dé asociere dintre indivizi e plană; macla japoneză, după bipiramida trigonală (1122), în care indivizii sînt concrescufi după un unghi de 84°34\
Ca forme de agregare se întîlnesc: druze şi mase granulare compacte, uneori acicularé şi fibroase.
De obicei cuarful e incolor (cristalul de stîncă), alb-lăptos (datorită incluziunilor lichide şi gazoase sau fisurilor cari apar în urma unor acfiuni mecanice) sau cenuşiu; ca varietăfi fanero-crîstaline, transparente sau semitransparente,secunosc: ametistul— violet; rauchtopazul—fumuriu sau colorat în nuanfe cenuşii ori brune; mor/onul-brun închis, negru; citrinul — galben-auriu sau galben ca lămîia; prasenul — colorat* alocromatic-'în verde, cu incluziuni aciculare de actinoiit; avenfurinul — galben sau roşu-brun cu irizafii datorite incluziunilor foarte mici de mică, de oxizi de fier, etc.
Are în general luciu sticlos; nu prezintă clivaj, ci o spărtură concoidală caracteristică, cu luciu gras. Are duritatea 7 şi gr. sp. 2,5***2,8 ((3-cuarful are o greutate specifică mai mică). E optic uniax, pozitiv, cu indicii de refracfie: 8=1,5533, co = 1,5442; prezintă polarizafie rotatoare (cuarf levogir şi cuarf dextrogir). E transparent la razele ultraviolete şi piezoelectric. Prin răcirea topiturii de cuarf, sub 1713°, se formează sticla de cuarf, rezistentă la acizi, cu coeficient de dilatafie mic, etc. E atacat de acidul fluorhidric, cu care formează combinafia volatilă S*iF4 , şi de hidratul de potasiu.
Cuarful se întrebuinfează la: confecfionarea de pietre de imitafie penfru bijuterii (varietăfile transparente colorate); la fabricarea lentilelor aparatelor optice (cristalul de stîncă) şi în radiotehnică, la confecfionarea de plăci piezoelectrice ca stabilizatoare de unde, rezonatoare, etc. (cristalul de stîncă, cuarful fumuriu, morionul); la fabricarea vaselor de laborator refractare şi rezistente la acizi, a lămpilor cu vapori de mercur întrebuinfate în medicină pentru tratamentul cu raze ultraviolete; în industria sticlei şi a ceramicii fine (porfelan şi faianfă); la fabricarea carburii de siliciu (v. Carborundum), etc.
î. cristal de Te/c.; Element de circuit electric constituit din cuarf, cu proprietăfi piezoelectrice, folosit în circuitele de telecomunicafii (v. Piezoelectricitate).
Cuarf, cristal de ~
481
Cuarf, crisfal de ^
.--r
Anisotropia cristalului de cuarf poate fi raportată la trei grupuri de axe (v. fig. /): primul grup cuprinde o singură axă, numită axa optică sau axa 2, care e axa prismei şi frece prin vîrfurile cristalului; al doilea grup	(
cuprinde trei axe situate într-un plan perpendicular pe axa optică şi cari trec prin muchiile cristalului; ele se numesc axe electrice sau axe X; al treilea grup cuprinde trei axe, numite axe mecanice sau axe Y, cari sînt situate în acelaşi plan cu axele X, dar sînt perpendiculare pe fefele prismei, astfel încît fiecare axă Y e perpendiculară pe una dintre axele X. Chiar dacă cristalul are formă neregulată, sau e incomplet, se poate determina aşezarea exactă a axelor, folosind un polariscop sau un spectro-scop de raze X.
Aplicînd o tensiune electrică alternativă unui A*-cristal de cuarf, acesta oscilează mecanic, iar dacă frecvenfă tensiunii aplicate se apropie de frecvenfă de rezonanfă mecanică a cristalului, amplitudinea oscilafiilor lui creşte foarte mult.
Orice cristal are un sistem de frecvenfe de rezonanfă de acest fel, cari depind de dimensiunile cristalului, de modul de oscilafie şi de orientarea plăcii tăiate dintr-un cristal natural.
De cele mai multe ori se folosesc oscilafiile fundamentale, longitudinale sau transversale; se pot produce însă şi alte oscilafii, cum sînt oscilafiile încovoiere.
Pentru utilizarea în circuitele electrice, un cristal piezoelectric trebuie să aibă următoarele proprietăfi: o dependenfă cît mai slabă de temperatură a frecvenfei de rezonanfă (coeficient de temperatură mic), o polarizafie piezoelectrică intensă (la o anumită tensiune electrică pe frecvenfă de rezonanfă, amplitudinea oscilafiilor mecanice să fie cît mâi mare) şi un spectru de frecvenfe care să nu confină alte frecvenfe de rezonanfă în apropierea celei dorite. Primul deziderat, care e şi cel mai important, se realizează prin tăierea cristalului într-un anumit fel fafă de axele cristalului natural.
Cristalele folosite în practică la frecvenfe înalte au de obicei forma unor plăci, fie rotunde, fie aproape pătrate. La frecvenfe
Caracteristicile principale ale plăcilor de cuarf de diferite secfiuni
I. Cristal natural de cuarf şi orientările axelor electrice (X), mecanice (Y) şi a axei optice (Z).
de
Numirea secfiunii	Banda de frecvenfe în care utilizarea secfiunii e cea mai eficace, kHz	Felul oscilafiii.or	Observafii
AT	500-..10 000	Transversale, de înalfă frecvenfă	Se utilizează în măsură mare pentru stabilizarea oscilatoarelor şi în filtrele cu cuarf.
BT	500- -10 000	Transversale, de înaltă frecvenfă	Aceeaşi utilizare ca şi penfru secfiunea AT, dar secfiunea e mai pufin activă. Dă o frecvenfă mai înaltă pentru aceeaşi grosime cu AT şi e deci de preferat la frecvenfele mai înalte.
CT	100.-500	Transversale, de joasă frecvenfă	Se utilizează în măsură mare penfru stabilizarea oscilatoarelor.
DT	100--500	Transversale de joasă frecvenfă	Analogă secfiunii CT, dar dă o frecvenfă mai joasa ia aceleaşi dimensiuni şi e deci de preferat la frecvenfele joase. E mai pufin activă decît CT.
GT	100 ■-500	Longitudinale	Are cele mai mici variafii ale coeficientului de temperatură în funcfiune de frecvenfă, fafă de toate celelalte sec-ftyni. Se utilizează foarte multîn oscilatoareşi in filtre.
—18°	60...300	Longitudinale	Se utilizează în filtrele cu cuarf.
MT	50.--100	Longitudinale	Se utilizează pentru stabilizarea osci\atoarelor de joasă frecvenfă şi în filtre.
NT	4---30	De încovoiere	Se utilizează penfru stabilizarea oscilatoarelor de frecvenfă foarte joasă şi în filtrele cu cuarf.
Din punctul de vedere electric, un cristal rezonant de cuarf (reprezentat simbolic în fig. III a) poate fi înlocuit cu schema electrică echivalentă din fig. /II b. în această schemă, Ci reprezintă capacitatea electrostatică dintre electrozii cristalului, cînd placa segăseşte între electrozi, însă nu oscilează. Mărimile L, C şi R, legate în serie, reprezintă echivalentul electric, corespunzător respectiv masei, elasticităţii şi pierderilor prin efecte plastice
1
II. Orientarea, în raporf cu axele cristalului, a diferitelor tipuri de plăci cu coeficient de temperatură mic.
joase se folosesc şî cristale în formă de bare. Diferitele secfiuni (realizate pentru a obfine un coeficient de temperatură mic) au anumite numiri: AT, BT, CT, DT, GT, —18°, MT şi NT. Secfiunile cari confin axa optică (2) şi una dintre axele X sau Y ale cristalului se numesc secfiuni X, respectiv secfiuni Y. Plăcile au o mică grosime perpendiculară pe aceste secfiuni şi iau tot numirea secfiunii. Fig. II reprezintă orientarea, în raport cu axele cristalului, a diferitelor tipuri de plăci. Tabloul cuprinde caracteristicile principale ale plăcilor de diferite secfiuni cu coeficient de temperatură mic.
IV. Variafia cu frecvenfă a impedanfe» cristalului de cuarf.
T V'
a	b
III.	Cristal rezonant de cuarf. a) simbolui; b) schema electrică echivalentă.
în placa vibrantă. Impedanfa cuarfului în funcfiune de frecvenfă variază cum se arată în fig. /V. La frecvenfă fs se produce rezonanfa serie a brafului L, C, R, iar *a fd' rezonanfa derivafie a ansamblului. Aceste două frecvenfe de rezonanfă sînt foarte apropiate una de alta. Factorul de calitate Q = 2 jt fs L/R al brafului serie e foarte mare, fiind de obicei de ordinul miilor sau al zecilor de mii. Dacă cristalul e montat în vid, factorul de calitate ajunge la 500 000.
Din cauza factorului de calitate mare şi deoarece raportul C/Cj e mult mai mic decît unitatea (deci cristalul e cuplat
31
Cuarfin
482
Cuasigeoid
foarte slab cu restul circuitului), un cristal piezoelectric poate menfine foarte constantă frecvenfă unui oscilator electronic. în acest scop se foloseşte, fie nanfa sa serie.
Schema din fig. V a se bazează pe rezonanfa derivafie a cuarfului. Cum rezultă din schema echivalentă (v. fig. V b), oscilatorul e de tipul cu circuit acordat pe anod şi ps grilă, rolul circuitului acordat pe grilă fiind îndeplinit de cristalul de cuarf. Reacfiunea se produce prin capacitatea internă anod-grilă, circuitul anodic trebuind să fie acordat pe o frecvenfă pufin mai înaltă decît frecvenfă de rezonanfă derivafie a cuarfului. în aceste condifii, circuitul anodic e inductiv la frecvenfă de lucru, ceea ce are ca urmare aparifia unei rezistenfe negative la intrare, în paralel cu cristalul de cuarf. Aceasta compensează pierderile, montajul oscilînd pe o frecvenfă foarte apropiată de frecvenfă de rezonanfă derivafie a cuarfului. Această legătură e folosită cel mai des pentru stabilizarea frecvenfei; uneori conectîndu-se înfre anod şi grilă o capacitate suplementară exterioară, dacă valoarea capacităfii interne anod-grilă e insuficientă (în special la pentode).
Schema din fig. V/ se bazează pe rezonanfa serie a cuar-fului. Tensiunea de reacfiune obfinută din circuitul anodic prin cuplaj inductiv ia valoarea maximă aplicată pe grilă penfru frecvenfă de rezonanfă serie a cuarfului. Montajul va oscila deci practic pe această frecvenfă.
Oscilatoarele cu cuarf pot lucra pe fundamentală în banda de frecvenfe de la
4	kHz la 10 MHz. Folosind oscilafii pe armonice sau o multiplicare de frecvenfă, se Vi. Oscilator stabilizat cu cuarf folosind pot obfine în oscilatoarele	rezonanfa serie,
cu cuarf şî frecvenfe mai
înalte. Stabilitatea frecvenfei oscilatoarelor cu cuarf e foarte mare, variafia relativă de frecvenfă fiind în condifii obişnuite de IO'5-IO’6. Dacă se iau însă toate măsurile pentru a reduce la minimum influenfa condifiilor exterioare, se obţine o stabilitate a frecvenfei de 10”7*-10'8. Oscilatoarele stabilizate cu cuarf se folosesc pretutindeni unde e nevoie de o frecvenfă foarte stabilă: în stafiunile de radioemisiune, în oscilatoarele etalon (standarde de frecvenfă), în frecvenfmefrele eterodină, în ceasornicele de înaltă precizie (stabilitatea frecventei se foloseşte pentru măsura timpului), etc.
Cristalul de cuarf se foloseşte şi ca filtru. Această utilizare se bazează pe variafia cu frecvenfă a impedanfei cuarfului (v. fig. IV), folosindu-se, după necesităfi, rezonanfa serie sau rezonanfa derivafie. în acest mod se poate obfine, de exemplu, un amplificator foarte selectiv.
în stabilizarea frecvenfei, sau ca filtru, cristalul de cuarf lucrează la rezonanfă. Afară de acestea, cuartul are şî alte aplicafii în telecomunicafii, în cari nu lucrează la rezonanfă şi
în cari e folosit ca traductor al unor oscilafii mecanice în oscilafii electrice, şi invers: microfoane, difuzoare, căşti, doze de redare a înregistrărilor de sunet pe discuri, captoare dé vibrafii, generatoare de vibrafii sonore şi ultrasonore, etc.
î. Cuarfin. Mineral.; Varietate criptocristalină de cuarf, cu structură fibroasă, similară cu calcedonia (v.), de care se deosebeşte numai prin unele proprietăfi optice (în special prin semnul optic).
2.	Cuarfif. Petr.: Rocă mefamorfică mesozonală, formată prin metamorfozarea gresiilor silicioase, la care cimentul de legătură silicios (de obicei silice amorfă hidratată) a recristalizat, contribuind la creşterea granulelor de cuarf prin incorporarea par-fială a cimentului.
Granulele de cuarf, separate inifial prin cimentul de legătură, pot creşte prin recristalizare pînă la atingerea dintre ele (fels-cuarfit) sau pot lăsa între ele încă o anumită cantitate de ciment, cristalizat independent de granulele de cuarf (findlings-cuarfit). Forma granulelor de cuarf e uneori isometrica, dar de cele mai multe ori e tabulară şi turtită.
Cuarfitul poate confine, în cantităfi mici: muscovit, epidot, biotit, turmalin, granafi, hornblendă, etc. El are o textură masivă, o rezistenfă foarte mare la compresiune (2000--*2500 kg/cm2, atingînd uneori chiar 4000 kg cm2), la acizi (îl atacă numai acidul fluorhidric) şi la intemperii; are culoarea albă, galbenă-roşiefică, cenuşie sau chiar neagră (cuarfitul manganifer). Se prelucrează şi se lustruieşte greu — din cauza durităfii mari a cuarfului component — şi are, în general, o aderenfă redusă la lianfi.
Se întrebuinfează ca piatră spartă pentru betoane şi penfru drumuiri, uneori ca piatră brută şi ca piatră cioplită pentru unele construcfii şi ca materie primă de bază în fabricarea produselor refractare „silica" (în special findlings-cuarfitele, mai pufin fels-cuarfitele), deoarece are o refractaritate foarte mare şi se moaie numai cu foarte pufin înainte de punctul de topire (1710°).
3.	Cuasicoordonafe, sing. cuasicoordonată. Mec..* Coordonatele co4- (i= 1, 2,	n)	definite prin relafiile lineare
n
őco^ = S	cînd	ele	nu reprezintă diferenfiale totale,
k—\
adică formele Pfaff din partea dreaptă nu sînt integrabile, q^ fiind coordonatele lagrangiene ale unui sistem de puncte cu legături. Astfel de cuasicoordonafe intervin în mişcarea solidului cu un punct fix O, unde componentele rotafiei instantanee după axele principale de inerfie fafă de O sînt forme Pfaff în funcfiune de unghiurile lui Euler cp, ty, 9. Ecuafiile lui Lagrange devin, în cuasicoordonatei:
d/Şr\ V ÖT_ öF -()	dí(cküj	d«v	CKO;	Qi'
unde energia cinetică T a sistemului trebuie considerată ca funcfiune de q şi co, QJ fiind funcfiuni lineare de Qy fiind membrul al doilea din ecuafiile mişcării ale lui Lagrange (v. Lagrange, ecuafiile ~), iar funcţiuni lineare de
j*a_
Cu ajutorul cuasicoordonatelor se pot scrie deci ecuafiile de mai sus ale lui Lagrange penfru sisteme neolonome.
4.	Cuasigeoid, pl. cuasigeoide. Geod.: Suprafafă auxiliară, ale cărei puncte se depărtează pe verticală de punctele suprafefei topografice (ale suprafefei fizice a Pămîntului) cu distanfe egale cu altitudinile normale ale acestor puncte. Se numeşte altitudine normală a unui punct B mărimea
HB,norm~~	^ ~	'
....
rezonanfa sa derivafie, fie rezo-
V. Oscilator stabilizat cu cuarf folosind rezonanfa derivafie. a) schema reală; b) schema echivalentă.
Cuasîpolinom
483
Cuaternar
în care ym = go 0+P sin2 cp —Pi sin2 2 qp), go fiind valoarea accelerafiei gravitafiei la ecuator şi la nivelul mării, cp latitudinea, (3 şi pi două constante, iar Wq, respectiv WB, potenfialul gravitaţional într-un punct de pe suprafafa de nivel zero, respectiv în punctul B. Deoarece altitudinile normale se pot determina principial, riguros, se pot determina riguros şî depărtările punctelor cuasigeoidului de punctele corespunzătoare ale elipsoidului de referinfă. Ca urmare, şî altitudinile punctelor suprafefei terestre se pot determina exact în raport cu elipsoidul de referinfă, fără folosirea unei ipoteze asupra construcfiei şi densităfii Pămîntului. Cuasigeoidul se depărtează pufin de geoid (maximum doi metri).
Cuasigeoidul coincide cu geoidul pe suprafafa oceanelor, oriunde gm-ym,
Calculînd altitudinile normale şi folosind cuasigeoidul ca suprafafă intermediară, proiectarea elementelor măsurate de pe suprafafa pămîntului, pe elipsoidul de referinfă, se face exact.
1.	Cuasipoiinom, pl. cuasipolinoame. Mat.; Poiinom ne-întreg în x:
k-Q
în care n^ sînt numere, în general, neîntregi.
2.	Cuasisiafică, mişcare ~ . Meleor. V. sub Atmosferă.
3.	Cuaternar. Straîigr.: Ultima perioadă a Neozoicului, caracterizată prin puternice glaciafiuni şi prin apariţia şi dezvoltarea Omului. Durata de la începutul acestei perioade pînă în zilele noastre e de circa un milion de ani.
începutul Cuaternarului e marcat în Europa prin disparifia mastodonfilor şj prin expansiunea elefanfilor şi a cailor (Allo-hippus, Equus). Se ataşează curent Cuaternarului etajul Villa-franchian, a cărui faună cuprinde formele: Elephas meridionalis, Dicerorhinus etruscus, Leptobos etruscus, Ursus etruscus, Allo-hippus stenonis şi ultimii reprezentanţi ai genului Machaerodus. Echivalentul marin al Villafranchianului e etajul Calabrian, căruia îi corespunde cea mai înaltă terasă pe fărmurile Mediteranei (+180 m).
în perioada cuaternară se disting două diviziuni: Pleistocenul (Diluvium sau Glaciar) şi Holocenul (Aluvium, Actual sau Post-glaciar). Pleistocenul cuprinde mai multe faze glaciare, separate prin faze interglaciare. Topirea ghefarilor în cursul fazelor inter-glaciare a avut drept consecinfă ridicarea nivelului mării, dar această ridicare a fost din ce în ce mai mică, astfel încît fiecărei faze interglaciare îi corespunde o anumită terasă marină, cele mai joase fiind şî cele mai recente. Ultima ridicare a nivelului marin se numeşfâ transgresiunea flandriană, iar depozitele acestei transgresiuni constituie nivelul cu Tapes sau nivelul Nisa ( + 3-6 m).
Formaţiunile cari corespund unei faze scurte de încălzire, între două epoci mai reci sînt numite interstadiale (interstadiale würmiene şi interstadiale postglaciare).
în Europa se deosebesc două mari zone de glaciafiune: glaciafiunea nordică sau scandinavică, şi glaciaţiunea alpină, ale căror faze îşi corespund (v. fig.).
Glaciafiunile cuaternare în Europa.
7 (faza Elster), 2 (faza Saale) şi 3 (faza Vistula) — glaciafiunea nordică (scandinavica); 4) glaciafiunea (calota) alpină; 5) masive izolate acoperite de gheţari.
Prima avea ca centru de diramafie Scandinavia şi Insulele britanice şi ocupa tot Nordul continentului pe o suprafafă de 672 milioane kilometri pătrafi. Limitele ei erau: spre sud, Carpafii nordici şi masivele hercinice (Boemia, Harz); spre vest, Sudul Angliei şi al Irlandei; spre est acoperea cea mai mare parte din Platforma rusă, pînă la mijlocul Ucrainei, pînă la Volga şi Ural.
Glaciafiunea alpină acoperea Alpii şi se întindea spre nord, pe Rin, pînă aproape de Basel şi, în basinul superior al Dunării, pînă la München; spre est, pînă spre Viena şi pînă la Graz; spre sud depăşea limita lacurilor italiene, iar spre vest trecea dincolo de Jura, ajungînd pînă la Lyon şi pînă în marginea Masivului central.
Subîmparfirea Pleistocenului (v. tabloul I) se face atît în funcfiune de formafiunile glaciare, cît şi în funcfiune de succesiunea florelor, a faunelor, a apariţiei Omului şi a epocilor de cultură umană.*
Tabloul I. Subdiviziunile Pleistocenului
Faze glaciare (G), interglaciare (I), reci (R) şi calde (C)
Diviziuni	Alpi	Nordul Germaniei (Scandinavia)	America de Nord	Terase marine		Cufturi	umane
Pleistocenul superior	Würm (G) Riss-Würm (1)	Vistula (G) Eem (1)	Wisconsian (G) Sangamonian (1)	Monastirian (4- f8-- 20 m)		Neopaleolitic	Magdalenian Solutrean Aurignaclan
Pleistocenul mediu	Riss (G) Mindel-Riss (1)	Saale (G) Holstein (1)	llfinoisian (G) Yarmonfhian (f)	Tirenian	H- 28 -32 m)	Mesopaleolitic	Mousterian Preaurignacian
Pleistocenul inferior	Mindéi (G) Günz-Mindel (1) Günz (G)	Elster (G) Cromer (1) Weybourne (R)	Kansanian (G) Aftonian (1) Nebraskian (G)	Mifiazian	(-f- 55• • • 60 m)	Eopaleolific	Acheulean Chellean Prechellean
Villafranchian (Pleistocenul cel mai vechi)	Glaciafiuni danubiene	Tegelen (C) Butley (R)	Prenebraskian	Sicilian Calabrian	(+ 80---100 m) (4- 180 m)	Archeolitic	Galefi semi-ci opf i
Cuaternar
484
Cuaternar
în ce priveşte Holocenul, care prezintă un interes mai mult istoric decît geologic, o divizare a lui mai cuprinzătoare nu a putut fi făcută decît în regiunea Mării baltice (v. tabloul II).
90 cm), şi de altă parfe ramura Mamufilor, cu Elephas tro-gontherii (Pleistocenul inferior) şi Elephas primigenius (Pleis-tocenul mediu şi Pleistocenul superior).
Tabloul II. Subdiviziunile Holocenului în regiunea Mării baltice
Diviziuni
Cronologie
Faze
Climă
Vegetaţie
Culturi umane
1000 e. n. 2000 î. e. t
Marea cu Mya Marea cu Limnaea
Subatlantică
(uscată)
Fagul, bradul, carpenul dominant
Marea cu Litorina
Hofocenui superior
5500 î.
Holocenul mediu
7800 î. e. n.
Marea cu Ancyfus —1-32—35 m
Holocenul inferior
Faza a ll-a a Mării cu Yofdia
9500 î. é. n.
A doua Mare baltică de gheaţă -f- 154 m
11 000 î. e, n.
13 000 î. e. n.
Prima fază a Mării cu Yoldia
Prima Mare baltică de gheafă -f- 205 m
Subboreală
(uscată)
Atlantică
(umedă)
Expansiunea	|	....
fagului şi a bradului j Neolliic
Dezvoltarea
pădurii de frasin
Expansiunea
ulmului şi a stejarului
Boreală
(uscată)
Alunul dominant
Subarcfică sau pre-boreală (rece)
Apar alunul, stejarul, ulmul
Dryas
Arctică
(rece)
Migrafiune spre N a pădurii de mesteacăn apoi a celei de pin
Betula nana Dryas
Mesol if ic
Neopaleolif ic (continuă din Pleisfocen)
Primele schimbări climatice la începutul Cuaternarului au drept consecinfă retragerea spre sud a vegetafiei de climat cald, care, în Pliocenul superior, cuprindea numeroase Taxo-diaceae (Glyptostrobus, Sicadophylle, Sequoia), Juglandaceae (Carya, Pterocarya, Juglans), apoi Castanea, Liquidambar, Magnolia, Euryale, Nyssa, Phyllodendron, Aesculus, Vitis, Abies, Picea, Pinus, Alunus, Betula, Carpinus, Quercus, Populus, Salix, Tilia, Ulmus şi altele. în prima fază rece (înainte de Tegelen), din formele de climat cald rămîn doar genurile Carya şi Pterocarya, apoi Magnolia, Euryale, Phyllodendron şi Vitis.
în fazele interglaciare şi în Postglaciar, prima vegetâfie care se instalează pe solul dezgheţat e o vegetâfie de tundră caracterizată prin formele: Dryas octopetala, Sáli* poláris, Helianthemum, Arthejnisia, apoi Betula nana.
Urmează o vegetâfie cu Hippophaes rhamnoides, apoi migra-fiunea spre nord a pădurii, începînd cu mesteacănul, urmat de pin, de alun, de ulm şi de stejar. Mai tîrziu se instalează teiul, frasinul şi în cele din urmă fagul, bradul şi carpenul.
Fauna de mamifere a Cuaternarului cuprinde elefanfi, cai şi asini, cervidee şi bovidee, rozătoare. Diferite tipuri de pre-hominieni şi de hominieni constituie unul dintre elementele ei cele mai caracteristice.
Mastodonfii, cari au dispărut din Europa la sfîrşitul Plioce-nului, persistă şî după răcirea climei în America de Nord, cum şi în Africa, unde în Pleistocenul mediu se găsesc încă genurile Dinotherium şi Hippárion.
Punctul de plecare al evolufiei Elefanţilor e Elephas meridionalis, din care derivă de o parte Elephas antiquus, avînd în Elephas falconeri un descendent pitic (înalt de numai
Rinocerii cuprind două genuri: Dicerorhinus, cu Dicerorhinus etruscus (Villafranchian), urmat de Dicerorhinus merckii şi de Dicerorhinus hemitoechus, şi Tichorhinus, cu Tichorhinus antiquitatis. E reprezentat şî Hipopotamul (Hippopotamus major).
Caii sînt reprezentafi prin Allohippus stenonis, însofit de Allohippus robustus, urmat de Allohippus süssebornensis, Allohippus marxi, apoi Equus mosbachensis, Equus germanicus, Equus steinheimensis, Equus przewalskii; Asinul, prin Asinus hydruntinus; Cervideele, prin Cervus giganteus, prin elan (Alces alces) şi prin ren (Rangifer arcticus); Bovideele, prin Laptobos etruscus, Bison priscus, Bos primigenius, Ovibos r^oschatus; Urşii, prin Ursus etruscus (Villafranchian), Ursus spelaeus, Ursus deningeri; Carnivorele, prin ultimii reprezentanfi ai genului Machaerodus, Felis spelaea, Hyaena spelaea; Rozătoarele, prin Lepus variabilis, Dicrostonyx torquatus, Myodes obensis, Sper-mophilus, Alactaga, Lagomys, marmota (Arctomys bobac), biberul (Castor biber) şi Trogontherium (castorul Pleistocenului inferior).
în America de Sud, Edentatele cuprind forme gigantice ca Megatherium americanum (7 m), Mylodon robustus, Glypto-dontidae.
în Pleistocenul mai nou se disting două asociafii: cu Elephas antiquus şi Dicerorhinus merckii în fazele interglaciare, şi cu Elephas primigenius şi Tichorhinus antiquitatis în fazele glaciare.
Hominidele constituie mai multe grupuri: Australopithecinae (Prehominieni) cu Australopithecus africanus, Plesianthropus transvaalensis, Paranthropus crassidens (oameni-maimufe); Anthro-
Cuaternion
485
Cubare
pus (Archaniropine) cu Pithecanthropus erectus (Pithecanthro-pus robustus), Pithecanthropus modjokerfensis, Meganthropus palaeojavanicus, Palaeanthropus heidelbergensis, Sinanthropus pekinensis, Africanthropus njarasensis, Telanthropus capensis, eventual şi Gigantopithecus blacki; Presapiens: oamenii de Fontéchedave, de Swanscombe, de Steinheim (de Piltdown), de Quinzano, de Ehringsdorf-Taubach, de Carmel, de Krapina; Neanderthal; grupa Pleistocenului superior (Homo sapiens diluvialis), care cuprinde un tip gracil, rasa Brünn (omul Aurigna-cianului sau al Loessului), şi altul robust, rasa Cro-Magnon.
Formafiunile cuaternare legate direct sau indirect de gla-ciafiuni cuprind depozite glaciare propriu-zise, depozite de origine periglaciară şi depozite eoliene.
Formafiunile interglaciare şi postglaciare cuprind depozite marine (argilele cu Turritella communis ale mării Eem), lacustre şi palustre (turbă), fluviatile (terase, conuri de dejecfie, delte). Depozitele a căror geneză e direct legată de ghefari constituie morene, apoi osere şi kamese, — cari sînt formate din materiale grosiere transportate de apele de topire şi acumulate în canale înguste, săpate în grosimea ghefii, — şesuri (sandre) rezultînd din contopirea conurilor de dejecfie frontale, strate de argile dungate, cum şi delte glaciare formate în basinele apelor de topire sau în lacuri preexistente.
Depozitele de origine periglaciară constituie pseudomorene, cîmpuri de blocuri (argile cu blocuri), grohotişuri, curgeri de blocuri sau de argile cari s-au deplasat pe pantele slab înclinate ale terenurilor înghefate.
Cele mai caracteristice formafiuni eoliene ale Cuaternarului sînt depozitele de loess şi dunele interioare.
Formarea loessului e în general legată de zonele lipsite de vegetafie, dar în special de zonele periglaciare. Fauna loessului cuprinde o asociafie specială de Gasteropode (Helix hispida, Pupa muscorum, Succinea oblonga) şi o asociafie de mamifere tipică pentru stepele reci sau penfru tundră.
O formafiune fluviolacustră caracteristică a Cuaternarului o constituie Straiele cu Paludina diluviana.
Formafiunile cuaternare marine sínt mai pufin răspîndite decît cele continentale şi se găsesc numai în regiunile în cari s-au produs loc deplasări ale liniilor de coastă, cari au marcat o regresiune (de ex. în finuturile de la nordul Mării Negre sau al Mării Caspice, în regiunea Scutului baltic, în Cîmpia Obului). Se deosebesc formafiuni lagunare sau chiar lacustre (de ex. Marea cu Ancylus, care a precedat Marea baltică) şi formaţiuni litorale, sub formă de cordoane de pietrişuri, bancuri de scoici, recife de corali (de ex. pe coastele Mării roşii, ale Oceanului indian, ale Antilelor).
Mişcările tectonice în Cuaternar au deseori valoarea unor mişcări postume, afectînd dislocafii existente (de ex. regiunea cursului inferior al Rinului). Grosimea pe alocuri considerabilă a depozitelor cuaternare indică mişcări locale de subsidenfă (de ex. partea de est a Depresiunii panonice). în multe regiuni există şi indicafii de mişcări orogenice intracuaternare. Activitatea vulcanică are în Pleistocen aceeaşi importanfă ca şi astăzi (Maarele din Eifel, eventual revărsările de bazalté din Munfii Perşani).
î. Cuaternion, pl. cuaternioni. Mat.: Fiecare dintre numerele cari formează o algebră divizoare de cîmp real (Hamilton). Un cuaternion se poate pune sub forma q = a + bi+cj + dk, unde a, b, c, d sînt reali, iar simbolurile sau „unităfile" i, j şi k sînt supuse regulilor de calcul i2 — j2 = k2 - — 1, jk = — kj - i, ki —-ik — j, ij — —ji — k.
2.	Cub, pl. cuburi. Geom.: Poliedru regulat cu şase fefe cari sînt pătrate egale. Cubul are 8 vîrfuri, 12 muchii egale perpendiculare una pe alta şi 4 diagonale egale: A1C2, BiD2, QA2, D\B2l	4	a
concurente într-un punct O (v. fig.)» care A	j\
e centrul unic de simetrie al figurii.	T\l	\
Măsura diagonalelor e a^3, a fiind	j	'vA/''"
măsura comună a muchiilor. Volumul şi	j
suma ariilor fefelor cubului sînt date de	\s/	\	v	x
V—a3\ S — 6a2. V. şî sub Cubic, sis-
temui
*	~ de be,°": Maf. cs.: Epru- Elemen)ele cubu’,ui.
veta de forma cubica, confecfionata
din beton simplu, de ciment, folosită la încercarea betonului la compresiune. V. şî sub Epruvetă.
4.	^ de lumină. Geom., Desen: Cubul fronto-orizontal
care defineşte, în traseul umbrelor uzuale la 45°, direcfia luminoasă prin diagonala lui „de la stînga la dreapta şi de sus în jos". Proiecfiile acestei diagonale pe planul orizontal şi pe planul vertical sînt drepte cari	formează	cu	linia de
pămînt unghiuri de 45°.	De asemenea,	proiecfia	pe	un plan
de profil e o dreaptă la 45° fafă de ambele plane de proiecfie.
5.	~ piramîdaf. Mineral. V. sub Cubic, sistemul
6.	Cub Lummer. V. Lummer, cub
7.	Cubaif. Mineral.: Cuarf (Termen vechi, părăsit.)
s. Cubaj. 1. Tehn., Mat,: Determinarea volumului unui corp. Sin. Cubare.
8.	factor de	Silv.: Factor	subunitar	cu	care se
înmul}eşte valoarea unei	cantităfi de lemn exprimată	în metri
steri, pentru a obfine valoarea exprimată în metri cubi. Factorul de cubaj e egal cu valoarea reciprocă a factorului de aşezare (v. Aşezare, factor de ~). Valoarea lui depinde de felul lemnului considerat (are valori mai mari la răşinoase decît la foioase, la piese scurte, la piese groase); ea depinde şî de modul de aşezare a lemnului în ster, şi are, de exemplu, următoarele valori: la lemn rotund, subfire (7—10 cm 0), drept şi fără noduri, 0,62—0,64; la lemn rotund gros (10—15 cm 0), drept şi fără noduri, 0,68—0,72; la spărturi groase (lobde),
0,75—0,80; la spărturi subfiri (dimensiuni transversale 14—20 cm),
0,60—0,75; la lemn în buturugi, 0,30—0,40; la crăci de foioase groase (0>7 cm), 50—55; la crăci subfiri, în figuri mari,
0,14-0,18.
10.	Cubaj. 2. Mat.: Volum (v.).
u.	Cubanit. Mineral.: CuFe2S3. Sulfura complexă de cupru şi fier, legată paragenetic de calcopirită, în care adeseori e semnalată sub formă de separafii lamelare, vizibile la microscop, rezultat al descompunerii solufiilor solide. Confine 22—24% Cu, 40—42% Fe, 34—35% S. Cristalizează în sistemul rombic olo-edric cu habitus pseudoexagonal. Rarele cristale întîlnite sînt alungite, avînd striafiuni şi formînd, uneori, macle după (110).
Are culoarea galbenă ca bronzul, asemănătoare cu a piro-tinei, şi luciu metalic. E casant, nu prezintă clivaj, are duritatea 3,5—4 şi gr. sp. 4,03—4,18. E puternic magnetic, după o anumită direcfie. Sin. Chalmersit.
12.	Cubare. Silv.: Determinarea volumului pieselor de lemn, al arborilor şi al arboretelor. Metodele de cubare, cari se studiază în Dendrometrie, diferă după obiectul cubat: lemnul arborilor doborîfi (fie piesele obfinute prin debitare şi fasonare, adică cherestea, lemn de foc, etc., fie trunchiul rotund şi crăcile), arborii în picioare, sau o asociafie de arbori (arboret). — La măsurarea diametrului trunchiuri lor se foloseşte clupa forestieră; circumferenfa se măsoară cu o sfoară sau cu ruleta, iar lungimea, cu ruleta.
Cubarea pieselor debitate, paralelepipedice, se reduce la multiplicarea celor trei dimensiuni ale acestora; volumul acestor piese.se exprimă în metri cubi. Volumul lemnelor de foc în figuri regulate se exprimă în metri steri.
	
	4
j	
y'V — -V	
S''0’ \	
Elementele cubului.
Cubatură
486
Cubic, sistemul ~
Cubarea trunchiului rotund se face asimilîndu-l ca formă
—	în întregime sau pe porfiuni — cu anumite corpuri de revolufie. în Dendrometrie sînt folosite următoarele formule de cubare, în cari l (în m) e lungimea trunchiului: Formula „secfiunii la mijloc"
v = y ■ 1,
în care y e aria secfiunii la mijloc a trunchiului, şi care dă rezultate exacte pentru piese cu forme de cilindru sau de trunchi de paraboloid. — Formula „secfiunilor la cele două capete",
£o + gn j
în care go şi gn sînt ariile secfiunilor la capătul gros, respectiv la cel subfire, şi care dă rezultate exacte pentru piese cu forma de trunchi de paraboloid. — Formula „celor trei secfiuni",
V	= -J (go+4S//2+«„)-în care gtj2 e aria secfiunii la mijloc, şi care dă rezultate exacte penfru piese de orice formă. — Formulele „trunchiului secfionat"
,/	x	Jgo + gn	\
v = /( Y1 + Y2 + - + Y»)	sau	v = /l—~ + gi + g2 + - +	J,
în cari Yii Y2,**Y#	&0»	reprezintă ariile secfiunilor	la
mijloc, respectiv ale	secfiunilor	terminale ale unor porfiuni	cu
lungimea de 1 m sau de 2 m şi cari dau rezultatele cele mai precise la orice formă de trunchi. Ariile secfiunilor se determină prin măsurarea diametrilor, tabelele folosite în Dendrometrie confinînd valorile g — njA'd2.
Cubarea crăcilor, a aşchiilor şi a oricăror piese de formă neregulată se face aplicînd metoda xilometrică: Se cufundă legătura de cubat într-un vas plin cu apă (uneori într-un vas special, numit xilometru), iar apa dezlocuită e colectată într-un Vas gradat şi e măsurată. — Se mai aplică metoda gravimetrică: Se cîntăresc crăcile de cubat, iar volumul e egal cu raportul dintre greutatea determinată prin cîntărire şi greutatea specifică, cunoscută, a lemnului.
Cubarea arborilor în picioare se face folosind relafia v — g'h'f,\n care g e aria secfiunii la 1,30 m de la sol, h e înălfimea totală a arborelui (măsurată cu dendrometrul), iar / e coeficientul de formă (determinat în prealabil experimental şi luat din tabele speciale). Pentru produsul g0h*f se folosesc şi tabele de cubaj (v.) — de obicei cu două intrări (diametrul corespunzător ariei g şi înălfimea) — întocmite pe specii şi mult mai des folosite decît tabelele de coeficienfi de formă, fiindcă uşurează foarte mult lucrul.
Cubarea arboretelor se efectuează prin mai multe metode, cel mai frecvent folosite fiind următoarele:
Se cubează individual (fir cu fir) tofi arborii de pe suprafafa dată, folosind tabelele de cubaj pentru specia respectivă.
Se aplică una dintre metodele de cubare „prin arbori de probă"* cu mai multe variante: de exemplu se măsoară diametrul tuturor arborilor la 1,30 m de la sol, se calculează ariile secfiunilor („suprafafa de bază a arborilor"), cari se însumează, se determină valoarea medie a acestora 'şi se calculează diametrul ariei medii. Apoi se caută arborele mediu al arboretului, adică un arbore cu înfăfişare normală, cu diametrul egal cu diametrul ariei medii; se doboară arborele, se cubează precis şi se calculează volumul arboretului. De cele mai multe ori, arborii se grupează pe grosimi (de ex. cinci grupuri, cu număr egal de arbori), se aleg arbori medii pentru fiecare grup, şi se cubează aceste grupuri.
Cînd suprafafa arboretului de cubat e prea întinsă, şi nu se cere o precizie prea mare a rezultatului, se cubează numai o parte (circa 10%) cît mai reprezentativă, care devine „suprafafa de probă" şi, din volumul rezultat de pe această suprafafă, se deduce volumul întregii parcele de cubat,
“Cubarea arboretelor se poate face de asemenea global (pe hectar), folosind tabele speciale, numite tabele de producţie (v.), cari dau volumul pentru arborete echiene, de densitate normală; intrarea în tabele o constituie vSrsta arboretelor şi fertilitatea solului (care e dată pe cinci „clase de producfie" diferite).
1.	Cubatură, pl. cubaturi. 1. Mat.: Determinarea volumului mărginit de una sau de mai multe suprafefe. Operafia se efectuează de obicei cu ajutorul calculului integral.
2.	Cubatură. 2. Geom.: Construcfia laturii unui cub care are un volum egal cu volumul din interiorul unei suprafeţe-frontiere date.
3.	Cubea, pl. cubele. Arh. V. Campadură.
4.	Cubeba, esenţă de Ind. alim.: Ulei eteric care se obfine prin distilarea cu vapori de apă a fructelor mărunfite de Piper cubeba L, din familia Piperaceae, care creşte în Indiile Orientale, în Ceylon, etc. Randamentul de distilare în esenfă de cubeba e de 10'-18%. Uleiul e vîscos, de culoare verde, cu miros caracteristic piperat şi cu gust iritant. Confine pinen, camfen, dipenten, etc. Se întrebuinfează la prepararea aromelor alimentare şi în industria săpunului.
5.	Cubic, sistemul Mineral.: Sistem cristalin care are ca formă fundamentală un cub. în acest sistem, cele trei axe cristalografice sînt perpendiculare una pe alta, la orice temperatură — şi au lungimi egale. După elementele de simetrie pe cari le prezintă, formele cristaline din acest sistem se grupează în cinci clase.
Clasa o/oedr/că, a exakisoctaedrului, sau difeseral ecuatorială, e caracterizată prin simetria 3 A4, 4 A3, 6 A2, C, 3 P4,
7	2	3	4
13	/4	15
Forme crisialine în sistemul cubic.
6	P2 (A4 fiind o axă de simetrie cuaternară, A3 o axă de simetrie ternară, A2 o axă de simetrie binară, C un centru de simetrie, P4 un plan de simetrie perpendicular pe o axă A4, şi P2 e un plan de simetrie perpendicular pe o axă A2).
Formele simple ale clasei oloedrice sînt următoarele: Cubul (v. fig. I), formă cristalină mărginită de şase fefe pătrate, paralele cu planele P4, cari au normalele la fefe paralele cu
Cubică
487
Cubică
axele A4, deci cu unghiurile dintre fefe egale cu 90°. în această formă cristalizează sarea gemă, fluorina, galena, etc. Sin. Exa-:edru. — Dodecaedrul romboidal (v. fig. 2), formă cristalină mărginită de 12 fefe rombice, care poate fi dedusă din forma de cub, trunchiind muchiile acestuia prin plane paralele cu muchiile trunchiate şi cari taie muchiile perpendiculare pe ele la distanfe egale destul de mari. pentru ca fefele astfel obfinute să se întretaie. Normalele la fefe sînt paralele cu axele A2. Unghiul dintre normalele la fefele vecine e de 60°, iar cel dintre normalele la alte perechi de fefe e de 90°. în această formă cristalizează granafii. — Ocfaedrul (v. fig. 3), formă cristalină mărginită de opt fefe triunghiuri echilaterale, care poate fi obfinută din cub, trunchiind vîrfurile cubului prin triunghiuri echilaterale. Normalele la fefele octaedrului sînt paralele cu axele A3. în această formă cristalizează spinelii, magnetitul, etc. — Cubul piramidat (v. fig. 4), formă cristalină mărginită de 24 de fefe în formă de triunghiuri isoscele, grupate cîte patru pe fiecare fafă a unui cub, şi care poate fi obfinută trunchiind muchiile cubului prin fefe paralele cu muchia trunchiată şi cari taie distanfe inegale pe celelalte muchii. Normalele la fefe sînf cuprinse între axele A4 şi A3. în această formă cristalizează uneori fluorina. Sin. Tetrakisexaedru. — Triakisoctaedrul (v. fig. 5), formă cristalină mărginită de 24 de fefe în triunghi isoscel, care poate fi obfinută trunchiind vîrfurile cubului prin fefe cari formează triunghiuri isoscele, avînd latura unică mai mică decît laturile egale, şi cari au muchiile ca mediane. Normalele la fefe sînt cuprinse între axele A3 şi A2. Sin. Octaedru piramidat. — Trapezoedrul (v. fig. 6), formă cristalină mărginită de 24 de fefe în formă de trapez, care poate fi obfinută trunchiind vîrfurile cubului prin fefe cari formează triunghiuri isoscele avînd laturile egale mai mici decît latura unică. Normalele la fefe sînt cuprinse între axele A3 şi A4. în această formă cristalizează analcimul, leucitul, uneori granafii, etc. Sin. Icositetraedru del-toidal, Leucifoedru. — Exakisoctaedrul (v. fig. 7), formă cristalină mărginită de 48 de fefe triunghiulare, care poate fi obfinută trunchiind vîrfurile cubului prin fefe cari taie distanfe inegale pe muchii. Normalele la fefe sînt cuprinse între axele A4, A3 şi A2. în această formă cristalizează diamantul.
Clasa tetraedrului saii diteseral polară e caracterizată prin simetria 3 A2, 4 A3, 6 P2 (axele A2 fiind obfinute din fostele axe A4 ale clasei oloedrice). Pentru a obfine formele cristaline ale acestei clase se fac trunchieri pe cub, finînd seamă de elementele de simetrie ale clasei tetraedrului.
Printre formele simple ale acestei clase se găsesc şi cubul, dodecaedrul romboidal şi cubul piramidat, dar asemănarea dintre aceste forme, aparfinînd clasei tetraedrului, şi dintre formele respective, din clasa oloedrică, e numai aparentă; în adevăr, de exemplu fefele cubului din clasa tetraedrului nu mai sînt identice între ele din punctul de vedere cristalografie (nu mai dau aceleaşi figuri de coroziune, etc.), cum sînf cele din clasa oloedrică. Celelalte forme simple ale clasei tetraedrului sînt: TetraedruI (v. fig. 8), formă cristalină mărginită de patru fefe în formă de triunghiuri echilaterale, care poate fi obfinută din cub, prin trunchieri de octaedru. Unghiul dintre normalele la fefele tetraedrului e de 109°28\ în această formă cristalizează tetraedritul. — Dodecaedrul deltoida! (v. fig. 9), formă cristalină mărginită de 12 fefe -4n formă de trapez, care poate fi obfinută din cub prin trunchieri de triakisoctaedru. în această formă cristalizează tetraedritul. — Triakistetraedrul (v. fig. 10), formă cristalină mărginită de 12 fefe în formă de triunghiuri isoscele, grupate cîte trei pe fiecare fafă a unui tetraedru, care poate fi obfinută din cub prin trunchieri de trapezoedru. în această formă cristalizează tetraedritul. Sin. Tetraedru piramidat. — Exakistetraedrul (v. fig. II), formă cristalină mărginită de 24 de fefe triunghiulare, care poate fi obfinută din cub prin trunchieri de exakisoctaedru. Corespunzător fiecăreia dinfre aceste forme se poate obfine o alta
formă, geometric asemenea cu ea, care diferă nu numai prin orientare, dar şi prin caracterul cristalin al fefelor. Astfel, prin trunchieri de octaedru se pot obfine două tetraedre, numite, respectiv, tetraedru negativ şi tetraedru pozitiv. Blenda, de exemplu, cristalizează într-o formă cristalină compusă, combinafie a lor.
Clasa dodecaedrului pentagona /, a diakisdo-decaedrului, sau teseral centrată, e caracterizată prin simetria
3	A2, 4 A3, C, 3 P2 (axele A2 fiind derivate din axele A4 ale clasei oloedrice, iar planele P2, din planele P4 ale acelei clase). Formele cristaline ale acestei clase se obfin prin trunchieri pe cub efectuate finînd seamă de elementele de simetrie. Printre formele simple, unele (cubul, octaedru!, dodecaedrul romboidal, triakisoctaedrul şi trapezoedrul) sînt geometric asemenea formelor din clasa oloedrică, dar sînt deosebite de acestea prin caracterele cristalografice ale fefelor. Celelalte forme simple sînt forme emiedrice cu fefe paralele şi din fiecare formă oloedrică pot fi obfinute două forme emiedrice, una pozitivă şi una negativă. Formele cristaline noi sînf: Dodecaedrul pentagonal (v. fig. 12), formă cristalină mărginită de 12 fefe pentagonale, cari pot fi obfinute din cub prin trunchieri de cub piramidat. — Diploedrul (v. fig. 13), formă cristalină, mărginită de 24 de fefe trapezoidale, obfinut din cub prin trunchieri de exakisoctaedru. Sin. Diakisdodecaedru.
Clasa plagiedrului sau teseral oloaxă e caracterizată prin simetria 3 A4, 4 A3, 6 A2, fiind deci o clasă oloaxă. Forma nouă a acestei clase e plagiedrul (v. fig. 14), formă cristalină mărginită de 24 de fefe pentagonale, obfinută din cub prin trunchieri de exakisoctaedru. Sînt două variante ale acestei forme, imagine una a celeilalte într-o oglindă plană, deci enantiomorfe. în această clasă cristalizează salmiacu/ (v.), cu-pritul, etc. Sin. Giroedru, Icositetraedru pentagonal.
Clasa dodecaedrului pentagonal tetr aedr ic sau teseral polară e caracterizată prin simetria 3 A2, 4 A3, cele trei axe binare fiind derivate din axele cuaternare ale clasei oloedrice. Forma nouă a acestei clase e dodecaedrul pentagonal tetraedric (v. fig. 15), formă cristalină mărginită de 12 fefe pentagonale, care poate fi obfinută din cub prin trunchieri de exakisoctaedru. Se obfin, astfel, forme tetartoedrice enantiomorfe. în aceastăsdasă cristalizează pufine minerale, de exemplu ulma-niful (v.), iar dintre substanfele sintetice, nitrafii de bariu, de stronfiu şi de plumb, cloratul şi bromatul de sodiu. etc. Sin. Tetartoedru.
Pe lîngă formele simple, sistemul cubic cuprinde şi forme compuse din mai multe forme simple. Sin. Sistemul teseral.
î. Cubică, pl. cubice. Mat.: Curbă de ordinul al treilea.
In plan, o dreaptă arbitrară intersectează o cubică în trei puncte. Fafă de un reper proiectiv, ecuafia unei cubice, în coordonate proiective omogene, are forma <P3 (*li *2i *3)=0. unde cp3 e o formă algebrică ternară de gradul al treilea.
în coordonate neomogene, ecuafia unei cubice e qp3 (x, y)-f-
4-qp2(*» jO + <Pi (*» 3;) + (P0 (*i 3,) = 0f Wi (xi y) fiind forme binare de grad egal cu indicele.
Dacă o cubică are două puncte de inflexiune, dreapta determinată de ele intersectează cubica într-un punct care e de asemenea punct de inflexiune; deci dacă o cubică are trei puncte de inflexiune, ele sînt colineare. O cubică are cel pufin un punct de inflexiune real.
Mulfimea cubicelor se repartizează în cinci clase proiectiv distincte cari, prin alegerea convenabilă a reperului, pot fi reprezentate prin următoarele ecuafii:
y2z=(x — a) (x2 — b2)	(0<b<a)
y2 — {x — a) (x2 -f b2)
y2 — x2(x — b2)
y2 — X2(x + b2) y2 = X3
Cubicii
488
Cubilou
în spafiu, un plan arbitrar are trei puncte în comun cu o cubică. Fafă dé un reper proiectiv, o cubică e reprezentată parametric de ecuafii de forma
0*,: = ^	(i=1,	2,	3,	4),
unde
Pi=ai + bit + cit2 + dit3
Şi
K< ci>
Toate cubicele în spafiu sînt proiectiv echivalente, o cubică dată fiind echivalentă cu cubica X\ = t, x2 = £2,	— X4 — 1
fafă de o transformare proiectivă convenabilă. Această cubică e curba de intersecfiune a conurilor xixs — x%, x2x4 = x^, cari au o generatoare comună: X\~ x2 = 0.
1.	Cubicii. Mineral.: Analcim. (Termen vechi, părăsit.)
2.	Cubicuium. 1. Arh.: Camera de culcare dintr-o casă romană.
s. Cubiculum. 2. Arh.: Fiecare dintre micile camere mortuare, dispuse de o parfe şi de alta a galeriilor catacombelor, în cari cei decedafi erau înmormîntafi în sarcofage, în nişe speciale (arcosoliij sau în pămînt.
4.	Cubilou, pl. cubilouri. Meff.: Cupfor de topire verfical, cu mers continuu, folosit în turnătoriile de fontă pentru producerea fontei de a doua fuziune, putînd funcfiona cu combustibil solid, lichid sau gazos, sau cu combustibil mixt (combustibil solid şi gazos, sau solid şi lichid).—
Cubilou! e foarte mult răspîndit în turnatoria de fontă, fiind de construcfie simplă şi uşor de deservit. Are consum mic de combustibil; produce fontă cu temperatura pînă la 1450°, la jgheabul de scurgere; e adaptabil atît la regimul de lucru în trepte, cît şi la cel de lucru în flux: continuu permite schimbarea uşoară a încărcăturii, adică producerea de fonte de compozifii diferite.—
Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc cubilouri fără antecreu-zet, numite şî cubilouri obişnuite, cubilouri cu antecreuzet şi cubilouri de construcfie specială (variante ale primelor două tipuri).
Cubilou! fără antecreuzet (v. fig. I) e constituit dinfr-o manta de tablă de ofel de 6—* 12 mm, cu o căptuşeală refractară interioară. Mantaua e cilindrică şi se execută din virole nituite sau sudate, mai groase la partea inferioară a cubiloului. Căptuşeala refractară se execută cu două sau cu trei straturi, prin zidire cu cărămizi de şa-motă fasonate; ea se mai poafe executa şî prin îndesarea într-un şablon a unui mortar refractar compus din 7—8% şamotă, 5—6% argilă	refractară
şi restul nisip cuarfos, sau din	74% nisip
cuarfos, 24% argilă refractară şi 2% sticla solubilă. Grosimea căptuşelii variază între 112 şi 250 mm, âtingînd uneori 300 mm. între ea şi mantaua metalică se lasă un interstifiu de 15—20 mm, care se umple cu nisip sau cu cenuşă, pentru a evita deformafii la încălzire. Cubiloul se reazemă Ia partea inferioară pe suporturi, lăsînd un spafiu de acces sub uşile lui de la fund. Lateral, la partea superioară e practicată o gură de încărcare prin care se introduc materiile prime	în straturi	alternate	de	încărcătură
metalică, combustibil şi fondanfi. Prin gurile	de	aer	montate	la
/. Schema unui cubilou fără antecreuzet.
/) manta; 2) căptuşeală refractară; 3) vatră de material refractar; 4) gură de încărcare; 5) placă de fund sprijinită pe picioare de susţinere; 6) gură de aer; 7) jgheab de scurgere a fontei; 8) jgheab de scurgere a zgurii; 9) uşă rabatabilă; 10) picior de sprijinire a uşii rabatabile; fi) coş de evacuare a gazelor de ardere; 12) încărcătura înifială de cocs; 13, 14 şi I 5) încărcături metalice, încărcături de cocs, strat de piatră de var, alternate.
partea inferioară a cubiloului se introduce aerul necesar arderii combustibilului.
Incinta de elaborare a cubiloului se numeşte cuva, iar partea iui inferioară, în care se strîng fontă şi zgură lichide, se numeşte creuzet.
încărcătura metalică e compusă din fontă de primă fuziune, din fontă veche, deşeuri de fontă, fier vechi, aşchii, etc. — Combustibilul solid obişnuit e cocsul de turnătorie (în cantitate de 10—12% din greutatea fontei topite), dar se poate folosi şi cocs de fumai, an-trapit de turnătorie, termoanfracit, etc.— Fondantul obişnuit pentru formarea zgurii e piatra de var, care se aşază în încărcătură deasupra fiecărui strat de combustibil; mai pot fi folosifi: fluorină, zgură de cuptor Martin (care confine minimum 40% oxid de calciu şi de magneziu, şi minimum 20% oxid feros şi oxid manganos), sare gemă (pentru f luidificarea zgurii), sodă calcinată (penfru reducerea confinufu-lui în sulf) şi uneori dolomit brut (în locul calcarului). — Aerul de combustie e introdus în cubilou cu ajutorul unui ventilator; el e împins în cutia de aer în formă de tor, din care intră în gurile de aer, constituite din ajutaje de fontă încastrate în zidărie (v. fig. II). Un cubilou obişnuit are unu sau două rînduri de guri de	3
aer. La Cubiloul	jf	Detalii	fa un cubilou fără antecreuzet.
CU două rînduri de aj vedere; b) secfiune verticală în dreptul unei guri guri de aer, gurile de vînt; c şi d) secfiune orizontală deasupra, respec-infenoare sînt ce- fiv sub gura de aer; ^ p|acă de iund sprjjjnj{g pe
le mai importante p|cjoare; 2) uşă rabatabilă (în pozifia de golire a (circa 75 /0	cubiloului);	3)	conductă de aer; 4) cutie de aer;
secfiunea főfaladé 5) capac rabatabil la gura de vînt; 6) vizor;7) gură intrare a aeruluiîn de aer. jgheab de scurgere a fontei; 9) jgheab cubilou), ele au de scurgere a zgurii; 10) jgheab de scurgere, de si-secfiunea lărgită	guranfă;	11) placă de plumb obturatoare,
spre axa cubilou-
iui, pentru o repartizare cît mai uniformă a aerului în interior. Fiecare dintre acestea e racordată separat Ia cutia de aer, pentru uşurarea reparafiilor, şi e echipată cu un-capac rabatabil şi cu o fereastră de observare cu sticlă albastră (pentru urmărirea topirii şi penfru îndepărtarea zgurii depuse pe marginile ei). Gurile de aer superioare, cu secfiune mai mică, sînt dispuse cu axele în plane radiale, între gurile inferioare; avînd ajutajele în zona temperaturilor înalte, ele nu se înfundă cu zgură. Gurile superioare şi cele inferioare sînt înclinate cu 10—15° spre vatra cubiloului. într-un rînd sînt 3—8 guri de aer, după mărimea cubiloului.
Aerul se introduce în cubilou după încărcarea completă a acestuia, care se efectuează după 1,5—2 ore de ardere cu lemne şi cocs, necesară uscării vetrei şi a eventualelor părfi reparate. Aerul trece prin stratul de combustibil încins spre centrul cubiloului. Zona inferioară a creuzetului nu ia parte la ardere, nefiind în contact cu aerul; ea e caracterizată prin existenfa, într-un procent foarte mare, a oxidului de carbon. în zona din dreptul gurilor de aer (zona de oxidare), aerul reacfionează
Cubilou
489
Cubilou
cu carbonul din combustibil, respectiv cu oxidul de carbon, for-mîndu-se bioxid de carbon, care coexistă cu oxigen şi hidrogen. Această zonă corespunde temperaturii maxime (1600—1650°) din cubilou. Deasupra acestei zone, în zona de reducere, oxigenul se consumă, iar bioxidul de carbon se combină parfial cu carbonul din cocs, formînd bioxid de carbon; această zonă e eterogenă, materialul din straturile de jos fiind topit, iar-cel din straturile de sus fiind solid. în zona dé deasupra zonei eterogene se produce o simplă încălzire a materiilor prime în stare solidă.
La gura de încărcare, gazele de ardere confin în mod normal 13—16% CO2, 4—6% CO, 0,5% 02, restul N, la temperatura de 300-500°.
Topirea încărcăturii metalice, datorită combustiei, se efectuează în zona de topire, deasupra unui strat de combustibil numit pat de combustibil. înălfimea lui rămîne constantă (nivelul său superior e cu 700—800 mm deasupra nivelului gurilor de aer) în tot timpul topirii, datorită compensării pierderilor prin ardere cu combustibilul de topire. Fonta topită străbate patul de combustibil şi se acumulează pe vatra cubiloului, executată prin batere din amestec de formare, cu o pantă de 4»-8% spre jgheabul de scurgere. Prin acesta se face, la fiecari 4—15 minute, la deschiderea orificiului se scurgere, evacuarea fontei topite în oala de turnare. -— Zgura, mai uşoară decît fonta, se evacuează printr-un jgheab special dispus deasupra şi cu altă direcfie decît a celui de evacuare a fontei. — Gazele de ardere se evacuează prin coş.
Durata părfii active a ciclului de funcfionare (durată de elaborare sau de topire a fontei) a cubiloului variază de la 4*"5 ore pînă la 16 sau chiar 20 de ore. Topirea se opreşte prin oprirea încărcării de materii prime proaspete, urmată de oprirea insuflării aerului. După terminarea topirii, se îndepărtează suportul de sub uşile rabatabile ale cubiloului, acesta golindu-se prin deschiderea lor. — începerea topirii următoare se efectuează după revizuirea căptuşelii şi .baterea unei vetre noi.
Procesul din cubilou nu constituie o simplă topire a fontei, ci unele elemente ale acesteia intră în reaefie, fie cu oxigenul din aerul insuflat, fie cu celelalte materiale din încărcătură.
j_________în general, fonta produsă
are un confinut în carbon mai bogat decit confinutui mediu în 'carbon al încărcăturii metalice. De asemenea, fonta îşi mă-
		i j
	' i ■	
		
III. Parascînfei cilindric uscat, a) vedere; b) secfiune transversală; c) secţiune I-II-//I-ÍV; f) platformă de încărcare; 2) cubilou; 3)corpul cilindric al parascînfeiului, căptuşit cu material refractar; 4) deflector (cupă de fontă căptuşită cu material refractar); 5) conductă de evacuare a prafului provenit din seîntei; 6) uşăde vizitare; 7) căciulă; 8) acoperiş.
Pentru înlăturarea pericolului de incendiu, cubilourile sînt echipete cu parascînfei (v.) cu funcfionare uscată sau umedă. La parascînteiul cu funcfionare uscată (v. fig. ///), un ecran modifică direcfia şi micşorează vitesa gazelor de ardere; seîntei le şi praful cad la fundul cilindrului şi sînt evacuate periodic. — La parascînteiul cu funcfionare umedă (v. fig. IV), stingerea seîntei lor se efectuează cu ajutorul unei perdele de apă care se scurge pe conul parascînfeiului. Gazele trec prin perdeaua de apă; seînteile sînt stinse, iar resturile solide sînf antrenate de curentul de apă.
Caracteristicile principale ale cubiloului sînt diametrul interior D al cuvei, înălfimea utilă Hu a cubiloului (distanfa de ia nivelul gurilor de aer inferioare pînă la gura de încărcare), productivitatea şi productivitatea specifică a cubiloului, cari, la cubilourile cu cocs de turnătorie, după date practice, au valorile din tabloul de mai jos:
reşte confinutui în sulf cu sulful confinut în cocs. Sulfurarea fontei poate fi evitată, fie folosind zguri bazice, fie adăugind sodă în încărcătura metalică (1,0%) ori carbid în jgheabul de scur-gére (0,5%). Se reduc, de asemenea, prin oxidare, în proporfii diferite, elementele confinute în şarja solidă (Si, Mn, Cr, etc.).
Diametrul cuvei, în mm	500	700	900	1100	I 1300	■ 1800	2200
Productivitatea, în t/h	0,7	2,5	5,0	7,5	10,0	19,0	27,0
Productivitatea specifică, în t/m2 - h.	3,5	6,5	7,5	7,5	7,5	7,5	7,0
înălţimea utilă H în mm ”	2,5-- 3,5	3,0— 4,5	3.0-- 5,0	3,5 -- ! 5,5	4,0— 6.0	4,5-- 7,0	15,0-. 7,5
Cubiloul cu antecreuzeţ e constituit dinfr-un cuptor de elaborare organizat ca un cubilou obişnuit şi la care
IV. Parascînfei umed.
Í) pară de distribuire a apei în vine subţiri (cu sită); 2)con de tablă; 3) cubilou; 4) căciulă; 5) colector căptuşit la fund cu beton; 6) conductă de apă de stingere; 7) evacuare.
boltit.
fonta topită se scurge de pe vatră şi e colectată într-un recipient exterior, numit antecreuzet (v.), pentru a obfine o cantitate mare de fontă, de compozifie omogenă, necesară în cazul unui volum mare de turnare. Orificiul de scurgere a fontei din cubilou se menfine tot timpul deschis, iar orificiul de scurgere a fontei
Cubilou
490
Cubilou
din antecreuzet se deschide cînd se începe turnarea. Datorită prezenfei antecreuzetului nu e nevoie de o înălfime mare a zonei de topire, şi se reduce distanfa dintre vatră şî gurile de aer; aceasta are ca efect obfinerea unei fonte cu confinut mic în carbon. Se folosesc antecreuzete stafionare sau deplasabile, cu secfiune rotundă (v. fig. V) sau pătrată. Antecreuzetul poate fi construit şi cu recipient basculant. — Antecreuzetul stafionar e un recipient constituit dintr-o manta cilindrică căptuşită la interior cu cărămizi de şamotă şi avînd vatra executată prin batere.— Antecreuzetele basculante pot avea forma de oală sau de tobă. Ele se folosesc cînd sînt necesare turnări la intervale scurte, în ele se separă mai bine zgura şi se asigură o debitare uşoară a fontei topite.
Avantajele cubilouri lor cu antecreuzet sînt următoarele: fonta îşi omogeneizează compozifia şi temperatura; se reduce confinutul în carbon şi în sulf; se evită intrarea zgurii în gurile de aer; ss reduce consumul de cocs pentru încărcătura de umplere (prin reducerea distanfei dintre gurile de aer şi vatră); se reduce arderea metalului (fonta fiind protejată în creuzet de un strat de zgură); se reduc pierderile de fontă în zgură (zgura evacuîndu-se mai rar); se realizează o coborîre şi o încălzire mai uniformă a şarjei; se pot turna piese mari (din fonta acumulată în cantitate mare în antecreuzet).
Cubilouri le cu antecreuzet prezintă fafă de cubilouri le fără antecreuzet două dezavantaje mari:fonta se evacuează în oala de turnare la o temperatură cu 20***50° mai joasă; costul instalafiilor şi al între-finerii lor e sensibil mărit. Aceste dezavantaje frînează în bună măsură folosirea cubilourilor cu ante-creuzet. în ultimul timp, penfru compensarea pierderilor de căldură ale fontei în antecreuzet, se construiesc antecreuzete cu sursă proprie de căldură (de ex. încălzite prin inducfie).
Dimensiunile principale ale antecreuzetului depind de dimensiunile cubiloului (v. sub Antecreuzet).
Dimensiunile princi-paleşi productivitatea cubiloului cu antecreuzet au valorile corespunzătoare de la cubiloul obişnuit, fără antecreuzet.
C u b i I o u r i I e de construcfie specială permit mărirea productivităfii, intensificarea procesului de elaborare prin mărirea temperaturii,
VI. Centura de aer a cubiloului cu frei rînduri de guri de aer.
a) secfiune verticală diametrală; b) secfiune orizontală ///-///; c)secfiuneverticalăIV-O-IV; 1) placă de tund; 2) mantaua cubiloului; 3) căptuşeală refractară; 4) picior; 5) uşă rabatabilă; 6) vatră; 7) cutie de aer; 8) conductă de aer; 9) cot de legătură între cutia de aer şi gura de aer; î0) capac rabatabil pentru curăfirea gurii de aer; 11), 12) şi 13) gurile de aer principale (cu gurile în planul /-/, respectiv în 11-11 şi lll-lll); ajj, a//) şi aj//) înclinaţia gurilor de aer 11, 12 şi 13; 14) comanda registrului de închidere.
reducerea consumului de cocs, crearea posibilităfii de acumulare şi omogeneizare a fontei, etc.
în cubiloul cu trei rînduri de guri de aer (v. fig. VI) se realizează o repartizare uniformă a curentului de gaze în secfiunea cubiloului şi o ardere mai completă a combustibilului. Rolul principal îl au tot gurile de aer inferioare, prin ele
insuflîndu-se circa 70% din cantitatea totală de aer. Gazele de ardere confin mai pufin oxid de carbon, productivitatea cubiloului creşte cu 20—35%, temperatura fontei creşte cu 20-,,50°, consumul de cocs scade cu 20%, iar consumul de materiale refractare e sensibil redus.
în cubiloul cu aer preîncălzit se realizează — datorită pre-încălzirii aerului insuflat — creşterea temperaturii fontei lichide cu 20***40°, creşterea productivităţii cubiloului cu 20*-*40%f şi reducerea consumului specific de combustibil cu 25--30%. Pentru preîncălzirea aerului se folosesc instalafii cari recuperează o parfe din entalpia gazelor de ardere din cubilou, instalafii utilizînd căldura fizică şi chimică a gazelor de ardere, şi instalafii cu sursă de căldură proprie.— în primul tip de instalafie se poate realiza preîncălzirea aerului cu 100'**150°, trecînd în contra-curent gazele de ardere şi aerul insuflat, prin camere de fontă aşezate lîngă gura de încărcare.— în al doilea tip de instalafie
VII. Schema unei instalafii de cubilou cu aer preîncălzit.
Í) cubilou; 2) centura gurilor de aer; 3) centură de colectare a gazelor de ardere pentru preîncălzitor; 4) gură de încărcare; 5) ieşirea gazelor de ardere prin coş; 6) preîncălzitor; 7) fascicul de fevi al preîncălzitorului; 8) ventilator de evacuare a gazelor de ardere fofosite în preîncălzitor; 9) ieşirea gazelor refulate de ventilator; 10) iegăfură între centura 3 şi recuperator, cu cameră de desprăfuire; 11) intrarea aerului atmosferic în preîncălzitor; 12) legătură între preîncălzitor şi cubilou, penfru aerul preîncălzit.
se poate realiza preîncălzirea aerului pînă la 350° (v. fig. Vil). Instalafia consistă dintr-un recuperator cu fevi, prin cari trec gazele captate din cubilou la distanfa de circa 1400 mm sub gura de încărcare şi arse în camere speciale.— Instalafia cu sursă de căldură proprie, a cărei funcfionare nu depinde de mersul cubiloului, asigura o temperatură constantă a aerului preîncălzit.
în cubiloul cu aer îmbogăfit în oxigen se intensifică procesul de topire, creîndu-se condiţii optime de ardere a combustibilului. Introducerea oxigenului în aerul insuflat se poate face, fie prin introducerea oxigenului (cu presiunea de 10 at) în conducta de aer care conduce la cutia de aer a cubiloului, fie prin introducerea oxigenului direct în cubilou, prin ajutaje aşezate în gurile de aer. în funcfiune de confinutul în oxigen al aerului, productivitatea specifică a cubiloului e următoarea:
Confinutui în oxigen al aerului insuflat, în %	21	25	29	33
Consumul de oxigen, în m3/min	0	6,3	14	21,5
Productivitatea specifică, în t/m2/h	6	8	10	12
Cubitale, litere ~
491
Cufundător de osie
în acelaşi timp, consumul de cocs se reduce pînă la 6-”8%, trecerea sulfului în fontă scade cu circa 50%, iar temperatura fontei evacuate creşte cu 50-*-80° (putîndu-se realiza obişnuit temperaturi de 1400***1450°).
în cubiloul cu combustibil lichid, gazos sau în pulbere se realizează o creştere a temperaturii fontei şi a productivităţii cubiloului, cum şi o reducere a conjinutului în sulf al fontei, prin înlocuirea parţială a cocsului, creîndu-se şi posibilitatea reglării conţinutului în carbon al fontei. Combustibilul lichid (păcură), gazos (gaz metan) sau în pulbere (praf de cărbune) se introduce în cubilou, cu ajutorul unor injectoare speciale, în anumite procente din cantitatea totală de combustibil, fie direct prin gurile de aer, fie prin orificii practicate pufin mai sus, în zona de topire.
1.	Cubitale, litere ^. Poligr. V. sub Unciale, litere
2.	Cuboit. Mineral.: Analcim. (Termen vechi, părăsit.)
s. Cubosolî. Ind. chim. V. Cuvosoli.
4.	Cucă, pl. cuce. 1. Pisc.: Unealtă de pescuit, în formă de coş cu mîner, cu care se pescuieşte la apă mică, pe terenurile inundabile sau în păpuriş. Cuca acoperă peştele; ea are numai perejii laterali de plasă. Sin. Nacrîcă.
5.	Cucă. 2. Pisc.: Măciucă cu cîrlig, cu care se loveşte în cap morunul prins în cîrlige.
6.	Cucheit. Mineral.: Desmin. (Termen vechi, părăsit.)
7.	Cuciugur, pl. cuciugure. Geogr.: Movilă neregulată de nisip zburător, care are o pantă mai repede în direcţia vîntu-rilor dominante. (Termen regional, Moldova.)
8.	Cucullaea. Paleonf.: Lamelibranhiat din familia Arcidae, ale cărui valve mari şi groase au o fîtînă de tip taxodont. Dinfii centrali sînt dezvoltafi perpendicular pe suprafafa platoului cardinal, iar dinfii marginali sînt dispuşi paralel cu linia cardinală. Area ligamentară, triunghiulară şi cu şanfuri, e foarte dezvoltată. Impresiunea muşchiului posterior e mărginită în partea inferioară de o 1 creastă proeminentă. Suprafafa valvelor e fie netedă, fie cu dungi radiare.
Cucullaea e cunoscută din Jurasic şi pînă azi.
Specia clasică, Cucullaea crassafina Lam., e una dintre formele caracteristice etajului Tha-netian.
9.	Cucumea, pl. cucumele. Arh. V. Campadură.
10.	Cucurbitaceae. Bot.: Familie de plante ierboasesauperene, din ordinul Cucurbitales. Cele mai multe cucurbitacee cresc în regiunile calde. Caracterele principale ale plantelor din această familie sînt următoarele: au tulpina fîrîfoare, sau se agafă cu ajutorul cîrceilor; florile sînt unisexuate, aşezate monoic sau dioic, mai rar hermafrodite; ovarul e inferior, tricarpelar; andro-ceul e format din cinci stamine, uneori unite două cîte două, şi una liberă. Polenizarea se face cu ajutorul insectelor. Fructele sînt cărnoase, baciforme (bace false, numite melonide), avînd partea exterioară (pericârpul) tare, lignificâtă. Din această familie fac parte numeroase plante, ale căror fructe se întrebuinfează în alimentafia omului, de exemplu castravetele, pepenii verzi şi cei galbeni, etc., cum şi ca furaje pentru animale (dovleacul, etc.).
11.	Cucuruz, pl. cucuruzi. 1. Bot.: Sin. Porumb (v.). (Termen regional, Transilvania.)
12.	Cucuruz, pl. cucuruze. 2: Porumbişte. (Termen regional, Transilvania.)
îs. Cucută, pl. cucute. Bot.: Conium maculatum Linn. Plantă erbacee din familia Umbelliferae, care creşte în locuri necultivafe, în tufărişuri, prin dărîmături, şanfuri, etc. Are tulpina înaltă (3*-'3,5 m), erectă, cilindrică, ramificată, fistuloasădeasupra nodurilor, cu pete roşietice-brune; frunzele inferioare sînt tri- şi penta-partite, mari şi păroase, cu foliolele de la bază lanceolate;
Cucullaea crassatina.
inflorescenfe în umbele compuse, cu involucel, bractee lanceolate; corola albă; fructele sînt ovale, glabre, cu lungimea de 3***4 mm, de culoare verzuie-brună-cenuşie, cu coaste proeminenfe şi ondulate. Cucuta exală un miros greu, respingător; e foarte toxică. Fructele confin un ulei eteric, o hidrocarbură netoxică (conilena) şi cinci alcaloizi: conicina (cicutina), metilconicina, conhidrina, y-coniceina şi pseudoconhidrina. Se cunoaşte şi cucuta de apă (Cicuta virosa Linn.), care creşte prin mlaştini, bălti şi ape stagnante, şi care con}ine cicutină şi coniină.
14.	Cucuvea, pl. cucuvele. Arh. V. Campadură.
15.	Cuercetiriă. Chim.: Sin. Cvercetină (v.), Quercetină.
16.	Cuercitrină. Chim.: Sin. Cvercifrină (v.), Quercifrină.
17.	Cuestă, pl. cueste. Geo/.: Contrapanta formelor de relief pozitive, sculptate într-o structură monoclinală care e formată dintr-o alternanfă de strafe sau formafiuni geologice cu rezistenfe diferite la eroziune.
Cuesfa se formează numai pe monoclinalele cu unghiul de înclinare a^15°. La această înclinare, un strat mai rezistent (de obicei conglomerat, gresie sau calcar) dă prin eroziune o formă pozitivă de teren, alungită pe direcfia stratelor — şi care prezintă pante evident asimetrice. Panta mai lină, care în secfiune transversală constituie urma unei suprafefe structurale (a), e formată de limita superioară a stratului respectiv. Panta mai abruptă (contrapanta) e sculptată în chiar stratul cu rezistenfă mai mare (v. fig.). Exemplu: Cuesfa stratelor de Hida, deasupra marnelor de Chechiş din Nord-Vestul Transilvaniei.
E3 Mume
E3 Gresii
Conglomerate
Cuestă.
a) suprafafă structurală; b) cuestă c) depuneri diluviale; d) depuneri aluvio-nale; a) unghiul de înclinare a stratelor.
Regiunile cu cueste sînt caracterizate printr-o refea hidrografică rectangulară, în care predomină cursurile de apă subsecvente. Deplasarea laterală orizontală a apelor curgătoare se întrerupe cînd apa atinge stratul rezistent. Din acest moment, valea avansează mai mult în adîncime, prin eroziune regresivă, creînd cuestă propriu-zisă.
Din punctul de vedere geotehnic, zonele de cuestă sînt aproape totdeauna zone (1in situ". Ele sînt însă acoperite adeseori, în special în bază, de formaţiuni diluviale.
Cuestele sînt urmărite, în special de geologi, deoarece: constituie un element conducător de relief în cartarea geologică şi prezenfa acestor forme de teren ajută în special în operafii le de cartare de recunoaştere; de-a lungul cuestelor, numărul de deschideri naturale (aflorimente) e mult mai mare decît în alte porfiuni ale regiunilor de cercetat.
Cuestele sînt utilizate şî de geomorfologi^ pentru studiul raporturilor de vîrstă dintre văile cari creează reţeaua hidrografică dintr-o astfel de regiune.
is. Cufasa. Ind. text.: Fibră continuă de celuloză regenerată tip cupro (v. Fibră cupro), produsă prin procedeul precipitării cu apă (metoda cu pîlnie). Se caracterizează prin finefea excepţional de mare a filamente lor (pînă la Nm 15 000), ceea ce permite obfinerea în cele mai bune condifii a unor produse de cufasa neşifonabile şi folosirea cu precădere la tricotarea ciorapilor pentru femei. Sin. Cuseta.
i». Cufundător de osie, pl. cufundătoare de osie. C. f.: Dispozitiv folosit în depourile de cale ferată, pentru dezlegarea din cadru a osiilor montate ale materialului rulant (locomotive, automotoare, vagoane), fără ridicarea vehiculului. în general, cufundătorul de osie e constituit dintr-o platformă-pod cu şine care se poate deplasa pe verticală, fie prin intermediul a patru
Cuhaim
492
Cui
tije filetate acfionate manual (cu manivele) sau electric (cu electromotoare), fie prin intermediul unor coloane cu gheare, acfionate hidraulic. întregul dispozitiv e montat, în canalul de cufundare (v.), pe un cărucior care rulează pe o cale cu şine de pe fundul canalului (v. fig.). Vehiculuhe adus pe unul dintre canalele
Cufundăfor de osie.
I) canal de cufundare; 2) canal de revizie (canal de lucru); 3) pfatformă-pod; 4) traversă de ridicare; 5) tijă filetată; 6) piu 1 iţă de fixare; 7) cărucior.
de revizie a canalului de cufundare, iar osia dezlegată e coborîtă cu ajutorul cufundătorului, fiind apoi transportată, pe cărucior, la al doilea canal de revizie, şi ridicată la suprafafă. Deplasările căruciorului se efectuează, în general, cu electromotoare (v. şî sub Canal de cufundare).
î. Cuhalm, pl. cuhalme. Geogr.: Pădure de luncă, formată de obicei din plopi şi din alte esenfe hidrofilé. (Termen regional, Moldova.)
2.	Cuhnie, pl. cuhnii. 1. Arh.: Bucătărie, în special bucătăria principală a mînăstirilor şi bucătăria de vară a caselor fărăneşti. (Termen regional.) Sin. (Transilvania) Comne, Căsoaie, Cuine; (Banat) Cuine.
Cuhnie. 2. Arh.: Casă cu încăperi mici. î. Cui, pl. cuie. 1. Tehn.: Piesă de metal sau de lemn, avînd corpul constituit dintr-o tijă cu lungimea de ordinul centimetrilor (de ex. 5--300 mm) şi cu secfiunea transversală de cele mai multe ori rotundă, sau pătrată, care are la o extremitate un vîrf şi la cealaltă un cap (numit „floare") de diferite forme. Cuiul e folosit în construcfii, în industria lemnului, a încălfămintei, a ambalajelor, în turnătorie, în potcovărie, etc., fie ca element de solidarizare a două sau a mai multor piese ori materiale, ca piesă de asigurare a altor piese (de ex. cuiul pentru cercuri de butoaie), ca piesă de agăfare sau legare a altor piese ori materiale (de ex. a tablourilor, a frînghiei, etc.), fie pentru a astupa o gaură ori pentru a servi ca element de uzură (de ex. cuiele cu floare pentru bocanci) sau de fixare şi de ornament (cuiele de tapiserie), etc. — Dimensiunile şi materialul depind de scopul în care sînt folosite cuiele.
Cele mai multe cuie se fabrică din ofel; ele pot fi tratate termic ori suprafafate cu sau fără strat de acoperire, pentru proteefie contra coroziunii. Penfru anumite medii sau în scop decorativ se folosesc cuie fabricate din alte materiale, de cele mai multe ori aliaje ale cuprului (pentru construcfii navale, etc.\ sau din lemn (în industria încălfămintei).
Procesul tehnologic de fabricare a cuielor poate avea, ca operafii importante: forjarea sau laminarea la cald; tăierea şi deformarea la rece; ştanfarea şi eventual deformarea la rece.
Cuiele cu dimensiuni mari, penfru utilizări speciale, se confecfionează prin forjare liberă sau în matrifă cu ajutorul ciocanelor mecanice ori ai preselor, al maşinilor de forjat, etc., sau în procese tehnologice complexe prin forjare şi ştanfare (de ex. crampoanele de cale ferată), prin laminare la laminoare cu profil periodic, etc.
Cuiele de sîrmă se confecfionează la maşini automate speciale, cari efectuează tăierea, ascufirea şi deformarea (îndoirea sau refularea capului). — Pentru cuiele cu capul relativ mic (cu diametrul capului mai mic decît de 2,5 ori diametrul tijei), procesul tehnologic cuprinde următoarele faze (v. fig. !)■' Sîrma
I. Fazele formării capului de cui. a) fixarea strmei în fălcile de prindere ale matriţei 2; b) refularea capului; c) avansul sîrmei şî ascufirea vîrfului de cui; I) sîrmă pentru confecţionat cuie; 2) fălcile zimfuite ale matrifei de prindere şi de formare a capului de cui; 3) poanson de refulare a capului; 4) cufite de ascuţit vîrful (prin deformare plastică) şi de detaşat cuiul (prin tăiere) din sîrmă; h) lungimea de sîrmă necesară pentru formarea capului,
e avansată automat, depăşind fălcile de fixare cu lungimea necesară pentru formarea capului. Fălcile zimfuite ale matrifei de
li. Linie de fabricat cuie. a) dispozifia utilajului liniei; b) vederea unei maşini automate de fabricai cuie, cu fafa batiului înclinată; Í) maşină automată de fabricat cuie; 2) transportor de cuie semifinite; 3) tobă amovibilă de maşină de curâfif (la locul de încărcare cu produse semifinite); 4) cărucior pentru transportul tobelor, echipat cu macaraua de manevrare 5; 6) vîrielnifă,
Cui
493
Cui
prindere blochează sîrma şi apoi poansonul formează floarea cuiului, prin apăsare; în acelaşi timp, cufitele cari ascut vîrful (prin deformare plastică) şi separă apoi produsul finit (prin tăiere) efectuează mişcarea de retragere. La retragerea poanso-nului, fălcile matrifei de prindere se desfac, sîrma cu capul format avansează cu o lungime corespunzătoare lungimii cuiului şi se fixează din nou sîrma. Cuiul e ascufit şi apoi e desprins de sîrmă de o piesă de lovire. — La cuiele cu floarea mare, refularea se face în două faze de lucru. — Cuiele confecfionate cad în cutii colectoare, cu cari sînt transportate la tobe de curăfire; pentru mecanizare mai înaintată, liniile de cuie (v. fig. II) sînt echipate cu transportoare continue, cari încarcă direct tobele de curăfire. Tobele de curăfire pline sînt transportate la maşini cari le imprimă mişcarea de rotafie necesară, iar o tobă goală e adusă în locul tobei duse la maşina de curăfit.
Cuiele metalice din bandă cu secfiune dreptunghiulară sâu în formă de pană, cum sînt cuiele-tecsuri pentru industria încălfă-minfei şi fintele penfru tapiserie, se confecfionează de obicei prin ştanfare la maşini cu poanson cu cursă verticală, la cari după fiecare cursă utilă materialul e răsturnat cu 180°. La cuiele cu floare (fintele de tapiserie din bandă), aceasta se formează automat, prin fixarea în fălcile unui dispozitiv de prindere, urmată de refulare.
Unele cuie sînt tratate termic sau numai albăstrite prin încălzire în cuptoare (electrice, cu gaz sau cu combustibil lichid), în cari sînt introduse în containere. Cuiele scoase din cuptor şi cuiele cari nu trebuie tratate termic sînt debavurate, curăfife şi lustruite prin fobare în tobe cu rumeguş de fag (cu turafia de 40—50 rot/min). La nevoie se aplică o acoperire anticorozivă (brunare sau zincare) după o prealabilă decapare şi lustruire la fobă. Acoperirea cu zinc se efectuează prin imersiunea cuielor (confinute într-o cupă perforată) în baia de zincare la cald, ori prin zincare electrolitică. — Ultima fază a procesului tehnologic e ambalarea materialului vărsat în vrac sau aşezat în rînduri (în pachete, cutii, lăzi, butoaie). —
După forma materiei prime, natura materialului şi felul procesului tehnologic, se deosebesc: cuie forjate, cuie ştanfate din tablă sau din bandă, cuie de sîrmă.
Cuiul forjat e fabricat mecanizat (rareori manual, prin ciocănire), prin forjare liberă sau în matrifă cu ajutorul ciocanelor, al preselor sau al maşinilor de forjat, ori în proces tehnologic complex, prin forjare şi ştanfare, prin laminare la laminoare cu profil periodic, etc. Cuiele forjate sînt cuie mari, numite şi piroane sau cuie pentru utilizări speciale.
Exemple:
Cui mare. Tehn.: Sin. parfial Piron (v.).
Cui de şină. C. f.: Sin. Crampon (v.).
Cui pentru potcoave. Tehn.: Sin. Caia (v.).
Cuiul ştanfat din tablă sau din b a n d ă, cum sînf cuiele-tecsuri fără cap, folosite în industria încălfămintei, e fabricat prin tăiere sau prin ştanfare mecanizate.
metrul capului egal cu de 2—2,5 ori grosimea tablei folosife (v. fig. III).
Cuiul de lemn pentru cizmărie se confecfionează din plăci sau din benzi de lemn de mesteacăn sau de paltin şi are grosimea de 2 mm; lungimea lui poate fi între 10 şi 20 mm. E folosit la tălpuirea manuală a încălfămintei. — La confecfionarea mecanizată a încălfămintei se folosesc role de bandă de lemn cu grosimea de 2 mm, cu o margine ascufită prin teşirea ambelor muchii (v. fig. IV), maşina de bătut cuie detaşînd din bandă cuiele pe măsura necesităţii.
V. Cuie de planşetă (pineze)^ a) pineză de tablă ştanfata
II1. Benzi pentru cuie ştanfate din bandă metalică,
a)	secfiuni uzuale (dreptunghiulară, în pană şl în dublu T); b) şi c) indicarea tăieturilor efectuate penfru detaşarea cuielor; d) fintă de tapiserie din bandă, cu capul format prin ştanfare.
La cuiele metalice, ştanfarea e urmată uneori de formarea capului prin refulare, de exemplu la cuiele de tapiserie ştanfate din tablă, numite şî ţinte de tablă pentru tapiserie, cari au dia-
a) bandă desfăşurată pentru cuie de maşină; b) bandă înfăşurată în rolă; c) cu pentru batere manuală; h) grosimea cuiului; I) lăfimea benzii, egaiă cu lungimea nominală a cuiului; /a) lăfimea ieşiturii.
Cuiul de planşetă e fabricat prin ştanfare din benzi de ofel moale, prin crestarea benzii pentru obfinerea tijei în formă de pană şi îndoirea acesteia în unghi drept fafă de capul cuiului de planşetă, la care rămîne ataşată. E folosit la fixarea pe planşeta de lemn a hîrtiei de desen (v. fig. V). Sin. Pineză.
Cuiul de sîrmă e confecfionat, la maşini automate, din sîrmă de ofel moale ori rareori de aliaje de cupru.
Cele mai multe cuie au tija dreaptă.
Grosimea şi lungimea tijei, forma capului şi tratamentul la care sînt supuse după uzinare diferă după felul utilizării.
Unele cuie cu dimensiuni mici sînt numite finte (v. fig. VI bi şi b3). De Cele Prin crestare; b) pineză de mai multe ori, cuiele au capul format tabIă cu fiia aplicată, prin curbarea ori prin refularea parfială
â tijei. Unele cuie au un cap raportat, aplicat peste capul format prin refularea tijei, cum sînf unele cuie decorative de tapiserie. Unele cuie nu au cap format prin refulare, avînd numai una sau ambele extremifăfi ascufite.
Exemple de cuie de sîrmă de ofel cu cap format prin refulare: Cuiul pentru construcfii civile, de mobilier, etc. are numiri şi dimensiuni diferite, după scopul în care e folosit, cum sînt: cuiul cu ap cilindric subfire de sîrmă rotundă (0 = 1—3 mm), numit şi cui Wagner, folosit în special în construcfia de mobilier (v. fig. Vl 62); cuiul penfru construcfii, de sîrmă rotundă, cu diametrul capului de circa două ori diametrul tijei, folosit în lucrările curente de construcfie în lemn, în dulgherie, tîmplărie, în lucrări de cofraj, etc. (v. fig. VI aj); cuiul pentru colfare de lemnărie de bina, cu cap îngropat (v. fig. 83); cuiul cu cap semi-rotund, cu diametrul capului < 2 ori diametrul tijei (v. fig. VI 82)', cuiul cu tijă pătrată şi capul < 1,7 ori diametrul tijei (v. fig. VI ag); cuiul pentru şindrilă, de sîrmă rotundă cu diametrul de 2—2,5 mm şi cu diametrul capului egal cu de două ori diametrul tijei (v. fig. VI aş); cuiul pentru tablă şi carton asfaltat (pentru înveli-tori), de sîrmă rotundă cu diametrul de 2—3,5 mm şi cu diametrul capului egal cu de trei ori.diametrul tijei (v. fig. V/a^, etc.
Exemple de cuie de sîrmă de diferite materiale folosite în alte ramuri ale tehnicii: Cuiul pentru tapiserie, de sîrmă de ofel, cu diametrul de 1,4—2 mm şi cu diametrul capului de trei ori diametrul tijei (v. fig. Vl 63); cuiele pentru industria încălţămintei,
Cui de armare
494
Cui
cu diferite dimensiuni, folosite la fixarea tocurilor, a placheu-rilor, etc. (v. fig. VI C\ şi C2); cuiele-tecsuri, folosite în industria
t
nr
4
ti?
i
k,
l
VI.	Cuie de sîrmă.
âj) cui pentru construcţii, obişnuit; a2) pentru construcfii, cu cap semirofund; a3) pentru colfaré de lemnărie de bina (uşi şi terestre); 34) pentru învelitori (tablă şi carton asfaltat); 05) pentru şindrilă; a6) cu tijă pătrată; bj) finta albă; b2) cui pentru mobilier, cu cap cilindric; b3) albastru, pentru tapiserie; Cj) şi e2) cui neted pentru placheuri şi tocuri de cauciuc, cu vîrf scurt, respectiv cu vîrf lung (iance); c3) şi c4) tecs (cui-tecs) cu tijă pătrată, respectiv cu tijă rotundă; djj şi d2) cui pentru caroserie (metalică) auto, filetat, cu cap conic, respectiv cu cap cilindric; ej) şi e2) cuie cu tijă pătrată penfru construcfii de bărci (cui, respectiv şaibă); /) cui de alamă, pentru anumite ambalaje; gj) şi g2) cuie pentru turnătorie (pentru armaturi de turnătorie); hj) şi h2) cui pentru cercuri de butoaie, cu tijă rotundă, respectiv pătrată; /) cui pentru rabif; /j) şi /2) cuie-scoabe; kj) şi k2) cuie-bolduri.
încălfămintei pentru fixarea tălpii, cu tijă pătrată sau rotundă (v. fig. V/ c3 şi c4). - Cuiele de sîrmă de cupru, cu tijă pătrată, folosite împreună cu rondele de cupru în construcfia de bărci (v. fig. V/ ei); cuiele de sîrmă de alamă, folosite la ambalajele anumitor materiale (v. fig. VI f), etc.— Cuiul penfru caroserie auto, metalică (v. fig. VI dj şi d2), cu tija filetată prin rolare. — Cuiul pentru turnătorie folosit ca armatură (v. şî Armatură penfru forme şi miezuri, sub Armatură 3) pentru părfi le proeminente ale miezurilor sau pentru anumite părfi subfiri ale formelor de turnătorie din amestec de turnare. Se fabrică, după standardele din fara noastră, cu diametrul de 1,2-*-2 mm şi cu lungimea de 40—120 mm; are capul cilindric, cu diametrul de circa 1,6 ori diametrul tijei şi vîrful neascufit, produs prin teşirea pe una sau pe două părfi a tijei (v. fig. VI gi şi 92). Sin. Cui pentru armaturi de turnătorie.
Exemple de cuie de sîrmă, cu 1:apul format prin îndoire cu aproximativ 90°: Cuiul de fixare a cercurilor de butoaie pe
mantaua acestora se confecfionează din sîrmă rotundă sau pătrată (cu diametrul, respectiv cu latura de 2,2—3 mm) şi au un vîrf ascufit şi capătul opus lăfit şi îndoit în unghi de cîrca 85° (v. fig. V/ h 1 şi h2); lungimea capului e B > 4 d, d fiind diametrul tijei. — Cuiul pentru rabit se confecfionează din sîrmă rotundă (cu diametrul de 2,2—2,8 mm), avînd un vîrf ascu}it şi capătul opus format prin simplă îndoire în unghi de circa 80° fafă de axa tijei (v. fig. VI /); e folosit pentru fixarea plaselor de sîrmă pentru rabif pe şipci de lemn.
Exemple de cuie de sîrmă de oţel, fără floare refulată: Cuiul-bold se foloseşte la îmbinarea pieselor de lemn, cînd cuiul nu trebuie să apară la suprafafa pieselor îmbinate. Se confecfionează, după standardele din fara noastră, din sîrmă rotundă cu diametrul de 2—3,5 mm, cu un singur vîrf ascufit sau cu două vîrfuri ascufite (v. fig. VI ki şi k2). — Cuiul-scoabă are forma de U, cu vîrfurile ascufite (v. fig. V/ /1 şi /2), şi se foloseşte la prinderea materialelor sau a pieselor de sîrmă pe piese de lemn, pe tencuială, etc. (de ex. la fixarea sîrmei ghimpate pe pari, a sforii şi a arcurilor folosite în tapiserie, a plaselor sau a altor piese ori materiale în fire sau de împletituri). Se confecfionează prin îndoirea la 180° a bucăfilor de sîrmă tăiate în prealabil la lungime şi ascufite prin tăiere oblică sau cu vîrf conic.
Cui Wagner. Ind. lemn.: Sin. Cui cu cap cilindric, subfire (v. mai sus).
Cui-ştift. Tehn.: Sin. Cui-bold (v. mai sus).
Cui pentru armaturi de turnătorie. Metg. V. Cui pentru turnătorie.
1.	~ de armare. Metg.: Cui pentru turnătorie. V. şî Armatură pentru forme şi miezuri, sub Armatură 3.
s. ~ de ghidare. Mett. V. Cep de ghidare.
a.	~ spintecat. Tehn., Mş.: Element de construcfie constituit dintr-o bjucată de sîrmă curbată astfel, încît să formeze un ochi la extremitatea unei vergele duble, ca în fig. a, care se introduce, ca element suplementar de asigurare, de fixare sau de pozifie (v. sub Asigurare 3), în elementele anumitor asamblări; după montare în asamblaj, extremităfile sîrmei se curbează, pentru a împiedica ieşirea cuiului din locaşul său. Cuiul spintecat nu introduce tensiuni suplementare în asamblare. Se confecfionează, de cele mai multe ori, cu diametrul nominal de 0,6—20 mm şi cu lungimi diferite, din sîrmă de ofel moale recoaptă, din alamă, cupru sau aluminiu, cu secfiunea jumătate rotundă. Lungimea nominală a cuiului se alege astfel, încît după montare, extremităfile să , depăşească cu pufin periferia piesei asigurate.
Se foloseşte la asigurarea pozifiei rondelelor, a inelelor, a piuliţelor simple sau crenelate, etc. (v. fig. b—f). Sin. Şplint.
4.	Cui. 2. Tehn.: Element metalic activ, de maşină sau de aparat de lucru, constituit în general dintr-o bară relativ scurtă, care are un corp de diferite secfiuni transversale (care ajunge în contact cu obiectul sau cu materialul de prelucrat)
Asigurare prin cui spintecat, a) cui spintecat; c) şi d) asigurarea unei rondele, respectiv a unei piulife simple, prin petrecerea cuiului spintecat numai prin tija asigurată; b) şi f) asigurarea unei piulife, respectiv a unui inel, prln petrecerea cuiului;, spintecat prin ambele piese; e) asigurarea unei piulife crenelate; d) diametrul nominal; I) lungimea nominală; h) lungimea „capului".
Cui de filată
495
Cuirasa
şj o parte terminală de fixare pe un suport (pentru fixare cu piulifă, prin nituire, prin sudare, etc.).
Exemple:
Cui de bujie. Mş..* Sin. impropriu pentru Electrodul central al bujiei. V. sub Bujie.
Cui de bătător. Agr.: Sin. Cui de tobă (v.).
Cui de contrabătător. Agr.: Cui identic cu cuiul de bătător (v. sub Cui de tobă), care se fixează pe şinele contrabătăto-rului. V. şi Mecanismul de batere, sub Batoză de păioase neadaptată.
Cui de grapă. Agr.: Sin. Dinte de grapă. V. sub Grapă.
Cui de tobă. Agr.: Elementul activ al bătătorului cu cuie, care se fixează, de obicei cu piulifă, pe şinele acestuia, şi care — prin lovirea şi frecarea spicelor, asociată cu lovirea şi frecarea acestora de cuiele con-trabătătorului — - desprinde boabele de pe spice. Cuiul de tobă (confecfionat din ofel) poate avea diferite forme (v. fig.). — Cuiele contrabătătorului au aceeaşi formă ca şi primele. Ansamblul	Cuie de tobă de treierat,
bătător-contrabătătorse montează
astfel, încît — la rotirea bătătorului — cuiele acestuia să treacă la distanfe egale printre cyieie contrabătătorului. V. şî Mecanismul de batere, sub Batoză de păioase neadaptată.
î. Cui de filată. Tnl.: Pană de lemn aşezată între filata şi capela unei susfineri de tunel, şi care se bate în direcfia de înaintare a săpăturii, pentru a asigura fixarea ma'rciavantelor între tavanul galeriei şi susfinere. V. şi sub Filată.
2.	Cuib, pl. cuiburi. 1. Zoot.: Culcuş de paie, fulgi şi găteje, făcut de păsări, în arbori, în scorburi, sub streşinile caselor, etc., pentru a se adăposti, a-şi depune ouăle, a le cloci şi a scoate pui.
Cuiburile pentru creşterea puietului pot fi şi amenajate în mod special de om. Acestea trebuie să satisfacă următoarele condifii: să aibă dimensiunile corespunzătoare speciei (pentru găini de statură mică, 25/30 cm şi 30 cm înălfime; pentru cele de statură mare, 30/35 cm şi înălfimea de 35 cm; pentru rafe, 40/50/50 cm; pentru gîşte, 60/75/60 cm); să poată fi curăfite cu uşurinfă; să fie întunecoase; să fie demontabile şi uşor transportabile. Penfru fiecari cinci găini se pune un cuib; cuiburile se aranjează în rînduri suprapuse, lîngă perete. Pentru rafe şi gîşte, cuiburile se pun într-un singur rînd. Sin. (parfial) Cuibar.
3.	~-capcană. Zoot.:	Cuib care serveşte la controlul
ouătoarelor. Găina poate intra în aceste cuiburi, însă nu le poate părăsi singură. Serveşte la controlul individual al productivităfii fiecărei găini şi la identificarea fiecărui ou, ceea ce e necesar în selecfiunea păsărilor bune, ouătoare. Se pune cîte un cuib-capcană pentru fiecari trei găini.
4.	~ de albine. Zoot. V. Stup de albine.
5.	Cuib, pl. cuiburi. 2. Mine: Formă de zăcămînt mineral de dimensiuni mici şi cu elemente geometrice variabile, neregulate, sau porfiune mică dintr-un zăcămînt mineral inclusă în rocile cari înconjură unitatea principală de zăcămînt (strat, filon sau lentilă) şi care confine concenfrafii de minerale folositoare (de ex. cuib de cărbune, cuib de minereu), sau reprezintă zone de îmbogăfire în masa unui zăcămînt (de ex. cuib de aur nativ). Din cauza distribufiei şi a formei lor neregulate, determinarea rezervelor şi, de cele mai multe ori, exploatarea lor, prezintă mari dificultăfi.
6.	Cuib de armă. Tehn. mii.: Organizaţie care asigură tragerea în condifii optime, adăpostirea şi apărarea imediată a unei arme grele (mitralieră, aruncător, tun de însoţire, etc.) şi a servanfilorei. Cuprinde locaşuri pentru munifii şi refele sau mine pentru apărarea imediată.
7.	Cuib de cojofană. Tehn. mii.: încăpere cu dimensiuni mici (gheretă), de lemn sau de zidărie, aşezată, de obicei, la coifurile zidurilor fortificafii lor, uneori în vîrful turnurilor sau pe curtine, şi destinată să adăpostească sentinelele cari supravegheau din depărtare mişcările inamicului (v. fig.). Cînd cuibul de coţofană avea dimensiuni mai mari, era ieşit mai mult în afara zidurilor şi avea mai multe etaje, se numea turelă.
8.	Cuib de fermenţi. Ind. alim,: Maia preparată cu must propriu şi selecfionat pentru a propaga drojdiile bune şi a favoriza începutul fermentafiei.
9.	Cuib de găină. Drum.:
Groapă cu dimensiuni mici, aproximativ în formă de calotă sferică, formată într-un macadam sau într-o împietruire în curs de degradare, datorită dislocării pietrelor prin circulafie.
10.	Cuib de noduri. Silv., Ind. lemn. V. Noduri în cuib, sub Nod.
11.	Cuibărit. M/ne: Lucrare	de	exploatare cu	dimensiuni
mici, neregulată şi nesistematică, în care se urmăreşte extragerea minereului rămas în urma unei exploatări vechi, sau din apofize, cuiburi sau ramificaţii	subţiri şi	neregulate	ale unui
zăcămînt, dar cu minereu bogat. Sistemul de lucru, prin goluri sau felii neregulate, în general cu abatajul nesusfinut, care caracterizează cuibăritul, e un sistem prădalnic de exploatare, care urmăreşte minereul bogat	fără	nici	o regulă	şi	lasă ne-
extrase porfiunile din zăcămînt	cu	mineralizafie mai săracă.
12.	Cuibul corbului. Nav.: Post de observafie, la vîrful catargului anumitor nave (nave de pescuit, baleniere, nave de război, transatlantice), în care stă marinarul de veghe, pentru a descoperi şi a urmări la timp bancurile de peşti sau balenele, ghefarii, submarinele inamice, etc. La navele de construcfie mai veche, e constituit dintr-un butoi de lemn care se ridică, la? nevoie, cu ajutorul unui palane, la vîrful catargului. La navele moderne e constituit dinfr-o construcfie metalică fixă, de formă cilindrică, uneori acoperită şi echipată cu ferestre şi calorifer.
13.	Cuirasare. Tehn. mii.: în fortificafii, ansamblul pieselor de ofel de blindaj, în formă de cupole, de turele sau de alte elemente, pentru mărirea protecţiei părfilor vulnerabile contra pătrunderii. Se foloseşte în lucrări, în locul masivelor de beton armat, pentru a proteja armele automate şi observatoarele.
14.	Cuirasat, pl. cui-rasate. Nav. V. Navă de război, sub Navă.
15.	Cuirasă, pl. cuirase. 1. Nav.: Armatură formată din plăci de ofel de înajtă rezistenfă, care se fixează pe puntea sau la bordajul exterior al anumitor nave de război, S3u din care se construiesc turele, pentru a le proteja contra loviturilor de artilerie sau contra bombelor de avion. Se deosebesc: cuirasa exterioară (v. fig.), care e destinată să primească direct loviturile bombelor de avion sau ale obuzelor de ruptură, pentru a provoca explozia acestora; cuirasa inte-
Cuib de coţofană.
Cuirasă exterioară la o navă.
1) bordaj; 2) cuirasă; 3) saltea de lemn; 4) coastă; 5) stringher.
Cuirasă
Cu iasă
Cuirasă.
rioară, care dublează cuirasa exterioară, şi care e destinată să protejeze părfile vitale ale navei contra schijelor şi contra suflului provocat de explozii -
Grosimea necesară a unei cuirase se poafe calcula cu formula empirică a lui Jacob de Marre
G0,5 • v
e0.70-°------Mm]
C • aO-75 LclmJ
în care G (kg) e greutatea proiectilului, v (m/s) e vitesa remanentă (rămasă) a proiectilului, d (dm) e calibrul proiectilului şi C e o constantă care depinde de felul obuzului şi de calitatea cuirasei.
Comanda şi turelele de artilerie nu au decît o singură cuirasă.
Grosimea maximă a cuiraselor folosite pînă în prezent1 e de circa 430 mm pentru cuirasa de centură, de circa 410 mm pentru comandă, de circa 255 mm pentru punfile cuirasate şi de circa 460 mm pentru turelele de artilerie.
Cuirasa se fixează de bordajul navei prin buloane speciale, iar între bordaj,şi cuirasă, pentru a umple golurile, se aşază de obicei o saltea de lemn de teck.
i.	Cuirasă. 2. Tehn. mii.: în fortificaţii, armatură construită de obicei din plăci de forme diferite, din ofel special, destinată să apere o parfe mai delicată a unei anumite lucrări.
Cuirasele se întîlnesc atît sub formă de plăci pentru proiecfia unora dintre gurile de foc cari acfionează descoperit (de ex. afeturi cuirasate, v. fig.) sau pentru protecfia unei anumite părfi a unei cazemate, cît şi sub formă de cupole (v.) sau de turele (v.).
2,	Cuişoare. Ind. alim.: Muguri florali ai arborelui Caryophylus aromaticus L din familia Myrtaceae. Mugurii au la început culoare verde; apoi se colorează treptat în roşu deschis. Se recoltează cînd* au căpătat această colorafie, deoarece confin maximul de aromă. După culegere, mugurii se usucă, se sortează şi se ambalează. Sînt întrebuinfafi drept condiment, datorită conţinutului bogat în uleiuri eterice (circa 18%) şi la fabricarea esenfei de cuişoare.
а.	esenţă de Ind. chim.: Ulei obfinut prin distilarea cu vapori de apă a cuişoarelor (v.). E un produs incolor sau galben, cu miros puternic condimentat şi cu gust arzător. Confine circa 85% eugenol, pe lîngă acetileugenol, alcool benzilic, etc.
Datorită proprietăfilor dezinfectante se foloseşte la aroma-tizarea pastelor de dinfi şi a apelor dé gură, cum şi fa par-fumarea săpunurilor.
4.	Cuiul japitei. Ind. făr. V. Ciocăltău.
s. Cuiul prin jug. Ind. făr. V. Ciocăltău.
б.	Cujbă. pl. cujbe. 1.8 Ind.
făr.:	Bară metalică orizontală
semiarticulată la un suport(v.fig.) sau bucată de lemn, uneori, îndoită la un capăt, care se înfige în pămînt sau se fixează într-un zid şi de care se atîrnă sau se leagă, cu un lanf, ceaunul.
7.	Cujbă. 2. Ind. făr.: Nuia bine răsucită şi pîrlită în foc, folosită, uneori, în loc de frînghie. Sin. Gînj.
r Cujnifă, pl. cujnife. 1. Ind. făr.: Vatra, de obicei de piatră, a fierarului sau a potcovarului, pe care acesta lucrează, unde suflă cu foalele şi-şi aşază uneltele de lucru. Sin. Cuşnifă.
Cujbă.
9. Cujnifă. 2. Ind. făr.: Atelier de fierărie sau de potcovărie. io. Culasă, pl. culase. 1. Mş.: Capul amovibil (detaşabil) al cilindrului sau al blocului cilindrilor unei maşini cu piston (v. fig. /).
I. Culasă.
a) secfiune longitudinală; b) secfiune transversală;
1) corpul culasei; 2) cameră de combustie; 3) cameră de apă.
Unele culase au perefi dubli (v. fig. II a), spafiul liber dintre perefi fiind de obicei o cameră de apă, iar altele au perefi simpli, uneori cu aripioare în exterior (v. fig. //b); în perefii culasei pot fi practicate canale, de exemplu penfru admisiunea
il. Culase de motor cu ardere internă, a) la mofor cu răcire cu apă; b) la motor cu răcire cu aer;
/) corpuf culasei; 2) cameră de apă; 3) aripioară; A) cilindru; 5) piston;
6)	bujie; 7) supapă.
sau evacuarea agentului energetic. Culasa unui motor cu ardere internă are cavităfi pe fafa din spre cilindri, fiecare corespunzînd cîte unui cilindru, cavităfi cari constituie camera de combustie (v.) sau numai o parte din aceasta.
Se construiesc culase individuale, cîte una pentru fiecare cilindru al maşinii, sau colective, de cele mai multe ori pentru blocul cilindrilor. Asamblarea culasei cu cilindrul sau cu blocul cilindrilor se realizează, fie prin înşurubare, după încălzirea prealabilă a culasei la
o	temperatură superioară celei de serviciu, fie prin sfrîngere cu prizoane la rece şi urmată de o sfrîngere definitivă, după încălzirea culasei în serviciu; sub culasă se interpune o garnitură de etanşare, metalică, de metal-asbest, etc. —
După caracteristicile constructive, se deosebesc:
Culasă monobloc, cu scaunele şi ghidurile supapelor prelucrate în corpul acesteia sau raportate, care prezintă avantajul simplici-tăfii constructive, dar are o comportare dezavantajoasă la solicitări termice (în special
III. Culasă monobloc.
Í) corpul culasei; 2) scaunul supapei; 3) ghidul supapei.
pentru motoare mari), deoarece, dilativitatea e egală pentru zonele solicitate termic diferit. Dintre
Culasa
497
Cula
aceste culase, sînf mult folosiie culasele cu culbutoare turnate din aliaj de aluminiu, pentru motoare cu supape în cap (de ex. motoare de automobil), la cari scaunele şi ghiduriIe supapelor şi locaşurile bujiilor sînt raportate (v. fig. III); aceste elemente raportate, în general confecţionate din bronz de aluminiu, sînt ancorate în corpul culasei, la turnarea ei.
Culasă cu fund demontabil, care prezintă avantaje la turnare, dar care e expusă la fisurări în serviciu, datorite atît tensiunilor diferite din corpul şi din fundul culasei (provocate de vitese inegale de răcire după turnare), cît şi „umflării fontei", produsă prin încălzire (adică descompunerii carburii de fier, din fontă, în grafit şi fier). Efectul de „umflare" se evită, total sau parfial, dacă se foloseşte fontă perlitică (fără carburi libere) sau dacă culasa are perefi subfiri.
Culasă cu fund subfire, avînd fundul boltit, care prezintă avantajul că în fundul ei se produc numai tensiuni de compresiune mici, iar în corpul ei, tensiuni de întindere. Această culasă nu trebuie să aibă o boltire prea pronunfată.
Culasă cu fund dublu, avînd un circuit de răcire între perefii fundului dublu, care prezintă avantajul că răcirea e mai bună şi că peretele dublu consolidează corpul culasei.
Culasă multibloc, în general cu partea inferioară de ofel şi cu cea superioară de fontă, care prezintă avantaje la turnare şi în ce priveşte comportarea Ia solicitările termice (preluate de perefi subfiri de ofel) şi mecanice (preluate de perefi groşi de fontă), dar are o rigiditate redusă. La această culasă, răcirea e îmbunătăfită printr-un dispozitiv de nervuri, care asigură circulafia lichidului de răcire de la periferie spre centru, astfel încît se uniformizează diferenfă de temperatură dintre apă şi perefi.
Culasă multibloc solidarizată, avînd fundurile superior şi inferior legate prin ghiduri le supapelor, care prezintă avantaje la turnare, şi în ce priveşte rigiditatea şi dilativitatea. La această culasă, la care perefii laterali nu sînt în legătură cu fundul inferior şi sînt suficient^ depărtafi de perefii interiori, dilatafia şi retragerea pot fi mai mari; deci nu se produc tensiuni periculoase la răcirea după turnare.
Culasa motorului cu ardere internă are una sau mai multe camere de combustie (eventual numai porfiuni din acestea), după numărul cilindrilor motorului, cum şi locaşuri în cari se montează bu-jiile sau injectocrele acestuia.
IV. Diferite forme de culase. aj la motor cu electroaprindere cu supape laterale; b) |a motor cu electroaprindere cu supape în cap; c) la mofor cu aufoaprindere;
I) culasă; 2) cilindru; 3) bujie; 4) Injector.
Forma camerei de combustie, care depinde şi de felul aprinderii, poate fi cilindrică, semisferică, tronconică, etc.
(v. fig. IV).	0
La unele motoare, de exemplu la cele cu supape în cap, în culasă se găsesc atît scaunele supapelor de admisiune şi de
evacuare, cît şi canale pentru admisiunea gazelor proaspete (amestec carburant la motoare cu electroaprindere, sau aer comburant la motoare cu autóaprindere) şi evacuarea gazelor uzate, cari de obicei sînt dispuse în partea opusă mecanismului de distribufie (fafa de axa arborelui motor); culasele motoarelor răcite cu apă au camere de apă, cari trebuie să asigure o răcire satisfăcătoare, în special în zona camerelor de combustie, de preferinfă în jurul supapelor şi al canalelor de evacuare.
Culasa trebuie să aibă o anumită rigiditate, pentru ca solicitările termice sau mecanice să nu o deformeze, ceea ce ar putea provoca fisurarea ei, deteriorarea garniturii de etanşare, etc. Creşterea rigidităfii se obfine prin mărirea momentului de inerfie, adică prin mărirea înălfimii culasei, dar această solufie nu e totdeauna convenabilă, deoarece motorul devine prea înalt.
Culasele motoarelor cu ardere internă se clasifică după numărul şi dispozifia cilindrilor acestora,	şi anume:	culase colective, pentru tofi cilindrii motorului sau	pentru	un	şir	longi-
tudinal de cilindri ai acestuia, folosite la motoare mici şi mijlocii (de ex. la motoare de automobile), deoarece preful de revenire e comparativ mai mic şi montarea-demontarea lor pe blocul cilindrilor sînt mai comode; culase separate, cîte una pentru un grup de 2“*3 cilindri, folosite la motoare multicilindrice mari (de ex. Ia unele motoare stabile); culase individuale, cîte una pentru fiecare cilindru, folosite la motoare multicilindrice foarte mari, la motoare monocilindrice (de ex. la motoare de motocicletă) sau cu cilindri în stea (de ex. la unele motoare de avion răcite cu	aer).
în general, la construirea unei culase	trebuie	să	se	deter-
mine forma camerei de combustie, dispozifia şi dirijarea circuitului de răcire, temperatura maximă a perefilor (recomandabil sub 400—450°), grosimea perefilor şi racordările dintre perefii groşi şi cei subfiri. Culasele pentru motoarele răcite cu aer sînt de obicei nervurate, iar suprafafa totală a nervurilor se stabileşte în funcfiune de puterea motorului, conside-rînd necesari circa 150»**250 cm2 de suprafafă de răcire pentru
1	CP; nervurile, numite şî aripioare, pot avea înălfimea de 15--20 mm şi grosimea de 1 •— 1,5 mm, fiind distanfate la 3--5 mm. Materialul culaselor, cari în general sînt turnate, poate fi fontă cenuşie, fontă aliată cu crom şi nichel, aliaj de aluminiu, etc.
î. Culasă. 2. Elf.: Piesă feromagnetică fără înfăşurări electrice, care leagă miezurile unui transformator ori ale unui electromagnet sau polii unei maşini electrice. Sin. Jug magnetic.
2.	Culasă. 3. Mineral.: Partea inferioară a unei pietre pre-fioase sau semiprefioase prelucrate.
3.	Culată, pl. culate. Tehn. mii.: Partea dinapoi a fevii unei guri de foc de artilerie. La celelalte guri de foc, cum sînt aruncătoarele, mitralierele, puştile-mitraliere, puştile, etc., această parte are diferite alte numiri. Culata constituie locaşul celor mai multe dispozitive, necesare pentru: închidere şi deschidere, încărcare şi descărcare, darea focului la o gură de foc de artilérie. — Culata poate face corp comun cu feava sau poate fi o piesă separată, montată la aceasta; uneori culata se fixează la un manşon montat la exteriorul fevii. Dimensiunile şi forma culatei (în general diferite de cele ale fevii), cum şi modul de fixare la feavă sau la manşon diferă cu felul de construcfie a gurii de foc.
4.	Culă, pl. cule. 1. Arh.: Turn. (Banat.)
5.	Culă. 2. Arh.: Clădire de. cărămidă sau de piatră, cu secfiunea plană dreptunghiulară, cu ziduri groase şi ferestre mici, care servea ca locuinfă întărită, mai ales în regiunile muntoase. Culele sînt specifice arhitecturii balcanice şi celei romîneşti.
32
Culă
498
Culegaf
1.	Culă. 3. Arh.: Boltă cu ziduri groase. (Termen popular.)
2.	Culbutor, pl. culbutoare. 1. Transp.: Dispozitiv pentru descărcarea conţinutului vehiculelor (de ex. al vagoanelor de marfă, al vagonetelor de mină, etc.) printr-o mişcare de basculare (v. Basculare 1) cu un unghi de 180°. V. şî Basculator. V. sub Descărcător şi sub Răsturnător.
s. Culbutor. 2. Mş.: Element al mecanismului de distribufie al unui motor cu ardere internă, cu supape în cap, prin intermediul căruia se comunică mişcarea de la arborele de distribufie la supapele motorului. Culbutorul are forma unei pîrghii articulate într-un punct situat la distanfe inegale fafă de extremităfile sale, raportul dintre lungimile celor două brafe fiind de 1/1,2---1 /1,5; la extremitatea corespunzătoare brafului mai scurt, culbutorul e acfionat de arborele motor printr-un galet sau printr-un împingător, iar b cealaltă extremitate, culbutorul acfionează tija supapei.
La extremităfile culbutorului, contactul cu piesele cari îl antrenează sau pe cari ie antrenează consistă într-o simplă reze-mare, în general prin intermediul unor tachefi sau al unor galefi. Poziţia tachefilor e reglabilă, de exemplu printr-un şurub de reglaj cu piulifă de fixare, ceea ce permite stabilirea sau corectarea jocului funcfional al legăturii cinematice dintre cul-butor şi supapă.
4.	Culcuduşă,	pl. culcuduşe. V.	Corcoduş.
5.	Culcudufă,	pl. culcudufe. V.	Corcoduş.
6.	Culcuş, pl.	culcuşuri. 1. Ind.	făr.: Loc, de obicei	improvizat,	de odihnă	sau de dormit penfru oameni,	sau	în	care,
în mod obişnuit, se culcă sau se adăpostesc păsările şi animalele.
7.	Culcuş. 2. Geo/..* în Geologia structurală, roca sau complexul de roci imediat inferior fafă de un zăcămînt de roci sau de substanfe minerale utile (culcuş straiimeîric, morfologic sau geometric) sau imediat mai vechi ca vîrstă relativă (culcuş stratigrafie). De exemplu: un strat de cărbune, un filon cu umplutură de substanfă utilă, un zăcămînt de petrol, etc., cari au o înclinare cuprinsă între 1° şi 89°, stau pe un complex de roci, care se numeşte culcuşul stratului de cărbune, al filonului sau al zăcămîntului de petrol; flancul inferior al unui plan de falie se numeşte culcuşul faliei. Structura şi compozifia chimico-mineralogică a culcuşului au un rol deosebit de important în formarea şi conservarea zăcămintelor.
în cazul succesiunilor normale de strate, culcuşul strati-melric corespunde cu cel stratigrafie; în cazul succesiunilor inverse ele nu mai corespund, culcuşul stratimetric fiind acoperiş stratigrafie, şi invers.
în Hidrogeologie, roca impermeabilă străină petrografic de natura rocii colectoare a apei subterane, care e situată stratimetric imediat sub roca colectoare şi care constituie suportul stratului acvifer subteran (cazul obişnuit al stratelor acvifere înmagazinate în roci cu permeabilitate omogenă) sau roca de aceeaşi natură petrografică cu roca colectoare, dar fără fisuri şi avînd o suprafafă cu totul neregulată. Sin. (aproximativ) Pat.— Termenul culcuş se aplică în special la structuri stratificate, iar termenul pat se poate aplica şî în cazul cînd se urmăreşte precizarea rocii situate imediat sub un corp de zăcămînt pus în loc pe cale tectonică (de ex. patul unui corp de sare dia-pir) sau prin activitate magmatică (de ex. patul unui corp eruptiv intruziv discordant).
8.	Culebrit. Mineral.: Amestec de seleniură de mercur şi sulfură de zinc. (Termen vechi, părăsit.)
9.	Culee, pl. culee. 1. Metg.: Piciorul pîlniei de turnare. Prin extensiune, sinonim impropriu pentru Refea de turnare. V. sub Turnare, refea de
10.	Culee. 2. Me/g..* Materialul turnat şi solidificat în pîlnia de turnare şi piciorul vertical al acesteia, iar prin extensiune, în mod impropriu, şî materialul turnat şi solidificat în refeaua de turnare (v. sub Turnare, şi sub Turnare, refea de ~).
11.	Culee. 3. Metg.: Jgheab pentru evacuat metalul topit dintr-un cuptor de topit. (Termen impropriu pentru această accepfiune.)
12.	Culee. 4. Tehn. mii.: Contrafort în formă de boltă scundă, cu deschidere mică şi cu ziduri groase, în fortificafiile de zidărie de cărămidă şi de piatră, la capătul unor încăperi constituite din mai multe bolfi succesive, la presiunile mari de la capătul acestor bolfi. De cele mai multe ori, culeele se dispuneau perpendicular pe direcfia bolfilor încăperilor.
13.	Culee. 5. Pod.: Fiecare dintre cele două picioare extreme ale unui pod, destinate să preia atît încărcările transmise de elementele de rezistenfă ale podului, pe cari le suportă (grinzi, arce, boltă), cît şi împingerea pămîntului ferasamentelor din spatele lor. Pentru sprijinirea părfilor laterale, din spre taluze, ale ferasamentelor, culeele sînt prelungite prin ziduri laterale, cu înălfimea variabilă, numite aripi (v. sub Aripă). Aripile pot fi executate sub formă de consolă încastrată în culee, cu înălfimea mai mică decît a acesteia, sau pot fi separate de culee printr-un rost, în care caz au o fundafie proprie. Cînd lungimea, rezultată din calcule, a culeei, e prea mică, astfel încît aceasta nu se poate racorda lateral cu aripile, se execută culeea mai lunga decît dimensiunea calculată sau se prelungeşte cu ziduri laterale, numite ziduri întoarse, (v.). în ultimul caz trebuie să se fină seamă în calcule şî de efectul de contragreutate al zidurilor întoarse. La podurile cu înălfime mică şi executate peste ape cari nu produc afuieri, zidurile întoarse sînt completate cu sferturi de con (v. Sfert de con). în căzui taluzelor înalte, se execută în fafa din spre albie a culeei o umplutură de pămînt, taluzată, pentru a echilibra o parte din împingerea terasamentului din spatele culeei. Acest tip de culee se numeşte culee înecată. Uneori, culeele sînt executate cu goluri inferioare, penfru a li se micşora greutatea proprie, fără a li se micşora suprafafa de rezemare pe teren. La podurile cu grinzi metalice, partea superioară a culeei e alcătuită dintr-o placă de beton armat, numită bancheta cusinefilor, destinată să lege cusinefii întrei ei. V. sub Cusinet.
Deoarece fafa superioară a culeelor e situata, de obicei, ia un nivel mai jos decît nivelul superior al ferasamentelor, porfiunea de terasament de deasupra culeei e susfinută de un zid mai subfire, care prelungeşte vertical culeea, şi care se numeşte zid de gardă. (v.). La podurile de cale ferată, deasupra zidului de gardă se montează un dispozitiv de oprire a balastului (v. Opritor de balast), pentru a împiedica deplasarea acestuia pe fablierul podului. V. şî sub Infrastructura podurilor, Pod.
t4. Cuîegar, pl. culegare. Poligr.: Dispozitiv folosit la cules pentru aşezarea pe el a literelor, a albiturilor, şi a celorlalte semne tipografice, sau la alte operafii de manipulare a acestora (de ex. la împărfirea literelor). Construcfia culegarului variază după scopul în care e folosit. Se deosebesc:
Culegare obişnuite, alcătuite dintr-o placă de fier, de alamă, de zinc sau de diferite aliaje, îndoită în unghi drept pe toată lungimea unei laturi, ca un fier cornier, şi închisă la unul dintre capete cu un perete fix, perpendicular pe axa ei longitudinală. Al doilea perete, montat pe un cursor, e mobil, poate fi deplasat pe placa culegarului şi poafe fi fixat, în pozifia dorită, cu ajutorul unui închizător (v. fig.).
Culegare de lemn, folosite la împărfiful materialului, după executarea unei lucrări, şi cari au forma unei cutii sau a unei
Culegar de linóiip
499
Cules, aliaj penfru maşini de
casete cu fundul pufin înclinat, echipată la unul dintre capete cu un mîner şi avînd o lungime fixă.
Culegare pentru tabele, cari au un număr mai mare de cursoare şi de perefi despărţitori, pentru culegerea simultană a mai multor coloane ale unei tabele.— Sin. Compostor, Cule-gău, Vingalac.
î. ~ de linotip. Poligr. V. sub Linotip, maşină de cules
2.	Culegător, pl. culegători. Poligr.: Lucrător specializat în tehnica culesului manual: culegere, scoaterea corecturilor (culegă-tor-corector) şi împărfirea literelor. Se deosebesc: culegător de text, pentru cărfi, reviste şi ziare; culegător de accidenfe, pentru diverse lucrări de accidenfe şi titluri; culegător de anunfuri (la ziare); culegător de tabele, culegător de formule matematice şi chimice, şi culegător de texte în limbi străine. Sin. Zefar.
3.	Culegător de fructe, pl. culegătoare de fructe. Agr.: Aparat fixat în vîrful unei prăjini, pentru a cuiege de pe vîrful coroanei fructele la cari nu se poate ajunge cu mîna (v. fig.).
4.	Culegătorie, pl. culegătorii. Poligr.: încăpere, sală cu dimensiuni mari sau atelier înfr-o întreprindere poligrafică, compuse din mai multe încăperi destinate lucrărilor de cules manual.
înfr-o culegătorie modernă, regalele (v.) şi mesele de cules (v.) formează şiruri, perpendiculare pe linia ferestrelor, în dreptul stîlpilor de susfinere dintre ferestre, între acestea formîndu-se coridoare
Culegătoare de fructe.
==,
mz
ESI
m	
te	
	
W'	
* 1
EEEH
			"fiz						
		3	\		3			3	:£â<
			Ék						li
'sau culoare, în cari culegătorii stau în fafa unui regal şi culeg.
Dacă sala de cules are ferestre pe ambele laturi, repartizarea re-galelor şi a meselor se poate face în diferite variante (v. fig.): fiecare şir de regale e completat cu un şir de mese de cules şi de paginat, astfel încît culegătorul are în spatele său masa pe care poate depune galioanele cu material cules şi poafe executa celelalte operafii de legat, corectat, etc.
(v. fig a), sau alternează cîte două regale cu cîte două mese (v. fig. b), astfel încît în timpul lucrului culegătorii stau fafă în fafă şi au în spate masa pentru galioane şi penfru fundamente.
în fiecare secfie de culegere trebuie să fie mai multe probare de litere (întocmite pe corpuri şi pe garnituri), tipărite pe foi volante, fixate într-un dosar cu scoarfe solide şi cu mecanism de fixare.
într-o pozifie centrală, în fiecara sală a atelierului se găsesc una sau mai multe prese de corectură, de preferinfă cu dimensiuni variate şi cu funcfionare automată.
Aranjamentul unui afelier de culegătorie. a) varianta I; b) varianfa ll; Í) regal; 2) masă de cules; 3) coridor între locurile de muncă; 4) co-*	ridor	principal; 5) ferestre.
Afară de mobilierul şi de inventarul general, specific, orice culegătorie trebuie să fie echipată şî cu o serie de unelte, aparate şi instrumente de control, unele făcînd parfe din inventarul propriu al culegătorului, iar altele destinate uzului comun, cum sînt: ace de gravat, aparat de îndoit linii, aparat de ondulat linii, aparat de punctat linii, aparat de retezat rînduri, aparat de tăiat linii, ciocane, chei de închidere a formelor, cleşfufe, culegare, cufite de gravat, dălfi de gravat, ferestrău de tăiat rînduri, foarfece, fundamente, galioane, linii de cules, maşină de frezat coifurile liniilor, pensete, perii de corectură, piese penfru închiderea formelor, pile, port-manuscrise, rindele pentru linii, sule, valuri de corectură.
In sectorul de culegătorie mecanică, pentru asigurarea de produse uniforme trebuie să se găsească: un şurub micrometric, cu	precizia pînă	la 0,005 mm şi cu un interval de măsură pînă
la	25 mm, pentru uşurarea şi	simplificarea lucrărilor	de potri-
vire; un aparat pentru controlul înălfimii rînduri lor, cu cadran indicator şi cu precizia pînă la 0,01 mm, care poafe fi folosit şi pentru măsurarea şi controlul liniilor şi al reg lefi lor, atît în ce priveşte grosimea, cît şi penfru determinarea deviafiilor de la înălfimea normală, cum şi un şubler cu care se pot măsura, cu precizia de 0,1 mm, dimensiunile exterioare, orificii inferioare, diametri de găuri, distante, adîncimi, etc.; un metru cu diviziuni tipografice şi metrice suprapuse (fipometru), pentru a putea citi simultan dimensiunile în ambele sisteme de măsurat, şi	care serveşte	la măsurarea	lungimii rîndurilor.
într-o anexă	a culegătoriei	mecanice se instalează	căldările
pentru retopirea, purificarea şi, eventual, regenerarea metalului întrebuinfat, care va fi turnat în blocuri, dacă alimentarea căldărilor maşinilor de cules se face manual, sau în bare de formă specială, dacă alimentarea e automatizată.
5.	Culegău, pl. culegăuri. Poligr.: Sin. Culegar (v.).
o.	Cules. Poligr.: Operafia de pregătire a unei forme de tipar înalt, cuprinzînd text, tabele, formule, ornamente şi ilustrafii, care consistă în următoarele operafii parfiale: strîngerea şi aşezarea elementelor tipărifoare (litere, semne de punctuaţie, semne convenfionale, linii, ornamente şi clişee), completarea lor cu albitura necesară pentru spafiile albe, şi gruparea lor într-un bloc consolidat,, care va constitui forma. Elementele tipărifoare şi albitura se scot din case, din căsufe şi cutii şi se aşază în culegar (v.) sau pe un suport, în ordinea necesară pentru a forma cuvinte, fraze şi coloane de text. Dacă operafia se execută manual, ea se numeşte cules manual, iar dacă se execută cu ajutorul unei maşini de cules, se numeşte cules cu maşina, cules mecanic sau cules mecanizat. După felul lucrării care se culege, se deosebesc: cules de text, cules de accidenfe, cules de formule, cules de tabele, cules în limbi străine, toate acestea cu mai multe subdiviziuni. Sin. Culegere.
7.	aliaj penfru maşini de Poligr.: Aliaj ternar pentru maşinile de cules, compus din plumb, antimoniu şi staniu, asemănător celui de litere pentru cules manual, dar cu eom-pozifii diferite.
Plumbul e metalul de bază; antimoniul dă aliajului duritatea, iarstaniul scade temperatura de fuziune a acestuia şi îi măreşte fluiditatea. Duritatea depinde şi de modul de răcire a aliajului în timpul solidificăm (răcirea rapidă conduce la o structură mai fină şi la o duritate mai mare). Temperatura dé topire are o mare importanfă pentru fiecare maşină de cules în parfe. Cu cît temperatura de topire a unui aliaj e mai joasă, cu atîf pierderile de turnare sînt mai mici, însă caracteristicile mecanice au valoare mai mică.
32*
Cules electronic
500
Culisa
în tablou sînt date cîteva aliaje folosite curent (procentele sînt în greutate) la maşinile de turnat:
Tipul maşinii
Pb%
Tipograf Linotip, Linograf, Interfip Monotip Ludlow Elrod
I
85,5
82
72
82
86
Sb % Sn
13
14 19 12 12
I
1,5
4
9
6
2
Temperatura de topire
250 260° 250.-260° 300 •• 350°
Proporţiile diferitelor metale cari intră în compozifia aliajelor indicate mai sus sînt valori medii.
în ultimul timp se fac încercări cu aliaje ale magneziului, caracterizate printr-un punct de topire jos, o mare fluiditate şi o duritate mai mare după solidificare decît aceea a aliajelor de plumb. Aceste aliaje sînt însă foarte uşor oxidabile. V. şi Compozifie 2.
1.	~ electronic. Poligr. V. Electronică, maşină de cules ~.
2.	maşină de Poligr.: Maşină cu ajutorul căreia se execută pe cale mecanică toate cele trei operafii ale procesului tehnologic al culegerii tipografice: culegerea propriu-zisă, împlinirea rîndurilor — şi împărfirea materialului cules. Matrifele cari se folosesc în locul literelor tipografice au dimensiuni mai mari decît literele respective, sînt construite dintr-un material mai rezistent (alamă în loc de plumb) şi sînt executate ca elemente de precizie cari pot fi folosite de mai multe ori în culegerea unui text.
Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: maşini de cules şi turnat rînduri, şi maşini de cules şi turnat litere.
Maşinile de cules şi turnat rînduri execută următoarele operafii: formarea unui rînd compus din matrife, împlinirea lui cu ajutorul unui dispozitiv de spafiere, turnarea în aliaj de plumb a rîndului (cu grosimea şi lungimea dorită), ajustarea şi rectificarea rîndului, strîngerea rîndurilor turnate pe un galion şi împărfirea matrifelor pentru a fi folosite din nou la culesul rîndurilor următoare. De exemplu: maşina de cules Linotip, maşina de cules Tipograf, maşina de cules Linograf, maşina de cules Intertip şi maşina de cules şi turnat rînduri de titluri Ludlow.
Maşinile de cules şi turnat litere sînt caracterizate prin faptul că operafia culesului e separată de operafia turnatului, fiecare dintre aceste operafii executîndu-se la o maşină specială. Singura construcfie din această categorie, foarte răspîndită, e Monotipul (v.).
Deoarece pentru reproducerea de text în tipar plan şi în tipar adînc nu e necesară totdeauna o formă masivă a textului, ci uneori numai o reproducere fotografică a unui text gata cules, s-au construit: maşini de cules şi tipărit rînduri (v. sub Orotip), cari în loc de matrife culeg patrife, cari imprimă textul pe un film, şi maşini de cules fotografic, cum sînt: maşina Lino-film, maşina Fotoseter, maşina Monofoto şi maşina mai simplificată, Protip, cari în locul aparatului de turnat sînt echipate cu un dispozitiv de reproducere fotografică, de developare, fixare, spălare şi uscare a filmului fotografic obfinut. Aceste din urmă maşini pot da text în diferite mărimi şi chiar în mai multe variante (drept, înclinat, îngust, larg, etc.).
Producfia maşinilor de cules obişnuite e de 6000-*-12 000 de semne pe oră, fafă de 1200—180Ó de semne pe oră la culegerea manuală. Pentru mărirea acestei producfii, care nu corespunde capacităfii maşinii, s-au construit maşini cu culesul automat la distanfă, combinîndu-se tastarea pentru Monotip cu procedeul telegrafiei rapide (v. sub Teletipseter). Cea mai modernă maşină de cules e maşina de cules electronică (v. sub Electronică, maşină de cules ~).
3. Culeu. Metg.: Sin. Şarjă (v.). (Termen de atelier.)
4. Culisă, pl. culise. Mec.: Element al unui mecanism, în care el formează o cupla cinematică de translafie cu o patină care alunecă de-a lungul lui. Culisa, care are forma unui jgheab sau e constituită din două bare (eventual profilate), poate fi dreaptă sau curbă; patina, numită şi culisor (uneori cu-lisou,saupiatra culisei), sesprijină în mişcare pe pereţii interiori ai culisei.
într-un mecanism, culisa e elementul conducător, condus sau imobilizat, după caz, şi efectuează mişcări de rotafie, de oscilafie, de basculare, etc.
I. Mecanisme cu culisă, a) cu culisă dreaptă conducătoare; b) cu culisă dreapfă imobilizată; c) cu culisă curbă conducătoare; d) cu culisă curbă imobilizată; 1) efemenf conducător; 1°) culisă conducătoare; 2), 3) elemente conduse; 2°), 3°) păţiră; 4) element imobilizat; 4°) culisă imobilizată; 1-2, 1°-4, 2-3°, 2°-3, 3-4) cuple cinematice de rotaţie; I0-2°r 3°-4°) cuple cinematice de translafie.
Fig. laş i b reprezintă două mecanisme cu culisă dreaptă, în cari culisa e elementul conducător (Í °), respectiv imobilizat (4°); de asemenea, fig. I c şi d reprezintă două mecanisme cu culisă curbă, în cari culisa e elementul conducător (í°J, respectiv imobilizat (4°).
La mecanismul cu cuplă cinematică patină-manivelă, care e echivalent cu un mecanism bielă-manivelă cu biela de lungime infinită, culisa poate avea o mişcare de rotafie (v. fig. II) sau de oscilafie (v. fig. III), după cum elementul AC emai mare sau mai mic decît elementul AB.
Mişcarea culisei e asimetrică, deoarece aceasta trece în cele două sensuri de la o
pozifie extremă la cealaltă, cu vitese unghiulare cari nu egále (v. fig. III); astfel, vitesele unghiulare medii co(
II. Mecanism culisă-manivelă, cu culisa rotativă.
a) mecanism cu culisă dreapfă; b) mecanism cu culisă curbă; 1) manivelă; 2°) patină; 3°) culisă rotativă; 4) element imobilizat; 1-2°, 3°-4) cuple cinematice de rotafie; 2°-3°) cuplă de franslafie pafină-culisă; T) traiectoria patinei.
sînt V
417 f .
CiP^W W b
III. Mecanism culisă-manivelă, cu culisa oscilantă, a) mecanism cu culisă dreaptă;' b) mecanism cu culisă curbă; Í) manivelă; 2°) patină; 3°) culisă oscilantă; 4) element imobilizat; 1-2°), 1-4), 3°-4) cuple cinematice dé rotafie; 2°-3°) cuplă de translafie patină-cuiisă; a) şi P) traiectoriile patinei, cînd manivela 1 descrie unghiul a, respectiv [J; T) punctul de tangenfă al axei culisei la traiectoria patinei (punct limită).
ale culisei 3° în cele două alfernanfe ale unui ciclu, corespunzătoare mişcării uniforme a patinei 2° pe traiectoriile ra şi Tp
Culise
501
Culoare
(mărginite de punctele T de tangenfă), sînt invers proporfionale cu unghiurile respective a şi |3; adică
wj3 m a
Fig. IV reprezintă un alt mecanism cu cuplă cinematică patină-manivelă, la care culisa are o mişcare de translaţie rectilinie,
X
1
"“T*
-Ö
3°
IV. Mecanism culisă-manivelă, cu mişcare simetrică.
1) manivelă; 2°) patină; 3°) culisă; 3) ax solidarizat cu culisa 3°; 4) ghidaj.
culisă-manivelă, cu culisă basculantă.
a) mecanism cu culisă dreaptă; b) mecanism cu culisă curbă; I) manivelă; 2°) culisă basculantă; 3°) patină; 4) element imobilizat; 1-2°, 1-4, 3°-4) cupluri cinematice de rotafie; 2^-3°) cuplu de translafie patină-culisă.
uniformă. Patina 2° primeşte mişcarea de la manivela 1, care e elementul conducător şi de care e legată prin articulafie C, iar culisa 3° se poate deplasa prin translafie, datorită cuplei cinematice ghidaj 4-ax 3.
La mecanismul cu cuplă cinematică culisă-manivelă (v. fig. V), culisa are o mişcare basculantă.
Vî, Culisa distribuţiei de locomotivă, cu o singură piatră, î) corpul culisei (gIisieră); 2) fus de articulafie; 3) placa laterală; 4) cu-lisor (piatra culisei); 5) bara de comandă a sertarului; 6) articulaţia barei de comandă.
nr nr
VII. Culisa distribuţiei de locomotivă, cu două pietre.
I) falcă laterală de culisă; 2) piesă de disfanfare; 3) culisor (piatra culisei); 4) bara de comandă a sertarului; 5) fus de culisare; 6) arficu-Iafia barei de comandă.
Un exemplu de culisă e cea folosită la distribufia exterioară cu sertar a locomotivelor cu abur, şi care, prin mişcarea ei de oscilafie (la culisele oscilante) sau prin deplasarea culiso-rului (la culisele imobilizate), serveşte la varierea gradului de admisiune a aburului în cil indru sau la schimbarea sensului de mers al locomotivei.
Se folosesc culise cu o singură piatră, numite şî culise deschise (v. fig. V/), şi culise cu două pietre, numite şî culise ■ închise (v. fig. VII).
Culisele locomotivelor cu abur se numesc şî după sistemul de distribufie la care sînt folosite, şi anume: culisă dreaptă Allan-Trick, culisă curbă Heusinger sau Walschaert, culisă curbă (cu concavitatea spre cilindru) Gooch şi culisă curbă (cu concavitatea spre piston) Stephenson. V. şî sub Distribufia locomotivei cu abur.
1.	Culise. 1. Arh.: Decorurile aşezate în părfile laterale ale unei scene de teatru. V. şî sub Scenă.
2.	Culise. 2. Arh.: Părfile laterale ale unei scene de teatru, situate în spatele decorurilor şi unde aşteaptă actorii înainte de a intra în scenă. V. şî sub Scenă.
3.	Culise, dispoziţie în Geo/. V. sub Cută.
4.	Culisor, pl. culisoare. Mec.; Element al unui mecanism cu culisă, în care acest element formează împreună cu culisa o cuplă cinematică de translafie. Culisorul se deplasează în mişcare relativă de translafie fafa de culisă, sprijinindu-se pe perefii interiori ai acesteia, ceea ce e posibil datorită libertăfii de mişcare pe care o permite cupla cinematică culisă-culisor. Sin. Patină, Piatra culisei, Culisou. V. şî sub Culisă.
5.	Culîsonn, pl. culisouri: Sin. Culisor (v.). V. şî sub Patină.
o.	~ de maşină de rabotat. Mş.: Sin. impropriu pentru
Berbec port-unealtă de maşină de rabotat. V. sub Rabotat, maşină de ~ transversal, şi sub Mortezat, maşină de
7.	Culm. Strafigr.: Subdiviziunea inferioară a Carboniferului de facies continental, reprezentată prin unele acumulări grezo-şistoase în facies de fliş. Sin. Kulm. V. şî sub Carbonifer.
8.	Culmann, mefoda Rez. mat.: Metodă grafică de calcul al momentului de inerfie al unei figuri plane, în raport cu o axă din planul său, cum şi al pozifiei centrului de greutate al figurii. V. sub Moment de insrfie.
9.	Culme, pl. culmi. 1. Geogr.: Partea cea mai înaltă, ascu-fită şi prelungită orizontal, a unui deal sau a unui munte.
10.	Culme. 2. Ind. ţăr.: Sin. Dorîngă (v. Dorîngă 1).
11.	Culme. 3. Ind. făr.: Prăjină lungă, atîrnată de grinzi în casele fărăneşti, sau aşezată în apropierea cuptorului, pe care se aşază haine, obiecte casnice, etc.
12.	Culminaţie astronomică. Astr.: Fiecare dintre cele două puncte de pe orbita aparentă a unui astru, pentru cari distanfa zenitală e minimă (culminaţie superioară), respectiv maximă (culminaţie inferioară). Pentru aştrii circum-polari, ambele culminafii sînt deasupra orizontului.
13.	punct de Astr.: Punctul cel mai înalt (cel mai apropiat de zenit) pe care-l atinge un astru, cînd acesta frece prin meridianul locului de observafie.
14.	Culminaţiei, mefoda Asfr.:
Observarea unui astru, cu ajutorul teodolitului, în timpul mersului lui ascendent pînă în momentul cînd pare stafionar, şi apoi începe să coboare; planul format în acel moment de axa verticală a teodolitului şi de direcfia de vizare constituie plănui meridianului locului.
ir> Culoar, pl. culoare. 1. Arh. V. Coridor.
io. Culoar. 2. Geogr.; Adîncitură îngustă, mult înclinată, pe povîrnişurile munfilor înalfi, prin care coboară limbile de zăpadă (înghefată sau neînghefată) şi se rostogolesc lavinele de zăpadă sau masele de grohotişuri.
17. Culoar. 3. Geogr.: Depresiune prelungă şi îngustă, ne-închisă, care separă masive sau culmi de dealuri şi de munfi (ds ex. culoarul Caransebeş-Mehadia; culoarul Bistrei, etc.).
îs. Culoar de film: Sin. Canal de film (v. sub proiector).
19.	Culoar depresionar. Meteor. V. sub Forme isobare.
20.	Culoare, pl. culori. 1. F/z.; Proprietate a cîmpurilor vizuale care permite ochiului să deosebească între ele două părfi vecine omogene şi egal iluminate, văzute simultan. Excitaţia care pro
Culminafie astronomică.
HH) orizontul; EE) ecuatorul.
Culoare
502
Culoare
voacă sensafia de culoare poate fi datorită, fie unei radiafii electromagnetice monocromatice cu o lungime de undă tn vizibil (culoare spectrală sau nuanfă), fie unui amestec de două sau de mai multe culori spectrale. Pentru reperarea unei excitafii de culoare (adică a unei anumite culori de o anumită strălucire) sînt necesare şi suficiente trei culori spectrale de referinfă, de străluciri egale, date. (Termenul culoare se utilizează şi cu sensul de excitafie de culoare.) Orice excitafie de culoare e reprodusă prin amestecul, în proporfii (adică în străluciri) determinate, a celor trei excitafii de culori de referinfă (culori fundamentale), cari trebuie alese astfel, încît nici una dintre ele să nu poată fi obfinută prin amestecul celorlalte două (sistem tricromatic).
O culoare pură, care nu confine decît un amestec de alb şi negru, poate fi determinată prin nuanfa, intensitatea şi strălucirea ei, Nuanfa culorii e dată de lungimea de undă a radiafiei monocromatice de acea culoare. Intensitatea culorii e determinată de cantitatea de alb cuprinsă într-o culoare. Plecînd de la culorile spectrului, cari sînf culori pure sau culori saturate, fără amestec de alb, se obfine orice culoare prin adausuri de cantităfi diferite de alb. Adausul de alb slăbeşte intensitatea culorii, o răceşte. Acest lucru poate fi reprezentat grafic în cercul de culori, prin desenarea unui număr de cercuri concentrice, cercul exterior confinînd culoarea pură, iar centrul cercului albul, astfel încît intensităfile descresc de la periferie spre centru. Strălucirea culorii e impresia vizuală, produsă de o nuanfă de culoare, după cantitatea mai mică sau mai mare de negru cuprinsă în acea culoare; adausul de negru întunecă strălucirea culorii, fără a-i modifica însă intensitatea. Gradele de strălucire pot fi reprezentate în acelaşi fel, plecînd de la nuanfa pură, fără nici un amestec de negru, pînă la negru complet, în care culoarea e complet întunecată. Prin adausuri combinate de alb şi negru, adică de diferite tonuri de cenuşiu, se poate obfine întreaga gamă de tonuri ale unei culori, în toate gradele de intensitate şi de strălucire. O reprezentare grafică pentru o singură nuanfă de culoare, confinînd toate gradele de intensitate şi de strălucire, se poate face cu ajutorul unei tabele de culori, avînd indicate pe abscisă cantităfile de alb şi pe ordonată can-tităfilâ de negru. Pentru toate nuanfele, dacă se urmăreşte redarea tuturor nuanfelor cu intensităfile şi strălucirile respective, se construieşte în locul cercului un cilindru de culori. Clasificarea astfel făcută se referă numai Ia culori pure, adică la nuanfe cu
o	lungime de undă bine determinată.
Dacă se amestecă o culoare pură cu o cantitate oarecare din culoarea ei complementară, pură sau amestecată cu alb şi cu negru, se obfine gama culorilor frînte. O reproducere clasificată a tuturor culorilor pure şi frînte, cu toate gradele de intensitate şi de strălucire, se poate face cu ajutorul tabelelor de culori (v.).
Din punctul de vedere al impresiei fiziologice produse, culorile se împart în culori calde şi culori reci. Culori calde sînf cele cari în amestecul lor confin roşu, în primul rînd roşu pur, apoi portocaliu şi purpur. Culori reci sînt albastrul şi galbenul şi toate culorile obfinute prin amestecul acestor două nuanfe. Dintre culorile spectrului, roşul, galbenul şi albastrul sînf cele mai vii şi mai uşor remarcate de ochi. Acestea sînt în acelaşi timp şi culori primare sau culori de bază. Celelalte culori ale spectrului pot fi obfinute prin amestecul celor trei culori primare: portocaliul (din roşu şi galben), verdele (din galben şi albastru) şi violetul (după albastru, din roşu şi albastru) şi pot fi considerate, deci, culori intermediare.
în coiorimetrie se folosesc, fie sistemul tricromatic RVI, în care culorile fundamentale sînt roşul, verdele şi indigoul, fie sistemul tricromatic RGB (definit mai precis), în care culorile fundamentale sînt roşul corespunzător radiafiei pe lungimea de
undă de 7000 A (R), verdele corespunzător radiafiei pe lungimea
de undă de 5461 A (G) şi indigoul, corespunzător radiafiei pe
lungime de undă de 4358 A (B). — în sistemul RVI, orice excitafie de culoare c'C e reprezentată printr-o ecuafie tricro-matică de tipul
c,C=r,R + v,V + iflf în care c', r', v' şi i' sînt valorile „cantităfilor" (strălucirilor) de culoare, respectiv de roşu, verde şi indigo, iar C, respectiv R, V, l sînt unităfile de măsură tricromatice (egale) ale strălucirilor acestor culori. Unităfile tricromatice R, V, I formează, împreună cu C, un sistem coerent de unităfi, astfel încît în sistemul tricro-matic c'~r' + v' +i'. Raporturile
r' + v’ + i' ' r' + v' + i' ' r' + v' + i' se numesc coeficienţi tricromatici. Folosind coeficienfii fricroma-tici, cari verifică relafia r-j-v-hi— 1, ecuafia tricromatică se scrie sub forma 1C = rR4-W + zl, care, pentru albul de referinfă (cu unitatea de măsură S) devine
1 • S=y .R-fy V + y/,
albul de referinfă fiind culoarea obfinută prin amestecul în „cantităfi" egale al celor trei culori fundamentale. — în sistemul RGB se foloseşte ca alb de referinfă albul standard, care e culoarea spectrului de egală energie (spectru care cuprinde energii radiate în unitatea de timp egale, în intervale de lungimi de undă egale).
Penfru reprezentarea grafică a culorilor se foloseşte, fie triunghiul culorilor, fie diagrama lor.
Triunghiul culorilor e un triunghi echilateral, a cărui înălfime reprezintă unitatea de măsură a strălucirii şi ale cărui vîrfuri reprezintă unităfile excitaţiilor de culori fundamentale (v. fig./). Drept coordonate se folosesc coeficienfii tricromatici, coordonatele r, v, respectiv i, ale punctului reprezentativ ai unităfii unei excitafii de culoare C, fiind distanfele dintre punct şi laturile VI, RI, respectiv RV ale triunghiului; coordonatele punctelor din
V'
&
I. Triunghiul culorilor.	II. Diagrama culorilor,
interiorul triunghiului sînt considerate pozitive. Punctul reprezentativ al unităfii de excitafie a albului de referinfă e situat în centrul triunghiului.
Diagrama culorilor e o reprezentare a unităfi lor de excitafie a culorilor într-un sistem de două axe rectangulare, în care abscisa şi ordonata reprezintă cjoi dintre coeficienfii tricromatici, de obicei r şi v, al treilea cöeficienf fiind egal cu diferenfă dintre unitate şi suma colorlalfi doi (v. fig. II). Prin amestecul în diferite proporfii a două „cantităfi" de excitafii de culori Q şi C2 se obfine unitatea de excitafie a unei a treia culori C3, al cărei punct reprezentativ e situat pe dreapta QC2.
Se numesc culori complementare două culori cari, prin amestecul lor într-un anumit raport de cantităfi, reproduc albul standard. Punctele reprezentative ale unităfi lor de excitafie a două culori complementare sînt situate deci pe o dreapfă care trece prin punctul reprezentativ al unităfii albului standard.
Locul geometric al punctelor reprezentative ale unităfi lor de excitafie a culorilor spectrale, într-o reprezentare grafică, se numeşte curba culorilor (v. fig. III). Punctele dreptei care uneşte extremităţile curbei culorilor reprezintă unităfi lé de excitafie a culorilor purpurii, obfinute prin amestecul roşului cu violetul.
Culoare caldă
503
Culori, scară de ~
Regiunea dintre curba culorilor şi dreapta culorilor purpurii extreme cuprinde toate culorile posibile şi se numeşte cîmpul culorilor.
Afară de sistemele tricromatice RVI şi RGB se foloseşte, uneori, sistemul tricromatic XYZ, ale cărui culori fundamentale X,
Y	şi Z sînt culorile aşezate în vîrfurile unui triunghi ales astfel, încît latura XY să fie tangentă în punctul R la curba culorilor spectrale din sistemul RGB, latura YZ să fie tangentă la aceeaşi
6001
700
tfSOO
tfOOQ
III. Curba culorilor.
IV. Reprezentarea unei culori în sistemul monocromatic.
curbă în punctul corespunzător culorii radiafiei cu lungimea de
undă de 5030 A, iar latura XZ să fie locul geometric al culorilor de „strălucire nulă". Unităfile tricromatice X, Y, Z satisfac condifia ca punctul reprezentativ al unităfii de excitafie a albului standard E să fie în centrul triunghiului; deci:
t£-5i; + 5I' + lz-
Afară de sistemele tricromatice se foloseşte un sistem monocromatic de reprezentare a culorilor, prin amestecul unei culori spectrale cu alb standard (v. fig. /V). în acest sistem, o culoare e caracterizată prin luminozitatea ei, prin nuanfa spectrală şi prin saturafie. Luminozitatea unei culori C se exprimă prin strălucirea acelei culori (suma strălucirilor culorii spectrale şi a albului standard necesar pentru reproducerea culorii), exprimată în unităfi fotometrice. Nuanfa spectrală a culorii se exprima prin lungimea de undă a radiafiei corespunzătoare culorii spectrale respective. Lungimea de undă se determină prin punctul de întîlnire M a curbei culorilor spectrale cu semidreapta care trece prin punctul reprezentativ al albului standard şi prin punctul reprezentativ al culorii C. Safurafia e dată de raportul CE/ME al segmentelor acestei drepte.
î. ^ caldă. V. sub Culoare 1.
2« /v frînfă. V. sub Culoare 1.
3.	~ fundamentală. F/z.: Fiecare dintre culorile cari nu pot fi obfinute din amestecul altor culori, dar cari, amestecate între ele (aditiv sau subtractiv), dau toate celelalte nuanfe. Acestea sînt: roşul, galbenul şi albastrul.
Cernelurile de tipar fabricate cu pigmenfi în cele trei culori fundamentale se întrebuinfează la tiparul multicolor în tricromie. Sin. Culoare normală.
4.	~r intensitate de V. sub Culoare 1.
5.	~ normală: Sin. Culoare fundamentală (v.).
6.	nuanţă de V. sub Culoare 1.
7.	~ pură: Sin. Culoare spectrală. V. sub Culoare 1.
8. ~ rece. V. sub Culoare 1.
9. ~ saturată. V. sub Culoare 1.
io. ~ spectrală. V. sub Culoare 1.
ii-	strălucire de	V. sub Culoare 1.
12.	Culoare. 2. F/z.: Proprietatea corpurilor de a produce o sensafie vizuală în sensul definifiei date sub Culoare 1, determinată de faptul că orice corp absoarbe o parte din radiafiile luminoase cuprinse în lumina albă, astfel încît ochiul percepe numai radiafiile cari nu au fost absorbite — şi cari sînt reflectate, sau de faptul că corpurile emit lumină.
13.	Culoare. 3. Ind. chim.: Substanţă colorantă, vopsea, cerneală-, etc., de provenienţă minerală, vegetală sau animală, cari, amestecate cu un liant, se transformă într-o pastă sau într-o substanţă fluidă, care, aplicată pe un obiect, îi acoperă
suprafaţa cu un film, dîndu-i aspectul de culoare al materialului aplicat.
14. Culori aditive. F/z.: Culorile anumitor radiaţii vizibile cari, cînd sînt amestecate unele cu altele, dau o culoare mai deschisă decît aceea a componenţilor. Cînd cantităţile diferitelor radiaţii sînt amestecate toate în proporţia în care se găsesc în spectrul luminii albe, se obţine ca rezultat final culoarea albă. Acelaşi rezultat se obţine şi cînd sînt amestecate radiaţiile a două culori complementare.
îs. ~ complementare. F/z.: Pereche de culori, cari rezultă fiecare din amestecul tuturor culorilor spectrale cari nu sînt cuprinse în cealaltă culoare. Pentru cele trei culori fundamentale: galben (galben ca lămîia), roşu (purpur), albastru (albastru-verde) corespund culorile complementare: violet (roşu + albastru), verde (galben 4-albastru), portocaliu (roşu.4-galben). Pentru galben-roşietic, culoarea complementară e un albastru-verzui, etc. Din amestecul a două radiafii de culori complementare rezultă lumina albă; din amestecul a două substanfe, ale căror culori sînt complementare, rezultă negrul.
te. ~ subfractive. F/z., Poligr., Ind. chim.: Culorile anumitor radiafii vizibile cari au proprietatea de a da, cînd sînt amestecate, un produs cu culoare mai întunecată decît a celor două substanţe componente.
17. Culori, cerc de F/z., Poligr. V. Cerc de Culori.
îs. Culori convenţionale. Tehn.: Culori stabilite convenfional, prin standarde, pentru marcarea pe desene a materialelor cari .intră în	alcătuirea	construcfiilor, a	maşinilor,	a instalafiilor,
etc. Culorile convenfionale se folosesc azi numai în desene avînd caracter didactic, în prospecte, foi de comandă şi unele desene	de execuţie, privind piese	delicate	din domeniul
mecanicii fine şi al construcfiei de aparataj optic. în desenul tehnic propriu-zis, culorile convenfionale, ca şi haşurile convenfionale, se folosesc relativ rar, specificarea materialului făcîndu-se în mod obligatoriu în tabela pieselor, care face parte din indicatorul desenului (v. sub Desen tehnic).
ia. Culori, extragere de PoligrOperafia de separare pe cale fotografică a diferitelor nuanfe de culori, aintr-un original colorat linear, în semitonuri sau în autotipie, în vederea pregătirii clişeelor parfiale, necesare pentru tipar multicolor. După culoarea în care se va executa tipărirea, extrasele de culori se numesc	extras de	galben, care se	obfine cu	un filtru violet;
extras de roşu, cu	un filtru verde, şi	extras de	albastru, cu un
filtru portocaliu. La tipar, în patrucromie, se întrebuinfează şî un extras de negru, care se obţine cu un filtru galben.
în ultimul timp, extragerea culorilor se face şî pe cale electronică, renunţîndu-se la prepararea de negative şi de diapozitive fotografice.
2o.	Culori, scară de Fot o.: Fîşie de hîrfie de control folosită în fotoreproducere, pe care sînt tipărite pătrate sau dreptunghiuri colorate, în ordinea culorilor pure spectrale, cu valoarea medie a lungimii de undă corespunzătoare, şi cărora
li	se adaugă de obicei şi culoarea purpurie (inexistentă în spectru). O scară de culori are în mod normal opt cîmpuri de culori. Pentru aprecierea mai corectă a gradului de cenuşiu, în care e redată o culoare pe placa fotografică, unele scări de culori au în dreptul fiecărui cîmp de culoare cîte un cîmp de cenuşiu de aceeaşi luminozitate ca şi culoarea corespunzătoare. Scara de culori se aplică pe original şi se completează cu o scară de cenuşiu, pentru ca la fotoreproducere să se poată face o comparaţie corectă. Pentru fotografierea în culori, scara de culori se compune din 60 de cîmpuri colorate, grupate în cîte cinci rînduri de cîte 12 culori, în ordinea următoare: roşu, portocaliu-roşietic, portocaliu-gălbui, galben, galben-verzui 1, galben-verzui 2, verde, albastru-verzui 1, albastru-verzui 2, albastru, violet şi purpur. în rîndul mijlociu se găsesc culorile pure; în cele două rînduri de deasupra, aceleaşi culori, diluate cu alb în două proporţii diferite, iar în cele de dedesubt,
Culori, fabele de ~
504
Cultivator
culorile întunecate cu negru în două proporfii diferite. Această scară de culori e completată cu o scară de cenuşiu în opt gradafii. Ea e folosită pentru copierea în culori a fotografiilor executate în culori.
1.	Culori, fabele de Poligr,: Tabele pe cari se găsesc imprimate anumite nuanfe de culori, folosite în metoda de clasificare a nuanfelor posibile, pure şi amestecate, cari se găsesc în natură, folosind principiul tiparului în tricromie cu cerneluri normale. După numărul de gradafie dorit, se confecfionează un număr de tabele de culori pe cari se găsesc imprimate toate nuanfele, prin combinarea şi varierea gradului de intensitate al fiecăreia dintre cele trei culori. Pentru varierea gradului de intensitate, se prepară în autotipie un număr corespunzător de clişee, reproducînd o scară de cenuşiu. Clişeele au o suprafafă formată din puncte mai mari sau mai mici, după gradul de cenuşiu reprodus. Dacă se tipăresc culorile cu aceste clişee, ele nu redau decît o intensitate procentuală din culoarea respectivă. Folosind, de exemplu, o scară de cenuşiu cu zece gradafii (0 = alb, 9 = negru), se obfin pe lîngă alb (lipsă de culoare) şi culoarea plină, cum şi opt trepte de semitonuri. Ca primă culoare se tipăreşte de obicei galbenul în zece şiruri orizontale, fiecare şir fiind format din cele zece trepte de culoare; în felul acesta se tipăresc zece foi. Apoi, pe aceleaşi foi, de data aceasta în şiruri verticale, se tipăreşte a doua culoare, de obicei roşul. Pe fiecare foaie se obfin 100 de combinafii posibile între cele două culori, Pentru a treia culoare care se supraimprimă pe aceste fabele se confecfionează, în acelaşi fel, nouă clişee, dintre cari opt cu diferite mărimi de puncte, corespunzător celor folosite pentru gradarea primelor culori, iar al treilea, cu suprafafa plină necorodată. Clişeele au dimensiunile întregii suprafefe tipărite. Cu fiecare dintre ele se supratipăreşte, pe cîte una dintre foile tipărite, a treia culoare; a zecea foaie rămîne liberă (lipsă de culoare). Cu acest procedeu se obfin, în total, o mie de combinafii posibile.
Tabelele de culori permit şi o indicare numerică a fiecărui amestec de culori posibil, folosind în acest scop o combinafie de numere formate din cîte trei cifre, după numărul de gradafie utilizat. Ordinea cifrelor indică culorile în ordinea în care au fost tipărite. Penfru zece gradafii, numărul 370, de exemplu, ar reprezenta un portocaliu-roşcat (3 ; gradul de galben, slab;
7	: gradul de roşu, puternic; 0 : lipsă de albastru).
2.	Culori de acuarelă. Ind. chim. V. sub Pigment.
s. ~ de apă. Ind. chim. V. sub Pigment.
4.	~ de pămînf. Ind. chim. V. sub Pigment.
5.	~ minerale. Ind. chim.: Sin. Pigmenfi minerali. V. sub Pigment.
e. Culori de revenire. Metg. V. sub Culorile ofelului încălzit.
?. Culorile ofelului încălzii. Metg.: Diferitele culori ale suprafefei curăfite (pilită, şlefuită, etc.) a unei piese de ofel încălzit, cari depind de temperatura ei, şi cari constituie o scară de apreciere empirică a temperaturii. Aprecierea temperaturii e aproximativă, depinzînd de iluminarea locului, de modul şi de durata de încălzire a piesei (în cuptor, cu combusfibil solid, sau gazos; în baie de încălzire, pe placă de metal; etc.), de experienţa personală a observatorului, etc.
Scara empirică de apreciere a temperaturii după culoare e folosită în operâfiile de tratament termic şi de forjare a pieselor de ofel.— Uneori, variind durata de încălzire la anumite temperaturi stabilite în prealabil (de ex. la 230° şi la 330°), se pun în evidenfă dîferifii constituenfi ai aliajelor fierului (v. tabloul /).
Pînă la 200°, culoarea piesei de ofel rămîne neschimbată, între 210° şi 500°, culorile ofelului încălzit variază de la galben deschis pînă la roşu luminos, abia vizibil în întuneric, şi sînt numite culori de revenire ale otelului, scara de temperaturi fiind cea din tabloul II. între 550° şi 1500°, culorile ofelului încălzit variază de la cărămiziu închis pînă la alb-gălbui şi sînt
numite culori de incandescentă ale ofelului, scara de temperatură fiind cea din tabloul III.
Tabloul I. Culorile de revenire ale constituenfilor aliajelor fierului, la diferite temperaturi şi durate de încălzire
Durata de încălzire min	Perlifa cu 0|75% C	Ferită	Cement ită	Fosfură de fier
1	galben paf i d	încălzire la 230° alb	galben palid	alb
4	galben-brun	galben palid	galben palid	alb
10	galben-brun	galben închis	galben palid	alb
1	roşu-purpuriu	încălzire la 330° roşu	galben-brun	galben palid
3	albastru închis	roşu-purpuriu	roşu-brun	galben palid
5	albastru închis	albastru închis	roşu-brun	galben palid
7	verde palid	albastru palid	purpuriu	cenuşiu
9	galben palid	albastru palid	purpuri u	purpuriu
Tabloul II. Culorile de revenire ale ofelului
T empe-ratura °C	Culoarea	Tempe- ratura °C	Culoarea
210	galbenă ca paiul	235	violetă
230	galbenă	300	albastră
245	galbenă vie	330	albasfră-verzuie
255	portocalie	350	verde-cenuşie
265	roşie deschisă	400	cenuşie
275	roşie vie	500	roşie luminoasă.abia vizibilă la întuneric
Tabloul III. Culorile de incandescenţa ale ofelului
Tempe- ratura °C	Culoarea	Tempe- ratura °C	Culoarea
550	cărămizie închisă	850	roşie aprinsă
630	roşie-cărămizie	900	roşie deschisă
680	roşie închisă	950	galbenă-roşiefică
740	roşie-cireşie închisă	1000	galbenă-porfocalie
770	roşie-cireşie	1100	galbenă deschisă
800	roşie-cireşie deschisă	1200	gălbuie
		1300	albă-gălbuie
		şi peste	
8.	Culot de fub electronic. Telc.: Piesă de material izolant, montată în partea „inferioară" a unui tub electronic, de care se prind rigid picioruşe metalice conectate laelec-trozii tubului (v. fig. a).
Culoiul se fixează la balonul de sticlă al tubului cu ajutorul unui liant. La tuburile moderne, partea inferioară a acestora se realizează dinfr-o placă de sticlă presată, prin care trec ştifturi metalice conectate la electrozi; la tuburile-miniatură, ştifturile se scot direct prin balonul de sticlă al tubului. în aceste cazuri, porfiunea de jos a tubului se numeşte mai general soclu (v. fig. b).
9.	Culsageeif. Mineral.: Jefferisif. (Termen vechi, părăsit.)
io.	Cuîfivafor, pl. cultivatoare. Agr.: Maşină de lucru agricolă, folosită la fărîmifarea, afînarea, amestecarea şi nivelarea
Exempfe de cuiof de fub electronic, a) cu patru picioare; b) pentru soclu ocfal.
Cultivator
505
Cultivator
pămîntului, cum şi la distrugerea buruienilor, iar uneori şi la executarea operafiilor de pseudoarături, sau la prelucrarea solului după semănături. Cultivatoarele lucrează pînă la adîncimi de 20 cm. După destinaţie, se deosebesc: cultivatoare pentru cultivare masivă, adică pentru lucrarea ogoarelor, cultivatoare pentru prăşit (prăşitori), pentru lucrarea între rînduri la culturile de prăşitoare, şi cultivatoare universale, pentru ambele lucrări, folosite la cultivarea ogoarelor negre neînfelenite. Cultivatoarele pot fi manuale, cu tracfiune animală sau cu tracţiune mecanică (remorcabile sau suspendabile).
După felul organului de lucru, se deosebesc:
Cultivator cu cufite: Cultivator constituit din următoarele părfi principale: un cadru montat pe 2***4 rofi, cufitele
retezarea buruienilor şi la afînarea solului. Cufitele sînt montate pe suporturi cari servesc la fixarea acestora la rama sau lagrindeiul cultivatorului; acestea pot fi rigide, semirigide sau flexibile (v. fig. III). — Mecanismul de reglare a înălţimii de lucru e fie cu pîrghie, fie cu arbori filetafi, reglarea efectuîndu-se prin ridicarea sau coborîrea cadrului fafă de osiile rofilor de susfinere. La cultivatoarele grele, remorcate de tractor, reglarea adîncimii de lucru, respectiv punerea şi scoaterea din pozifia de lucru a cufitelor se efectuează mecanic, cu dispozitive analoge cu cel de la plug.
Cultivator cu discuri: Cultivator constituit dintr-un cadru, sau din două cadre articulate pe cari sînt montate discuri de ofel în formă de calotă sferică cu marginile ascufite sau,
I. Cufife de cuifivafor, penfru exfirpare. a) cufif labă de gîscă; b) brici (cufif plat); c) cufif labă de gîscă universal (penfru retezare şi afînare).
şi mecanismul de reglare a adîncimii de lucru.— Cadrul e metalic şi poate fi rigid sau articulat. Cadrul rigid are forma de obicei penta-gonală şi e constituit din lonjeroane antretoazate prin traverse de întărire. Roţile servesc la deplasare şi la lucru; în timpul lucrului, ele au rolul de a menfine adîncimea necesară de prelucrare	1,1 Cuî'fe de culiivai°r. Penfru afînare.
a solului _____ Cufi- 3^ 'n *crm^ c*e cla^ă; b) reversibil; c) în formă de lance*
tele folosite se deosebesc după formă şi destinafie, deosebindu-se cufite pentru exfirpare (v. fig. /) şi cufite penfru afînare (v. fig. II). Cufitele pentru extirpare pot fi unilaterale sau bilaterale şi, după formă, se numesc: cufit labă de gîscă (folosit la retezarea stratului superficial al solului, împreună cu buruienile) sau cufit plat — numit şî brici care (datorită formei) în timpul lucrului între rînduri fereşte plantele tinere să fie acoperite cu pămînt. Cufitele de afînare pot fi în formă de daltă, reversibile, şi în formă de lance; se construiesc şi cufite universale în formă de labă de gîscă, folosite concomitent la
IU. Suporturi de cufit. a) rigid; b) semirigid (universal); c) flexibil; I) suport; 2) cufit de cultivator; 3) sabot.
IV. Cultivator cu două rînduri de discuri.
1) cadrul anterior; 2) inimă; 3) firant; 4) disc; 5) cadrul posterior,
uneori, crestate (v. fig. /V). Discurile sînt fixate pe bare cu secfiune pătrată, între ele fiind montate bucele de disfanfare. Acest tip de cultivator e folosit în special la tăierea brazdelor insuficient mărunfite, la spargerea bolovanilor, cum şi la regenerarea semănăturilor de leguminoase perene şi de fînefe mult înfelenite.
Cultivator cu bară: Cultivator al cărui organ de lucru e constituit dintr-o bară cu secfiune pătrată căreia, în timpul lucrului, i se imprimă o mişcare de rotafie (invers sensului de rotafie al rofilor) prin intermediul unei transmisiuni cu lanf; datorită unui dispozitiv de reglare (cu pîrghie) a pozifiei cadrului cultivatorului, bara poate fi adaptată adîncimii de lucru necesare. Adîncimea de lucru a cultivatorului cu bară e de 6*--10 cm.
Acest cultivator e folosit la afînarea şi la distrugerea buruienilor cu rădăcină pivotantă şi filamentoasă, cum şi a celor cu rizom.
Se mai deosebesc:
Cultivator universal: Cultivator echipat cu diverse organe de lucru (de extirpare, afînare, etc.), folosit pentru efectuarea operafiilor complexe necesare cultivării ogoarelor negre neînfelenite (v. fig. V). E echipat cu brice, cu cufite labă de gîscă (pentru plivit), cufite de afînare, gheare, brăz-dare, etc. Unele cultivatoare, numite cultivatoare alimentatoare (hrănitoare) de plante, sînt echipate cu dispozitive de distri-
Cultura solului
506
Culturi duble
bűire a îngrăşămintelor uscate, în vederea alimentării suplementare a plantelor în perioada de vegetaţie.
V. Cultviator universal.
1) cadru; 2) grjndei; 3) suspensor; 4) susţinător lung; 5} susfinafor scurt; 6) cufit labă de gîscă; 7} pîrghie de reglare a adîncimii de tăiere; S) coş cu îngrăşăminte; 9) tub de alimentare cu îngrăşăminte; 10) brăzdar alimentator;
11) roată dinfată; 12) lanf de transmisiune; 13) angrenaj cu rofi dinfate.
Cultivator flexibil: Cultivator constituit dintr-un cadru montai pe două rofi fixate pe o osie cotită (v. fîg. VI) şi pe un antetren cu două rofi pentru virare. De cadru sînt fixate suporturile port-cufite flexibile ale cufitelor de afinare; pentru consolidare, suporturile flexibile sînt dublate la extre-
VÍ. Cultivator flexibil.
1) cadru; 2) antetren; 3) osie cotită; 4) cufit de afinare; 5) suport flexibil; 6) pîrghie de reglare a adîncimii de lucru; 7) suportul antetrenului; 8) bară de tracfiune.
mitatea superioară a acestora. Dispunerea cufitelor în pozifie de lucru se efectuează cu ajutorul unui mecanism cu pîrghii, care
întoarce osia cotită a rofilor; concomitent, cadrul cultivatorului trebuie aşezat astfel, încît acesta să vină în pozifie orizontală, iar cufitele să lucreze la aceeaşi adîncime.
Cultivator pentru lucrări înfre rînduri: Cultivator cu tracfiune animală sau mecanică folosit pentru efectuarea lucrărilor în culturile de prăşitoare, cu întrerînduri în general înguste (v. fig. Vl!). E un cultivator cu cufite, şi anume
VII. Cultivator cu tracfiune animală, penfru lucrări între rînduri.
Í) pîrghie de reglare a adîncimii de tăiere; 2) grindei; 3) cîriig de tracfiune; 4) roată de sprijin; 5) talpă de sprijin; é) coarne; 7) brici; 8) cufit labă de gîscă; 9) susfinăfor; 10) bară-colfar.
două brice şi un cufit labă de gîscă montat pe un suport îndoit, fixat pe nişte susţinătoare; cele două susţinătoare anterioare se fixează la bara-colfar prin nişte cîrlige, iar susfinătorul posterior se fixează de grindei.
Pentru lucrarea întrerînduri lor largi, bara-colfar se aşază pe capătul din spate al grindeiului, cufitül labă de gîscă fixîndu-se pe acesta, iar bricele, pe bareie-colfar. Penfru muşuroire şi pentru trasarea rigolelor de irigat, bara-colfar se scoate, la capătul din spate al grindeiului fixîndu-se un brăzdar pentru muşuroire.
Montarea corectă a organelor active se face prin intermediul unor regulatoare.
Cultivator Cizel: Cultivator cu tracfiune mecanică, folosit pentru lucrarea totală şi adîncă a solului (pînă la 22 cm). Cadrul acestuia reazemă (în pozifie de transport) pe axele cotite ale rofilor şi pe scoaba de remorcare a tractorului ( cu ajutorul unei inimi rigide şi al dispozitivului de remorcare). Trecerea din pozifia de lucru în pozifia de transport se face cu ajutorul unui mecanism automat, iar reglarea adîncimii, cu ajutorul unui mecanism cu fus filetat.
Acest cultivator lucrează în condifii optime numai pe terenuri cultivate, pufin îmburuienite, cu umiditate normală.
î. Cultura solului. Agr. V. Agricultură.
2.	Culturi comparative. Agr.: Culturile făcute în cîmp, pe parcele experimentale cu o suprafafă bine determinată, penfru a studia diferite feluri de plante şi pentru a le alege pe cele mai valoroase şi mai productive.
3.	~ duble. Agr.: Culturi cari se dezvoltă pe acelaşi teren cu cultura unei alte plante de cultură. De obicei plantele din culturile duble se dezvoltă în altă perioadă decît planta principală sau numai parfial în acelaşi timp. Scopul culturilor duble e de a obfine în acelaşi an, pe lîngă recolta plantei principale,
o	recoltă suplementară de furaje, de îngrăşăminte verzi sau, mai rar, de produse comercializabile.
Se deosebesc trei feluri de culturi duble: culturi sub planta protectoare; culturi in mirişte; culturi duble de toamna. Fiecare dintre aceste culturi duble se foloseşte în zone variate din punctul de vedere climatic. în zonele cu precipitafii abundente în partea a doua a verii se pot utiliza cu mai mult succes culturile în mirişte; în zonele cu precipifafii în partea întîi a verii se folosesc în special culturile sub plantă protectoare; în zonele în cari precipitafiile sînt mai abundente primăvara se utilizează, de preferinţă, culturile duble de toamnă, cari sînt mai sigure. Aceste din urmă culturi se seamănă în august-septembrie şi se
Culturi intercalate
507
Cumen
recoltează în mai-iunie. Cele mai frecvente plante întrebuinţate în acest scop sînt amestecurile de măzăriche de toamnă cu secară şi orz. După ele se cultivă plante furajere sau cartofi de toamnă (porumb, masă verde, siloz sau fîn, iarbă de Sudan, sorg, etc.).
lt ~ intercalate. Agr,: Culturi cari se dezvoltă pe acelaşi teren şi în acelaşi timp cu cultura unei plante principale. Scopul acestor culturi e de a obţine două recolte de pe aceiaşi teren, utilizînd mai bine solul, care e numai parţial ocupat de planta principală.
în general, culturile intercalate sînt culturi de plante prăşitoare (legume, fasole sau dovleci în porumb) sau culturi cari se fac sub pomi.
Plantele cari se cultivă împreună trebuie alese astfel, încît să nu se stingherească în dezvoltare unele pe altele, deci să fie unele de etaj inferior şi altele de etaj superior. Aceasta se aplică atît la culturile de legume, cît şi la plantele de cultură mare. De asemenea, planta secundară nu trebuie să fie semănată prea des, pentru a nu stingheri dezvoltarea plantei principale.
Cumaric, acid Chim.: Acidul orfohidroxicinamic, sub-
cristale aciculare, H
in
stanţă solidă cu p. t. 214°, cristalizînd care se găseşte în unele plante alături de cumarină. Sintetic se poate obţine din acid orfoaminocinamic, prin diazofare şi hidroliză. Acidul cumaric e un acid fenol, un derivat al acidului cinamic, şi anume iso-merul care derivă de la acidul transcinamic. Sub acţiunea luminii ultraviolete se transformă în acid cumarinic (v.)r isomer cu el. 3. Cumarină. Chim., Farm.: Benzo-a-pironă, produs chimic
H
C C COOH
HC VC XC II	I	H
HC C
xOH
H
HC^ XC/ Vh
HC
\/C\/
H
,C=0
aromat, obţinut fie prin extracfie, in .plantei Cumarina odorata Dublet, din frunzele plantelor Liatris odoratissima Wi Ud., Asperula odorata Linn. (vina-riţa), Adiantum capillus Veneris Linn.,
Anthoxanthum odoratum L. (viţelarul),
Melilotus officinalisDesr.(sulfina),cum şi din unele orhidee, rutacee, etc., fie prin sinteză. Pe această cale se obţine, fie tratînd derivatul sodic al aldehidei salici lice cu anhidridă acetică, şi descompunînd Ia fierbere acidul acetilcumaric format, fie tratînd la cald aldehida salicilică cu anhidridă acetică şi acetat de sodiu.
Cumarina se prezintă sub formă de cristale mari, incolore, transparente, cu miros plăcut, specific (de fîn proaspăt) şi cu gust amar-parfumat; are p. t. 67° şi p. f. 290—291°; e uşor volatilă la temperatura obişnuită. E puţin solubilă în apă rece, mult mai solubilă în apă fierbinte, solubilă în alcool, în eter etilic, în eter de petrol şi în cloroform. Se întrebuinţează în industria lichiorurilor (la prepararea unor esenţe), a parfumu-rilor şi a săpunurilor, în produse de patiserie şi de panificaţie, la aromatizarea tutunului, uneori în Farmacie, pentru a masca mirosul displăcut al unor medicamente (de ex. iodoformul). Sin. Anhidridă cumarică, Anhidridă ortooxicinamică.
HC
II
HC,
H
vSh
'c'S
COOH
4. Cumarinic, acid Chim.: Acidul ortohidroxicinamic, isomerul cis, care se transformă cu multă uşurinţă în lactona sa, cumarina (v.). Din această cauză nu e cunoscut în stare liberă, decît sub formă de săruri rezultate prin tratarea cumarinei cu hidroxid de sodiu sau de potasiu. Soluţiile sărurilor acidului cumarinic sînt galbene. Prin încălzirea îndelungată a acestor soluţii, cu un exces de hidroxid alcalin, ele se isomerizează, dînd sărurile acidului cumaric, stabile.
H
H
5. Cumaronă. Chim.: Benzofuran, combinaţie eterociclică, care se găseşte în gudroanele cărbunilor de pămînt, de unde
H
//CV
CH-
-CH
II
H
:h ch \/
se şi izolează. Cumarona are p. f. 174° dj^ = 1,0776 şi e antrenabilă cu vapori de apă. în prezenfa acidului sulfuric,	hq'
cumarona se polimerizează formînd o răşină (paracumaronă), care se între-	HC
buinfează la fabricarea unor lacuri.
Cumarona e descompusă de perman-ganatul de potasiu şi de alfi agenţi oxidanfi. Cumarona e o substanfă stabilă ia temperaturi înalte.
6. Cumen. Chim., Ind. chim.: Hidrocarburi benzenice mono-nucleare cu formula brută CgHi2, cari se găsesc în uleiul gudroanelor cărbunilor de pămînt şi în anumite fracţiuni de petrol.
Apar în următorii isomeri:
Isopropil-benzenul sau cumenul propriu-zis; e un lichid mobil, fără culoare şi cu miros aromatic; are p. t. — 96,1°; p.f. 152,4 ; dl° ~ 0,8623;	= 1,4915; punctul de inflamabilitate în vas
închis 36°; temperatura de autoaprindere 38°; presiunea de vapori la 26,8° e de 5 rnm Hg; e insolubil în apă; solubil în alcool, în eter. Prin oxidare cu acid cromic sau cu acid azotic diluat, cumenul se transformă în acid benzoic. Cumenul e o materie primă necesară pentru fabricarea concomitentă a fenolului şi a acetonei. Oxidat cu oxigen, în anumite condiţii, trece în hidroperoxid de cumen:
CH3 1
C6H5— C—O—OH
c6h5-
CH
/
-ch+o2
\
ch3
I
ch3
principal din fructele H H
care sub acţiunea catalitică a bioxidului de sulf se descompune în fenol şi în acetonă:
CH3
I	catalizator
C6H5—C—COOH---------------------> C6H5—OH + CHs—co—ch3.
ch3
Ca materii prime sînt folosite benzenul şi fracţiunea propan-propilenă, rezultată de la instalaţiile de cracare a fracţiunlior petroliere.
Fracţiunea propan-propilenă, amestecată cu benzen în exces, frece întîi prin schimbătorul de căldură 1, apoi prin cuptorul 2, (v. fig.). Amestecul, preîncălzit la 260°, e introdus în reactorul 3,
Po/tmen)
Benzen
Schema instaiafiei de fabricare a isopropil-benzenufui (cumenului).
1) schimbător de căldură; 2) cuptor; 3) reactoare; 4) dépropanizator; 5) coloană de dezbenzenare; 6) coloană de rectificare; 7) vase-iampon; 8) dispozitive de siguranfă contra incendiilor.	*
umplut cu catalizator pe bază de acid fosforic sau de clorură de aluminiu. Alchilarea benzenului cu propilenă se produce în acest reactor la presiunea de 50 at. Reacţia de alchilare e
Cumengeeit
508
Cumpăna apelor
puternic exotermă şi temperatura amestecului se ridică; de aceea, pentru a o menfine constantă se introduce benzen de recipcu-lare în cîteva puncte ale reactorului. Alchilatul se scurge pe la partea inferioară a reactorului, apoi e trecut prin schimbătorul de căldură 1 şi intră în coloana de depropanizare A, care separă fracfiunea propan-propilenă nereacfionată. Amestecul de alchilat şi benzen se scurge pe la partea inferioară a coloanei 4 şi intră în coloana de dezbenzenare 5, care separă benzenul nereacfionat. Acest benzen e reintrodus în fabricafie, după ce e amestecat cu o nouă porfiune din fracţiunea propan-propilenă. în acest procedeu se lucrează cu exces de benzen, pentru ca să se evite formarea polialchil-benzenilor şi a unor produşi de polimerizare a combinafiilor nesaturate din fracfiunea propan-propilenă. Cumenul rezultat (alchilatul) e introdus în coloana 6 şi e rectificat.
Cumenul se mai poate obfine prin trecerea vaporilor unor terpene (pinen, limonen, camfen), împreună cu hidrogen, peste catalizatori de nichel la 350«**360°.
Cumenul oxidat cu acid azotic sau cu amestec cromic dă acid benzoic.
Oxidat cu permanganat de potasiu sau cu acid cromic, în acid acetic glacial, dă fenildimetiicarbinol. Cu clorură de cromil dă acetofenonă şi aldehidă hidrotropică.
Se nitrează şi se sulfonează prin procedeele curente.
Prin clorurare dă un amestec de derivafi ai cumenului şi benzenului.
Cumenul în stare de vapori e mai toxic decît toluenul sau benzenul. Acfionează ca depresiv şi ca narcotic. Cumenul disolvă cauciucul.
A fost folosit ca antidetonant în benzinele de aviafie. E utilizat ca diluant penfru lacuri şi în sinteze organice.
n-Cumenul: n-propilbenzen; e un lichid incolor cu p. t. -99,2°; p. f. 159,5°; d420 = 0,8621; n™ =1,4919; e insolubil în apă; solubil în alcool, în eter, în bioxid CH2—CH2—CH3 de sulf; insolubil în amoniac.	I
Se obfine sintetic, prin metodele ge-nerale aplicate la prepararea alchilben- HC CH zeni lor. n-Cumenul are reactivitate aroma-	<II	I
tică normală. Prin oxidare energică dă acid benzoic; cu clorură de cromil dă un compus C de adifie care se descompune cu apa în H benzaldehidă şi în metilbenzilcetonă.
Trimetilbenzenul consecutiv, numit	şi	CH3
hemimeliten; e un lichid incolor cu p.	t.	I
-	25,47°; p. f. 176,1°; d420 = 0,8947;	H(;/\C_CH
n^° = 1,5138; e insolubil în apă; solubil în u	\	3
alcool, în eter. A fost izolat din fifeiul de	^
Oklahoma, în care se găseşte în proporfia	C
de 0,06%.	H
Trimetilbenzenul asimetric, numit şi pseudocumen; e un lichid incolor cu p. t.	CH3
-44,1°; p. f. 169,3°; Df = 0,8762;	^
=1,5049; e insolubil în apă; e solubil HC^ ______________CH3
în alcool, în eter, benzen, bioxid de sulf.	H	I
Se găseşte în gudroanele cărbunilor de pămînt şi în unele petroluri (Alsacia, Baku,	C
Pennsylvania, Romînia).	I
Se poate prepara din benzen şi din	CH3
clorură de metil cu sodiu, sau din brom-para-xilen sau brom-meta-xilen şi iodură de metil cu sodiu, sau prin hidroliza clorurii de dimetilbenzilmagneziu. Pseudocumenul se mai obfine, alături de alte prpduşe, şî la degradarea camforului cy clprura de zinc.
CH3
Pseudocumenul reaefionează cu un amestec de oxid de carbon şi apă în prezenfa de clorură de aluminiu şi de clorură cuproasă şi dă 2, 4, 5-trimetilbenzaldehida. Oxidat cu bioxid de plumb sau de mangan în prezenta acidului sulfuric, sau electrolitic, dă
2,	4-dimetilbenzaIdehida.
Oxidai cu acid azotic dă un amestec, de acizi: xilic, p-xilic, metilisoftalic şi metiltereftalic.
La temperatura de fierbere, în prezenfa clorurii de aluminiu, suferă o disproportionare şi dă: benzen, toluen, xilen, mesitilen, duren, isoduren.
Trimetilbenzenul simetric, numit şî mesitilen; e un lichid incolor cu p. t. -44,8°; p. f. 164,7°; df = 0,8637;	1,4913;
e insolubil în apă; solubil în alcool, în bioxid de sulf, eter, benzen. Se găseşte în gudroanale cărbunilor de pămînt, în	q
fracfiunea cu p.f. 157-'*162° şi în petrolu-	HC^ ^CH
rile din Alsacia, Pennsylvania, Caii-	j| |
fornia, Argentina, Borneo.	£^3__C C_________CH»
Se obfine sintetic prin polimerizarea	°
metilacetilenei în prezenfa acidului sul-furie concentrat (metoda Fittig şi Schröe),
sau prin încălzirea alcoolului alilic în prezenfa aluminei. Ca şi pseudocumenul, suferă disproporfionare prin încălzire la 150***160°, în prezenfa clorurii de aluminiu şi a acidului clorhidric, dînd aceleaşi produse.
1.	Cumengeeiî. Mineral.; 5 PbCl2 • 5 Cu (OH)2 • 1/2 H20. Mineral din grupul boleitului, de culoare albastră-azurie şi cu luciu sticlos.
2.	Cuminol. Chim.; (CHs^CH — CeH4— CHO. Paraisopropil-benzaldehida; lichid incolor, cu p. f. 235°, care se găseşte în uleiul eteric din seminfele de chimen (Cuminum cyminum L.) şi are o aromă caracteristică.
3.	Cumis. Ind. alim.: Băutură lactată fermentată, preparată din lapte de capră, de iapă sau de cămilă, asemănătoare cu chefirul. Microorganismele cari produc fermentafia sînf o drojdie şi diferite bacterii lactice: Streptococcus lactis, Bacterium bulgaricum şi, uneori, Bacillus caucasiens. în procesul de fermentafie care se produce Ia obfinerea cumisului primele microorganisme sînt mai importante. Astfel, drojdia produce alcool, acizi volatili, esteri şi acid carbonic. Bacteriile lactice produc acid lactic şi aromă. în acelaşi timp se produce şî o hidroliză a cazeinei pînă la albumoze şi peptone.
Cumisul confine o cantitate de alcool care variază înfre
1	şi 1,5%, iar aciditatea variază între 60 şi 120°T. Cumisul e un aliment reconfortant, întrebuinfat şi în Medicină, în anumite afeefiuni de stomac sau ca tonic.
&	Cummingfonif. Mineral.: Grünerit (v.) cu un confinut mai mare de MgO, din grupul actinotului.
5.	Cumpăna apelor. Geogr., Geo/.: Linia sau zona de des-părfire a două versante adiacente (rezultată adeseori din unirea punctelor cu cea mai mare altitudine), de la care apele din precipitafii sau curgătoare (torenfi, rîuri), curg în sensuri opuse, spre două basine hidrografice (v.) diferite. Cumpăna apelor delimitează un anumit basin hidrografic, separîndu-l de basinele vecine (v. fig. II sub Basin hidrografic).
Trasarea cumpenei apelor se face pe hărfi le topografice, după cofele şi curbele de nivel sau după izvoarele rîurilor. Precizia în trasarea ei depinde de condifiile reliefului: în regiunile muntoase sau deluroase, trasarea e uşoară, datorită diferenfelor mari de altitudine; în regiunile de cîmpie şi în special în regiunile mlăştinoase, trasarea ei e mult mai grea, fiind necesare în acest scop măsurători pe teren. De precizia trasării cumpenei apelor depinde exactitatea calculelor morfometrice cari se fac în basinele hidrografice.
în legătură cu cumpăna apelor se determină: pozifia, lungimea şi înălfimea ei medie, gradul de creştere, mersul şi schim-
Cumpănă
509
bările pe cări Ie suferă în fimp din cauza mişcărilor fecfonice şi a acfiunii de eroziune şi de depunere a rîuri lor, efc.
De asemenea, se determină coeficientul de dezvoltare a cumpenei apelor (Cca), adică raportul dintre lungimea acesteia (L) şi lungimea circumferenfei unui cerc (/) cu o suprafafă (A) egală cu suprafafa basinului hidrografic pe care-l delimitează, după formula;
C __L _	L_______L_______
“	1	2^1 k A 3,345-i A
Coeficientul de dezvoltare a cumpenei apelor interesează, în calculele hidrologice, regimul de scurgere a apei rîurilor. Cu cît coeficientul e mai mic (adică se apropie de unitate, care e valoarea lui minimă posibilă), cu atît scurgerea apei e mai vijelioasă şi viiturile sînt mai mari; cu cît acest coeficient e mai mare, cu atît apa se scurge mai încet şi viiturile sînt mai liniştite.
Fafă de axa principală a refeiei hidrografice (v.), cumpăna apelor poate fi simetrică sau asimetrică.
După imporfanfa lor, se deosebesc: cumpene principale (la ‘ sisteme de rîuri mari) şi cumpene secundare (la sisteme de rîuri mici, incluziv pîraie).
Principala cumpănă de apă a Pămîntului frece prin Asia, Europa, Africa şi prin cele două Americi. Ea se întinde de la Capul Horn, pe Cordilierele de Sud şi de Nord pînă la strîm-toarea Bering, apoi pe culmile orientale şi centrale ale Asiei, prelungindu-se în lungul marginii răsăritene şi sudice a Africii. Ea desparte basinul Oceanului Atlantic şi al Oceanului înghefat de Nord, de basinul oceanelor Pacific şi Indian.
Deoarece şi apele subterane curg, se poate deosebi şî o cumpănă a apelor subterane, care e reprezentată prin linia care uneşte punctele cele mai înalte ale nivelului hidrostatic al stratelor acvifere respective, de la care apele curg în direcfii diferite. Cumpăna apelor subterane corespunde, teoretic, cu cumpăna apelor superficiale (dacă terenul are o permeabilitate uniformă, stratul impermeabil se găseşte la o adîncime mai mare şi alimentarea cu precipitafii e uniformă) sau e deplasată fafa de aceasta.
î. Cumpănă, pl. cumpene. 1. Tehn.: Sin. Boloboc, Nivelă cu bulă de apă (v.).
2.	Cumpănă. 2. Ind. făr.: Balanfă cu două brâfeşi cu platane.
3.	Cumpănă. 3. Ind. făr.: Pîrghie din structura joagărului, cu care se coboară sau se ridică jgheabul prin care e abătută apa din scoc, cînd e oprit joagărul. V. sub Joagăr.
4.	Cumpănă de control. Poligr.: Unealtă pentru controlul pozifiei orizontale şi al înălfimii exacte a „valurilor" ungătoare ale preselor de tipar. Cumpăna se compune dintr-o vergea cu două brafe, care oscilează în jurul unei muchii de sprijin. Pe braful cel lung se găseşte o nivelă de aer, cu diviziuni, iar pe braful cel scurt e adaptată o placă mare de control (v. fig.).
r
Cumpănă peniru controlul pozifiei „valurilor".
1) nivelă de aer; 2) placa de control cu şurub micrometric.
Această placă poate fi înălfafă sau coborîtă, cu ajutorul unui şurub micrometric, care indică înălfimea exâctă a formei de tipar şi permite reglarea pozifiei de contact între val şi formă, în acest scop, cumpăna se aşază pe fundamentul presei, astfel încît valul să se aplice pe placa de control, şi apoi se potriveşte valul pînă cînd nivela indică exact pozifia orizontală. Controlul şi reglarea se pot face cu uşurinfă, chiar şi în cursul tipăririi.
5.	Cumpănă de fînfînă. Ind. făr.: Pîrghie de lemn, rezemată pe furca fîntînii, de care sînt suspendate, la capătul din
spre puf, prăjina cu găleata, şi, la celălalt capăt, o greutate (buturugă, bolovani).
o. Cumulate, duble legături Chim.: Sistem de duble legături întîlnif la combinafiile organice şi reprezentat conven-fional prin următorul tip de legătură: C=C=C, care e întîlnif la relativ pufine hidrocarburi, cum sînt cumulenele (v.).
7.	Cumulene, sing. cumulenă. Chim.: Combinafii organice cu mai multe duble legături cumulale. Cumulenele se obfin prin condensarea unei cetone cu diacetilenă sodată, urmată de reducerea diacetilenglicolului rezultat. De exemplu, tetrafenilhexa-pentaenul se obfine pe această cale plecînd de la difenilcetonă, care se condensează cu diacetilenă sodată:
(C6H5)2C:=0 + NaCEEC—CEECNa + 0=C(C6H5)2 ->
- (C6H5)2-C-C=C-C=C-C(C6H5)2 ->
I	I
ONa	ONa
(C6H5)2 — C = C = C = C = C = C-(C6H5)2
Tefrafenilhexapenfaenul are cinci duble legături cumulate, are culoare roşie închisă, p. t. 302° şi o remarcabilă stabilitate chimică.
Din cauza substituenfilor marginali, cari se găsesc în două plane perpendiculare, cumulenele cu număr par de duble legături prezintă isomerie optică fără carbon asimetric; cumulenele cu număr impar de duble legături, avînd substituenfii marginali în acelaşi plan, prezintă însă isomerie geometrică.
8.	Cumuliformis. Mefeor. V. sub Nori.
8.	Cumulîzare. Mefeor.: Procesul de formare a norilor de tip cumulus, într-un curent ascendent de aer încălzii în prealabil în contact cu solul, datorită condensafiei prin răcire adiabatică.
10.	temperatură de Meteor. V. sub Temperatura aerului.
11.	Cumulonimbus. Mefeor. V. sub Nori.
12.	Cumulovulcan. GeoL* Tip de con vulcanic, format prin suprapunerea alternativă a curgerilor de lavă şi a îngrămădirilor de blocuri şi de cenuşă provenite din explozii (v. şî sub Vulcan, şi sub Aparat vulcanic).
i	s. Cumulus. Meteor. V. sub Nori.
14.	Cunefă, pl. cuneîe.* 1. Alim. apă, Canal.: Riglă cu secfiunea semicirculară, amenajată în lungul radierului unui canal (de alimentare cu apă sau de canalizafie), pentru a asigura condifii favorabile de curgere a apei, la debite mici (v. fig.).
Datorită cunetei, pentru aceeaşi pantă longitudinală a radierului şi pentru aceeaşi rugozitate a perefilor canalului, se asigură o rază hidraulică eficientă, pentru ca vitesa	de curgere a	apei	să
fie destul	de mare.
îs. Cunefă. 2. Hidrof.: Secfiunea de curgere a unui canal navigabil, artificial.
io.	Cunefă. 3. Tehn.	mii.:	Albie	mică,	amenajată	pe	fundul
şanfuri lor	lucrărilor de	fortificafie	(v.	fig. sub	Contraescarpă),
pentru a asigura scurgerea apelor mici.
17.	Cuniculiculfură. Zoof.: Creşterea şi îmbunătăfîrea iepurilor de casă, pentru a obfine lînă, carne şi blănife. Sin. Cuniculfură.
îs. Cunună, pl. cununi. Geogr.: Lanf de munfi, muchie sau spinare a unei înăifimi.
19.	Cupaj. Ind alim.: Amestecul a două sau ál mai multor vinuri, pentru a le îmbunătăfi calitatea sau pentru a crea un tip nou de vin, care să corespundă anumitor exigenfe comerciale sau tehnice. Sin. Tăiere.
Secfiuni de canale cu cunetă.
a)	canal cu secfiunea supraînălfată;
b)	canal semicircular; Í) cunetă;
2) radier.
Cupaí
510
Cupă
i. Cupaí. Elf.: Material binar folosit în instalaţiile electrice la locurile de îmbinare între conductoarele de cupru şi cele de aluminiu, pentru a evita efectele de electroliză, în atmosferă umedă. Cupalul e constituit din aluminiu şi cupru, de obicei sub
împreună, în contact foarte apropiat,
Piese de coniacf, de cupal. a) rondelă; b) teacă; c) papuc.
formă de table laminate astfel încît să nu mai poată pătrunde umezeala înfre ele. La montare, partea de aluminiu se conectează cu elementele de aluminiu ale instalat iei, iar partea de cupru, cu cele de cupru.
Din cupal se confecfionează de obicei: rondele, teci, papuci sau cleme (v, fig.).
2.	Cupă, pl. cupe. 1. Ut,: Obiect în general metalic, avînd forma unui recipient deschis, în care se poate încărca un material lichid, pulverulent, în vrac, în bulgari, etc. în general, cupa serveşte fie numai la transportul materialului încărcat (de ex. la elevatoare, transportoare, etc.), fie la pătrunderea prin tăiere sau afundare în materialul cu care se încarcă şi la transportul acestuia (de ex. la excavatoare); la unele maşini hidraulice, cari au rotor cu cupe, acestea sînf elementele active prin intermediul cărora se transformă energia hidraulică a apei în energie stereomecanică la arborele maşinii, sau invers.
După modul de asamblare la utilajul la care e folosită, cupa poate fi: suspendată liber, prin lanţuri sau cabluri (trei sau patru); suspendată basculant, pe un cadru asamblat printr-o articulaţie la un cărucior de transport, pe capra unui vagonét, etc.; suspendată articulat, în general pe un lanţ de transport; suspendată rigid, prin nituri sau şuruburi, pe o bandă sau pe zalele unui lanţ; solidarizată, cu roata sau cu rotorul unei maşini; rulantă, avînd role sau roti ie.
Capacitatea unei cupe variază de la cîfiva decimetri cubi pînă la zeci de metri cubi. Se folosesc cupe individuale sau grupuri de cupe, eventual montate pe o bandă textilă, pe un lanf, etc., de exemplu la elevatoare, la drage, etc.
Exemple:
Cupă de benă:
Cupă metalică suspendată articulat, pe cadrul de suspensiune al unei bene. Cupa de benă are uneori o greutate atît de mare, încît să poată pătrunde în materialul cu care se încarcă (v. fig, /); unele bene au două cupe. Se foloseşte la transportul de pietre, de cărbuni, minereu, etc. Sin. Benă.
Cupă de betonieră: Cupă metalică rulantă, cu rotile (galefi), care poate fi deplasată pe o cale cu şine, fiind antrenată de motorul betonierei prin intermediul unui cablu. Cupa de betonieră are o capacitate care depinde de mărimea betonierei. După ce e încărcată cu agregatele componente ale betonului (pietriş, nisip, ciment), în proporfiile prescrise, e ridicată pe o cale înclinată (cu şine) pînă deasupra gurii tobei betonierei, în. care e descărcată prin răsturnare (v. fig. II).
Cupă de elevator: Cupă metalică suspendată rigid sau articulat, pe o bandă continuă sau pe un lanf continuu.
/. Cupă de benă.
1) falcă; 2) cadru; 3) cablu de ridicare; 4) cablu de deschidere; 5} scripeţii pafanului.
II. Cupă de befonieră. I) betonieră; 2) cupă.
La elevatoarele cu bandă, cupele sînf asamblate pe bandă prin nituri sau şuruburi, iar la cele cu lanf, cupele pot fi şî articulate cu zalele lanfului. Cupa de elevator are o formă care permite încărcarea materialului şi transportul acestuia pînă la pîlnia de descărcare, unde depune materialul, fără să-l risipească (v. fig. III). Se foloseşte penfru transportul de materiale uscate, ca argilă uscată, cărbuni, calcar, pămînturi uscate de turnătorie, boabe, etc.
Cupă de excavator: Cupă metalică solidarizată cu braful unui excavator, care taie materialul pe care îl încarcă şi îl transportă (v. fig. IV). Cupa excavatorului, de formă aproximativ paralelepi-pedică, are peretele superior asamblat cu braful excavatorului şi perefele inferior cu o muchie tăietoare amovibilă (numită cozoroc sau vizieră) şi cu dinţi cari se înfig în materialul excavat; peretele din spate al cupei poate fi basculant, la excavatoarele cu acfiune directă (cari taie de jos în sus) şi la cele cu acţiune inversă (cari taie de sus în jos), sau fix, la excavatoarele cu elindă. Peretele basculant (v. fig. V),
III. Cupă de elevator. 1) cupă; 2) za de lanf.
IV. Cupă de excavator (vedere din fafă). 1,2, 3, 4) perefi; 5) dinte; 6) tijă de legătură; 7) roată de lanf; 8) apărătoare; 9) cremaliera braţului; IC) lanf.
V. Cupă de excavator (vedere din spate).
1,2) pîrghii; 3) ghidaj; 4) zăvor; 5) perefe basculant.
care e articulat printr-o balama cu peretele superior şi e echipat cu un zăvor, închide cupa în poziţia de tăiere şi încărcare, cînd zăvorul se blochează în peretele superior datorită greutăţii sale proprii, şi o deschide în pozifia de descărcare, cînd zăvorul e acfionat cu un troliu auxiliar.
Capacitatea q (m3) a unei cupe se determină în funcfiune de dimensiunile sale şi de coeficientul de afînare al rocii, folosind relafia:
q = bcHkat
în care b (m) e lungimea peretelui inferior, c (m) e lăfimea cupei, H (m) e înălfimea de încărcare a cupei şi ka e greutatea specifică a materialului afînat. Coeficientul ka are valorile 1,12 pentru nisip uscat, pămînt nisipos sau argilă umedă;
1,24 pentru prundiş sâu argilă afînată; 1,34 pentru conglomerate slab cimentate, marnă sau argilă compactă; 1,5--1,6 penfru conglomerate puternic cimentate sau minereuri (după explodare). în general, capacitatea cupei q (în m3) a excavatoarelor obişnuite e de 1/32--1/52 din greutatea totală a excavatorului (în incapacitatea cupelor variază între 0,5 şi 30 m3 la excavatoare cu acfiune directă, între 0,5 şi 1,5 m3 la excavatoare cu acfiune inversă şi între 0,03 şi 0,85 m3 la excavatoarele cu elindă.
Greutatea cupelor (în f) e de 0,9 ^■••2,1 q, iar puterea totală (în CP) a motoarelor de acfionare e de 100***150 q.
Cupele pot fi turnate monobloc, turnate din două bucăfi şi îmbinate prin sudură, sudate, (v. fig. VI), etc.; o reducere apreciabilă
Cupa
511
Cupa
a greutăfii cupelor se obfine folosind ofeluri aliate cu nichel sau aliaje de aluminiu. Grosimea t (în mm) a perefilor cupei se determină cu relafia:
t = (20-35) yq-
aceşti psrefi au brîuri de întărire, iar peretele basculant e în general uşor bombat.
Tăişul cupei, adică peretele inferior, e solicitat de o forfă axială P\ şi, în timpul tăierii, de o forfă normală pe tăiş P2 ~ 0,2 Pi. Fig. Vil reprezintă cîteva modele de dinfi, şi anume: tipul a, nereversibil care e folosit în roci moi, suportă uzură pînă la 70%; tipul b, care se montează cu două buloane, deduce uzura la circa 15%; tipul c, care e reversibil, reduce şi mai mult uzura, însă provoacă ruperea frecventă a buloa-
VI. Cupe de excavator. ,a) turnată; b) sudată.
J
unui funicular. Cupa de funicular, în generai cu schelet metalic (de ofel laminat) îmbrăcat cu tablă de ofel, poate avea diferite capacităfi, după sistemul de antrenare, natura materialului de transportat, etc. (v. fig. VIII). Se foloseşte la transportul de minereu, de pietriş, nisip, etc.
Cupă de încărcător: Cupă metalică solidarizată cu braful de încărcare al unui încărcător pentru cuptoare Siemens-Martin. Cupa de încărcător, care de obicei are capacitatea de 1—5 t, e echipată cu un manşon lateral de cuplare, în care pătrunde pivotul vertical al brafului de manevrare (v. fig. IX).
Se foloseşte atît la transportul metalelor feroase şi al elementelor de adaus, cît şi la încărcarea cuptorului cu aceste materiale.
Cupă de transportor: Cupă metalică suspendată articulat, pe un lanf de transport, prin intermediul unui bulon sau printr-un cîrlig. Articulafia permite m'enfinerea cupei în pozifie verticală, iar descărcarea cupei se obfine prin răsturnare (v. fig. X).
IX. Cupă de încărcător, a) secfiune; b) vedere îi plan.
C	f
VII,	Tipuri de dinfi, la cupe.
nelor de fixare; tipul d, cu proeminenfe laterale, descarcă aproape complet bulonul; tipul e, care e reversibil, se recomandă pentru roci tari şi cupe de peste 2,5 m3; tipul f, cu proeminenfă piramidală şi ancoşe de bază, are cea mai mare rigiditate.
VIII. Cupă de tunlcular.
1) cablu de ruiare; 2) cablu trăgător; 3) dispozitiv de rulare; 4) aparat de cuplare; 5) cupă; 6) dispozitiv de blocare.
Cupă de funicular: Cupă metalică suspendată basculant pe un cadru care e articulat la căruciorul de rulare al
X. Transportor cu cupe.
1) depozit de material brut; 2) concasor şi stafie de încărcare a transportorului; 3) lanf cu cupe; 4) mecanism de acfionare; 5) rofi de ghidare; 6) mecanism de întindere; 7) stafie de descărcare a transportorului; 8) siloz de material concasat.
Transportoarele cu cupe sînt folosite, de exemplu, în turnătorii, sau la transportul materialelor granulare.
Cupă de vagonét: Cupă metalică suspendată basculant pe cadrul unui vagonét, care în timpul încărcării sau al transportului e blocată şi poate fi descărcată prin basculare.
Cupa de vagonét, cu schelet metalic îmbrăcat cu tablă de ofel, poafe avea capacitatea de
0,75 m3, 1 m3 sau 1,50 m3 (v. fig. XI). Se foloseşte la transportul de pietre, de nisip, minereu, cărbuni, etc.
Cupa rofii de iriga f i e: Cupă de lemn suspendată rigid pe fafa laterală a coroanei rofii de irigafie, cu ajutorul căreia se ridică apa de la un nivel oarecare la un nivel superior. Prin învîrtirea rofii, cupele se încarcă cu apă şi se golesc într-un jgheab legat cu canalul principal de irigafie. Sin. Cupă de roată bulgărească. V. şî sub Roată de irigafie.
XI. Cupă de vagonét.
/) cupă cu perefi ficşi; 2) suport; 3) balama; 4) şasiu; 5) zăvor; 6) tampon de lemn; 7) şină.
Cupă
512
Cuplaj
XII. Cupa turbinei Pelfon. a) vedereîn plan; b) secjiune.
Cupa turbinei Pelfon: Cupă metalică (de ofel turnat sau de bronz) solidarizată la periferia discului rotorului turbinei Pelton, în centrul căreia loveşte vîna de apă injectată din statorul acesteia. Are forma a două scoici cu concavitatea spre vîna de apă, unite în planul de simetrie printr-o nervură cu muchie ascufită, care despică vîna de apă, dirijînd-o spre cele două con-cavităfi (v. fig. XII); în partea mediană periferică, cupa are o tăietură, permifînd astfel ca o parte din vîna de apă să pătrundă şi la celelalte cupe ale rotorului, ceea ce asigură un cuplu mofor mai uniform, prin atacarea simultană a mai multor cupe. V. şi sub Turbină Pelton.
î. Cupă. 2. Ind. st. c.: Pahar cu picior, în formă de potir cu gurâ largă, sau în formă de vas mai larg decît adînc, de sticlă, de cristal, de metal, eventual de lemn (cu toartă), din câre se bea sau cu care se ia un lichid.
2.	Cupă. 3: Obiect de artă, de obicei de metal, uneori de cristal, de forme diferite, dar de cele mai multe ori de forma unei cupe în accepfiunea 2, care se dă ca premiu cîşti-găforului unei competifii sportive.
3.	Cupă. 4. Silv.: Formă artistică de coroană a unui arbore, lipsită de ax central şi constituită din mai multe ramuri laterale cari pleacă din acelaşi punct şi sînt dispuse în formă de cupă. Sin. Coroană în formă de vas.
4.	Cupe anemomefrice. Me/eor. V. sub Vîntului, instrumente de măsură a
5.	Cupelaţie. Metg.: Procedeu industrial de extracfie a argintului şi a aurului din minereurile bogate în plumb sau din semifabricatele provenite de la prelucrarea acestor minereuri, în principal, procedeul consistă în topirea masei auro-argenti-fere într-un curenf de aer, ceea ce conduce la oxidarea plumbului în PbO (litargă). După transformarea în oxid a întregii cantităfi de plumb, aurul şi argintul rămîn aproape pure şi — prin răcire — cristalizează formînd o masă sferică, care se supune ulterior unei operafii de extragere prin electroliză.
Extragerea argintului şi a aurului din materialele provenite de la procedeul Parkess se face folosind două procedee, diferite prin utilajul folosit şi prin succesiunea operafiilor.
Cupelafia engleză se aplică în special la plumburi bogate în argint şi în aur. Ea se efectuează — prin topire oxidantă — în cuptoare cu reverberafie oscilante şi montate pe cărucior, cari au capacitate mică şi vatră eliptică. încărcarea cuptorului se face continuu. Oxidarea plumbului se face printr-un curent de aer suflat la suprafafa băii, iar litarga se elimină în zgura formată, care se scurge continuu din cuptor.
Cupelafia germană se aplică la plumburi cu confinut mic de argint. Ea se efectuează — prin topire oxidantă — în cuptoare stabile cu reverberafie de capacitate mai mare, şi cu boltă mobilă. încărcarea e intermitentă. Oxidarea plumbului se face printr-un curent de aer suflat la suprafafa băii, iar litarga se elimină în zgura formată.
6. Cupeu, pl. cupeuri. Transp. V.	H
Caretă.	O—NH4
7.	Cupferon. Chim.: Sarea de amo-	___J.__
niu a fenilnifrozohidroxilaminei, care jj j
se prezintă în foife albe strălucitoare.	j-jc £}_j
Cupferonul e un reactiv pentru fier, cupru, titan, vanadiu, zirconiu şi uraniu,	„
care dă combinafii complexe chelatice,
insolubile. Din această cauză, cupferonul e întrebuinfat la dozarea cantitativă a acestor elemente.
s. Cuplaj. 1. Tehn.: Sin. Acuplaj (v.).
9.	Cuplaj. 2. Elt., Telc.: Legătură realizată înfre două sau mai multe circuite electrice prin elemente de circuit (rezistoare, condensatoare, bobine, etc.) sau prin interacfiune mediată de cîmpul electromagnetic cuasisfafionar, care permite transferul de energie între circuite.
Prin cuplaj se înfelege uneori însuşi transferul de energie considerat. Nu se numesc, de obicei, cuplate, circuitele între cari transferul de energie e realizat de unde electromagnetice.
Cuplajul se numeşte Iarg sau strîns, după cum puterea electromagnetică transferată e mică sau practic egală cu puterea totală dezvoltată în circuite.
După modul de realizare, cuplajul se numeşte conductiv, capacitiv, inductiv sau electronic.
Cuplajul conductiv sau galvanic e cuplajul realizat printr-un rezistor comun circuitelor (cuplaj prin rezistenfă) sau — mai general — prin porfiuni conductoare de circuit (v. fig. I a şi b).
Cuplajul capacitiv e cuplajul realizat printr-o capacitate comună circuitelor (cuplaj prin capacitate) sau — mai general — printr-un ansamblu de tuburi de flux ale inducfiei electrice (v. fig. I c şi d).
Cuplajul inductiv e cuplajul realizat prin inducfie mutuală între circuite (cuplaj prin transformator), printr-o inductivitate
0(0
_____I-----
fiJl
I. Cuplaje.
I, II) circuite cuplate; a şi b) cuplaje conductivé; c şi d) cuplaje capacifive; e, f şi g) cuplaje inductive; h) cuplaj electronic.
comună circuitelor (cuplaj prin inductivitate), prin ambele mijloace (cuplaj prin autotransformafor) sau — mai general — printr-un ansamblu de tuburi de flux ale inducfiei magnetice (v. fig. / e, f, g).
Cuplajul electronic e cuplajul realizat prinir-un flux de electroni care aparfine unor circuite secundare şi e comandat cu o tensiune a unui circuit primar (v. fig. I h).
în montajele electronice, cuplajul se poate realiza înfre circuitele de intrare şi de ieşire ale aceluiaşi etaj (cuplaj de reacfiune) sau între circuitul de ieşi?e al unui etaj şi circuitul de intrare în etajul următor (cuplaj între etaje). Cuplajul electronic între etaje prezintă avantajul separării circuitului primar de circuitul secundar pe care îi comandă şi se utilizează adeseori la cuplarea unui oscilator electronic cu etajul amplificator care îi urmează şi care nu trebuie .să-l perturbe.
Cuplaj al circuiielor de telecomunicaţii
513
Cuplaj al circuitelor de telecomunicaţii
II. Oscilator cu cuplaj electronic. 1) ieşire.
Schema unui oscilator cu cuplaj electronic e reprezentată în fig. H Ecranul, grila şi catodul tetrodei formează un oscilator în trei puncte cu cuplaj prin auto-transformator (oscilator Hartley), ecranul (care aici are rolul de anod) fiind pus, la pămînt (la potenfial fix), pentru curentul alternativ. Anodul şi catodul tetrodei formează un amplificator avînd ca impedanfă de sarcină anodică circuitul acordat LC şi fiind comandat de grilă şi ecran, cari oscilează ambele fafă de catod. Acest amplificator se numeşte separator, deoarece separă oscilatorul (a cărui frecventă va rămîne astfel mult mai constantă) de influenfă circuitului de sarcină. La cuplajul electronic, etajul oscilator şi cel separator sînt constituite de un singur tub cu ecran. V. şî Cuplate, circuite ~ şi Amplificator electronic, sub Amplificator.
î. al circuitelor de telecomunicaţii. Te/c.: Cuplaj parazit între circuitele de telecomunicaţii ale unei linii aeriene, sau în cablu, care condiţionează producerea perturbafii lor (diafoniei) între circuite.
Cuplajul circuitelor de telecomunicafii poate fi capacitiv, Inductiv sau mixt (electromagnetic), după cum se realizează prin capacităfile parfiale dintre conductoare, prin inductivităfile mur tuale dintre circuite, sau în ambele moduri. Cum circuitele au şi pierderi (în conductoare şi în izolafie), cuplajul capacitiv e totdeauna însofit de un cuplaj conductiv (numit şî cuplaj dielectric) prin conductanfele parfiale de izolafie ale conductoarelor — care determină o componentă reală a admitanfei cuplajului capacitiv complex, iar cuplajul inductiv e totdeauna însofit de un cuplaj conductiv (galvanic) prin rezistenfele conductoarelor — care determină o componentă reală a impedanfei cuplajului inductiv complex.
Perturbafiile datorite cuplajului se reduc prin echilibrarea-circuitelor (simetrizarea fafă de o axă longitudinală). Evaluarea cuplajelor se face cu ajutorul unor mărimi auxiliare sau al unor coeficienţi de cuplaj, cum se arată mai jos pentru fiecare tip de cuplaj în parte.
Cuplaj capacitiv dat de asimetrii capacitive pure (reactive), în cazul a două circuite oarecari (v. fig. I) se consideră capacitatea de cuplaj C — nC\, unde Ci e capacitatea efectivă a unuia dintre cele două circuite, presupuse identice, iar n e un coeficient. Pentru cuplajul între două circuite fizice cu #12 = ^34« avem:
In N In N
In
a34
al2
unde
N
Vrfl4j^23^
a13 • a24
fantomă al cuartei; #3 = (Ci3 + C23) —(C14-}- C^), între circuitul fizic II şi circuitul fantomă al cuartei.
I. Notafii penfru distanfele relative a două circuite (1 şi 2).
II. Cuplajele capaciţive ale circuitelor unei cuarte.
1, 2 şi 3, 4) circuite; Cíá C24r, etc. capacităfi parfiale.
Coeficienfii e, numiţi şî coeficienfi de asimetrie capacitivă, dau dezechilibrele de capacitate datorite capacităfilor parfiale dintre conductele cuartei şi
masă (pămînt) şi sînt trei (notafi e\; e2\ ^3), şi anume: ei ~ (Qo”Qîo)i mtre circuitul fizic I şi masă (pămînt); e2 ~ (C30 — C40), între circuitul fizic II şi masă (pămînt); e3 — (C10 4- C2o) — (C30 4- C40), între circuitul fantomă al cuartei şi masă (pămînt). în cazul a două circuite
Circuitu!I,	Circuitu! IIk
Cuarta 1
Cuarta 2
III. Circuite din cuarte vecine.
din două cuarte vecine, în cablu (v. fig. III şi IV), cuplajul capacitiv se exprimă printr-un număr de alfi nouă coeficienfi de cuplaj
7-
2-
3-
4~
5-
6-7' 8'
																
																
																
{$1	cf		0d	«5”		c§~	cf	CÍ	cl	cS1			4	cf	4	
																
																
																
în cazul a două circuite dintr-o aceeaşi cuartă în cablu (v. fig. II), cuplajul capacitiv se exprimă prin coeficienfii K şi e.
Coeficienfii K, numifi şi coeficienfi de cuplaj capacitiv, dau dezechilibrele de capacitate datorite capacităfilor parfiale laterale ale circuitelor unei cu2rte şi sînt trei (notafi K\; K2; ^3), şi anume: K\ = (Ci34-C24) — (Ci4 + C23), între circuitul fizic I (dat de conductele 1 şi 2) şi circuitul fizic II (dat de conductele 3 şi 4); = (C?i3-|-C14) — (C23 4* Q24), între circuitul fizic I şi circuitul
IV. Capacităfile parfiale de cuplaj între circuite din cuarte vecine.
capacitiv (notafi K4\ K5; K6; K7; K8; Kg; K10; Kn; Kl2), şi anume:
IC4 = (C15 + Ci6 4" C25 + C26+ C37 + C33 4- C47 4- C48) —
““ {P17+Qs+C27 + C28 + C35 4* C36+C45 4- C46) între circuitul fantomă 1 şi circuitul fantomă 2;
#5 = (C15 + Ci6+C27 + C28) — (C17 + C18+C25 + C2e)
între circuitul fizic 11 şi circuitul fantomă 2;
^6 = (C35 4- C3g -f C47 4- C48) — (C37 4* C38 4- C45 4- C46) între circuitul fizic II1 şi circuitul fantomă 2;
K?=(C15 4- C2 5 4- €35 4- C46)—(Ci64*C26 4- C3 5 4- C45) între circuitul fantomă 1 şi circuitul fizic l2;
&8 = (C17 4- C27 4- C33 4- C43) — (Ci8 4- C28 + C37 4- C47) între circuitul fantomă 1 şi circuitul fizic ll2;
Kg — (C15 4- C2g) — (Cie 4- C2ö) între circuitul fizic 11 şi circuitul fizic ll2;
^10=(Q7+C28) — (Ci84-C27) între circuitul fizic 11 şi circuitul fizic l2;
Cuplaj mecanic
514
Cuplaj mecanic
^11—(Os+Qö) ~ (Qö+Os)
între circuitul fizic Hi şi circuitul fizic hi
K\2 = (C37 + C43) — (C38+ C47) ■ între circuitul fizic II1 şi circuitul fizic II2.
La cablurile la cari nu se folosesc circuitele fantomă rămîn din aceştia numai coeficienfii: K9; K10; #11 şi K\2- între capacitatea de cuplaj C şi coeficientul capacitiv K\ există relafia:
4
C = -
Cuplaj capacitiv dat de asimetrii capacitive complexe. în general, acum intervin, afară de capacităfile de cuplaj C, şi conductanfele de izolafie (perditanfele) de cuplaj g, iar admi-tanfa cuplajului capacitiv, Yc, se scrie:
Yc=g + j(oC.
în cazul unei cuarte în cablu (v. fig. V), la fiecare capacitate parţială laterală (Q3; Q4; C23; C24) se adaugă cîte o perditanfă parfială laterală (gi3; gi4; g23; g2é)-
Cuplaj inductiv dat de o asimetrie inductivă pură (reactivă). în cazul a două circuite oarecari, cuplajul inductiv se exprimă prin inductivitatea mutuală de cuplaj m, data de: m — nL\,
unde L\ e inductivitatea proprie, exterioară, a unuia dintre cele două circuite, presupuse identice, iar n e un coeficient, exprimat la fel ca Ia cuplajul capacitiv.
V. Conductanfe parfiale şi capacităfi parfiale de cuplaj la o cuartă în cablu.
VI InductiviiăfI mutuale ale conductoarelor circuitelor unei cuarte.
poate fi: penfru capătul apropiat (Kq) sau pentru capătul depărtat (Ke). Primul,
4
+jc )-
In cazul a două circuite fizice dintr-o aceeaşi cuartă, în cablu, cuplajul inductiv se exprimă prin coeficientul m\, numit şi coeficient de cuplaj inductiv, care dă dezechilibrul datorit inductivi-tăfilor mutuale laterale ale circuitelor fizice din cuartă (v. fig. V/). El e dat de:
= (^13 +■ ^24) - (^14+ m2 3).
In cazul a două circuite fizice din două cuarte vecine, în cablu, cuplajul inductiv se exprimă prin coeficienfii de cuplaj inductiv m9; rri\Q\ m\\\ wi2, cari se dau prin expresii similare cu cele indicate la cuplajul capacitiv între două cuarte, dacă în locul capacităfilor parfiale laterale se introduc inductivităfile mutuale parfiale m^; mi6etc., iar Kq, K\q, K\\ şi K\2 se înlocuiesc cu mg] miQ\ m\\ şi m\<i.
Cuplaj inductiv dat de asimetrii inductive complexe. în general, aici intervin, afară de inducfivităfile mutuale de cuplaj m, şi rezistenfele de cuplaj r, iar impedanfa cuplajului inductiv se scrie:
Zm=r+j(am.
In cazul unei cuarte în cablu, la fiecare inductivitate mutuală parfială (^13; m23; m\4\ m2\) se adaugă cîte o rezistenfă parfială laterală (ri3; r23; ru; r2i).
Cuplajul electromagnetic (mixt) rezultat prin însumarea efectelor capacitive şi inductive a două circuite electrice se exprimă prin coeficientul de cuplaj electromagnetic care, la rîndul său,
K*>	*	/	Z2
(unde g, c, r, m sîrt parametrii primari ai diafoniei, co e pulsafia curentului alternativ care dă diafoniă, Z e impedanfa caracteristică a celor două circuite presupuse identice şi adaptate la capete) permite determinarea atenuării de paradiafonie. Al doilea,
permite determinarea atenuării de telediafonie.
1. Cuplaj mecanic. Tehn., Mş.: Ansamblu de două sau mai multe sisteme mecanice oscilante, legate între ele prin elemente mecanice cari permit o influenfare mecanică reciprocă a acestora.
Starea de mişcare a sistemelor oscilante cu un grad de libertate e reprezentată printr-o singură ecuafie diferenfială, în raport cu un singur parametru. Ansamblul de două sau de mai multe sisteme oscilante cuplate, fiecare avînd un grad de libertate, constituie sisteme cu mai multe grade de libertate; se poate scrie cîte o ecuaţie de mişcare penfru fiecare sistem oscilant component, însă în ecuafie există ynu sau mai mulfi termeni cari depind de celelalte sisteme oscilante şi de felul legăturii dintre ele.
Sistemul oscilant cuplat efectuează oscilafii amortisate sau neamortisate, cari pot fi libere sau forfate, după cum sînt provocate de o impulsie inifială, respectiv de o forfă ori de un moment cari Ie întrefin.
Un arbore cu' n rotoare calate coaxial, arborele avînd secfiuni diferite de-a lungul lui, între rotoare (v. fig./), constituie un exemplu de cuplaj cu n sisteme oscilanta (fiecare cu un grad de libertate), legate între ele prin elemente elastice. Oscilatorul de ordinul s e un rotor s, de masă Ms şi cu un moment de insrfie polar Is (în raport cu ax3 arborelui); elementele elastice sînt tronsonul de arbore care leagă rotorul s—1 de rotorul s şi tronsonul care leagă rotorul s de rotorul î+1. Ecuaţia diferenţiala a oscilaţiilor de torsiune ale oscilatorului de ordinul s, libere şi neamortisate, e d2a5
0)	7s^-^-iK-i-aO + cs(as-as-H) = 0’
unde parametrul variabil al oscilatorului s e unghiul instantaneu as pe care îl face rotorul s faţă de pozifia stării lui inifiale de echilibru, iar cs_1 şi cs sînf constantele elastice ale tronsoanelor respective ale arborelui. Termenii cari depind de oscilatoarele vecine şi de legătura elastică dintre oscilatoare
£{p-|
r.
1,
I. Arbore cu n rotoare coaxiale. c2, c3 --cn) constante elastice; llt 12-•ln) momentele de inerfie polare.
sînt cc_1a,
• 1'
în cari	şî	as_|_t	sînt	unghiu-
i+1 fafă de aceeaşi pozifie a stării de
s •— 1
rile rotoarelor s— 1 şi echilibru. Solufiile celor n ecuafii diferenfiale sînf n relafii de forma
(2)	as	=	asm cos pt,
în care asm e amplitudinea oscilafii lor rotorului s şi p e pulsafia oscilafiilor libere a sistemului oscilant; cunoaşterea pulsafiei oscilafiilor e necesară pentru a evita rezonanfa, care eventual s-ar putea producă la oscilafii forfate, cînd pulsafia unei armo-
Cuplaj mecanic
515
Cuplaj mecanic
nice a momentului perturbator coincide cu una dintre pulsaţiile proprii ale sistemului cuplat.
Un alt exemplu de cuplaj îl constituie două pendule de torsiune (discuri) coaxiale, montate pe un acelaşi fir elastic vertical, fixat la cele două capete. Fiecare disc, împreună cu firul legat în exterior, reprezintă un sistem oscilant, iar firul dintre discuri e elementul elastic de legătură (v. fig. II).
Cuplajul e caracterizat prin coeficientul de cuplaj
c2
^	k	(c + q)(c + c2) '
în care c, c\ şi c2 sînt constantele elastice de torsiune ale legăturii elastice, respectiv ale celor două oscilatoare, şi coeficientul k are valoarea	1	, Aplicînd un moment de
impuls unuia dintre oscilatoare, pentru ca oscilaţiile să fie sinusoidale, cel de al doilea oscilator va oscila numai dacă e satisfăcuta ecuafia pulsaţii lor proprii sau a oscilafiilor principale
(4)	(co2 - />?) (co2 - ţ\) = k2p\p\,
în care p\ şi p2 sînt pulsafiile fiecărui oscilator cînd celălalt e fix, numite pulsafii proprii sau principale, şi co e pulsafia sistemului cuplat; din relafia (4) rezultă că sînt posibile două pulsafii, respectiv două perioade	pentru	sistemul cuplat,
şi anume o perioadă superioară,	mai	lungă	decît	cea	mai
lungă dintre cele două perioade principale, şi o perioadă inferioară, mai scurtă decît cea mai scurtă perioadă dintre acestea. Rădăcinile co' şi co" ab ecua-
fiei în co2 sînt funcfiuni de	cf	A c	B	cf	^
coeficientul de cuplaj, astfel J^WWK^/WVKPvvW-f încît co' descreşte de la pi ^	111	m	V//'
la 0 şi hi" creşte de la p2 la
Vpî + pii cînd k creşte de la 0 la 1. Dacă sistemul celor două oscilatoare e simetric (v. fig. III), atunci
II. Ansamblu dedouă pendule de torsiune coaxiale.montate pe un fir elastic vertical fixat la extremităţi, c, q, c2) constante elastice; /j, l2) momentele de inerjie polare.
III. Ansamblu de două oscilatoare dispuse simetric, c. Ci) constante elastice; m) masă; A, B) os-
cilatoare identice
Ci = C‘2 sau k —
C + C\
Pl
-«-V
C + c2 m
(m fiind masa fiecărui oscilator), adică oscilatoarele sînt acordate, de unde rezultă
(o' = pi]/l-k şi co"=piVl+&
şi, substituind pe k şi p\ în co' şi co", se obfine
-Vă si »-=V
ci 4-2 c
ceea ce arată că fenomenul consistă din două pulsafii proprii suprapuse ale sistemului, dintre cari prima e pulsafia unuia dintre oscilatoare care corespunde cazului cînd legătura elastică nu mai există, deci cînd amplitudinile oscilatoarelor sînt egale şi de acelaşi sens (oscilatoare în fază, distanfa dintre ele fiind constantă), iar a doua e pulsafia proprie a sistemului care corespunde cazului cînd cele două oscilatoare au fost lansate în sens contrar (în opozifie de fază), cu amplitudini «gale şi de sens contrar; mijlocul elementului elastic de legătură rămîne fix şi fiecare sistem oscilează ca şi cum ar fi solicitat de doua elemente elastice cu constantele elastice C\
şi 2 c. Solufiile generale ale celor două ecuaţii diferenfiale ale oscilatoarelor se pot pune respectiv sub forma
x = X\ cos (co'i —cp')4-^2 cos (co"i — cp") y=Xi cos (co'i—'cp') — X2 cos (co"i--cp")
cu patru constante arbitrare X\, X2, cp', qp", cari se pot determina prin condifiile inifiale. Astfel, pentru un sistem cuplat simetric, mişcarea fiecărui oscilator se poate considera provenită prin suprapunerea a două mişcări sinusoidale, avînd frecvenfele principale.
La oscilafii forfate fără amortisare, dacă se exercită o forfă sinusoidală de pulsaţie co asupra unui oscilator, se deosebesc următoarele cazuri: cînd co = co' sau co = co" se produce fenomenul rezonantei (v. fig. /V); cînd c0—P1—P2* oscilatorul excitat devine imobil, ca şi cum ar fi solicitat de oscilatorul al doilea cu o forfă de re-
IV. Curba variaţiei amplitudinii în funcfiune de pulsaţie, la oscilafii forfate fără amortisare. co, colf 00- co") pulsafii; A) amplitudine.
acfiune egală şi de sens contrar cu forfa excitatoare. La osci-lafii forfate cu amortisare, dacă S3 exercită o forfă cu aceeaşi pulsafie co, se obfine un regim permanent cu atît mai curînd, cu cît amortisarea va fi mai mare, iar pulsafiile reale vor fi pufin diferite de p 1, co' şi co" din regimul fără amortisare; pentru co = co' şi co = co" nu se produce rezonanfă, ci valorile cresc foarte mult, fără să devină infinite (v. fig. V).
Un caz de cuplaj elastic simetric îl constituie şî ansamblul a două pendule identice, montate pe un cablu elastic orizontal (de ex. de cauciuc). Pendulul excitator, care primeşte o impulsie,
V. Curba V3rlafiei amplitudinii în. funcfiune de pulsafie, la oscilafii forfate cu amortisare. co, coj, co', co") pulsafii; A) amplitudine.
oscilează şi — prin intermediul cablului elastic — pune în mişcare pendulul al doilea, numit rezonator (v. fig. VI). Treptat, scade amplitudinea excitatorului şi creşte cea a rezonatorului, pînă în momentul în care excitatorul se opreşte, cînd rezonatorul va avea amplitudinea inifială a excitatorului (dacă frecările sînt neglijabile); apoi, rolurile se inversează şi fenomenul se repetă. Cele două pendule
I
mm
,1
şi succesiv a canice.
energiei me-
se numesc pendule simpatice, VL Ansamb,u de douS P8ndule de tor-daoarece cuplajul-lor elastic s,une dentice, montate pe un cablu elas-permite transferul reciproc tic °riz°"'al’,ixat la «fremiHtl.
1) suport; 2) cablu elastic de suspendare; 3) cablul pendulului; A, B) pendule iden-
După felul elementului	tlce‘
de legătură dintre sistemele oscilante (oscilatoare) cu un grad de libertate, cuplajul mecanic poate fi prin elasticitate, prin viscozitate şi prin inerfie.
Cuplajul prin elâsticitate se obfine prin intermediul unui element elastic. La acest cuplaj, ecuafia diferenţială a fiecărui oscilator confine termeni de cuplaj proportionali cu elongafiile oscilatoarelor cuplate.
Cuplaj sincron
516
Cuplare, reaefie de ~
Uneori, cuplajul mecanic prin elasticitate a două oscilatoare se reprezintă ca în fig. VII a, comparativ cu cuplajul electric prin condensator.
1
w,
-IH
•'	iT
j- oravuuu-—f mnnnru—^
w/z/zm
VII. Sisfeme analoge mecanice şi elecfrice. a, c şi e) cuplaj mecanic prin elasticitate (a), prin vlscozlfafe (c) şl prin inerfie (e); b, d şi f) cuplaj electric prin condensator (b), prin rezistenfă (d) şi prin Inducfie mutuală (f); c, clt c2) constante elastice; m, mlt m2) mase; h, hlt h2) constante de frecare; C, Cit C2) capacităfi; R, Rlt R2) rezistenfe ohmice; L, Lit L2) inductanfe.
Cuplajul prin elasticitate poate fi strîns, larg şi foarte larg.
Cuplajul strîns a două oscilatoare se caracterizează printr-un coeficient de cuplare foarte mare. La cuplajul strîns, constanta elastică a elementului de legătură e foarte mare, în raport cu constantele elastice ale celor două oscilatoare. Exemplu: două pendule de torsiune, cu legătura dintre ele rigidă, avînd un coeficient de cuplare egal cu unitatea.
Cuplajul foarte larg a două oscilatoare se caracterizează printr-un coeficient de cuplare nul. La cuplajul foarte larg, cele două pulsafii proprii ale sistemului sînt egale cu pulsafiile celor două oscilatoare luate izolat, oscilafiile acestor oscilatoare fiind practic independente.
Cuplajul prin viscozitate se obfine prin intermediul unui element cu frecare vîscoasă. La acest cuplaj, ecuafia diferenfială a fiecărui oscilator confine termeni de cuplaj proporţionali cu vitesele oscilatoarelor cuplate.
Uneori, cuplajul mecanic prin viscozitate a două oscilatoare se reprezintă ca în fig. VII c, comparativ cu cuplajul electric prin rezistenfă ohmică.
Cuplajul prin inerfie se obfine prin intermediul unui element cu masă proprie (grea) apreciabilă. La acest cuplaj, ecuafia diferenfială a fiecărui oscilator confine termeni de cuplaj proporfionali cu accelerafiile.
Uneori, cuplajul mecanic prin inerfie a două oscilatoare se reprezintă ca în fig. VII e, comparativ cu cuplajul elecfric prin inducfie mutuală.
t. Cuplaj sincron. Elf.: Sistemul electric prin care se asigură menfinerea unui raport constant între turafii le mai multor maşini electrice (de obicei, turafiile se menfin egale), inde-pandent de sarcină (de ex. arborele electric, v.), sau menfine-
rea unei corespondenfe rigide între pozifiile unor organe (selsinuri, etc.); în ultimul caz, cuplajul sincron are aplicafie în comenzi la distanfă şi în automatizări.
2.	Cuplare. Tehn.: Operafia de legare, prin articulafii, ghidaje, resorturi, conexiuni electrice, etc., a două sisteme tehnice (de ex. două vehicule, două maşini, etc.) sau a două elemente ale unui sistem tehnic (de ex. doi arbori, două circuite electrice, etc.), pentru a face posibil un transfer de energie între acestea. Cuplarea se realizează direct sau printr-un element intermediar, care poate fi mecănic, electric, etc. în general, pentru cuplare se folosesc: acuplaje (v.), prin cari se transmite o mişcare de rotafie între doi arbori; cuple (v.)f prin cari se transmite o forfă de remorcare între două vehicule; conducte electrice sau elemente de circuitelectric (condensatoare, rezistoare, bobine, etc.), prin cari se stabileşte o legătură electrică între două circuite electrice, etc. Sin. (impropriu) Acuplare.
Legătura realizată prin cuplarea a două circuite elecfrice se numeşte cuplaj (v.), care poate fi conductiv, capacitiv, inductiv sau electronic, după natura elementului comun celor două circuite. Un ansamblu de două sau de mai multe sisfeme oscilante cuplate prin elemente comune se numeşte de asemenea cuplaj, şi anume cuplaj mecanic (v.), respectiv cuplaj electromagnetic (v. Circuite cuplate), după natura sistemelor oscilante considerate.
3.	Cuplare, reaefie de Chim., Ind. chim., Ind. text.: Reaefie de condensare înfre un component diazotat (diazoderi-vafi) şi un component de cuplare (fenoli, amine, eteri ai fenolilor, sau chiar hidrocarburi aromatice ori alifatice cu duble legături conjugate), din care rezultă azoderivafi.
Cuplarea fenolilor cu diazoderivafii se produce după o schemă ca, de exemplu, cea din reacfia de obfinere a para-hidroxiazobenzenului:
H H —C
C6H5— N=N—OH + HC^ ^C—OH -C—C H H
diazo'oenzen	fenol
H H C—C
C6H5—N=N—C/	N,C—OH + H2O
Xc=c/
H H
para-hidroxiazobenzen
Şî aminele aromatice fer fiare, ca, de exemplu, dimetil-anilina, reaefionează după o schemă asemănătoare:
H H
,C-C
[C6H5-NE=N] CI* + HC( ^C-C=C
•N(CH3)2
clorură de diazobenzen
H
H H
dimetilanilină
H
/C-C\
-> c6h5—n=n—c( \c—N(CH8)2 + HCI Nc=c'
H H
para-dimefilaminoazobenzen
Cuplarea are loc în special în pozifia pâra; dacă aceasta e ocupată de substituenfi, cum sînt gruparea carboxil, —COOH, sau gruparea sulfonică, —SOsH, aceştia sînt eliminafi; dacă pozifia para e ocupată de gruparea metil, —CH3, sau de gruparea metoxi, —OCH3, cuplarea se face în pozifia orto.
Cuplate, circuite ~
517
Cuplate, circuite ~
La aminele primare şi la cele secundare, orientarea cuplării e determinată de concentrafia ionilor de hidrogen din solufie. In mediu neutru sau slab acid, cuplarea se face la atomul de azot; de exemplu, din clorură de diazobenzen şi anilină se obfine diazodiaminobenzenul:
[C6H5—N=N] CI* + H2N-H5C6 ->
clorură de diazobenzen	anilină
C6H5—N=N—NH—CeH5 + HCI
diazodiaminobenzen
în mediu mai puternic acid (acid formic), cuplarea se face normal, la nucleu, în pozifia para, ca, de exemplu, în reacfia de cuplare a a-naftilaminei:
[C6H5-N=N]Cr +
clorură de diazobenzen
NH2 H I
wc?	\h
HC	C. CH
a-naftilamină
NH2 H	I
HC^ XCX \h I II I + HCI HC C CH
V	XC^
H	I
N=N—C6H5
benzen-azo-4-naflilamină
sau chiar a ani linei, dacă se adaugă în mediul de reacfie formiat de sodiu şi acid formic:
[C6H5—N=N]C|- +
clorură de diazobenzen
H H
H H
C-C	/C‘“C\
+ HC^	NH2	C6H5—N=N—C^	^C—NH2
C=C	.	C=C
H H
anilină
H H
para-aminoazobenzen
o2n-
no2 h I -< /C"NE c=c
H
no2 no2
H I C—C // % o2n-c( ;c-xc=cx
H I
no2
ch3 I H c—c
C|-+HC'	)C-
C = C I H CH3
-ch3
ch3
-N=N—C
✓
c=c
I H CH3
c—ch3+hci
prinfr-o funcfiune lineara, putîndu-se efectua pe baza ei calcule, comparabile pentru diferite componente azoice şi diazoice la un exponent de hidrogen la care Z£=10 (log K= 1). Această valoare a exponentului de hidrogen se consideră caracteristică reacfiei de cuplare şi se numeşte valoare de cuplare. Această valoare de cuptare, pentru un cuplu de componente date, se determină prin natura atît a componentei diazoice, cît şi a celei azoice. Astfel, au fost stabilite constante pentru amine şi pentru fenoli; suma constantelor determină valoarea de cuplare pentru cuplul dat.
Din punctul de vedere al mecanismului reacfiei de cuplare trebuie admis, pe baza studiilor recente, că această reacfie se
+
produce prin cationi de diazoniu de forma Ar—N = N:, sau,
+
probabil, prin stereoisomerul cu cationul de diazoniu Ar—N=N, cari de fapt reprezintă efectele de conjugare dinamică, ce se produc în cele două componente ale reacfiei de cuplare.
Deplasarea de electroni care se produce în ionul de dia-zoniu e accelerată de substituenfii atrăgători de electroni, în nucleul aromatic al acestui ion, şi e întîrziată de substituenfii respingători de electroni. Dacă se ia ca unitate de măsură
+
vitesa de cuplare a ionului [C6H5—N=N], se obfin pentru substituenfii R următoarele vitese de reacfie, relative:
H H
R-<C-S-N=N
c=c
H H
R=N02, S03 , Br, H , CH3 , CH3O
1300	13	13	1	0,4	0,01
Din exemplele prezentate rezultă că exponentul de hidrogen al solufiilor, astfel cum rezultă din reacfia de diazotare, are un rol hotărîtor în reacfia de cuplare. De aceea excesul de acid mineral trebuie neutralizat, în funcfiune de componenta de cuplare, prin adăugare de acetat, carbonat sau bicarbonat de sodiu, de amoniac sau de hidroxid de sodiu.
Reacfia de cuplare a diazoderivafilor trebuie considerată ca o reacfie de substitufie a nucleului aromatic. Acest fapt rezultă foarte clar, de exemplu, din reacfia de cuplare a trinitro-anilinei diazotate cu mezitilena:
Studiul cineticii reacfiei de cuplare a condus la concluzia că reacfia e bimoleculară. Relafia dintre constanta de vitesă de reacfie şi valoarea exponentului de hidrogen se exprimă
Aceste efecte de accelerare, respectiv de întîrziere, produse de substituenfi! nucleului benzenic din diazoderivaji, confirmă mecanismul reacfiei de cuplare.
Reacfiile de cuplare sînt cele mai importante reacfii ale diazoderivafilor. Din cauza diversităfii mari a componenfilor de cuplare şi a celor diazotafi, numărul reacfiilor de cuplare e foarte mare. Reacfiile de cuplare sînt reacfii importante, fiindcă stau la baza preparării materiilor colorante azoice şi a sulfami-delor. Reacfia de cuplare se utilizează, fie pentru a mări stabili-tăfile la lumină şi la tratamente umede ale unor coloranfi direcfi diazotabili, fie pentru formarea coloranţilor de gheafă (naftol) la colorarea sau imprimarea materialelor celulozice.
în primul caz, materialul textil se colorează obişnuit cu un colorant direct diazotabil; apoi acesta se diazotează pe fibră într-o flotă de nitrit de sodiu şi acid clorhidric, iar la sfîrşit se face cuplarea prin cufundarea materialului textil pe care s-a făcut diazotarea, într-o solufie de cuplare de o componenfă care variază cu natura colorantului de bază şi cu nuanfa finală dorită (betanaftol, etc.).
în al doilea caz, materialul textil se impregnează uniform cu diferifi coloranfi de tip naftol AS; apoi se face cuplarea cu diazoderivafi (baze diazotate sau „săruri",— diazoderivafi sfa-bilizafi) fie în flote, pentru vopsire, fie în paste de aglutinanfi, în cazul imprimărilor. V. şi Azoici, coloranfi
1. Cuplate, circuite Elf.: Circuite electrice legate între ele astfel, încît să se realizeze un transfer de energie de la un circuit la altul, în regim cuasistafionar.
în cazul a două circuite cuplate, în unul din circuite (primar) se aplică o tensiune U, iar în celălalt circuit (secundarj se obfine efectul util sub forma unei tensiuni sau a unui curent. De foarte multe ori, cuplajul e realizat prin inductivitate mutuală (v. fig. la) (cuplaj inductiv). Celelalte feluri de cuplaje (v. sub Cuplaj) putînd fi reduse la cuplajul inductiv, relafiile fundamentale şi curbele de_variafie vor fi date numai pentru acesta din urmă. Notînd cu Z\ =Ri-f-JX\ impedânfa serie a primarului cînd secundarul e întrerupt (în gol), cu Z2 = i?2-f ;X2 impedanfa serie a secundarului cînd primarul e întrerupt şi cu M inductivitatea
Cuplete, circuite ~
518
Cuplate, circuite ~
mutuală, circuitele cuplate inductiv pot ti înlocuite cu următoarele scheme echivalente: schema echivalentă a circuitului primar (v. fig. I b); schema echivalentă a circuitului secundar, care poate fi prezentată sub două variante (v. fig. I c şi d).
f
0—CUD—
'h
| Úi-juNÜ/Z,	Z
O-...	.1
J2 w?N*/Rt	L2
o-WlilP-----JUIP—
JioM-,
w2M%
l «7-
ti/M-'i
to—HKi'tP------------JUU1-/WiT'-1
__jcoM .
wmil
II. CircuHe cuplate cu secundar acordat, a) schema reală; b)schema echivalentă pentru secundar, dacă Rj^xoLj; c) schemă echivalentă exactă pentru secundar; d) curba l’C2=/(<o),
în practică prezintă importanfă cazul circuitelor^cuplate acof-tfşfe (numai şecundarul sau amîndouă).
Schema circuitelor cuplate în care numai secundarul e acordat şi schemele echivalente pentru secundar sînt reprezentate în fig II. Schema echivalentă e reprezentată atît pentru situafia generală, cît şi pentru situafia în care i?i>coZ.j şi deci coli poate fi negljat. în acest din urmă caz, tensiunea la bornele condensatorului din secundar Ula rezonanfă (co = Ub)
e maximă dacă o)AÍ = VR1R2 (toate celelalte elemente fiind constante).
La modificarea frecvenfei (M fiind constant), tensiunea Lc variază după curba din fig. II d, adică la fel ca la un circuit acordat derivafie, al cărui factor de calitate ar fi egal cu factorul de calitate echivalent al sistemului:
coL
R\ R2
/. Circuite cuplate inductiv, a) schema reală; b) schema echivalentă pentru primar; c) şi d) scheme echivalente pentru secundar.
Pentru circuitul primar, efectul cuplajului poate fi înlocuit cu
co 2M2
impedanfa „reflectată" din secundar, —=r~% iar penfru circui-
Z2
tul secundar, efectul cuplajului poate fi înlocuit, fie prin tensiunea electromotoare E2 = —	(v.	fig.	III	a), fie prin
tensiunea echivalentă aplicată U2 = — j(oMU/Z\ şi prin impe-danfa reflectată din primar, (coAf)2/Zi.
în radiotehnică se urmăreşte de multe ori obfinerea maximului curentului I2 din secundar sau a puterii active secundare R2I2-Din analiza ecuafiilor circuitelor echivalente se constată că: dacă se variază reactanfa X2 din secundar (toate celelate mărimi fiind constante), maximul curentului T2 are loc cînd X2 = ~ X\(x)2M2/(R2l + Xf}', dacă se variază reactanfa X\ din primar (celelalte mărimi fiind constante), maximul curentului I2 are loc cînd Xi~X2(ti2M2/(R% + X%); dacă se variază X\, X2 şi M, valoarea cea mai mare posibilă a puterii active secundare se obfine cînd sînt satisfăcute condifiile de adaptare
~R*+XI 2	11 R\ + X\ 2 l’
Pentru satisfacerea acestor condifii trebuie să se poată modifica cel pufin două’ variabile independente (de obicei M şi X± sau X2), iar inductanfa mutuală trebuie să satisfacă relafia coA/^VR\R2.
7 p	M	R?
unde Q2 =-£— e factorul de calitate propriu al secundarului. R 2
Schema circuitelor cuplate cu primarul şi secundarul acordate e reprezentată în fig. III. Dacă cele două circuite sînt acordate
	Y K' 0,005 lg
	\k-UU1 ^
	IX,* -ujns 1
	/ H 0,03 ^
	/ \ \ ^
	
Km 0,01 ,K* 0,Q1S K-a03
Frecvent& b
III. Circuite cuplate acordate în primar şi în secundar, a) schema; b) variaţia curentului primar cu frecvenfă; c) variafia curentului secundar cu frecvenfă.
pe aceeaşi frecvenfă (adică coo= 1 /V^iQ = 1 /V ^Q?), s*tuafia întîl-nită cel mai des în practică, raportul dintre tensiunea UCi de
la bornele condensatorului din secundar şi tensiunea U aplicată la bornele primare e dat de relafia:
y	___LtA?
J D Y2 V L\
în care s-a notat: y — co/coo; Qi = co£i//?i — factorul de calitate al circuitului primar; Q2 = coL2/R2—factorul de calitate al circuitului
secundar; k = M/ VL\L2 — coeficientul de cuplaj.
La rezonanfă (co = coq), raportul tensiunilor devine:
Vc
U
-V
(F+ Q1Q2)
Qi Q2/
şi are valoarea maximă pentru coeficientul de cuplaj egal cu cel critic:
1
VQ* 9?
Cuplă
519
Cuplă
Penfru acest cuplaj, curentul din secundar are la rezonanfă
care ia valoarea
valoarea maximă posibilă, ca şi tensiunea U
C 2 V!M>X>
siuni standardizate pentru transmiterea eforturilor maxime de 20—30 tf. Sin. Cuplă cu şurub.
Ur	d8:
U&max__ 1 -i / J-2 _ VQi Q2 ^
u ~2kcr y h 2 y l
2, ii
U 2krv y Li 2
Dacă coeficientul de cuplaj e suficient de mare, depăşind
valoarea
‘■-‘-V i (§4;)-Vt (5i+|)'
numită cuplaj de transifie, curba de variafie cu frecvenfă a tensiunii Uc prezintă două maxime. (în cazul Q1 — Q2, rezultă kt — k^ şi curba prezintă două maxime îndată ce coeficientul de cuplaj a depăşit cuplajul crific.)
în fig. III b sînt reprezentate curbele de variafie cu frecvenfă a curentului primar şi secundar, pentru diferite valori ale coeficientului de cuplaj. —
Dacă primarul şi secundarul sînt acordate pe frecvenfe pufin diferite (/01 şi /02)1 însă factorii de calitate sînt egali (Qi = Q2)» atunci, din punctul de vedere al variafiei relative a tensiunii U cu frecvenfă, dezacordul nu are altă influenfă decît mărirea coeficientului de cuplaj k la valoarea:
ech'
I. Cuplă reglabilă a dispozitivului de tracfiune.
1) eclise; 2) laf; 3) şurubul cuplei; 4) piulifă ecliselor; 5) piulifă laţului;
6) mîner; 7) cîrlig de tracfiune.
Cupla automată serveşte la cuplarea automată a vehiculelor de cale ferată (fără intervenţia agentului de cale ferată). Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc numeroase sisteme de cuple automate. La unele sisteme de cuple s-au menfinut, pentru tamponare, tampoanele laterale, iar alte cuple automate cuprind atît dispozitivul de tracfiune, cît şi cel
II e reprezentată o cuplă automată al
unde A = /o2~/oi e dezacordul şi /0 = (/01+ /02V2 e media frecvenfelor de rezonanţă. Raportul UcJUCimax al unor circuite cuplate, pufin dezacordate, dar cu factorii de calitate egali va. avea deci aceeaşi variafie ca în cazul unor circuite cuplate acordate identic pe frecvenfă /0 şi avînd coeficientul de cuplaj kech.
Utilizarea principală a circuitelor cuplate avînd primarul şi secundarul acordate şi k^kt consistă în realizarea unor cuadripoli cari să permită trecerea numai a unei anumite benzi de frecvenfă în jurul frecvenfei centrale, aşa-numitele filtre de bandă.
Comportarea altor feluri de circuite cuplate reactiv are în general acelaşi caracter ca a circuitelor cuplate inductiv şi poate fi redusă la aceasta, calculînd inductanfa mutuală echivalentă sau coeficientul ds cuplaj echivalent, cari însă pot depinde de frecvenfă.
1. Cuplă, pl. cuple. Transp., C. Acuplej care aparfine dispozitivului de tracfiune sau de legare al vehiculelor de cale ferată.
Cupla dispozitivului de tracfiune serveşte la cuplarea a două vagoane, sau a vagonului cu locomotiva.
Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: cuplă fixă, cuplă reglabilă şi cuplă automată.
Cupla fixă e constituită dintr-o bară metalică găurită la capete. Capetele pătrund în locaşurile respective, practicate în mijlocul tampoanelor de cuplare, fiind articulate cu acestea prin cîte un bulon vertical. Această cuplă e folosită la tramvaie şi la vagoane de cale îngustă.
Cupla reglabilă e constituită (v. fig. I) din următoarele elemente: două eclise I, cu ajutorul cărora cupla se articulează cu cîrligul de tracfiune al vehiculului respectiv, laful cuplei 2, care se prinde de ciocul cîrligului de tracfiune al vehiculului de cuplat, şurubul cuplei 3 cu filet dreapta-sfînga, cu ajutorul căruia se poate regla lungimea cuplei, şi piulifă cu cep 4, prin care şurubul 3 se articulează la un capăt cu laful, iar la celălalt, cu eclisele. Această cuplă se foloseşte la cuplarea vagoarielor de călători sau de marfă şi se cQnştruieşte cu dimen-
de tamponare. în fig. cărei mod de funcfionare e următorul: la mijlocul traversei frontale a fiecărui vehicul e fixat cîte un cap de cuplare 1 în formă de pîlnie, în care e montat discul 2, care se poate roti în jurul axului 3; discul are la periferie o scobitură, iar la parte3 diametral opusă un mîner, la baza căruiaearticulat laful 4. La tam-ponarea celor două vehicule de cuplat, lafurile sînt împinse şi rotesc discurile, întinzînd resorturile 5 pînă cînd scobiturile j ajung în dreptul laturilor, prinzîndu-le (v. fig. II b); în acest moment, discurile sînt	’ upia aufoma	a.
rotite în sens invers, a> d«uP'ata; b)	»»mp°narea vehiculelor;
datorită resorturilor, 0 cuplata; I) cap de cuplare;	2) d.sc; 3) ax;
• a j	ii i	4) lâţf 5) resort.
asigurind astfel cu-	'	'
plarea vehiculelor (v. fig. II c). Desfacerea cuplei se face manual, prin rotirea unuia dintre mînere, fazele de decuplare fiind inverse celor de cuplare.
Avantajele principale ale cuplei automate consistă în accelerarea serviciului de manevră, în micşorarea numărului de accidenfe de persoane (la cuplarea vehiculelor), în reducerea personalului de serviciu. Această cuplă e folosită la vagoanele normale pentru transmiterea unui efort	maxim de	50 tf.
Cupla	dispozitivului	de	legare	serveşte	la
cuplarea locomotivei cu tenderul şi poate fi o cuplă fixă principală sau de siguranfă, sau o cuplă reglabilă.
Cuplă	fixă principală	e	constituită	dintr-o	tijă
cu secfiunea	dreptunghiulară sau	rotundă, avînd	capetele	de
formă inelară (ochiuri). Aceasta se articulează cu ajutorul buloa-ne|or principale de cuplare (al Ipcomptivei şi al tenderului)
Cupla cinematică
520
Cuplu de antene
cári se introduc vertical în blocul de înhămare respectiv, trecînd prin ochiurile cuplei (v. fig. III). Pentru ca această cuplă să permită o
b
IIfa Cuplele fixe ale dispozitivului de legare dintre locomotivă şi tender, a) pozifia cuplelor la mersul în aliniament; b) pozifia cuplelor la înscrierea în curbă; 1) bloc de înhămare a locomotivei; 2) bloc de înhămare a tenderului; 3) cuplă fixă principală; 4) cuplă fixă de siguranfă (auxiliară); 5) bulon principal; 6) bulonul cuplei de siguranfă; 7) tampon de întindere; 8) arc de întindere; 9) placă de ciocnire (de rapel).
deplasare relativă a locomotivei fafă de tender, în plan vertical (datorită neregularităfilor căii, la trecerea peste placa învîrtitoare, etc.), găurile din capetele cuplei sînt lărgite la extremităţi. Menţinerea cuplei în pozifie fixă se obfine, în timpul stafionării locomotivei, printr-un resort de întindere montat între locomotivă şi tender, iar în timpul mersului, datorită forfei de tracfiune transmise. întinderea inifială a cuplei se face pentru a înlătura eventuale şocuri între locomotivă şi tender, datorite mişcării de recul a locomotivei, care se produce din cauza maselor în mi-şcare alternativă rămase neechilibrate. Această întindere mai e necesară sistemului de rapel al dispozitivului de legare, în vederea amortisării mişcărilor de şerpuire*. în cazul cînd cupla principală e folosită singură (fără cuple de siguranţă), aceasta se dimensionează mai larg.
Cupla de siguranfă e constituită dintr-o tijă cu secţiune în general rotundă. Se deosebeşte de cupla principală prin dimensiunile mai mici pe cari le are şi prin faptul că la unul dintre capete ochiul de cuplare are formă eliptică, spre a permite deplasarea liberă a locomotivei faţă de tender la înscrierea în curbă. Aceste cuple de siguranţă fac legătura între tender şi locomotivă cu ajutorul unor buloane cari în mod analog străbat vertical blocul de înhămare al tenderului şi al locomotivei. Se folosesc, fie două cuple de siguranfă montate de ambele părfi ale cuplei principale, fie una singură, montată sub cupla principală (la blocurile de înhămare cu tampon radial).
Cupla reglabilă e o cuplă cu şurub care funcţionează după principiul cuplei reglabile a dispozitivului de tracfiune, deosebindu-se de aceasta prin faptul că în locul ecliselor se găseşte un laf identic cu cel din capătul opus. După montarea cuplei, aceasta se strînge pînă cînd în resortul de întindere se realizează tensiunea inifială prescrisă. în general, cuplele se construiesc din ofel de rezistenfă mijlocie (circa 50 kgf/mm2).
î. Cuplă cinematică, pl. cuple cinematice. Mş.; Legătura dintre două elemente în contact, în mişcare relativă. Zonele de contact sînt constituite din suprafefe (cuple inferioare) sau din linii ori puncte (cuple superioare) cari limitează mişcările relative ale elementelor.
Cuplele cinematice pot fi închise, cînd elementele lor sînt în contact permanent (contact ghidat sau forfat) şi deschise. După numărul gradelor lor de libertate, cuplele cinematice se împart în cinci clase. V. Grade de libertate ale cuplelor cinematice, sub Grade de libertate.
2. Cuplător, pl. cuplători. 1. Mine; Lucrător minier însărcinat cu cuplarea vagonetelor pentru formarea trenurilor.
Cuplător. 2. Mine: Lucrător minier care introduce şi scoate vagonetele din coliviile unui puţ (cuplător la puţ). :
4. Cuplor electric de vehicule. Transp..’*Dispozitiv prin care se leagă circuitele electrice dintre două vehicule cuplate mecanic între ele. Se întîlneşte în special în tracţiunea electrică feroviară şi latramvaiele electrice pentru cuplarea electrică a circuitelor de lumină, încălzire şi frînă (v. fig. I) între vehiculul motor şi vehiculele remorcate, cum şi între vehiculele motoare, în cazul cînd acestea sînt echipaje cu comandă
multiplă (v. fig. II). f, Cuplor electric pentru circuit de frînă.
II. Cuplor electric în cazul comenzii multiple.
5.	Cuplu, pl. cupluri. 1. Gen.; Pereche.
6.	~ cinematic. Mş.: Sin. Cuplă cinematică (v.).
7.	~ de antene. Telc.: Sisfem de antene directiv, format din două antene egale, distanţate în spafiu la fracfiuni de lungime de undă şi alimentate cu curenfi cari pot diferi ca fază şi amplitudine. Sistemul se foloseşte în unde hectometrice, antenele componente fiind piloane verticale autoradiante.
Notînd cu k raportul dintre amplitudinea curentului din antena 2 şi cea a curentului din antena 1, cu a diferenfa lor de fază şi cu d distanţa dintre antene, caracteristica de direc-tivitate în plan orizontal e:
Emax	1+^
unde Eq şi Emax sînt intensităţile la mare distanfă ale cîmpurilor electrice radiate în direcfia 9 şi în direcfia pentru care radiafia e maximă.
Penfru k—\, ——— = cosf-Ş- + — t-'max	\	^	^
în figură sînt prezentate cîteva caracteristici ideale corespunzînd acestui caz. Caracteristicile reale diferă de acestea (din. cauza radiafiei ancorelor, etc.) şi nu au direcfii de anulare completă, ci de radiafie minimă. Dacă a = 0 (alimentare în fază),
d cos
>)■
Cupiu de modulafie
521
Cuplu de ruliu
direcfia principală de radiafie (corespunzătoare iui Emax) e perpendiculară pe planul antenelor (cuplu de antene cu radiafie
transversală); dacă a= — d (pentru cazul d = 1/4, alimen-k
OO0H
o O 0) I #
o ©	$3 .
(H)®©©©©®®
(SDS2)(S3)® CD EB B ®
Caracteristici de directivitate în plan orizontal cari se pot obfine cu un cuplu de antene.
tarea e în cuadrafură) direcfia principală de radiafie e confinută în planul antenelor (cuplu de antene cu radiafie longitudinală).
î. ~ de moduSafie. Telc.: Ansamblul format dintr-un modulator şi urt demodulator intercalate unul după altul în lungul unui circuit de telecomunicafii (v. şi sub Circuit fictiv de referinfă). Se deosebesc: cupluri de modulafie telefonice (de cale, de grup primar, de grup secundar) şi cupluri de modulafie radioelectrice.
2.	~ termoelectric. V. Termoelectric, cuplu
îi. Cuplu, pl. cupluri. 2. Mec.: Sistem de două forfe egale şi antiparalele. Un cuplu se caracterizează prin valorile forfelor, distanfa dintre dreptele-suport ale celor două forfe, numită braful cuplului, planul determinat de cele două forfe, numit planul cuplului — şi prin sensul cuplului, determinat de o curbă închisă dotată cu sensul care coincide, pe dreptele-suport, cu sensul forfelor respective.
4.	Cuplu. 3. Mec.: Suma momentelor statice ale unuia sau ale mai multor cupluri de forfe în raport cu un punct oarecare din spafiu (suma fiind independentă de pozifia în spafiu a punctului).
5.	~ antagonist. Mec.: Cuplu datorit schimbării de pozifie a unui corp sau a unui sistem de corpuri, produsă de un cuplu motor, şi opus acestuia.
6.	~ de demarare. Mş.: Cuplu necesar pentru a pune în mişcare un motor, rotind arborele acestuia pînă la turafia la care se produce aprinderea. Cuplul de demarare se obfine, de obicei, folosind un demaror sau o manivelă, cuplate cu-arborele motor numai în momentul pornirii.
7.	~ de elice. Av.: Momentul rezultant al forfelor exercitate asupra palelor elicei unui avion. Cuplul elicei, care se determină în raport cu axa acesteia, poate fi pozitiv sau negativ, după cum elicea absoarbe sau cedează putere. Cuplul elicei nu devine nul odată cu tracfiunea, deoarece elicea mai absoarbe putere, cînd tracfiunea e nulă.
8.	~ de frecare. Mec.: Cuplul forfelor frecărilor dintre două corpuri în contact.
9.	~ de frecare de pivotare. Mec.: Cuplul de frecare al frecărilor de pivotare dintre două corpuri în contact.
10.	~ de frecare de rostogolire. Mec.: Cuplul de frecare al frecărilor de rostogolire dintre două corpuri în contact.
11.	~ de frînare. Tehn.: Cuplu necesar pentru a opri sau a încetini mişcarea unui sistem tehnic (maşină, vehicul, etc.),
obfinut de exemplu prin intermediul unei frîne, acfionînd asupra unui arbore care transmite cuplul motor.
i2.	~ de girafie. 1. Av.: Cuplu care provoacă o mişcare de rotafie în jurul axei de girafie a unui avion, fiind datorit forfelor aerodinamice exercitate asupra aripilor şi asupra cozii acestuia. Cuplul de girafie e influenfat în principal de pozifia cîrmei (adică a direcfiei), şi în secundar de pozifia aripioarelor (prin manevrarea cărora se modifică în special cuplul de ruliu).
Dacă avionul nu are mişcare în jurul axei de girafie, cuplul de girafie depinde de unghiul de atac i al aripii, de unghiul de derapaj j, de unghiul de atac a al aripioarelor şi de unghiul de bracaj y al planului de direcfie. Dacă avionul are mişcare de rotafie, acest cuplu depinde de rotafia în jurul axelor de girafie şi de ruliu.
i3> ~ de girafie. 2. Nav.: Cuplu care provoacă o mişcare de rotafie în jurul axei de girafie a navei, fiind datorit forfei hidrodinamice exercitate asupra safranului cîrmei. Acest cuplu poate fi pus în evidenfă aplicînd în centrul de greutate al navei două forfe fictive, egale şi opuse, paralele cu forfa hidrodinamică de pe cîrmă. Această forfă hidrodinamică şi cea antiparalelă dintre cele fictive dau cuplul de girafie. Componentele celeilalte forfe fictive dau forfele de derivă şi de rezistentă suplementară la înaintare, cari apar la punerea cîrmei într-un bord.
i4.	~ de înclinare. Nav.: Cuplu care provoacă înclinarea navei. Cauzele principale cari pot da cupluri de înclinare ale navei sînt: deplasarea şi ambarcarea-debarcarea greutăfi lor la bord, forfa hidrodinamică (acfionînd asupra cîrmei), forfa aerodinamică (acfionînd asupra velaturii sau asupra părfii emerse a navei), acfiunea valurilor, forfele de tracfiune sau de împingere la remorcare, şocurile, etc. Cuplul de înclinare dat de fiecare dintre aceste forfe poate fi pus în evidenfă aplicînd în centrul de greutate al navei două forfe fictive, egale şi opuse (anulîndu-se reciproc), paralele cu forfa care cauzează înclinarea. Forfa cauză şi cea antiparalelă (dintre cele două forfe fictive) formează cuplul. Componentele celeilalte forfe fictive dau efectele secundare provocate de cauza perturbatoare.
îs. ~ de răsturnare. 1. Av.: Cuplu exercitat asupra aripii unui avion, care tinde să rotească avionul în jurul unei axe transversale a acestuia. în general, cuplul de răsturnare se consideră pozitiv, cînd poate produce o întoarcere a avionului cu botul în jos.
ie. ~ de răsturnare. 2. Nav.: Cuplu de stabilitate negativ, care are tendinfa de a mări înclinarea navei, îndepărtînd-o de vechea pozifie de echilibru. V. şî sub Cuplu de stabilitate, şi sub Stabilitatea navei.
17.	~ de redresare. Nav.: Cuplu de stabilitate pozitiv, care are tendinfa de a micşora înclinarea navei, readucînd-o la vechea pozifie de echilibru. V. şî sub Cuplu de stabilitate, şi sub Stabilitatea navei.
18.	~ de ruliu. Av.: Cuplu care provoacă o mişcare de rotafie în jurul axei de ruliu a unui avion, fiind datorit forfelor aerodinamice disimetrice paralele cu această axă. Cuplul de ruliu e influenfat de bracarea aripioarelor, a căror pozifie produce o modificare a portanfei celor două semiaripi.
Pentru manevrarea aripioarelor se exercită un cuplu, numit cuplul de şarnieră al aripioarei, care depinde numai de repar-tifia şi de mărimea presiunilor aerodinamice pe suprafafa aripioarei respective, astfel încît nu există o relafie între acest cuplu şi cuplul de ruliu corespunzător.
Cuplul variază, în principal, cu unghiul de incidenfa al aripii i, cu rotafia în jurul axelor de ruliu şi de girafie, şi cu bracaju! a al aripioarelor. La mişcări de translafie în regim permanent a!e avionului, neglijînd suflul elicei, cuplul de ruliu variază linear atît cu unghiul de derapaj j, a cărui valoare creşte cu incidenfa, cît şi cu bracajul a al aripioarelor, care e
Cuplu de stabilitate
522
Cuplu electromagnetic în maşina electrică
independent de unghiul de derapa] şi de bracajul cîrmei de direcfie.
î. ~ de stabilitate. Nav.; Cuplu tormát de forja de împingere hidrostatică şi de greutatea navei, cari sînt forfe verticale egale şi antiparalele. Linia de acfiune a împingerii hidrostatice trece totdeauna prin centrul de carenă (variabil cu înclinarea navei), iar linia de acfiune a greutăfii trece prin centrul de greutate al navei. După pozifia relativă a celor două puncte, cuplul de stabilitate poate fi un cuplu negativ, de răsturnare (ceea ce trebuie evitat), sau un cuplu pozitiv, de redresare. Uneori se admite ca nava să aibă, pînă la unghiuri de înclinare mici, inifiale, un cupiu de stabilitate negativ, cu condifia ca suprafafa pozitivă a diagramei stabilităfii statice (v.) să fie suficient de mare şi să se întindă pînă la unghiuri mari de înclinare. V. şi Stabilitatea navei.
2.	~ de tangaj. Av.: Cuplu care provoacă o mişcare de rotafie în jurul axei de tangaj a unui avion, fiind datorit componentelor paralele cu această axă ale rezultantei forfelor aerodinamice exercitate asupra aripii, ampenajului şi celorlalte organe ale avionului.
Penfru un avion cu stabilitate longitudinală, cînd avionul se roteşte în jurul axei de tangaj, ca efect al unei forfe perturbatoare, cuplul de tangaj tinde să aducă avionul în pozifia inifială.
Cuplul de tangaj depinde de centrajul avionului, de forma în plan a ampenajului şi de distanfa dintre ampenaj şi centrul de greutate al avionului. La mişcări de translafie în regim permanent ale avionului, dacă originea axelor principale de inerfie trece prin centrul de greutate, cuplul de tangaj variază cu unghiul de incidenfă i şi cu unghiul de derapaj j.
Cuplul de tangaj e important pentru determinarea stabilităfii longitudinale a unui avion.
a. ~ elecfromagnetic în maşina electrică. Elt.: Momentul static rezultant, în raport cu axa de rotafie, care se exercită asupra rotorului unei maşini elecfrice datorită interacfiunii electromagnetice dintre el şi stator. Acest cuplu poate fi activ (motor elecfric) sau rezistent (generator electric), după cum are acelaşi sens sau sens opus sensului de rotafie al rotorului.
Cuplul elecfromagnetic al unui motor e mai mare decît cuplul util la arbore, iar cuplul elecfromagnetic al unui generator e mai mic decît cuplul motorului primar care-l antrenează. în ambele cazuri, diferenfă o constituie cuplul corespunzător pierderilor de putere mecanice şi în fierul armaturii roforice.
Valoarea instantanee a cuplului elecfromagnetic M se poate scrie sub forma
(1)	M~ţDl\\AxBx&x,
unde p e numărul de perechi de poli ai maşinii; D e diametrul rotorului; l e lungimea echivalentă a rotorului; Ax e densitatea pînzei de curent în punctul x de pe periferia rotorului; Bx e inducfia magnetică în acelaşi puncf x; t e lungimea pasului polar.
în general, cuplul Mi e variabil în timp, iar prin cuplu electromagnetic se înfelege valoarea sa medie pe o perioadă, definită astfel:
Cuplul electromagnetic mediu al maşinii de curenf continuu e:
unde	e	^uxu^	corespunzător unui pol, I e curentul
total al indusului, a e numărul de perechi de căi de curent, iar N e numărul total de conductoare ale înfăşurării indusului. La flux O dat, cuplul maşinii de curent continuu e practic independent de felul cum variază inducfia magnetică la periferia indusului.—
Cuplul instantaneu Mi al maşinii monofazate cu colector variază sinusoidal în timp, cu frecvenfă dublă fafă de frecvenfă tensiunii de alimentare, în jurul valorii medii
(3)	cost|>,
2Í2n a
unde e valoarea maximă a fluxului corespunzător unui pol, ij) e unghiul de defazaj dintre flux şi curent, iar / e valoarea efectivă a curentului din înfăşurarea indusă.—
Dacă periile nu sînt aşezate în axa neutră a maşinii, în expresiile (2) şi (3) de mai sus, în ipoteza că inducfia medie variază sinusoidal la periferia indusului, trebuie introdus coeficientul cos p|3, (3 fiind unghiul geometric dintre axa periilor şi axa neutră:
(2 a)	M=~^~	N<f>Icosp$
2 Jt a
(3 a)	=	—	N&.J	cos	cos	p&.
2 71^2 a
La maşinile trifazate, bazate pe principiul cîmpuribr magnetice învîrtitoare, în regim simetric, în ipoteza că se iau în considerafie numai armonicele fundame.ntale de spafiu ale cîmpurilor magnetice şi armonicele fundamentale de timp ale curenfilor, expresia cuplului electromagnetic mediu e
(4)	MP maNa^Ja sin (<t>, Ö sau:
m.	_
(4a)	" = y—-y--^Acos (Ued, /,)
unde ma e numărul de faze ale înfăşurării induse a maşinii; Na e numărul total de spire ale unei înfăşurări de fază; 'E,d e factorul de înfăşurare; e valoarea maximă a fluxului fasci-cular prin spirele unei faze a indusului, datorit cîmpului învîrtitor inductor rezultant; /a e valoarea efectivă a curentului de fază al indusului; Uea e tensiunea electromotoare rezultantă indusă într-o fază a indusului; Q; e vitesa cîmpului învîrtitor inductor rezultant fafă de o axă de referinfă fixă în spafiu; Qae vitesa armaturii induse fafă de aceeaşi axă; (Oa, Ia) e unghiul de defazaj dintre fluxul O şi curentul Ia ; (<Uex, /a) e unghiul de defazaj dintre tensiunea electromotoare Uea şi curentul Ia. —
Se deosebesc:
Cuplu asincron: Cuplul produs într-o maşină sincronă sau asincronă în urma interacfiunii dintre stator şi rotor prin intermediul armonicelor de spafiu de acelaşi ordin şi aceeaşi vitesă de rotafie, ale cîmpurilor celor două armaturi, indiferent de valoarea vitesei de rotafie a armaturii mobile a maşinii.
La maşina asincronă, cuplul asincron corespunzător armonicelor fundamentale de spafiu ale celor două armaturi reprezintă cuplul principal. Celorlalte armonici le corespund cupluri cari pot perturba buna funcfionare a maşinii (cupluri parazite), producînd cupluri asincrone opuse cuplului principal. Dacăfcde exemplu, cuplul principal e cuplu activ, cuplurile parazite pot fi cupluri dé frînare, prodgcínd o scădere bruşci a cuplului
Cuplu electromagnetic în maşina electrică
523
Cuplu electromagnetic în maşina electrică
electromagnetic rezultant, ceea ce poate împiedica buna por-hire a maşinii.	^
La maşina sincronă, cuplul asincron, considerînd numai armonica fundamentală a statorului, apare cînd vitesa de rotafie a rotorului e diferită de vitesa de rotafie sincronă. Acest cuplu e folosit pentru „pornirea în asincron" a motorului sincron.
Cuplu cri fie: Cuplul maxim (activ la motor sau rezistent la generator) pe care-l poate produce o maşină asincronă sau sincronă. Dacă cuplul de sarcină (rezistent la motor, activ la generator) depăşeşte valoarea cuplului critic, maşina se opreşte (în funcfionarea ca motor) sau capătă o vitesă de rotafie mai mare decît cea normală (în funcfionarea ca generator), trecînd într-o zonă de funcfionare instabilă (urmată de ieşirea din sincronism la maşina sincronă).
La maşina asincronă, cuplul critic Mk apare la o anumită alunecare numită alunecarea ei critică sk (v. fig. /) şi care depinde de parametrii maşinii şi poate fi mărita prin mărirea rezistenfei rotorului. Cuplul critic e proporfional cu pătratul tensiunii aplicate, dar nu depinde de valoarea rezistenfei rotorului.
cupluj static la 95% din vitesa de rotafie sincronă. Prin cunoaşterea cuplului static şi a celui de intrare în sincronism se poate deci aprecia dacă pornirea în asincron e posibilă; din acest motiv, cuplul de intrare în sincronism e indicat, de constructor, ca multiplu al cuplului nominal. Deoarece valoarea cuplului asincron e proporfională cu pătratul tensiunii (la aceeaşi vitesă de rotafie), iar pornirea în asincron se face de multe ori la o tensiune mai joasă decît tensiunea nominală, constructorul precizează şi tensiunea Up Iá care se obfine valoarea indicată Mis a cuplului de intrare în sincronism; dacă pornirea se face la o tensiune U'p^Up, cuplul de intrare în sincronism se recalculează cu expresia
I. Curba cuplului funcfiune de alunecarea s la maşina asincronă.
Mj^Jcupiui critic în funcfionarea La maşina sincronă, cuplul critic ca motor; Mkg) cuplul critic în sincron M^ se produce în regim funcfionarea ca generator; sk) stafionar, cînd unghiul de sarcină (3 alunecarea critică.	(unghiul dintre tensiunea electro-
motoare indusă de fluxul inductor şi tensiunea la borne) are 90° (maşina cu poli înecafi) sau e mai mic decît 90° (maşina cu poli aparenfi, v. fig. II); valoarea lui e proporfională cu tensiunea aplicată şi cu curentul de excitafie. La maşina sincronă există şi un cuplu critic asincron, pe caracteristica de pornire în asincron.
La ambele feluri de maşini, cuplul critic trebuie să fie în general de 2—2,5 ori mai mare decît cuplul nominal Mn (uneori > 2,5 la maşina asincronă sau < 2 la maşina sincronă); în adevăr, de valoarea cuplului critic depinde suprasarcina cu care poate fi încărcată maşina (pentru scurt timp), iar uneori şi cuplul maxim pe care-l poate dezvolta motorul la pornire (motoarele asincrone cu inele). Din acest motiv, cuplul critic e indicat de constructor prin capacitatea de supraîncărcare sau de suprasarcină X — Mj,!Mn.
Cuplu de amortisare: Cuplu asincron (v.) al unei maşini sincrone, care amortisează oscilafiile cari survin în funcfionarea ei.
Cupluri de amortisare se produc şi la alte sisteme oscilante (de ex. galvanometre), în cari se montează uneori dispozitive speciale (la galvanometre *— înfăşurare specială în scurt-circuit pe echipajul mobil, scurt-circuitarea înfăşurării normale după măsurare), cu scopul de a amortisa repede oscilafiile sistemului.
Cuplu de desprindere: Sin. Cuplu critic (v.).
Cuplu de intrare în sincronism: Valoarea cuplului asincron (v.) al maşinii sincrone, în momentul în care rotorul are 95% din vitesa de rotafie sincronă. Deoarece pornirea în asincron a motorului sincron e posibilă numai dacă la funcfionarea în asincron motorul depăşeşte 95% din turafia sincronă (pentru a se putea prinde în sincronism) rezultă că guplul de inţrare în şjncronişm trebuje şă fje maj mare decît
/. Diagrama tensiunilor maşinii sincrone.
Cuplu de legătură monoaxială:	Cuplu asincron
produs între stator şi rotor, cînd statorul e polifazat, iar rotorul e monofazat. Rotorul parcurs de curent alternativ monofazat produce un cîmp magnetic pulsatoriu, care se descompune în două cîmpuri magnetice cari se rotesc în sensuri contrare. Tensiunea magnetomotoare F'2 se roteşte în acelaşi sens cu tensiunea magnetomotoare Fi a statorului şi cu aceeaşi turafie (turafie sincronă no), iar tensiunea magnetomotoare F"2 se roteşte în sens invers cu turafia 2 n — riQ (n e turafia rotorului), care poate fi atît pozitivă (n>n0/2), cît şi negativă (n<nQ/2), sau nulă (n = no/2).
Prin interaefiunea prin intermediul acestor cîmpuri magnetice rotorice şi cîmpul magnetic al statorului se produc două cupluri: un prim cuplu asincron, ca în orice maşină asincronă obişnuită (curba í, fig. III); un al doilea cuplu (curba 2), care se anulează pentru alunecarea * = 0,5, avînd caracterul de cuplu motor pentru s< 0,5 şi cel de cuplu rezistent (de frînare electrodinamică) pentru s>0,5.
Cuplul rezultant al legăturii mono-axiale, obfinut prin însumarea celor două cupluri precedente (curba 3), are forma de şea, defavorabilă funcţionării maşinii, deoarece: e posibil ca pornirea să nu se facă complet, maşina putînd funefiona stabil pe ramura bc (de ex. în cazul unui cuplu static de pornire Mst, maşina va funefiona stabil în punctul a, la o alunecare apropiată de 0,5) — şi fiindcă micşorează cuplul şi măreşte alunecarea pe ramura normală de funcfionare de.
Cuplul de legătură monoaxială poate apărea în maşinile asincrone, cînd se întrerupe circuitul unei faze a rotorului. El apare, de asemenea, la pornirea în asincron a motoarelor sincrone, datorită curenfilor monofazafi induşi în înfăşurarea de excitafie. în ultimul caz, cuplul de legătură monoaxială măreşte cuplul de pornire, dar îngreunează prinderea în sincronism; acest neajuns se micşorează conectînd în circuitul înfăşurării de excitafie o rezistenfă de 1 0-•• 12 ori mai mare decît rezistenfa proprie a acestuia.
Cuplu nominal: Cuplul unei maşini electrice, cînd maşina e încărcată la puterea sa nominală şi are turafia sa nominală.
Cuplu de pornire: Cuplul produs într-un motor electric în momentul cuplării la refea, cînd rotorul e în repaus fafă de stator. Sin. Cuplu de demarare.
Pe caracteristica naturală (pornire prin cuplare directă la refea), unele motoare au cuplul de pornire foarte mare (teoretic, de peste 20 de ori cuplul nominal Mn , la motoarele de curent continuu), iar altele au cuplul de pornire mic sau ^hjar zero; curentul de pornire e jnare |a foate tipurile
Cuplu motor
524
Cupolă
motoare (de minimum 4—5 ori curentul nominal /w). Din punctul de vedere al acfionării, cuplurile de pornire prea mari nu sînt admise, deoarece dau şocuri mecanice cari pot provoca ruperea transmisiunilor, dar trebuie să aibă totuşi o valoare minimă, care să asigure pornirea într-un timp acceptabil, valoarea acestui minim depinzînd de faptul că motorul porneşte sau nu porneşte în sarcină, cum şi de masele cari trebuie accelerate în timpul pornirii; practic, această valoare minimă variază între 0,4 şi 0,5 Mn pentru ventilatoare (pornire fără sarcină şi mase de accelerat reduse), âtingînd 3--4 Mn pentru tracfiunea electrică (pornire în sarcină cu mase mari de accelerat). Curentul de pornire mare deranjează celelalte receptoare racordate la refea, datorită căderilor mari de tensiune în special în refele de putere mică) şi e dăunător motorului, în special la motoarele cu colector, astfel încît curentul de pornire e limitat de o parte de refea, de altă parte de comutafie, în ultimul caz limita superioară fiind în general 2,5 In, Pornirea se face de obicei pe caracteristici artificiale, astfel încît să fie satisfăcute condifiile de mai sus.
Cuplu de răsturnare: Sin. Cuplu critic (v.).
Cuplu sincron: Cuplu produs într-o maşină sincronă sau asincronă la anumite turafii ale rotorului, prin interacfiunea prin intermediul armonicelor de spafiu de acelaşi ordin ale cîmpurilor statorului şi rotorului. La maşina sincronă, cuplul sincron se produce cînd rotorul are aceeaşi turafie ca armonica corespunzătoare a cîmpului statoric; cuplul sincron principal e produs prin intermediul fundamentalei cîmpului.— La maşinile asincrone, cuplurile sincrone sînt produse de armonicele provocate de dinfi şi pot apărea la anumite turafii ale rotorului, cînd sînt satisfăcute relafiile Z\ '=-Z2 sau Z\ ~Z2 — ±2/>, în cari Z\ şi Z2 sînt numărul de crestături în stator şi, respectiv, în rotor, iar 2p e numărul de poli. La maşina asincronă, cuplul sincron e perturbator şi produce o scădere bruscă a cuplului electromagnetic rezultant (cuplul sincron are efect de frînare), ceea ce poate împiedica buna pornire a maşinii (dacă cuplul static depăşeşte o anumită valoare la pornire, maşina funcţionează stabil la o turafie mult mai joasă decît turafia nominală; nu atinge turcfia nominală); din acest motiv, producerea cuplurilor sincrone trebuie evitată în acest caz.
Cuplu sincronizant: Mărime care determină comportarea la sincronism a maşinilor sincrone, egală cu derivata cuplului sincron principal (v.) în raport cu unghiul |3 de sarcină, dintre tensiunea U la borne şi tensiunea electromotoare Uq indusă de fluxul principal al maşinii (unghiul electric dintre axa magnetică a rotorului şi axa magnetică a cîmpului magnetic rezultant). La maşinile cu poli înecafi, cuplul sincronizant e proporfional cu cosinusul unghiului (3; (la maşini cu poli aparenfi, expresia e mai complexă).
în funcfiune de valoarea şi ds sensul cuplului sincronizant se poate aprecia gradul de stabilitate al maşinii sincrone; cînd cuplul sincronizant e negativ, funcfionarea maşinii sincrone e instabilă.
î.	~	mofor. Tehn.: Cuplu produs de un	sistem	tehnic (de
ex. de un motor), care poate fi utilizat pentru	a pune	în mişcare
un alt sistem tehnic (de ex. un vehicul, o maşină-unealtă, etc.) sau anumite organe ale acestuia.
2.	Cuplu. 4. Nav.: Secfiune perpendiculară pe planul longi-tudinal-vertical (diametral) al navei, făcînd parfe din planul de forme al acesteia, pentru calcule şi pentru trasarea corpului navei. Cuplurile sînt echidistante în număr de 10---20, funcfiune de mărimea navei. La trasarea planului de forme, în mărime naturală, acest cuplu se numeşte şî cuplu de trasaj.
3.	^	de trasaj. Nav. V. sub Cuplu.
4.	~	maestru. Nav.: Secfiune perpendiculară	pe planul
diametral al navei, avînd aria maximă în general la mijlocul navei, unde lăfimea acesteia are valoarea maximă. Se marchează de obicei pe punte cu semnul $
5. Cuplului, metoda ~ topografic. Topcg., Geod.: Metodă pentru măsurarea unghiurilor izolate cu ajutorul teodolitului. Pentru a măsura unghiul a (v. fig. /) dintre direcfiile SA şi SB se vizează semnalul din A şi se notează lectura pe limb respectivă L\. Se roteşte apoi luneta în sens direct, se vizează semnalul din 8 şi se notează lectura L2. Se trece luneta în pozifia II (rotindu-se peste cap în jurul axului orizontal şi cu 180°
I. Măsurarea unghiului cu ajutorul metodei cuplului topografic.
cu 1ÖU in
jurul celui vertical), se vizează din nou semnalul din B şi se notează lectura Ly* Se roteşte luneta în sens retrograd, se vizează A şi se notează lectura Ly.— Valoarea unghiului a se obfine din diferenfa:
__L2>
Pentru măsurarea unghiurilor adiacente se foloseşte mult în Geodezie metoda cuplurilor de referinţă (v. fig. II), în locul metodei generale a turului de orizont. Metoda foloseşte cupluri topografice obişnuite, măsurate asupra unghiurilor RS1, RS2, RS3,
RS4,'", etc., avînd toate ca origine (referinfă) o aceeaşi direcfie (SR).
Valoarea unghiurilor adiacente RSÍ — a, 152=(3,253 = y,-, etc.
se obfine prin scăderi sau adunări făcute asupra cuplurilor măsurate.
* , 6'	pl. cupole. 1.	|| Mefoda cuplurilor de referinfă
Arh., Cs.: Element de construc- , v
, , i i .	.	pentru	masurarea	unghiurilor adla-
fie, executat de obicei dm zida-	cenfe
rie sau din beton, asemănător
bolfii, al cărui intrados e constituit dintr-o suprafafă de rotafie cu axă verticală, generată de un arc de cerc, de elipsă, parabolă, hiperbolă, etc., destinat să acopere o încăpere cu secfiunea orizontală circulară, pătrată, sau în poligon regulat. Cînd încăperea are secfiunea circulară, cupola are forma unei cupe răsturnate, iar suprafafa de rezemare pe zidurile încăperii are forma unui inel circular. Cînd această cupolă e generată de un arc de cerc, se numeşte cupolă sferică. Cupolele cari acoperă o încăpere pătrată sau poligonală reazemă pe zidurile încăperii sau pe stîlpi, în puncte izolate, prin intermediul trompelor sau al pandantivelor. Aceste cupole, deşi au axa verticală, sînt considerate uneori bolfi, şi fac trecerea dintre bolfi le propriu-zise şi cupolele propriu-zise (cu secfiunea plană circulară).
Cupolele se execută, fie ca plăci subfiri autoportante (v. sub Placă curbă, Suprafafă autoportantă), fie ca plăci groase, sau ca un schelet de rezistenfă rsticulat, de lemn sau de beton armat, şi cu golurile închise cu panouri de umplutură, de obicei de sticlă, învelitoarea poate fi aşezată direct pe cupolă sau pe o şarpantă care formează o a doua cupolă exterioară, care o supraînalfă pe prima.
7.	Cupolă. 2. Tehn. mii.: Partea superioară, acoperitoare, uneori în formă dé calotă sferică, a unei părfi dintr-o lucrare de fortificafie, destinată să asigure protecfia unor organe de tragere sau de observare, cu direcfia de acfionare deasupra solului. Se întîlnesc cupole în construcfia clopotelor (v.), a turelelor (v.) şi a cazematelor (v.), fie ca piese separate, cari se leagă de restul lucrării prin şuruburi, pene, sau alte îmbinări, fie făcînd parte din lucrarea respectivă construită odată*cu aceasta. Penfru a asigura cît mai bine ricoşetul loviturilor pe cari le-ar primi, cupolele se construiesc, în general, în boltă pleoştită.
Cupolă
525
Cuprare
După destinafie, cupolele pot fi: de tragere, de observare, sau mixte. După materialul din care sînt construite, cupolele pot fi.' de ofel turnat (la clopotele de ofel turnat, la turele şi la .unele cazemate cuirasate) sau de beton armat (la clopotele de beton armat şi la cazemate).
După mobilitate, cupolele pot fi: fixe (la clopote, la cazemate) sau mobile (la turele).
Tragerea sau observarea se asigură printr-o deschidere practicată, fie în cupola propriu-zisă (la cupolele fixe), fie în cilindrul suport al cupolei (la cupolele mobile). în unele cazuri, la cupolele fixe poate să mai existe o deschidere practicată la cheia cupolei, care permite scoaterea unui periscop, destinat observării de jur împrejur.
î. Cupolă. 3. Tehn. mii.: Turela (v.) a cărei parte acoperitoare e o cupolă. (Termen impropiu pentru această accepţiune.)
2.	Cupolă. 4. Geo/. V. sub Con vulcanic.
s. Cuprabili, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi de mordanfi, retratabili pe fibră cu săruri de cupru. Retratarea cu cupru se utilizează, în marea majoritate a cazurilor, la coloranfi direcfi vopsifi pe bumbac. Prin această retratare se obfin rezistenfe ameliorate la lumină şi la spălare. Primii coloranfi de acest fel, derivafi de la dianisidină, îşi ameliorau rezistenfele numai în mică măsură. în prezent, coloranfii cuprabili, cu numirile comerciale: Benzocupru rezisient, Coprantin, Cuprofenil, Cuprofix, Neo-cupran, Resofix, etc., sînt întrebuinfafi foarte mult la vopsirea bumbacului în nuanfe rezistente la lumină şi la spălat, şi cu un pref mai mic decît al coloranfi lor de cadă. Procedeele utilizate cel mai mult pentru obfinerea acestor coloranfi sînt între altele: Tetraazotarea acidului benzidin-diglicolic, a acidului benzidin-dicarbonic sau a acidului 4,4'-daminodifenil-ure9-3,3'-dicarbonic, şi cuplarea, în special cu acidul J; cuplarea o-aminofenolilor şi a o-aminonaftolilor diazotafi cu 1-(4'-aminofenil)-3-metil-5-pirazolonă, urmată de fosgenare; utilizarea 8-oxichino-linei drept component de cuplare; utilizarea, drept componenfi diazotafi, a acizilor: 2-amino-5-nitrobenzoic, 5-aminosalicilic, amino-triazol carbonic, etc.
Exemple de coloranfi cuprabili:
Roşu benzocupru rezistent RL, obfinut din acid 6-nitro-amino-2-oxinaftalin-4-sulfonic 1-(4'-aminofenil)-3-metil-5-pirazolonă-fosgenat.
Albastru benzocupru rezistent GL, obfinut din acid 5-amino-salicilic -> acid 1-nâftilamin-7-sulfonic -> 1-naftilamină acid J4
Cenuşiu coprantin RRLL, obfinut din 2-amino-5-nitrofenol -»
acid J -* 8-oxichinolină.
<!. Cuprama. Ind. text.: Fibră scurtă hidratcelulozică, produsă pe cale chimică după procedeul cupro (v. Fibră cupro). Se caracterizează prin afinitate mare fafă de coloranfii direcfi şi prin rezistenfă în stare umedă relativ mare (60% din rezistenfa în stare uscată) şi alungire relativ redusă (12% în stare uscată, 16% în stare umedă). Prin umezire în apă cu săpun la 18° se alungeşte 10%, pe cînd celofibra viscoza se alungeşte numai 1%. în secfiune transversală, filamentele apar rotunjite. Sin. Cupresa.
5.	Cuprare. Metg., Mett.: Operafie industrială de supra-fafare a obiectelor de lemn, de ipsos, etc., prin acoperirea lor cu un strat subfire de cupru. Cuprarea ss poate efectua prin depunere electrolitică sau, rareori, prin deplasare chimică. Sin. Arămire.
Cuprarea prin depunere electrolitică se poate efectua în băi cu electrolifi cianurici sau cu electrolifi acizi, de diferite compozifii (v. sub Baie de suprafafare cu strat de adaus metalic). Piesele cari trebuie cuprate sînt aşezate în baia electrolitică la catod, iar anozii se fac din plăci plane de cupru pur, de preferinfá din plăci obfinute prin laminare la cald.
în electrolifi acizi, procesul de depunere a cuprului e următorul: La trecerea curentului electric, anozii de cupru se disolvă (în solufia de sulfat de cupru) şi formează o cantitate mare de ioni de cupru bivalenfi (Cu2+), cum şi — probabil — o cantitate mică de ioni monovalenfi (Cu+); la catod, procesul principal consistă în descărcarea ionilor bivalenfi de cupru (depunerea cuprului pe catod: Cu2+ + 2 e -► Cu), descărcarea ionilor monovalenfi (Cu+-fe-»Cu) şi, probabil, în reducerea parfială a unor ioni bivalenfi în ioni monovalenfi (Cu2+ + e Cu+). Modul de desfăşurare a procesului depinde de compozifia electrolitului şi de regimul de lucru (densitatea de curent, temperatura, agitarea); deoarece agitarea băii are mare influenfă asupra polarizafiei catodice, compozifia electrolifi lor acizi trebuie aleasă în funcfiune de felul cum se realizează electroliza, cu sau fără agitare. Electrolifii acizi trebuie să fie puri, iar suprafafa obiectelor de la catod să fie bine protejată de nămolul în suspensie sau de alte impurităfi, pentru a evita depuneri de cupru, rugoase şi de granulafie grosolană; în băile cari lucrează cu agitare, solufia trebuie să fie filtrată continuu, pentru a o curăfi de nămol. Electrolifii acizi sînt mai ieftini şi mai stabili decît cei cianurici, permit depuneri rapide, dar prezintă dezavantajul că nu pot fi foiosifi pentru acoperiri pe ofel (depunerile de cupru aderă slab la ofel şi au porozitate mare). Cuprarea în electrolifi acizi e folosită mai mult pentru acoperiri pe cupru sau pe alamă, şi pentru îngroşarea depunerilor de cupru făcute anterior pe ofel în electrolifi cianurici (de ex. înainte de nichelare sau de cromare electrochimică).
în electrolifi cianurici, procesul de depunere a cuprului e mai complicat, din cauza formării unor ioni complecşi de cupru, dintre cari unii se disociază rapid în ioni simpli (cari se descarcă la catod), iar alfii se disociază mai lent şi chiar întîrzie disocierea primilor. Din această cauză, electrolifii cianurici sînt mai pufin stabili decît cei acizi şi depun cuprul mai încet decît aceştia. în schimb, stratul de cupru depus are granulafie fină şi cuprarea se poate face direct pe ofel şi pe zinc. Pentru evitarea pasi vizări i anozilor şi îmbunătăfirea procesului, cînd se lucrează cu densităfi mai mari de curent, se recomandă o serie de măsuri, ca: mărirea temperaturii da regim, agitarea băii, etc.
Deoarece, în scara electrochimică a tensiunilor, cuprul e mai electropozitiv decît fierul (fiind astfel catod fafă de fier), el nu poate fi folosit ca strat de acoperire contra coroziunii pentru fier şi aliajele acestuia. Cupraraa poate fi folosită în acoperirile contra coroziunii numai ca strat intermediar între ofel şi alte acoperiri, în acoperirile cu mai multe straturi. Astfel, pentru condifii grele de coroziune a ofelului se poate realiza
o	bună proteefie prin următoarele acoperiri electrochimice: un strat de 8--10 \i de cupru de electrolit cianuric, un straf de 3—4 de nichel, alt strat (de îngroşare) de 16—20 ^ de cupru de electrolit acid, un strat de 14--15 jn de nichel, un strat final de crom de 1 [X.
Cuprarea se mai aplică, în construcfia modernă de maşini, la acoperirea acelor părfi din piesele de ofel supuse carburării, cari trebuie protejate contra pătrunderii carbonului (proteefie locală contra cementării). în poligrafie, cuprarea se aplică pentru mărirea durităţii plăcilor de stereotipie, a clişeelor de zinc, pentru regenerarea suprafefei cilindrelor de cupru la tiparul rotoheliografic şi la prepararea plăcilor bimetalice de tipar offset. în galvanoplastie, cuprarea e folosită la fabricarea matriţelor şi a clişeelor de cupru, la acoperirea pieselor de sticlă, de porfelan, de mase plastice, etc. Penfru unele obiecte nemetalice (statuete, medalii de zinc, ornamente, etc.), suprafafele acestora se impermeabilizează întîi cu ceară sau cu parafină, se acoperă cu grafit (pentru a le face bune conducătoare de electricitate) şi apoi sînt supuse cuprării. Cuprarea e folosită şi la confecfionarea de bimetal ofel-cupru.
Cuprein
526
Cuprotipie
HC
După cuprare, produsele capătă o culoare mată, roz deschis. Pentru a evita oxidarea se recomandă ca, după scoaterea din electrolit şi spălarea cu apă, piesele să fie cufundate într-o solufie apoasă de 1—2% acid tartric.
în unele cazuri, fie pentru a mări stabilitatea la coroziune a acoperirilor de cupru, fie pentru a le da un aspect decorativ (culori diferite), piesele cuprate sînt supuse operafiei de oxidare sau de colorare (v. Baie de oxidare şi Baie de colorare, sub Baie de suprafafare fără strat de adaus).
Cuprarea prin deplasare chimică se aplică rareori, la piese mici metalice, şi se realizează introducînd aceste piese într-o baie cu o solufie confinînd o sare de cupru, care e deplasat din solufie de metalul de bază (al piesei de cuprat)	şi se	depune	pe	acesta; de	exemplu, cuprarea pieselor	de	aliaje	feroase	se	efectuează	folosind o solufie	de sulfat
de cupru. Stratul de acoperire realizat e foarte subfire, pufin aderent şi se uzează uşor.
î.	Cuprein. Mineral.; Calcozină. (Termen vechi,	părăsit.)
2.	Cupreina. Farm.: Alcaloid obfinut, împreună cu chinina şi cu alfi alcaloizi, din planta Cinchona cuprea, genul Cinchona,
H	c
/|\
n i	H2C ch* ch-ch=ch*
HO—Cv	C CH	I	I I
XC CZ-------------CH---------C^ ^2 CH2
h	1	W/
OH
familia Rubiaceae. Din punctul de vedere chimic se deosebeşte de chinină, avînd în locul grupării funcfionale —OCH3, a doua grupare —OH. Chinina e metilcupreină. Cupreina poate fi obţinută din chinină, prin demetilare. Se prezintă sub formă de prisme incolore, cu p. t. 198°; e insolubilă în eter şi în cloroform şi solubilă în alcool. Se întrebuinfează în Medicină ca medicament, în com-binafie cu alcool isoamilic, cu acid clorhidric, cu esenfă de terebentină, cu eucalipt, etc.
s. Cupren. Chim.: Polimer macromolecular, cu formula brută (CH)W, obfinut prin încălzirea acetilenei la 200—250°, sub acfiunea catalitică a cuprului şl a urmelor de oxigen.
4.	Cupressocrinus. Paleonf.: Crinoid din ordinul Larviformia, al cărui caliciu diciclic e susfinut de un peduncul format din articule dreptunghiulare, străbătut de cinci canale alimentare. Caliciul, în formă de cupă, susfine brafele prin intermediul unor plăci articulare lineare, cari formează primul articul al brafelor.
Acest gen, reprezentat prin numeroase specii, e limitat numai la Devonian.
5.	Cuprif. Mineral.: Q12O. Oxid cupros întîlnif în natură ca produs de oxidafie a minereurilor de cupru (în special calcozină şi mai rar bornit), la limita dintre zona de oxidafie şi zona de cimen-tafie. Se găseşte în filoane metalifere hidrotermâle şi pneumatolitice, în zăcăminte de contact eruptiv şi în reziduuri lutoase de alterare a pălăriei zăcă- Cupressocrinus. mintelor cuprifere, asociat cu limonitul.
Cristalizează în sistemul cubic, clasa pentagontrioctaedrică, în cristale cu habitus octaedric, mai rar cubic sau dodecaedric. Uneori cristalele, în general mărunte, sînt aciculare şi capilare. Mai frecvent se prezintă în agregate granulare, compacte, uneori pămîntoase (impurificate cu limonit).
Are culoarea roşie pînă la cenuşie de plumb (.în agregate microgranulare sau criptocristaline), urma brună-roşie pînă la roşie ca sîngele, luciu adamantin (în spărtură) sau metalic (pe fefe proaspete). E casant, are spărtură concoidală şi clivaj imperfect după (111); are duritatea 3,5—4 şi gr. sp. 5,7—6,2. E isotrop cu indicele de refracfie n = 2,85; în secfiuni subfiri e semi-
transparenf; colorează flacăra în verde deschis, iar după umezire cu acid clorhidric, în albastru.
Confinînd 88,8% Cu, e un minereu de cupru, care însă se găseşte rar în mase mai importante.
6.	Cuproalcalină, solufie Chim.: Solufie obfinută prin amestecarea în părfi egale a unei solufii care confine 34,7 g sulfat de cupru disolvat în 500 cm3 apă, cu o solufie care confine 173 g tartrat dublu de sodiu şi potasiu şi cu una confinînd 100g hidroxid de sodiu disolvat în 500 cm3 de apă. Solufia cuproalcalină e un reactiv folosit pentru recunoaşterea calitativă şi dozarea cantitativă a zaharurilor reducătoare. O astfel de solufie, încălzită cu un zahar reducător, depune oxid cupros roşu. Sin. Solufie Fehling.
7.	Cuproamoniacală, solufie Chim.: Solufie obfinută prin tratarea unei sări solubile de cupru cu o solufie de amoniac în exces. Solufia cuproamoniacală are culoare albastră şi confine ioni complecşi tetraminocuprici [Cu(NH3)4]2+. Solufia cuproamoniacală are proprietăfi fungicida şi e întrebuinţată în acest scop.
8.	Cuprobinnif. Mineral.: Binnit (fatraedrit). (Termen vechi, părăsit.)
9.	Cuprobismufif. Mineral.: Amestec de emplectit, bismutit şi calcopirită. (Termen vechi, părăsit.)
10.	Cuprocalcică, solufie Chim.: Suspensie fină, obfinută prin adăugarea unei solufii de sulfat de cupru în lapte de var. Solufia cuprocalcică e constituită din combinafia complexă CuS04*4Cu(0H)2*3Ca(0H)2. Are proprietăfi fungicide, fiind între-buinfată mult în viticultură la combaterea şi prevenirea manei. Sin. Zeamă bordeleză.
11.	Cuprocasiterit. Mineral.: Stannin. (Termen vechi, părăsit.)
12.	Cuprocopiapif. Mineral.: Varietate de copiapit (v.) în care magneziuI e înlocuit în mare parte cu cupru.
îs. Cuprodescloizif. Mineral.: Mottramit. (Termen vechi, părăsit)
14.	Cuprodur. Metg.: Aliaj de cupru şi nichel. V. Aliaje cupru-nichel, sub Cupru, aliaje de
15.	Cuprofenil, coloranfi Ind. chim. V. Cuprabili, coloranfi
io.	Cuproferlf. Mineral.: Pisanit. (Termen vechi, părăsit.)
17. Cuprofix, coloranfi Ind. chim. V. Cuprabili, coloranfi
îs. Cuproiodargirif. Mineral.: Miersit. (Termen vechi, părăsit.)
19.	Cupromagnezif. Mineral.: Boothit cu confinut de magneziu, întîlnif în regiunea Vezuviului. (Termen vechi, părăsit.)
20.	Cupronichel. Metg.: Aliaje de cupru şi nichel. V. Aliaje cupru-nichel, sub Cupru, aliaje de
21.	Cuproplumbif. Mineral.: Amestec de galena, parte cu calcozină şi parte cu malachit impur. (Termen vechi, părăsit.)
22.	Cuproscheelif. Mineral.: (Ca,Cu)W04. Varietate de scheelit, în care calciul e parfial înlocuit prin cupru (pînă la 7% Cu O).
23.	Cuprosklodowskif. Mineral.: CuU2 [(OH)3 | (Si04)]2* 3 H20. Varietate de sklodowskit (v.), care confine cupru. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale foarte fine, aciculare, grupate în agregate radiare sferice. Deseori se prezintă sub formă de pelicule eflorescente şi de cruste compacte.
E verde deschis, transparent pînă la translucid; fără lumines-cenfă. E optic biax, negativ, cu indicii de refracfie: ng=nm== = 1,664 — 1,667; «^=1,654—1,665. Prezintă pleocroism bine dezvoltat: verde-gălbui pe axul longitudinal şi gălbui sau incolor pe direcfia perpendiculară. Sin. Iahimovit.
24.	Cuprosodicăr solufie ^ . Chim.: Solufie obfinută prin amestecul unei solufii de sulfat de cupru cu una de carbonat de sodiu, confinînd o suspensie fină de carbonafi bazici de cupru. Solufia cuprosodică are proprietăfi fungicide şi e întrebuinfată în acest scop. Sin. Zeamă burgundă.
25.	Cuprotipie. 1. Poligr.: Procedeu de preparare a clişeelor pentru tipar înalt, folosind o placă de cupru, pe care se caută să se obfină efacte similare cu acelea ale heliogravurii. în acest
Cuprotipie
527
Cupru
scop se acoperă placa de cupru cu un strat de pulbere de asfalt, care se topeşte, apoi cu un strat de pigment de gelatină sensibilizată, şi se copiază sub un negativ fotografic. Corodarea se face cu solufii de perclorură de fier, ca şi pentru heliogravură. Porfiunile cari vor trebui să fie corodate mai puternic se ung cu cerneală, se pudrează din nou cu asfalt, care se topeşte, şi se continuă corodarea, acoperind celelalte părfi ale plăcii. Stratul de pigment care se aplică poate fi transportat de pe o coală de hîrtie pigment sau poate fi depus prin centrifugare, preparînd o solufie de gelatină colorată, căreia i se adaugă 2,5% alcool. în cazul acesta, sensibilizarea gelatinei se face direct pe placă. Copierea se poate face şi pe hîrtie pigment sensibilizată, transportînd apoi copia pe placă. Procedeul e utilizat numai pentru reproduceri de tablouri de artă în tipar înalt. Sin. Heliotipie în semitonuri.
î. Cuprotipie, pl. cuprotipii. 2. Poligr.: Planşă executată prin procedeul de sub Cuprotipie 1.
2.	Cuprovanadit. Mineral.; Descloizit. (Termen vechi, părăsit.)
3.	Cuproxid, celulă cu Elt.: Celulă redresoare care utilizează conductibilitatea unidirecţională a contactului cupru-oxid de cupru. Face parte din clasa elementelor de circuit nelineare, numite diode semiconductoare (vj. Sin. Element cu cuproxid. V. şî sub Redresor.
4.	Cuprozincit. Mineral.: Rozosit. (Termen vechi, părăsit.)
5.	Cupru. Chim.: Cu. Element care face parte din grupul întîi, subgrupul al doilea, al sistemului periodic al elementelor, mono- şi divalent în combinafiile lui. Are nr. at. 29, gr. at. 63,54; p.t. 1083°; p. f. 2310°; densitatea 8,9.
Cuprul se găseşte în scoarfa Pămîntului în proporfie relativ mică (0,01%). El a fost folosit de oameni cu mult înaintea fierului, datorită faptului că se găseşte în stare nativă în cantităfi mari, formînd uneori pepite de mai multe sute de kilograme. Cuprul nativ e de obicei aproape pur, confinînd numai cantităfi mici de fier şi de argint (uneori pînă la 7%), urme de plumb şi rar mercur şi aur.
Cuprul se găseşte în natură în cantităfi mult mai mari sub formă de minereuri, dintre cari cele mai răspîndite sînt următoarele: sulfurile: Cu2S (calcozină), Cu.S (cov-elin), Cu2S*Fe2S3 (calco-pirită), 3 CuS*Fe2S3 (bornit), 3 Cu2S*As2S3 (tenantit), 3Cu2S*As2Ss (enargit), 3Cu2S*Sb2S3 (tetraedrit); oxizii: Cu20 (cuprit), CuO (melaconit), CuCCVCu(OH)2 (malachit), 2 CuC03-Cu(0H)2 (azurii), CuCl2*3Cu(OH)2 (atacamit), CuSi03*2 H2Q (crisocol), efc. Confinutui mediu de cupru din minereurile folosite în metalurgia cuprului e de 1»**2%, iar în anumite cazuri se prelucrează chiar minereuri cu un confinut de cupru de 0,5** 0,6%.
Cuprul se găseşte în natură şî în regnul animal, în sîngele unor crustacee şi al moluştelor, sub forma unui pigment albastru, hemocianina. Acesta are acelaşi rol ca hemoglobina din sîngele animalelor superioare. Ca şi fierul din hemoglobină, cuprul e lagat coordinativ în hemocianină.
Cuprul e un metal strălucitor, de culoare roşie caracteristică, luînd o nuanfă roză sau gălbuie pe suprafafa de ruptură proaspătă a metalului pur; e purpuriu, cînd metalul confine oxid cupros; e foarte maleabil şi ductil, putîndu-se lamina în plăci şi trage în fire foarte fine, chiar la rece; e aproape tot atît de tenace ca fierul. Cuprul cristalizează în sistemul cubic oloedric. Metalul topit are o culoare verde ca apa mării şi la temperaturi mai înalte (în arcul electric) se vaporizează şi arde cu o flacără verde. Cuprul topit absoarbe oxid de carbon, hidrogen şi bioxid de sulf, pe cari îi pune în libertate prin răcire, devenind poros, dacă nu se iau precaufii speciale. Cuprul are duritatea 3 în scara mineralogică, conductibilitatea termică 73,2% din cea a argintului, dilatafia lineară pe 1° egală cu 0,001869, căldura specifică 0,0899 la 0° şi 0,0942 la 100°. Conductivitatea electrică a cuprului perfect pur e 96,4% din aceea a argintului la 13°. în stare recoaptă, cuprul are rezistenfa
de rupere de 22 kgf/mm2; limita de elasticitate 3—4 kgf/mm2, şi alungirea 50%.
Cuprul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denfa	Timpul de înjumătătire	Tipul dezintegrării	Reacfia nucieară de obfinere
58	-	7,9 min	emisiune |3+	Ni58(p,n)Cu58
59	-	81 s	emisiune |3+	Ni59(p,n)Cu59
60	—	24,6 min	emisiune |3+	Nieofp.níCuöO, Ni60(d,2n) Cu6 , Ni58(d,pn) Cueo, Cu68(d,p 4n)Cu60
61		3,4 h	emisiune |3~ capfură K	Ni(0(d,n)Cu6i, Ni6i(p,n) Cuei, Nieoip.YjCuei, Ni58 (aIp)Cu6i1Cu6.3(Yl2n)Cu6i| CuC3ţd,p 3n)Cu61
62		10,5 min	emisiune [3+	Co59(a,n)Cu62, Nie2(p,n) Cu62, Ni6i(p,Y)Cu62( Cuef (y,n)Cu62, Cu68(d,tjCuf2, prin dezintegrarea Zn62 prin captură K se obfine Cu62
63	69,0?%	-	-	-
64		12,8 h	65% emisiune j3~ 32% emisiune [3+ 3% capfură K	Ni64(p,n)Cu64| Cu63(d,p) CuO*, Cu63(n,YjCu641 Cu65 (n,2njCu^, CuG5(pţpn) Cu64, Zn6< (d,a)Cu64
65	30,91%	-	-	-
66		5 min	emisiune |3~	Cue5(n(Y)Cu66, Cu65(d,p) Cu66, Zn60(n,p) Cu66, Gaö9(n,a)Cu66, cum şi prin dezintegrarea cu emisiune de electroni a nichelului 66
67	-	56 h	emis.une	Zn68(Y,p)Cu67
Din punctul de vedere chimic, cuprul e un metal pufin activ; aerul uscat şi umezeala nu acfionează separat asupra lui, la temperatura obişnuită, dar în aer umed, care confine bioxid de carbon, suprafafa cuprului se acoperă cu un strat verde de carbonat bazic. Cînd e încălzit sau frecat, cuprul dă un miros particular neplăcut. La temperatura camerei, acizii clorhidric şi sulfuric nu au aproape nici o acfiune asupra cuprului, chiar în stare de diviziune fină, dar prin încălzire se formează clorură, respectiv sulfatul de cupru, cu degajare de bioxid de sulf. Acidul azotic concentrat nu are, de asemenea, aproape nici o acfiune asupra cuprului, dar acidul azotic diluat îl atacă energic; primele produse ale acestei reaefii sînt azotatul de cupru şi hipoazotitul; pe măsură ce se formează azotatul de cupru se liberează oxid de azot şi, în anumite condifii, azot.
S-au obfinut şi solufii coloidale da cupru. O astfel de solufie are culoare brună-roşietică şi se obfine din clorură de cupru, clorură stanoasă şi un tartrat alcalin.
Pulberea de cupru obfinută prin reducerea oxidului de cupru cu oxid de carbon la 100° are proprietăfi piroforice.
Metalurgia cuprului. Aproape 80% din producfia mondială de cupru se obfine prin prelucrarea minereurilor de cupru. Procedeele de prelucrare a minereurilor de cupru variază după felul acestora şi după confinutui lor în cupru.
în procedeul pirogenetic, extragerea cuprului din sulfuri se .face în mai multe faze. Minareul cu un confinut de 2—4°fo cupru se fărîmă în concasoare la dimensiuni de15-*-150 mm, după care se arde în aer, pentru a îndepărta cea mai mare parte din sulf. Această operafie se face în cuptoare asemănătoare cu cele folosite la prăjirea piritei pentru fabri-
Cupru
528
Cupru
carea acidului sulfuric. Minereul ars, căruia i se adaugă fon-danfi (nisip de cuarf), e topit în cuptoare cu reverberafie. Deoarece cuprul are o afinitate pentru sulf mai mare decît fierul, dar se oxidează mai greu decît acesta, în timpul topirii, pirita, FeS2, se transformă în parte în sulfură feroasă, FeS, şi în parte se oxidează, formînd oxid feros, FeO, şi oxid feric, Fe203, care se combină cu fondantul şi formează zgura, alcătuită din silicat de fier uşor fuzibil şi care se adună la partea superioară a topiturii; sulfura cuproasă, Cu2~, sulfura feroasă, FeS, şi cantităfi mici de alte impurităfi formează mata, care rămîne la fundul cuptorului, avînd, în general, un confinut de cupru de 20—45%.
Mata cuproasă se trece în convertisoare speciale în formă de pară (tip Bsssemer), cilindrice, etc., unde se converteşte; această operafie consistă într-o suflare energică de aer prin mata topită. în această operafie, fierul şi sulful se oxidează; oxidul de fier e îndepărtat sub formă de zgură, iar sulful e captat ca bioxid de sulf. O parte din sulfura cuproasă trece în oxid cupros, care reacfionează cu restul de sulfură:
CU2S ”f- 2 Cu20 6 Cu SO2.
Metalul topit se separă la partea inferioară a convertisorului. în urma convertisării metalelor cuproase se obfine cuprul negru, cáré confine diferite impurităfi în proporfia de 0,03—0,3% sulf, pînă la 0,12% As, 0,03—0,1% Fe, pînă la 0,2% Sb, pînă la 0,5% Ni, 0,1% şi mai mult O2, apoi Au, Ag şi Pb.
Gazele degajate din convertisor, confinînd 10---14% bioxid de sulf, se folosesc la fabricarea acidului sulfuric.
Spre a obfine cuprul în stare de puritate mai înaintată, necesar scopurilor tehnice, cuprul negru e supus întîi unei rafinări în cuptoare cu flacără şi apoi unei rafinări electrolitice.
Procedeele de rafinare termică permit o purificare avansată a cuprului (se obfine pînă la 99,7% Cu) de acele impurităfi cari pot fi oxidate şi, în acest fel, îndepărtate; metalele cari formează oxizi ce se descompun la temperaturi înalte, cum sînt aurul şi argintul, nu pot fi separate prin acest procedeu. Afară de aceasta, în cuprul rafinat termic rămîn şi cantităfi mici de arsen, stibiu, bismut, seleniu, telur, etc., cari dăunează proprietăfilor mecanice şi micşorează conductivitatea electrică a cuprului. Din această cauză, cuprul rafinat termic se toarnă în plăci anodice şi se supune electrolizei, folosind catozi de plăci subfiri de cupru, drept electrolit servind o solufie de sulfat da cupru care confine acid sulfuric liber. Se foloseşte curentul electric de 200 A pe catod, sub tensiunea de 0,2 V. Pentru obfinerea unui kilogram de cupru e nevoie, teoretic, de 843 Ah. In timpul electrolizei, aurul, argintul (eventual platinul) se depun la fundul vasului. Valoarea mare a metalelor nobile obfinute în acest mod compensează în parte cheltuielile mari reclamate dé electroliza cuprului, făcînd-o mai rentabilă.
Extragerea cuprului din minereurile formate din oxizi e incomparabil mai simplă, deoarece ea se reduce, în fapt, la
o	reducere cu cărbune. Pe această cale se extrăgea, probabil, cuprul în Antichitate.
Deoarece confinutul în cupru din minereurile cari se exploatează nu depăşeşte, în general, 2%, pentru o prelucrare rentabilă ele trebuie să fie supuse în prealabil unei concentrări, adică unei sporiri a procentului de metal în minereu, prin separarea combinafiilor lui de restul inutil, adică de steril. Această separare se realizează prin procedeul flotafiei, bazat pe diferenfa dintre proprietăfile adsorbante ale suprafefelor particulelor. de sulfuri şi cele ale particulelor de steril de tipul silicafilor (v. Flotafie). Concentrarea metalului util prin flotafie permite exploatarea zăcămintelor sărace, cari altfel n-ar putea
i	utilizate. Cu ajutorul flotafiei selective se poate realiza atît Repararea mineralului de steril, cît şi, în multe cazuri, sepa-area diferitelor minerale din minereurile complexe.
Procedeul hidromefalurgic se bazează pe tratarea minereului cu solufii apoase de acid sulfuric sau de amoniac; prin acest procedeu se tratează, în special, minereurile de oxizi sărace şi minereurile cari confin cupru nativ. Minereul, în prealabil fin mărunfit, e supus acfiunii unei solufii de acid sulfuric sau de amoniac. Din solufia apoasă diluată de sare de cupru obfinută se separă metalul, fie prin electroliză, fie prin precipitare cu fier sub formă spongioasă. Prin procese hidrometa-lurgice se extrage aproximativ un sfert din producfia mondială de cupru.
întrebuinfările cuprului în tehnica modernă sînt foarte numeroase. Astfel, datorită excelentei lui conductivităţi termice şi electrice, cuprul are o largă utilizare în cazangerie (căldări, alambicuri, căldări de locomotivă, schimbătoare de căldură, radiatoare, etc.), în industria electrotehnică (aparataj, conducte, bare), în industria chimică, în fotogravură (clişee), în galvanoplastie, iar sub forma de aliaje, în mai toate industriile. Aliajele de cupru cu zinc (alama), cu staniu (bronzul), cu aluminiu (bronz de aluminiu), cu siliciu, plumb, beriliu, cu nichel (maillechort, constantan, argentan, metal monel), cu mangan (manganin) şi alte aliaje mai complexe au căpătat o mare răspîndire în tehnică pentru piese turnate, fasonate sau prelucrate sub presiune. Cuprul mai e folosit ca adaus în aliajele de fier, cărora le ameliorează proprietăfile mecanice. — Sin. Aramă.
Cuprul formează două serii de combinafii: cuproase, cari confin ionul monovalent Cu+, şi cuprice, cari confin ionul bivalent Cu++. Deoarece atomul de cupru are un singur electron pe orbita exterioară, rezultă că la formarea sărurilor cuprice participă unul dintre electronii de pe orbita imediat inferioară.
Principalele combinafii ale cuprului monovalent sînt:
Oxidul cupros, Cu20, se găseşte în natură sub forma mineralului cuprit; el poate fi preparat prin oxidarea atmosferică a cuprului, sau prin oxidarea lentă a metalului sub apă. Oxidul cupros se obfine ca un precipitat cristalin fin de culoare roşie la reducerea unei solufii alcaline de cupru cu zahăr; oxidul cupros se topeşte la roşu şi colorează sticla în rubiniu. Acest oxid poate fi redus de hidrogen, oxid de carbon, cărbune de lemn, sau fier, pînă la metal. Se disolvă în acid clorhidric, formînd clorură cuproasă, şi în alfi acizi minerali, cu formare de săruri cuprice şi separare de cupru; se mai disolvă în amoniac, dînd o solufie incoloră, care trece repede în albastru prin oxidare. Cînd se tratează clorură cuproasă cu hidroxid de potasiu sau de sodiu, se obfine un oxid hidratat, 4 CU2O • H20, sub forma unei pulberi galbene, care absoarbe repede oxigen, luînd o colorafie albastră.
Sulfura cuproasă, CU2S, se găseşte în natură ca mineralul calcocit şi se poafe prepara prin combinarea directă a elementelor: încălzind o foaie de cupru în vapori de sulf, un amestec de pilitură de cupru şi sulf (2:1), sau chiar prin comprimarea pulberii de cupru cu sulf la 65 at. Sulfura cuproasă se prezintă ca o masă neagră fărîmicioasă. Din compararea proprietăfilor sulfurii cuproase obfinute pe cale artificială cu cele a|e compusului natural s-a ajuns la concluzia că sulfura cuproasă e dimorfă, avînd punctul de transifie între 91 şi 105°.
Fluorura cuproasă, CuF, ia naştere prin încălzirea clorurii cuproase peste 1000° în atmosferă de acid fluorhidric; ea nu se disolvă nici în apă, nici în acid fluorhidric şi se deosebeşte de toate celelalte halogenuri cuproase, cari sînt albe, prin culoarea ei roşie închisă şi printr-un punct de topire înalt.
Clorură cuproasă, CuCl, se poate obfine fie prin reducerea unei solufii de clorură cuprică sau de sulfat de cupru, amestecat cu clorură de sodiu, cu bioxid de sulf, fie arzînd cupru în clor, fie prin încălzirea cuprului sau a oxidului cupric cu acid clorhidric; ea se disolvă în exces de acid clorhidric, formînd complexul H [CuCy şi, prin adăugare de apă, se precipită ca o pulbere albă cristalină. Clorură cuproasă se topeşte la 442°,
Cupru	529	Cupru
ca o masă brună, şi densitatea vaporilor săi peste temperatura de fierbere corespunde formulei CU2CI2; prin şedere la aer şi Ja lumină, clorură cuproasă capătă o culoare violetă murdară; în aer umed absoarbe oxigen şi formează oxiclorură cuproasă. Solufia ei în acid clorhidric absoarbe cu uşurinfă oxid de carbon şi acetilenă, şi de aceea e folosită în analiza gazelor. Solufia de clorură cuproasă în amoniac, proaspăt preparată, e incoloră, dar se oxidează repede, devenind albastră; această solufie absoarbe acetilena şi dă precipitatul roşu de acetilură de cupru.
Iodura cuproasă, CuJ, se obfine sub forma unei pulberi albe (care nu se schimbă prin şedere la aer), prin combinarea directă a elementelor, sau prin amestecarea unei solufii de clorură cuproasă în acid clorhidric cu iodură de potasiu; ea poate absorbi amoniac, formînd compusul CU2J2 * 4 NH3. în stare de vapori, molecula iodurii cuproase, ca şi cea a clorurii cuproase, are formula Cu2J2*
Cianura cuproasă, CuCN; şi tiocianura cuproasă, CuSCN, sînt pulberi albe asemănătoare halogenurilor. Cianura cuproasă se disolvă în exces de cianură de potasiu, formînd o sare complexă l<3[Cu(CN)4], în care numărul de coordinafie al cuprului e patru.
Sărurile cuprului monovalent cu acizii oxigenafi sînt instabile. Ionul de cupru monovalent nu există în solufie decît în pro-porfii foarte mici, sărurile lui fiind sau insolubile sau complexe.
Dintre compuşii cuprului bivalent prezintă importanţă:
Oxidul cupric, CuO, se găseşte în natură sub forma mineralului melaconit şi se poate obfine sub forma unei pulberi negre amorfe la calcinarea azotatului, a carbonatului sau a hidroxi-dului de cupru; la temperaturi înalte oxidează compuşii carbonului în bioxid de carbon şi apă şi de aceea e mult folosit în analiza organică. Oxidul cupric mai e folosit la colorarea sticlei, căreia îi dă o colorafie verde deschisă.
Hidroxidul cupric, Cu(OH)2, se obfine ca un precipitat floculent verde-albastru, la tratarea unei solufii de sare cuprică cu hidroxizi alcalini. Acest precipitat confine totdeauna cantităfi variabile de hidroxid alcalin, care nu poate fi complet îndepărtat prin spălare. Un produs mai pur se obfine cînd se adaugă clorură de amoniu, filtrînd şi spălînd apoi cu apă fierbinte precipitatul de hidroxid cupric format. Atît oxidul, cît şi hidroxidul cupric, se disolvă în amoniac formînd o solufie de culoare albastră intensă (reactivul lui Schweitzer), care disolvă celuloza. Sărurile derivate de la oxidul cupric sînt, în general, albe în stare anhidră, dar albastre sau verzi cînd sînt hidratate.
Sulfura cuprică, CuS, se găseşte în stare naturală, sub forma mineralului covelin; ea se poate prepara încălzind sulfura cuproasă cu sulf, sau la precipitarea unei soluţii de sare cuprică cu hidrogen sulfurat.
Clorură cuprică, CuCI2, se obţine cristalizată cu două molecule de apă, sub formă de cristale albastre, prin disolvarea oxidului cupric în acid clorhidric; clorură anhidră se obfine îndepărtînd apa la 150° în curent de acid clorhidric, ca o pulbere higro-scopică de culoare brună. Clorură cuprică se mai prepară arzînd cupru în exces de clor; solufia ei concentrată e brună şi confine complexul Cu(CuCl4); prin diluare devine verde şi numai la mare dilufie apare culoarea albastră, datorită ionului cupric hidratat. Clorură cuprică se disolvă atît în apă, cît şi într-o serie de disolvenfi organici, cum sînt alcoolul metilic, etilic, etc.
Bromura cuprică, CuBr2, se descompune pe la 500°, cantitativ, în bromură cuproasă şi brom, iar iodura cuprică, şi mai instabilă, n-a putut fi preparată.
Halogenurile de cupru bivalent cu anionii F“, CI" şi Br’ se separă, dé obicei, din solufie, sub forma cristalohidrafilor CuH!g2 • 2 H2O. Fluorura cuprică albastră e relativ greu solubilă, iar clorură cuprică verde şi bromura cuprică verde-cafenie se disolvă uşor şi devin delicvescente la aer. în stare anhidră,
fluorura cuprică (p. t. 950°) are culoarea albă; clorură cuprică e cafenie închisă, iar bromura cuprică e neagră.
Halogenurile cuprului bivalent formează combinafii complexe cu acizii halogenafi respectivi şi cu sărurile lor alcaline, de cele mai multe ori de tipul M[CuHlg3] şi M2[CuHlg4]. Majoritatea acestor complecşi confin în stare solidă apă de cristalizare. Colorafia lor e foarte diferită. Constantele de instabilitate ale ionilor [CUCI4]2" şi [CuB^]2" sînt respectiv egale cu 2*10~6 şi 5 * 10"9. Soluţiile concentrate de clorură cuprică şi bromură cuprică absorb oxidul de azot cu formare de anioni complecşi vio lefi de tipul [Cu(NO)Hlg3]‘. Adăugind treptat o solufie concentrată de bromură cuprică unei solufii concentrate de bromură de amoniu, care confine şi amoniac disolvat, se poate obfine complexul cu compozifia NH4[Cu(NH3)23r4], cu cifra de coordinafie 6, neobişnuită pentru cupru. Cu toate acestea s-au mai izolat şi a ifi complecşi de acest tip.
Sulfatul de cupru, CUSO4, e una dintre cele mai importante săruri ale cuprului; el se găseşte în apele cuprifere de mină şi, în stare naturală, sub forma mineralelor calcantit sau cianosit, CuS04-5 H2O, şi boothit, CuS04* 7 H20. Industrial se obfine disolvînd oxidul de cupru în acid sulfuric, sau prin oxidarea minereurilor sulfuroase de cupru. Sulfatul de cupru cristalizează cu cinci molecule de apă sub formă de prisme triclinice mari, albastre; încălzit la 100° pierde patru molecule de apă, formînd monohidratul alb-albăstrui care, încălzit mai departe la 250-2600, trece în sarea .anhidră, albă, foarte higroscopică.
Sulfatul de cupru se disolvă uşor în apă, dar e insolubil în alcool; se disolvă de asemenea în acid clorhidric, cu o considerabilă scădere de temperatură, formînd clorură cuprică. Se cunosc mai mulfi sulfafi bazici de cupru, dintre cari unii se găsesc ca minerale în stare naturală. Ca şi celelalte săruri cuprice, soluţia de sulfat de cupru se colorează cu amoniac în albastru intens. Culoarea se datoreşte ionului cupru-tetramină [Cu(NH3)4]2+ stabil, solubil în apă. Prin evaporarea solufiei de sulfat tetramino-cupric se obfin cristale de CuSO • 4 NH3 ■ H2O. Se înlocuiesc astfel numai patru dintre cele cinci molecule de apă ale sulfatului hidrafat, prin molecule de amoniac. Fenomenul se explică prin structura cristalului de sulfat de cupru în care numai patru molecule de apă sînt legate coordinativ de ionul de cupru, iar á cincea e legată prin legături de hidrogen de atomii de oxigen ai ionului sulfat.
Ionul tetramino-cupric e un complex relativ stabil; concentrafia ionilor Cu2+ în solufiile sale e atît de mică, încît aceştia nu se precipită ca hidroxid decît cu un mare exces de ioni OH . Din această solufie, hidrogenul sulfurai precipită însă sulfura cuprică, deoarece produsul ei de soiubi litate e foarte mic.
Azotatul cupric, Cu(NOs)2, se separă de obicei sub forma cristalohidratuiui albastru, delicvescent la aer, cu compozifia Cu(N03)2*6 H2O. La temperaturi mai înalte se poate izola cristalo-hidratul albastru Cu(N03)2'3 H2O stabil la aer. Azotatul anhidru are culoare albă.
Carbonatul de cupru normal, CUCO3, nu a fost obfinut; cînd se adaugă un carbonat alcalin unei solufii de sare cuprică, precipită săruri bazice greu solubile, foarte răspîndite în natură sub formă de maiachit verde [CuC03*Cu(OH)2] şi azurit albastru [2CuC03*Cu(0H)2]. Rugina de cupru are aceeaşi compozifie chimică ca şi malachitui. Se cunosc şi unij carbonafi complecşi ai cuprului, de exemplu K2 [Cu(C03)2], albastru închis. Datorită formării acestor carbonafi complecşi, precipitatul de carbonat bazic de cupru bivalent se disolvă într-un exces mare de carbonat alcalin. .
Cianura cuprică galbenă, Cu(CN)2 şi rodanura cuprică neagră, Cu(SCN)2, sînt instabile ca şi iodura cuprică. Ambele săruri precipită cînd se tratează solufii cari confin ionii Cu2+ cu solufii ale ionilor CN~ sau SCN~; ele se descompun chiar la temperatura ordinară, cu formarea derivafi lor corespunzători
34
Cupru, aliaje de ~
530
Cupru, aliaje de ~
ai cuprului monovalent. Descompunerea rapidă şi completă a cianurii cuprice după ecuafia:
2 Cu(CN)2 -> 2 CuCN + (CN)2, care se produce la cald, se foloseşte uneori penfru obfinerea cianului (practic, aceasta se realizează prin introducerea treptată a unei solufii concentrate de cianură de potasiu în solufie de sulfat de cupru la fierbere).
Spre deosebire de cianura cuprică, unii derivafi complecşi ai acesteia sînt stabili. Astfel, sub acfiunea unui exces de cianură de potasiu asupra sărurilor de cupru bivalent se formează sarea K2[Cu(CN)4], care poate fi izolată sub formă de cristale incolore uşor solubile în apă. O combinafie interesantă a cuprului mono-şi bivalent e combinafia [Cu(NH3)2]2[Cu(CN)4]. Această substanfă se prezintă sub formă de cristale verzi, cu luciu metalic, stabile în aer şi aproape insolubile în apă. Afară de complecşii de mai sus, cuprul bivalent formează şi alfi complecşi stabili, de exemplu complecşi interni cu aminoacizii. Cu sarea Seignette, tartrat de sodiu şi potasiu, cuprul bivalent formează complecşi interni de culoare albastră închisă, cari nu sînt descompuşi de hidroxizi alcalini concentraţi. Solufia de culoare albastră închisă, care confine sulfat de cupru, sare Seignette şi hidroxid de sodiu în exces, se foloseşte, sub numele de solufie Fehling, la recunoaşterea combinafiilor puternic reducă-toare în solufie apoasă bazică, ca hidroxilamina, hidrazina, aldehidele simple, glucoza, etc. Aceste substanfe, tratate cu solufie Fehling, depun oxid cupros.
Celelalte combinafii mai importante ale cuprului sînt:
Nitrura de cupru, C^N, se obfine prin acfiunea amoniacului uscat asupra oxizi lor de cupru proaspăt precipitafi, prin încălzire la 250-**260Q, ca o pulbere fină de culoare verde. Această combinafie explodează la încălzire peste 300°, descompunîndu-se în azot şi în cupru metalic şi nu poate exista în aliajele obfinute prin topire.
Fosfura de cupru, CU3P. Cuprul formează cu fosforul o combinafie stabilă, atît prin topire, cît şi prin acfiunea hidrogenului fosforat cu oxizii, clorurile, sulfurile, etc. de cupru. Fosfura de cupru se topeşte la 1030° şi are densitatea 6,59 -6,75. Se mai poate obfine fosfură de cupru încălzind un amestec de cupru proaspăt redus cu fosfor roşu.
Acetilura de cupru, Cu2C2, rezultă ca produs de substitufie a hidrogenului din acetilenă prin cupru. Acetilura de cupru nu se poate forma prin reaefie directă între cupru şi carbon, ci se obfine numai la trecerea unui curent de acetilenă printr-o solufie amoniacală de clorură cuproasă, sub forma unei substanfe amorfe de culoare roşie închisă. Acetilura de cupru nu rezistă la încălzire, iar în stare uscată se descompune cu explozie, chiar la temperatura ordinară. Acetilura de cupru poate fi considerată drept cárbura cuprului.
Acetatul bazic de cupru, (CHsCOO)2Cu • Cu(OH)2 • 5 H20, e un compus verde, utilizat ca fungicid viticol mai ales în Franfa, sub numele de vert-de-gris, verdigris, sau verdet de Montpellier.
Acefaful neutru de cupru, (CH3COO)2Cu • H20, se prepară fie prin disolvarea cuprului metalic în acid acetic, în prezenfa aerului, fie prin dublă descompunere între sulfatul de cupru şi acetatul de sodiu în solufie apoasă, sau prin electroliză. Acetatul de cupru e o substanfă verde închisă, folosită uneori ca fungicid contra manei vifei de vie, sub numele de verdet. De asemenea, acetatul de cupru e întrebuinfat la prepararea acetoarsenitului de cupru, ca mordant în imprimeria textilă, în fitopatologie şi la fabricarea culorilor minerale de calitate inferioară.
Acetoarsenitul de cupru, (CH3COO)2Cu • 3 Cu(As02)2, e un compus cristalin verde deschis, foarte toxic, numit curent verde de Paris sau verde de S'chweinfurt. Se întrebuinfează ca insecticid agricol.
Cloratul de cupru, Cu(CI03)2 • 6 H2Of se obfine prin amestecul unei solufii de clorat de bariu cu una de sulfat de cupru. Se prezintă sub forma unei mase cristaline de culoare verde, deficvescentă, solubilă în apă şi în alcool. Cloratul de cupru e întrebuinfat ca mordant, în imprimeria textilă, şi drept colorant în pictură şi în pirotehnie.
Oxiclorură de cupru, CuCI2 • 3 Cu(OH)2 • H20, e o combinafie cuprică verde deschisă, insolubilă în apă, utilizată ca fungicid.
1.	aliaje de Metg.: Aliaje tehnice al căror component principal e cuprul, adausurile de aliere putînd fi staniul, zincul, plumbul, siliciul, beriliuI, nichelul, manganul, cum şi alte elemente. —
Din punctul de vedere al întrebuinfării lor, aliajele cuprului pot fi împărfite în aliaje deformabile şi aliaje de turnătorie. —
Din punctul de vedere al compozifiei, aliajele cuprului se clasifică în modul următor: aliaje binare, aliaje ternare, aliaje complexe. Sistemele binare (cari formează şi baza aliajelor ternare şi complexe) sînt sistemele Cu-Sn, Cu-Zn, Cu-Ni, Cu-Mn; sistemele ternare uzuale sînt Cu-Sn-Zn, Cu-Ni-Zn, etc., iar în aliajele complexe mai intervin alte elemente de adaus, în funcfiune de proprietăfile cari trebuie să se obfină. Cuprul intră ca element de aliere şi în multe alte aliaje tehnice, în cari însă componentul principal e alt metal, cum sînf: aliajele Ni-Cu (nicrom, metal monel, etc.), unele aliaje ale aluminiului, unele ofeluri de construcfie şi fonte, etc. —
După principalul element de aliere, aliajele cuprului sînt numite: bronzuri, alame, aliaje cupro-nichel sau au alte nume comerciale, ca alpaca, tombac, nichelină, etc.
Bronzurile sînt aliaje binare ale cuprului cu Sn, cu Al, cu Pb, cu Si, etc. sau aliaje ternare ori complexe derivate din acestea (de ex. aliaje cu Sn şi Zn, cu Sn, Zn şi Pb, etc.). V. sub Bronz.
Constituenţii structurali ai bronzurilor depind de elementul de aliere principal al acestora.
Constituenfii structurali ai bronzurilor cu staniu folosife în mod obişnuit în tehnică sînt cei indicafi mai jos.
Faza a e o solufie solidă de staniu în cupru, cu solubilitatea de circa 14% la temperatura normală. E plastică la cald şi la rece, în special la un confinut sub 8% Sn. Cînd e omogenă (în general după o recoacere adecvată), se prezintă la microscop sub formă de grăunfi poliedrici bine conturafi; cînd e neomogenă (după turnare), are structură dendritică.
Faza |3 e un compus electronic de forma CusSn, corespunzînd unui raport de 3/2 între numărul electronilor de valenfă şi numărul atomilor, şi are refea cubică cu fefe centrate. Există la temperaturi mai înalte decît 520° — respectiv decît 590°, după alfi cercetători — şi e foarte plastică; poate să apară, ca structură la temperatura normală (pentru a se executa prelucrări prin deformare), printr-o recoacere la 600***780°f urmată de răcire în apă (tratament de călire).
Compusul electronic Cu3iSng corespunde raportului 21/13 între numărul electronilor de valenfă şi numărul atomilor, şi are o refea cubică complexă. E dur şi fragil, împiedicînd total laminarea. Sin. Fază ő.
Eutectoidul a + 6 e un amestec mecanic eutectoid, compus din solufie a şi fază ő. E dur şi foarte rezistent la uzură.
Solufia solidă y e probabil un compus chimic de cupru şi staniu, cu raport stoicheiomeiric încă nedeterminat. E un constituent dur şi fragil, stabil Ia temperaturi înalte.—
Cînd un bronz cu staniu confine şî zinc, acesta se disolvă în solufie solidă a, neinfluenfînd prea mult structura aliajului. Cînd se adaugă şi plumb, acesta rămîne ca fază separată (cristale de plumb pur) în amestecul mecanic final, uşurînd aşchierea. V. şi sub Bronz, Bronz cu staniu.
Cupru, aliaje de ~
531
Cupru, aliaje de ~
Constituenţii structurali ai bronzurilor cu aluminiu folosite în tehnică (cari confin pînă la 15—20% Al) sînt cei indicafi mai jos.
Faza a e o solufie solidă de aluminiu în cupru, cu solu-bilitafea maximă de circa 10% la temperatura normală. E plastică şi rezistentă la coroziune şi la uzură.
Faza p e un compus electronic de forma CU3AI, corespunzînd unui raport de % între numărul electronilor de valenfă şi numărul atomilor, şi are refea cubică cu fefe centrate. E stabilă la temperaturi mai înalte decît 565°, cînd e foarte plastică.
Faza y e un compus electronic de forma CU9AI4 (corespunzînd raportului 21/i3)f dur şi fragil, care există ca fază liberă numai în aliaje cu peste 16% Al.
Eutectoidul a + y e un amestec mecanic eutectoid alcătuit din solufie a şi fază y, cu un confinut de 12% Al, care se formează la temperatura eutectoidă de 565°. E dur şi fragil.—
Bronzurile de aluminiu cari confin normal două faze, prin încălzire la circa 900° (cînd se ajunge la fază (3 sau a+ (3) urmată de răcire rapidă în apă (Mcăiire"), capătă o structură aciculară caracteristică, asemănătoare martensitei din ofeluri. V. şi sub Bronz, Bronz cu aluminiu.
C onstit u e nf i i structurali ai bronzurilor cu plumb folosite în tehnică sînt cristale pure de cupru, în amestec mecanic cu cristale de plumb, cari — analizate separat — păstrează proprietăfile metalelor pure respective. V. şi Bronz, Bronz cu plumb.
C on st i t u e n f i i structurali ai b r o n z u r i I o r cu siliciu şi ai bronzuri lor.cu beriliu folosite curent în tehnică sînt tot faze a, (3, y şi eutectoid a + y, asemănătoare fazelor cu aceleaşi nume din bronzurile cu staniu şi cu aluminiu. V. şi Bronz, Bronz cu siliciu şi Bronz cu Beriliu.
Alamele sînt aliaje cari se formează pe bază de cupru şi zinc, adăugîndu-se uneori în proporfie mai mică şî alte elemente de aliere (Pb, Fe, Mn, Al, Ni, etc.); ele au ca bază sistemul binar Cu-Zn, a cărui diagramă de echilibru termic e reprezentată în fig. I. — Alamele cari confin mai mult decît 80% Cu sînt numite tombacuri.
Proprietăfile de material ale alamelor depind de compo-zifia lor. în general, sînt bune conducătoare de căldură şi de electricitate şi au: coeficientul de dilatafie lineară ((3X108) cu valoarea 1906 la confinut de 71% Cu, respectiv 1982 la confinut de 62% Cu; temperatura de topire 905°; densitatea 8,3; rezistenfa de rupere la tracfiune 18—55 kgf/mm2; alungirea
5—2Q%; duritatea Brinell 40"120HB.
Alamele se folosesc, fie turnate în forme temporare sau permanente (ca blocuri sau piese), fie deformate plastic Ia rece sau la cald (prin presare, laminare, tragere, forjare, în bare, table, benzi, sîrme, fevi, plăci, etc).
în funcfiune de compozifie, în aceste aliaje se pot forma în stare solidă constituenfii structurali de echilibru indicafi mai jos,
Faza a e o solufie solidă de Zn în Cu, avînd o limită de saturafie de circa 38% Zn (la temperatura normală). Cînd e omogenă, apare la microscop sub formă de grăunfi poliedrici. E plastică la rece şi se poate lamina uşor în table, benzi, profiluri, etc.
Faza (3' e un compus electronic de forma CuZn (corespunzînd raportului % între numărul de electroni de valenfă şi numărul de atomi ai compusului, v. sub Constituent structural), cu aşezare ordonată a atomilor în refea şi existînd pentru compozifiile indicate în diagramă. E stabilă Ia temperatura normală şi pînă la 453—470°; deasupra acestei temperaturi, ordonârea atomilor dispare, compusul respectiv fiind numit fază |3 (care e stabilă pentru compozifiile şi tempera-
turile indicate în diagramă). Faza (3 e foarte plastică, însă faza |3' e dură şi fragilă, şi nu poate fi prelucrată la rece. Alamele cari confin 38—50% Zn şi cari au deci în structură
7083
1000
SOO
800
700
t
600
SOO
¥00
300
200 100
°0	10	20	30	yz?	50 60	70	80 90	100%
■ r	*—	Cjrj
I. Diagrama de echilibru a sislemuiui binar Cu-Zn.
Czn) concentraţia în zinc; t) temperafura; Cu$) punctui de solidificare al cuprului (1083°); Zns) punctul de solidificare al zincului (419°); /) soluţie lichidă; II) so’ufie lichidă-fcrisfale a; III) solufie lichidă-{-cristale (3; IV) soluţie lichidă-j-cristal® y; V) soluţie lichidă-fcrisfale 5; VI) soluţie I i c h i d ă-f-c ri s-fale s; VII) soluţie lichida-{-crisfale rţ; VIII) cristale de solufie solidă a; IX) cristale a-{-cristale |3; X) cristale de solufie solidă (3; XI) cristale a-{-crisiale y; XII) cristale de solufie solidă y; XIII) solufie solidă y-f-solufie solidă 5; XIV) solufie solidă5; XV) solufie solidă 5-f-solufie solidă e; XVI) solufie solidă a+cristale de fază (3';	XVII)	cristale de	fază	|3'; XVIII)	cristale	de
fază P-J~cristale de fază j3'; XIX) cristale de fază P'-f-cristale y; XX) cristale P'+cristale y'; XXI) cristale y'; XXfl) cristale y-f-cristale e; XXIII) cristale y'-f-crisfale e; XXIV) cristale 8; XXV) cristale e-f-cristale tţ; XXVI) cristale rj.
şi fază (3' nu pot fi prelucrate prin deformare decît la cald, dacă prin încălzire se ajunge la structuri compuse fie din fază p, fie dintr-un amestec de faze a şi (3.
Faza y e tot un compus electronic, dar de forma CusZng (raportul 21/i3 între numărul electronilor de valenfă şi numărul atomilor). Faza y e probabil cu aşezare neordonată a atomilor; ordonarea se realizează la temperatura de 270° (în diagramă, linia întreruptă), sub care faza e numită fază y'. Fazele y şi y' sînt dure şi foarte fragile. Ele apar numai în aliajele Cu-Zn, cari confin 50—80% Zn, şi cari nu au înfrebuinfare în tehnică.
Eutectoidul a + (3' e un amestec mecanic eutectoid de 43%Zn, compus din solufie a şi	fază	(3', care se	formează la 453°.
Apare în alamele cari confin	39—46%	Zn;	e dur şi	fragil.
Alte faze în sistemul Cu-Zn, cari însă nu apar în alamele tehnice, sînt: faza e, care e compus electronic de forma CuZn3 (raportul 7/4 între numărul de electroni de valenfă şi numărul de atomi); soluţia tolidă 8, de formă încă nedeterminată; solufia solidă de Cu în Zn, numită fază T].
Din cauza durităfii şi a fragilităfii mari pe cari fazele |3' şi y' le imprimă aliajelor, alamele tehnice obişnuite nu confin decît cel mult 43—46% Zn, cînd pot avea în structură — la proporfia de 38—46% Zn — un amestec de faze tf-f (3' (o fază
34*
Cupru, aliaie de ~
532
Cupru, aliaje de ~
moale, plastică, a — şi o fază dură şi fragilă, |3r). Cu proporţii mai mari de Zn, pînă la circa 60%, se elaborează numai unele alame pentru lipit.— Variaţia principalelor caracteristici mecanice (af, 6 şi HB) ale alamelor, în funcfiune de zinc, e prezentată în fig. II; plasticitatea maximă (0 = 50—55%) o au alamele cari conjin 28—32% Zn, avînd în structură numai fază a; la confinut mai mare decît circa 40—42% Zn, plasticitatea scade sensibil, iar de la circa 46% Zn
—	cînd structura e formată din faza fragilă (3' — plasticitatea scade brusc, devenind aproape zero cînd în structură apare şi constituentul y'; odată cu scăderea bruscă a plasticităfii, duritatea creşte de asemenea repede, depăşind 300 HB la 60% Zn (fafă de numai 50 HBt cît e la un confinut de 30%
Zn).— în unele alame lamina-bile se adaugă, pentru îmbună-tafirea proprietăfi lor de deformare la cald, cantitafi mici de plumb (pînă la 2,5%); în alamele de turnătorie se adaugă pînă la 3% Pb. De asemenea, în unele alame se adaugă şî cantităfi mici de Al, Mn, Fe, Ni, Si, Sb şi Sn. —
în raport cu modul de prelucrare şi cu întrebuinfarea lor, se deosebesc — după standardele din fara noastră — categoriile de alame indicate mai jos.
Alame pentru turnare; confin 53**«70% Cu, 0—3% Pb şi restul Zn; unele alame speciale pentru turnătorie mai pot confine încă 0—7% Al, 1—4% Mn, 0—4% Fe şi 0—2% Ni. Aceste alame au: art pînă ia 55 kgf/mm2; 0=5—20%; HB =40--150 kgf/mm2. Sînt folosife la confecfionarea de armaturi diferite, de lagsre, bucşe şi alte piese de frecare, piulife, etc.
Alame laminabile; pot fi: alame simple, alame speciale, alame pentru fevi de condensatoare şi tombacuri. Alamele laminabile sé fabrică şi se livrează în bare, în table, benzi, sîrme, fevi, bare de profiluri diferite, şi au o largă întrebuinfare în construcfia de maşini.
Alamele laminabile simple confin 28—42% Zn, pînă la 3% Pb şi restul Cu.
Alamele laminabile speciale (aliate) confin 32—43% Zn, 0-2,5% Pb, 0-2% Fe, 0-4% Mn, 0-3% Al, 0-0,5% Si şi restul Cu.
Alamele pentru fevi de condensatoare confin 26—37% Zn,
0—0,1% Sb, 0—1,2% Sn şi restul Cu.
Tombacurile sînt aliaje binare Cu-Zn cu numai 10—20% Zn; avînd în structură numai faza a, tombacurile se prelucrează la rece. Ele se fabrică şi se livrează sub formă de table sau de benzi, cu întrebuinfări diferite. Culoarea lor variază de la roşu închis (cînd confin zinc pufin), pînă la galben-roşietic (cînd confin mult zinc).
Alame pentru lipit; confin 40—60% Zn, 0—0,3% Si, 0—1% Sn şi restul Cu. Sînt folosite pentru lipituri tari de alame, bronzuri, ofeluri, fonte, etc.
Alamele speciale; se elaborează în diferite fări, sub numiri şi în compozifii foarte variate, dintre cari sînt întrebuinfate mult cele indicate mai jos. Sin. Alamă aliată.
Aliajul Delta; confine 54-59% Cu, 39-42% Zn, 0,5-2% Pb,
1	— 1,5% Fe şi 1 — 1,5% Mn. Are rezistenfe echivalente cu ale
ofelurilor mijlocii, dar are duritate şi ductilitate mai mari; de asemenea, are o rezistenfă la coroziune destul de mare.
Aliajul Dur ana; confine 59-65% Cu, 30-*40% Zn, 1-*2% Sn
0—1,7%	Al, 0,3—1,8% Fe. Are proprietăfi şi întrebuinfări asemănătoare cu ale aliajului Delta, dar e mai rezistent la coroziune.
Aliajul Markana; confine 58—60% Cu, 38—40% Zn şi mici cantităfi de Mn şi Fe. Are proprietăfi şi întrebuinfări asemănătoare cu ale aliajului Delta.
Aliajele Spree şi Parsons au compozifii şi proprietăfi foarte apropiate de cele ale aliajelor Delta şi Markana.
Aliajul Hercule; confine 75% Cu, 10% Zn, 7,5% Fe şi 7,5% Al. Are proprietăfi superioare aliajelor menfionate mai sus şi e foarte rezistent la coroziune.
Alamă pentru monete. V. Aliaj Muntz.
Aliajul Muntz confine circa 60% Cu şi circa 40% Zn şi uneori procente mai mici de Pb (pentru mărirea preiucrabilităfii prin aşchiere). Se laminează la cald în bare, în fevi, benzi, etc. şi se întrebuinfează atît la fabricarea de monete, cît şi la confecfionarea multor piese de maşini.
Sin. Alamă pentru monete.
Alama Rubell confine 40 % Zn, cîte
1-1,5%	Fe, Mn.AI, Ni şi restul Cu. E folosită mult în marină, fiind rezistentă la coroziunea produsă de apa de mare.
Alama de ceasornice, care are compozifia 58 % Cu -j-40% Zn + 2% Sn, e folosită la turnarea rotifelor de ceasornice.
Aliajele cu-pru-nichel dau totdeauna solufii solide, indiferent de pro-porfia în care se amestecă cei doi compo-nenfi(sînt solubili unul în altul în orice proporfie, în stare solidă), comportîndu-se după diagrama reprezentată în fig. III. Aliajele cari confin mal mult decît circa 55% Ni suferă transformarea a nemagnetic (3 magnetic, după curbele indicate în partea din dreapta, jos, a figurii. Toate aliajele Cu-Ni se prelucrează uşor la cald şi la rece.
Aliajele Cu-Ni cari confin 40—50% Ni au rezistivitate electrică mare şi o valoare foarte mică a coeficientului de temperatură al rezistenfei electrice. Astfel de aliaje — dintre cari cele mai răspîndite sînt constantanul şi nichelina — sînt folosite pe scară mare (sub formă de sîrme, de benzi, etc.) la confecfionarea de rezistenfe electrice, de aparate electrice de măsură, etc. în unele aliaje Cu-Ni se adaugă şi alte elemente (Fe, Mn, Si, Al, etc.), fie pentru a îmbunătăfi unele proprietăfi, fie pentru a economisi nichelul.
Dintre aliajele tehnice pe bază de Cu şi Ni folosite mai mult în tehnică prezintă importanfă cele indicate mai jos:
Constantanul confine 55—60% Cu şi 45—40% Ni, compozifia cea mai frecvenfă fiind 00% Cu şi 40% Ni sau 59% Cu+ 40% Ni + 1% Mn. Are rezistivitate electrică mare (0,49* 10'6 Q/m) şi aproape independentă de temperatură (a = — 5 • 10'6 grad"1) şi e mult folosit în construcfiile elecfrice, în special la confecfionarea
ZincJnX
II. Variafia unor caracteristici de material la aliajele Cu-Zn în funcfiune de confinutui în zinc.
1) rezistenfa de rupere la tracfiune; 2) alungire; 3) duritate Brinell.
III. Diagrama de echilibru a sisfemuiui Cu-Ni (a) şi diagrama transformării a<±|3 la aliajele cu circa 55% (b).
Cfsjj) concentrafia în nichel; t) temperatura; Scu) punctul de solidificare al cuprului (1083°j; Sf^j) punctul de solidificare al nichelului; I) solufie lichidă; II) solufie lichidă-f-cristale a;
III)	cristale de solufie solidă a (nemagnetic);
IV)	cristale a-f-cristale J3; V) cristale de solufie
solidă p (magnetic).
Cupru, indice de ^
533
Cuptor
rezistenfelor bobinate. Sîrma de constantan se oxidează uşor la suprafaţă, un strat de oxizi fiind elecfroizolant pentru tensiuni pînă ia 0,5 V. Constantanul şi cuprul produc o tensiune termo-electromotoare mare (40 jiV/grad) şi se folosesc împreună la confecfionarea termocuplurilor. în unele fări e numit eureka sau ferry-aiiaj.
Nichelina se elaborează în compozifii foarte variate, niche-lina inifială confinînd 55% Cu şi 45% Ni; alte nicheline pot confine pînă la 32—33% Ni şi restul Cu; unele nicheline confin şi Zn (sînt deci aliaje ternare), compozifia lor variind în limitele: 55—68% Cu, 19*»*33% Ni şi mai pufin decît 18% Zn.
Pafenf-nichelul are 75—77,5% Cu şi 25—22,5% Ni. Are proprietăţi inferioare constantanului şi nichelinei, dar e utilizabil pentru rezisfenfele electrice cari nu se încălzesc în timpul lucrului la temperaturi prea înalte.
Cuprodurul confine 97—98% Cu, 1—2% Ni, 0,5—0,6% Si şi 0,11 ■••0,13% Fe (raportul Ni/Si trebuie să fie aproximativ egal cu 4/1). E un aliaj foarte rezistent la uzură.
Aliajele cupru-nichel-zinc sînt aliaje ternare cu proprietăfi deosebite, de largă întrebuinfare în tehnică, cum şi la confecfionarea de obiecte casnice. Aliajele elaborate numai cu aceste trei elemente de bază sînt solufii solide ternare, cu
o	culoare albă frumoasă, se lustruiesc bine şi au proprietăfi* mecanice bune şi mare rezistenfă Ia coroziune.
în fara noastră, aliajele Cu-Ni-Zn au fost standardizate sub numirea de alpaca (alpaca 9, alpaca 12, alpaca 15, alpaca 18, cifra indicînd confinutul mediu de Ni), compozifia lor variind în limitele: 46—65% Cu, 9—18% Ni, restul Zn; tipul alpaca 9 confine şi 1—2% Pb. Alpacalele se livrează sub formă de table, de benzi, sîrme, bare rotunde şi de profiluri diferite; ele sînt folosite la confecfionarea de tacîmuri şi de piese pentru aparate diferite, de aparataj electric, etc.
în alte fări, aceste aliaje se elaborează în compozifii variate» sub numiri diferite, cum sînt cele indicate mai jos:
Argentanul confine 46—66% Cu, 16—36% Ni şi 19—31% Zn. Confinînd mái mult nichel decît alpacalele, are proprietăfi mecanice superioare, culoare şi lustru foarte frumoase şi foarte mare rezistenfă Ia coroziune. E folosit de preferinfă la confecfionarea de tacîmuri.
Aliajele neusilber, maillechort, packfong, christofle-metal, etc. au compozifii apropiate şi aceleaşi utilizări ca şi argentanul.
Aferife-aliaj; confine ca elemente de adaus Fe, sau Fe şi Pb. Se elaborează cu următoarele compozifii: 36—55% Cu, 35—44% Ni, 0-5% Zn şi 5-20% Fe; 65% Cu, 10% Ni, 23% Zn şi 2% Fe; 62,4% Cu, 12,6% Ni, 20% Zn, 3% Fe şi 2% Pb.
Rheotanul confine 53,2% Cu, 25,2% Ni, 16,7% Zn, 4,5% Fe şi 0,4% Mn. Are rezistenfă electrică mare şi se întrebuinfează la confecfionarea rezistoarelor.
Aliajele cupru-mangan şi cupru-mangan-nichel sînt caracterizate prin rezistenfa lor electrică mare şi au aceleaşi întrebuinţări ca nichelina şi constantanul. De asemenea, sînt foarte rezistente la coroziunea în apa de mare şi la oxidarea la temperaturi înalte. Aliajele Cu-Mn, cari în mod obişnuit confin pînă la 15% Mn, sînt formate dintr-o singură fază, o solufie solidă binară; cînd se adaugă şi nichel, de obicei mai pufin decît 4%, faza devine solufie solidă ternară (de Mn şi	Ni, în Cu). în unele aliaje Cu-Mn	şi	Cu-Mn-Ni	se	adaugă
şi	2—5% Al, pentru mărirea rezistivităfii.
Dintre aceste categorii de aliaje ale cuprului menfionăm pe cele de mai jos:
Aliajul rezistin confine 85% Cu şi	15%	Mn.	E	folosit	la
confecfionarea de rezistenfe electrice.
Aliaj Therlo. V. Manganin-doublé.
Manganinul are compozifii cuprinse în limitele 82—84% Cu,
12—15% Mn şi 2—4% Ni. Are rezistenfă electrică mai mare decît a aliajului rezistin.
Manganinul-doublé confine 13—20% Mn, 2—5% Al, restul Cu. Are o rezistivitate aproape de două ori mai mare decît a man-ganinului. Sin. Aliaj Therlo.
Alte aliaje ale cuprului folosite în industrie sînt aliaje binare, ternare sau complexe pe bază de cupru, cu proprietăfi şi întrebuinfări foarte variate, cum sînt cele indicate mai jos.
Platinoidul e un aliaj cuaternar, confinînd 55—60% Cu, 22—25% Zn, 14—22% Ni şi 1—2% W. E folosit la confecfionarea de bijuterii cari imită platinul şi argintul.
Blombiful confine 93—98% Cu şi 7—2% Ag şi e folosit ca material pentru electrozi de sudură (de calitate superioară).
Barberitul are compozifia 88,5% Cu, 5% Ni, 5% Sn şi 1,5% Si. Are mare rezistenfă la uzură.
Everdurul confine 95% Cu, 4% Si şi 1% Mn. E un aliaj foarte rezistent la acizi.
Rezistacul confine 90% Cu, 9% Al şi 1% Fe şi are o mare rezistenfă la coroziune.
î. ~r indice de Ind. hírt.: Raportul dintre greutatea cuprului legat de celuloză, şi dintre greutatea celulozei care o leagă. Indicele de cupru caracterizează numărul de grupări carboxilice cari se formează în molecula de celuloză în urma procesului de albire. în practică se determină astfeM Se fierbe
1	g celuloză cu licoare Fehling de titru cunoscut; oxidul cupros care se formează se depune pe fibră; după spălare, fibra e tratată cu sulfat feric, pe care-l reduce la sulfat feros, iar acesta e dozat cu permanganat; din cantitatea de permanganat între-buinfată la titrare se calculează cantitatea de cupru care a fost legată de celuloză.
2.	Cupruenzime, sing. cupruenzimă. Chim. biol.: Enzime din grupul oxidazelor cari confin cupru în moleculă. Din această categorie fac parte fenoloxidaza şi ascorbicoxidaza.
3.	Cupfor, pl. cuptoare. Tehn.: Instalafie de încălzire a unui material, în "vederea transformării fizice, chimice sau fizicochi-mice a acestuia în timpul încălzirii sau după încălzire. Cuprinde, în principal, una sau mai multe camere de încălzire, sau un creuzet, izolate termic de mediul ambiant, un sistem de încălzire cu instalafii le anexe şi aparatajul de control şi de reglare. Camera de încălzire, respectiv creuzetul, au perefii constituifi în general din material refractar şi îmbrăcafi cu un înveliş termoizolant sau de zidărie roşie, întărit — eventual — printr-un sistem de profiluri de ofel legate cu tiranfi; la unele construcfii recente, se folosesc materiale refractare termoizolante, iar uneori (la camere de încălzire la temperaturi relativ joase), numai pere{i metalici. Materialele refractare şi termoizolante, nemetalice, folosite la construcfia perefilor, se utilizează sub formă de cărămizi paralelepipedice, de blocuri fasonate, de plăci sau de piese monolit de beton refractar (obfinute prin turnare). Camera de încălzire sau creuzetul sînt învelite uneori cu o carcasă metalică, în general, din tole de ofel şi, uneori, din ofel turnat, grosimea lor depinzînd de dimensiunile cuptorului şi de sistemul de rigidizare. La camerele de încălzire metalice, perefii interiorr (de rezistenfă) se construiesc din ofel, iar cei exteriori (termoizolanfi), din foi subfiri de aluminiu sau de cupru, polisate, dispuse paralel şi apropiate unele de altele.
Unele cuptoare sînt echipate cu instalafii anexe pentru recuperarea căldurii, formate fie din căldări recuperatoare de abur (pentru producerea de abur energetic, tehnologic sau de încălzire), fie din preîncălzitoare de aer.
Cuptor
534
Cuptor
Clasificarea cuptoarelor
Pagin a
A.	1.	Cuptor	de	încălzire simplă .............................534
2.	~	de	topire........................................534
3.	~	de	uscare........................................535
~	uscător pentru turnătorii .............535
4.	~	de transformare chimică .........................535
~	de prăjire ....................536
5.	~	de	distilare.....................................536
B.	1.	Cuptor	de	temperatură joasă.............................537
2.	~	de	temperatură medie.............................537
3.	~	de	temperatură înaltă ...........................537
C.	1.	Cuptor	intermitent......................................537
2.	~	continuu ........................................537
2 a.	Cuptor cu flux...................537
2 b.	~ cu material stafionar ................	538
D.	1. Cuptor cu aer ..................................•..........538
2.	~	cu atmosferă	de	proteefie.....................538
2 a. Cuptor cu	atmosferă imobilă......................538
2 b. ~ cu	atmosferă circulată....................538
3.	~	cu	gaz de proteefie.........................	538
E.	1.	Cuptor	cu	combustibil ..................................538
2.	~	cu	încălzire electrică ..........................540
2 a.	Cuptor cu arc...................540
2	ai.	Cuptor	cu	arc cu încălzire directă ....	540
~	pentru elaborarea ofelului	. . .	542
~	Girod...................................542
~	Nathusius .................................	542
~	Héroult ................................542
~	Rennerfelt .............................543
~	Stassano................................544
~	pentru elaborarea feroaliajelor	.	,	544
~	penfru elaborarea fontei	....	545
~	pentru elaborarea fosforului	...	.	545
~	pentru elaborarea carburii	de	calciu	546
2	32-	Cuptor	cu	arc cu încălzire indirectă	. .	546
~	cu arc independent......................547
2 b.	Cuptor de inducfie.................547
2	bi. Cuptor de topire prin inducfie, fără fier	.	547
~	Ajax-Northrup...........................549
~ de	topire prin	inducfie,......fără circuit feromagnetic............................549
2 b2. Cuptor de topire prin inducfie, cu fier . 549
o*	Kyellin.................................549
~	Röchling-Rodenhauser....................550
~	de	topire prin inducfie, cu	circuit
feromagnetic........................551
^ de	topire prin	inducţie	în joasă
frecvenfă....................	551
2	bg. Cuptor de încălzire simplă, prin inducfie	.	550
2 c.	Cuptor cu rezistoare................551
2	ci.	Cuptor	cu	electrozi .................... . .551
2 cm. Cuptor cu curent de înaltă frecvenfă,
cu încălzire prin efect dielectric . . 551
2	ci.2. Cuptor	cu curent de joasă	frecvenfă 552
~	electrolitic	penfru elaborarea
aluminiului....................552
2	c2. Cuptor cu rezistoare independente	. . .	553
~ cu rezistenfe .............................558
2	c2.i.	Cuptor	de	radiafie......................554
2	c2.2.	Cuptor	de	convecfie ....................556
2	c2>3.	Cuptor	cu	încălzire	mixtă............... 556 '
2	c2>4.	Cuptor	cu	încălzire	prin	conducfie . 556
3.	~	solar............................................558
F.	1. Cuptor adînc ..............................................558
~	cu puf...........................................562
~	Pitts ...........................................567
2.	~	cu cameră ..........................................559
3.	~	cu camere ..........................................560
~	Mendheim ...........................................567
4.	~	cu clopot...........................................560
5.	~	cu creuzet .........................................560
6.	~	cu muflă...................................	561
7.	~	cu propulsiune .....................................561
8.	~	cu strat fluidizat..................................562
9.	~	cu vatră ...........................................563
~	Siemens-Martin .....................................563
~	Martin..............................................565
~	de pudlare..........................................564
~	cu reverberafie ....................................564
~	cu flacără.......................................... 565
10.	~	cu vetre suprapuse..................................565
11.	~	inelar .............................................566
~	circular............................................559
11.	a. Cuptor inelar în zig-zag ..........................566
~	circular în zig-zag.................................559
12.	~	rotativ.............................................567
13.	~	tubular...........................	............567
14.	~	-tunel .............................................569
15.	~	-turn ..............................................570
~	cu cuva ............................................ 561
~	vertical............................................572
~	cu creuzet, cu mantale de răcire ..... 570
~	Water-jackef .......................................572
După procesul tehnologic la care sînt folosite, se deosebesc următoarele tipuri de cuptoare:
Cuptor de încălzire simplă: Cuptor folosit Ia încălzirea materialelor solide pînă la o temperatură inferioară temperaturii de topire (sau de sublimare), în vederea fie a unor prelucrări mecanice (de ex. fasonare la cald), fie a unor procese tehnologice urmărind modificarea structurii fizicochimice a acestora (tratament termic sau concrefionare), sau pentru experimentare (în laboratoare de cercetări). Căldura poate fi furnisată în aceste cuptoare de o reaefie chimică (arderea unui combustibi I) sau poate fi produsă electric. Ele sînt echipate cu aparataj sensibil, de control şi de reglare, reglarea unora dintre aceste cuptoare fiind automatizată.
Dimensiunile cuptorului depind în principal de productivitatea prescrisă, de uniformitatea temperaturii cerute în şarjă, de modul de transfer al căldurii şi de dimensiunile pieselor cari constituie şarja. înfre volumul camerei de încălzire V, producfia volumiuă orară p a cuptorului şi timpul de stafionare 0 a materialului în cuptor există relafia:	V—p> 0
Timpul de stafionare a materialului în cuptor depinde de uniformitatea termică cerută şarjei şi de modul de transfer al căldurii, de la sursa de încălzire la şarjă, şi poate fi considerat egal cu suma timpului necesar aducerii întregii şarje la temperatura prescrisă şi a timpului necesar menfinerii şarjei la această temperatură (acest timp fiind, în general, independent de dimensiunile pieselor cari constituie şarja). în general, productivitatea cuptorului şi durata de stafionare sînt condifii contradictorii (pentru obfinerea unei productivităfi mari, diferenfă de temperatură dintre sursa de încălzire şi materialul de tratat trebuie să fie mare,
—	condifie care influenfează defavorabil uniformitatea încălzirii şarjei, adică uniformizarea termică în timp şi în spafiu a cuptorului şi uniformitatea temperaturii în şarjă).
Cuptor de topire: Cuptor folosit Ia încălzirea materialelor solide, la o temperatură superioară punctului de topire, fie pentru retopirea metalelor sau a aliajelor (în vederea con-feefionării de piese prin turnare), fie pentru elaborarea acestora şi a unor substanfe anorganice. Sursa de căldură poate fi chimică (arderea unui combustibil), electrică sau solară. Cuptoarele de topire sînt folosite în siderurgie, în turnătorii, în industria sticlei, etc.
Cupfor
535
Cuptor
Cuptor de uscare: Cuptor de temperatură joasă sau medie, folosit la deshidratarea rapidă a ma/erialelor solide. Sursa de căldură poate fi chimică sau electrică. Cuptoarele de uscare sînt folosite în metalurgie (de ex. la uscarea formelor şi a miezurilor de turnătorie), în industria silicafilor (de ex. la uscarea pieselor ceramice înainte de ardere), în industria lemnului, în industria cauciucului, etc. Sin. Uscător termic cu gaze de ardere, Uscător cu iradiere.
Exemplu:
Cuptorul uscător, folosit în turnătorii pentru uscarea formelor şi a miezurilor.
Cuptoarele pentru uscarea formelor sînt, obişnuit, cuptoare cu material stafionar (v.), constituite dintr-o cameră de încălzire simplă, avînd vatra plană şi plafonul construit în bolfi cu îl
II. Schema circulaţiei gazelor înfr-un cupio/uscător de forme penfru turnătorie.
a) cu şicană; b) tară şicană.
6) canal de fum longitudinal; 7) fante de admisiune; 8) fante de evacuare;
9) canal c lector de fum; Î0)uşă.
deschideri mici, rezemate pe grinzi de ofel profilat. Perefii laterali, de cărămidă roşie, sînt întărifi cu un sistem de stîlpi metalici (de ofel profilat), legafi prin tiranfi (v. fig. /). Cuptorul e încălzit de obicei cu gaze de combustie produse prin arderea unui combustibil în unu sau în mai multe focare (construite din zidărie refractară) amplasate sub vatră, spre peretele opus uşii de acces (tip ghilotină) a cuptorului; uneori, pentru încălzire se folosesc gaze provenite din alte cuptoare (cubilouri, furnale, etc.).
Gazele de ardere frec prin canale de fum, construite sub cuptor (de-a lungul perefilor laterali ai camerei) şi pătrund în cameră prin fante practicate în vatră, ridicîndu-se, pe lîngă perefii laterali, spre plafon, unde curentul de gaze e întors cu 180°; curentul descendent de gaze trece peste forme, răcindu-se, şi apoi e evacuat într-un canal colector de fum situat sub cameră, prinfr-o serie de fante paralele cu fantele de admisiune, practicate în mijlocul vetrei. între curentul ascendent de gaze calde şi cel descendent de gaze reci se produc curenţi secundari,
datorită cărora o parte din gazele reci sînt recirculate, răcind curentul cald şi uniformizînd temperatura în cameră.
Prin folosirea unei şicane speciale, paralelă cu	perefii	laterali (v. fig. II), sau prin aşezarea raţională á şarjei	în	cuptor	şi,
uneori, prin recircularea forfată a gazelor reci, se obfin condiţii favorabile pentru -uniformizarea temperaturii în camera de încălzire.
Şarja, constituită din forme mici, e aşezată în cuptor pe rafturi fixe sau pe cărucioare (pentru a uşura încărcarea şi golirea cuptorului); formele grele sînt aşezate pe platforme mobile (sprijinite pe roţi sau pe bile de rulare), cari se introduc în cuptor pe şine.
în unele turnătorii mecanizate se folosesc cuptoare electrice cu rezistoăre (de obicei lămpi), cu încălzire prin radiafie.
Cuptoarele pentru uscarea miezurilor pot fi cu material stafionar (de construcfie asemănătoare cu cea a cuptoarelor pentru
forme), sau cu flux (v.). Ultimele sînt constituite dintr-o cameră de încălzire de forma unei prisme rectangulare verticale, echipată cu un transportor tip pafer-noster, şi încălzită prin rezistoăre electrice (v. fig. III) sau cu gaze de ardere; în unele turnătorii se folosesc cuptoare cu încălzire prin efect dielectric, în cari se obfine uscarea rapidă a miezului (în cîteva minute). în turnătoriile mecanizate se folosesc cuptoare-tunel echipate cu conveioare cari transportă miezurile aşezate pe stelaje suspendate; lungimea acestor cuptoare atinge 40**50 m; ele sînt folosite la uscarea miezurilor mici şi mijlocii, avînd o productivitate de 10—15 t/h.
Temperatura de lucru în cuptoarele pentru uscarea formelor e de 250*-450°, iar în cuptoarele pentru miezuri, de 175—3250.
Cupfor de transformare chimică: Cuptor folosit la încălzirea materialelor solide, lichide sau gazoase, pentru transformarea structurii chimice a acestora prin ardere, degazeificare, pirogenare, cracare termică, elaborare, electroliză, etc., sau o combinafie a acestor transformări.
Sursa de căldură poate fi electrică sau chimică, ultima fiind obţinută fie prin arderea unui combustibil (într-o instalaţie separată de camera de încălzire, sau amestecat cu material de tratat), fie atît prin arderea unui combustibil cît şi prin reacţia exo-termică dintre materialele de tratat. Aceste cuptoare se folosesc în siderurgie (cuptoare de carbonizare, furnale, cuptoare
III. Cuptor electric cu rezistoăre, pentru uscarea miezurilor.
1) cameră de încălzire; 2) manta de tablă; 3) căptuşeală termoizolanta; 4) element încălzitor; 5) transportor continuu.pafer-nosfer; 6)uşăde acces 7) ventilator; 8) perete interior; 9) capac protector pentru conexiunile rezistenţelor; 10) termometru; 11) sensul de mişcare al şarjei; 12) sensul de mişcare al aerului.
Cuptor
536
ds elaborare a metalelor din minereuri, etc.), în metalurgie (cubilouri), în industria silicafilor (cuptoare de ardere, cuptoare pentru elaborarea sticlei, etc.)( în industria chimică (cuptoare de cracare a fifeiului, etc.), în industria alimentară (cuptoare pentru coacere, etc.).
Exemple :
Cuptor de p r â-/ / r e: Cuptor folosit pentru transformarea minereurilor cu conţi -nut de sulfuri sau de carbonaţi, în oxizi metalici, în vederea utilizării acestora la elaborarea metalelor.
Minereul e introdus în cuptor, în general, amestecat cu combustibilul care poate fi constituit, după aprindere (penfru minereurile bogate în sulf), chiar dintr-o parte din sulful conţinut în minereu. Pentru prăjire se folosesc cuptoare cu strat fluidizat, cuptoare-turn cu vetre suprapuse sau cuploare rotative.
Cuptor de distilare: Cuptor folosit pentru separarea prin*distilare a componenţilor volatili ai unui material lichid sau solid. Se deosebesc: cuptoare de distilare penfru
Un exemplu din ultima categorie e cuptorul de distilare a zincului, reprezentat în fig. V, care e folosit la extragerea zincului din concentrate prăjite de minereu de zinc.
Acest cuptor e con-
B-B
stituit, în principal, din două camere de încălzire prismatice, cu secţiune transversală rectangulară, dispuse simetric de-a lungul unui perete longitudinal vertical (constituind peretele despărţitor al celor două camere) şi construite din zidărie refractară consolidată printr-un schelet metalic. La partea superioară a fiecăreia dintre cele două camere, trec cîte două canale distribuitoare (de gaz combustibil şi de aer comburant), respectiv colectoare (de gaze de ardere), comunicînd cu camerele de încălzire prin fante practicate în plafonul boltit al acestora. Camerele deîncăl-zire sînt echipate cu-retorte de construcţie specială, în cari se introduce şarja constituită dintr-un amestec de concentrai prăjit de minereu de zinc, amestecat cu un reductor solid care conţine carbon. Retortele (v. fig. V/) consistă din cutii de şamotă
IV. Cuptor cu retortă de distilare pentru industria chimică.
1)	focanpentru combustibil lichid sau gazos;
2)cameră	de încălzire ; 3) retortă;4) canal pentru introducerea aerului suplementar; 5) canal de gaze; 6) canai de turn; 7). canalul gurilor de observare; 8) clapetă pentru reglarea tirajului;
9) fraseul g3zelor de ardere.
V. Cuptor cu retorte,
1) cameră de încălzire; 2) schelet metalic; 3) recuperator; 4) canal superior
industria chimică, de temperatură joasă sau medie, lucrînd sub vid, la presiunea atmosferică sau	sub	presiune,	cari sînf, în
general,	cuptoare cu retorte, cu focar	inferior şi	cu încălzire
cu gaze	de ardere (v. fig. /V),	sau	cupfo3re tubulare (v.);
cuptoare	de distilare şi sublimare	de temperatură	înaltă, folo-
site în metalurgia neferoaselor, a căror construcţie diferă în general după materialul de tratat.
pentru distilarea zincului.
colector şi distribuitor; 5} fanta de admisiune, respectiv de evacuare; 6) retortă.
cu secţiune transversală circulară sau eliptică, închise la o extremitate cu un perete plan şi comunicînd prin cealaltă extremitate cu un condensator, de asemenea de şamotă, echipat cu un „prelungitor" construit din tolă de oţel. Retortele se aşază în cuptor în 3***8 rînduri suprapuse, cu extremitatea închisă spre peretele interior al camerei (sprijinindu-se pe console speciale din perefe), iar extremitatea deschisă spriji-
Cupfor
537
Cupior
nindu-se pe tocul ferestrelor anume practicate în perefii frontali. Retortele sînt înclinate, pentru a uşura deservirea lor. Lungimea lor e de 1,2—1,5 m. Lăţimea cuptorului (în funcfiune de lungimea
VI. Retortă pentru cuptorul de distilare a zincului.
1) cutie de şamofă; 2) condensator; 3) prelungitor; 4) ştuf de evacuare a oxidului de carbon; 5] amestec de ZnO -f- C; 6) zinc lichid; 7) zinc praf.
retortelor) e de 1,5—1,7 m, iar lungimea uzuală a acestuia e de circa 20 m. Numărul de retorte e de 200—1000, Temperatura în camera de încălzire e cuprinsă între 1400 şi 1500°, temperatura de vaporizare a zincului fiind de 907°. Arderea combustibilului gazos se produce alternativ în cîte una dintre cele două camere, la nivelul fantelor din plafonul acestora; gazele de ardere scaldă în curent descendent retortele camerei respective şi, trecînd (prin fante practicate la baza peretelui despărţitor) în camera alăturată, scaldă retortele acesteia în curent ascendent; ele sînt apoi evacuate în canalele superioare, prin fantele din boltă. Prin canalele superioare, gazele de ardere sînt conduse spre coş, după ce au trecut prin camerele recuperatoare amplasate la una dintre extremităţile cuptorului. Fiecare cameră de încălzire e echipată cu cîte două camere recuperatoare de zidărie refractară (una pentru preîncălzirea gazului combustibil şi una pentru aerul comburant), cari funcfionează alternativ ca încălzitor de aer şi de gaz combustibil şi ca răcitor de gaze de combustie. Din materialul confinut de retortă şi încălzit ia 1300—1400°, zincul redus se degajă sub formă de vapori cari condensează în condensatorul retortei, o parte din acesta trecînd direct în stare solidă (sub formă de praf fin) în prelungitorul condensatorului.
După temperatura maximă din camera de încălzire, respectiv din creuzet, se deosebesc: Cuptor de temperatură joasă: Cuptor în care temperatura maximă de lucru e de circa 300°. E folosit penfru uscare, pentru tratamente termice ale aliajelor uşoare, pentru topirea substanfelor uşor fuzibile, etc.
Cupfor de temperatura medie: Cuptor în care temperatura de lucru e cuprinsă între 300 şi 1150°. E folosit pentru toate tratamentele termice la temperatură medie ale metalelor, pentru topire, emailare, cositorire, zincare, arderea decorafiunilor pe sticlă şi pe porfelan, detensiönarea sticlei, încălzirea maselor plastice, cracare termică, cocsificare, etc.
Cupfor de temperatură înaltă: Cuptor în care temperatura de lucru e mai înaltă decît 1150°, temperatura maximă fiind limitată, în general, numai de termorezistenfa materialelor de construcfie a camerei de încălzire, respectiv a creuzetului. E folosit la elaborarea metalelor şi a aliajelor din minereuri, pentru tratamente termice la temperatură înaltă (de ex. călirea ofelurilor rapide), la arderea ceramicii, la prepararea cimentului, etc.
După modul de mişcare a materialului de tratat, se deosebesc:
Cuptor intermitent: Cuptor în care materialul, după ce a fost încărcat, rămîne imobil în camera de încălzire sau în creuzet pînă la terminarea procesului. Temperatura în aceste cuptoare e variabilă în timp (crescînd, în general, treptat, de la încărcarea cuptorului pînă la atingerea temperaturii prescrise), cîmpul de temperaturi menfinîndu-se aproximativ uniform în camera de încălzire. încărcarea şi descărcarea acestor cuptoare se pot face manual sau mecanizat.
Cuptoarele intermitente sînt cuptoare de topire, cuptoare de încălzire simplă (de ex. cuptoare pentru forje sau pentru tratamente termice cu destinaţie ganerală), cuptoare de uscare (de ex. unele cuptoare pentru uscarea miezurilor din turnătorii), etc.
Cupfor continuu: Cuptor în care încărcarea şi debitarea materialului de tratat se fac continuu. Aceste cuptoare sînt, în general,cuptoare cu flux şi,uneori, cuptoarecu materialstaţionar.
Cuptorul cu flux se caracterizează prin deplasarea continuă a şarjei prin camera de încălzire, temperatura pe traseul parcurs de aceasta fiind constantă în timp şi variabilă de-a lungul acestui traseu. Aceste cuptoare sînt cuptoare de încălzire (de ex. cuptoare pentru tratamente termice), de uscare (de ex. cuptoare-tunel pentru uscarea pieselor ceramice) sau de transformare chimică (de ex. cuptoare rotative pentru prepararea cimentului, cuptoare pentru prăjirea piritei, sau de carbonizare, cu ardere în strat fluidizat, cuptoare tubulare de cracare, etc.).
Mişcarea materialelor solide în interiorul cuptorului se obţine: cu transportoare continue (a căror construcţie depinde de tipul cuptorului), prin intermediul unor dispozitive de alimentare montate la exteriorul cuptorului (şarja alunecînd sau rostogo-lindu-se pe căi speciale de alunecare sau de rulare), prin rotirea cuptorului, prin gravitaţie, sau prin transport pneumatic.
Transportoarele continue pentru şarje solide pot fi benzi rulante de plasă de sîrmă sau de plăci metalice termorezistente, şi cari constituie însăşi vatra cuptorului (v. fig. VII), role (v. fig. Vili), vagonete (v. fig. IX), monoraiuri (v. fig. X) sau transportoare pater-noster (v. fig. sub Uscător de miezuri) ori elicoidale; uneori se foio-
"m:
acţionate de un mecanism cu
Vil. Cuptor cuflux, penfru călire, cu bandă fransporfoare şl încălzire electrică. a) secfiune longitudinală; bj secfiune transversală (A - B); 1) cameră de încălzire; 2) bandă transportoare; 3) uşă de încărcare; 4) uşă de evacuare; 5) baie de călire; 6) rezistenfă electrică; 7) transportor continuu pentru evacuarea pieselor călite.
sesc lonjeroane (din profiluri I) montate sub nivelul vetrei, în şanţuri practicate în aceasta şi excentrice, cari le imprimă o mişcare în pas de pelerin, lon-jeroanele ridicînd şarja, depla-sînd-o periodic pe o anumită distanţă şi aşezînd-o din nou pe vatră. Se folosesc şî cuptoare cu vatră rotitoare, în formă de disc sau de inel circular, acţionată electric prin intermediul unui angrenaj (v. fig. X/). Transportoarele elicoidale sînt folosite la unele cuptoare rotative (v. fig. XII). La unele cuptoare cu destinaţie specială, cum sînt cuptoarele pentru tratamentul termic al sîrmelor, platbandelor şi tablelor subfiri, trecerea acestora prin cuptor se face prin înfăşurarea pe role montate la ieşirea din el, desfăşurarea efectuîndu-se de pe role asemănătoare, montate la intrarea în cuptor.
VIII. Mecanism cu role transportoare al unui cuptor cu flux.
I) cameră de încălzire; 2) rolă; 3) palier; 4) mecanism de antrenare.
Cuptor
538
Cuptor
Dispozitivele de alimentare continuă, prin intermediul cărora se obfine şî mişcarea materialului în cuptor, sînt de obicei
permanente a sursei de căldură), camerele extreme găsindu-se permanent în faza de încărcare, respectiv de descărcare.
X. Cupior cu flux cu monorai, cu încălzire electrică.
I) cameră de încălzire; 2) plafon suspendat; 3) schelet metalic; 4) cale de rulare; 5) căruciorul monoraiului; 6) cadru; 7) platforme port-şarjă; 8) rezistenfă electrică.
IX. Cuptor cu flux, cu vagonele.
1) cameră de încălzire; 2) vagonét; 3) conducfă de combusfibil; 4) intrarea şarjei; 5) evacuarea şarjei.
împingăfoare, cu acfionare electrică şi cu transmisiune stereo-mecanică, sau cu acfionare şi cu transmisiune hidraulică.
' Mişcarea materialului prin acfiunea gravitafiei se obfine la cup-toarele-furn cu alimentare pe Ia partea superioară (de ex. în cubi-louri şi în furnale) şi la unele cuptoare rotative, cu suprafafa interioară a camerei de încălzire netedă şi cari se montează înclinate (cu 3*-5°) fafă de orizontală.
Mişcarea materialelor fluide (în cuptoare) e generată de obicei de o pompă (la lichide).sau de o suflantă ori de un compresor (la gaze).
Alimentarea şi descărcarea cuptoarelor cu flux sînt în general mecanizate şi uneori automatizate. La unele cuptoare de elaborare cu flux, cum sînt furnalele şi cubilourile sau cuptoarele elecfrice pentru feroaliaje, deşi alimentarea şi mişcarea materialului în cuptor sînt continue, descărcarea materialului topit se face intermitent, pe şarje, materialul acumulîndu-se fie într-un recipiént special, situat la partea inferioară a cuptorului (de ex. antecreuzetul la unele cubilouri, creuzetul Ia furnale), fie pe vatra cuptorului (de ex. la cuptoarele de topire cu reverberafie).
Cuptoarele cu flux se folosesc, în general, pentru procese tehnologice cu program constant în timp şi la producfia de serie sau pe bandă.
Cuptorul cu material st a fi tina r, cu funcfionare continuă, e un cuptor cu mai multe camere de încălzire (v. Cuptor inelar, şi Cuptor cu camere), în care materialul se găseşte, în fiecare cameră (sau grup de camere), în faze diferite ale procesului tehnologic (răcire, ardere, preîncălzire, uscare), iar fiecare cameră trece prin toate fazele de lucru (datorită deplasării
XI. Cuptor cu flux cu vatră rotitoare.
1) cameră de încălzire; 2) vatră rotitoare; 3) uşă de încărcare; 4) pîlnie de descărcare.
XII. Cuptor rotativ cu transportor elicoidal.
1) cameră de încălzire; 2) focar superior; 3) fante pentru admisiunea gazelor de ardere; 4) muf/ă rotitoare; 5) elice; 6) mecanism de acfionare; 7) rolă de sprijin; 8) pîlnie de alimentare; 9) pîlnie de descărcare; 10) pirometru.
După calitatea atmosferei în contact cu şarja, se deosebesc:
Cuptor cu aer: Cuptor în care masa de gaze cu care ajunge în contact şarja e aerul atmosferic. Se folosesc cuptoare cu încălzire electrică sau cu combustibil; încălzirea electrică poate fi prin efect electrocaloric, obfinută direct (prin inducfie sau prin pierderi dielectrice) sau indirect (prin rezistoare), iar încălzirea cu combustibil (numai indirectă) se obfine prin fevi de radiafie, prin interiorul cărora circulă abur sau gaze fierbinfi.
Cuptor cu atmosferă de proteefie: Cuptor în care şarja vine în contact cu un gaz sau cu un amestec de gaze, constituind un mediu protector pentru şarjă şi care poate fi format din: hidrogen, azot, amoniac, gaz de iluminat, propán, gaz de gazogen sau vapori de apă. Sin. Cuptor cu gaz de proteefie.
Se deosebesc: cuptoare cu atmosferă imobilă, în cari atmosfera, constituită din aer sau dintr-un mediu protector, e staţionară; cuptoare cu atmosferă circulată, în cari atmosfera, constituită din aer sau dintr-un gaz protector, e circulată forfat, cu ajutorul unui ventilator, fie numai în interiorul camerei de încălzire, fie şi prin canale anexe acesteia.
Cuptor cu gaz de proteefie: Sin. Cuptor cu atmosferă de proteefie.
După sursa de căldură folosită, se deosebesc: cuptoare cu combustibil, cuptoare cu încălzire electrică şi cuptoare solare.
Cupfor cu combustibil: Cuptor care foloseşte ca sursă de încălzire căldura dezvoltată prin arderea unui combustibil. Combustibilul poate fi solid, lichid sau gazos, şi poate fi ars, fie într-un focar separat de camera (sau de camerele) de încălzire, care poate fi inferior, superior sau lateral (v. fig. XIII), fie chiar în camera de încălzire; uneori combustibilul e amestecat cu materialul de încălzit, înainte sau la încărcarea acestuia în cuptor (de ex. la.:furnale), iar alteori combustibilul e generat sau e constituit de însuşi materialul de încălzit (de ex. la cuptoarele de cocsificare sau la cuptoarele de prăjire a minereurilor sulfuroase). Combustibilul solid (în general cărbunele, şi rareori lemnul) e ars în bucăfi sau în stare pulverulentă, fie în focare separate cu grătar (la cuptoarele vechi şi la cele cu capacitate mică), respectiv în arzătoare, fie direct în camera de încălzire, în care e introdus, sub formă pulverulentă, prin injectare; la unele cuptoare, combustibilul constituit de însuşi materialul de tratat se arde în straf fluidizat. Combustibilul lichid (în general păcura sau motorina) şi cel gazos (gaz metan, gaz de furnal, gaz de gazogen, etc.) sînt introduse în spafiul de combustie prin arzătoare amplasate în perefii camerei de încălzire sau de elaborare (de ex. la cuptoarele Siemens-Martin) sau în perefii unui focar separat.
Cuptor
539
Cuptor
Bilanful termic al unui cuptor cu combustibil are următoarea expresie generală:
0)	= Qu + Qev + Qcomb + Qamb + Qsc	(kcal/h),
în care Qap e aportul total de căldură în cuptor, Qu e căldura netă transmisă materialului de tratat, Qev e căldura echivalentă căderii de entalpie utilizabilă a gazelor de ardere
XIII. Cuploare cu încălzire prin gaze de ardere, a) cu focar inferior; b) cu focar superior; c) cu focar lateral cu combustibil solid; d) cu focar lateral cu combustibil fluid; /) cameră de încălzire; 2) focar;
3) grătar; 4) injector.
evacuate, Qcowy e căldura echivalentă puterii calorifice a pierderilor de combustibil, Qamy e căldura pierdută în mediul ambiant, Qsc e căldura pierdută datorită scăpărilor de gaze prin neefan-şeităfile cuptorului. Qap (dezvoltat prin arderea combustibilului) se poafe exprima prin relafia Qap = ioVoap (kcal/h), în care. io (kcal/m3N) e entalpia specifică la temperatura teoretică de ardere, iar Voap (m3N/h) e debitul normal de gaze rezultate la arderea cu exces de aer a unităfii de cantitate de combustibil. Qu depinde, în principal, de natura procesului tehnologic care se desfăşoară în cuptor (încălzire simplă, transformare fizicochimică, uscare, etc.) fi de natura materialului de tratat. Qev se calculează Ia temperatura (fr^,) de evacuare a gazelor de ardere din cuptor, măsurată m punctul în care încetează transferul de căldură dintre acestea şi materialul de tratat (la cuptoarele fără recuperatoare) sau în punctul în care încetează schimbul de căldură între gazele de ardere şi aerul sau gazul combustibil,	de	preîncălzit	(la	cuptoarele cu recuperatoare); se exprimă,	în	general, prin	relafia Qev~iev Vev
(kcal/h), în care iev (kcal/m3N) e entalpia specifică, iar Vev (m3N/h) e debitul normal de gaze rezultate din arderea cu exces de aer a combustibilului, considerate la temperatura &ev • Qcomy diferă cu natura combustibilului şi consistă: la cuptoarele cu combustibil solid, din pierderile de combustibil nears, evacuat cu zgura, căzut printre barele grătarului (la cuptoarele echipate cu focar cu grătar) sau antrenat la	coş, cu gazele	de	ardere; la cuptoarele
cu combustibil gazos,	din	pierderile	de	combustibil datorite
scăpărilor de gaze prin neetanşeităfile canalului de aducere a gazului (de la generatorul de gaz, la cuptor), prin neetanşeităfile dinfre arzător şi peretele cuptorului şi prin neetanşeităfile dintre generatorul de gaze şi conducta de aducere a gazului; la cuptoarele cu camere recuperatoare, cu transfer indirect (numite impropriu regeneratoare), se adaugă pierderile de gaz prin perefii neetanşi ai recuperatorului şi pierderea de gaz combustibil evacuat în canalul de fum, la comutarea legăturilor pentru schimbarea focului; la cuptoarele cu combustibil lichid, pierderile materiale de combustibil sînt practic nule. Qamb cuprinde următoarele pierderi: Qper, care e pierderea de căldură prin perefii cuptorului, transmisă mediului ambiant (în principal prin conducfie şi prin convecfie), şi care se calculează, în general, cu ajutorul ecuafiilor de transfer al căldurii prin perefi groşi'; Qraci, care e pierderea de căldură iradiată din cuptor, prin deschiderile permanente sau incidentale ale uşilor de acces şi de deservire, ale gurilor de observare, şi prin fantele perefilor deteriorafi, şi care se poate calcula cu ajutorul ecuafiei lui Stefan-Boltzmann (v,); Qr<%c, care e cantitatea de căldură preluată de apa de răcire, care apare la unele cuptoare ale căror elemente de construcfie, cum sînt cadrele uşilor de deservire, altarele de focar, etc., cu solicitare termică mare, sînt răcite forfat, cu apă. Qsc e căldura echivalentă căderii de entalpie utilizabilă a pierderilor materiale de gaze de ardere prin fneetanşeităfile perefilor şi ale bolfii cuptorului, şi prin interstifiile dintre perefi şi uşile de acces şi de deservire; (aceste pierderi sînt mari la cuptoarele în interiorul cărora se menfine o mică suprapresiune, pentru a împiedica pătrunderile de aer fals). Pierderea Qsc poafe fi considerată, în fond, ca o pierdere la evacuare (penfru gazele cari ies la o temperatură superioară celei de evacuare) sau ca o pierdere în mediul ambiant (pentru gazele scăpate la o temperatură inferioară temperaturii de evacuare). Ecuafia bilanfului termic (1) poate fi scrisă şî sub o formă utilizabilă în calculele termice, şi anume:
(2)
1-
V,
Oev
Vo.
ap
>(
0 ap l0
unde VQev şi Vosc (m3N/h) sînt debifele'normale de gaze de ardere evacuate la coş şi scăpate prin neetanşeităfi, iar ioev şi iosc (kcal/m3N gaze de ardere) sînt entalpiile specifice ale acestor gaze (calculate pentru componenfa lor teoretică). Avînd în vedere că Voap-VQev+Vosc şi considerînd Vosc=xV0ap, relafia (2) devine:
Qu^Qamb
(3)
Qap~~
1 — x—--------(1 — >0
l0e\
^0 ' l0 La cuptoarele echipate cu instalafii de recuperare, bilanful termic poate fi exprimat, fie prin relafia (3), dacă se consideră instalafia în ansamblu (adică se consideră temperatura de evacuare egală cu cea de ieşire a gazelor din recuperator), fie prin relafia (4), dacă se ^consideră &ev egală cu temperatura de ieşire din camera de lucru a cuptorului:
____________Qu^Qamb____________f
l0r	^0 sc , J'Oev
1 -f------x —-----(1 — X)-
lo l0	*0
în care i0r (kcal/m3N) e aportul de entalpie (raportat
a 1 m8N
gaze de ardere) al aerului şi — eventual — al gazului combustibil, preîncălzite în recuperatoarele cuptorului. Expresia
Cupfor
540
Cupfor
de la numitorul relafiei se numeşte randamentul tehnic al arderii şi serveşte Ia determinarea consumului necesar de combustibil, la aprecierea ca Ii tăf i lor termice ale cuptorului, etc.
Fafă de cuptoarele electrice, cuptoarele cu combustibil prezintă următoarele avantaje; construcfie, în general, mai simplă; pref de investifie mai mic; posibilitatea de supraîncărcare (prin mărirea temporară a temperaturii în camera de încălzire); întrefinere mai uşoară; reparafii mai pufin costisitoare. Dezavantajele sînf următoarele: dificultatea obfinerii unei atmosfere date în camera de încălzire (cu excepfia cuptoarelor cu muflă şi a celor cu fevi de radiafie); dificultatea obfinerii unui reglaj precis al temperaturilor în diferitele zone ale cuptorului; necesitatea instalafiei de evacuare şi de epurare a gazelor de ardere şi, eventual, a instalafiei de evacuare a cenuşii; necesitatea unui spafiu de depozitare a combustibilului; randament termic mai mic.
Se deosebesc: cuptoare cu contact direct între materialul de tratat şi gazele de ardere, cum sînt cuptoarele de încălzire cu cameră simplă, cuptoarele de încălzire cu reverberafie, cuptoarele de topire cu vatră, cuptoarele de transformare chimică (de ardere, de prăjire, etc.); cuptoare cu contact direct între materialul de tratat ş\ combustibil, cum sînt furnalele, cubilourile, cuptoarele cu ardere în strat fluidizat, etc.; cuptoare fără contact direct înfre materialul de tratat şi gazele de ardere, cum sînt cuptoarele de încălzire cu muflă, cuptoarele cu fevi de radiafie (în cari gazele de ardere trec prin fevi cari ecranează perefii camerei de încălzire, radiind căldura către şarja aşezată în mijlocul camerei), cuptoarele de topire cu creuzet, cuptoarele de distilare cu retorte, cuptoarele tubulare; cuptoare cu agent de încălzire intermediar, cum sînt cuptoarele de încălzire simplă cu baie de săruri, de ulei sau de plumb.
Cuptor cu încălzire electrică: Cupfor care foloseşte ca sursă de încălzire căldura dezvoltată prin efect electrocaloric (sau Joule-Lenz) la trecerea unui curenf electric printr-un arc electric, prin însuşi materialul de tratat (şarjă) sau printr-un rezistor.
încălzirea prin efecf eledrocaloric poate fi directă sau indirectă, încălzirea directă se obfine, fie prin trecerea curentului electric, de joasă sau de înaltă frecvenfă (generat în afara cuptorului), prin materialul de încălzit (constituind o parte a circuitului electric), fie prin inducerea curentului electric (de joasă sau de înaltă frecvenfă) în materialul de încălzit (cuptoare de inducfie). Curentul electric de joasă frecvenfă, generat în afara cuptorului, se transmite materialului prin intermediul unor electrozi în contact fizic cu şarja (la cuptoarele cu electrozi, de joasă frecvenfă), iar curentul de înaltă frecvenfă se transmite, de la electrozi Ia şarjă, fără contact fizic (Ia cuptoare cu electrozi, de înaltă frecvenfă, cu încălzire prin efecf dielectric), curentul trecînd de Ia electrozi la şarjă prin stratul de aer care le separă. încălzirea indirectă se obfine prin trecerea curentului electric prin rezistoare independente (cuptoare cu rezistoare independente), cari transmit căldura materialului de încălzit, prin convecfie, prin radiafie sau prin conducfie, materialul de încălzit nefăcînd parte din circuitul electric.
Avantajele principale ale cuptoarelor cu încălzire electrică, fafă de cuptoarele cu combustibil, sînt următoarele: la cuptoarele de încălzire simplă se poate obfine o reproducere fidelă a unui anumit proces tehnologic, în special a tratamentelor termice (prin reglarea aparatajului de comandă şi de control, şi menfinerea şarjelor identice), asigurîndu-se uniformitatea calităfii produselor de serie; la cuptoarele de topire se poate stabili exact procesul corect de încălzire prin măsurarea precisă a cantităfii de căldură dezvoltate în cuptor (prin înregistrarea puterii electrice consumate de cuptor), odată cu înregistrarea greutăfii şarjei, a duratei ciclului de elaborare şi
a curbelor de variafie a temperaturii; absenfa spafiului auxiliar pentru depozitarea şi, uneori, pentru prepararea combustibilului; posibilitatea de a lucra sub atmosferă dată şi sub vid; posibilitatea obfinerii de temperaturi pînă la 3600° (în cuptoarele cu arc) şi mai înalte (în cuptoarele de inducfie), limitate numai de termorezistenfa materialelor refractare; randament termic mai mare (datorită gradientului de temperatură mai mare, dintre sursa de căldură şi material); posibilităţi de reglare uneori superioare; productivitate mai mare la capacităţi egale, de unde rezultă o suprafafă ocupată (raportată la tona de producfie) mai mică, la cuptorul electric (de elaborare) decît la cel cu combusfibil; construcfie, uneori, mai simplă decît a unui cuptor cu combusfibil cu aceeaşi destinafie şi cu acelaşi randament termic (de ex. a cuptorului electric cu arc, de elaborare, fafă de aceea â cuptorului Siemens-Martin); posibilitatea realizării unui cîmp de temperaturi mai uniform în camera de încălzire, la cuptoarele de încălzire simplă (pentru tratamente termice).
Dezavantajele cuptoarelor elecfrice, fafă de cuptoarele cu combustibil, sînt următoarele: cost de investifie, în general, mai mare; obligativitatea unei întrefineri îngrijite; necesitatea căpfuşirii (la cuptoarele de elaborare) cu material refractar de calitate superioară; necesitatea deservirii de electricieni de înaltă calificare; dificultatea obfinerii uniformităfii în timp a temperaturii în camera de încălzire'(la cuptoare pentru tratamente termice); reparafii mai costisitoare; sensibilitate la supraîncărcări.
Cuptoarele electrice se folosesc în siderurgie, în metalurgie, în industria silicafilor, în industria chimică, alimentară, etc. (v. tabloul). Sin. Cuptor electric.
După sistemul de producere a căldurii, cuptoarele electrice se clasifică în cuptoare cu arc, cuptoare de inducfie şi cuptoare cu rezistoare.
Cuptor cu arc: Cuptor electric a cărui sursă de căldură e constituită din unu sau din mai multe arcuri elecfrice formate înfre electrozi. încălzirea prin arc electric poate fi directă, arcul trecînd prin şarjă, iar căldura degajată de acesta transmifîndu-se materialului, în principal, prin conducfie,— sau indirectă, arcul formîndu-se deasupra şarjei, la o anumită distanfă, iar căldura transmifîndu-se materialului, în principal, prin radiafie. Se deosebesc, astfel, cuptoare cu arc cu încălzire directă şi cuptoare cu arc cu încălzire indirectă.
Cuptor cu arc cu încălzire directă: Cupfor în care arcul electric care se formează între doi sau mai mulfi electrozi (montafi, în general, vertical) trece prin materialul de încălzit, transmifîndu-i căldura, în principal, prin conducfie.
Cuptorul cu arc funcfionează, în general, cu curent alternativ, de joasă tensiune şi intensitate mare, furnisat de un transformator legat la refeaua de alimentare (de înaltă tensiune) a cuptorului. Puterea electrică a cuptorului creşte cu capacitatea şi cu productivitatea acestuia, creştere care se obfine, în principal, prin mărirea intensităfii curentului din secundarul transformatorului (pînă la 100 000 A) şi —într-o oarecare măsură — şî prin mărirea tensiunii a cărei valoare maximă (500 V) e limitată (în starea actuală de dezvoltare a construcfiei cuptoarelor cu arc) de condifiile de securitate a personalului de deservire a cuptorului. La cuptoarele cu capacitate mare, mărirea tensiunii secundare la bornele transformatorului devine necesară pentru micşorarea pierderilor inductive în conductoare, datorite creşterii intensităfii curentului; totodată, la o tensiune înaltă se obfine un arc lung, cu suprafafă de încălzire mare.
Circuitul electric al unui cuptor cu arc e format, în principal, dintr-un conductor cu rezistenfa r şi reactanfa coL, cum şi din arcul electric, care poate fi asimilat cu un conductor cu rezistenfă variabilă R (care poate fi variată, cu ajutorul sistemului de reglare, între anumite limite impuse de rezistenfa conductoarelor legate în serie cu arcul).
Cupfor
541
Cupfor
		Tipul cuptorului				
		cu arc (cu încălzire directă sau indirectă)		cu rezistoare		
Domeniul de				cu electrozi		
folosire			< cu nducfie <	:u curent de înaltă fre-:venfă cu încălzire prin efecf dielectric	de joasă frecvenfă	cu rezistoare independente
	alumi niu		topire p entru rafinare şi turnare		extragere de bau-xifl)	topire pentru rafinare şi recoacere; tratament fermic
|ie şi metalurgie	alamă Şi bronz	fopire pentru rafinare	topi re pentru rafinare şi turnare; tratament termic			fopire pentru rafinare şi turnare; tratament termic
	cupru	fopire pentru rafinare	fopire pentru rafinare; trata- ment termic			topire pentru rafinare; tratament termic
3 0 Tf OO	fontă Şi ofel	extragere din minereu; elaborare de feroaliaj e?; topi re pentru rafinare şi turnare	fopire pentru rafinare şi turnare; tratament termic		extragere din minereu2); elaborare de feroaliaje3)	topire pentru rafinare şi turnare; tratament fermic
	zinc	elabo- rare	topire penfru rafinare şi turnare		elaborare	topire pentru rafinare şi turnare
Industria silicafii or	proause ceramice Şi sticlă			tratament termic	fopire	topire8); tratament termic
	azot şi nitrafi	prepa- rare				
îro O c	iosfaf i	prepa- rare2)			preparare2)	
cr» o c	grafit				preparare	
E U	carbură de siliciu				preparare	-
	carbură de calciu	prepa- rare2)			preparare2)	
O	răşini sintetice			preparare		preparare
<D Q	industria alimentară		uscare şi steri-I izare	uscare şi • sterilizare		uscare şi steril izare
	lemne		uscare	uscare	| uscare	
1) Funcfionează cu curent continuu. 2) Cuptor mixt cu arc şi cu rezistoare. 3) Cuptor cu capacitate mică.
&	.	~	r	£2
—r---------r Sin2
a'iL col
Rezistenfa	R	a	arcului se exprimă prin	relafia:
(5)	R~-r,
tg sp
în care (p e unghiul de defazaj dintre intensitatea I a curentului şi tensiunea aplicata E a circuitului.
Puterea P dezvoltată de arcul electric are expresia:
(6)	i"2»
în care 2 =	r)2-f	(coZ.)2]0,5	e	impedanfa circuitului.
Expresia:
E2
(y)	-—- sin 2 cp— EI cos cp
v ’	2(0 L
reprezintă	puterea	utilizată pentru dezvoltarea	căldurii în arcul
electric, cum şi căldura pierdută în conductoarele de curent; această putere are un maxim Pq la un unghi de defazare qpo = 3x/4 (pentru o tensiune aplicată, constantă în circuitul arcului) şi cînd suma rezistenfelor arcului electric R şi cea a conductoarelor r e egală	cu reactanfa	coL	a acestora,	şi	se	exprimă	prin
relafia:
£2
W	2	wL
Puterea corespunzătoare căldurii maxime dezvoltate de arcul electric	e	mai mică	decît	Pq (datorită	influenfei	rezistenfei
conductoarelor de alimentare a arcului) şi se obfine pentru un unghi de defazare cpmax, a cărui valoare se obfine punînd în
relafia (6)	condifia	=	rezultă
dqp
192cPm«=571=tgtP sc
sau
0 0)	2 tymax— sc i
unde cpsc e unghiul de defazare la scurt-circuitarea electrozilor. Puterea corespunzătoare acestui unghi de defazare e:
_	E2
11	Pmax	~	[2(r2 + u>2Z.2)0'5 +r]'
iar energia pierdută în conductoare şi în electrozi e:
r»2
(12)	P=-------------------------------------------
(r2 + w2 L2)	2	[(r2+ co2!2) -r r]
Puterea electrică totală a circuitului, corespunzătoare căldurii maxime dezvoltate de arc rezultă deci din relafia:
E2
0	Ptoial ~	^r —	/ 9 .	9	r	0x0,5 ’
2(H + C02Z/) rezistenta arcului în această situafie fiind (14)	RM	=	{r2	+	o)2/.2)0,5 .
Factorul de putere corespunzător puterii Pmax depinde de raportul dintre rezistenfa ohmică şi rezistenfa totală a conductoarelor de alimentare, şi se exprimă prin relafia:
(15)
C0S f<W V2 lj + (r2 + a)2Z.2)0'5]	’
avînd valori cuprinse între 0,75 şi 0,8 (penfru regimul uzual de funcfionare al cuptorului).
Randamentul electric al cuptorului cu arc e reprezentat de raportul dintre căldura utilă dezvoltată de arcul electric şj
C üpfor
542
Cupfor
căldură totală produsă prin efect electrocaloric de circuitul arcului, şi se poate exprima prin relafia:
(16)
sau prin relafia
(17)
T| =
*9 cp *9 9«
R R + r
= 1 - y-y *9 <P.
(0 L
în care cp e unghiul de defazare în regimul uzual de funcfionare a cuptorului, iar cpSf e unghiul de defazare la scurtcircuitarea electrozilor; cînd raportul dintre rezistenfa ohmică şi reactanfa circuitului e mare, tg cp tinde către zero, iar randamentul şi factorul de putere devin egale cu 1. Randamentul corespunzător căldurii maxime dezvoltate în arcul electric aro expresia:
(18) Ö-----------------------------------1------'
2 cos^(pmtWC
Cuptoarele cu arc sînt folosite în principal în siderurgia şi metalurgia metalelor feroase, pentru extragerea din minereu, elaborarea de feroaliaje şi topirea penfru rafinare şi turnare în forme, cum şi în industria chimică, pentru prepararea de substanfe anorganice (de ex. a carburii de calciu), construcfia lor depinzînd în principal de destinafie şi de felul curentului de alimentare (monofazat, difazat sau trifazat).
Exemple de cuptoare cu arc cu încălzire directă:
Cuptorul pentru elaborarea ofelului care e, în general, un cuptor închis, cu vatră care poate fi conducătoare de electricitate, curentul stabilindu-se între electrozi şi vatră, sau neconducătoare, curentul stabilindu-se numai între electrozi, iar arcul pătrunzînd în baie la o adîncime relativ mică (v. fig. X/V). Cuptoarele cu vatră conducătoare (echipată
e	f	g	h
XIV. Scheme de cuptoare electrice cu arc, pentru elaborarea ofelului. £•*•') cuptoare cu vatră conducătoare; g, h) cuptoare cu vatră necorducătoare.
cu electrozi de vatră) constituie primele construcfii de cuptoare electrice cu arc; ele prezintă avantajul unei încălziri
XV. Cuptor Glrod cu curent monofazat, ircasă; 2) vatra; 3) boltă; 4) electrod de bolta; 5) electrod de vatră.
uniforme a băii; şi dezavantajul complexităfii construcfiei vetrei şi al durabilităţii mici a acesteia. Din această categorie fac parte: cuptorul Girod (v. fig. XV), alimentat fie cu curent monofazat, fiind echipat cu doi electrozi de boltă, de grafit (constituind un pol), şi cu patru electrozi de vatră, de fier (constituind al doilea pol), fie cu curent trifazat (de construcfie mai recentă), fiind echipat cu electrozi de boltă legafi la fazele şi cu electrozi de vatră legafi la neutrul transformatorului (astfel încît curentul frece prin electrozii de vatră numai Ia încărcarea nesimetrică a fazelor); cuptorul Nathusius, alimentat cu curent trifazat şi echipat cu trei electrozi de boltă şi cu trei electrozi de vatră (coaxiali cu cei de boltă), fiecare fază a transformatorului fiind le-	^_________|~|	nm	n
gafă cu cîte o pereche de electrozi (de vatra şi de boltă) şi putînd funefiona independent.
Cuptoarele cu vatră neconducăfoare pot fi alimentate fie cu curent continuu, fie cu curent alternativ (monofazat sau trifazat) şi sînt echipate cu doi, respectiv cu trei electrozi de boltă, de grafit. Prototipul acestor cuptoare e cuptorul Héroult (v. fig. XVI). Cuptoarele cu vatră neconducătoare de construcfie recentă funcfionează, în general, cu curent trifazat. Ele sînt consfifuife, în principal, dintr-o carcasă metalică cilindrică verticală, cu fund bombat (uneori plan sau tronconic), construită din tole nituite sau sudate, sau din ofel turnat, căptuşită la interior cu material refractar (bazic sau acid) şi acoperită cu o boltă raportată, construită din cărămidă refractară, pe un cadru inelar (v. fig. XVII) cu care se sprijină pe muchia superioară a carcasei.
Cuptorul (v. fig.
XVIII) e echipat, în general, cu una sau cu două uşi de deservire şi, eventual, de încărcare, şi cu un cioc de golire. Cei trei electrozi de grafit sînt montafi vertical (axele lor trecînd prin vîrfurile unui triunghi echilateral) şi pătrund în cuptor prin deschideri circulare ala bolfii, echi-
XVI. Cup or Héroult cu curent monofazat, f) carcasă; 2) vatră; 3) boltă; 4) electrod.
XVII. Bolta unui cuptor electric cu arc pentru elaborarea ofelului.
I) cadru inelar; 2) cărămidă refractară fasonată; 3) deschideri pentru electrozi.
pate cu cutii de efanşare cari servesc şî la răcirea electrozilor. Electrozii legafi de transformatorul cuptorului printr-un cablu
«
Cupfor
543
Cupfor
flexibil şi prin bare, sînt fixaji în bacuri, solidare cu cărucioare de-plasabile independent, de-a lungul unor coloane de ghidare verticale solidare cu carcasa cuptorului (pentru reglarea distanfei dintre electrozi şi şarjă). Deplasarea cărucioarelor se obţine prin inter-
unele cuptoare, capacitatea de 600 kVA/t), necesară accelerării procesului de topire.
Reglarea cuptoarelor cu arc consistă în varierea puterii, pentru a o adapta la necesităţile momentane ale procesului de lucru
i ini i ^ i	!" ü;
'	L^J
XVIII. Cupfor electric cu arc penfru elaborarea ofelului.
/) carcasă; 2)boIfă; 3)cadru inelar de boltă; A) uşă de încărcare; 5) electrod; 6) cuîie de etanşare; 7) bornă; 8) cărucior; 9) coloană; 10) traversă; 11) mecanism de ridicare a eledrozilor; 12) acfionarea mecanismului de ridicare; 13) bară de curent; 14) cablu; 15) mecanism de basculare; 16) acfionarea mecanismului de basculare.
mediul unui mecanism cu acfionare electrică sau hidraulică. Un mecanism de înclinare cu acfionare electrică sau hidraulică poafe bascula cuptorul în jurul unei axe orizontale, cu un unghi de 45—50° spre jgheabul de scurgere a metalului, şi de 10—20°, spre uşa de deservire (pentru evacuarea zgurii). Unele cuptoare de construcfie recentă sînt echipate cu un dispozitiv electromagnetic de agitare a metalului în baie, constituit, în principal, dintr-un circuit inductor de joasă frecvenfă montat sub vatră.
Cuptoarele cu capacitatea medie şi mare se construiesc, în general, cu boltă deplasabilă, pentru a obfine o încărcare rapidă. La aceste construcfii, bolta poafe fi ridicată verfical (cu ajutorul unui cric hidraulic) şi rotită împreună cu coloanele de susfinere a electrozilor sau poate fi deplasată (cu ajutorul unei macarale portal), într-un plan orizontal, paralel cu axa jgheabului de golire; la unele cuptoare, bolta se ridică vertical, iar cuptorul se deplasează paralel cu axa jgheabului de golire. Unele cuptoare cu capacitate mare se construiesc cu corpul rotitor în jurul axei verticale, prin această construcfie urmărindu-se încălzirea uniformă a şarjei şi topirea mai rapidă.
Cuptoarele de construcfie recentă de mare productivitate se caracterizează prin puterea electrică specifică mare (âtingînd, la
din cuptor. Datorită instabilităfii arcului, topirea unei şarje reci trebuie începută, în general, la putere mică; la aparifia băii metalice sub fiecare electrod, arcul devine mai stabil, permi-fînd utilizarea puterii maxime (penfru a se mări vitesa de topire); cînd şarja e topită complet, se reduce puterea pentru a evita depăşirea temperaturii admisibile a băii şi, în special, a bolfii. Aceste variafii de putere pot fi realizate, fie prin varierea tensiunii şi a intensităfii curentului, fie numai prin varierea intensităfii. Varierea tensiunii se obfine acfionînd asupra prizelor transformatorului şi asupra bobinei de seif; ultima acfionează asupra tensiunii la bornele cuptorului, variind căderea de tensiune din barele de alimentare ale acestuia, şi din inductanfe (la o tensiune dată, puterea unui circuit confinînd un arc se menfine constantă atît timp cît rezistenfa arcului rămîne constantă; cum rezistenfa arcului e proporfională cu lungimea lui, ultima trebuie menjinută invariabilă prin ridicarea sau coborîrea electrozilor cu ajutorul mecanismelor de acfionare a acestora, comandate manual — la cuptoare mici — sau automat). Se construiesc cuptoare cu arc cu încălzire directă, avînd capacităfi cuprinse între 0,8 şi 220 t/şarjă, cu puterea maximă de 60 000 kVA.
Există multe tipuri speciale de cuptoare pentru elaborarea ofelului cu vatră neconducătoare. Cuptorul Rennerfelt funcfionează
Cupior
544
Cupfor
cu curent difazaf, fiind echipat cu trei electrozi, dintre cari doi orizontali (introduşi prin peretele lateral), legaţi la faze, şi unul-vertical (introdus prin boltă), legat la neutrul transformatorului (prin care trece un curent cu intensitate dublă faţă de cea a curentului din electrozii orizontali), între cari se formează două arcuri electrice (dirijate spre baia metalică, datorită acţiunii
şi prin strudura şarjei. Energia electrică e utilizată în mică măsură, pentru formarea arcului, cea mai mare parfe fiind utilizată penfru încălzirea şarjei (străbătută de curent) prin efecf electro-caloric. Structura şarjei în diferitele straturi variază cu depărtarea acestora de vatră, spre deosebire de cuptoarele pentru elaborarea oţelurilor, în cari structura şarjei e aproape aceeaşi în
XIX. Cupfor Sfassano.
/)<creuzef; 2) manfa; 3) căpfuşeală refractară; 4) cupolă; 5) rolă; 6) şină de rulare; 7) mecanism de antrenare; 8) cioc de golire; 9) elecfrod.
cîmpurilor magnetice pe cari Ie generează). Cuptorul Sfassano funcţionează cu curent trifazat, fiind echipat cu patru electrozi (alimentaţi prin intermediul unor perii şi al unor inele de contact) cari pătrund prin ferestre practicate în peretele lateral al creuzetului cilindric al cuptorului (care are axa inclinata cu 7° faţă de verticală şi se sprijină, prin intermediul unor
XX. Cupfor elecfric, trifazat, cu creuzet cilindric, penfru elaborarea ferosiliciului. 1) carcasă; 2) căpfuşeală fermoizolantă; 3) căptuşeală refractară; 4) straf de cocs cu smoală; 5) bloc de cărbune; 6) perete de şamotă; 7) deschidere de evacuare; 8) fundafie; 9) platformă de deservire.
straturile orizontale succesive de deasupra vetrei (excepţie făcînd stratul de zgură).
Pentru obţinerea unei încălziri uniforme a materialelor cari constituie şarja (în general amestecuri de oxizi metalici, sulfuri metalice, cărbune şi alte materiale secundare nemetalice), repartiţia curenţilor în şarjă trebuie aleasă astfel, încît reacţiile
M ..
XX/. Cupfor elecfric trifazat, cu electrozi în linie.
1) carcasă; 2) căpfuşeală fermoizolantă; 3) căplujeală refractară; 4) boltă; 5) elecfrod; 6) cioc penfru evacuarea zgurii; 7) cioc pentru evacuarea matei.
role, pe o cale circulară de rulare, pe care se roteşte în serviciu) (v. fig. XIX). Aceste cuptoare nu se mai construiesc azi, fiind înlocuite de cuptoarele cu vatra neconducătoare tip Héroult.
Cuptorul penfru elaborarea feroaliajelor e un cuptor cu vatră, în general nebasculant, deosebindu-se de cuptorul pentru elaborarea oţelului, în principal, prin modul de încălzire
chimice să se desfăşoare raţional (în cursul procesului de elaborare) cu un consum minim de putere electrică. Repartiţia curenţilor prin şarjă depinde, în principal, de forma şi de volumul cuptorului, de distanţa dintre electrozi, de poziţia electrozilor faţă de şarjă, iar repartiţia căldurii în şarjă depinde, în principal, de dimensiunile cuptorului, cum şi de valorile
Cupfof
545
Cupfof
variabile ale tensiunilor şi de traseul curentului între electrozi şi vatră. Valorile optime ale tensiunii şi intensităfii curentului, necesare pentru realizarea unui anumit proces de elaborare, se determină empiric odată cu pozifia optimă a electrozilor în şarjă.
Aceste cuptoare funcfionează cu curent alternativ monofazat, difazat sau trifazat; cuptoarele monofazate şi cele difazate sînt cilindrice; cuptoarele trifazate sînt cilindrice (v. fig. XX) sau cu secfiunea în formă de trifoi, şi au trei sau şase electrozi verticali, cu axele trecînd prin vîrfurile unui triunghi echilateral, respectiv ale unui exagon regulat; cuptoarele cu capacitate mare sînt paralelepipedice sau cu secfiuni eliptice, avînd trei sau şase electrozi montafi în linie (v. fig. XXI). Carcasa, constituită din tole de ofel şi rigidizată printr-un schelet de profiluri de ofel, are fundul plat şi se sprijină pe grinzi rezemate pe
o	fundafie. Vatra e conducătoare de electricitate şi e construită din blocuri de cărbune masive, între aceasta şi fundul carcasei introducîndu-se material termoizolant. Cuptoarele au deschideri
XXII. Cuplor eiecfric pentru elaborarea tontei, cu cuvă cilindrică.
Í) vatră; 2) bolfă; 3) cuvă; 4) electrod; 5) soclu; 6) dispozitiv de încărcare.
pentru descărcare (echipate cu jgheaburi de scurgere) şi, eventual, deschideri speciale (cu jgheaburi) pentru evacuarea zgurii.
Cuptoarele pentru elaborarea feroaliajelor se construiesc deschise (fără boltă) sau închise (cu boltă).
Avantajele pe cari le prezintă cuptoarele închise sînt următoarele: posibilitatea recuperării gazelor de ardere, degajata din materialul de tratat (cari pot constitui combustibili, sau materii prime în industria chimică); deservirea mai uşoară, datorită temperaturii mai joase la care e expus personalul de deservire.
Dezavantejele sînt următoarele: pericolul de explozie (în interiorul cuptorului trebuind să existe totdeauna suprapresiune, pentru a evita absorbirea aerului atmosferic); dificultatea spargerii încărcăturii (la
blocare), a înfrefinerii gurii de evacuare a gazelor şi a extragerii din cuptor a capetelor de electrozi (la ruperea acestora); lungimea mare a zonei active a electrodului; prescripfiile mai riguroase privind prepararea încărcăturii, din cauza accesibi 1 ităfii mai mici a acesteia.
Cuptorul pentru elaborarea fontei e un cuptor cu creuzet cu cuvă tronconică (asemănător, din punctul de vedere constructiv, cu furnalul) sau cu cuvă cilindrică şi avînd electrozii introduşi oblic, prin bolta creuzetului. Un astfel de cuptor, reprezentat în fig. XXII, e echipat cu opt electrozi cu diametrul de 700 mm, are puterea electrică de 6300 kW şi productivitatea de circa 60 t/zi la un consum de electrozi de 8 kg/t şi un consum specific de energie electrică de 2500 kWh/f. încărcătura cuprinde minereu defier, cărbune de lemn şi fondanfi, reducă-torul fiind cărbunele de lemn. Unele cuptoare de construcfie recentă au cuvă joasă şi trei electrozi, con-strucfia lor asemă-nîndu-se cu cea a cuptoarelor de elaborare a ofelului (v. fig. XXIII).
Port-electrozii şi
mecanismele de XXIII. Cuptor cu arc, pentru elaborarea tontei, dé acfionare a aces-	construcfie	recentă,
tora sînt asemănă- baie; 2) vatră; 3) boltă; 4) electrod; 5) dispozitiv toare, în principiu,	de	încărcare.	.
cu cele ale cuptoarelor de topire a ofelului, Avantajele cuptorului electric cu arc pentru elaborarea fontei — fafă de furnal — sînt următoarele: consum de cocs de circa trei ori mai mic; fonta elaborată are confinut mai mic de sulf; posibilitatea folosirii unor substanfe reducăfoare mai ieftine, etc. Puterea acestor cuptoare atinge 15 000 kVA, cu productivitatea de circa 100/t zi.
Cuptorul penfru elaborarea fosforului, e un cupfor cu vatră, para-lelepipedic, în general închis, a-vînd bolta confec-fionată din cărămizi refractare sau din beton refractarmo-nolit (v. fig. XXIV). Are electrozii montafi în linie şi ali-mentafi cu curent trifazat. E echipat cu dispozitive de evacuare a gazelor şi cu guri de descărcare separate pentru fosfor şi pentru zgură.
8
6	7
XXIV. Cuptor electric pentru elaborarea fosforului.
1) carcasă; 2) blocuri de carbon; 3) beton refractar; 4) boită; 5) electrod; 6) deschidere penfru evacuarea zgurii; 7) deschidere pentru evacuarea fosforului; 8) buncăre penfru depozitarea materiei prime; 9) conducfă penfru evacuarea gazelor; 10) mecanism pentru reglarea electrozilor; 11) transformator.
35
Cuptor
546
Cupfor
Un exemplu de cuptor cu arc, cu încălzire directă monofazat, e cuptorul pentru elaborarea carburii de calciu (v. fig, XXV), constituit, în principal, dintr-un creuzet cilindric cu fundul plan, avînd peretele lateral din zidărie de şamotă şi vatra (conducătoare) din blocuri masive de cărbune. învelişul creuzetului e constituit dintr-o tablă de plumb dublată la exterior (numai pe fafa laterală) cu o manta formată din doi perefi concentrici, izolafi electric între ei; blocurile de cărbune ale vetrei se sprijină pe placa de plumb prin intermediul unor suporturi de fontă răcite cu apă, iar tabla de plumb se sprijină pe un plan-şeu de beton armat, sub care e montat transformatorul electric al cuptorului. Cuptorul are un singur electrod autografitat, cu diametrul mare (circa 3800 mm), legat de mantaua exterioară a cuptorului prin electrod printr-un inel.
Circuitul electric al cuptorului, pornind de la transformator, cu prinde barele conductoare (de legătură a transformatorului cu topit şi pentru răcirea mantalei), unghiul de oscilafie maxim fiind
4
elaborarea
XXV. Cuptor cu arc, monofazat, pentru carburii de calciu.
Í) creuzet descoperit; 2) vatră conducătoare de electricitate; 3) electrod autografitat; 4) sistemul de suspendare a electrozilor; 5) acţionarea mecanismului de ridicare şi coborîre a electrodului; 6) transformator elecfric; 7) bară conducătoare; 8) inel de contact; 9) alimentator; 10) jgheab de golire; 11) conducfă de evacuare a gazelor; 12) exhaustor; 13) dispozitiv de desfundare.
bare conductoare flexibile, fixate pe
electrodul, şarja, blocurile de cărbune ale vetrei, barele conductoare (dintre şarjă şi mantaua interioară), mantaua interioară şi barele conductoare (dintre mantaua inferioară şi transformator), închizîndu-se la transformator. Datorită dimensiunilor şi greutăfii mari ale electrodului (circa 1001), cum şi asamblării relativ nesigure a acestuia, cari îngreunează reglarea puterii cuptorului (prin deplasarea electrodului), reglajul se realizează prin varierea continuă, între limite largi, a tensiunii din secundarul transformatorului; în acest scop, cuptorule echipat cu un regulator, care acfionează un comutator de tensiune sub sarcină.
Dezavantajele acestui cuptor consistă în: construcfia complicată, nesiguranfa în exploatare (datorită deteriorării mantalei exterioare şi răbufnirilor de metal topit), consumul mare de energie, cheltuieli specifice de investifie mai mari decît la cuptoarele trifazate, încărcarea asimetrică a centralei electrice,etc.
Se construiesc cuptoare monofazate cu puteri pînă la aproximativ 16000 kVA, cu intensitatea curentului din electrod de400 000 A (tensiunea maximă din secundarul transformatorului fiind de circa 56 V).
Cuptor cu arc cu încălzire indirectă: Cuptor în care arcul electric se formează între doi sau mai mulfi electrozi, montafi orizontal, deasupra materialului de încălzit, căldura fiind transmisă de la arc la material, în principal prin radiafie. Cuptorul consistă dintr-un corp cilindric (v. fig. X'XVI), sau cilindric în partea mediană şi tronconic la extre-mităfi (v. fig. XXVII), construit din tole de ofel şi căptuşit cu material termoizolant şi refractar.
Corpul se sprijină, prin intermediul a două bandaje, pe cîte două role montate pe două ba-tiuri independente; două dintre cele patru role de sprijin (cari se găsesc de aceeaşi parte a cuptorului) sînt calate pe un arbore comun (paralel cu axa cuptorului), acfionat, prin intermediul unui reductor de vitesă, de un electromotor. Cuptorul poate oscila în jurul axei sale (pentru amestecarea materialului
XXVII. Corp oscilant cilindric-fron-conic al cuptorului cu arc electric, cu încălzire indirectă.
1) carcasă; 2) căptuşeală refractară; 3) căptuşeală fermoizolantă; 4) elecfrod.
XXVI. Cuptor cu arc-elecfric cu încălzire indirectă.
1) corp rotitor; 2) manfa; 3) căptuşeală fermoizolantă; 4) căptuşeaiă refractară; 5) bandaj de rulare; 6) role de susfinere; 7) batiu; 8) electromotor de basculare; 9) transmisiune; 10) soclu; 11) electrod; 12) cufie de etanşare; 13) ghidaj; 14) porf-electrod; 15) mecanism de deplasare a electrozilor; 16) uşă de încărcare;
17) cioc de golire.
mantaua exterioară), mantaua exterioară, barele conductoare flexi-	de circa 200°. Antrenarea se obfine prin angrenajul cu rofi de
bile (dintre manta şi electrod), inelul de contactai electrodului,	fricfiune, constituit din bandaje şi din rolele de sprijin; Ia cup-
Cupior
547
Cupfor
toare cu capacitate mare, antrenarea se obfine prin două angrenaje pinion-coroană dinfată, pinioanele fiind calate pe arborele rolelor de sprijin, iar coroanele dinfate fiind calate, paralel cu bandajele, pe mantaua cilindrică a cuptorului. Mişcarea oscilatoare se obfine cu ajutorul unui dispozitiv automat de inversare a sensului de rotafie al electromotorului, care serveşte şî la reglarea unghiului de oscilafie. Cuptorul e echipat cu o uşă de încărcare, care are o gură de golire cu jgheab. Cei doi electrozi de grafit se montează pe axa cuptorului, păfrunzînd în interiorul acestuia prin deschideri circulare, etanşeitatea fiind asigurată prin cutii de etanşare răcite cu apă. Electrozii pot fi deplasafi axial pe ghidaje (fixate de perefii frontali ai cuptorului), cu ajutorul unui mecanism şurub-piuIifă, piulifă fiind solidară cu port-electrozii.
Curentul de alimentare a electrozilor e în general monofazat, legătura dintre electrozi şi transformator realizîndu-se prin cabluri flexibile. Cuptoarele cu acfiune indirectă se construiesc penfru capacităfi de 100-1500 kg/şarjă, avînd o productivitate (la funcfionare continuă) de 150—700 kg/h. Se folosesc în turnătorii mici, penfru topirea metalelor neferoase, a fontei şi, uneori, pentru topirea ofelului. Se construiesc şî cuptoare cu arc, cu acfiune indirectă difazate, cu patru electrozi orizontali, pentru topirea cuprului şi a aliajelor de cupru, şi cuptoare trifazate cu trei arcuri indirecte, formate între şase electrozi orizontali, dintre cari trei electrozi de fază şi trei confraelectrozi (coaxiali cu primii), constituind un neutru izolat. Axele electrozilor la cuptoarele trifazate trec prin vîrfurile unui triunghi echilateral, iar cele trei arcuri se decalează, în direcfia axială, pentru a obfine o încălzire mai uniformă. Sin. Cuptor cu arc independent.
Cupfor cu arc independent: Sin. Cuptor cu arc cu încălzire indirectă.
Cupfor de inducfie: Cuptor electric care foloseşte pentru încălzire căldura produsă, prin efect elecfrocaloric, de curenfii induşi în materialul de tratat. E folosit pentru topire şi pentru încălzire simplă.
Fafă de cuptoarele cu arc, cuptoarele de inducfie folosite pentru topirea metalelor prezintă următoarele avantaje: posibilitatea obfinerii metalului cu grad mare de puritate, datorită lipsei electrozilor; agitarea continuă a băii metalice (brasajul)— datorită forfelor electrodinamice — care contribuie la omoge-neizarea băii şi la favorizarea reacfiilor dintre baia metalică şi zgură; posibilitatea topirii în vid sau în atmosfere speciale de gaze; posibilitatea obfinerii de temperaturi înalte în întreaga baie metalică; oxidarea minimă a metalului; posibilitatea topirii metalelor neferoase cu temperatură joasă de vaporizare; posibilitatea reglării uşoare şi comode a puterii cuptorului; randament electric mare; consum mai mic de energie, la funcfionarea în serviciu intermitent; productivitate mai mare decît a cuptoarelor electrice cu arc, la capacităfi cuprinse între 0,05 şi 2 t; condifii igienice de lucru mai bune pentru personalul de deservire. Dezavantajele sînt următoarele: temperatura relativ joasă a zgurii, care primeşte căldura numai de la şarjă, îngreu-nînd procesele de afinare; suprafafă de amplasare (a cuptorului, incluziv a instalafiilor anexe) şi cost de investifie mai mari decît ale cuptoarelor cu arc; construcfia monolit a căptuşelii, care limitează posibilităfile de alegere a materialului refractar.
Cuptoarele de inducfie folosite penfru încălzire simplă prezintă următoarele avantaje; posibilitatea localizării încălzirii la suprafafa pieselor, şi vitesa mare de încălzire; dezavantajul consistă în randamentul relativ mic al încălzirii.
Se deosebesc următoarele tipuri de cuptoare de topire prin inducfie:
Cupfor de topire prin inducţie, fără fierh care e constituit în principal dintr-un creuzet refractar, înconjurat de o bo-
% Á		m—n
If I f-li		^-2
		
1Ü p*— ,	U-Ü 		m
XXV///. Cuptor de fopîre prin induc-fie, fără fier,
1) creuzef; 2) şabion de amianf; 3) bobină inducfoare; 4) manfa termo-izolanfă; 5) bornă.
bină electrică primară cilindrică (v. fig. XXVIII). Bobină e alimentată în general cu curent electric alternativ monofazat, la o frecvenfă destul de înâltă pentru ca, prin variafia inducfiei magnetice axiale a cîmpului magnetic produs de curentul care frece prin bobină, să se inducă în şarja din creuzet (care formează un secundar în scurt-circuit) curenfi electrici turbionari, cari să prezinte un efect pelicular, şi deci un efect elecfrocaloric pronunfaf. Datorită forfelor exercitate de cîmpul magnetic asupra şarjei lichide, câri sînt în principal forfe de gîtuire a băii lichide, se produc curenfi de metal topit (v. fig. XXX) cari contribuie la accelerarea proceselor de afinare şi la omogeneizarea metalului, avînd însă efectul defavorabil de a spori incluziunile nemefalice din metal.
Creuzetul refractar are, în general, forma de trunchi de con cav (cu conicitate mică), cu capacitatea de circa 1/3 ori mai mare decît volumul şarjei de topit. El poate fi prefabricat sau construit din blocuri fasonate ori din pulbere (de material refractar) bătătorită şi vitrificată la prima topire.
Bobina inductoare se construieşte dintr-un conductor tubular de cupru (pentru a permite răcirea cu apă a acestuia), de secfiune inelară, eliptică sau rectangulară, înfăşurat într-un singur strat (v. fig. XXIX). Deoarece curentul e refulat numai într-un strat subfire, de o anumită adîncime de pătrundere a peretelui din spre creuzet a conductorului tubular de cupru, acesta trebuie să aibă o grosime de aproximativ două ori mai mare decît adîncimea de pătrundere (ceilalfi perefi avînd doar rolul de a conduce apa de răcire şi putînd fi mai subfiri, dacă rezistenfa lor o permite). Curentul e adus la primarul cuptorului fie prin cabluri flexibile, fie prin bare cari sînt echipate, la extremitatea lor din spre cuptor, cu cleme între cari culisează lamele, legate electric cu bobina şi fixate pe mantaua cuptorului. Aceasta are formă paralelepipedică (rareori cilindrică) şi se construieşte, fie din materiale nemetalice (asbociment, carton de amiant sau lemn acoperit cu amiant), întărită la muchii cu profiluri de ofel sau de bronz, fie din metale neferomagnetice (tole de ofel antimagnefic sau de bronz), fie din tole de ofel obişnuit, cînd e căptuşită cu o tolă de metal conductor, dar neferomagnetic, cum e cuprul (pentru a evita inducerea de curenfi Foucault în manta, de către fluxul magnetic variabil produs de bobina parcursă de curent a cuptorului, şi care se închide prin exteriorul acesteia); în acelaşi scop se poate intercala, între tola de ofel şi bobină, un corp feromagnetic de ofel. Cuptoarele de inducfie fără circuit feromagnetic sînt basculante, cu acfionare manuală (la cuptoarele mici de laborator) şi cu acfionare electrică şi transmisiune mecanică sau hidraulică (la cuptoarele industriale).
Puterea reactivă pe care o absoarbe cuptorul e de 10"* 12 ori mai mare decît cea activă şi se obfine, în general, de la o baterie de condensatoare legate fie în serie, fie în derivafie cu bobina cuptorului; uneori se folosesc legături combinate; bateria de condensatoare se leagă în paralel cu o parte din spirele bobinei, iar cealaltă parte a spirelor ei se leagă în serie cu bateria; prima schemă se foloseşte la cuptoarele mici, de
XX/X. Secfiuni transversale prin conductorul bobinei inductoare, a) inelară; b) eliptică; c) rectangulară; d) inelară cu suport.
Cupior
548
Cupför
laborator, Iar celelalte scheme se folosesc la cuptoarele industriale (a treia schemă permifînd comutarea numărului de spire). Condensatoarele folosite au ca dielectric fie hîrtie (cu răcire cu apă sau cu aer), fie un material ceramic (titanat de bariu). Generatorul de înaltă frecvenfă penfru alimentarea cuptorului poate fi cu rofor, sau cu arc elecfric, la cuptoarele industriale, sau poate fi un generator cu lămpi ori un eclator cu seîntei fix sau rotitor, la cuptoarele de putere mică (<C50 kW). Tensiunile limită folosite la cuptoarele alimentate de la generatoare cu rotor sînt în general următoarele: 850—1500 V, la cuptoare cu capacitatea pînă la 500 kg; 1500—2000 V, la cuptoare cu capacitatea de 500—3000 kg, şi 3000 V, la cuptoare cu capacitatea de 6000 pînă la 8000 kg. Tensiunile folosite la cuptoarele alimentate de ia eclatoare cu seîntei sau de la generatoare cu lămpi sînt de 6600-11 000 V.
în general, cuptorul e echipat cu un regulator automat de tensiune pentru menfinerea constantă a tensiunii de alimentare, la variaţiile de sarcină ale cuptorului.
Puterea electrică necesară topirii şarjei din creuzet, cînd sînt date (sau alese) dimensiunile principale ale bobinei inductoare şi ale creuzetului (determinate, în principal, de capacitatea prescrisă a cuptorului), se calculează în modul următor: Puterea electrică P, necesară dezvoltării căldurii utile în şarjă, are expresia:
(19)	P = R2Il=R2p*Iţ,
în care R2 e rezistenfa echivalentă, în curent alternativ, a şarjei; p e raportul dintre amplitudinea curentului secundar în şarja metalică şi amplitudinea curentului din bobina cuptorului (curentul I2 fiind decalat fafă de I\ cu un unghi >90° înapoia acestuia); I\, I2 e intensitatea curentului în bobina inductoare, respectiv în şarjă. Rezistenfa R2a şarjei şi raportul p au expresiile:
(20)	R2^Q
Şl
(21)
M
p=t2'
(24)
7	1	-s- -7--T- O (n II)2.
h )	cp% 4 Ö
Puterea electrică disipată prin efect electrocaloric în conductorul bobinei inductoare se calculează cu relafia
(25)
în care 2 r$ e diametrul interior al bobinei, h$ e înălfimea bobinei, e adîncimea de pătrundere a curentului în peretele interior al bobinei inductoare, iar ni e numărul de amper-
spire ale bobinei inductoare. Randamentul elecfric al cuptorului are expresia
N
(26)	n=—
^ Nu+Nd
şi e o funcfiune de dimensiunile geometrice ale cuptorului, de rezistivităfiie materialului bobinei şi al şarjei şi de permeabili-tăfile magnetice ale acestora (de cari depinde adîncimea de pătrundere). Acest calcul se efectuează considerînd şarja în stare lichidă, care umple în întregime volumul creuzetului şi care permite determinarea uşoară a mărimilor de calcul. La elaborarea aliajelor feroase, cînd şarja se compune din deşeuri feroase, cari la temperatura normală sînt magnetice, rezistenfa şarjei solide e mai mare decît cea corespunzătoare stării fluide, datorită adîncimii de pătrundere ő mai mici, şi randamentul electric e mai mare la începutul procesului de topire decît la sfîrşitul acestuia.
Din puterea utilă Nu (cunoscută din calculul termic al cuptorului) se determină numărul de amperspire, cu relafia (24). Numărul de spire, cum şi intensitatea curentului din bobina inductoare se determină în funcţiune de căderea de tensiune inductivă în bobina cuptorului (care poate fi considerată egală cu tensiunea E, indusă în bobina cuptorului de generatorul de înaltă frecvenţă). Căderea de tensiune inductivă în bobina de inducfie e dată de relafia
(27)	£=®(Z,-**£2)/i = /(b*),
•£l=j^4jiro'Psc + 2 Jt(i,
2 jtro ő
n2 10~7.
în cari r	e	diametrul interior al	creuzetului, q	e	rezistivitatea
şarjei, h	e	înălfimea şarjei în	creuzet, 8 e	adîncimea de
pătrundere a curentului, de la suprafafa conductorului constituit de şarjă,	M e inductanfa mutuală între bobina	cuptorului şi
şarjă, iar	L2	e inductanfa şarjei.	M şi L2 pot	fi	calculate (în
unităfi practice MKSA) cu expresiile:
(22)	M -4 n,r—~nym 10~7
(23)	Z.2 = 4 jer qp5c 10-7,
în cari n e numărul de spire ale bobinei inductoare; cpm e o funcfiune de raportul 2 r^h şi de raportul dintre înălfimea bobinei şi înălfimea şarjei din creuzet; cpsc e o funcfiune de raportul 2rQlh (valorile acestor funcfiuni sînt date, în tratatele de specialitate, sub formă tabelară sau de diagrame").
înlocuind în relafia (19) pe R2 şi pe p, respectiv pe M şi pe L2i se obfine penfru puterea P expresia
Din relafia (27) se determină n, iar din relafia (24) se determină valoarea intensităfii curentului bobinei Ii (\ir fiind permeabilitatea relativă a materialului şarjei).
Se construiesc şi cuptoare trifazate, de frecvenfă normală, şi cuptoare cu două frecvenfe. Cuptoarele trifazate de frecvenfă normală au, în general, construcfia asemănătoare cu a cuptorului monofazat, înfăşurarea bobinei fiind trifazată (conexiunea fazei a treia fiind astfel, încît decalarea fluxurilor produse de faze e de 60°, în loc de 120°), iar bobina montîndu-se într-un circuit feromagnetic exterior (v. fig. XXX). La unele cuptoare, creuzetul e emisferic (v. fig. XXXÍ) şi are o boltă demontabilă
1
XXX. Cuptor de fopire cu inducfie fără fier, cu cureni trifazat.
/) creuzet; 2) bobină; 3) linie de curent al mişcării materialului topit; -f-, —) începutul, respectiv sfîrşitul înfăşurărilor celor trei faze.
(construcfie asemănătoare cu a vyY,
x	.* i i .	\	a	XXXI.	Cuptorde	fopire cu inducfie cu
Cuptoarelor elecfrice CU arc); in curent trifazat şi cu creuzet emisferic. jurul creuzetului e montat un 0 creuzet; 2) bobină inductoare; circuit feromagnefic inelar ori- 3) circuit lemmagnefic;-!) pol mag-zontal, echipat cu trei sau cu
şase poli, pe fiecare pol fiind montată cîte o bobină adaptată peretelui creuzetului. Bobinele alimentate în trifazat creează un
Cuptor
549
Cuptor
cîmp magnetic rotitor în plan orizontal, inducînd în şarjă curenfi Foucault. Sub acfiunea forfelor electrodinamice, metalul lichid capătă o mişcare complexă de rotafie în jurul axului vertical şi în plane verticale (paralele cu axele bobinelor). Datorită mişcării în jurul axului vertical, metalul se ridică pe perefii creuzetului, iar zgura se transformă într-o emulsie, rezulfînd o creştere a suprafefei de contact dintre zgură şi metal, şi o accelerare a reacfiilor chimice de afinare, obfinîndu-se totodată o temperatură înaltă a zgurii; către sfîrşitul elaborării se micşorează vitesa de agitare a metalului (prin reducerea puterii electrice cedate cuptorului), astfel încît zgura se ridică la suprafafă. Fafă de cele monofazate, cuptoarele trifazate prezintă avantajul unui factor de putere mai mare (maximum 0,14--0,16).
i	Cuptoarele cu două frecvenfe au un creuzet tronconic acoperit cu o boltă demontabilă, echipat cu o bobină tronconică pentru curent monofazat, de frecvenfă înalfă (500*~2000 Hz), şi un circuit feromagnetic de ofel pentru curenfi polifazafi (2, 3, 4
sau 6 faze şi, uzual, 3 faze) de joasă frecvenfă ^16 | •••50 Hzj.
Cuptorul poate fi alimentat, succesiv, cu curent monofazat pentru topire, şi cu curent trifazat pentru agitarea băii (la rafinare).
Cuptorul electric de inducfie fără fier poate fi combinat uneori cu un cubilou, primul constituind creuzetul cubiloului.
Cuptoarele de inducfie fără fier se construiesc pentru capacităţi de cîteva kilograme pînă la 10 000 kg, fiind folosite ia elaborarea ofelurilor aliate şi superaliate, pentru topirea nichelului, a aliajelor crom-nichel, a cuprului şi a aliajelor de cupru ale aurului, ale argintului şi, uneori, şî pentru topirea metalelor uşoare.
Datorită temperaturii joase a carcasei şi simplicităfii conexiunilor electrice, cuptorul poate fi folosit pentru elaborarea şi turnarea metalelor sub vid sau sub presiune.
Fafă de cuptoarele de inducfie cu fier, prezintă avantajul posibilităfii de a evacua întreaga şarjă după topire şi, prin urmare, de a elabora succesiv şarje cu compozifia difarită, iar dezavantajul consistă în costul mai mare al instaiafiei electrice. Sin. Cuptor de topire prin inducfie, fără circuit feromagnetic; sin. (parfial) Cuptor da topire prin inducfie, în înaltă frecvenfă.
Cuptor Ajax-Northrup: Prototip de cuptor de topire prin inducfia, fără fier.
Cuptor de topire prin inducfie, fără circuit feromagnetic: Sin. Cupfor de topire prin inducfie, fără fier.
Cuptor de topire prin inducfie, cu fier, care e constituit, în principal, dintr-un creuzet avînd la bază unu sau mai multe
XXXII. Cuptor electric de topire prin inducfie, cu fier, cu un singur canal de topire.
I) carcasă; 2) căptuşeală termoizolanfă; 3) căptuşeala refractară; 4) capac;
5)	canal de topire; 6) miez; 7) bobină primară; 8) cioc de turnare; 9) distanfier.
canale de topire, verticale, fiecare canal înconjurînd cîte o coloană a circuitului feromagnetic, pe care e înfăşurată o bobină
electrică primară; bobina, alimentată de un alternator da joasă frecvenfăindustrială, induce însecundarul în scurt-circuit(constituit de şarja din canal, respectiv din canale) o tensiune care stabileşte în el curenfi cari încălzesc prin efect electrocaloric, de jos în sus, materialul din canale şi din creuzet (v. fig. XXXII şi XXXIII).
XXXIII. Cupfor electric de topire prin inducfie, cu fier, cu două canale de topire.
Í) carcasă; 2) căptuşeală termoizolanfă; 3) căptuşeală refractară; 4) canal de topire; 5) miez; 6) bobină primară; 7) cameră de decantare; 8) capacul ferestrei de vizitare pentru curăfire; 9) ventilator pentru circuîarea aerului de răcire a bobinelor.
Creuzetul, în general basculant în jurul centrului de greutate sau al ciocului de golire, e format dintr-o carcasă de ofel, din tole sudata sau nituite, căptuşită în interior cu material refractar, a cărui compozifie depinde de natura şarjei (de ex.: argilă, pentru topirea alamei; amestec de magneziu cu alumină, sau corindon, pentru topirea cuprului şi a bronzului; silice, pentru topirea aluminiului).
Perefii canalului de topire (care are forma de V sau de U, şi secfiunea transversală rectangulară) se construiesc din acelaşi material refractar ca şi căptuşeala creuzetului.Capacitatea creuzetului e de circa 80--100 de ori mai mara decît capacitatea canalului de topire.
Bobina de inducfie şi miezul sînt răcite artificial, agentul de răcire fiind, fie aer comprimat, alimentat de ventilatoare, fie apă care circulă prin conductorul tubular al.bobinei. Particularitatea acestui cuptor consistă în necesitatea menţinerii permanente a unei cantităfi de metal topit (circa 20***40% din capacitatea creuzetului) în cupfor, respectiv în. inelele de topire, şi în necesitatea folosirii cuptorului fără întreruperea serviciului şi fără schimbarea compozifiei metalului de topit.
Se construiesc cuptoare cu un singur canal de topire, (de ex. cuptorul Ajax-Wyat), alimentate cu curent monofazat, şi cuptoare cu două canale de topire, avînd două bobine primare legate după o schemă specială, pentru alimentarea în trifazat. Tensiunea curentului de alimentare e de 220, 380 sau 500 V, iar frecvenfă e, în general, de 50 Hz şi de 60 Hz; instalafia electrică a cuptorului are un factor de putere de 0,6—0,8 la topirea alamei, şi de 0,4“*0,7 la topirea aluminiului şi a aliajelor uşoare, mărirea factorului de putere (pînă la cos qp^0,9) obfinîndu-se printr-o baterie de condensatoare statice.
în general, aceste cuptoare nu au regulator de temperatură, reglarea acesteia efectuîndu-se, în general, prin varierea tensiunii curentului în canalul de topire, obfinută cu ajutorul prizelor unui ttansformator sau ale unui autotransformator montat între cuptor şl refeaua electrică şi permifînd o variere a puterii între 5 şi 120% din puterea nominală. Comutarea prizelor se face în gol, după întreruperea circuitelor electrice printr-un contactor; unaori reglarea puterii cuptorului se poate efectua şî prin varierea numărului de spire ale bobinei inductoare.
Prototipul acestor cuptoare e cuptorul Kyellin, echipat cu un jgheab de topire circular, orizontal, concentric cu bobina
1
Cupfor
550
Cupfor
primară (montată vertical) (v. fig. XXXIV), care nu se mai construieşte astăzi.
Cuptoarele cu fier se folosesc în metalurgie, în principal penfru topirea alamei, a cuprului, a bronzului, a aluminiului,
XXXIV. Cuptor Kyellin. f) canal de fopire; 2) miez; 3) creuzet; 4) cioc de goiir turnare; 6) batiu.
5) oală
a zincului şi a aliajelor nichel-arginf şi, uneori, pentru elaborarea fontei temperate prin procedeul „Duplex" (cubilou-cuptor electric, cuptorul constituind creuzetul cubiloului). Cuptorul nu se foloseşte, în general, pentru elaborarea ofelurilor, din cauza imposibilităţii golirii complete a lui de la o şarjă la alta, ceea ce face dificilă realizarea compoziţiei chimice a ofelului la schimbarea calităfii acestuia de la şarjă la şarjă. Sin. Cuptor de topire prin inducfie, cu circuit feromagnetic; Cuptor de fopire prin inducfie, în joasă frecvenfă.
O construcfie specială de cuptor de fopire prin inducţie, cu fier, e cuptorul Röchling-Rodenhauser alimentat, în general, cu curent trifazat (uneori difazat), echipat cu trei electrozi de fier incastrafi în peretele creuzetului, alimentafi de la trei înfăşurări secundare suplementare ale transformatorului cuptorului (v. fig. XXXV) şi între cari circulă prin şarjă curenfi cari produc un
XXXVI. Dispozitiv de încălzire prin inducfie, cu curent de joasă frecvenfă, cu fier.
1) bobină inductoare; 2) miez magnetic; 3) piesă de încăfzif.
XXXV. Cupfor Röchlíng-Rodenhauser.
a)	secfiune orizontală; b) schema electrică a cuptorului;?) creuzet; 2) canal de fopire; 3) miez; 4) bobină primară; 5) bobină secundară; 6) electrod;
7) mecanism de basculare.
efect elecfrocaloric suplementar şi rotirea orizontală a metalului în baie (datorită cîmpului rotitor trifazat produs de înfăşurările electrozilor).
Cuptorul de încălzire simplă prin inducfie, care e constituit, în general, dintr-o cabină în care se montează una sau mai multe bobine de inducfie, aparatajul de confrol şi de comandă şi, eventual, dispozitive auxiliare (de ex. dispozitivul de stropire cu apă penfru călire).
Se deosebesc cuptoare cu încălzire simplă în joasă frecvenfă, şi cuptoare în înaltă frecvenfă. Cuptoareie funcfionînd cu curent de joasă frecvenfă (50 Hz sau 60 Hz) pot fi cu sau fără fier, construcfia lor fiind aproximativ identică. Sînt folosite, în general, penfru încălzirea ofelurilor sub punctul de transformare, pentru recoaceri de detensionare (în special după sudare), pentru preîncălzire înainte de sudura cu arc şi, uneori, pentru încălzirea creuzetelor cuptoarelor cu baie de sare, de temperatură joasă. Datorită reluctanfei circuitelor aeriene, fluxul magnetic de joasă frecvenfă trebuie să freacă totdeauna, cel pufin în parte, printr-un mediu feromagnetic, folosind în acest scop un circuit feromagnetic special, sau chiar şarja.
Bobina inductoare se leagă la refea printr-un transformator de tensiune cu mai multe prize, care permite coborîrea şi reglarea uşoară a tensiunii.
Dispozitivul cel mai simplu de încălzire în joasă frecvenfă se compune dintr-o bobină cilindrică înfăşurată pe un tub. Tensiunile folosife în practică sînf de 5 V, pentru bobinele mici, şi de cîteva sute de volfi pentru cele mari. (La temperaturi de 320***650°, tensiunea de alimentare a bobinei e de
0,0315<“0,0475 V pe centimetru de circumferenfă de înfăşurare.) Pentru încălzirea suprafefelor mari	3
sau a suprafefelor cu formă neregulată, se folosesc bobine plate, general cu circuit feromagnetic (v. fig. XXXVI), care acoperă o parfe sau întreaga suprafaţă a piesei de încălzit. Circuitul feromagnetic se închide prin piesa de ofel de încălzit pe care se aplică bobina, piesa de încălzit constituind astfel atît rezistenfa, cît şi o parte a circuitului feromagnetic. Penfru a evita saturarea circuitului feromagnetic, bobina trebuie să aibă un număr minim de spire, ceea ce limitează tensiunea maximă care se poate obfine în secundar şi care, la rîndul ei, limitează puterea utilă; această limitare a puterii poate fi înlăturată mărind conductivitatea piesei, prin placarea ei cu un strat de cupru (v. fig. XXXVII).
Cuptoarele funcfionînd în frecvenfă înaltă sînt folosife atît pentru încălzirea superficială, cît şi pentru încălzirea întregii mase a şarjei. încălzirea superficială se foloseşte la călirea superficială a pieselor (fără cufundarea acestora în baia de răcire), la călirea interiorului pieselor cave, la încălzirea electrozilor lămpilor cu vid (penfru degazarea acestora), la încălzirea pieselor metalice în vederea încastrării acestora în piese de sticlă, la cositorire, etc. încălzirea întregii mase a şarjei se foloseşte, în general, la încălzirea pentru forjare şi pentru recoacere.
Instalafia acestui cuptor cuprinde, în principal, sursa de frecventă înaltă şi bobina de inducfie, cari se amplasează cît mai aproape una de alfa, penfru a evita pierderile inductive în conductoare. Cuptorul e echipat uneori cu mecanisme de încărcare şi descărcare, sau e combinat cu o instalafie de transport continuu şi, uneori, cu un aparat generator de atmosferă protectoare. Forma inductorului, spre deosebire de cea a inductoarelor cuptoarelor de topire (în general cilindrice), variază în funcfiune de forma piesei de încălzit, inductorul trebuind adaptat în general la forma acesteia, penfru realizarea unui cuplaj
XXXVII. Dispozitiv de încălzire prin inducfie, cu curenf de joasă frecvenfă, a unui recipient placat cu cupru.
I) peretefe placat al recipientului; 2) placă de amianf; 3) bobină inductoare; 4) miez; 5) manfa fermoizolantă.
Cuptor
551
Cuptor
magnetic	strîns	între	inductor şi piesă, şi pentru obţinerea densităţii	de	putere	prescrise	la	suprafafa piesei (v. fig. XXXVIII).
Pentru obfinerea unei densităfi mari de putere, pe suprafefe limitate, se folosesc inductoare constituita dintr-un singur conductor.
Pentru încălzirea pieselor cilindrice se folosesc bobine cilindrice plate, sau cu secfiune circulară. Pentru încălzirea locaşurilor deschise cari nu prezintă un circuit feromagnetic închis, acesta se completează artificial cu ajutorul unei piese confecfionate dintr-un material feromagnetic (v. fig. XXXIX). în general, o piesă, introdusă într-un conductor, se încălzeşte uniform pe întreaga suprafafă; pentru a ob-,2
generatorul de înaltă frecvenfă se intercalează un transformator care are cele două circuite electrice foarte apropiate, al cărui circuit primar se conectează cu generatorul, iar circuitul secundar, cu spira unică a inductorului (v. fig. XLII). Pentru a se
XXXVIII. Dispozif/ve de încălzire prin inducfie, cu cure'nf de înalta frecvenfă. a) dispozitiv penfru încălzirea unei piese de formă neregulată, la călire superficială; b) bobină cilindrică cu pas variabil de înfăşurare pentru încălzirea superficială a suprafefelor conice; c) inductor penfru încălzirea suprafefelor plane; d) inductor echipat cu dispozitiv de stropire, la călireasuperficială; J) lnducfor;2) piesă de încălzit; 3) conductă de apă de răcire.
XXXIX. Dispozitiv de încălzire prin inducfie, cu curent de înalfă frecvenfă, pentru piese cave. f) locaş de încălzit; 2) piesă de închidere a circuitului feromagnetic; 3) inductor.
XL. Dispozitiv de încălzire prin inducfie, cu curent de înalfă frecvenfă, cu ecrane de cupru.
1) inductor; 2) piesă de încălzit; 3) ecran de cupru.
fine încălzirea parfială a suprafefei, părfile cari nu trebuie încălzite se ecranează, de obicei, cu plăci de cupru (v. fig. XL). Concentrarea fluxului pentru încălzirea mai intensă a unei părfi din suprafafa piesei, se obfine prin intercalarea, între inductor şi piesă, a unor concentratoare de flux magnetic (v. fig. XLI).
Penfru încălzirea pieselor de formă simplă, cu secfiune mică şi lungime mare (bare, tuburi), cari trebuie încălzite pe întreaga lungime, se folosesc de obicei bobine scurte, cari se deplasează de-a lungul pieselor printr-un mecanism automat (uneori se deplasează piesa, alteori se deplasează atît inductorul, cît şi piesa).
Pentru compensarea nesimetriei fluxului magnetic indus de bobină, piesa de încălzit e rotită în timpul încălzirii. Inductoarele cu spiră unică au, în general, un randament mai mic decît cele cu mai multe spire; se preferă însă această micşorare a randamentului, urcării de tensiune care ar fi necesară pentru a obfine densităfi mari de putere, pe o anumită suprafafă. Conductoarele constituind spire unice, cărora nu li se poafe da formă tubulară pentru a fi răcite prin interior, se răcesc uneori prin stropire cu apă.
Pentru o obfine densităfi mari de putere pe o anumită suprafafă e necesar uneori să se folosească, afară de bobina constituită dintr-un conductor unic, şî o tensiune mai înaltă decît cea uzuală. în acest scop, între bobina de inducfie şi
XLI. Dispozitiv de încălzire prin inducfie, cu curent de înaltă frecvenfă, cu concentrator de flux.
I) inductor; 2) piesă de încălzit;
3) concentrator de flux.
XLII. Dispozitive de încălzire prin inducfie, cu curent de înaltă frecvenfă, cu transformator special, a) dispozitiv intermitent; b) dispozitiv continuu; Í) inductor; 2) piesă de încălzit; 3) primarul inducforufui; 4) bandă transportoare.
putea apropia la limită cele două circuite ale transformatoarelor, constituite din bobine cilindrice concentrice, acestea se montează uneori în interiorul unui rezervor cu ulei sau cu gaz comprimat, cari îmbunătăfesc izolafia celor două circuite.
Uneori se folosesc transformatoare la cari cele două circuite sînt înfăşurate în spire paralele, primarul fiind constituit dintr-un tub, iar secundarul, dinfr-o banda; spirele secundarului sînt toate legate în paralel, formînd o singură buclă. Alte transformatoare (pentru puteri mici) sînt constituite dintr-un tub conductor, în inferiorul căruia se montează un conductor în formă de tijă.
încălzirea prin inducfie în înaltă frecvenfă nu poate fi reglata, în general, prin măsurarea temperaturii, timpul de încălzire fiind prea scurt. Se foloseşte, în general, reglarea în funcfiune de timp, timpul corect de încălzire stabilindu-se experimental; el se reglează cu ajutorul unui înfreruptor automat, care reglează, la cuptoarele de călire, şî admisiunea lichidului pentru stropirea piesei.
Cupfor de fopire prin inducfie, cu circuit feromagnetic: Sin. Cuptor de topire prin inducfie cu fier.
Cuptor de fopire prin inducfie, în joasă frecvenfă: Sin. Cuptor de topire prin inducfie, cu fier.
Cuptor cu rezistoăre: Cuptor a cărui sursă de căldură e efectul electrocaloric din unu sau din mai multe rezistoăre puse sub tensiune la borne. Rezistoarele pot fi piese independente sau pot fi constituite de însuşi materialul de tratat. Se deosebesc: cuptoare cu electrozi (cu încălzire directă) şi cuptoare cu rezistoăre independente (cu încălzire indirectă).
Cupfor cu electrozi: Cuptor care foloseşte, pentru încălzire, căldura dezvoltată de un curent electric generat între doi sau între mai mulfi electrozi şi care străbate şarja conductoare, sau care constituie un dielectric imperfect, în general, în contact cu electrozii. Se deosebesc:
Cupfor cu curent de înaltă frecvenfă cu încălzire prin efect dielectric, care utilizează, pentru încălzire, căldura dezvoltată de un curent electric de înaltă frecvenfă, care trece prin dielec-tricul (imperfect) constituit de şarja naconductoare. Instalafia cuptorului cuprinde un generator de înaltă frecvenfă, în general cu tuburi electronice, montat într-o cabină care cuprincje şî dispozitivele de control şi de reglare; bornele generatorului de curent sînt legate, prin bare scurte, cu electrozii în formă de plăci sau de bare. Frecvenfă curentului variază de la unu pînă la cîteva sute da megahertzi, frecvenfă uzuală fiind de 10***30 MHz. Reglarea se realizează, în general, acfionînd fie asupra puterii disipate, fie asupra timpului de încălzire, şi uneori în funcfiune de temperatură. Puterea disipată în cuptor e proporfională cu frecvenfă şi cu pătratul intensităfii cîmpului electric în dielectric.
Cupfor
552
Cuptor
Mărirea puterii cuptorului, respectiv a vitesei de încălzire, se obfine acfionînd asupra tensiunii şi asupra frecvenfei curentului.. Creşterea frecvenfei e limitată de costul excesiv al tuburilor generatorului de curent, iar urcarea tensiunii e limitată de securitatea personalului. de deservire şi de scăderea rezistivităfii materialului (la o anumită tensiune critică creîndu-se o scurt-circuitare a electrozilor). Această tensiune critică creşte cu grosimea materialului de încălzit. Grosimea minimă admisibilă a şarjei e de 1,25***2,5 mm, iar tensiunea maximă, ds 15 000—20 000 V, corespunzînd unei intensităfi admisibile a cîmpului elecric de 800—1600 V/cm în dielectric.
Pentru folosirea rafională a sursei da energie, circuitele de alimentare a electrozilor trebuie să fie la rezonanfă, iar capacitatea trebuie compensată de o inductivitate, această acordare realizîndu-se printr-o bobină legată în paralel sau în serie. Variafia capacităfii reclamă o rezistenfă variabilă, acordarea efectuîndu-se de obicei automat, prin modificarea pozifiei rezistenfei pînă la obfinerea puterii maxime.
Avantajul încălzirii prin pierderi în dielectric consistă în încălzirea uniformă şi rapidă a şarjei, iar dezavantajul ei, în costul mare al instaiafiei şi, în general, al energiei electrice necesare.
Aceste cuptoare se folosesc în industria materialelor plastice, a lemnului, în industria textilă, alimentară, în medicină, etc. în industria materialelor plastice sînt folosite la încălzirea eboşelor de masă plastică, formate din blocuri de formă apropiată de forma piesei finite. în procedeele vechi, încălzirea se realizează cu ajutorul preselor, în ale căror matrife sînt îngropate fevi prin cari circulă abur de încălzire, sau se folosesc cuptoare auxiliare obişnuite de încălzire, electrice sau cu combustibil, a căror productivitate e foarte mică. Prin încălzire dielectrică se obfin o uniformitate de încălzire mult superioară şi un timp de încălzire mult mai scurt. Ea se foloseşte şî la fabricarea geamurilor de sticla incasabilă, cum şi la lipirea acesteia pe metale (greu de realizat prin procedeele obişnuite), prin încălzirea simultană atît a sticlei, cît şi a metalului, — uneori şî la încălzirea pulberilor plastice. în industria lemnului, încălzirea dielectrică se foloseşte, în general, la uscarea şi la lipirea lemnului, prezenfînd, fafă de celelalte procedee, avantajul încălzirii uniforme a întregii mase (la încălzirea obişnuită se formează la suprafafa lemnului o crustă densă, care împiedică uscarea în adîncime, prelungind astfel procesul de deshidratare). Preful
XLIV. Cupfor electrolitic penfru elaborarea	aluminiului, cu electrozi de grafit	(30 000 A),
î) creuzet; 2) manta	de ofel; 3)	căptuşeală de şamotă; 4) vatră de cărbune;	5)	bară conductoare; 6) electrod	anodic; 7)	cadru port-electrod; 8)	conductor
flexibil; 9) cioc de golire.
de cost mare al	instaiafiei	şi al energiei electrice face ca acest	tole de ofel sau, uneori,	din beton	armat, căptuşit cu	un strat
procedeu să fie	rentabil	numai pentru produsele de calitate	de şamotă şi acoperit cu	un strat	de cărbune, care constituie
superioară. în industria textilă, încălzirea dielectrică e folosită catodul. Căptuşeala de cărbune de pe vatră e confecţionată,
la uscarea continuă a firelor şi a fesăturilor de bumbac. în industria alimentară, ea se foloseşte la deshidratarea alimentelor, încălzirea dielectrică se foloseşte, de asemenea, |a vulcanizarea cauciucului, la uscarea explozivelor, a miezurilor de turnătorie, etc.
Cupfor cu curent de joasă frecvenţă care utilizează pentru încălzire căldura dezvoltată de un curent electric de joasă frecvenfă care străbate şarja conductoare, între electrozii în contact cu aceasta. Aceste cuptoare se folosesc, în general, la încălzirea materialelor nemetalice, cum sînt carbonul (pentru grafitarea electrozilor), carbura de siliciu, etc. Camera de încălzire are formă paralelepipedică alungită, cu o vatră permanentă, perefii laterali fiind reconstruiţi după fiecare şarjă. Şarja, în generai pulverulentă, se dispune pe vatră astfel, încît una dintre dimensiuni să fie mult superioară celorlalte două; la două extre-mităfi ale şarjei (în direcfie longitudinală) se montează electrozii (v. fig. XLIII), cari sînt legafi, prin intermediul unor bare
9
XLIII. Cuptor cu electrozi cu curent de joasă frecvenfă.
1) perete fronfaf de mortar de gudron-grafit-cocs; 2) perete lateral de zidărie refractară; 3) vatră de şamotă; 4) căptuşeală de cuarf; 5) electrod de cărbune; 6) miez conductor de cocs de pefrol.
şi al unor cabluri, la un transformator cu prize. Şarja se acoperă cu mai multe straturi de material termoizolant refractar, avînd rolul de a reduce pierderile de căldură din cuptor şi de a proteja şarja contra oxidării.
Un tip special de cuptor cu electrozi, cu curent de joasă frecvenfă, e cuptorul electrolitic pentru elaborarea aluminiului, care funcfionează în curent continuu, sub tensiunea de 5—8 V şi intensităfi de curent de 30 000***100 000 A.
Cuptorul e constituit (v. fig. XL/V) dintr-un creuzet numit „celulă de electroliză" sau „baie electrolitică", construit din
Cupfor
553
Cuptor
fie din masă de cărbune bătătorit, fie din blocuri fasonate, iar căptuşeala perefilor laterali se confecfionează numai din cărbune bătătorit. între stratul de şamotă şi cel de cărbune al vetrei se îngroapă bare conductoare, legătura electrică dintre bară şi vatră realizîndu-se prin plăci de ofel sudate de bară şi încastrate în masa de cărbune a vetrei.
Forma secfiunii orizontale a creuzetului depinde de tipul electrozilor cari constituie anodul, şi poate fi dreptunghiulară, pătrată, ovală sau circulară. Electrozii anodici pot fi de grafit, sau de cărbune autografitat. Cuptoarele cu electrozi de grafit de formă paralelepipedică se construiesc fără boltă. Electrozii de grafit au forma prismatică, cu secfiunea de 250X320 mm şi înălfimea de 45 mm (avînd greutatea de circa 50 kg); numărul de electrozi depinde de intensitatea curentului şi de densitatea de curent în elecfrod. Curentul electric e adus la electrozii suspendafi (în grupuri de cîte doi sau patru) de o bară distribuitoare, prin conductoare rigide şi cabluri flexibile cari permit mişcarea pe verticală a sistemului format din electrozi şi din barele distribuitoare.
Cuptoarele de construcfie recentă au un singur electrod (v. fig. XLV), creuzetul fiind cilindric. Electrodul de cărbune pătrunde în baie prin boltă, fiind suspendat, prin tije conductoare (cari constituie scheletul electrodului), de un cadru metalic port-electrod, mobil pe verticală şi susfinut de un schelet metalic solidar cu creuzetul. Electrodul se confecfionează pe loc, din masă de cărbune bătătorit în interiorul unei carcase cilindrice de aluminiu (coaxială cu creuzetul) şi înglobînd în masa lui tijele de suspendare. Pe măsură ce coboară deasupra băii, electrodul de cărbune se grafitează sub acfiunea căldurii radiate de baia de electrolit. Tijele de suspendare e electrozilor se montează la diferite adîncimi de încastrare (tijele cari rămîn descoperite prin consumarea electrodului se extrag din masa lui şi se suspendă mai sus, iar formarea electrodului în jurul lor continuă). Cuptoarele sînt alimentate de generatoare unipolare de curent continuu.
Temperatura băii de electrolit e de 900***1000°. Aluminiul separat din baie se depune la fundul acesteia, de unde e evacuat printr-o gură de golire.
Cuptor cu rezistoare independente: Cuptor care utilizează pentru încălzire căldura produsă de rezistoare speciale, străbătute de curentul electric generat în afara cuptorului, şarja nefăcînd parte din circuitul electric de încălzire. Rezistoarele acestor cuptoare pot fi metalice sau nemetalice. în principal, factorii cari condifionează folosirea unui anumit material metalic la confecfionarea rezistoarelor sînt: rezistenfa lor mecanică, che-morezistenfa şi rezistenfa lor la fluaj.
Rezistoarele metalice se confec-	3
fionsază din aliaje crom-nichel (cu ~ 80% Ni şi ~ 20% Cr) pentru temperaturi maxime ale rezistorului de 1150***1200° (aliaje fier-nichel-crom pentru temperaturi maxime pînă la 995°; aliaje cupru-nichel pentru temperaturi < 540°; nichel sau aliaje nichel-magneziu ori ni-chel-fier pentru temperaturi < 650°).
Materialul rezistoarelor se foloseşte, în general, sub formă deplatbandă (cu grosimea de 0,8***3,2 mm), de sîrmă (cu diametrul de 0,8***4,8 mm) sau turnate. Platbandele, formînd inele sau serpentine, se suspendă de cîrlige speciale
v\\W\Vn.\\\nA\\\\V s, $		
v V\\\\\ \VV\\\\Vv '■ x^XWWWWWWWW]		
1		M
XLVI. Cîriig de suspendare a re-zistoarelorîn formă de plafbandă. 1) rezjsfor; 2) cîriig; 3) peretele cuptorului.
XLVII, Rezistoare metalice de benzi profilate.
1) element încălzitor; 2) element de suspendare.
XLV. Cuptor electrolitic pentru elaborarea aluminiului, cu un singur elecfrod de cărbune autografitat (40 000 A).
Í) creuzet; 2) capac; 3) electrod; 4) cadru port-electrod; 5) conductor flexibil; 6) dispozitiv de acfionare a cadrului port-electrod; 7) conducfor pentru curenf catodic.
Cuptoarele cu electrozi de cărbune-autografitat, se construiesc acoperite (cu boltă) şi se echipează cu dispozitive de captare a gazelor degajate de baia de electrolit.
XL VIII, Sisteme d e montare a rezistoarelor de sîrmă, în formă de bobine fără miez. a, b)în console; c)în şanfuri din vatră; i) rezistor; 2) consolă; 3) vatră.
(v. fig. XLV/), încastrate în perefii camerei de încălzire, sau se montează pe şasiuri ori pe cadre metalice, permifînd înlocuirea lor în timpul serviciului (fără a răci cuptorul); uneori se folosesc rezistoare construite din benzi profilate (v. fig. XLVII). Rezistoarele confecfionate din sîrmă se folosesc, în general, sub formă de bobine cu sau fără miez; ultimele se aşază în con-
Cupfor
554
Cuptor
sole profilate ale perefilor camerei de încălzire sau în şanfuri profilate săpate în vatră (v. fig. XLVIII). Bobinele cu miez sînt construite din sîrmă cu diametrul mic (pre-zentînd avantajul unei greutăfi mai mici pentru aceeaşi temperatură a firului şi pentru aceeaşi densitate de energie), înfăşurată elicoidal pe miezul cilindric. Uneori, bobinele fără miez for-* mînd un tub, se înglobează într-o masă de ciment refractar, con-
stituind astfel un ele-	xux. Rezis)oare meta,ice )urna]e.
ment mcalz.tor fubu-	,, re2Ísjor, 2) bornă. 3) perete_
Iar. Rezistoarele turnate (v. fig. XLlX) prezintă avantajul unei rezistenfe mecanice mari, iar dezavantajul consistă în necesitatea alimentării cu curent de joasă tensiune şi în neuniformitatea secfiunii.
Rezistoarele nemetalice, folosite pentru temperaturi !> 1200°, se confecfionează din carbon sau din carbură de siliciu; primele prezintă dezavantajul distrugerii rapide în atmosfere oxidante, iar cele de carbură de siliciu, dezavantajul variafiei neuniforme a rezistivităfii cu temperatura.
Reglarea temperaturii în cuptoarele cu rezistoăre independente e, în generai, automată, şi se face finînd seamă că puterea maximă a cuptorului depăşeşte totdeauna puterea necesară menfi-nerii unui anumit regim de temperatură constant prescris. Reglarea în camera de încălzire se poate efectua continuu (în general numai la unele cuptoare de laborator sau pilot), sau discontinuu (în general la cuptoarele industriale). Reglarea continuă se efectuează prin micşorarea puterii cuptorului, începînd din anumite momente (cînd în camera de încălzire s-a stabilit o anumită temperatură), şi prin varierea - continuă a acesteia, coborînd tensiunea de alimentare sau schim-bînd conexiunea rezistenfelor pentru a modifica rezistenfa totală. Reglarea discontinuă se efectuează prin aplicarea periodică a puterii totale a cuptorului (scurtarea timpului de încălzire efectiv), reglaj numit cu două pozifii, la care puterea cedată cuptorului variază în intervale scurte între două valori extreme (dacă puterea inferioară e nulă, această reglare se numeşte „tot sau nimic11).
Reglarea se poate efectua: prin metoda proporţională, !a care variafia puterii cedate cuptorului e direct proporfională cu variafia temperaturii acestuia; prin metoda primei derivate, la care variafia puterii cedate cuptorului e proporfională cu vitesa de variafie a temperaturii; prin metoda care variafia puterii e
LI. Cuptor de radiafie, de încălzire simplă, cu vatră deplasabilă pe orizontală.
Í) cameră de încălzire; 2) vatră; 3) rezistor; A) placă pentru aşezarea şarjei; 5) cărucior port-vatră.
L. Cuptor de radiafie, de încălzire simplă, cu vatră orizontală fixă.
1) cameră de încălzire; 2) vatră; 3) căptuşeală refractară; 4) îmbrăcăminte termoizolanfă; 5) uşă; 6) mecanismul de acfionare a uşii; 7) rezistor; 8) bornă.
reglării după derivata a doua, la funcfiune de variafia diferenfei dintre
temperatura reală şi cea prescrisă, în funcfiune de timp. Sin. (impropriu) Cuptor cu rezistenfe.
După modul de transfer al căldurii de la re zi storul cald la şarjă, cuptoarele cu rezistoăre independente se clasifică în: cuptoare de radiafie, cuptoare de convecfie, cuptoare mixte (de radiafie şi de convecfie) şi cuptoare cu încălzire prin conducfie.
Cuptorul da radiafie se caracterizează prin căldura care se transmite de la rezistoăre la şarjă, în principal prin radiafie şi, în mică măsură, prin convecfie naturală. Rezistoarele, cari pot fi metalice sau nemetalice, acoperă parfial sau în întregime suprafafa care limitează camera de încălzire.
Construcfia cuptoarelor de radiafie depinde în principal de temperatura maximă de lucru a acestora, construindu-se cuptoare de temperatură joasă, de temperatură medie sau de temperatură înaltă.
Cuptoarele de radiafie, de temperatură joasă, sînt încălzite, fie cu lămpi cu incandes-cenfă cu filamente metalice (de wolfram) sau de carbon, fie cu rezis-toare de sîrmă sau de platbande metalice (la construcfii mâi vechi) şi sînt folosite, în general, pentru uscare superficială (de ex. a pieselor subfiri, a vopselelor de pe piese, etc.). Avantajul lămpilor consistă în faptul că sursa de căldură e complet închisă prin învelişul de sticlă care rămîne relativ rece, şi protejează şarjele inflamabile contra aprinderii, în spatele lămpilor se dispun oglinzi (în general de aluminiu), cari dirijează întreaga energie, radiată de lampă, către şarjă.
La cuptoarele de construcfie recentă, lămpile sînt montate în spatele unor ecrane transparente formate din lentile de sticlă.
Cuptoare Ie de r a d i a f i e, de temperatură medie, sînt încălzite numai cu rezistoăre metalice şi sînt folosite în metalurgie pentru încălzire, penfru e-mailarea metalelor, tratament termic (cementare, recoacere, norma-izare, îmbătrînire, maleabilizare), topirea metalelor (a aluminiului, a aliajelor uşoare, a plumbului şi a zincului), în industria silicafilor (penfru coacerea straturilor decorative de pe piesele ceramice), în industria chimică (pentru cracare, prepararea cocsului, etc.). pot fi cu material sta-
Cuptoarele de temperatură medie fionar sau cu flux.
Cupfor
555
Cuptor
Cuptoarele cu material stafionar pot fi cuptoare de încălzire simplă sau cuptoare de topire. Cuptoarele de încălzire simplă pot fi cu puf, cu	clopot,	cu	cameră	de	încălzire	paralelepi-
pedică, cu vatră	orizontală fixă	(v.	fig.	L),	deplasabilă	prin
translafie în direcfie orizontală (v. fig. LI) ori verticală (v. fi g. LII) sau rotitoare (v. fig. LIII) (deschiderea pentru încărcare fiind verticală sau orizontală). Dezavantajul cuptoarelor cu vatră orizontală consistă în dificultatea obfinerii unui cîmp uniform de temperaturi în camera de încălzire şi poate fi remediat parfial prin echiparea cuptorului cu o platformă de ofel refractar, pe care se aşază şarja, şi care se sprijină, prin intermediul unor suporturi, pe vatră (v. fig. LI şi LII).
Se construiesc şî cuptoare cu încălzire simplă cu cameră paralelepi-pedicăşi cu carcasă etanşă, funcfionînd cu atmosferă protectoare, echipate cu un generator de gaz montat chiar în camera de încălzire.
Cuptoarele de fopire sînt în general cuptoare cu creuzet, avînd rezistoarele montate pe plafonul camerei de încălzire (v. fig. L/V). Cuptorul poate fi basculant (descărcarea şarjei făcîndu-se printr-un cioc de golire) sau fix (descărcarea făcîndu-se printr-o supapă situată la fundul creuzetului).
Cuptoarele de temperatură medie cu flux sînt cuptoare cu role, cu vatră rotitoare, cu cameră rotitoare, cuptoare cu trans-
Lll. Cupíor de radiaţie, de încălzire simplă, cu vatră deplasabilă pe verticală.
1) cameră de încălzire; 2) vatră; 3) rezistor; 4) platformă pentru aşezarea şarjei; 5) mecanismul de deplasare a vetrei; 6) cărucior porf-vatră; 7) etanşor.
sau orizontal, de-a lungul perefilor laterali, şi orizontal, pe sau sub vatră. Se folosesc, în general, la tratamente termice (de ex. la încălzirea pentru călire a ofelurilor rapide), la coacerea ceramicii şi la topirea metalelor şi a sticlei. Aceste cuptoare pot fi cu material stafionar sau cu flux, construcfia fiind, în general, asemănătoare cu a cuptoarelor de temperatură medie (v. fig. LV); cuptoarele cu flux sînt cuptoare-tunel folosite în industria silicafilor.
LV. Cuptor de radiafie, de temperatură înaltă, pentru încălzire simplă.
/) cameră de încălzire; 2) cameră de generare a atmosferei protectoare; 3) vatră; 4) rezistoare; 5) borne; 6) cărămizi fasonate port-rezisfoare; 7) locaş penfru termocuplu.
Cuptoarele de radiafie, de temperatură înaltă, pentru topire (v. fig. LVI), sînt cuptoare cu vatră, paralelepipedice sau cilindrice, în general cu carcasă etanşă, funcfionînd cu curent monofazat sau trifazat. Ele sînt echipate cu unu sau cu trei rezistoare, cari consistă din tije de grafit montate orizontal deasupra băii (cu axele coplanare, ia cuptoarele trifazate paralelepipedice, şi cu axele trecînd prin vîrfurile unui triunghi echilateral, la cuptoarele cilindrice) şi fixate înfre borne răcite cu apă, situate la exteriorul camerei de încălzire. La punerea în serviciu, rezistoarele ard în aerul atmosferic (constituind atmosfera cuptorului), generînd o atmosferă protectoare, de oxid de carbon (care împiedică arderea în continuare a rezistoarelor). Pentru îmbunătăţirea factorului de putere, carcasa cuptorului constituie în general şi conductorul de întoarcere a curentului, iar la cuptoarele mari (alimentate cu curent monofazat cu intensităfi de peste 10 000 A), carcasa de ofel se căptuşeşte cu o manta de cupru care împiedică funcfionarea carcasei ca un circuit magnetic de transformator. Timpul de topire şi consumul de energie sînt aproximativ egale cu ale cuptoarelor cu arc; factorul de putere e 0,9—1 (ceea ce se obfine parfial şî prin
LUI. Cuptor de radiafie, de încălzire simplă, cu vatră rotitoare (secfiune orizontală).
I) cameră de încălzire; 2) vatră; 3) rezistor; 4) uşă de acces.
portor cu bandă sau cu conveior, sau cuptoare de construcfie specială pentru tratarea tolelor de alamă sau de cupru, a benzilor şi a sîrmelorde ofel sau de bronz; ele sînt folosite, în general, pentru tratamente termice.
Cuptoarele de radiafie, de temperatură înaltă, sînt cuptoare a căror temperatură de lucru e cuprinsă, în general, între 1000 şi 1600°, şi cari sînt echipate, de obicei, cu rezistoare nemetalice. Rezistoarele pot fi montate vertical
Cuptor de radiafie pentru topire, de temperatură medie, cu rezistoare independente.
H baie; 2) vatră; 3) carcasă metalică; 4) cioc de golire; 5) suport cu role; 6) rezistor.
montarea transformatorului în imediata apropiere a cuptorului, ultimul făcînd parte integrantă din transformator).
Cupfor
556
Cupfor
Fafă de cupforul cu arc cu încălzire indirectă (cu care se aseamănă principial), cuptorul de topire cu rezistoăre prezintă următoarele avantaje: lungime şi suprafafă mai mari ale sursei
Cuptoarele cu flux pot fi cu curent încrucişat (v. fig. L/X) sau paralel (gazul încălzitor circulînd în echicurent sau în contra-curent cu materialul de încălzii). Cuptoarele cu confracurent
LVI. Cupfor de radiafie, de temperatură înalfă, pentru topire. t) vatră; 2) carcasă; 3) căptuşeală refractară; 4) boltă de cărbune; 5) rezistor nemetalic; 6) mecanism de basculare; 7) bornă.
de radiere (aceasta fiind egală cu lungimea cuptorului); temperatura rezistoruiui mai joasă decît a arcului; posibilitatea topirii sub atmosferă reducătoare; uniformitatea regimului electric; universalitate; dezavantajele sînt: capacitatea mică şi consumul specific de energie electrică mare. Se foloseşte, în general, la topirea şarjelor mici de fontă sau de ofel, a căror compozifie chimică se schimbă frecvent.
Cupforul de convecfie e un cuptor ale cărui rezistoăre sînt montate, fie la exteriorul camerei de încălzire, înfr-o încăpere izolată de aceasta (v. fig. LVII), fie chiar în camera de încălzire şi izolate de şarjă printr-un ecran (v. fig. LV///). încălzirea
au rezistoarele montate în zona centrală a cuptorului, fiind de obicei cuptoare uscătoare pentru uscarea lacului de pe piese de ofel sau de pe piese turnate.
LVII. Cuptor cu rezistoăre, cu încălzire prin convecfie, cu baterie de încălzire separată.
Í) cameră de încălzire; 2) rezistoăre; 3) ventilator; 4) vatră-grătar; 5) uşă de acces.
LVIII. Cupfor cu rezis-foare, cu încălzire prin convecfie, cu circulafie interioară a atmosferei. /) cameră de încălzire; 2) rezistor; 3) ecran; 4j ventilator; 5) electromotor; 6) conductă de aspirafie; 7) valvă de evacuare; 8) sensul de circulafie al aerului.
şarjei se obfine prin circularea forfată, în general cu ajutorul unui ventilator, a aerului sau a unui alt gaz, care se încălzeşte de la rezistoăre, cedînd căldura în continuare şarjei.
Aceste cuptoare pot fi cu material stafionar sau cu flux.
Cuptoarele cu material stafionar se folosesc pentru tratamente termice. De exemplu: cuptoare de nitrurare (cu atmosferă de amoniac), echipate cu dispozitiv de răcire a şarjei chiar în interiorul cuptorului, sau cuptoare de călire,
LIX. Tipuri de cuptoare cu rezistoăre, cu încălzire prin convecfie, cu flux. a), b) cu canal de recirculare inferior; c) cu canal de recirculare exterior;
I) cameră de încălzire; 2) ventilator; 3) canal de recirculare; 4) şarjă.
Cupforul cu Încălzire mixtă se caracterizează prin faptul că o parfe din căldura dezvoltată de rezistoarele acestuia e transferată direct (prin radiafie), restul fiind transferat prin convecfie, prin intermediul aerului circulat de un ventilator. La unele cuptoare, aerul circulă numai în interiorul camerei de încălzire, iar la alte cuptoare, aerul e circulat şî prin canale dispuse în jurul acestei camere (v. fig. LX). Avantajul acestor cuptoare consistă în obfinerea unei încălziri a şarjei mai uniforme decît la cuptoarele de radiafie, iăr dezavantajul principal consistă ín dificul- Cuptor cu rezistoăre, cuîncălzire mixta tatea reglării temperaturii. şi cu circulatie {ransversală a aerului.
Cuplorul CU încălzire prin 1) cameră de încălzire; 2) ventilator; COnduCfie e un cupfor în 3) canal de recirculare; 4) şarjă; 5) rezistor. care şarja se încălzeşte prin
intermediul unei băi lichide (solufie de sare, plumb topit S3u ulei), încălzită, fie direct prin curentul electric care trece prin baie (folosind electrozi), fie prin conducfie, folosind rezistoăre
Cupfor
557
Cupfor
scufundate în baie sau exterioare băii. Cuptorul are un creuzet sau e constituit dintr-un creuzet — acoperit, în general, cu un capac raportat, deplasabil — şi confecţionat din metal (fier pur sau ofel cu Cr şi Ni) sau din material ceramic (cărămizi sau beton refractar), chemorezistent şi etanş; creuzetele metalice mici, de formă cilindrică, se confecfionează uneori prin turnare, iar cele mari, în general paralelepipedice, din tole sudate.
La cuptoarele în cari baia constituie rezi'storul încălzitor, electrozii, în forma unor bare dreptunghiulare, se confecfionează din fier pur (pentru temperaturi ale băii < 875°) sau din ofel refractar (pentru temperaturi >875°). Racordarea cuptorului la refea se face prin intermediul unui transformator legat la electrozi cu bare de cupru. La cuptoarele mai vechi, cu creuzet ceramic (paralelepipedic sau în formă de prismă exagonală), electrozii sînt scufundafi în baie vertical, de-a lungul a doi perefi opuşi (respectiv pe trei fefe nealăturate ale prismei exagonale, fiind suspendafi de un capăt printr-un dispozitiv montat pe carcasa creuzetului; v. f/g. LXI şi LXII). în aceste cuptoare curentul trece,
LXI. Sisteme de montare a electrozilor în creuzete paralelepipedice ale cuptoarelor cu încălzire prin conducfie. a) electrod sudat; b) electrod tixat prin pană; Í) electrod; 2) braf de suspendare; 3) bac; 4) pană; 5) péretele creuzetului.
LXII. Montarea electrozilor într-un creuzet prismatic ceramic exagonal.
1) creuzet; 2) eiectrod.
în general, şi prin piesele de tratat scufundate în baie, cari, avînd o conductibilitate mult mai mare decît baia, se supraîncălzesc. Evitarea acestui fenomen nedorif se obfine prin mărirea secfiunii băii în raport cu a pieselor de tratat, ceea ce conduce la mărirea consumului de energie electrică.
Cuptoarele recente, cu creuzet metalic, paralelepipedic sau cilindric, sînt echipata, fie cu mai multe perechi de electrozi suspendafi (electrozii fiecărei perechi fiind foarte apropiafi) de-a lungul aceluiaşi perete al creuzetului (v. fig. LXIII a), sau echidistanfafi de-a lungul unei bare colectoare (v. fig. LXIII c), fie cu unu sau cu
;
c
Cuptoarele recente, cu creuzet ceramic, au electrozi de fund cari pătrund în baia lichidă fraversînd partea inferioară a perefilor creuzetului (v. fig. LXIV). Etanşarea electrozilor e asigurată de lichidul care se scurge din creuzet, solidificîndu-se în interstifiuI dintre electrod şi deschiderea din peretele acestuia.
Electrozii fiind montafi la partea inferioară a cuptorului, curentul nu traversează decît lichidul de la fundul creuzetului, netrecînd prin piesa de tratat decît dacă aceasta e prea adînc scufundată în baie.
LXIV. Cuptor electric cu încălzire prin conducfie, cu creuzet ceramic.
Í) baie; 2) căptuşeala refractara; 3) beton refractar; 4) perete izolant; 5) suport; 6) electrod.
doi electrozi, peretele creuzetului fiind conducător de electricitate (v. fig. LXIII b).
La aceste cuptoare, curentul circulă prin baie numai între electrozii aceleiaşi perechi, respectiv între electrozi şi bara colectoare, sau înfre electrozi şi peretele creuzetului; încălzirea uniformă a băii se obfine prin circulafia lichidului din baie, datorită parfial forfelor electromagnetice din coloana de lichid dintre electrozi, respectiv dintre electrozi şi creuzet sau dintre electrozi şi bara colectoare şi, parfial, diferenfei de densitate dintre această coloană de lichid (mai caldă) şi densitatea restului băii.
LXIII. Scheme de montare a electrozilor în cuptoare cu încălzire prin conducfie, cu creuzet metalic.
a) şi c) cuptoare paralelepipedice; b) cuptor cilindric; I) baie; 2) electrod; 3) perete conductor; 4) bară colectoare.
Avantajele cuptoarelor cu creuzet ceramic cu electrozi de fund, fafă de cuptoarele cu creuzet metalic» cu electrozi suspendafi, sînt următoarele: spafiul util al băii e mai mare, întreaga suprafafă liberă a acesteia putînd fi folosită pentru scufundarea pieselor de tratat, fără a fi necesară menfinerea unui spafiu de siguranfă între acestea şi electrozi; absenfa electrozilor şi a conexiunilor deasupra băii uşurează deservirea cuptorului şi permite montarea.capacelor şi a mecanismelor transportoare deasupra băii; pierderi de căldură prin suprafafa liberă a băii, mai mici (la aceeaşi capacitate a cuptoarelor); durabilitate mai mare a electrozilor. Dezavantajele sînt următoarele: dificultatea repunerii în serviciu a cuptorului, la înghefarea băii (de ex. la oprirea temporară a curentului electric); imposibilitatea înlocuirii electrozilor fără golirea creuzetului şi refacerea căptuşelii refractare; pericolul distrugerii electrozilor datorită neatenfiei (prin lăsarea unei piese de tratat în baie).
Cuptoarele cu încălzire prin conducfie — cu încălzirea directă a băii — pof fi cu flux sau cu material stafionar, primele fiind deservite de conve-ioare sau de alte mijloace de transport continuu, şi sînt reglate, în general, automat.
Cuptoarele cu rezistoare scufundate, cu băi de cosi-; torire, de ulei şi de săruri cu punct jos de topire, sînt folosife pentru temperaturi relativ joase «^650°), avînd de obicei rezistoare montate pe fundul creuzetului şi uneori pe perefii laterali ai aces-	baie
tuia, rezistoarele sînf profe- jJ baie; 2) înveliş metalic; 3) căptuşeală jate de obicei printr-o colivie iermoizo|anta; 4) căptuşeafă refractară; de tablă perforată, care le capac; s) colivie; 7) rezistor scuîun-separă de spafiul de lucru	dal;	8)	cuf]e	de'
conexiune.
al creuzetului (v. fig. LXV).
Aceste cuptoare se folosesc în principal penfru încălzirea metalelor uşoare şi pentru revenirea ofelurilor.
Cuptoarele cu rezistoare exterioare sînt folosite, în principal, pentru băi de plumb, avînd o temperatură de lucru superioară celei admisibile pentru rezistoarele scufundate, şi o conductivitate prea mare pentru încălzirea directă cu electrozi; mai sînt folosite pentru băi de galvanizare şi pentru băi de sare, cu funcfionare intermitentă. Creuzetul acestor cuptoare, tronconic şi cu fundul emisferic, e confecfionaf ciin ofel aliat
Cupfor
558
Cupfór
şi se monfează într-un cuptor cu rezistoăre, de radiafie, avînd o cameră de încălzire cilindrică, verticală, al cărei perete lateral e ecranat cu rezistoăre; camera e echipată la partea superioară cu un guler pe care se sprijină creuzetul (v. fig. LXVI).
Un exemplu de cupfor cu rezistoăre exterioare e cuptorul cu baie de galvanizare (v. fig. LXVII), la care nu se pot folosi rezistoăre scufundate, deoarece zincul atacă metalele folosite de obicei la confecfionarea coliviilor de protejare a rezis-toarelor scufundate.
Cuptoarele cu încălzire prin conducfie sînt folosite, în general, pentru tratamente termice (călire, cementare, cianurare, revenire pentru detensionare, recoacere a ofelului, a cuprului, alamei,
LXVI. Cuptor cu rezisioare exterioare, cu baie dé plumb.
Í) creuzet; 2) căptuşeală retractară; 3) perete termoizolant; 4) rezistor; 5) inel-suport; 6) capac.
aluminiului, argintului, încălzirea ofelului înainte de fasonare la cald, etc.), în principal cînd trebuie evitată oxidarea materialului de tratat.
C u p t o r c u	r
rezistenfe: Sin.	'
Cuptor cu rezis-toare independente (v.). (Termen impropriu.)
Cupfor solar.* Cuptor care, pentru încălzire, foloseşte căldura radiată de Soare.
E format, în principal, dintr-o o-glindă parabolică, în al cărei focar se montează (pe un schelet solidar cu scheletul oglinzii) un creuzet sau un recipient de construcfie specială, rotitor (v. fig.
LXVIII) sau fix, în funcfiune de destinafia cuptorului. Oglinda e constituită din plăci mici, plane, orientabile, de aluminiu pur, fixate pe suporturi circu-
LXVIII. Creuzetul rotitor af unui cuptor solar.
1) manta metalică; 2) arbore; 3) căptuşeală termoizolanfă; 4) căptuşeală refractară; 5) fantă de acces a razelor solare; 6) material de tratat.
LXIX. Reprezentare schematică a oglinzilor la un cuptor solar cu oglindă auxiliară.
1)	oglindă principală parabolică;
2)	oglindă auxiliară plană; 3) rază
solară; 4) focar.
duralumin. Oglinda e solidară cu un mecanism cu ajutorul căruia e rotită în jurul unei axe paralele cu axa de rotafie a Pămîntului (pentru a urmări mişcarea aparentă a Soarelui) şi, simultan, în jurul unei axe perpendiculare pe axa de rotafie a Pămîntului (axa de declinafie), pentru a urmări mişcarea anuală a Soarelui. Unele cuptoare sînt echipate şi cu o oglindă auxiliară plană, care primeşte razele solare şi le reflectă dirijîndu-le spre oglinda parabolică (v. fig. LXIX). După locul în care e amplasat, cupforul solar poate funefiona 200—300 de ore pe an şi 8**-10 ore pe zi.
S-au construit cuptoare cu oglinzi de 50 şi de 90 m2 (cu diametrul de 8,4 m, respectiv de 10,5 m). Randamentul reflexiunii luminii atinge 70***85%, iar temperatura în focar, 3000*-3500°. Construcfia cuptoarelor solare nu a depăşit încă faza construc-fiilor-pilot.
Din punctul de vedere al c o n s t r u c f i e i, se deosebesc următoarele tipuri de cuptoare:
Cupfor adînc: Cupfor de încălzire simplă, construit sub nivelul solului, constituit în principal dintr-o cameră de încălzire paralelepipedică, închisă cu un capac plan, deplasabil, şi folosit în siderurgie ia încălzirea lingourilor mari (>3 t) pentru bluming. Cuptoarele vechi de acest tip nu aveau o sursă de încălzire proprie, rolul lor limitîndu-se la asigurarea izolării termice a şarjei fafă de mediul ambiant. Lingourile calde, aduse din hala de turnare, se aşezau în camera cuptorului pe un paf de cocs; căldura transmisă prin conducfie din zona centrală a lingoului, încă în stare lichidă, asigura încălzirea uniformă a acestuia la temperatura de laminare. Dezavantajul acestor cuptoare consistă în imposibilitatea încălzirii uniforme a tuturor lingourilor cari constituie şarja.
Cuptoarele de construcfie recentă au sursă de căldură proprie şi recuperatoare-preîncălzifoare de aer ceramice. Fig. LXX
LXVII. Cuptor cu baie de galvanizare.
1) creuzet; 2) cameră de încălzire; 3) soclu réfracfar; 4) căptuşeala refractară; 5) cărămidă fasonată pentru suspendarea rezistoarelor; 6) perete termoizolant; 7) capac; 8) rezistor; 9) brîu de compensare.
lare de duralumin; suporturile sînt montate pe un schelet în formă de paraboloid de revolufie, constituit din profiluri de asemenea de
LXX. Cuptor adînc, cu combustibil gazos şi cu recuperatoare.
1) cameră de încălzire; 2) arzător; 3) capac; 4) recuperator cu transfer indirect de căldură; 5) conductă de aer comburant; 6) canal de fum; 7) tubu-lură de evacuare a funderului; 8) traseul gazelor de ardere
reprezintă <un cuptor adînc cu combustibil gazos, avînd camere recuperatoare cu transfer indirect de căldură. Aerul comburant, alimentat de un ventilator, trece alternativ prin cele două pre-încălzitoare, circulînd în curent ascendent; el e preîncălzit de la temperatura mediului ambiant pînă la circa 900°, fiind apoi condus la arzătorul montat în centrul vetrei. Gazele de ardere, după ce scaldă şarja, sînt evacuate prin deschideri practicate în perefii camerei, deasupra vetrei, alternativ prin cele două.
Cupfor
559
Cupfor
recuperatoare, fiind apoi evacuate spre coş prin canale de fum amplasate sub recuperatoare; temperatura gazelor la intrarea
7
L>XI. Cupfor adînc, cu încălzire electrică.
I) celulă de încălzire; 2) capac; 3) mecanismul rulant de ridicare a capacelor; 4) rezistor; 5) elecfrod,
în recuperator e de 1000*‘1250°, iar la ieşire, de 400**600°. Reglarea temperaturii şi a arderii e automată. Se construiesc cuptoare adînci, cu capacitatea de 35---1301, cu suprafafa vetrei de 9"*29 m2. Avantajele acestor cuptoare sînt următoarele: uniformitatea încălzirii; încărcarea uşoară a şarjei; pierderi mici de căldură. Dezavantajele sînt: uzura rapidă a capacelor şi suprafafa mare ocupată de construcfie.
Unele cuptoare adînci de construcfie recentă sînt cu încălzire electrică şi sînt constituite dinfr-o cameră de încălzire para-lelepipedică, împărfită în mai multe celule (4***10) dispuse pe două rînduri, simetric fafă de peretele despărfitor longitudinal al camerei; fiecare celulă poate încălzi unu sau două lingouri şi e acoperită cu un capac individual, demonfabil (v. fig LXXI). Cuptorul e echipat cu două rezistoare electrice, constituite din cîte un jgheab cu secfiune rectangulară de carborundum, umplut cu bucăfi de cocs, care străbate longitudinal cuptorul, trecînd prin celule. Legătura rezistoarelor la refeaua electrică se obfine prin intermediul unor electrozi îngropafi cu un capăt în cocsul din jgheab şi fixafi la celălalt capăt în bacurile cablului conductor. Căldura se transmite de la rezistoarele incandescente, la lingouri, în principal prin radiafie. La deschiderea celulei prin ridicarea capacului (în timpul încărcării şi descărcării cuptorului), aerul atmosferic pătrunde în celule şi provoacă arderea cocsului (care constituie rezistorul), producîndu-se astfel în cuptor o atmosferă protectoare contra oxidării lingourilor. Reglarea temperaturii din cuptor se face automat. Cuptorul poate lucra cu atmosferă controlată (de ex. pentru evitarea decarburării ofelurilor cu confinut mare în carbon). Avantajul cuptorului adînc electric, fafă de cel cu combustibil, consistă în valorile mai mici ale costului de investifie, de reparafii şi de întrefinere — şi în suprafafa construită mai mică, iar dezavantajul lui consistă în cosful, în general mare, al energiei electrice consumate. Sin. Cuptor cu puf, Cupfor Piffs.
Cuptor circular: Sin. Cuptor inelar (v.).
Cupfor circular în zig-zag: Sin. Cuptor inelar în zig-zag (v.).
Cuptor cu cameră: Cuptor de încălzire simplă sau de uscare, cu material stafionar, avînd o încăpere de lucru în general parale-lepipedică, cum şi o vatră plană (fixă sau deplasabilă), folosit, în metalurgie, pentru tratamente termice (încălzire pentru călire, normalizare, recoacere, etc.), in industria silicafilor pentru recoacerea sticlei, etc.
Poate fi încălzit electric (cu rezistoare, prin radiafie sau prin convecfie) sau cu combustibil, în general lichid sau gazos (introdus prin in-jectoare montate în perefii laterali ai camerei sau în peretele unui focar separat de cameră şi amplasat la partea superioară, lateral, şi uneori sub vatră). Cuptoarele cu combustibil sînt echipate uneori cu recuperatoare de căldură. La cuptoarele cu combustibil, cu focar superior sau lateral, gazele de ardere, după ce scaldă şarja, sînt evacuate prin canale practicate de obicei sub vafră, cari comunică cu un canal colector ataşat la instalafia de evacuare a gazelor. Vetrele mobile pot fi depla-sabile prin translafie în plan orizontal pe rofi sau pe bile, ori vertical, sau pot fi rotitoare. Vetrele deplasabile pe orizontală sînt constituite de obicei din cărucioare cu platforma acoperită cu cărămizi refractare şi cari se deplasează, fie pe o cale ferată,
LXXII. Cuptor cu două camere.
J) cameră principală de încălzire; 2) cameră auxiliară; 3) muflă; 4) uşă de deservire; 5) injector de combustibil;
6) canalul gazelor de ardere.
fie pe o cale de rulare cu bile, care pătrunde în cuptor, fiind antrenate printr-un mecanism cu acfionare manuală sau electrică. Vetrele rotitoare (folosite numai la cuptoare cu flux) sînt circulare sau inelare. Unele cuptoare cu cameră, pentru tratamente termice, sînf echipate cu o cameră auxiliară de preîncălzire a şarjei, dispusă sub camera principală şi echipată cu o muflă, care e scăldată de gazele relativ reci cari ies din camera principală (v. fig. LXXII).
Cupfor
560
Cupfor
Unele cuptoare cu cameră de încălzire simplă sînt echipate cu o placă orizontală de material refractar (plită sau semi-muflă), pe care se aşază şarja în vederea obfinerii unei încălziri uniforme a acesteia. La cuptoarele cu plită, electrice, rezistenfele se montează pe perefii laterali ai camerei de încălzire, pe fafa inferioară a uşii de acces şi uneori pe vatră, sub nivelul plitei, pe care o încălzesc pe dedesubt. La cuptoarele cu combustibil, injectoarele se montează fie pe două rînduri, dintre cari cel inferior sub nivelul plitei, fie numai sub nivelul acesteia, flacăra încălzind plita pe dedesubt, iar gazele de ardere scăldînd şarja aşezată pe plită sau trecînd uneori prin fante practicate în plită şi prin canale practicate în perefii laterali (v. fig. LXXlll), fiind apoi evacuate printr-un canal de fum practicat în plafonul camerei de încălzire.
Cuptor cu camere:
Cuptor cu material stafionar şi cu funcfionare continuă, constituit	*
din mai multe camere (16«»32) dispurj
LXXII). Cupfor cu cameră şi plită. 1) cameră de încălzire; 2) plită; 3) injector; 4) canalul gazelor de ardere; 5) canal de fum.
rje pe două rînduri alăturate (v. fig. LXXlV) şi cari comunică între ele direct, prin
LXXIV. Schema unui cupior cu camere.
1) cameră; 2) canal de fum; 3) coş; 4) camere de răcire; 5) cameră de ardere;
6)	camere de preîncălzire; 7) camere de încărcare; 8) camere de descărcare.
canale practicate în perefii despărfitori, şi indirect, printr-un canal de fum (trecînd printre cele două rînduri de camere), prin care gazele de ardere sînt evacuate la coş.
Funcfionarea acestui cuptor e asemănătoare cu a cuptorului inelar, iar combustibilul folosit e gazul de zogen. Capacitatea unei camere e de
LXXV. Secfiune longitudinală prinfr-un cuptor cu camere, a) cu vatră rece; b) cu vatră caldă; f) cameră de încălzire; 2) vatră; 3) canale de gaz combusfibil; 4) fantă penfru trecerea gazelor de ardere şi a aerului; 5) fantă pentru evacuarea spre coş a gazelor de ardere.
14...40 m3, avînd lungimea de 4***6 m, lăfimea de 2***4,5 m şi înălfimea de 2' *3 m. Arderea se efectuează, în general, într-o singură cameră, iar gazele de ardere, evacuate din această cameră, trec prin camerele alăturate situate înainte (în sensul
deplasării focului) se răcesc preîncălzind şarja, după care sînt evacuate în canalul de fum. în camerele situate înapoia camerei de ardere se efectuează răcirea şarjei, cu aerul comburant care se preîncălzeşte înainte de a fi adus în camera de ardere şi în camerele de uscare şi preîncălzire. în cuptoarele cu număr mare de camere se lucrează cu două focuri, arderea pro-ducîndu-se în două camere alăturate, fiecare dintre ele avînd înaintea ei cîteva camere de preîncălzire şi, după ea, cîteva camere de răcire. Cele două zone de ardere urmează una după alta, trecînd treptat prin toate camerele cuptorului. Canalul de evacuare a gazelor din cameră către canalul principal de fum poate fi practicat în peretele camerei (din spre canalul de fum) (camere cu vatra rece) sau sub vatră, iar trecerea gazelor dintr-o cameră în cealaltă se face printr-un sistem de canale practicate în perefii despărfitori, respectiv prin canale practicate sub vatră şi prin deschideri ale acesteia (v. fig. LXXV). Cuptoarele cu camere se folosesc pentru arderea produselor ceramice (produse de şamotă fasonate, produse de silica, etc.). Sin. Cuptor Mendheim.
Cupfor cu clopot: Cuptor încălzit cu rezistoăre independente, cu vatră fixă şi cu perefii şi plafonul constituind un ansamblu demontabil. Forma cuptorului poate fi para-lelepipedică (la cuptoarele penfru încălzirea tolelor stivuite) sau cilindrică (la cuptoarele penfru încălzirea pieselor mari cu secfiune circulară sau inelara sau a pieselor mici stivuite)
J
LXXVL Reprezentare schematică a cuptorului cu clopot, a) cu clopot cilindric; b) cu clopot paralelepipedlc; c) cu clopot încălzitor; d) cu rezistor central; 1) vafră; 2) clopot; 3) rezistor.
(v. fig. LXXV/); la primele, rezistoarele se montează numai de-a lungul perefilor laterali, iar la ultimele, pe peretele cilindric sau şi în interiorul clopotului, pe un cilindru concentric cu a-cesta (la cuptoarele pentru piese inelare). Se folosesc uneori mai multe vetre identice, cu un singur clopot, care se mută succesiv pe vetrele pe cari s-a aşezat în prealabil şarja. Vatra de pe care s-a scos clopotul de încălzire se acoperă, la sfîrşitul perioadei de încălzire, în general cu un clopot de răcire (pentru a evita oxidarea şarjei în timpul răcirii), de obicei cu perefi termoizolanfi fără rezistenfe încălzitoare. Uneori, şarja se acoperă şi cu o muflă — care permite încălzirea şi răcirea şarjei, sub atmosferă protectoare, vatra fiind echipată cu un ventilator de circulare a gazului protector —, pentru realizarea unei încălziri uniforme (v. fig. LXXV//).
Cuptor cu creuzet:
Cupfor de topire sau de încălzire simplă, cu baie (de săruri, de ulei sau de metal topii), constituit în principal dintr-un recipient emisferic, în formă de butoi, tronconic, sau cilindric cu fund bombat, confecfionat din material ceramic, din grafit, din tole
LXXVI/. Cuptor electric cu clopot şi muflă.
1) vafră; 2) platformă pentru aşezarea şarjei; 3) clopot; 4) muflă; 5J spafiul de lucru; 6) rezistor; 7) ventilator.
Cupior
561
Cupfot
-metalice, şi căptuşit cu material refractar, sau din ofel turnat, Creuzetul poate fi încălzit pe la exterior, cu combustibil —
LXXVIII. Cuptor cu creuzet, cu combustibil.
1) creuzet; 2) înzidire; 3) manta metalică; 4) capac port-creuzet; 5) conui de aprindere al injecforului; 6) tub da ev3cuare a gazelor de ardere.
prin foc direct şi prin gaze de ardere (v. fig. LXXVHi) —, ori electric, prin rezistoare (direct sau indirect).
metale neferoase, înainte de laminare. Cuptorul are formă de tunel şi e echipat cu o vatră, avînd o cale de împingere a materialului, formată din două sau din mai multe profiluri metalice (montcte la o anumită înălfime fafă de nivelul vetrei), cu un mecanism cu piston de împingere, cu acfionare hidraulică sau mecanică — pentru a asigura continuitatea încărcării şi a circulafiei maferjalului în cuptor — şi, eventual, cu camere recuperatoare amplasate, în general, sub vatră (v. fig. LXXIX). .5 Plafonul cuptorului e constituit din tronsoane orizontale, din tronsoane înclinate şi din tronsoane verticale. Cuptorul e încălzit, în general, cu combustibil gazos sau lichid (rareori cu cărbune pulverulent), introdus prin arzătoare sau prin injec-toare montate, în general, pe peretele frontal din spre descărcarea lingouri lor, şi uneori, şi în perefii laterali; gazele de ardere şi materialul	de încălzit	circulă în	contracurent,	lingourile fiind scăldate de gazele	de ardere	pe o singură	fafă
(cea din spre boltă)	sau pe două fefe (fafa	din spre boltă şi
fafa din spre vatră),	cînd gazele	de ardere,	generate de	obi-
cei de una sau de mai multe injedoare speciale, frec şi pe
Creuzetul poate fi înzidit, constituind, împreună cu camera de încălzire în care e înzidit, o construcfie unitară (de ex. la cuptoarele de încălzire simplă cu baie, la cuptoarele electrice de topire cu încălzire prin inducfie, etc.), sau poate constitui o piesă separată, care se poate introduce în camera de încălzire a unui cuptor de încălzire simplă sau de topire, constituind un recipient de proteefie a materialului, pe care-l izolează de atmosfera cuptorului.
Cuptor cu cuva: Sin. Cupfor-turn (v.). Cuptor vertical.
Cuptor cu muflă: Cupfor cu combustibil echipat cu una sau cu mai multe cutii sau tuburi (mufle) construite din matsrial refractar sau din fontă, şi închise etanş penfru a izola mat3rialul de tratat, de gazele de ardere. Cuptorul permite reglarea uşoară a temperaturii şi se foloseşte pentru distilarea amalgamelor de metale prefioase, pentru emailare (v. fig. LXXII), pentru tratamente termice sub atmosferă protectoare, etc. .
Cupfor cu propulsiune: Cuptor continuu, de încălzire simplă, folosit la încălzirea lingourilor de ofel sau de
LXX/X. Cuptor cu propulsie, î) vatră; 2) bolta; 3) canil pentru încălzirea interioară a lingourilor; 4) plan înclinat de descărcare; 5) recuperator;
6)	conductă de aer comburant proaspăt;
7)	canal de fum; 8) arzător; 9) zonă de preîncălzjre; 10) zonă de încălzire
forfată; 11) zonă de egalizare.
sub lingouri, prin canale practicate în vatră. în perefii laterali ai cuptorului, sînt practicate uşi da observare şi de intervenfie.
Construcfia cuptorului şi conturul	j
secfiunii axiale a acestuia depind, în principal, de procesul de încălzire a lingourilor, care se poate desfăşura în două sau în trei faze, fiecărei faze cores-punzîndu-i cîte o zonă de încălzire a cuptorului (v. fig.
LXXX). Cuptoarele cu două zone au o zonă de pre-încălzire şi o zona de încălzire propriu-zisă; temperatura gazelor de ardere în zona de încălzire propriu-zisă e aproximativ
LXXX. Conturul secfiunii axiale şl diagrama temperaturilor, la cuptoarele cu propulsiune. a) cu două zone; b) cu trei zone; t) temperatura lin-gourilor; I) lungimea utilă a cuptorului; Í) sensul de mişcare al materialului; 2) sensul de curgere al gazelor de ardere.
Cuptor
562
Cuptór
constantă în lungul cuptorului şi e cuprinsă între 13C0 şi 1450° (în funcfiune de natura materialului şi de dimensiunile lingourilor). Temperatura gazelor de ardere la ieşirea din zona de preîncălzire e de 500*”600°, la cuptoarele iară recuperatoare, şi poate fi mai înaltă la cuptoarele echipate cu recuperatoare. Cuptoarele cu trei zone au o zonă de preîncălzire, o zonă de încălzire forfată, în care suprafafa lingoului e încălzită repede la o temperatură superioară celei finale prescrise (diferenfa de temperatură între exteriorul şi interiorul lingoului fiind mai mare decît la încălzirea lentă) şi o zonă de egalizare (numită şi cameră de egalizare), în care întreaga masă a lingoului e încălzită la temperatura prescrisă. La acest tip de cuptoare, temperatura finală de încălzire a lingourilor variază cu natura metalului acestora şi e cuprinsă între 1100 şi 1200°, penfru lingourile de ofel, şi între 800 şi 950°, penfru lingourile neferoase. în general, camera de egalizare e echipată cu injectoare proprii, permifînd reglarea precisă a temperaturii în această zonă.
Cuptor cu pu): Sin. Cuptor adînc (v.).
Cuptor cu strat fluidizat: Cuptor continuu, în care materialul de tratat, sub formă de granule sau de praf, e menfinut în stare de suspensie, într-un curent de gaze ascendent, formînd un strat cu proprietăfi asemănătoare celor ale unui lichid (v. Fluidizare), folosit, în principal, la prăjirea minereurilor sulfuroase de fier, de zinc, cupru, aur (al căror conţinut minim de sulf scade pînă la 15%, la nivelul actual al tehnicii de construire a acestor cuptoare), la uscare şi la carbonizare. Construcfia cuptorului diferă, în general, după des-finafia şi după natura procesului de ardere şi e determinată, în principal, de următoarele caracteristici: debitul orar de material încărcat, raportat la suprafafa grătarului (sau a secfiunii libere) de suflare a gazului de fluidizare (kg material/m2h); încărcarea termică a secfiunii cuptorului în dreptul grătarului de suflare a gazului de fluidizare (kcal/m2h) şi încărcarea termică a spaf/ului util al cuptorului (kcal/m3h).
în cuptoarele de prăjire, grosimea stratului fluidizat e de
0,5-1,8m, iar temperatura deasupra stratului e de 800 — 1100°.
Cuptorul face parfe dinfr-o insfaiafie (v. fig. LXXXl) care cuprinde, în principal, cupforul propriu-zis, instalafia de alimentare cu material de tratat, instalafia de suflare, instalafia de desprăfuire, instalafia de răcire forfată a straiului fluidizat şi, eventual, a gazelor de ardere, şi instalafia auxiliară de evacuare şi răcire a prăjifului (provenit din strat şi din des-prăfuitoarele gazelor de ardere). Cuptorul propriu-zis cuprinde o manta cilindrică acoperită cu un capac, construită din tole de ofel sudate şi echipată cu o căptuşeală fermo-izolantă şi refractară (la interior) consistînd, în general, din blocuri fasonate. Acest cupior e echipat cu: o tubulură de evacuare a gazelor de ardere (amplasată lateral, sub capacul superior), o tubulură de evacuare continuă sau intermitentă a prăjitului din stratul fluidizat, o tubulură pentru alimentarea materialului, un injector pentru amorsarea reacfiei cu stratul fluidizat şi, eventual, cu racordări pentru suflarea aerului secundar. La baza cilindrului se montează distribuitorul de gaze, care constituie fundul (fix sau basculant) al cuptorului şi care se racordează la suflanta de gaze. Instalafia de suflare cuprinde o suflantă, tubulură de racordare la distribuitorul de gaze de fluidizare şi clapa de reglare a debitului de gaze. Instalafia de alimentare a cuptorului e constituită — la alimentarea cu material pulverulent (cu granule de 0-6 mm) uscat (cu maximum 8% umiditate) — dintr-un sistem de transportoare mecanice, bun-căre-tampon, dozatoare şi, eventual, injsctoare, racordate, în final, la tubulură de alimentare a cuptorului; la alimentarea cu pulpă (cu confinut de 18--22% umiditate), instalafia de alimentare cuprinde în principal o pompă şi tubulură aferentă. Instalafia de răcire şi de desprăfuire avînd şî rolul secundar de a permite arderea completă a particulelor de material nearse în cupfor (numai la cuptoarele cu ardere intensivă) e
constituită, în principal, din cicloane racordate la tubulură de evacuare a gazelor din cuptor şi cuprinde uneori şi un fiitru electric. Instalafia de răcire cuprinde o instalafie pentru extragerea unei părfi din căldura degajată în stratul fluidizat, care poate fi o serpentină ce ecranează cuptorul pe înălfimea stratului, răcită cu apă la temperatură în general inferioară tempe-
LXXXI. Cupfor de prăjire, cu sirat fluidizat, cu ardere infensivă.
1) cuptor; 2) ciclon; 3) canaie de răcire; 4) pîlnii colectoare de cenuşă; 5) serpentină de răcire a stratului fluidizat; 6) grătar de suflare a aerului; 7) tubulură de.încărcare a materialului; 8) tubulură de evacuare irtermiienta a materialului prăjit din strat; 9) suflantă; 1G) injector de amorsare; 11) buncăr; 12) dozator cu faîer; 13) injector de aer; 14) fevi de răcire (aparjinînd căldării recuperatoare); 15) vagonét.
râturii la care începe depunerea sărurilor (cînd se foloseşte apă neepurata) sau cu apă în stare de fierbere (cînd serpentina face parte dinfr-o căldare de abur recuperatoare); instalafia de răcire a gazelor de ardere cuprinde de obicei serpentine de apă sau sistemul fierbător şi,, eventual, supraîncălzitorul unei căldări de abur recuperatoare. Instalafia auxiliară de răcire a prăjitului poate fi constituită, în principal, dintr-un fluidizor de cenuşă avînd perefii răcifi cu apă.
Avantajele cuptorului de prăjire cu strat fluidizat, fafă de cuptoarele cu vetre suprapuse, pe cari tind să le înlocuiască, sînt următoarele: productivitatea mare (2—24 t/m 24 h), adică de 3—4 ori productivitatea unui cuptor cu vetre suprapuse; concentrafia mare a bioxidului de sulf în gazele de ardere (9—12%), depăşind de 1,2***2 ori concentrafia gazelor rezultate în cuptoare cu vetre; posibilitatea tratării minereurilor sărace în sulf, fără a fi necesară amestecarea cu combustibil specia! (cari nu pot fi tratate, din această cauză, în cuptoarele cu vetre); posibilitatea recuperării rentabile a căldurii dezvoltata în stratul fluidizat şi a căldurii continute în gazele de ardere; obfinerea unui prăjit de calitate superioară, cu granulafie uniformă, care poate fi tratat prin procedee hidrometa-lurgice; suprafafa construită mai mică; posibilitatea automatizării complete a procesului de prăjire. Dezavantajul acestor cuptoare consistă în dificultatea reglării temperaturii, în vederea obfinerii regimului optim de funcfionare a cuptorului (reglarea fiind influenfată de două condifii antagonice, şi anume necesitatea de a se lucra cu temperaturi cît mai înalte, pentru intensificarea reacfiei şi obfinerea unei productivifăfi mari a cuptorului, şi fenomenul de lichefiere a prăjitului, dacă temperatura de lucru depăşeşte temperatura maximă admisă).
S-au construit cuptoare de prăjire cu debite de 30--761 minereu mcărcat/24 ore, cu suprafefe ale grătarului de suflare de 1,5—24 m2.
Cuptor
563
Cuptor
Cuptor cu vatra. 1: Cuptor de încălzire simplă sau de transformare chimică, a cărui cameră de încălzire e limitată ia partea inferioară de o pardoseală fixă (solidară cu perefii laterali) sau mobilă (deplasabilă în plan sau pe verticală), numită vatră, pe care se aşază, în general, şarja.
Cuptor cu vatră. 2: Cuptor de topire la care baia de metal topit are adîncime mică în raport cu diametrul (la cuptoare cilindrice) sau în raport cu lăţimea şi lungimea (la cuptoare prismatice). Vatra se construieşte pe o placă de ofel ori de fontă (plană sau bombată) sau pe un planşeu de beton şi de material refractar, a cărui compozifie chimică depinde de natura şarjei şi de modul de elaborare a acesteia. Vatra poate fi plană şi uşor înclinată spre gura de descărcare sau poate avea formă de albie dreptunghiulară sau circulară pufin adîncă. La unele cuptoare electrice, vatra e conducătoare de electricitate (fiind constituită din blocuri de cărbune) şi e echipată cu electrozi de vatră. Perefii laterali ai cuptorului, a căror zidărie se racordează etanş cu zidăria vetrei, susfin uneori boita cuptorului, fiind întăriţi fie printr-un schelet metalic (de ex. la cuptoarele Siemens-Martin), fie printr-o manta de tole metalice sudate sau nituite, sau printr-o carcasă turnată (la cuptoarele electrice cu arc). Cuptorul e echipat cu uşi laterale de încărcare şi de dessrvire şi cu una sau cu mai multe guri de evacuare echipate cu jgheaburi de scurgere. încălzirea poate fi electrică (cu arc sau cu rezistoare) sau cu combustibil. La cuptoarele cu combustibil, şarja vine în contact direct cu flacăra sau numai cu gazele de ardere. Unele cuptoare cu vatră încălzite cu combustibil sînt echipate cu recuperatoare de căldură, în general de zidărie refractară, pentru preîncălzirea aerului comburant şi, eventual, a combustibilului (gazos). Indicăm mai jos cîteva exemple:
Cuptorul Siemens-Martin, echipat cu camere recuperatoare de căldură ceramice, pentru preîncălzirea aerului comburant
LXXXII. Cupior Siemens-Martin fix.
J) cameră de elaborare; 2) vatră; 3) boltă; 4) cameră recuperatoare; 5) schelet metalic; 6) jgheab de golire; 7) uşă-ghllotină; 8) oală de turnare;
9J platformă de deservire.
şi, eventual, a combustibilului (gazos), folosit la elaborarea	Camerele	recuperatoare sînt legate între e!e prin canale
ofelurilor din fier vechi, fontă şi minereu, sau din minereu şi	subterana, canalul de legătură al camerelor penfru combustibil
fier vechi. El cuprinde (v. fig. LXXXII) o cameră de elaborare	comunicînd cu canalul de aducere a acestuia, iar cel al camere-
de forma unui paralelepiped alungit, limitat la partea inferioară de o vatră în formă de albie, la partea superioară de o boltă, iar pe laturile frontale de un perete vertical (spre platforma de deservire) şi de un perete vertical sau înclinat în afară (spre hala de turnare). Prin fefele laterale, camera de elaborare e legată de canalele de aer comburant şi, eventual, de combustibil (la cuptoarele cu combustibil gazos).
Camera de elaborare e construită la înălfime, deasupra solului halei, pentru a permite introducerea oalei de turnare dedesubtul jgheabului de evacuare. Peretele anterior e echipat cu uşi-ghilotină de încărcare şi deservire, al căror număr (3--7) depinde de capacitatea cuptorului; în perefele posterior e practicată, la nivelul vetrei, deschiderea pentru evacuarea şarjei lichide şi a zgurii, echipată cu un jgheab de scurgere, şi care, în timpul elaborării şarjei, se astupă cu material refractar. Vatra e uşor înclinată spre gura de scurgere şi se construieşte pe o platformă de plăci de fontă, de material refractar bazic (magnezit şi dolomil) sau acid (silice) şi nisip de cuarf, după modul de elaborare a şarjei. Pereţii interiori ai camerei se construiesc din acelaşi material ca şi vatra, iar cei exteriori (termoizolanfi şi de consolidare) se construiesc din şamotă; bolta se construieşte din cărămizi de silice (acide), iar la unele cuptoare recente, din magnezit. Sub camera de elaborare (uneori prelungindu-se în fafa -cuptorului, sub platforma de deservire) se construiesc camerele recuperatoare (numite impropriu regeneratoare), a căror bază e sub nivelul solului. Cuptoarele cu combustibil gazos (de obicei gaz de furnal) au patru camere, cîte două de fiecare cap de ardere (una pentru preîncălzirea aerului şi una pentru preîncălzirea combustibilului), iar cuptoarele cu combustibil lichid au numai două camere. Legătura dintre recuperatoare şi camera de elaborare se face prin canale de zidărie refractară, compuse dintr-un tronson vertical şi unul orizontal, cari se termină cu cîte un ajutaj (cu axa înclinată spre vatră) care constituie arzătorul.
36*
Cuptor
564
Cuptor
lor de aer, cu conducta de aspirafie a aerului; ambele canale comunică cu un canal de fum. Un joc de clape, acfionate manual sau automat, asigură inversarea sensului curentului de aer şi de combustibil şi al gazelor de ardere, astfel încît un grup de camere să fie scăldate alternativ de gaze de ardere, cari încălzesc recuperatorul şi se răcesc (după inversare) —, şi de aer şi gaz combustibil, cari se preîncălzesc prin răcirea recuperatorului.
întreaga construcfie de zidărie e consolidată printr-un schelet metalic şi printr-un sistem de tiranfi. La unele cuptoare de construcfie recentă, da mare capacitate, părfile scheletului intens încălzite, cum şi ramele uşilor de încărcare, se răcesc cu apă, circuitul de răcire constituind uneori sistemul fierbător al unei căldări de abur recuperatoare.
Flacăra dirijată de arzătoarele laterale bate direct în şarja solidă, pînă la topirea acesteia, şi apoi se prelinge pe suprafafa băii lichide, temperatura în camera de elaborare atin-gînd 1650—1900°; gazele de ardere sînt evacuate din camera de elaborare lă temperatura de circa 1600°; la ieşirea din recuperator, temperatura lor e de circa 600°. Temperaturile în camerele recuperatorului, scăldate de gazele de ardere, sînt de 1100° la partea superioară şi de circa 400° la partea inferioară (la sfîrşitul perioadei de încălzire).
Dimensiunile principale ale camerei de elaborare, cari determină capacitatea cuptorului, sînt suprafafa vetrei şi adîncimea băii. Se construiesc cuptoare Siemens-Martin de 7—5001, capacităfile uzuale ale cuptoarelor penfru ofelării fiind de 35—220 t, cu suprafafa vetrei de 23—74 m2. Cuptoarele de mare capacitate sînt în general basculante, construcfie care permite evacuarea zgurii înainte de turnare, turnări parfiale şi descărcarea şarjei succesiv în mai multe oale.
Cuptoarele de construcfie recentă de mare capacitate sînt echipate cu sisfem de reglare automat, iar entalpia remanentă a gazelor de ardere evacuate din camerele recuperatoare e folosită în căldări de abur recuperatoare. Sin. Cuptor Martin.
Cupforul de pudlare e folosit la elaborarea ofelului din minereu şi fontă, obfinîndu-se „lentile" de ofel cu confinut mic
LXXXIII. Cupíor de pudiare. î) vatra; 2) focar; 3) canal de fum; 4) placă de fonfă; 5) căptuşeala refractară; 6) cadru; 7) conducfă penfru apa de răcire; 8) uşă de deservire; 9) grătar; 10) schelet metalic.
în carbon. Cuptorul cuprinde, în principal: o cameră de elaborare, echipată cu o vatră înconjurată de un cadru tubular
răcit cu apă, şi cu un focar cu grătar plan sau în trepte (v. fig. LXXXl /). Camera de elaborare are o uşă laterală pentru încărcarea şarjei şi pentru conducerea procesului de pudlare. Acest cupfor a fost primul cuptor folosit la elaborarea ofelului din minereu şi din fontă.
Cuptorul cu reverberaţie e folosit în special la topirea pentru rafinare a fontei şi a unor metale neferoase, la topirea minereurilor de cupru, etc., în care încălzirea şarjei se obfine prin contactul acesteia cu flacăra şi cu gazele de ardere şi prin radiafia termică a acestora, la care se adaugă radiafia bolfii şi a perefilor încinşi ai cuptorului.
E constituit, în principal, dintr-o cameră de topire cu vafră şi boltă şi, eventual, dintr-un focar separat de camera de elaborare, echipat cu grătar pentru arderea combustibilului solid, sau cu injectoare. —
Cuptoarele mici penfru topirea fontei (v. fig. LXXXIV a) se construiesc cu vafră în formă de albie pufin adîncă şi au o singură uşă de încărcare pe peretele frontal opus celui din spre focar şi o singură deschidere pentru evacuarea şarjei, în peretele lateral; la unele cuptoare mai mari, bolfils se construiesc din blocuri demontabile, pentru a permite încărcarea
X	;	v	’	V	.. /, ■	/<•>'	•	••
X	X	X	x	T
b
LXXXIV. Cupfor cu reverberaţie, pentru topire, de capacitate mică. a) pentru fonfă; b) penfru rafinarea zincului; 1) vatră; 2) tocar; 3) injector; 4) grătar; 5) uşă de deservire; 6) gura de evacuare a şarjei; 7) fereastră pentru evacuarea gazelor de ardere; 8) canal de fum.
pe sus a cuptorului. Combustibilul lichid sau gazos e ars într-un focar amplasat deasupra vetrei, la una din extremităfile
Cuptor
565
Cupfor
frontale ale cuptorului, iar gazele de ardere, după ce trec peste şarjă, sînt evacuate, printr-o deschidere laterală a camerei de plaborare (amplasată aproape de peretele frontal), printr-un canal vertical, în canalul de fum care trece pe sub vatra. Avantajele cuptoarelor cu reverberafie pentru elaborarea fontei, fafă de cubilouri, sînt următoarele: obfinerea unei fonte mai pure (deoarece combustibilul nu se amestecă cu şarja); posibilitatea folosirii de combustibil de calitate inferioară, şi a topirii de blocuri de fontă mai mari. Dezavantajul consistă în dificultatea conducerii procesului de elaborare.
de 6—8 m, şi înălfimea (măsurată între vatră şi boită), de 2,5—3 m. Sin. (impropriu) Cuptor cu flacără.
Cuptor cu flacără: Sin. Cuptor cu reverberafie (v.). (Termen impropriu pentru această accepfiune.)
Cuptor. Martin: Sin. Cuptor Siemens-Martin, (v.).
Cuptor cu vetre suprapuse: Cuptor continuu, folosit la pră-	3
jirea minereurilor sulfuroase, constituit dintr-o cameră cilindrică verticală, compartimentată prin vetre orizontale
LXXXV. Cuptor cu reverberajie, penfru topirea minereurilor de cupru. l)funda|ie; 2) vatră; 3) bolta suspendată; 4) locaşul injectorului; 5) csnal de fum; 6) gură de evacuare a matei; 7) alimentator
mecanic.
L XXX VI. Alimentator prin gravitaţie pentru cuptoare cu reverberafie.
Í) tubulură de admisiune a materialului; 2) şibar; 3) jgheabul transportorului cu racle-ie; 4) piesă de legătură;
5) bolta cuptorului.
în fig. LXXXiV b e reprezentat un cuptor cu reverberafie, de capacitate mică, pentru rafinarea zincului, echipat cu focar cu grătar.
Cuptoarele de capacitate mare pentru topirea minereurilor de cupru (v. fig. LXXXV) concentrate prin flotafie se construiesc cu vatră plană, uşor înclinată spre gurile de evacuare a şarjei, şi cu boltă orizontală sau uşor înclinată spre peretele din spate. Camera de elaborare se sprijină pe un bloc de fundafie pe care se aşază vatra, fie direct, fie pe un pat de cărămizi de silice. Vatra se construieşte din masă de cuarfit bătătorit, amestecat cu argilă sau cu var stins şi ars apoi pentru obfinerea unei structuri monolite. Perefii laterali şi cei frontali spriji-nifi pe fundafie se construiesc din cărămizi de silice şi se căptuşesc pînă la nivelul zgurii cu cărămizi de magnezit. Grosimea perefilor e de obicei de 650 mm. Bolta poate fi sprijinită lateral sau suspendată. în perefii laterali sînt practicate guri de evacuare a matei, iar în peretele frontal din spre evacuarea gazelor sînt practicate gurile de evacuare a zgurii. Combustibilul (praf de cărbune, păcură sau gaz) e introdus în cuptor prin injectoare montate în peretele frontal, iar gazele da ardere sînt evacuate — printr-o fereastră practicată în peretele din spate — printr-un canal de fum constituit dintr-un tronson vertical (cu înălfimea de 1***2,5 m peste bolta cuptorului) şi din unul orizontal, sau dintr-un singur tronson înclinat, întreaga construcfie e consolidată printr-un schelet metalic şi printr-un s:stem de tiranfi. încărcarea cuptorului e mecanizată şi se face cu alimentatoare prin gravitafie (v. fig. LXXXVl), montate pe boltă, de-alungul perefilor laterali. Lungimea camerei de elaborare a acestor cuptoare atinge 32 m; lăfimea e
suprapuse (v. fig. LXXXVII.( Camera e formată dintr-o manta cilindrică de tole de ofel nituite sau sudate, căptuşită cu blocuri fasonate de material refractar şi sprijinită pe fundafie prin intermediul unor stîlpi metalici; vetrele, în centrul cărora sînt practicate deschideri circulare, sînt construite fot din blocuri fasonate de şamotă, acoperite cu un strat protector de piatră de var. Prin deschiderile circulare centrale ale vetrelor trece un arbore tubular pe care sînt montate, radial şi coaxial (deasupra fiecărei vetre), cîte două bare tubulare de greblare, echipate cu raclete (montate astfel, încît să antreneze materialul de pe vetrele succesive, alternativ de la centru spre periferie, şi invers). Arborele se roteşte în serviciu cu
0,5—2 rot/min, fiind acfionat de un electromotor, prin intermediul unor angrenaje. Prin sistemul tubular, constituit de arborele central şi de barele de greblare, circulă aer de răcire alimentat de un ventilator. Aerul intră pe la extremitatea frontală superioară a arborelui şi trece prin unu sau prin mai multe tuburi montate în interiorul acestuia, din cari e distribuit la barele de greblare; de la barele de greblare se întoarce în arborele central (trecînd pe la exteriorul tuburilor de distribuire), fiind evacuat apoi pe la partea superioară a acestuia. Fiecare vatră mai are cîte o deschidere circulară periferică sau inelară centrală (vetrele cu deschideri periferice alternînd cu vetrele cu deschideri centrale). La partea superioară a cuptorului e montat (fie către periferia vetrei superioare, fie către centrul acesteia) un dispozitiv de alimentare cu materialul de tratat. Materialul de tratat, adus de alimentatorul mecanic pe vatra superioară (care serveşte la uscarea materialului), e antrenat de raclete către
Cuptor
566
Cuptor
centrul, respectiv către periferia vetrei (parcurgînd traiectorii spirale) şi apoi e împins, prin deschiderea de evacuare a acesteia, pe vatra imediat inferioară; pe aceasta, materialul e antrenat de raclete în sens invers celui de pe vatra superioară. Pe măsură ce materialul coboară, sulful pe care-l confine arde, dezvoltînd căldură suficientă pentru aprinderea minereului proaspăt şi pentru
10	13
LXXXVII. Cupior cu vetre suprapuse.
I)	manta; 2) căptuşeală refractară; 3) vatră; 4) arbore; 5) braf port-raclete; 6) raclefă; 7) transmisiune; 8) conductă de aer comburanf; 9) tubulură de evacuare a gazefor de ardere; Í0) dispozitiv de alimentare cu minereu;
II)	uşă de observare şi de acces; 12) gură de descărcare; 13) intrarea aeruiui
de răcire la raclete; 14) ieşirea aerului de răcire.
întrefinerea procesului de prăjire. Aerul comburant e aspirat în cuptor prin fante practicate în peretele lateral; în general se utilizează, pentru combustie, şî o parte din aerul de răcire a barelor de greblare, care se introduce deasupra vetrelor superioare prin fante practicate în peretele arborelui tubular central. La unele cuptoare, în cari prăjirea minereului se efectuează pînă la îndepărtarea completă a sulfului, celulele inferioare sînt echipate în general cu injectoare de păcură, cu ajutorul cărora se obfine căldura suplementară necesară prăjirii minereului cu confinut mic de sulf. Gazele de ardere sînt evacuate din cuptor printr-o tubulură montată sub vatra superioară şi sînt conduse la un filtru electric pentru desprăfuire.
Caracteristicile uzuale ale acestor cuptoare sînt următoarele: numărul de vetre, 8-*-10; diametrul exterior, circa 6,5 m; înălfimea dintre vetre, 800—1000 mm; înălfimea totală a cuptorului, circa 9 m; productivitatea maximă, circa 360 t material brut tratat / 24 h. Acest tip de cuptor reprezintă o construcfie greoaie şi învechită care se înlocuieşte, în instalafiile de construcfie recenta, cu cuptoare cu strat fluidizat,
Cuptor inelar: Cupfor cu material stafionar, cu funcfionare continuă, constituit în principal dintr-o cameră de încălzire de forma unui tunel cu axa circulară, eliptică sau compusă din două segmente rectilinii paralele şi egale, racordate prin două semicercuri (v. fig. LXXXVIII).
Cuptorul e construit din cărămidă roşie şi e căptuşit la interior cu cărămidă de şamotă, grosimea perefilor fiind de 1,2-»*2 m. înălfimea tunelului e de 2,7—3
LXXXVIII, Schema unui cuptor inelar,
1) zonă de descărcare; 2) zonă de răcire; 3) zonă de ardere; 4) zonă de preîncălzire; 5) zonă de încărcare; 6) canal de fum; 7) coş; 8) intrarea aerului de răcire; 9) ieşirea Ţjazelor de ardere; 10) intrarea aerului de preîncălzire; îl) diafragmă,
m, lăfimea de 3,5—5 m, iar lungimea, de 60—200 m. Vatra cuptorului e constituită dintr-un strat de pietriş şi de nisip aşezat direct pe sol. Către exterior, perefii au în dreptul fiecărei camere deschideri pentru introducerea şi scoaterea şarjei, cari se zidesc după încărcarea acesteia şi se tencuiesc cu argilă. în bolta tunelului sînt practicate deschideri prismatice pentru introducerea combustibilului (4—6 pe lăfimea tunelului, fiecare cameră avînd 15—40 de deschideri), echipate cu capace de fontă. Gazele de ardere sînt evacuate din cuptor prin ferestre practicate la nivelul vetrei, în peretele exterior sau în cel interior, printr-un canal de fum (care poate fi închis printr-un obturator) racordat la canalul principal de fum, construit pe axa mare a cuptorului.
încălzirea se obfine prin arderea combustibilului solid sau gazos. La cuptoarele la cari se foloseşte combustibil solid, şarja se clădeşte sub gurile de încărcare, astfel încît să se formeze un fel de focar a cărui formă să corespundă particularităfilor de ardere a combustibilului folosit.
Procesul tehnologic se desfăşoară în mai multe faze, cărora le corespunde cîte o zonă de lucru a cuptorului, şi anume: o zonă de încărcare, una de preîncălzire, una de ardere, una de răcire şi una de descărcare a produselor arse. Zonele se deplasează în lungul cuptorului, în acelaşi sens şi cu aceeaşi vitesă, făcînd înconjurul lui. Aerul comburant pătrunde în camerele de răcire a şarjei, situate în urma celor din zona de ardere (în sensul mişcării focului), se preîncălzeşte la 200—300°, şi trece în zona de ardere. Gazele de ardere, din zona de ardere, trec prin camerele alăturate, ale zonei de preîncălzire, unde se răcesc la 300—150°, fiind apoi evacuate în canalul de fum. Deoarece debitul de aer necesar pentru răcirea şarjei e mai mare decît debitul necesar de aer comburanf, o parfe din aerul preîncălzit în zona de răcire a şarjei ocoleşte zona de ardere şi e introdus în primele camere ale zonei de uscare şi preîncălzire a şarjei, fiind apoi evacuat în canalul de fum. Fiecare zonă cuprinde 2" 5 camere, în funcfiune de natura, şarjei. în cuptoarele cu număr mare de camere (>25), cari au cîte două zone de ardere, de preîncălzire şi de răcire, se lucrează cu două focuri, arderea producîndu-se simultan în două locuri, separate prin 12—15 camere, şi cari frec succesiv de-a lungul întregului cuptor.
Cuptorul inelar e folosit, în principal, la arderea produselor ceramice. Avantajul acestui cuptor consistă în consumul specific mic de combustibil, iar dezavantajele sînt: dificultatea mecanizării operafiilor de încărcare şi de descărcare, şi a reglării procesului de ardere, şi arderea neuniformă a materialului. Sin. Cuptor circular.
Cuptor inelar în zig-zag: Cuptor inelar (v.) al cărui tunel de ardere e construit în zig-zag. Ocupă un spafiu mai mic decît cuptorul inelar simplu, dar are nevoie de un tiraj mai intens. Sin. Cuptor circular în zig-zag.
Cuptor
567
Cuptor
Cuptor Mendheim: Sin. Cuptor cu.camere, (v.).
Cuptor Pitts: Sin. Cuptor adînc. (v.).
Cuptor rotativ*. Cuptor constituit, în principal, dintr-o tobă cilindrică rotitoare sau basculantă în jurul axei sale. Toba consistă dintr-o manta construită din tole de ofel nituite (la construcfiile vechi) sau sudate (la construcfiile recente), echipată cu două sau cu mai multe (3»*9) inele de sprijin şi de rulare (în funcfiune de lungimea cuptorului) şi cu o coroană dinfată de antrenare, montată către mijlocul cuptorului (la cuptoarele cu încălzire interioară) sau la una dintre extremităfi' (la cuptoarele cu încălzire exterioară şi la cuptoarele cu încălzire interioară de lungime mică). Mantaua poate fi căptuşită cu material refractar şi termoizolant (cuptoarele de transformare chimică cu încălzire interioară) sau necăptuşită (de ex. la unele cuptoare de uscare şi la cuptoarele de încălzire simplă cu încălzire exterioară). Toba poate fi montată cu axa orizontală (de ex. la cuptoarele metalurgice mici, de topire, la cuptoarele de încălzire simplă, cu încălzire exterioară), înclinată cu 3"*5° (de ex. la cuptoarele de ardere a cimentului) şi uneori cu axa mult înclinată (la unele cuptoare de topire). Lungimea tobei variază, în funcfiune de destinafia şi de capacitatea cuptorului, de la circa 4 ••• 150 m, diametrul de la circa 0;8 la circa 3,6 m, iar grosimea tolei, de la 8	30 mm. Toba se sprijină, prin intermediul ban-
dajelor de rulare, pe role ale căror axuri se sprijină, în general, pe paliere de alunecare (cuptoarele grele) sau pe paliere cu rulmenfi, montate pe batiuri; fiecare bandaj se sprijină pe cîte două role, iar fiecare batiu pe care sînt montate cele două role se sprijină, în general, pe un bloc de fundafie independent. Cuptorul e acfionat de un electromotor care antrenează în mişcare de rotafie, prin intermediul unei transmisiuni cu rofi dinfate, coroana dinfată montată pe tobă.
Cuptoarele rotative sînt încălzite în general cu combustibil lichid sau gazos, rareori elecfric (cu rezistoare); încălzirea e fie interioară, flacăra şi gazele de ardere trecînd prin interiorul tobei şi venind în contact cu materialul de tratat (uneori combustibilul fiind amestecat chiar cu materialul de tratat), — fie exterioară, gazele de ardere scăldînd suprafafa exterioară a tobei, care se montează în camera de încălzire a unui cuptor de încălzire simplă; cu încălzire exterioară sînt şi cuptoarele cu încălzire electrică, în cari căldura se transmite la tobe de la rezistoarele montate pe suprafafa interioară, a camerei de încălzire, în principal prin radiafie. La cuptoarele cu'combustibil şi cu încălzire interioară, combustibilul e introdus în cuptor, în general, printr-un singur arzător, montat la una dintre extremităfile frontale ale cuptorului.
Cuptoarele rotative pot fi cuptoare de uscare, de exemplu pentru uscarea nisipului, a cărbunilor, a sării, a alimentelor, etc.
(v. fig. LXXXIX); cuptoare de încălzire simplă (încălzirea pieselor metalice înainte de fasonarea la cald, recoacere, încălzire pentru călire); cuptoare de prăjire (pentru elaborarea mercurului); cuptoare de reducere (pentru obfinerea directă a fierului din minereu, pentru recuperarea zincului din zgurile zincoase rezultate de la distilarea zincului în cuptoare cu retorte, penfru obfinerea oxidului de aluminiu din bauxit); cuptoare cb ardere (de ex. pentru industria silicafilor, pentru arderea cimentului, a varului, şamotei, magnezitului etc.), cari
evacuarea lateral al tobei
XC. Secfiune schematică printr-un cuptor rotativ intermitent,penfru topirea metalelor. 1) manta metalică; 2) căptuşeală refractară; 3) injector; 4) gură de evacuare a gazelor.
LXXXIX. Cuptor rotativ, de uscare.
1) tobă; 2) bandaj de rulare; 3) rolă; 4) mecanism de ac}ionare;
alimentare; 7) locaşul injecforului; 8) ventilator
sînt cuptoare continue, cuptoare metalurgice de topire (pentru topirea fontei şi a metalelor uşoare) sau cuptoare intermitente.
La cuptoarele rotative continue, materialul de tratat se introduce în fobă pe la una dintre extremităfile frontale, printr-o instalafie de alimentare şi dozare, şi apoi e antrenat de-a lungul cuptorului, fie prin gravitafie (la cuptoarele înclinate), fie printr-un melc (la cuptoarele orizontale), fie prin acfiunea combinată a gravitafiei şi a unui melc. Circulafia materialului şi a gazelor în cuptoarele cu flux e, în general, în contracurent. Gradul de umplere al cuptorului e, în general, 0,1. La extremităfi, cuptoarele continue comunică, de obicei, la capătul de evacuare a gazelor, cu o cameră colectoare de gaze, servind uneori ca desprăfuitor, prin care trece (la cuptoarele cu contracurent) alimentatorul de material, şi, la cealaltă extremitate, cu o cameră fixă sau mobilă (montată pe un cărucior), echipată cu dispozitivul de descărcare şi cu injectorul de combustibil (la cuptoarele cu contracurent).
La cuptoarele intermitente, încărcarea şi evacuarea şarjei se fac printr-o uşă practicată în peretele zontale (v. fig. XC), care e închisă la extremităfi cu capace plane, avînd cîte o deschidere pentru trecerea injectorului, respectiv pentru evacuarea gazelor.
Cupfor tubular:
Cuptor de încălzire simplă sau de transformare chimică, pentru încălzirea materialelor fluide, constituit din unu sau din mai multe fascicule de fevi (prin cari circulă forţat fluidul de tratat) montate o parfe înfr-o cameră de încălzire prin radiafie (ecranînd parfial perefii acesteia) şi o parfe înfr-o cameră de încălzire prin convecfie, formată, în general, dintr-un canal vertical sau orizontal de gaze de ardere. Ţevile fasciculelor sînt legate în serie, astfel încît să formeze, în general, una sau două serpentine (rareori mai multe), cari pot fi alimentate cu acelaşi fluid (lichid sau gazos) sau cu fluide diferite. Fluidul trece întîi prin serpentina de convecfie a cuptorului (formată din fevile amplasate în canalul gazelor de ardere), care are rolul de preîncălzitor al fluidului de tratat, şi apoi e refulat prin serpentina de radiafie (ale
cărei fevi ecranează camera de încălzire), atin-gînd temperatura maximă prescrisă, la ieşire3 din cuptor. In general, prin încălzire, fluidul poate suferi o schimbare de fază, o transformare chimică (datorită unei reaefii), sau ambele transformări.
Camera de încălzire şi canalul de gaze de ardere al cuptoarelor de construcfie recentă se construiesc din blocuri fasonate din material refractar termoizolant, asamblate fără mortar şi an-suspendate (blocurile de pla-
5) focar; 6) tubulura de de tiraj.
corate (zidăria perefilor) sau fon) de un schelet metalic, rezemat pe o fundafie proprie de beton armat. Forma blocurilor (cu pană şi cu şanf de pană) asigură etanşeitatea perefilor. Perefii camerei, a căror grosime nu depăşeşte, în general, 250 mm, se îmbracă, de obicei, cu un strat termoizolant de circa 25 mm şi cu o manta de tablă.
Cupfor
568
Cupfor
La unele cuptoare, perefii se construiesc din beton refractar izolant, a cărui grosime nu depăşeşte 125 mm. Ţevile cari constituie serpentina sau serpentinele sînt, în general, fevi netede fără sudură, trase din ofel carbon, din ofel slab aliat sau din ofel cu crom-nichel inoxidabil; lungimea lor e de 7—18 m, diametrul interior de 16—152 mm, iar grosimea peretelui, de 6—15 mm (în funcfiune de diametru şi de presiunea nominală); la presiuni de 200—700 kgf/cm2, grosimea fevii poate atinge */3 din diametrul nominal. Jevile de radiafie se prind de scheletul metalic al cuptorului prin piese speciale de suspendare (fevile de plafon) sau prin console (fevile ecranelor laterale) turnate sau forjate, de ofel termorezistent; fevile de convecfie, şi uneori şi unele fevi de radiafie, se sprijină pe plăci tubulare confecfionate din fontă şi uneori din tolă de ofel. Legarea în serie a fevilor pentru formarea serpentinei se obfine prin camere colectoare scurte, sau prin co-turi speciale demontabile uneori sudate, situate în afara camerei de încălzire, respectiv a canalului de gaze.
Construcfia cuptoarelor tubulare diferă, în general, după destinafia şi capacitatea termică a acestora; astfel, se construiesc: cuptoare cu o cameră de încălzire prin radiafie şi cu o cameră de încălzire prin convecfie alăturate, legate printr-un canal de gaze orizontal superior (construcfie în formă de n), camera de radiafie avînd numai tavanul ecranat cu două rînduri de fevi sau avînd ecranate atît tavanul cît şi perefii laterali paraleli cu axele injectoarelor (v. fig. XCl a); — cuptoare cu o cameră de radiafie complet ecranată şi cu o cameră
radiafie; — cuptoare cu camere suprapuse, avînd camera de convecfie suprapusă peste camera de radiafie echipată cu două ecrane laterale şi cu un dublu ecran de plafon (v. fig. XCl d); injectoarele sînt montate în vatra camerei, iar gazele de ardere trec din camera de radiafie în cea de convecfie prin fante practicate în plafon; — cuptoare cilindrice verticale, echipate numai cu cameră de radiafie ecranată complet cu fevi verticale; camera de încălzire are injectoarele montate în vatră şi e echipată la partea superioară cu un con ceramic de reflexiune pentru egalizarea pe înălfime a încărcării termice a fevilor; — cuptoare cu o cameră de radiafie cilindrică verticală şi cu două camere de convecfie (v. fig. XCl c), dintre cari una e orizontală inferioară şi una e laterală verticală (construcfia în formă de U); injectorul e montat în plafonul camerei de radiafie; — cuptoare cu două camere de radiafie cu plafon înclinat şi cu o cameră interioară de convecfie; camerele de radiafie sînt echipate cu tuburi-focar de carborundum, exterioare; — cuptoare cu secfiunea verticală în formă de A, cu o cameră de radiafie inferioară echipată cu ecrane laterale şi cu o cameră de convecfie superioară (v. fig. XCl e); — cuptoare cu cameră de radiafie în formă de prismă verticală, cu fascicul central de radiafie (format din două şiruri verticale de fevi), expus iradierii pe ambele părfi şi cu o cameră de convecfie inferioară (v. fig. XCl f), prin care se obfine solicitarea termică uniformă a suprafefei circumferenfiale a fevii. Camerele de încălzire echipate cu injectoare de plafon se pot grupa în baterie deasupra unui canal de fum comun, prin serpentinele
9
XCl. Cuptoare tubulare.
a) cu camere alăturate, în formă de fi; b) cu cameră de convecfie superioară; c) cilindric; d) cu camere suprapuse; e) în formă de A; f) cu fascicul central; g) cu fascicul cenfral şi Iradiere bilaterală; 1) cameră de radiafie; 2) cameră de convecfie; 3) arzător; 4) tuburi de circulare a materialu/ui;
5) circuitul materialului.
de convecfie superioară, amplasată lateral şi separată de camera	fiecărei camere putînd să circule materiale	diferite; — cup-
de radiafie printr-un perete orizontal (v. fig. XCl b); arderea	toare construite după acelaşi principiu ca şi	cel precedent şi
se produce într-un tub-focar montat în interiorul camerei de	echipate cu injectoare fără flacără cu ardere	catalitică, ocupînd
Cuptor
569
Cuptor
întreaga suprafafă a celor doi perefi laterali ai camerei de radiafie; camera de convecfie e amplasată deasupra celei de radiafie (v. fig. XCI g).
Presiunea de lucru în serpentinele cuptorului poate fi mai mică, egală sau mai mare decît presiunea atmosferică, atin-gînd uneori 700 kgf/cm2. Temperatura fluidului la ieşirea din cuptor variază, în funcfiune de procesul tehnologic, între circa 260 şi 550°. Vitesa de circulafie a fluidului în serpentine e de 2—3 m/s la intrarea în acestea. Unele cuptoare sînt echipate şî cu preîncălzitor de aer de combustie, amplasat în canalul de fum,
Principalele caracteristici ale cuptoarelor tubulare, cari determină construcfia şi permit aprecierea calităfiior în exploatare ale acestora, sînt următoarele: capacitatea termică, care poate fi de 8--18- 106 kcal/h; raportul, exprimat în procente, dintre debitul de material tratat şi debitul de combustibil consumat la tratarea acestuia (de ex. acest raport e de 1,5—1,7% la distilarea fifeiului, de 2,4—2,8% la distilarea combinată atmosferică şi sub vid a fifeiului, de 6—8% la cracarea termică, etc.); randamentul termic, adică raportul dintre diferenfă de entalpie specifică efectiv utilizată în proces şi puterea calorifică a combustibilului (e de 46—70% la cracarea termică; ~ 77% la distilarea primară; ~ 60% la încălzire simplă, etc.); încăr-; carea termică (kcal/m2) a suprafefelor de încălzire a tuburilor; cantitatea de căldură transferată orar prin unitatea de suprafafă de încălzire (care e de 18—50* 103 kcal/m2h la fevile de radiafie şi de 6—16* 103 kcal/m2h la fevile de convecfie); încărcarea termică a camerei de încălzire e de 20—73 • 103kcal/m3h.
Aceste cuptoare sînt folosite în industria chimică pentru procese de cracare termică, distilare atmosferică şi sub vid a fifeiului, reformare termică, hidrogenare, piroliza amestecurilor de etan şi propán, etc.
Cuptor-tunel: Cuptor confinuu, de încălzire simplă sau de transformare chimică, constituit, în principal, dintr-un tunel cu axa rectilinie şi, uneori, în formă de n, de-a lungul căruia se deplasează şarja aşezată pe vagonete (la cuptoarele mari) sau pe plăci cu glisiere (la cuptoarele mici). Cuptorul poate fi încălzit cu combustibil (în general lichid sau gazos) sau electric, cu rezistoare (prin radiafie sau combinat); unele cuptoare-tunel, cu combustibil, sînt echipate cu muflă. Cuptorul cuprinde, în general, o zonă de preîncălzire a materialului, o zonă centrală de încălzire şi o zonă de răcire; procesul de încălzire şi de răcire a materialului se efectuează după o anumită lege de variafie a temperaturii de-a lungul acestuia, prestabilită în funcfiune de natura procesului tehnologic. Materialul de tratat şi gazele cari constituie atmosfera cuptorului (aerul de răcire şi gazele de ardere) circulă în contracurent, şi anume (v. fig. XCII a): aerul atmosferic aspirat sau suflat, din mediul ambiant, pe la extremitatea din spre evacuare a cuptorului, se preîncălzeşte în zona de răcire a materialului (fie prin contact direct, fie prin peretele dublu al cuptorului, fie în contact cu peretele muflei) şi e utilizat apoi ca aer comburant şi ca aer de răcire în zona centrală (la cuptoarele cu combustibil); în continuare, gazele de ardere, sau aerul încălzit (la cuptoarele electrice), trec prin zona de preîncălzire a materialului, cedînd acestuia o parte din entalpia conţinută, şi sînt apoi evacuate la coş; deoarece debitul de aer de răcire e totdeauna mai mare decît debitul necesar de aer comburant, o parte din aerul preîncălzit în zona de răcire a cuptorului e utilizată penfru încălzire. Pentru obfi-nerea unui cîmp uniform de temperatură în secfiunile transversale ale cuptorului, în special în zona de preîncălzire a materialului, se folosesc următoarele procedee: prelevarea gazelor de ardere de preîncălzire prin fante practicate în perefii laterali ai cuptorului (v. fig. XCII b); suflarea de aer preîncălzit (prelevat din zona de răcire a cuptorului) la extremitatea din spre
introducerea materialului, prin fante situate la partea inferioară a perefilor laterali ai cuptorului (v. fig. XCII c); recircularea forfată, multiplă, a aerului de răcire (în zona de răcire) şi a gazelor de ardere (în zona de preîncălzire) (v. fig. XCII d).
cu combustibil.
a) cu circulafie simplă; b) cu prelevarea gazelor de ardere; c) cu prelevarea gazelor de ardere şi cu suflare de aer preîncălzit în zona de preîncălzire; d) cu recircularea gazelor de ardere în zona de preîncălzire şi cu recircularea aerului de răcire în zona de răcire; Í) zonă de preîncălzire; 2) zona de ardere; 3) zonă de răcire; 4) introducerea combustibilului; 5) intrarea aerului de răcire; 6) gaze de ardere prelevate; 7) Intrarea materialului; 8) ventilator de tiraj; 9) ventilator de recirculare.
Ultimul procedeu e cel mai eficient, prezentînd în plus următoarele avantaje: micşorează depresiunea necesară în cuptor şi, ca urmare, infiltrafiile de aer fals prin neetanşeităfi, şi dă posibilitatea de a realiza variafia temperaturii de-a lungul cuptorului, cît mai aproape de curba prescrisă (prin varierea debitelor de gaze recirculate şi prin modificarea schemei de circulafie a aerului şi a gazelor de circulafie). Zona centrală a cuptorului, numită zonă de ardere, la cuptoarele pentru arderea materialelor ceramice, e echipată (la cuptoarele cu combustibil) cu focare laterale, al căror tip — cu ardere completă, cu ardere incompletă sau cu ardere catalitică — depinde în principal de con-strucfia cuptorului, de modul de circulafie a materialului în cuptor, de natura materialului de tratat şi de compozifia necesară a atmosferei cuptorului.— Focarele cu ardere completă se folosesc, în principal, la cuptoarele destinate tratării materialelor ceramice, al căror contact direct cu flăcările nu e permis şi a căror temperatură de ardere e inferioară temperaturii de aprindere a combustibilului; focarele cu ardere incompletă se folosesc la
Cuptor
570
Cuptor
cuptoarele în cari e prescrisă uniformitatea riguroasă a temperaturii în secţiunile transversale şi în cari e permis contactul direct între flăcări şi material; focarele cu ardere catalitică se folosesc la cuptoare cu secfiune transversală mică (<1X1 m), la cari e posibil transferul de căldură, la materialul de tratat, numai prin radierea perefilor laterali ai cuptorului aduşi la incandescenfă, în general prin arderea catalitică a combustibilului în injectoare speciale.
Vagonetele, a căror platformă de material refractar constituie vatra cuptorului, se deplasează de-a lungul acestuia fiind acfionate de un împingător cu acfionare hidraulică, amplasat axial sau lateral în antecamera-ecluză de la intrarea în cuptor. Trenul de vagonete, compus din 30—70 de vagonete (în funcfiune de lungimea cuptorului) se poate deplasa periodic sau cuasiconfinuu.
în cuptoarele electrice, rolul injectoarelor îl au rezistoarele, în general nemetalice, montate în zona de ardere, căldura transmifîndu-se de la rezistoăre la materialul de tratat, în general prin radiafie şi, uneori, prin radiafie şi convecfie forfată. Se construiesc cuptoare-tunel electrice, cu două tunele suprapuse (v. fig. XC///), în cari vagonetele (sau plăcile port-şarjă) circulă
XC///. Secfiune transversală prinfr-un cupior-funel cu încălzire electrică.
Í) tunel; 2) căptuşeală refractară; 3} placă-suport cu glisiere; 4) placă mobilă port-şarjă; 5) rezistor.
în sens contrar, şi în cari, pentru preîncălzirea materialului din fiecare tunel, se foloseşte căldura pe care o cedează materialul care se răceşte în celălalt tunel. Aceste cuptoare sînt folosite, în general, pentru realizarea simultană a două arderi la temperaturi diferite (de ex. arderea biscuit la 1400° şi arderea cu glazură la 900° a porfelanului pentru obiecte de uz casnic). Se construiesc cuptoare-tunel cu axa rectilinie de 5— 120 m lungime şi cu secfiuni transversale de 0,01 •••4 m2, şi cuptoare-tunel cu axa în formă de n, avînd lungimea desfăşurată de 20-25 m.
Cuptoarele-tunel sînt folosite în principal în industria sili-cafilor, prezentînd, fafă de cuptoarele cu material stafionar, cu aceeaşi destinaţie, avantajul că permit automatizarea completă a procesului tehnologic.
Cuptoarele-tunel de construcfie specială se folosesc, uneori, în industria chimică, pentru semicarbonizare (v.).
Cuptor-turn: Cuptor continuu în formă de turn cilindric
—	cu secfiune orizontală, circulară sau ovală —, tronconic (constituit uneori din două trunchiuri de con unite la baza mare)
sau prismatic şi cu secfiune orizontală rectangulară, — folosit pentru calcinare, carbonizare, prăjire, topirea fontei (v. şî Cubilou) şi elaborarea fontei din minereul de fier (v. Furnal). Cuptorul se încălzeşte, în general, cu combustibil solid, care se arde, fie într-un focar separat de cuptor (de ex. într-un focar cu semigaz), fie chiar în cupfor, în care se încarcă împreună cu materialul de tratat (fie în straturi alternate cu acesta, fie amestecat intim cu materialul de tratat prin măcinarea şi brichetarea împreună a acestora); uneori se întrebuinfează combustibil lichid sau gazos. Cuptorul cuprinde o zonă superioară de preîncălzire a materialului, o zonă centrală de reacfie şi o zonă inferioară, de răcire. Materialul de tratat, încărcat în cuptor pe la partea superioară a acestuia, se deplasează, pe verticală, sub acfiunea gravitafiei, în contracurent cu aerul comburant şi cu gazele de ardere cari străbat materialul de tratat în curent ascendent, generat prin acfiunea unei suflante sau a unui exhaustor. Reglarea reacfiei în cuptor se obfine prin reglarea descărcării materialului tratat, din cuptor, şi prin reglarea presiunii de suflare, respectiv a tirajului.
Cuptorul se construieşte din material refractar îmbrăcat cu o manta de tole de ofel sau de cărămidă roşie, rigidizată prinfr-un schelet metalic; construcfia de zidărie şi scheletul metalic se sprijină pe un soclu comun, rezemat de o fundafie de beton (v. fig. XC/V). Cuptorul are, la partea superioară, un alimentator mecanic, echipat cu un dozator şi cu un distribuitor avînd totodată rolul de a închide etanş gura de încărcare a cuptorului şi de a capta gazele de ardere (pe cari le dirijează printr-o tubulură spre conducta de evacuare). La partea inferioară, cuptorul e echipat cu un dispozitiv de evacuare a materialului solid, permifînd, în general, reglarea descărcării materialului, etanşarea deschiderii de descărcare şi introducerea aerului de răcire; cuptoarele de topire şi cele de elaborare a fontei sînt echipate, la bază, cu un creuzet penfru colectarea metalului topit. Pe suprafafa laterală, cupforul e echipat cu guri de aspirare sau de suflare a aerului, ultimele fiind legate, prin distribuitoare şi prin conducte metalice, de suflanta de aer,
Cuptoare le-turn prezintă, fafă de cuptoarele rotative, în locul cărora sînt folosite uneori sau cu cari lucrează uneori în paralel, următoarele dezavantaje (datorită cărora produsele obfinute în cuptorul-turn sînt în general de calitate inferioară celor obfinute în cuptorul rotativ): capacitate de producfie mai mică; dificultatea obfinerii omogeneităfii materialului în secfiunile transversale ale cuptorului; dificultatea obfinerii unei repartifii omogene a aerului comburant şi a gazelor de ardere în secfiunile transversale ale cuptorului; dificultatea observării materialului în cuptor. Avantajele cuptoarelor-turn consista în construcfia mai simplă şi mai ieftină şi în randamentul termic mai mare. Sin. Cuptor vertical; Cuptor cu cuvă.
O construcfie specială de cuptor-turn e cuptorul cu creuzet cu mantale de răcire, folosit în metalurgia cuprului (pentru obfinerea matei din minereu), în metalurgia plumbului (pentru obfinerea de plumb brut, mată şi speiss din minereuri bogate în plumb) şi în metalurgia nichelului.
Cuptorul folosit în metalurgia cuprului cuprinde în principal (v. fig. XCV): un creuzet pentru elaborare, un avantcreuzet (servind ca basin de separare a matei de zgură şi ca rezervor-tampon între cuptor şi convertisorul de rafinare a cuprului), un clopot (folosit pentru captarea gazelor degajate din şarjă în timpul elaborării), o instalafie de suflare a aerului şi o instalafie de răcire cu apă a perefilor creuzetului. Secfiunea orizontală a creuzetului a rectangulară, cu latura lungă de 10—26 m şi lăfimea (în dreptul guri or de suflare a aerului) de 1,2—1,4 m, iar secfiunea transversală e în formă de frapez isoscel cu baza mică la pirtea inferioară, cu laturile neparalele înclinate cu 5—7° fafă de verticală şi cu înălfimea de circa 4,5 m. Perefii laterali ai creuzetului sînt
Cuptor
571
Cuptor
construi|i din panouri constituite din cutii paralelepipedice plate (prin interiorul cărora circulă apă de răcire), cu lăţimea de 0,8--* 1,2 m, lungimea egală cu înălfimea creuzetului şi
cărui boltă e echipată cu tubuluri de evacuare a gazelor, construile din virole metalice. Creuzetul şi clopotul sînt întărite printr-un schelet metalic rigid. Perefii laterali ai clopotului se sprijină
XC/V. Cuptoare-turn.
a) cuptor pentru arderea klinkerului de ciment; b) cuptor pentru arderea varului cu combustibil gazos; 1) manta metalică; 2) căptuşeală retractară; 3) alimentator; 4) dispozitiv de descărcare; 5) distribuitor de aer; 6) tubulură de aer comburant; 7) tante de alimentare; cu combustibil; 8) concasor; 9) coş.
înălfimea de 100—140 mm. Panourile sînt solidarizate între ele prin buloane, cari trec prin urechi sudate de bordul interior al panoului, rostul dintre panouri etanşîndu-se cu asbest. Fiecare panou e echipat cu 2—3 tubuluri pentru racordare la conductele de suflare a aerului şi cu tubuluri pentru admisiunea şi evacuarea apei de răcire. Perefii frontali ai creuzetului sînt constituifi din cutii trapezoidale, asemănătoare cu cele pentru perefi laterali, iar panoul în care e practicată gura de evacuare se confecfionează din cupru -turnat, cu înălfime m^i mică decît celelalte (circa 1,3 m) (peretele creuzetului fiind completat deasupra panoului turnat cu panouri obişnuite de tole de ofel). Gura de evacuare e echipată cu un jgheab de scurgere, construit ca un deversor, astfel încît să constituie un dop hidraulic al creuzetului, menfinînd ia fundul acestuia o baie permanentă de mată şi zgură fluidă. Fundul creuzetului e constituit din plăci de fontă cave, sprijinite, prin intermediul unor stîlpi scurfi sau al unor capre de ofel profilat, pe blocul de fundafie. Plăcile de fontă se acoperă cu un strat de şamotă sau de cuarf, uneori de magnezit sau ds minereu de crom; perefii laterali nu se căptuşesc. Deasupra creuzetului se găseşte clopotul, în forma unui canal de fum fără fund, construit din cărămizi refractare de şamotă, şi a
pe două grinzi longitudinale ale scheletului metalic. Deasupra creuzetului, în prelungirea perefilor laterali ai acestuia, sînt gurile de încărcare ale cuptorului, în dreptul cărora se montează, pe schelet, platforma de deservire.
Avantcreuzetul, aşezat de o parte a cuptorului, se construieşte pe o fundafie de beton, dintr-o manta groasă de tole de ofel sondate, rigidizată printr-un schelet de profiluri de ofel, ai căror perefi laterali sînt căptuşifi cu un strat de praf de magnezit bătătorit, iar la interior, cu piatră de talc; vatra şi căptuşeala din jurul deschizăturilor de evacuare se zidesc cu cărămidă de magnezit. La cuptoare mici (cu productivitatea sub 50 t/zi) se folosesc avantcreuzete mobile, cu dimensiuni mici.
Instalafia de suflare cuprinde două conducte distribuitoare de aer, montate de-a lungul perefilor laterali ai creuzetului, din cari derivă conductele (de feavă de ofel) de conducere a aerului la racordurile fixate pe panourile creuzetului. Aerul rece (la temperatura mediului ambiant) se suflă la presiunea de 130 -200 mm col. Hg. Sistemul de răcire cuprinde un distribuitor şi un colector inelar de apă de răcire, din cari derivă cîte o conducfă de aducere a apei reci şi de colectare a apei
Cupforar
572
Curăţire
încălzite de la fiecare panou al creuzetului; apa circulată forfat se introduce pe la baza creuzetului şi se evacuează pe la partea superioară a acestuia.
XCV. Cupfor cu creuzet cu manfa de răcire.
1) creuzet; 2) manta de răcire; 3) clopot; 4) distribuitor de apă; 5) distribuitor de aer; 6) gură de încărcare.
Se construiesc şi cuptoare cu mantale de rădre cu capacitate mică, echipate cu creuzet cilindric cu diametrul de 1 — 1,2 m. Sin. Cuptor water-jacket.
Cupfor vertical: Sin. Cuptor-turn (v.), Cuptor cu cuvă.
Cuptor water-jacket: Sin. Cupfor cu creuzet cu mantale de răcire. V. sub Cuptor-turn.
1.	Cupforar, pl. cuptorari. Tehn.: Muncitor care lucrează la un cuptor metalurgic.
2.	Cuptorul găurii de mină. Mine: Porţiunea din gaura de mină ocupată de coloana de explozive. V. sub Gaură de mină.
3.	Curara. Farm.: Amestec complex de alcaloizi, extras din diverse liane sălbatice şi specii de Strychnos, din familia Loga-niaceae, ca de exemplu: Strychnos toxifera Schomb., Strychnos brasiliensis Mart., Strychnos castelnaeana Wedd., Strychnos curare BaiII., Strychnos guianensis Mart., etc. Curara se prezintă ca o masă vîscoasă de culoare brună, cu miros caracteristic şi cu gust amar. E utilizat de triburile de indieni din America de Sud, ca otravă pentru săgeţi. Alealoizii extraşi din curara sînt foiosifi în Medicină (v, Curarizante, medicamente ~),
4.	Curarină. Farm.: Alcaloid extras din curara (v.), a cărui structură chimică cuprinde două inele tetrahidro-isochinolinice, în cari atomul de azot al nucleului e cuaternar. E de circa douăzeci de ori mai activă decît curara (v.), şi se întrebuinfează în Medicină penfru a micşora traumatizarea, în cursul terapiei convulsivante a schizofreniei, şi pentru a relaxa musculatura, în timpul narcozei. Sin. d-Tubocurarină (d-TC).
5.	Curarizante, medicamente Farm.: Substanfe medicamentoase, naturale sau de sinteză, cari au calitatea de a produce paralizia terminafiilor nervilor motori, cu păstrarea funcfiunii nervilor sensitivi şi, în acelaşi timp, excitarea celulelor sistemului nervos central. Tipul medicamentelor curarizante e
curara (v.), în care au fost identificafi — cu ajutorul cromatografiei pe hîrtie — mai mult de treizeci de alcaloizi, dintre cari cel mai puternic e C-foxiferina, iar cel mai bine cunoscut şi mai mult întrebuinfat în terapeutică în doze foarte mici (cîteva miligrame) pentru obfinerea relaxării musculare în timpul intervenţiilor chirurgicale sau în convulsii puternice e d-fubocurarina (indocostrina). Acfiunea sa e anulată de fisostigmină sau de neostigmină. Acfiunea curarizantă puternică a unor produse naturale s-ar datori prezentei în molecula lor a două grupări funcfionale cuaternare de amoniu, constatîndu-se că şi alfi alcaloizi obfin calităfi curarizante, prin cuaternizare (chinina, metilberbamina, etc.), iar unele săruri simple de tetraalchil-amoniu au acfiune curarizantă (iodura de tetrametilamoniu). — Plecînd de la structura atribuită d-tubocurarinei, au fost sintetizate substanfe cu un schelet bis-chinolinic, asemănător celui din produsul natural. S-a trecut apoi la substanfe mai simple, ca iodura de bis-(o-trimeti!amoniufenoxi)-pentan, care prezintă o activitate similară. Triiodura de 1, 2, 3-tris-(|3-trietilamoniuetoxi)-benzen (flaxedilul), cu p. t. 230—235°,• care se obfine prin condensarea pirogalolului cu clorură de dietilaminoetil, în prezenfa etoxidului sau a amidurii de sodiu, poate înlocui tubo-curarina, fiind lipsită de efecte secundare nocive. Iodura de decametoniu („'C"io. eulisină, curalisină), cu p. i. 238°, de două ori mai activă decît d-TC, neafectînd, decît în doze mari, funcfiunea respiratorie, poate fi folosită în practica medicală ca înlocuitor al curarei, pentru relaxarea muşchilor, în timpul anesteziei. Clorură de succinilcolină (sconil, diacetilcolină), cu p. t. 163—165°, care se poate obfine din clorură acidului succinic şi clorură de colină; are o durată de acfiune mai mică decît d-TC.
Utilizarea unui medicament curarizant e determinată de anumite condifii, ca, de exemplu: să nu producă paralizia muşchilor respi-rafiei, acfiunea să fie de scurtă durată şi să poată fi anulată, la nevoie, cu ajutorul unui antagonist.
o.	Curăfură, pl. curături. Agr.: Luminiş făcut în pădure prin tăierea arborilor, curăfit de rădăcini, de mărăcini, etc., care serveşte ca loc de păşune sau de cuitură (de ex. pentru arătură, pentru plantarea de vifă de vie, etc.).
7. Curăfire. 1. Tehn.: Operafia de îndepărtare a depunerilor, a asperităfi lor, a părfi lor, a substanfelor sau materialelor nefolositoare, etc., de pe o piesă de maşină sau de pe un alt obiect, de pe un teren, dintr-o instalafie, dinfr-o masă de materiale, etc. Curăfirea se efectuează în vederea unei operafii ulterioare, de efectuat asupra obiectului curăfit, în vederea recondifionării lui ori a obfinerii unui aspect mai plăcut, în vederea evitării uzurii prea mari, etc.
De exemplu:
Curăjirea bumbacului consistă în înlăturarea impurităţilor vegetale şi minerale din bumbacul egrenat, şi se efectuează în cea mai mare parte în secfia de batere, numită şi secfia de curăfire a bumbacului. Odată cu impurităfile se separă şi fibre cu defecte, încîlcite în nodulefe, nopeuri, şi chiar fibre bune.
Curăfirea cerealelor consistă în separarea boabelor de corpurile străine pe cari le confin. Ea se efectuează, de exemplu, manual, prin lopătare şi vînturare, ori mecanizat, în dispozitivele de curăfire a batozelor, în maşini şi aparate separatoare, cum sînt curăfitoarele aspiratoare, vînturătorile, etc. (v. şi Curăfătorie de cereale).
Curăfirea fibrelor de in şi de cînepă consistă în îndepărtarea de pe fibrele de in sau de cînepă în formă de fuior sau de cîlfi obfinute la melifă, a adérenfelor constituite din impurităfi lemnoase (puzderii). Acestea sînt îndepărtate prin piepte-narea manuală sau cu ajutorul maşinii de pieptenat, eliminîn-du-se din fuior resturile lemnoase şi o mare cantitate de fibre scurte, cari alcătuiesc deşeul de la piepfenare, numit cîlfi de la pieptenare.
Curăţire, indice de ~ a bumbacului
573
Curăţire
Curăţirea legumelor consistă în îndepărtarea straturilor superficiale necomestibile sau greu digerabile ale legumelor. Curăţirea legumelor se execută prin următoarele procedee: curăţire manuală, cu ajutorul cuţitelor, caracterizată prin productivitate mică şi pierderi mari de substanţă; curăţire mecanică, realizată prin frecarea suprafeţei legumelor de corpul maşinii de curăţit, construit din carborundum sau din ofel cu zimţi, particulele răzuite fiind îndepărtate continuu cu un curent de apă;. curăţire termică, fie cu ajutorul căldurii uscata (de ex. la cartofi, ceapă), fie cu ajutorul vaporilor supraîncălziţi (de ex. la cartofi), fie cu ajutorul apei calde (de ex. la tomate); curăţire chimică, care se realizează prin cufundarea legumelor sau a fructelor într-o solufie caldă de hidroxid sau carbonat de sodiu. Prin hidroliza protopectinei şi formarea pectafilor alcalini solubili, epiderma se desprinde de pe fesuturile parenchimatoase, cari nu sînt atacate. Coaja se îndepărtează apoi prin simpla stropire cu un duş puternic de apă (de ex. la morcovi, sfeclă, piersice, etc.).
Curăţirea pieselor de aliaje feroase, de rugină, prin decapare.
Curăţirea pieselor metalice turnate consistă în îndepărtarea de pe piesele turnate, extrase din forme«prin dezbatere, a următoarelor corpuri străine şi surplusuri de metal: amestecul de formare ars, aderant la perefi, miezurile neîndepărtate prin dezbatere, armaturile şi ramele folosite la formare şi rămase lipite de piese, refelele de turnare (culee, colectoare de zgură, maselote, etc.) şi bavurile, arsura formată la încălzirea lor în cuptoarele de tratament termic primar.
Curăfirea manuală se execută: prin lovituri de ciocan; prin dăltuire; prin tăiere cu ferestrăul ori cu flacără oxiacetilenică (pentru refelele de turnare); cu perii de sîrmă.
Curăfirea mecanizată se execută: prin dăltuire cu dălfi pneumatice (avînd şî o mişcare secundară de rotafie), cu lovituri slabe şi dese (pînă la 6000 pe minut); prin tobare în clopote sau în tobe rotative; prin sablare cu nisip la bancuri de sablare sau în camere ori în tobe de sablare; prin împroşcare cu alice; prin spălare cu vînă de apă de joasă presiune (20-*35 at, cu ajutaje cu diametrul de 12***20 mm) sau de înaltă presiune (75—100 at, cu ajutaje cu diametrul de 5»*8 mm), care se aplică în special la fefele interioare ale pieselor mari; prin tăierea surplusurilor de metal (refele de turnare, bavuri, armaturi), la maşini de forfecat, maşini de muşcat (ronfăit), ferestraie cu panglică, ferestraie circulare, maşini de tăiat cu discuri, strunguri obişnuite; prin polizare la polizoare fixe (penfru piese mici, pînă la 20—30 kg) sau pendulare ori mobile cu ax flexibil penfru piese mijlocii şi mari. La piesele la cari aderenfa amestecului de formare la piesă e foarte mare (de ex. la piesele de precizie turnate în material ceramic) se practică curăfirea chimică în solufii apoase de sodă caustică sau de potasă caustică, şi curăfirea cu ultrasunete.
La curăfirea cu sodă caustică se folosesc solufii calde de 25*"50%, tratamentul durînd cîteva ore; încălzirea băii se face lateral. Confinutul băii trebuie agitat permanent, iar piesele trebuie mişcate în solufie. După curăfire se spală piesele cu apă fierbinte. La piesele cu formă complicată se foloseşte o solufie de 70%, la temperatura de 170°. — Curăfirea cu solufie de potasă caustică e mai eficientă, durata necesară pentru curăţire fiind mult mai mică. Pentru un kilogram de strat ceramic desprins se consumă 1 kg de sodă caustică sau 1,3 kg de potasă caustică.
Pentru tratamentul cu ultrasunete se foloseşte o instalaţie constituită în principal dintr-un generator de curent de înalfă frecvenţă şi un oscilator cu magnetostricfiune sau un oscilator piezoelectric, cari transformă oscilafiile electrice în oscilafii mecanice. Undele ultrasonore (cu frecvenţa peste 20 000 Hz, dincolo de limita audibilă) sînt produse într-o soluţie (de ex. o soluţie de clorvinil) în care se cufundă coşuri cu piesele de curăţit. Sub acţiunea acestora, stratul de pămînt se desprinde
de piese (chiar cînd e blocat în spaţii strangulate sau cu dimensiuni mici), iar soluţia se filtrează în tot timpul procesului, penfru îndepărtarea continuă a nămolului.
Curăţirea suprafeţelor pieselor metalice înainte de un tratament termic sau de sudare, de exemplu cu peria, prin decapare, etc.
Curăfirea de gangă a minereurilor în cursul preparării, prin procedee termice, chimice sau mecanice (v. sub Preparare).
Curăţirea sterilului şi a porţiunilor alterate de la partea superioară a unui zăcămînt, în vederea pregătirii acestuia pentru exploatare.
Curăţirea maşinilor-unelfe de aşchiile produse în operajîife de uzinare.
Curăţirea pieselor de maşină de depuneri, de resturi de lubrifiant, etc., după demontare, în vederea examinării şi recondiţionăm acestora.
Curăţirea pietrei depuse pe pereţii unei căldări de abur folosind dezincrustanţi, ori prin ciocănire.
Curăţirea de arsură a pieselor forjate sau laminate, înainte de efectuarea unei noi faze de lucru.
Curăţirea feţelor pieselor de lemn se efectuează prin diferite procedee, după locul operaţiei în procesul tehnologic: Curăfirea fefelor pieselor de lemn după prelucrarea la maşinile de rindelat se efectuează manual, cu răzuitorul, sau mecanizat, la maşini de răzuit sau de şlefuit. — Curăfirea chimică a fefelor pieselor de lemn cari urmează să fie finisate transparent sau a celor tratate în prealabil pe cale chimică, penfru îndepărtarea răşinilor la speciile de răşinoase, sau pentru îndepărtarea petelor de culoare, nedorite la speciile de culoare deschisă.
Curăţirea terenului în exploatarea pădurilor constituie o fază a operaţiei de pregătire a locului exploatării, care consista în strîngerea de pe teren a resturilor de materiale, a căzăturilor, abolovanilor,etc.,şiîndepozitarea lor în pîraie, funduri de văi, etc.
Curăţirea trunchiurilor de arbori doborîţi în exploatarea pădurilor consistă în tăierea crăcilor şi a cioturilor de pe trunchi, pînă la faţa acestuia; tăieturile se efectuează de la bază spre vîrful arborelui.
Curăţirea parchetelor în exploatarea pădurilor consistă în strîngerea şi aşezarea resturilor de la exploatare, în anumite locuri, în vederea pregătirii terenului, pentru a efectua în bune condiţii scoaterea materialului obţinut şi pentru a se putea efectua regenerarea pădurii.
î. indiee de ~ a bumbacului. Ind. text.: indicele de eficienţă a curăţirii bumbacului, egal cu numărul de procente reprezentate de cantitatea de impurităţi eliminate la trecerea materialului fibros printr-o maşină oarecare, din cantitatea de impurităfi aflate în materialul fibros la alimentarea lui în acea maşină (indice de eficienfă relativă cpf) sau în prima maşină a instalafiöi (indice de eficienfă absolută qp^). Valoarea acestui
indicee:	y^i	Y,*i
%~m)A{ Sau qp*“ 100 Ao unde y e procentul de deşeuri eliminate de maşina oarecare (z), raportat la materialul fibros alimentat la acea maşină; Yi e acelaşi procent raportat la materialul fibros alimentat la prima maşină; ^ e procentul de impurităfi din deşeurile eliminate la trecerea materialului fibros prin maşina (/); Ai e procentul de impurităfi confinuta în materialul fibrós alimentat în maşina (/); iar Aq e procentul de impurităfi confinute în materialul alimen-iat în prima maşină.
Procentele ait Aq şi Ai pot fi stabilita pentru totalul de impurităfi, sau pentru un singur fel de impurităţi eliminate la trecerea prin maşina considerată.
2.	Curăţire. 2. Silv.: Categorie de operafii principale de îngrijire a arboretelor (v, şî îngrijirea arboretelor), cari se
Curăţire
574
Curájitoare de pietre Birfley
efectuează la arboretele tinere, după ce au trecut din stadiul de seminfiş în starea de masiv, într-un stadiu cuprins între stadiile de nuieliş des şi de păriş incluziv. Curăfirea consistă în înlăturarea indivizilor rău conformafi sau a indivizilor .de specii mai pufin valoroase, cari — prin coroana lor — împiedică dezvoltarea liberă a puiefilor prefioşi, de viitor (sănătoşi, bine conformafi, de specii valoroase). Operâfiile de curăfire se efectuează cu unelte uşoare: cosorul, foarfecele de grădină, toporaşul şi, eventual, ferestrăul de pomi.
Curăţirile sînt operdfii de selectare în etajul dominant al arboretelor tinere. îndepărtarea puiefilor stînjenitori nu se face masiv, într-o singură operafie, pentru a evita crearea de goluri periculoase în masivul arboretelor tinere, ci prin operafii succesive de curăfire, la intervale relativ scurte (2*“5 ani). La aplicarea curăfirilor se urmăresc şî alte scopuri; de exemplu, realizarea unei compozifii a arboretului care să fie cît mai potrivită din considerente silviculturale; pentru aceasta se menfin, într-o anumită proporfie, şi indivizi în sine mai pufin valoroşi, însă cari prezintă importanfă pentru ameliorarea solului sau pentru mărirea rezistenfei arboretelor fafă de diferitele pericole (de ex. păstrarea unei anumite proporfii de fag în arboretele de molid şi de brad, ori a carpenului în arboretele de stejar). La efectuarea curăfirilor se dă o atenfie deosebită marginilor arboretelor din afară şi din interior (spre poieni, spre linii de amenajament, drumuri sau orice alt gol), cari trebuie menfinute cît mai închise pe toată înălfimea arborilor cari le compun, şi trebuie constituite din specii rezistente fafă de diverşii factori ameninfători (cum sînt în special vînturile şi insolafia).
î. Curăfire. 3. Agr.: Ansamblu de organe de lucru (de obicei cîteva site succesive şi un ventilator) de la batoză şi de la
succesive şi un ventilator) separă de seminfe celelalte corpuri străine, rămase de la curăfirea întîi, cum şi pleava şi aristele desprinse la trecerea prin grohăitor. Curăfirea a treia (de obicei cîteva site şi un ventilator) încheie, la unele batoze şi combine, procesul de separare şi de curăfire a seminfelor efectuat de organele anterioare, şi separă seminfele după mărime.
2.	Curăjifoare, pl. curăfitori. Tehn.: Maşină sau instalafie de separare care serveşte la scoaterea corpurilor străine dintr-un material pulverulent, granular, fibriform, etc., în vederea cură-firii acestuia.
3.	~ aspiratoare. Agr.: Maşină care serveşte la separarea cerealelor de corpurile străine pe cari le confin, cu ajutorul unui sistem de site oscilante, într-un curent de aer aspirat.
4. ~ de in. Agr.: Maşină de separare a seminfelor de in de seminfele de buruieni greu separabile. In continuare, cură-fitoarea de in prelucrează seminfele de in obfinute prin prelucrarea capsulelor de in în zdrobitoarea de in şi le trece apoi prin vînturătoare-sortatoare, care le separă de praf. Cură-fitoarea e constituită din următoarele elemente principale: cadrul, coşul de alimentare, dîrmonul cu mecanismul de acfionare (manuală) a dîrmonului, care efectuează mişcarea de lucru (pentru cernere) rectilinie-alternativă, şi coşul de evacuare.
5.	~ de pietre Birtley. Ind. cb.: Instalafia folosită în industria carbonieră pentru a separa cărbunele de şisturile confinute (v. fig.). E formată din următoarele părfi: un dispozitiv de separafie, careconsistă dintr-o serie de obloane cari primesc materialul şi distribuie bucăfile în şiruri; un dispozitiv care primeşte materialul astfel aranjat, dar care are o vitesă mai mare decît vitesa cu care vine materialul, astfel încît bucăfile sînt distanţate unele de alteia, — şi detectorul, care se compune din
Schema curăfirorii de pietre Blrtley în două elaje.
1) alimentarea curafitoril; 2) distribuitor; 3) detector; 4) separator-selector; 5) transportor-distanfier; 6) evacuarea şisturilor; 7) cărbune-f-
mixte; 8) evacuarea cărbunelui; 9) evacuarea mixtelor.
combină, care separă seminfele de restul materialului treierat, de pleava şi aristele desprinse la trecerea prin alte ansambluri ale acestor maşini, şi apoi le sortează după mărime (v. şi sub Batoză). De cele mai multe ori, batozele şi combinele au două sau trei grupuri de curăfire: Curăfirea întîi separă seminfele de restul materialului treierat. — Curăfirea a doua (de obicei 2-—3 site
contacte metalice, elastice, legate de circuitul grilei unui tub termionic. Cînd bucăfile ating contactele, tensiunea grilei variază după rezistenfa lor. Dacă tensiunea e suficientă, tubul acfio nează un releu care închide circuitul unui mecanism electric. Selectorul e -o placă, aşezată la extremitatea instalafiei, care poate fi ridicată sau coborîtă printr-un electromagnet situat
Curăfitoare pneumatică centrifuga
575
Curăfitor de parafină
deasupra ei. Daca trece o bucată de cărbune, placa rămîne nemişcată. Dacă trece o bucată de steril, placa se deplasează şi antrenează bucata în afara circuitului.
Instalaţiile utilizate actualmente în practică permit tratarea produselor de calibre cuprinse între 50 şi 500 mm. Cantitatea de material de tratat determină numărul şi dimensiunile canalelor cu obloane prin cari circulă materialul.
în forma sa cea mai simplă, dispozitivul selecţionează materialul în două clase: şisturi şi cărbune. Cum acfiunea mecanismului nu depinde de densitatea produselor, se pot realiza separări mai complexe, ca aceea a mixtelor sau a cărbunelui după diferite calităfi.
1.	~ pneumatică centrifugă. Ind text.: Maşina de destrămat şi curăfit bumbacul cules mecanic, folosită în filaturile de construcfie recenta. E situată după lada alimentatoare-amestecătoare principală, sau după un destrămător cu cilindre rupătoare. Destrămarea se face prîn acfiunea de lovire exercitată dedinfiî celor 5“*6 arbori (v. fig.) dispuşi paralel, orizontal, într-un plan înclinat. Arborii au acelaşi sens de rotafie, astfel încît în zona dintre cei doi arbori, sensul de mişcare al dinfilor unui arbore e opus sensului de mişcare al dinfilor celuilalt arbore. Curăfirea de impurităfi a bumbacului rezultă din lovirea şi destrămarea intensă. Bumbacul trece prin maşină antrenat de un curent de aer. Intensitatea de curăfire depinde de forfa de lovire, de forfa centrifugă şi de masa impurităfilor. Dinfii arborilor sînt aşezafi radial pe patru linii. Arborii execută 250***400 rot/min. Producfia maximă a maşinii e de 600 kg/h.
2.	Curăfitor, pi. curăfitoare. 1. Tehn.: Unealtă, aparat sau dispozitiv, folosite la desprinderea de impurităfi sau de depozite (de ex, de piatră) de pe suprafafa pieselor.
r. ~ cu nisip. Mett.: Sin. Aparat de sablat (v. Sablat, aparat de ~).
î,	~	de	cilindru. Ind. hírt.: Sin. Răzuitor de	cilindru (v.).
s.	~	de	fir. Ind. text.: Piesă la maşinile de	depănat fire
pentru fesături şi tricotaje, care elimină nodurile necorespunzătoare sau scamele aderente la fire.
Curăfitorul de fir e constituit din două plăci metalice puse cap în	cap, avînd între ele o distanfă prin care	frece firul,
corespunzătoare grosimii firului de prelucrat.
La unele maşini de depănat, curăfitorul are şi rolul de conducător de fir.
6.	~	de	funingine. Termőt., Transp.: Sin.	Suflător de
funingine (v.).
7.	~ de mină. Mine: Unealtă ajutătoare, folosită la executarea găurilor de mină, formată dinfr-o vergea de fier lăfită la capăt în formă de lingură. Curăfitorul de mină ajută la scoaterea materialului dezagregat, prin ciocănirea cu perforatorul sau cu ciocanul de abataj.
s.	~	de	parafină. Expl. petr.: Dispozitiv folosit	la sondele în
erupfie naturală şi artificială, sau la sondele în pompaj, care se coboară periodic în interiorul fevilor de extracfie (cu sau fără cablu de sîrmă) şi cu ajutorul căruia se taie şi se răzuie parafina depusă pe perefii interiori ai fevilor de extracfie. Apoi, curentul ascendant de fluid antrenează parafina răzuită afară din sondă, Sin. Răzuitor de parafină.
Curăfitoare pneumatica centrifugă.
Í) alimentarea bumbacului; 2) arbori des-trămători cu cufite (lamele); 3) grătar cu bare; 4) cameră de deşeuri; 5) evacuarea bumbacului.
Pentru sondele în erupfie se folosesc tipurile de curăfitoare descrise mai jos.
Curăfitorul de parafină tubular, tip A, numit şi feacă (v. fig. /), e format dintr-un corp tubular confecfionat din feava de conductă sau de extracfie, la care se sudează o reducfie. Corpul tubular are o tăietură longitudinală, iar la partea de jos, o umflătură cu diametrul mai mare decît restul curăfitorului şi foarte apropiat de diametrul interior al fevilor de extracfie. Tăietura longitudinală permite o oarecare variafie a diametrului cufitu Iu i, evitînd înfepenirea lui în fevile de extracfie. Partea inferioară a curăfitorului se termină printr-o tăietură la 45°, care îi dă o formă ascufită şi asigură o bună răzuire a parafinei. Reducfia se înşurubează la prăjina grea.
Curăfitorul de parafină lamelar greu, tip B (v. fig. II), e format dintr-un corp în formă de elice, la care se sudează o reducfie. Corpul se execută dintr-o lamă de ofel cu grosimea de 15 mm, care se răsuceşte spre dreapta la partea superioară şi spre stînga la partea inferioară, ceea ce evită posibilitatea rotirii curăfitorului în fevile de extracfie şi asigură curăfirea întregului perimetru al secfiunii acestora. La partea inferioară, curăfitorul se termină cu un vîrf ascufit. Reducfia se înşurubează la prăjina grea.
Curăfitorul de parafină lamelar uşor, tip C (v. fig. III), e format dintr-un corp la care se sudează două reducfii cu filet.
x
h
Hi
I. Curăfitor de parafină tubular, tip A.
II.	Curăfitor de parafină lamelar, tip B (greu).
III. Curăfitor de parafină lameiar, fip C (uşor).
Corpul se execută din lamă de ofel cu grosimea de 7 mm, care se răsuceşte în sens contrar la ambele capete. în lama curăfitorului, înainte de executarea răsucirii, se taie nişte găuri cari permit o trecere uşoară a fluidului prin curăfitor. Curăfitorul e echipat cu două reducfii, una la partea inferioară, în care se înşurubează prăjina grea, alta la partea superioară, în care se înşurubează racordul.
Curăfitorul cu cufite, tip D, njmit şi fluture (v. fig. IV), se execută dintr-o prăjină obişnuită de pompare, echipată la partea superioară cu un cep cu filet, care se înşurubează la prăjina grea, iar la partea inferioară se termină printr-o conicitate care îi măreşte puterea de pătrundere. Pe corpul curăfitorului se sudează trei etaje de cîte patru cufite cu o formă specială, deplasate orizontal unul fafă de altul cu un unghi de 30°, astfel încît muchiile cufiteior, în trecerea lor, să acopere întregul perimetru al secfiunii interioare a fevilor de extracfie, asigurînd curăfirea completă a acestora. La partea inferioară,
Curăfitor de parafina
576
Curăfîîor de parafina
curăfiforul e echipat cu patru lame arcuite sudate pe corp, cari uşurează pătrunderea cufitelor.
V. Curăfitor de parafină,,banană". Í) sîrmă; 2) urechile de fixare;
3)	iablă de ofel;
4)	sîrmă de întărire; 5) nucă cu bolţ de întărire.
VI. Curăflfor de parafină cu disc. î) prăjină îndoită; 2) disc opritor; 3) tubing.
/V. Curăfitor de parafină cu cufite, tip D.
1) secfiunea A-B; 2) secţiunea C-D; 3) secfiunea E-F; 4) secfiunea C-H.
Curăfiforul-banană, numit şi racletă (v. fig. V), se execută din lamă de ofel cu grosimea de 2 mm, care se îndoaie astfel încît proiecfia ei pe un plan orizontal să formeze un cilindru cav complet, cu diametrul cu 2—3 mm mai mic decît fevile de extracfie. Pe lamă se sudează o sîrma de întărire. La ambele capete curăfitorul se montează liber pe sîrma-ax a garniturii, pa care e prinsă o nucă-cilindru care permite deplasarea curăfi-forului doar cu o distanfă egală cu lungimea sa. Acest mod de fixare evită eventuala îndoire a curăfitorului la puf.
Curăfitorul cu disc (v. fig. Vl) e format dintr-o prăjină îndoită pe care se introduce un disc.
Prăjina ara la capul inferior o rondelă opritoare, iar la capul superior are filet pentru a se înşuruba la prăjina grea. Curăfitorul cu disc se utilizează la sondele oprite şi puternic parafinate. în timpul coborîrii, discul se aşază pe îndoiiură şi curăfitorul se introduce cu uşurinfă. La ascensiune, discul se lasă în jos pe rondela opritoare şi curăfă parafina depusă pe fevi. Pentru a evita înfundarea fevilor de extracfie, operafia se execută în etape de 50~*100 m. Acest tip de curăfitor se utilizează şi la curăfitul depunerilor de parafină de pe perefii coloanelor de exploatare.
Curăfitorul-turbină, tip T. V. Şalvaci (v. fig. Vil), e compus dintr-un corp tubular umplut cu plumb la partea inferioară, care se termină cu un ax pe care se montează o turbină echipată cu patru aripi în formă de elice.
La capul superior se fixează racordul de fixare al sîrmei de lansare. în timpul coborîrii sau al extragerii curăfitorului, turbina se roteşte sub acfiunea fluidului ascendent şi taie parafina,
viii
Curăfitor de parafină cu iama mobilă.
VIL Curăfitor-turbină.
1) corp tubular; 2) turbină cu patru aripi.
y
Curăfitorul cu lamă mobilă (v. fig. VIU) e constituit dintr-un corp lamelar, fixat rigid în garnitura de deparafinare, şi dintr-o lamă mobilă. Aceasta se poate deplasa oblic fafă de corpul curăfitorului, apropiindu-se (în pozifia superioară) sau depăr-tîndu-se (în pozifia inferioară) de axul garniturii de deparafinare şi schimbînd astfel diametrul curăfitorului.
Curăfitorul pneumatic (v. fig. IX) e format din două plăci metalice sudate în cruce, pe cari apoi se sudează nişte aripi înclinate. La partea inferioară, curăfitorul are un amortisor echipat cu o ciupercă ce se sprijină pe un arc. La partea superioară, curăfitorul se termină cu o reducfie cu crestături radiale. Amortisorul are rolul de a amortisa loviturile curăfitorului în reducfia-scaun, fixată pe fevile de extracfie sub adîncimea de deparafinare.
. Dispozitivul de lansare de la gura sondei e legat cu conducta de gaze comprimate sau cu spafiul inelar dintre coloana de exploatare şi fevile de extracfie în aşa fel, încît gazele comprimate să poată fi introduse atît în spafiul inelar (la ascensiune), cît şi în interiorul fevilor de extracfie (la descindere).
Curăfiforul zburător, tip UFNII (v. fig. X), e constituit dintr-un corp central cu profil aerodinamic, echipat cu mai multe aripi cari se pot închide sau deschide, cum şi cu lame pentru răzuit parafina. El se deplasează în jos şi în sus, în fevile de extracfie, în tot timpul cît sonda produce. El cade în jos, împins de greutatea proprie, avînd aripile închise. Căderea lui e oprită de un amortisor cu arc montat în fevile de extracfie sub adîncimea de deparafinare. Lovirea amortisorului provoacă deschiderea aripilor curăfitorului, care, sub acfiunea fluidului, începe ascensiunea. Deasupra capului de erupfie se găseşte amortisorui superior, de care se loveşte curăfiforul în drumul său ascendent şi care provoacă reînchiderea aripilor sale. începe astfel un nou ciclu.
La sondele în pompaj, curăfifoarele de parafină ale fevilor de extracfie intră în componenfa garniturii de prăjini de pompare. Distanfa la care se montează un curăfitor, fafă da celălalt, variază înfre	j
15 şi 30 m, iar adîncimea	r~
pînă la care se dispun trebuie să depăşească adîncimea de parafinare a sondei. Se deosebesc:
Curăfiforul elicoidal (v. fig. XI), echipat cu muchii de formă elicoidală, între
J
IX.
Curăfitor de parafină pneumatic (godevil).
1) reducfie cu crestături; 2) arc spiral; 3) amortisor; 4) ciupercă.
X. Curăfitor zburător, tip UFNII.
XI. Curăfifor de parafină elicoidal. a) vedere; b) secfiunea III.
cari sînt practicate canale adînci cari permit trecerea liberă a lichidului şi evită înfundarea curăfitorului în timpul deparafinării, respectiv al extragerii prăjinilor depompare. Diametrul exterior al muchiilor e cu 2*-6 mm mai mic decît diametrul interior al fevilor de extracfie.
Curăfiforul-pahar, confecfionat din material tubular şi echipat cu patru aripioare de centrare şi cu patru ferestre, la partea inferioară, cari servesc la trecerea fluidului şi a parafinei curăţite de buza superioară a paharului, în timpul manevrei ascendente. Paharele se fixează între mufa şi pragui cepului prăjinii de pompare.
Curafitor prin tobare
577
Curăfitorie
Curăfitorul tubular pentru pompaj (v. fig. XII) e confecfionat dintr-un tub fixat de ax prin patru nervuri interioare longitudinale. Cele patru canale rezultate asigură trecerea fluidului şi a parafinei. Se montează pe garnitura de prăjini, în locul mufelor, Curăfitorul-placă (v. fig.
XIII) e fixat pe prăjinile de pompare la distanfe practic egale cu cursa pistonului pompei. Curăfirea întregii suprafefe interioare a fevi-lor de extracfie e asigurată de mişcarea de rotafie a prăjinilor de pompare, a căror rotire e efectuată automat la sfîrşitul fiecărei curse descendente, de un dispozitiv de rotire. Curăfitoarele au formă dreptunghiulară cu porţiuni rotunjite la ambele capete. Plăcile se execută din tablă de ofel CU duritate XII. Curăfitor tubular XIII. Curăfitor-placă. mică şi cu grosimea de pentru pompaj.
2—3 mm. Lăfimea plăcilor
e aleasă astfel, pentru a rămîne un ioc de 2—3 mm fafa de perefii fevilor de extracfie.
S-au construit şi curăfitoare de parafină pentru conducte, cari asigură răzuirea parafinei depuse şi împingerea ei pe conducta de fifei. Ele sînt acfionate de lichidul pompat. Se deosebesc:
Curăfitorul de conductă, tip godevil (v. fig. X/V), e constituit dintr-un ax cu una sau cu mai multe articulafii, pe care se fixează unu sau mai multe grupuri de palete dirijoare cu rotife dinfate, un grup de răzuitoare arcuite şi două discuri
_JoL
XIV. ^Curăfitor de parafină pentru conducte.
1) rotifă dinfată; 2) răzuitoare; 3) şaibă.
interiorul conductei, stafiuni speciale de
2 XV. Schema curăfiforu-» XV/. Disc pentru curafi-lui sferic, pentru con- torul de parafină expan-ducte de amestec.	dabil.
de etanşare. Articulafiile permit godevilu-lui să treacă cu uşurinfă prin curbele conductei. Garniturile de etanşare se confecţionează de obicei din piele crupon sau din cauciuc sintetic şi au diametrul cu 2—3 mm mai mare decît interiorul conductei. Ele mişcă godevilul sub acfiunea presiunii lichidului din conductă şi împing spre ieşire parafina răzuită. Pentru lansarea şi prinderea curăfitorului, conductele sînt echipate cu instalafii speciale de introducere şi scoatere.
Curăfitorul sferic pentru conducte de amestec (v. fig. XV) e constituit din cinci plăci metalice circulare, îmbinate astfel, încît conturul exterior al curăfitorului reprezintă o sferă cu 16 cupe tetraedrice. Sfera are diametrul cu 2*-3 mm mai mic decît Curăfitorul se lansează în conductă prin distribufie, e împins prin rostogolire de
lichidul în mişcare şi e extras la capătul terminal în stafiuni de captare Parafina răzuită e antrenată de fluid.
Curăfitorul expandabil asigură curăfirea parafinei pe conducte cu diametru diferit. în locul garniturilor circulare cunoscute la curăfitoarele obişnuite, el are discuri expandabile (v. fig. XV/), împărfite la periferie într-un număr suficient de mare de petale egale, cu tăieturi între ele, cari permit strîngerea cu uşurinfă a petalelor discului la trecerea curăfitorului prin diametrul cel mai mic al conductei. Discurile, executate din cauciuc sintetic, se montează cuplate în perechi, aşezate astfel încît petalele unuia să acopere spafiile libere ale celuilalt.
î. ~ prin tobare. Tehn.: Sin. Tobă de curăfit. V. sub Tobă.
2. Curăfitor. 2. Tehn.: Aparat sau instalafie pentru separarea dintr-un fluid, a unei faze constituite din particule de lichid sau de solid.
s. ~ de gaz. Tehn.: Sin. Epurator de gaz. V. sub Epurator.
4.	^ de gaze. Ind. petr,: Instalafie pentru separarea picăturilor de lichid (apă, fifei) antrenate de gaze, care funcfionează după principiul separatorului de fifei, şi prin care trec gazele înainte de a intra în stafiunile de compresoare sau de dez-benzinare. Se mai foloseşte, pentru cazuri speciale (conducte de gaze comprimate), curăfitul gazelor cu clorură de calciu, pentru a reduce la minimum umiditatea gazelor, cari pot provoca obturarea conductelor cu gheafa formată din vaporii de apă antrenafi de hidrocarburile cari constituie gazele.
5.	~ electric de gaz. Tehn.: Sin. Epurator electric de gaz. V. sub Epurator.
6.	Curăfitor, pl. curăfitori. Tehn.: Lucrător care efectuează lucrări de curăfire.
7.	Curăfitorie, pl. curafitorii. Metg., Mett.: Atelier în care se efectuează operafii le de curăfire a pieselor metalice turnate (v. sub Curăfire 1) şi, uneori, operafii de reducere a durităfii superficiale a acestora. Utilajul curăfitoriei depinde de: felul producfiei turnătoriei (individuală, în serie, în masă), gradul de mecanizare, greutatea pieselor curăfite, capacitatea turnătoriei pe care o deserveşte; el e constituit în general din utilaj de prelucrare, de susfinut piesele, de transport, de remaniere, de control, şi din instalafii auxiliare.
Utilajul folosit la retezarea maselotelor şi a culeelor poate fi constituit din: ciocane manuale, dălfi, prese cu excentric echipate cu dălfi, ferestraie cu bandă (în special pentru piese de aluminiu sau de cupru), posturi de tăiere cu flacără oxigaz (în special pentru piese de ofel), ferestraie circulare (în special pentru maselote de ofel) şi chiar strunguri robuste (echipate cu cufite de retezat).— Pentru îndepărtarea neregularităfilor din turnare (umflături, bavuri, cuie) se folosesc maşini-unelte pneumatice portative cu dălfi, ciocane şi dălfi manuale, polizoare, etc. Pentru piese mici turnate în serie se folosesc semiautomate sau automate de polizat; pentru piese mijlocii de serie se folosesc mai ales maşini de polizat pendulare; pentru piese mari, polizoare cu arbore flexibil, cu motor electric sau pneumatice, în general, piesele de curăfit se fixează fie la menghine de masă, fie cu dispozitive adaptate formei de piesă care se curăfă.— Penfru extragerea miezurilor se folosesc dezbătătoare vibratoare şi instalafii sau camere hidraulice cu vine de apă sub presiune, instalafii hidraulice cu apă cu nisip în suspensie (ultimul procedeu prezintă avantajul că suprimă o eventuală sablare exterioară â pieselor.)— Pentru curăfirea pieselor de amestec de formare ars aderent (desablare) se folosesc perii metalice (în curăfitoriile mici), clopote de desablare (pentru piese mici de bronz, de fontă sau de ofel), tobe rotative simple, maşini da sablat, instalafii de împroşcat cu alice. Unele curăfitorii sînt utilate cu instalafii de desablare cu băi chimice, ori cu instalafii de desablare ultrasonoră (v. sub Curăfire 1, Curăfirea pieselor metalice turnate).— Pentru recoacerea obiectelor de ofel sau de fontă maleabilă cari trebuie supuse şi unei pre-
17
Curăfîtorie de cereale
578
Curbarea lemnului
lucrări mecanice, curăfitoria e utilată eventual cu cuptoare de recoacere (de ex.: cuptoare-tunel; cuptoare cu cameră şi cu vatră mobilă; cuptoare electrice, în cari recoacerea se face în atmosferă neutră).— Pentru îndreptarea pieselor de fontă maleabilă
—	sablate după recoacere — se folosesc ciocane sau prese echipate cu matrife.— Instalafiile auxiliare de susfinere sînt în general mese metalice (cu tăblia de circa 0,7 m X 1 m) sudate, dispozitive de fixare, menghine, opritoare, etc.— Utilajul de transport de la un loc de lucru la altul diferă după locul în care e montat şi după natura pieselor: pentru piese mici se folosesc transportoare cu bandă şi plane înclinate; pentru piese mijlocii, transportoare cu role, transportoare suspendate, transportoare cu plăci; pentru piese mari, poduri rulante, monoraiuri. în turnătoriile cu grad mai mic de mecanizare, transportul se face cu vagonete. Transportul pentru expedierea pieselor din curăfitorie se efectuează cu autocamioane, electrocare, vagonete, vagoane, instalafiile de remaniere sînt de obicei posturi de sudură electrică (în special pentru piesele de ofel).— Instalafiile auxiliare cari deservesc atelierele de curăfire a pieselor sînt, în general, următoarele: instalafii de aer comprimat; instalafii de alimentare cu apă şi cu energie electrică; decantoare pentru recuperarea apei după efectuarea curăfirii hidraulice; instalafii de ventilafie (pentru ventilafia halelor şi pentru absorbirea prafului produs la diferitele utilaje de prelucrare); utilajul-da desprăfuire e constituit din filtre şi recuperatoare umede de praf, filtre de fesături, cicloane, separatoare prin inerfie.— Instalafiile de verificare a pieselor sînt dispuse atît pe traseul fluxului tehnologic, cît şi înainte de expediere.
Clădirile folosife pentru curăfiforii trebuie să fie înalte şi bine ventilate. Clădirile cuprind mai multe secfii, şi anume: depozitul de piese venite de la dezbatere, secfia de retezare a maselotelor şi a culeelor, secfia de dăltuit şi polizat, secfia de extragere a miezurilor, secfia de desablat, secfia de recoacere (pentru ofel şi fontă maleabilă), secfia de îndreptat (pentru fontă maleabilă), secfia de sudură, magazia de expedifie, încăperile sociale, vestiare, duşuri, etc.
î. Curăţiforie de cereale. Ind. alim.: Instalafie mecanică alcătuită din aparate sau maşini cu ajutorul cărora se efectuează curăfirea cerealelor de corpurile străine pe cari le confin, înainte de a fi depozitate, supuse măcinării sau transformării lor în crupe, etc. Astfel de instalafii se găsesc în silozuri, în mori, rizerii, fabrici de crupe, fabrici de bere, etc. Curăfirea cerealelor de corpuri străine se bazează pie o serie de principii de separare, ca: diferenfă de mărime, diferenfă de greutate specifică, dife-renfa de formă sau alte particularităfi, cum sînt elasticitatea şi magnetismul.
Maşinile cari se întîlnesc cel mai des în curăfitoria de cereale sînt cele descrise mai jos.
Tararul separator e echipat cu site de cernut; funcfionează pe principiul separării cerealelor de corpuri străine după mărimea şi greutatea lor specifică şi separă impurităfi mari, ca: bucăfi de sac, sfori, paie; impurităfi mici, ca: nisip, boabe de rapifă, diverse seminfe de buruieni, etc., sau impurităfi uşoare, cari sînt aspirate de ventilator şi depuse în camerele de praf ale tararului separator.
Aparatul magnetic refine corpurile feroase cari au căzut înfîmplător în masa de cereale (cuie, ace, şuruburi, etc.).
Trioarele cilindrice sau cu discuri separă corpurile străine cari diferă după dimensiuni şi formă, cum sînt neghina, măzărichea şi alte corpuri rotunde, sau separă boabele scurte de cele lungi (de ex. orzul de secară, grîul de orz şi de secară, etc.),
Trioarele spirale sau elicoidale funcfionează pe principiul viteselor de rostogolire diferite ale corpurilor străine, cari au formă şi greutate specifică diferite, şi realizează colectarea separată (de obicei pentru debite mici) a măzărichii, a neghinei şi a spărturilor de grîu.
Descojiforul cu manfa de sîrma efectuează prima descojire a bobului de grîu, efiminînd parfial germenul şi bărbifa grîului.
Maşina combinată de spălat îndepărtează praful şi particulele de pămînt de pe suprafafa boabelor de grîu şi mai ales din şănfulef (deci o cantitate mare de microorganisme aflate pe bob), boabele tăciunoase şi pietrele cu dimensiunile boabelor de grîu.
Descojiforul cu manfa de şmirghel elimină restul de praf jq de pe suprafafa şi din şănfuleful bobului de grîu, o parte din învelişul exterior şi din bărbia bobului, şi execută o desprindere parfială a germenului.
Maşina de periat îndepărtează definitiv praful şi particulele de coajă rămase pe bob în urma curăfirii prin maşinile de descojit.
Pe lîngă maşinile de curăfit propriu-zise, descrise, într-o curăfitorie de cereale există şi aparate şi maşini auxiliare, ca: aspiratoare sau ventilatoare, cicloane, filtre de aer (pentru îndepărtarea prafului şi a plevii rezultate de la operâfiile de curăfire), melcuri, elevatoare, etc. în figură e reprezentată schema generală a unei curăfiforii de cereale.
Maşinile unei curăfitorii se montează după categorii, în serie, iar cele de aceeaşi categorie, în paralel sau în baterie (pentru sporirea debitului).
2.	Curăţitul sălbaticului.
Agr.: Operafia de tăiere a lăstarilor cari cresc din mugurii port-aItoiului tăiat primăvara la cep, spre a nu prejudicia creşterea lăstarului rezultat din altoi. Concomitent se face legatul altoiului de cep.
3.	Curbarea lemnului. Ind. lemn.: Operafia de deformare permanentă indistructivă a lemnului, spre a da formă curbă pieselor de lemn penfru construcfii, pentru mobilă, etc. Se curbează bine şi rezistă bine presiunilor exercitate lâ curbare fagul, stejarul, frasinul şi nucul. Pentru curbarea în bune condifii şi pentru păstrarea formei urmărite, materialul lemnos trebuie supus următoarelor tratamente higrotermice sau hidrotermice şi solicitări mecanice: umidificare, încălzire, curbare propriu-zisă, răcire şi condifionare.
Umidificarea lemnului pînă la punctul de saturafie a fibrelor se realizează prin înmuierea pieselor în căzi de lemn, metalice sau de beton, umplute cu apă cu temperatura de 80—85°. Umiditatea optimă a lemnului în momentul curbării are valoarea de 25—35%, în funcfiune de specie; durata de înmuiere depinde de umiditatea inifială şi de dimensiunile piesei şi variază între 1h şi 2h30min.
Încălzirea lemnului se face prin aburire (v.). Substanfele coloidale din perefii celulelor lemnoase ajung în stare gelatinoasă, iar fibrele lemnului devin plastice, permifînd curbarea, încălzirea se face în cazane speciale sau în celule de aburire Ia temperaturi sub temperatura de 150° (depăşirea acesteia provocînd modificarea culorii lemnului) şi depinde de presiunea aburului folosit (de ex. la 1,1—5 at, temperatura de lucru e de 90—140°, iar la 1,5—2 at, temperatura de lucru e de 102—110°).— Durata de aburire depinde de: umiditatea inifială a materialului; felul aburului folosit şi parametrii săi; grosimea, specia şi greutatea specifică a materialului; temperatura din inferiorul
Schema unei curăţitorîi de cereaie. î) cîntar aufomat de primire; 2) se» parator-aspirator; 3) aparaf magnetic; 4) cilindre de sortare; 5) trior cu disc;
6)	maşină de şfufuit (de tăiat ţepii);
7)	cîntar aufomat de predare; 8) aspirator; 9) ventilator; îO) cicfon pentru
îndepărtarea prafului; 11) siloz.
Curbá
579
Curbă
pieselor; modul de aşezare a pieselor în celula de aburire; raza minimă de curbură a pieselor, după curbare.
Curbarea propriu-zisă a pieselor devenite plastice în urma tratamentului higrotermic sau hidrotermic se efectuează la maşini de curbat sau pe şabloane de curbat, aplicînd forfe relativ mici. La piesele curbate, fibrele de la partea exterioară a piesei sînt întinse, iar cele situate la partea interioară sînt comprimate; prin folosirea de şabloane zimfate şi de benzi metalice, axa neutră e deplasată mult spre exteriorul piesei, ceea ce face ca zona tensionată să fie foarte redusă, împiedicînd în mare măsură ruperea piesei la curbare, în special la curbarea pieselor cu secfiuni transversale mari, la cari aceste benzi preiau o parte din tensiunile cari se dezvoltă în timpul curbării.
Răcirea pieselor curbate se efectuează în timp ce piesele sînt încă pe şabloane, în dispozitive de strîngere sau în maşinile de curbare (faza e obligatorie pentru fixarea formei realizate prin curbare şi pentru echilibrarea tensiunilor proprii din piese); apoi piesele — pe şabloanele de curbare sau pe dispozitivele de strîngere — sînt introduse în camere de uscare, unde sînt menfinute pînă cînd umiditatea lor atinge 8*** 10%.
Condifionarea se efectuează după scoaterea din camera de uscare; piesele — pe şabloane — se fin 2—3 ore pentru a ajunge la temperatura ambiantă; apoi se scot de pe şabloane şi se introduc în camerele de condifionare, unde sînt menţinute 2**»3 zile.
î. Curbă, pl. curbe. 1. Geom.: Figura formată de punctele M din spafiu ale căror coordonate sînt funcfiuni de un argument t definite pe o mulfime arbitrară de valori numerice reale. Mulfimea punctelor M formează o curbă (C) pe mulfimea de bază SStt.
O clasificare a curbelor se efectuează după natura funcfiunilor cari definesc curba în raport cu un reper; de exemplu în raport cu un reper carfesian.
în plan: Dacă funcfiunile x(i), y{t) cari definesc o curbă plană sînt funcfiuni analitice de variabila reală t, curba se numeşte curbă analitică. în mod particular, dacă între funcfiunile analitice ;e(i), ^(i) există o relafie f(x,y) — Q, unde f{x,y) e un polinom de gradul n în x, y, curba se numeşte curbă algebrică. în cazul în care nu există o astfel de relafie, curba se numeşte curbă transcendentă.
Pentru o curbă algebrică, numărul n se numeşte ordinul curbei.
O dreaptă arbitrară din plan are în comun n puncte cu o curbă algebrică de ordinul n. Două curbe algebrice, respectiv de ordinele n\% n2, au în comun cel mult n — n\n2 puncte.
Prinfr-un punct arbitrar din plan există m drepte cari sînt tangente unei curbe de ordinul n. Numărul m, numit clasa curbei, are valoarea rn = n(n—l) — 2 5 — 3 k, unde 6 e numărul de puncte duble nodale, iar k e numărul de puncte de înapoiere ale curbei. Corelativ, ordinul unei curbe de clasa m e « = w (w-1)-2t-3 i, unde t e numărul de tangente duble cu puncte de confact diferite, iar i e numărul de puncte de inflexiune.
Prin n{n + 3)/2 puncte arbitrare din plan trece o curbă de ordinul n şi, în general, una singură, iar m + 3)/2 drepte arbitrare din plan determină o curbă de clasa m şi, în general, una singură.
în spafiu: O curbă în spafiu (C) e o curbă algebrică dacă, oricare ar fi punctul Mq (xq, yo, 2o)» conul care e format de mulfimea dreptelor incidente cu Mq şi cari întîlnesc curba (C)
—	numit con proiectant al curbei — e un con algebric, adică e reprezentat de o ecuafie de forma f (x — xq, y—-yo> z—Zq) = 0, unde / e un polinom omogen în argumentele x—xo, y — yş, z — zo. — Ordinul n al acestor conuri proiectante se numeşte ordinul curbei algebrice.
în cazul în care aceste conuri nu sînt algebrice, curba se numeşte curbă transcendentă. Un plan arbitrar are în comun eel mult n puncte cu o curbă algebrică de ordinul n. O curbă
algebrică e intersecfiunea parfială sau completă a două suprafefe algebrice. Curbele algebrice admit reprezentări de forma:
/l(«. v) |	_	/2(^1	v)	v)
M», v)	M».	v)	f4{u,	v)
funcfiunile fi fiind polinoame în u, v, parametri cari mai verifică o relafie: f (u, <y) = 0, unde / e un polinom.
Dacă u şi v pot fi exprimafi ca funcfiuni rafionale de un parametru t, coordonatele x, y, z devin funcfiuni rafionale de t, şi curba algebrică se numeşte rafională.
Se deosebesc:
Curbă continuă: Mulfime de puncte în spafiu ale căror coordonate cartesiene x, y, z — fafă de un reper carfesian general — sînt funcfiuni de un acelaşi argument t (I)	x=x{t),	y=y{t),	z=t(t),
avînd un interval comun de existentă [a, b] — numit interval de bază —, în care funcfiunile sînt reale, uniforme şi continue în raport cu variabila reală t. O curbă continuă (C) e prin urmare o mulfime închisă şi conexă (un continuum) cu o singură dimensiune. Intervalul de bază [a, b] poate să fie mărginit sau nemărginit înfr-unul din sensuri, sau în ambele sensuri. Dacă [a, b] e mărginit şi continuumul (C) e mărginit. Un continuum mărginit (C) se numeşte conex în mic într-un punct M al său, dacă oricărui număr real pozitiv şi arbitrar de mic 8 i se poafe asocia un număr real pozitiv 8, astfel încît orice punct P din (C) situat într-o 6-vecinătafe a punctului M să poată fi legat de punctul M printr-un continuum parfial aparfinînd lui (C) şi situat într-o 8-vecinătate a lui M.
Această nofiune de „conex în mic" permite caracterizarea lui Hahn-Mazurkiewicz a curbelor continue mărginite: Condifiâ necesară şi suficientă ca o mulfime (C) să fie o curbă continuă mărginită e ca ea să fie un continuum mărginit şi conex în mic.
O curbă continuă mărginită e o imagine continuă şi univocă a intervalului [0,1] căruia îi corespunde segmentul unitar fundamental OI al unei axe.
Dacă un punct M al unei curbe continue e corespondentul unui număr finit de puncte I\, /2,—. lp distincte ale segmentului unitar fundamental, punctul M se numeşte punct multiplu de ordinul p al curbei (C). Intervenfia punctelor multiple are conse-cinfe cu caracter paradoxal fafă de conceptul intuitiv de curbă. Există curbe continue plane (curba lui Peano şi curba lui Pólyá), ale căror puncte pot fi puse în corespondenfă univocă cu punctele unor domenii plane poligonale. Curba lui Peano, cu puncte multiple pînă la ordinul al patrulea, e în corespondenfă univocă cu punctele unui domeniu plan avînd ca frontieră un pătrat, iar punctele curbei lui Pólyá pot fi puse în corespondenfă univocă cu punctele unui domeniu avînd ca frontieră un triunghi dreptunghi, un punct al domeniului corespunzînd la cel mult trei puncte ale intervalului unitar fundamental.
Dacă punctele M(a), M(b) ale unei curbe continue mărginite, cari corespund valorilor extreme ale intervalului de bază, coincid, curba se numeşte curbă închisă.
Reprezentarea (I), care a servit la definirea nofiunii de curbă continuă, se numeşte reprezentarea parametrică a curbei (C).
Prin definifie, ordonarea valorilor lui t în intervalul de bază induce pe curbă o ordonare a punctelor ei. Fiind date două puncte	M2(t2), se spune că punctul M2 urmează după
M\ sau că M\ precede pe M2 dacă t2>ti.
Sînt admise numai acele schimbări de parametri t = t(î) pentru cari, în intervalul de bază a^t^b, funcfiunea reală x{t)
dr
e continuă şi admite o derivată continuă care e diferită
de zero în întregul interval de bază. Dacă	schimbarea
de parametru păstrează ordonarea inifială a punctelor curbei, u dt
iar dacă ^^0, ordonarea e înlocuită de ordonarea inversa.
%7*
Curbă algebrica
580
Curba Bufakov
Mulfimea punctelor unei curbe continue (C), corespondente valorilor a<a\^kt^kbi<ib, a\,b\ fiind valori interioare ale intervalului de bază, se numeşte arc al curbei continue (C) (v. Arc 1).
Dacă în intervalul parfial mărginit [ai, b{\ curba nu are puncte multiple şi dacă funcfiunile *(i), j(î)i z(t) admit derivate de primul ordin continue — astfel încît rangúi r al matricei cu o singură linie
(ii)	||*'(0.	?(*)• z'WII
să fie egal cu 1, arcul de curbă continuă corespunzător se numeşte arc	regulai sau	arc simplu.
O curbă	continuă se	numeşte curbă coniinuă reguláié,	dacă
intervalul de	bază [a, b~\	poate fi împărfit	într-un număr	finit
de intervale	parfiale [a,	a\], [a\, a2]r", [an	,	b] astfel încît	mul-
ţimea punctelor
M[x = x{t), y=y{t), z = z(t)] în fiecare din aceste intervale să formeze un arc regulat. Mulfimea acestor arce regulate (Ci), (C2),—(CW), (C„_|_t) formează
o	curbă continuă regulată (C), definită în intervalul [a, b]. Punctele acestei curbe (C), pentru cari rangul r al matricei (II) e egal cu 1, se numesc puncte regulate sau puncte simple, iar celelalte se numesc puncte singulare. Arcul (Cp) are în comun cu arcul consecutiv (C^j) punctul Mp (v. fig. /). Dacă Mp e un punct regulat, tangentele la cele două arce în acest punct coincid. Dacă Mp e un punct singular se pot prezenfa două cazuri. în primul caz, tangentele în Mp la cele două arce pot fi distincte (v. fig. II). Un astfel de punct singular se numeşte punct unghiular. în al doilea caz, tangentele co-
if. Curbă continuă cu punct unghiular.
incid, dar sensurile pozitive ale acestor drepte, determinate de ordonarea naturală a punctelor pe curba (C), sînt diferite (v. fig. III). Punctele singulare de acest fel se numesc puncte cuspida le sau puncte de înapoiere. —
III. Curbe continue cu punct de înapoiere.
Un punct multiplu M de ordinul p al unei curbe continue regulate (C) e punct comun a p arce regulate (Ca) (a= 1,2-*\ p) componente ale curbei (C). O dreaptă e tangentă în M la (C), dacă e tangentă în acest punct la unul dintre arcele (Ca).
în general, într-un puncf singular există o tangentă geometrică, definită ca pozifie limită a unei secante, determinată de punctul considerat şi de un punct dintr-o vecinătate a lui. Astfel, dacă într-un punct M(îq), funcfiunile x(i), y(t), z(t) admit derivate pînă la ordinul n^2 incluziv cari satisfac relafiile
= y(%o) = z{i)(to) = 0.	(* = 1, 2,-,n -1)
rangul matricei
ik(”W y{%o), z(,0(io)li
e egal cu 1 şi curba (C) nu are puncte multiple într-un interval [cii, b{\, astfel că ^i<io<^ii secanta determinată de M(îq) şi de un punct dinir-o e-vecinătate confinută în [a\, b{\, admite o pozifie limită care e o dreaptă prin Mq, avînd ca vector director vectorul ale cărui componente sînt numerele (îq),
y^Uo), z^íío).
Curbă regulată:	Dacă	se	consideră	funcfiunile
xU)i ?(*)» 2W definite pe o mulfime 9JI care e obfinută dintr-un interval [a, b] prin înlăturarea unui număr finit k de valori: Pn P2< ***Pk— Ş* dacă e posibilă o împărfire a. intervalului [a, b] într-un număr finit n+1 de intervale parfiale, prin n valori
i	#2/ qn d|n can sa *acă parte toate valorile pi (n^k), astfel ca mulfimea punctelor M [x(i), y(t), z[t)} corespunzătoare valorilor lui t din orice interval confinut în oricare din intervalele deschise (qit g^) să formeze o curbă continuă regulată, şi dacă funcfiunile x(i), y(t), z(t) sînt continue în orice punct din fiecare interval deschis (q{, #i + 1), mulfimea (C) a punctelor M se numeşte curbă regulată definită pe mulfimea 9K ■
O astfel de curbă poate să nu fie un continuum. Mulfimea punctelor singulare ale curbei regulate (C) e formată din punctele singulare ale curbelor continue regulate cari compun curba (C) şi din acele puncte cari corespund valorilor qi în cari au fost definite simultan valorile funcfiunilor *(0, jM* z(0* Pentru o astfel de valoare a lui t e posibil ca aceste funcfiuni să fie continue şi derivatele lor x'(t), y'(t) z’(t) să fie şî ele continue, iar singularitatea să consiste în faptul că x'(t), y'(t), z'(t) se anulează simultan pentru t = qit
O curbă regulată poate fi nemărginită în două cazuri:
Dacă t —— p e una dintre valorile excluse p{ din intervalul [a, b] pentru care cel pufin una dintre funcfiunile x(t), y(t), z{t) nu e definită şi pentru care există situafia
lim D(t) (la stînga) = oc
i p
sau	lim	D(t)	(ia	dreapta) = oo, unde
t~>p
D(t) = Y*2(i) + y2(t) + z2(t) e o funcfiune reală şi pozitivă.
Dacă, mulfimea de bază 3K fiind nemărginită, exista lim D(t)=oo
#->4* 00
sau	lim	D{t) = cc.
t— — CO
1.	~ algebrică. Mat. V. sub Curbă 1.
2.	~ analagmatică. Geom. V. Analagmatică, curbă
;t, ~ analitică. Mat. V. sub Curbă 1.
4.	^ asimptotică. Mat.; Curbă (C), situată pe o suprafafă (S), caracterizată de proprietatea că planul osculator la (C) într-un punct M, care e punct regulat al lui (5), coincide cu planul tangent în M la (S).
O omografie transformă o curbă asimptotică a unei suprafefe (5) într-o curbă care e curbă asimptotică a suprafefei (£'), transformata lui (S) prin omografia considerată. V. Suprafefe; v. şî Enneper-Beltrami, feorema lui
5.	~ batimetrică. Topog., Hidr. V. Batimetrică, curbă v. şî sub Curbă de nivel 1.
o.	~ biciclică. Mat.: Curbă ciclică ce admite punctele ciclice ca puncte duble.
7.	^a Bufakov. Nav.: Curba închisă pe care trebuie să o descrie o navă pentru a reveni la direcfia inifială de mers, dar de sens invers. Această manevră se foloseşte cînd vizibilitatea e redusă (noaptea sau pe timp de ceafă), de exemplu pentru salvarea unui om căzut în apă. Pentru a executa curba lui Bufakov se pune cîrma banda (la unghiul maxim) în unul din
Curba caracteristică
581
Curbă de contact
r, s,
0 = 0,
c)^c)j ' "	c)y2
o suprafafă integrală şi care
■ dxây + dx2 = 0. öí
borduri, menfinîndu-se în această pozifie pînă cînd nava a întors cu 70°, după care se pune cîrma banda în bordul opus, menfinînd-o pînă cînd nava a întors cu 180° fafă de direcfia inifială; în această pozifie, nava se găseşte pe direcfia şi drumul iniţial, pe care-l parcurge în sens invers. (De fapt, nava nu revine exact pe drumul iniţiaI, însă abaterea e practic neglijabilă.)
1.	~ caracteristică. 1. Mat.: Pentru o ecuafie cu derivate parfiale de ordinul întîi şi lineară, fiecare dintre curbele situate pe o suprafafă integrală, tangente în fiecare punct al lor la dreapta caracteristică trecînd prin punctul considerat.
2.	~ caracteristică. 2. Mat.: Pentru o ecuafie cu derivate parfiale de ordinul întîi, nelineară, fiecare dintre curbele situate pe o suprafafă integrală şi admifînd ca tangentă, în fiecare punct al lor, generatoarea de contact a planului tangent la suprafafă în punctul considerat, cu conul caracteristic care are vîrful în acelaşi punct.
s. ~ caracteristică. 3. Maf.; Pentru o ecuafie cu derivate parfiale de ordinul a! doilea, cu două variabile independente x şi y, de forma
F{x, y, z, p, q, unde ^ 02	__c)z	_ <b2z
p~¥x' q~¥y'
fiecare dintre curbele situate pe verifică ecuafia diferenfială cF	fiF
őr y 9î
Ele formează, în general, două familii de curbe distincte.
4.	~	caracteristică. 4. Geom.	V. Caracteristică, curbă
5.	~	ciclică. Mat. V. Cicl ică,	curbă
o.	~	circulară. Mat.: Sin. Curbă	ciclică (v. Ciclică, curbă ~).
7.	~	cu înfăşurare reciprocă.	Mec.: Locul geometric	al
punctelor de contact dintre elementele unui cuplu cinematic superior, la care zona de contact e o linie sau un punct. Curbele cu înfăşurare reciprocă, dintre cari una e înfăşurătoare sau rostogolitoare şi cealaltă e înfăşurată sau bază, sînt tangente în punctele de contact ale elementelor cuplului cinematic. Fig. I reprezintă un cuplu cinematic superior roată-şină, lâ care curbele cu înfăşurare reciprocă sînt infăşurătoarea (C^), figurată prin cer. cui periferiei rofii care se rostogoleşte, şi înfăşurata (Cs), figurată prin linia de rulare a şinei.
Curbele cu înfăşurare reciprocă se construiesc prin diferite metode. — Dacă mişcarea relativă a două elemente cinematice,aleunui cuplu cinematicsu-perior, e dată de rostogolirea curbelor lor polare şi se cunoaşte baza, care e zona de contact a unuia dintre elemente, zona conjugată de contact a celuilalt element e înfăşu-rătoarea pozifii lor primei zone (v. fig. /). — Dacă se cunosc înfăşurata (Ci) şi curbele polare (Fi) şi ^2), se poate construi înfăşură-toarea sa (C^), marcînd pe (Q) o serie de repere a, b, c, d,
I
-fe
f. Cuplu cinematic roaiă-şină. Cr) înfăşurătoare; Cs) înfăşurată; O) centrul rofíi; I) punctul de tangenfă.
etc., din cari se duc normalele la (Q). Aceste normale intersectează polara (Fi) în punctele P'a, Py, P'c, Pd, etc. (v. fig. II), dintre cari unui e punctul de tangenfă dintre polarele (Fi) şi (r*) (în figură e punctul P'a); apoi se trasează pe cele două polare arcele
m=pp'c' w-pipi. •*=..
cari sînt egale, deoarece normalele frec şi prin punctele Py, P”c, P"d, etc., cînd acestea devin puncte de tangenfă între polarele (Fi) şi ^2), ceea ce corespunde momentului în care b, c, d, etc. devin puncte de tangenfă între curbele (Cj) şi (C2), prin rostogolirea uneia peste cealaltă. Curba (C2) se trasează ca înfăşurătoare a cercurilor cu centrele în P'a, Py, P”, Pd, etc.,
cari au razele respective egale cu segmentele P'a a, Py b, P'c cf P'd d, etc. — Dacă se foloseşte o curbă auxiliară (5), care se rostogoleşte fără frecare pe polarele (Fi) şi (r2), se trasează pe cele două polare arcele de cerc:
-ab,
P'Pl = P'P'L:
P‘cPd = PcPd =cd
..........	W	= PiP"c=bc,
egale cu distanfele pînă la curba (S), măsurate dintr-un punct A legat rigid de (S) şi care se află pe normala la polarele (Fi) şi (r2) în punctul de tangenfă P'a (v. fig. III). Curba (Cj) se trasează ca înfăşurătoare a cercurilor cu centrele în P’a, P'y,P'c, P'd, etc., şi cu razele respective Aa, Ab, Ac, Ad, etc., iar curba (C2) se trasează ca înfăşurătoare a cercurilor cu centrele în P'a, Py, P", Pd, etc. şi cu aceleaşi raze Aa, Ab, Ac, Ad, etc. Această construcfie e asemănătoare celei precedente.
Vitesa deal unecare (Va) a zonelor de contact corespunză-
III. Construcfia înfăşurătoare! C2l folosind o curbă auxiliară S şi cunoscînd curbele polare (1^) şi (r2).
Cj) înfăşurată.
/V. Vitesa de alunecare Va, Ci) înfăşurată; C2) înfăşurătoare Fi) şi r2) curbe polare.
II. Construcfia înfăşurătoarei C2, cunoscînd înfăşurata Cj şi curbele polare (Fj) şi (r2).
toare elementelor unui cuplu cinematic (v. fig. IV) e un vector avînd direcfia tangentei comune la aceste zone în punctul de contact T şi a cărui valoare scalară e
Vd=\w\TP,
unde o e vitesa unghiulară instantanee a zonelor de con-act, în raport cu centrul instantaneu de rotafie (P); dacă punctul de tangenfă T al curbelor (Q) şi (C2) coincide cu punctul de tangenfă P al polarelor, vitesa de alunecare Va e nulă (v. fig. IV). în exemplul din fig. I, centrul instantaneu de rotafie e figurat prin punctul de tangenfă I, deoarece punctele T şi P coincid, adică roata se rostogoleşte pe şină fără alunecare.
Determinarea curbelor cu înfăşurare reciprocă, pentru zonele de contact ale cuplurilor superioare, serveşte în special la proiectarea mecanismelor cu came şi cu rofi dinfate.
8. ~ de contact. Geom..* în Geometria descriptivă, curba comună a două suprafefe, reciproc tangente. Exemplu: conturul aparent al unei suprafefe e curba de contact între suprafafa
Curbă de egală iluminare
582
Curbă de gira)ie
considerată şi conul vizual (conul cu vîrful în punctul de vedere şi tangent la suprafafă). Sin. Curbă de tangenfă.
i.	~ de egală iluminare. Fiz.: Sin. Curbă isolux (v.).
~ de egală sfrălucire. Astr.: Locul geometric al punctelor suprafefei unui obiect lucios, cari reflectă în ochiul observatorului lumina unui aceluiaşi paralel al boifii cereşti.
3.	~ de revenire. 1. Fiz., Elt.: Porfiunea de curbă de magnetizare pe care se deplasează punctul reprezentativ al stării de magnetizare a unui material feromagnetic sau a unui circuit magnetic cu fier, cînd se schimbă sensul de variafie de pînă atunci al variabilei independente (intensitatea cîmpului magnetic sau curentul).
Din cauza ireversibilităţii fenomenului de isterezis, curba de revenire nu se suprapune peste porfiunea de curbă de magnetizare ridicată în sens direct.
4.	~ de revenire. 2. Tele. V. sub Baleiaj 2.
5.	~ de gîraţie. Nav.: Curba descrisă	de centrul	de	greutate al unei nave în timpul unei întoarceri	din	mers.	în	fig.	I
e reprezentată o navă în mers, „cu maşinile înainte" (în mers normal), care pune cîrma la stînga. în această pozifie, asupra navei acfionează: forfa de propulsie P, rezistenfa apei R (egală şi de sens contrar cu P) şi rezistenfa cîrmei Pc care modifică direcfia de deplasare a navei. Sub influenfa acestei forfe se produce inifial o deplasare a centrului de greutate G al navei spre dreapta (adică în bordul opus celui în care s-a pus cîrma), descriind un arc de spirală logaritmică. în acelaşi timp, datorită momentului forfei Pc în raport cu G, nava vine cu prora la stînga (adică în bordul în care s-a pus cîrma), ajungînd, după un scurt interval de timp, în pozifia următoare (centrul de greutate a! navei luînd	P
pozifia G'). Forfa R, schimbîndu-şi direcfia cu un unghi oarecare, devine R' şi face ca nava, care se găseşte în această pozifie, să se abată şî mai mult spre stînga, mărind efectul forţei Pc. Rezultanta forfelor R, P şi Pc, care inifial era dirijată spre dreapta,
se roteşte de asemenea spre stînga, din cauza schimbării de direcfie a forfei R, '• Efectul punerii la stinşi tinde, după un anurnif timp, să curbeze 9» a cîrmei asupra navei traiectoria lui G spre stînga (adică în bor- "cu ma*inlle îna,n,e"-dul în care s-a pus cîrma, centrul de greu- CiCf’ G ) poziţiilesuc-tate ajungînd în pozifia G"); concomitent cu cesive ale cen,ru ui de aceasta, la momentul forjei Pc adăugîndu-se 9'eulate al na'!ei’^ *or’
momentul forfei R, vitesa unghiulară creşte 2|stenta cîrmeCi-pînă cînd rezultanta forfelor R, P şi Pc r*. r») rezistenfa apei devine normală la traiectoria centrului de în diferitele poziţii ale greutate, situafie în care vitesa lineară a	navei,
punctului G, respectiv vitesa lineară a navei, devin constante. în această situafie, curba descrisă de centrul de greutate al navei devine un cerc numit cerc de girafie.
în operafia de întoarcere a navei se deosebesc trei perioade, şi anume: perioada inifială, care durează de la începutul operaţiei de punere a cîrmei pînă la 10*** 15 s după ce cîrma a fost pusă la unghiul indicat; perioada de evolufie, în timpul căreia nava descrie o spirală logaritmică, iar vitesa lineară scade şi vitesa unghiulară creşte; perioada de girafie, în care vitesa unghiulară e constantă, curba devenind un cerc. — în perioada inifială, traiectoria centrului de greutate e rectilinie. în perioada de evolufie, nava se depărtează de Ia drumul inifial (în sensul opus celui în care s-a pus cîrma) cu o cantitate numită abatere. La navele cu cîrmă cu servomotor, perioada de evolufie se termină cînd nava îşi schimbă direcfia cu circa 90°, iar la navele
cu cîrmă fără servomotor, perioada de evolufie durează mai mult, şi anume pînă cînd nava îşi schimbă direcfia cu circa 270°. Partea cea mai importantă a curbei, din punct de vedere practic, e cuprinsă între punctul inifial şi punctul în care nava îşi schimbă direcfia cu 180°, deoarece o schimbare de drum mai mare decît 180° nu se foloseşte; de asemenea, diametrul cercului final, numit diametru de girafie, e mai pufin important decît diametrul maxim al curbei, numit diametru tactic, care indică spafiul necesar navei pentru a întoarce cu 180° (v. fig. II).
2
II. Curbă de girafie. pozifiile succesive ale prorei navei;	pozifiile	succesive
ale centrului de greutate; Df) diametru tactic; Dq) diametru de girafie; I) „înaintarea" (pentru pozifia G7); D[_) deplasarea laterală a navei (pentru pozifia G7); K) abatere; a),unghi de derivafie; Í) drumul inifial; 2) curba de girafie; 3) înfăşurătoarea axului longitudinal al navei.
La manevră şi în navigafie e important să se cunoască, în fiecare moment, „înaintarea", adică porfiunea din drumul inifial cuprinsă înfre punctul inifial şi piciorul perpendicularei coborîte din punctul actual al navei pe drumul inifial, şi „deplasarea laterala", adică lungimea acestei perpendiculare. Aceste date sînt înregistrate în tabele sau în grafice, întocmite pentru diferite vitese şi pentru diferite unghiuri de cîrmă.
Curba de girafie a unei nave variază în funcfiune de vitesă şi de unghiul de cîrmă; diametrul curbei de girafie creşte cu creşterea vitesei şi se micşorează cu mărirea unghiului de cîrmă. La nave cu lungimi diferite, diametrul tactic creşte cu lungimea L a navei. La navele mari, diametrul tactic e de (6---8) L; dacă aceste nave au cîrme compensate, diametrul scade la (4«*5) L; la nave mici cu vitesă mică, diametrul tactic e de (3*-5) L. Vitesa lineară în timpul întoarcerii scade Ia (0,6*-*0,8) fiind vitesa inifială); la navele mici, cu cîrme mari necompensate, vitesa scade pînă la (0,4—0,5) v{. Unghiul de derivafie a, adică unghiul dintre tangenta la traiectorie şi axa navei, e de circa 6-*-10°.
Curba înfăşurătoare a axei navei, adică curba la care axa navei rămîne tangentă în cursul girafiei (linia întreruptă din fig. II), arată că punctul de tangenfă de pe axa navei rămîne practic acelaşi în tot cursul întoarcerii. Acest punct, numit punct giratoriu a| nayejor, se găseşte totdeauna la extrema prorei
Curbă de intersecfiune
583
Curba de presiune
sau, ia unele nave, chiar în afara prorei; acesta e unul dintre motivele pentru cari comanda navei e dispusă cît mai spre proră, astfel încît cel care manevrează să poată aprecia cît mai bine evolufia navei.
Efectul unui curent asupra curbei de girafe consistă în deformarea curbei în sensul curentului (v. fig. III a). Efectul vîntului e mult mai complex, variind cu unghiul format de direcfia vîntului şi axa navei.
III.	Curbă de girafie sub acfiunea agenţilor externi. a) sub acfiunea curentului; b) sub acfiunea vînfului; 1) curbă de girafie normafa; 2) curbă de girafie pe curenf; 3) curbă de girafie pe vînt;
4, 5) direcfia curentului, respectiv a vîntului.
Deriva navei, datorită vîntului, are un efect analog cu al curentului, şi anume de a deplasa curba de girafie în direcfia în care bate vîntul, vitesa de derivă fiind variabilă. O navă care se găseşte cu vîntul în proră (v. fig. III b) abate puternic sub vînt, pînă cînd vîntul ajunge Ia travers (la 90° cu axa navei), cînd majoritatea navelor devin ardente (întorc greu), iar curba de girafie se alungeşte într-o direcfie perpendiculară pe direcfia vîntului. Cînd vîntul ajunge în pupă, vitesa de rotafie creşte, iar după ce nava s-a depărtat cu 3--4 carturi de vînt, această vitesă scade din nou.
i.	~ de intersecfiune. Geom.: în Geometria descriptivă, curbă comună a două suprafefe cari se intersectează. Dacă suprafefele se pătrund, curba de intersecfiune se rezolvă în două curbe, una numită curbă de intrare şi a doua, curbă de ieşire.
. 2. ~ de înălfime. Nav.: Proiecfia cercului de înălfime (v.) pe harta Mercator, servind Ia determinarea pozifiei navei prin
Curbe de înălfime pe harfa Mercator.
P^) polul Nord; E) ecuator; A) proiecfia terestră a astrului; Á') proiecfia terestră a astrului pe harfa Mercator; I) II) III) cercuri de înălfime pe globul terestru; I’) II*) HI') curbele de înălfime corespunzătoare pe harta Mercator.
mijloace astronomice (v. fig.). Forma curbei variază cu pozifia astrului fafă de polul terestru (geografic) cel mai apropiat, şi cu latitudinea proiecfiei terestre a astrului.
s. ~ de jalonare. Geod.: Locul geometric al punctelor cari prezintă o diferenfă de 180° între azimutele direcfiilor din aceste puncte şi punctele de la capetele curbei.
4.	~ de nivel. 1. Topog., Geod.: Linia care uneşte punc-
tele de pe suprafafa Pămîntului, de egală altitudine fafă de elipsoidul de referinfă — şi caree reprezentată prin intersecfiunea suprafefei topografice (pe porfiuni limitate) cu un plan orizontal situat Ia o anumită înălfime fafă de nivelul zero, al mării, înălfime care caracterizează curba de nivel respectivă (şi care se înscrie ca valoare pe curba care o reprezintă). Se deosebesc: curbe de nivel alfi-metrice, cari unesc punctele de altitudine egale ale formelor de relief ale uscatului, şi curbe de nivel bati-metrice, cari unesc punctele de egală adîncime ale fundu-	Curbs	de	nive|_
rilor apelor. în repre- echldisfanfă; M) plan de referinfă la un anumit zentarea_ pe harfă a
nivel deasupra mării.
reliefului, prin curbe
de nivel (v. fig.), pianele orizontale de intersectare a suprafeţei topografice se iau la distanfe egale (v. şi sub Echidistanta), cu atît mai mari cu cît relieful e mai accidentat şi cu atît mai mici cu cît scara planului e mai mare. Trasarea curbelor de nivel pe hărfi se face, fie prin interpolare pe planuri cotate altimetric (v. sub Isometru), fie prin metoda filării (v. sub Filare).
5.	~ de nivel. 2. Geod.: Linie care se găseşte pe o suprafafă echipotenfială în cîmpul de gravitafie terestră.
o.	~ de presiune. St. cs.: Locul geometric al centrelor de presiune ale secfiunilor transversale succesive ale unui arc. (Nofiunea de curbă de presiune poate fi extinsă la orice structură alcătuită din bare, de exemplu la cadre.)
Centrul de presiune al unei secfiuni e punctul în care rezultanta R a forfelor exterioare (sarcini şi reacfiuni), cari acfionează asupra arcului de o parfe a secfiunii, înfeapă pianul acesteia. Distanfa e dintre centrul de presiune şi centrul de greutate al secfiunii respective se numeşte excentricitate. Reducînd rezultanta R în raport cu centrul de greutate al secţiunii, se obfin eforturile N, T, M, între N şi M existînd relafia M = N*e.
Curba de presiune coincide cu o anumită curbă funiculară (v. Funiculară, curbă ~) a sarcinilor cari acfionează asupra arcului. în cazul sarcinilor concentrate, curba de presiune are forma unui poligon, numit poligon de presiune, care coincide cu un anumit poligon funicular (v. Funicular, poligon ~) al acestor sarcini. Rezultanta tuturor forfelor exterioare (sarcini şi reacfiuni) cari acfionează de o parte a unei secfiuni a arcului e tangentă la curba de presiune în dreptul secfiunii respective. Mărimea şi sensul acestei rezultante sînt date de raza polara paralelă cu rezultanta, corespunzătoare polului cu care s-a construit curba de presiune. Rezultă că reacfiunile -arcului sînt tangente la curba de presiune în dreptul secfiunilor de la naşteri, iar mărimile şi sensurile acestora sînt date de razele polare extreme.
Dintre curbele funiculare, cari pot fi construite penfru sarcini date, curba de presiune satisface unele condifii impuse de reze-mările arcului. Aceste condifii sînt trei, şi diferă de Ia un tip
Curbă de racordare
584
Curbă inversă
de arc la altul. La arcele cu trei articulafii, curba de presiune trece prin cele trei puncte de articulare. La arcele cu două articulafii, curba de presiune trece prin cele două puncte de articulare; cea de a treia condifie rezultă din cunoaşterea canti-tăfii static nedeterminate, permifînd astfel aflarea reacfiunilor. La arcele dublu încastrate, cele trei condifi rezultă din cunoaşterea celor trei cantităfi static nedeterminate, cu ajutorul cărora se pot obfine pozifia, direcfia şi mărimea reacfiunilor.
La arcele static determinata (arce cu trei articulafii), forma curbei de presiune nu depinde de forma arcului, ci numai de pozifii le celor trei articulafii. La arcele static nedeterminate, forma curbei de presiune depinde de forma arcului, datorită canti-tăfilor static nedeterminate cari infiuenfează configurafia ei.
Dacă, pentru o anumită situafie de încărcare, curba de presiune coincide cu axa arcului, orice secfiune a acestuia e solicitată numai la efort axial, momentele încovoietoare şi forfele tăietoare fiind nule. La aceste tipuri de arce, numite arce de coincidenţă, materialul e utilizat în modul cel mai economic. Forme simple de arce de coincidenfă se realizează la arcele static determinate, pentru anumite sisteme de încărcare (de ex.: arcul parabolic e arc de coincidenfă pentru o sarcină verticală uniform distribuită pe proiecfia orizontală a arcului; arcul circular e arc de coincidenfă pentru o sarcină uniform distribuită, normală în fiecare punct pe axa arcului). La arcele static nedeterminate, scurtarea axei conduce la aparifia unor excentricităţi mici. Pentru forme complicate de repartizare a sarcinilor, axâ arcului de coincidenfă se stabileşte, de obicei, prin metode aproximative de calcul. în practică, forma de arc de coincidenfă nu poate fi realizată, deoarece un arc e solicitat atît de sarcini permanente, cît şi de sarcini cu pozifie variabilă (sarcini mobile). în acest caz, în special la poduri, se obişnuieşte ca arcul să fie proiectat astfel, încît axa acestuia să coincidă cu curba funiculară a sarcinilor permanente, care trece prin centrele de greutate ale secfiunilor de la naştere şi de la cheie. V. şi sub „Arc 2.
1.	~ de racordare. Topog.: Linie curbă care se introduce între două aliniamente (v. sub Racordare),
2.	~ de sprijin. Mat.: Curba formată în modul următor de mulfimea punctelor z^ definite pentru un domeniu D convex care confine originea şi pentru care funcfiunea de sprijin (v.) #(cp) e pozitivă: Fiind dat un domeniu convex D, finit sau infinit, în planul variabilei complexe z — x + iy, şi fiind dată semi-dreapta arg z = cp în acest domeniu, dusă prin origine, pe această dreaptă se coboară perpendiculare din punctele lui D. Fie z^ punctul de pe această semidreaptă cel mai depărtat de origine, care constituie piciorul unei perpendiculare coborîte dintr-un punct al domeniului D. Dacă, pentru qp dat, funcfiunea de sprijin K(cp) e pozitivă, atunci z9 e situat pe semidreapta luată, — în cazul contrar, pe semidreapta arg z = jt-fqp.
3.	~a erorilor. 1. Geom.: Curbă auxiliară trasată în epurele de Geometrie descriptivă pentru determinarea unor anumite puncte sau linii a căror obfinere corectă e imposibilă sau în orice caz foarte dificilă.
Pentru determinarea oricărui punct sînt necesare două con-difii: făcînd abstracfie de una dintre aceste condifii se găseşte „ un prim loc geometric a cărui totalitate de puncte se bucură de proprietatea considerată; apoi, făcînd abstracfie de cea de a doua condifie şi finînd seamă numai de prima, se obfine un a! doilea loc geometric; punctul comun celor două locuri e punctul căutat. Cînd punctul căutat aparfine unei linii cunoscute, nu e cazul să se construiască decît un singur loc geometric.
4.	~a erorilor. 2. Clc. e. V. sub Eroare.
5- ~ funiculară. Mec.; Curba de echilibru a unui fir perfect flexibil şi inextensibi! supus unui sistem plan de forfe şi
H —
Curba funiculară.
fixat la extremităfi, cînd distanfele dintre punctele de aplicafie ale forfelor tind către zero.
Curba funiculară e, deci, limita către care tinde un poligon funicular în cazul unei distribufii continue a forfelor aplicate.
Pentru forfe verticale, ecuafia diferenfială a unei curbe funi-culare e
d2y __ d^~p'
unde H e tracfiunea la vîrf, raportată la unitatea de lungime de arc de curbă, iar p e sarcina.
Cînd p e uniform repartizat pe orizontală, curba funiculară e o parabolă; cînd p e uniform repartizat pe arcul de curbă, curba
funiculară e un lănfişor (v. fig.). în particular, e un ianfişor curba funiculară a unui fir sub propria lui greutate.
6.	~ integrală. Mat.: Curba care reprezintă o integrală a unei ecuafii diferenfiale. De exemplu, integrala generală a ecuafiei diferenfiale
y\y~b)-\-x~a~§ fiind (* — a)2 + (y — ti)2 — e, curbele integrale sînt cercuri de rază arbitrară cu centrul în (a, b).
7.	~ inversă. Mec.: Curba (P) în care se transformă o curbă dată (r), dacă între punctele curente omologe A\ şi Aj ale celor două curbe
există relafia (v. fig. /)
(1) OĂr0Ăl = S,
unde OAi şi OAţ sînt distanfele dintre un centru de inversiune O şi punctele Ai şi A\, iar S e puterea inversiunii. Curba inversă (P) se trasează folosind un cerc (Co) cu centrul în O şi cu, raza R — ~\JSs în raport cu care se determină pozifii le punctelor inverse A\ de pe curba (r'), corespunzătoare punctelor Ai de
pe curba (r); punctul A\ e intersecfiunea dintre dreapta O A^ şi perpendiculara pe această dreaptă, coborîtă din punctul de contact al tangentei duse din A- la cercul (Co).
Curbele inverse se trasează prin puncfe, afară de cazurile în cari configurafia lor poafe fi iuşor determinată teoretic. Astfel, curba inversă a unei drepte e o dreaptă sau un cerc, după cum dreapta dată trece sau nu frece prin centrul de inversiune; de asemenea, curba inversă a unui cerc e o dreaptă sau un cerc, după cum cercul dat frece sau nu trece prin centrul de inversiune.
Fig, II a reprezintă construcfia dreptei (1"'), curba inversă a unei drepte (r) care trece prin centrul de inversiune O, ştiind că în acest caz cele două drepte se confundă. Fig. II b reprezintă construcfia cercului (F'), curba inversă a dreptei (T) care nu trece prin centrul de inversiune O, folosind relafia
aĂ} ON' ON~ OĂ\ sau
I. Trasarea curbei inverse,
(2)
(2')
OAi • OA\ = ON ■ ON' = S,
deoarece triunghiul OA[ N' e drepfunghic, ca şi triunghiul ONAi, ceea ce înseamnă că punctul descrie un cerc cu centrul
Curbă inversă
585
Curbă inversă
în C şi cu raza CA\. Fig. II c reprezintă construcfia dreptei (F')f curba inversă a cercului (r) care trece prin centrul de inversiune O, folosind aceeaşi relafie (2), obfinută din triunghiurile dreptunghice ON'Â\ şi OA\N, ceea ce înseamnă că punctul A\ descrie o dreaptă perpendiculară pe diametrul ON. Fig. II d reprezintă construcfia cercului (P) curba inversă a cercului (r) cu raza CNi < OC, folosind relafiile
(3)
a^ = 07Vi , O Aj = on2 ON\ OĂi	ONţ OA2
/»V
/ <
/ y- : ■
/ . '
/ ✓
!	Í
-J>_______________i-
Ar a9 I â: I
\ (rhfrr
\
% / /
/
şi considerînd raportul armonic
(7)	;	ÖT2 = ÖNi-ÖN2
(care rezultă şi din triunghiul NiTN2), din cari se deduce
raportul	____	___
(aj	S-SL
ON\ ON2
ceea ce înseamnă că punctul A\ descrie un cerc (P) anti-omotetic cu (F), centrul de omotetie fiind O. Fig. II f reprezintă construcfia cercului (P), curba inversă a cercului (F) cu
(C0)
II, Curbe inverse.
a) dreapta T şl curba inversă, dreapta V—F; b) dreapta F şi curba Inversă, cercul F’; c) cercul F şi curba Inversa, dreapta T'; d) cercul F şj curba inversă, cercul F’pentru CNf-<^OC; e) cercul T şi curba inversă, cercul F" pentru CNj^>OC; f) cercul F şl curba inversă, cercul T'eF pentru CNj =: OC,
fafă de (Fr) şi considerînd raportul armonic O Ai OA2 ONi ON2
fafă de cercul (r), din cari se deduce raportul armonic
(4)
-=1
(5)
OA\ OA
ON\
2_ __
= 1,
ceea ce înseamnă că punctul A\ descrie un cerc (F') omotetic cu cercul (r), centrul de omotetie fiind O. Fig. II é reprezintă construcfia cercului (r*), curba inversă a cercului (r) cu raza
CNi > OC, folosind relafia
Of,
(6)
ON\
ON\ OT
raza CiVt = OC = OiV/2, folosind expresia raportului armonic
(9)	ON • ON' = OT2=R2
fafă de cercul (r), deoarece cercurile (C') şi (r) sînt ortogonale, ceea ce înseamnă că punctul Ai descrie un cerc (rf) care se confundă cu cercul (r).
Curbele inverse se pot obfine cu ajutorul mecanismelor inversoare, numite şi mecanisme directoare, la cari un punct al unui element mobil trebuie să efectueze o mişcare rectilinie. Aceasta se realizează ştiind că, dacă un punct mobil P se deplasează în lungul unui element rotativ OQ al mecanismului, e posibil să se găsească un alt punct mobil P' al acestui element, astfel încît înfre deplasările celor două mobile să existe relafia (v. fig. III)_ ___
(10)	OP-OP'=k2,
unde k e o constantă; în acest caz, curbele (T) şi (P),
Curbă îsocandeîă
586
Curbă metacentrică
descrise de punctele P şi P’, sînt inverse. Dacă punctul P se mişcă pe un cerc (F) cu centrul în C, odată cu elementul OQ
nerea în diagrama plană a mărimii ariilor sferice permite calculul fluxurilor luminoase prin planimetrarea acelor arii (v. fig.)-
(v. fig. IV), punctul P' va descrie o dreaptă (A) perpendiculară pe direcfia OC, cînd e satisfăcută condifia
(11)	öp:öp,=őp0-öpó=^2.
adică dreapta (A) e curba inversă a cercului (F),
Fig. V reprezintă mecanismul Lipchin-Posselier, la care elementele AC — AE — l şi AB = BD, iar patrulaterul CDEF e un romb cu latura a, deci articulafiile A, D şi F sînt colineare.
Deoarece	___
QD-QF = l2—a2 = k2,
cînd articulafia D descrie un arc de cerc cu centru! în B, arti-culafia F descrie o dreaptă (A) perpendiculară pe direcfia
V, Mecanismul director recîi-finiu, numlf Inversorul Lipchin-Posselier.
A), B) articularii fixe; C), D), E) şi F) articulafii mobile; A) dreapta descrisă de articulaţia F.
Vi. Mecanism director aproape rectjliniu, numii inversor Waif.
A), B) articulafii fixe; C), D) articulafii mobile; M'M") porfiune aproape rectilinie, din fraiecforia descrisă de punctul M.
Ia care punctul M îm-
Curbă îsocandeîă.
2. ~ isolux. Fiz.; Curbă care reprezintă locul geometric al punctelor unei suprafefe de utilizare cari au aceeaşi iluminare
elementului imobilizat AB.
Acest mecanism se foloseşte, de exemplu, la mişcarea de avans a ferestraielor circulare.
Fig. VI reprezintă mecanismul Watt, parte elementul CD în raportul
DM_AC ~MC BL)'
astfel încît, cînd articulaf i ile C şi D descriu arcuri de cerc cu centrele în punctele respective A şi B, punctul M descrie o curbă al cărei segment M'M" e aproximativ o dreaptă. Acest mecanism se foloseşte la instrumente de măsură, la indicatoare, etc.
î. ~ îsocandeîă. Fiz.: Fiecare dintre curbele loc geometric ale punctelor de pe o sferă concentrică cu un izvor de lumină, în care sfera e înfepată de vectorii cari reprezintă intensităfi le luminoase de egală valoare. Curbele isocandele sînt reprezentate în mod obişnuit într-o diagramă plană, pe care se trasează o refea de curbe meridiane şi paralele, diagramă în care ariile sînt proporfionale cu ariile corespunzătoare de pe sferă. Menfi-
5	10 1J 20	25	30	35	5	10	15 PO 22
Curbe isolux pentru o porfiune de stradă.
(acelaşi număr de lucşi). Curbele isolux dau o primă indicafie asupra aspectului luminos al suprafefei respective, întrucît, pentru suprafefe perfect difuzante, strălucirea în fiecare punct e proporţională cu iluminarea. Curbele isolux sînt folosite în special la proiectarea iluminatului exterior (v. fig.) Sin. Curbă de egală iluminare.
a. ~a Jordán. Mat.: Imaginea omeomorfă (adică biunivocă şi bicontinuă) a\inui segment sau a circumferenfei unui cerc.— în spafiul euclidian cu n dimensiuni, o curbă Jordán e mulfimea punctelor ale căror coordonate x{ (z‘ = 1, 2, ••• n) sînt date de funcfiunile	(i);	i=	1,	2,	xi fiind funcfiuni continue
de parametrul t şi neexistînd două valori t\^tt2 cari să dea acelaşi punct al curbei (exceptînd cel mult £i = 0 şi 1 )-
4.	~a Lamé. Mat.: Curbă care, în coordonate cartesiene, are
(x\ i1 / y \
-J +ÍT/ M- fiind rafional, pozitiv
sau negativ.
5.	~ metacentrică. Av.: Curba înfăşurătoare a rezultantelor forfelor aerodinamice exercitate asupra unui profil. Curba metacentrică, la care fiecare rezultantă a forfelor aerodinamice corespunde unei anumite incidenfe a profilului, se foloseşte în studiul stabilităfii statice a avionului.
Curba Peano
587
Curbă caracteristica
i.	~a Peano. Mat. V. sub Curbă 1.
s. ~ polară. Mec.; Locul geometric al centrelor instantanee de rotafie ale oricărui element mobil dintr-un mecanism. Dacă un mecanism are elementele sale solidarizate cu elemente de forma curbelor polare, astfel încît transmiterea mişcării să se obfină prin intermediul curbelor polare, acesta se numeşte mecanism polar; la transmiterea mişcării cu mecanisme polare pot fi mobile numai o polară sau ambele.
La o cuplă cinematică superioară, la care zona de contact e o linie sau un punct, coincid normalele duse în punctele de tangenfă ale curbelor cari constituie zona de contact (v. Curbă cu înfăşurare reciprocă), iar aceste normale frec prin punctele de tangenfă corespunzătoare ale curbelor polare cari determină mişcarea relativă a celor două elemente ale cuplei. Dacă punctele de tangenfă ale zonelor de contact coincid cu cele ale curbelor polare, mişcarea relativă dintre elementele cuplei cinematice e o rostogolire fără frecare între elementele cuplei cinematice (v. şî Vitesă de alunecare, sub Curbă cu înfăşurare reciprocă).
3.	~a Pólya. Mat. V. sub Curbă 1.
4.	^raţională. Maf. V. sub Curbă 1.
5.	~sfrîmbă. Geom.: Curbă în spafiu ale cărei puncte nu sînt confinute toate într-un plan.
«. ^transcendentă. Mat. V. sub Curbă 1.
7.	~a Watt. Geom.:
Curbă algebrică de gradul al şaselea, care are punctele ciclice ca puncte triple. Are un punct dublu cu tangente de lungă inflexiune. Are următoarea definifiecinematică: Locul descris de un punct M, situat pe latura BC a unui patrulater articulat, care are latura opusă AD fixă (lungimile AB, BC, CD, DA, MB, MC sînt fixe) (v. fig.).
8.	Curbă. 2. Fiz., Tehn.: Linie care reprezintă grafic o relafie dintre două mărimi variabile, trecute una în abscise şi cealaltă în ordonate. în cazul special al maşinilor, curba care reprezintă relafia dintre două din mărimile ei caracteristice, cînd mărimile ei caracteristice independente de acestea sînt menfinute constante, se numeşte (curbă) caracteristică (v. Caracteristică 3).
9.	~ aerologică. Meteor. V. sub Diagramă aerologică.
io.	~ C. Metg.: Sin. impropriu pentru Curbă S. V. şî sub Transformare isotermică a austenitei.
ii.	~ caracteristică. Plast.: Curbă care reprezintă geometric, în planul oOs, corespondenfa dintre tensiunile mecanice şi deformafiile unui material care rezultă dintr-o experienfă simplă de tracfiune, compresiune, torsiune sau încovoiere. Pentru un anumit tip de experienfă, curba caracteristică caracterizează în mare măsură proprietăfile mecanice ale materialului respectiv. Trasarea diagramei se face folosind un sistem de axe ortogonale, în care pe abscisă se ia alungirea sau deformafia (alungire relativă), iar pe ordonată, efortul sau tensiunea. Similar, pentru încercări de torsiune, diagrama ar fi o diagramă moment de răsucire-unghi de răsucire, iar pentru cele de încovoiere, o diagramă moment încovoietor-săgeată. Aceste diagrame pot fi „convenfionale" sau „reale”, după cum în calculul tensiunii efortul e raportat la secfiunea inifială (acestea sînt cele mai utilizate) sau la cea actuală, micşorată. în aceste diagrame, deformafia
	—
r	/0 1 \
A\ j /	
	/ f Nv
—ir	
Curba Watt.
Í. Curbă caracteristică.
poate fi considerată în două feluri: deformafie în sensul Iui Cauchy sau deformafie în sensul lui Hencky. Dacă se notează cu Iq lungimea inifială a epruvetei şi cu l lungimea ei actuală, deformafia în sensul lui Cauchy e g = (/ — Io)/Iq, iar deformafia în sensul lui Hencky e e=ln(Z//o).
Curba caracteristică are mai multe puncte remarcabile, cari delimitează pe ea porfiuni semnificative din punctul de vedere mecanic. Pentru tensiuni destul de mici, curba e, de cele mai multe ori, rectilinie. Punctul A (v. fig. I) marchează sfîrşitul acestei porfiuni rectilinii. Ordonata lui, notată cu ap, e numită limită de proporfiona-litafe. Pe această porfiune, relafia dintre tensiune şi deformafie e lineară şi e dată sub forma legii lui Hooke:
G — Es,
unde E e o constantă, caracteristică materialului, numită modulul Iui Young. în porfiunea OA, materialul se găseşte în stadiul elasticităţii lineare. Dacă tensiunea creşte, de cele mai multe ori materialul continuă să se comporte elastic şi pe porfiunea AB .a diagramei. Pe această porfiune, însă, relafia dintre tensiune şi deformafie nu mai e lineară. Punctul B corespunde deci limitei pînă Ia care materialul poate fi considerat elastic. Ordonata lui, notată cu Ge, e numită limită de elasticitate. Această limită are un caracter convenfional, fiindcă orice deformafie elastică, oricît de mică ar fi, e însofită totdeauna şî de o deformafie remanentă. Punctul B delimitează pe diagramă porfiunea pînă Ia care deformafiile remanente pot fi neglijate. Pozifia iui depinde de aproximafia cerută în fiecare experienfă în parte. De obicei, pentru metale, deformafiile remanente în punctul B sînt de ordinul 0,001 •••0,03%, dar mărimea lor variază de la caz la caz. De obicei punctele A şi B sînt foarte apropiate şi în multe cazuri ele pot fi considerate confundate.
Cînd tensiunea a atins valoarea corespunzătoare punctului C, deformafiile remanente sînt destul de mari, astfel încît ele nu pot fi neglijate. Tensiunea corespunzătoare acestui punct e numită tensiune critică convenfională de plasticitate. Mărimea deformafiei corespunzătoare, care defineşte pozifia punctului C pe diagramă, e convenfională' şi depinde de condifiile tehnice respective. Ea e însă totdeauna mai mare decît deformafia corespunzătoare limitei de elasticitate. Dacă această deformafie e de 0,2%, tensiunea critică convenfională de plasticitate e notată de obicei cu (?o,2* Există unele materiale ale căror curbe caracteristice posedă, începînd de la un anumit punct al curbei (punctul Z)în fig. /), un palier orizontal. Cînd tensiunea a atins valoarea corespunzătoare punctului D, chiar dacă ea rămîne apoi constantă şi uneori chiar dacă ea scade, deformafia creşte. Materialul se comportă ca un fluid. Ordonata corespunzătoare (punctului D e numită tensiune critică de plasticitate (sau limită de fluiditate). Pe curbele caracteristice cari au un astfel de palier orizontal, punctul C coincide de obicei cu punctul D. De altă parte, curbele caracteristice cari nu au un palier orizontal nu au, evident, nici punctul D. Deci pe o curbă caracteristică oarecare se pune în evidenfă fie punctul C (D lipsind), fie punctul D, dar atunci C coincide cu el. Din această cauză se foloseşte o singură nofiune, aceea de tensiune critică de plasticitate, care se utilizează fie într-un sens, fie în celălalt, în teoria plasticităfii, notafia cel mai mult folosită pentru tensiunea critică de plasticitate e gs.
Procesul de deformafie care urmează după depăşirea tensiunii critice de plasticitate, cît timp deformafiile plastice sînt
Curbă caracteristică
588
Curbă caracteristică
II. Curba caracteristica penfru ofelu! moaîe.
aproximativ de acelaşi ordin de mărime cu cele elastice, e numit deformafie plastică. Cînd deformafiile plastice au devenit foarte mari, în sensul că cele elastice pot fi neglijate în raport cu primele, procesul corespunzător e numit curgere plastică (v. Curgere 3). Acestor două procese le corespund două porfiuni ale curbei caracteristice. Ele sînt despărfite printr-un punct de pozifie oarecum convenfională, a cărui ordonată e numită limită de curgere. Pe prima porfiune, deformafiile plastice nu pot creşte oricît de mult, datorită faptului că în corp există încă porfiuni elastice cari mai împiedică dezvoltarea deformafiilor plastice. Cînd o întreagă secfiune a epruvetei sau chiar o porţiune a ei a ajuns în stadiul plastic, deformafiile plastice se pot dezvolta oricît şi se spune că materialul curge plastic. Penfru unele materiale particulare, deformafiile elastice pot fi neglijate încă de la începutul procesului de deformafie plastică; în acest caz, limita de curgere coincide cu tensiunea critică de plasticitate. Această coincidenfă are loc, de exemplu, la materiale a căror curbă caracteristică are un palier orizontal lung.
Trecerea din domeniul elastic în cel plastic e, de obicei, progresivă, lină (v. fig. I). Există şi unele materiale în cari trecerea de la domeniul elastic la cel plastic se face brusc (ca în fig. II) şi deci limita de elasticitate nu mai are un caracter con-venfional, ci corespunde unui fenomen fizic bine definit. Acest fenomen poafe fi explicat presupunînd că epruveta e formata din două materiale constituente: unu! casant şi unul ductil. Pînă la atingerea unei anumite tensiuni limită, scheletul materialului casant constitutiv suportă aproape întreaga sarcină. La atingerea acestei tensiuni, acest schelet se rupe şi încărcarea e transferată materialului ductil. La materialele la cari trecerea de la domeniul elastic la cel plastic se face brusc (la bronz, ofel moale), pe curba caracteristică apare un vîrf ascufit (fig. II corespunde ofelului moale). Pe astfél de curbe caracteristice, punctele A, B, C şi D se suprapun în acest vîrf.
Dacă, după depăşirea tensiunii critice de plasticitate, curba caracteristică a unui material e strict crescătoare, materialul respectiv are proprietatea de consolidare (v. Consolidare). Pentru astfel de materiale, în timpul deformării plastice, limita de elasticitate e crescătoare. în adevăr, dacă din punctul Q al curbei caracteristice din fig. / tensiunea începe să scadă sjun-gînd la zero, relafia dintre tensiune şi deformafie în timpul descărcării e reprezentată grafic prin segmentul QR. O astfel de descărcare, reprezentată printr-un segment de dreaptă paralel cu segmentul elastic inifial O A, se numeşte descărcare perfect elastică, fiindcă legea lui Hooke e aplicabilă şi aici. Reîncepînd încărcarea din punctul R, diagrama care se obfine se suprapune perfect peste segmentul RQ, noua limită de elasticitate (ordonata punctului Q) fiind mai mare decît cea inifială. Descărcarea perfect elastică e o schemă idealizată a fenomenului de descărcare, care e de cele mai multe ori în foarte bună concordanţă cu experienfă. Totuşi, în unele cazuri ea nu e aplicabilă, fie penfru că materialul prezintă un important fenomen de isterezis (v. fig. II), fie pentru că (dacă epruveta e foarte groasă) descărcarea e un proces elastoplastic. Mai trebuie menfionat şi faptul că, dacă înainte de a începe reîncărcarea în punctul R (v. fig. /) epruveta ar fi lăsată în repaus timp de cîteva zile, reîncepînd încărcarea din punctul R, palierul elastic ar putea să urce dincolo de punctul R (ca, de exemplu, în fig. II). Acest fenomen e mai accentuat la materialele cari prezintă un vîrf ascufit în punctul corespunzător tensiunii critice de plasticitate.
HI. Curba caracteristică pentru un material elasto-„per-fecf plastic".
Pentru ca o funcfiune a = f (e) să reprezinte proprietatea de consolidare a unui material, trebuie ca ea să satisfacă urmă-toarele condifii: să fie continuă, strict crescătoare, derivata ei putînd avea însă un număr finit de puncte de discontinuitate.
Există materiale a căror curbă caracteristică poate fi aproximată uneori prin două drepte, a doua dreaptă fiind însă orizontală (v. fig. III):
o — Ee şi a — as -- const.
Astfel de materiale se numesc materiale perfect plastice (v. Plasticitate).
Ele sînt caracterizate prin faptul că limita de elasticitate rămîne mereu constantă în cursul deformării plastice, pe cînd la materialele consolidabile ea e crescătoare.
în. anumite cazuri, deformafiile elastice pot fi neglijate în raport cu cele plastice. Dacă materialul e consolidabil linear, se utilizează diagrama din fig. IV.
Materialele ale căror proprietăfi mecanice pot fi aproximate prin astfel de diagrame se numesc maieriale plastic-rigide cu consolidare lineară. Există, evident, şi materiale perfect plastice-rigide, cînd diagrama se reduce doar 1a o dreaptă orizontală. Astfel de materiale nu se deformează dacă tensiunea nu a atins o anumită limită orSt La atingerea acestei limite, materialul Curba caracteristică a începe să se deformeze direct plastic.	unui	material	plastic-rigid
De menfionat că dacă dintr-un punct	cu	consolidare	lineară,
al diagramei începe procesul de descărcare, descărcarea e rigidă (segmentul AB din fig. IV), în sensul că deformafia totală coincide cu deformafia remanentă.
Cele două nofiuni, perfect plastic şi consolidabil, sînt nofiuni oarecum complementare, în sensul că un material plastic oarecare e fie perfect plastic, fie consolidabil. Există totuşi şi un al treilea tip de materiale (numite desconsolidabile), întîlnif foarte rar, a cărui curbă caracteristică, după depăşirea limitei de elasticitate, e întîi descrescătoare şi apoi crescătoare (v. fig. II). Deoarece porfiunea respectivă de pe diagramă nu e utilizată în tehnică, acesta materiale se încadrează în una dintre cele două scheme de mai sus, după cum diagrama după această porfiune este orizontală sau crescătoare.
Unele materiale (anumite tipuri de ofeluri) prezintă o tensiune critică superioară de plasticitate a5j şi o tensiune critică inferioară de plasticitate os . Cu creşterea temperaturii, diferenfa dintre cele două tensiuni scade, devenind chiar zero pentru temperaturi mai înalte. în general, tensiunile critice de plasticitate ale diferitelor materiale sînt influenfate de temperatură, în sensul că ele scad cu creşterea temperaturii. Cu creşterea temperaturii scade şî consolidarea materialelor (modulul de consolidare); pentru temperaturi înalte, ea poate să dispară cu totul. Consolidarea e influenfată şi de trecerea unui interval lung de timp, în sensul că consolidarea scade pe măsură ce materialul se învecheşte.
O influenfă deosebită asupra tensiunii critice de plasticitate şi, în general, asupra curbei caracteristice, o are vitesa de deformafie (vitesa cu care se deformează epruveta). Astfel, pentru epruvete de ofel cu 0,1% carbon, tensiunea critică de plasticitate care rezultă din experienfe dinamice (vitesa de deformafie: 600 s-1) e aproape de 1,85 ori mai mare decît cea statică. în general, odată cu creşterea vitesei de deformafie creşte şi tensiunea critică, dar această creştere variază de la
Curba caracteristica
589
Curbă caracteristica
un material la altul. Există materiale (ofel cu confinut de crom şi nichel) pentru cari influenfă vitesei de deformafie asupra curbei caracteristice e uneori neglijabilă. Fig. V reprezintă diferite curbe ţo carasteristice obfinute penfru aluminiu.
Curba întreruptă e curba statică. Cu cît vitesa de deformafie e mai mare, cu atît diagrama se urcă mai sus, adică, pentru o aceeaşi deformafie plastică, tensiunea corespunzătoare creşte cu creşterea vitesei de deformafie. Cea mai cunoscută relafie care dă corespondenta dintre tensiune şi vitesa de deformafie pentru o aceeaşi deformafie plastică e relafia propusă de Ludwik:
£P
£0
unde trij
teristice plastică a = f{e)
materialului, iar 8^ e partea
din deformafia totală. Dacă e ecuafia curbei caracteristice statice, o altă relafie mai generală, între tensiune şi vitesa de deformafie (propusă de Malvern) e următoarea:
0 = f (e) + a \n (]+b sp), unde a şi b sînt constante caracteristice materialului respectiv.
Fig. I arată că, dacă în experienfă respectivă tensiunea creşte mult, epruveta poate să se rupă. Punctul N de pe curba caracteristică corespunde, de cele mai multe ori, aparifiei în epruvetă a unei strangulări (gîtuituri). Ordonata corespunzătoare e numită rezistenfă de rupere (şi se notează cu Gr). Curînd după aparifia strangulării, de obicei epruveta (dacă e confecfionată dintr-un metal ductil) se rupe, fiindcă strangularea se îngustează foarte repede, chiar pentru tensiuni descrescătoare. Punctul P din fig. / corespunde ruperii. O astfel de rupere, cu aparifia unei strangulări, se numeşte rupere vîscoasă (de ex. Ia ofelul moale). Unele materiale se rup însă casant, fără aparifia vreunei strangulări (de ex. fonta, piatra). Ruperea vîscoasă se produce după aparifia unor mari deformafii plastice, pe cînd cea casantă se produce după aparifia unor deformaţii plastice mici. Ruperea vîscoasă e legată de curgerea corpului solid sub acfiunea tensiunii de forfecare, iar ruperea casantă se produce cînd fisurile mărunte apărute în material cresc sub acfiunea tensiunii de întindere. Dacă încărcarea e aplicată pentru un timp foarte scurt, tensiunea de forfecare care apare nu reuşeşte sa producă o curgere vizibilă şi, de aceea, multe materiale suportă tensiuni de durată scurtă mult mai mari decît tensiunea lor critică statică de plasticitate. De cele mai multe ori, cu cît solicitările sînt de durată mai scurtă, cu atît ruperea epruvetei are un caracter mai casant, fără curgere în jurul suprafefei de rupere. Deci proprietatea de a fi casant nu se referă numai ia natura materialului, ci şi la tipul experienţei efectuate. Cu creşterea temperaturii, a presiunii hidrostatice său a intervalului de timp în care e efectuată experienfă dé încărcare, materialul considerat in i f i a I casant poate deveni plastic sau vîscos.
Aparifia unei strangulări într-o epruvetă marchează, de obicei, începutul procesului de rupere. Există unele materiale (de ex. nylonul), pentru cari aparifia strangulării nu e legată de ruperea materialului, ci de întărirea lui.
Curba caracteristică are şl alte particularităţi remarcabile, afara de cele amintite. Astfel, există curbe caracteristice a căror concavitate e dirijată spre axa deformafiilor, Astfel de
curbe au cele mai multe metale (v. fig. VI). Alte curbe caracteristice au însă concavitatea dirijată spre axa tensiunilor, fie în întregime, fie numai pe anumite porfiuni ale ei. Curbele de acest gen se întîlnesc la cauciucuri, la anumite tipuri de ofeluri, la cupru recopt, etc. (v. fig. Vil),
. $ kg fcm 2
V. intiuenfa vifesei de deformafie.
1) curba statică; 2) curba care corespunde vitesei de deformafie de 10053) vifesa de deformafie 2005 1; 4) vitesa de deformafie 3005-1;
5) vifesa de deformafie 4005 \
VI. Curba caracferîsfică pentru ofe! cu riichei.
2 T ~H
VII. Curba caracteristică pentru cauciuc natural.
Concavitatea curbei caracteristice, adică creşterea sau des-creşterea pantei acestei curbe odată cu creşterea tensiunii, infiuenfează calitativ propagarea undelor longitudinale în corpurile solide, întrucît vifesa de propagare a unor astfel de unde e proporfională cu panta curbei caracteristice. Deci, daca Ia creşterea tensiunii panta scade ca la majoritatea materialelor), undele longitudinale se rarefiază, în sensul că undele purtătoare ale unor tensiuni de valori mai mari se propagă mat încet decît cele purtătoare ale unor tensiuni de valori mai mici. Dacă însă la creşterea tensiunii creşte şi panta, adică, dacă materialele au concavitatea curbei caracteristice dirijată spre axa ten» siunilor, undele purtătoare ale unor mari tensiuni se propagă mai repede decît cele purtătoare de tensiuni mai mici — şi în astfel de solide e posibilă aparifia undelor de şoc, în pro-blemele dinamice.
Fig. VI şi Vil cuprind ordinul de mărime al deformafiilor cari intervin în diagramele diferitelor materiale. Astfel, o epruvetă de cauciuc poate să se întindă fără să se rupă, mărindu-şi de cîteva ori (chiar de zece ori) lungimea inifială.
O epruvetă constituită dintr-un metal deformabil plastic se rupe la mărimi ale deformafiilor de ordinul cîtorva zeci de procente. La materialele casante, ruperea se produce la deformafii de fracfiuni dintr-un procent (v. fig. VIII).
Penfru materialele elasţoplastice se foloseşte conceptul de energie potenţială a deformafiei, energie care se liberează prin descărcare. Ea e reprezentată în fig. I prin aria triunghiului VIII. Curba caracteristică RQS. La materialele plasfic-rigide, acest	a	fontei,
concept nu e aplicabil. Se introduce, de asemenea, conceptul de lucru al deformafiei,
W
=joadE-
care se reprezintă în planul aOs prin aria mărginită de conturul OADMQRO. La materialele consolidabile, lucrul deformafiei W e cu atît mai mare, cu cît punctul Q e situat mat sus pe diagramă.
Diagramele descrise mai sus corespund unor experienfe într-o singură direcfie şi un singur sens (de ex. întindere). Dacă se efectuează experienfă în sens invers (comprimare), curba caracteristică ce se obfine e simetrică curbei de întindere în raport cu originea, în general se admite, şi aceasta e suficient de bine confirmat experimental, că, dacă se efectuează
Curbă caracteristică a unui protil
590
Curbă de compresiune-porozitate
IX. Curba caracteristică înfindere-compresiune pentru ofel cu mult carbon.
Í) curba teoretică; 2) curba experimentală.
cu o aceeaşi epruvetă experienfe în ambele sensuri, materialul se comportă elastic într-un interval de variafie a tensiunii egal cu
2	os (v. fig. /X). Această presupunere se menfine şi dacă epruvetă a fost deformată plastic într-un sens sau chiaf în ambele sensuri. Pentru unele materiale, această schemă teoretică se depărtează mult de diagramele experimentale, în sensul că, pentru încercări repetate de sensuri contrare, materialul se comportă elastic într-un interval de variaţie a tensiunii mult mai mic decît 2 as (v. fig. IX). Acest fenomen, care e numit efect Bauschinger, poate fi înlăturat uneori printr-o prelucrare termică.
i.	~ caracteristică a unui protil. Av.: Fiecare dintre curbele cari reprezintă variafia unui coeficient aerodinamic al profilului considerat, în funcfiune de variafia incidenfei acestuia.
Exemple: curba coeficientului de portanfă Cz, care e o linie dreaptă, pînă în punctul corespunzător desprinderii de pe extrados a vinelor de aer, ceea ce se produce la vitesa critică; curba coeficientului de rezistenfă la înaintare Cx, care e aproximativ o parabolă cu axa verticală, al cărei vîrf corespunde la incidenfă a = 0; curba deplasării centrului de presiune Cp, care e aproximativ o hiperbolă, asimptotă la orizon-
02H
16 20
Curbe caracteristice, a) unghiul de incidenţă, în
Frecvente f
I. Curbă de asigurare.
aceste valori fiind necesare la asigurarea construcţiilor hidro-termice mai importante.
Folosirea curbelor teoretice nu constituie o rezolvare a problemei, deoarece distribufia valorilor fenomenelor naturale nu se înscrie exact într-o legătură matematică unică. Totuşi, curbele de asigurare astfel obfinute constituie, în prezent, singura metodă existentă pentru aproximarea valorilor extrapolate ale şirurilor hidrologice.
Exprimarea asigurării (p) se poate face procentual, iar legăturile practice cu timpul (7") se pot stabili cu relafiile r=100//? cînd p<50%, 7' = 100/(100-p) cînd p>50%.
Curba de asigurare cel mai frecvent întîlnită e curba Pearson de tipul III, caracterizată cu ajutorul a trei parametri statistici, cari pot fi calculafi pe baza înregistrării directe a n mărimi ale fenomenului studiat , X2" Xn, şi anume: valoarea medie a mărimii fenomenului, dată de relafia:
_Şf,
xmed n '
coeficientul de variafie al şirului {Cv):
i/Sto-1)2 " V n-1
şi coeficientul de asimetrie al şirului (C5):
D3
s (»~i)c*‘
în relafiile cari dau pe Cv şi Cs Xi
C„
kz se calculează din
ké-
rned
fala C^ = 0,25 şi la verticala a = 0 (v. fig.).
2.	~a consumului specific. Ut.: Curba	consumului	unei
maşini	de forfă, raportat la	puterea acesteia	(exprimată	în CP
sau în	kW) şi la durata de	funcfionare, pentru diferite sarcini.
3.	/n/ de absorpfie. 1.	Fiz.: Curbă care	reprezintă	grafic
absorpfia unei radiafii electromagnetice într-un mediu. De obicei, curbele de absorpfie se raportează la un sistem de axe rectangulare, în abscise figurînd lungimile de undă ale radiafiei (uneori frecvenţele ei), iar în ordonate, fie coeficientul de extincfie, fie logaritmul acestuia.
4.	~ de absorpfie. 2. F/z.: Curbă care reprezintă variafia inten-sităfii unui fascicul de raze (particule, unde electromagnetice, etc.), în funcfiune de grosimea de strat străbătut de fascicul în mediul în care se propagă acele raze.
5.	~ de asigurare. Hidr.:
Curba (v. fig. I) de aproximare şi de extrapolare a curbei de durată (v.). Pentru fenomenele variabile în timp şi observate o anumită perioadă, e necesar de multe ori să se facă aprecieri ale variafiei fenomenului pentru intervale de timp mai lungi. De exemplu, debitele maxime anuale ale unui rîu, urmărite timp de 25 de ani, trebuie să permită aprecierea debitului maxim posibil odată la 100 de ani sau odată la 1000 de ani,
Ordonatele curbei de asigurare pentru un şir caracterizat de cei trei parametri şi avînd asigurarea p *e obfin cu relafia Xp xmed (Cv ^p + 1), în care ^ e o cantitate determinată cu ajutorul tabelelor în funcfiune de Cs şi de asigurarea p.
Diagrama curbei de asigurare (v. fig. II) are în abscise asigurările la scara probabilităţilor, iar în ordonate valorile
1 23H5 10 20 30 W5060 70 80 90 35369833	93,3
Asigurarea p%
II. Diagrama curbei de asigurare.
variabilei la scară logaritmică. Diagrama e împarfită în două de verticala corespunzătoare asigurării de 50%, iar la stînga şi la dreapta se găsesc, la distanfă egală, asigurările complementare (de ex. 1% şi 99%).
Curbele de asigurare dau indicafii asupra valorilor extreme ale fenomenelor şi sînt utilizate în hidrologie la calculul debitelor maxime, minime, etc.
6.	~ de compresiune-porozitate. Geot.: Curbă care reprezintă grafic variafia indicelui porilor unei probe de pămînt în funcfiune de presiunea aplicată asupra sa.
Trasarea curbei se face pe o diagramă avînd în ordonată valorile indicelui porilor s (v.) la scară normală, iar în abscisă
Curbă de compresiune-tasare
591
Curba de concentrare
valorile corespunzătoare ale presiunilor, la scară normală sau Jogaritmică. Curba porneşte de la valoarea inifială a indicelui porilor Sq, care se calculează pe baza determinării prealabile a greutăţii specifice y, a greutăfii aparente (volumetrice) ya şi a umidităfii probei w înainte de aplicarea presiunii, cu ajutorul relafiei:
_Y(1+w)	4
8q—	~ ' ■
ya
Valorile indicelui porilor 8, pentru fiecare treaptă de presiune aplicată, se calculează plecînd de la tasările specifice AHjH corespunzătoare (determinate prin măsurare directă), cu formula:
e = e0—As = £o-----Jf 0 +8o)‘
Întrucît variafiile indicelui porilor As sînt proporfionale cu tasările specifice A HjH, curba de compresiune-porozitate are aceeaşi alură cu curba de compresiune-tasare (v.), prezentînd fafă de aceasta din urmă avantajul că dă o imagine directă a îndesării probei supuse la compresiune.
Coeficientul unghiular al tangentei la curba de compresiune-porozitate într-un punct e coeficientul de compresiune (v.) al pămîntului încercat, pentru presiunea respectivă.
î. ~ de compresiune-tasare. Geof.: Curbă care reprezintă grafic variafia volumului unei probe de pămînt în funcfiune de presiunea aplicată asupra sa, în încercarea de compresiune edometrică. Proba de pămînt, de formă cilindrică, aşezată înfr-o casetă cu perefii metalici, e comprimată axial cu presiuni din ce în ce mai mari, aplicate în trepte. După consolidarea completă sub fiecare treaptă de presiune, înainte de aplicarea treptei următoare, se notează tasarea probei AH şi se raportează la înălfimea inifială H. Valorile A HjH se scriu ca ordonate într-o diagramă în care, în abscisă, se scriu valorile corespunzătoare ale presiunii. Odată cu creşterea presiunii, pămîntul se îndeasă şi tasarea devine din ce în ce mai mică, astfel încît, în reprezentarea la scară naturală, curba da compresiune-tasare apare concavă (v. fig. /). în reprezentarea presiunilor la scară logaritmică, însă (aşa cum se obişnuieşte în Geotehnică), curba apare convexă, apropiindu-se foarte mult de o dreaptă (v. curba A, fig. //)•
Prin comprimarea unei probe dintr-un pămînt care nu a fost supus anterior unor eforturi de compresiune, se obfine ramura principală a curbei de compresiune-tasare (v. Ai, fig. //).
Presiuni (kg/cm2) 2 ¥ 6 8 10
Presiuni ( kg/cm*}
0,5	1,0	2,0	Pr	5,0Pz 10.0
I. Curba de compresiuné-iasare la II. Curba de compresiune-tasare fa scară naturală.	scară	logarifmlcă,
Aţ, A2i A3) ramura principală a curbei; Dacă, ajungîndu-se la O pre- Sa) şl B2) curbe de revenire; Cj şi Siune pi , Se descarcă progresiv	C2)	curbe	de	recomprimare.
proba pînă cînd presiunea devine nulă, curba reprezentativă Bi, numită curbă de revenire (v.) sau de umflare, aproape rectilinie, are o înclinare mult mai mică, datorită efectului de isterezis plastic al pămîntului. Recom-primarea probei provoacă o tasare mai mică decît prima dată, de-a lungul curbei Ci, pînă la presiunea pi , de la care curba reia în continuare íráséul ramurii principale (^2)- O nouă decomprimare a probei, de la o altă valoare a presiunii p2, conduce
la o curbă de revenire B2, aproximativ paralelă cu B\, iar restabilirea încărcării, la o altă ramură secundară C2, aproximativ paralelă cu Ci , etc.
La pămînturile macroporice, curbele de compresiune-tasare au un aspect specific, în funcfiune de înmuierea pămîntului (v. sub Loess).
Aspectul curbei de compresiune-tasare poate da indicafii asupra sarcinii geologice (v.) inifiale a stratului din care a fost scoasă proba supusă încercării: pînă la valoarea acestei sarcini, traseul curbei se găseşte pe o ramură secundară, cu pantă redusă, iar de aici înainte, pe ramura principală, cu pantă mai pronunfată.
Curba de compresiune-tasare se foloseşte în calculul tasării probabile a terenului (v. sub Tasare).
2. ~ de concentrare. Prep. min.: Curba (trasată pe baza încercărilor de laborator) care reprezintă modul în care se desfăşoară procesul de concentrare (în cazul aplicării diferitelor metode de concentrare) şi care permite stabilirea condifiilor penfru obfinerea rezultatelor optime de valorificare a unui minereu (v. fig.). Curba fundamentală [/] e curba y^fiv), reprezentînd variafia confinutului de metal al concentratelor parfiale, obfi-nute succesiv în timpul încercărilor de laborator, şi cari — pe măsura în care are loc operafia de concentrare — sărăcesc în metalul util..
Notînd cu vi V2V3rO£"Vn extracfiile în greutate ale concentratelor parfiale, şi cu cic2cp"cn confinutul în metal al acestora, se pot construi curbele integrale II şi III, reprezentînd variafia conţinutului mediu în metal c al concentratului (însumarea diferitelor concentrate parfiale), respectiv al sterilului rezultat r, curbe cari permit citirea imediată a confinutului produselor finite ce se pot obfine în diferite faze ale procesului de concentrare. Valoarea lui c e dată de relafia:
Curbe de concentrare.
1 p00 = 1
vjQ
f(v) dv :
S Vi t=0
£
t=0
care, pentru v — Q, dă c~-k şi pentru ^=100, c = a, iar valoarea fui rf de relafia:
i~n
100 a — E V: c4
100	iZo * *
r = 7^------- «	/	(v)	dv	=	~
1 f10' ■ “100-^ J 0
i~n 100- £ i=0
care, pentru ^ = 0 dă r — a şi pentru v~ 100, r Valoarea lui m e dată de expresia:
100	\	%—n
0.
c 1 fio
j — y — = — 1 * a Jo
100
şi reprezentată prin curba /V, care pentru v~Q are valoarea m = 0, iar pentru ^=100 are valoarea m —100.
Valoarea curbei randamentului e dată de expresia m — v	100	fr , .	,
*1 = ^100 855 „nnn--a)	dv,
100-a care pentru v — 0 şi
presie admite un maxim penfru
*(100-
^=100 are valoarea r| = 0. Această ex-drj
dv
= 0, care se realizează cînd
[f(v) — a] = Q, deci pentru valoarea lui v, la care curba fundamentală (/) întretaie dreapta orizontală dusă prin punctul de ordonată a; cu această condifie, randamentul maxim se obfine
Curbă de declin
Curba de frecvenfă
cînd în concentrat nu sînt incluse fracfiuni le cari au un confinut în metal mai mic decît confinutui în metal al minereului supus concentrării.
î. ~ de declin. Expl. petr.: Curbă care reprezintă grafic relafia dintre debitul de extracfie al unei sonda şi timpul în care s-a făcut extracfia. înclinarea curbei de declin fafă de axa iimpului indică ritmul de scădere al debitului de extracfie sau declinul producfiei.
După lungimea intervalului de timp, pentru care se stabileşte declinul producfiei, se deosebesc: declin zilnic, lunar, anual, etc. în practică se foloseşte cel mai mult valoarea declinului lunar pentru care se determină coeficientul de declin, p, (în procente) definit prin relafia;
în care qi şi sînt debitele de extracfie In două momente consecutive i şi (i+1), cari delimitează intervalul de timp pentru care se stabileşte declinul (în calcule se iau debitele zilnice de extracfie medie, în două luni consecutive) şi factorul de declin, d, definit prin relafia
Se pot construi curbe de declin pentru sonde individuale sau pentru grupuri mai mici sau mai mari de sonde. Cînd curba de declin, se construieşte pentru sondele unui zăcămînt întreg, fie că se includ în curbă numai sondele cari produc fără întreruperi accidentale (intervenfii, instrumentaţii, reparafii de suprafafă, etc.), determinîndu-se astfel declinul real sau geologic aî zăcămîntului, fie că se includ în curbă toate sondele cari produc, indiferent dacă au avut întreruperi în extracfie sau nu, defer-minîndu-se declinul aparent sau tehnologic al zăcămîntului. De obicei, declinul tehnologic e mai mare decît declinul geologic aî zăcămintelor.
Valoarea coeficientului de declin al producfiei, în cazul scăderii presiunii de zăcămînt, variază în timp. în majoritatea cazurilor, imediat după punerea în exploatare, coeficientul de declin e mare, pînă la circa 8% lunar; apoi coeficientul de declin scade pe măsura epuizării energiei de zăcămînt, ajungînd uneori chiar pînă la 0,5% lunar. în figură ereprezentată o curbă de declin cu o formă foarte des întîlnifă.
Ordonatele punctelor curbei reprezintă debitele pe o scară logaritmică, iar abscisele reprezintă, pe o scară lineară, timpul în aceleaşi unităfi (eventual luni), pentru care se socoteşte debitul de extracfie. După ce zăcămîntul a intrat într-un anumit stadiu de epuizare a energiei, declinul devine practic constant.
Penfru perioada de timp în care declinul de producfie e constant, factorul de declin d=	=	const.; deci debitele de ex-
. q*
tracfie ale intervalelor de timp consecutive formează membrii unei serii geometrice, putîndu-se scrie;
r» = 30,42 •?!
unde q\ţ qn e debitul de extracfie la începutul, respectiv la sfîrşitul perioadei cu declin constant, n e numărul de luni ale perioadei cu declin constant; Tn e cantitatea totală de fifei extras în perioada considerată; 30,42 e numărul mediu de zile ale unei luni (365/12).
Din figură se deduc relafiile:
% __
—	----tg a = w
72—1 *, = *!
În cari b e baza logaritmilor folosită. Din relafiile de mai sus se deduce:
d = b~m,
Unui factor de declin constant îi corespunde deci un unghi a constant, ceea ce înseamnă că în sistemul de coordonate ales, curba de declin e în acest caz o dreaptă.
Curbele de declin pot fi folosite penfru prevederea pro-ducfiei unei sonde sau a unor grupuri de sonde pe unu sau pe mai mulfi ani înainte.
în acest scop se trasează, într-un sistem de coordonate semi-logaritmic (v. fig.), punctele cu debitele zilnice medii în fiecare lună. Dacă pe o anumită perioadă de timp seria punctelor poate fi reprezentată aproximativ printr-o dreaptă, rezultă că declinul e constant, putînd fi determinat conform formulei din înclinarea dreptei (a) spre axa absciselor. Dacă există indicii că declinul va rămîne constant şî în viitor, se pot calcula, cu ajutorul formulelorde mai sus, cîte două dintre următoarele valori: debitul zilnic după un anumit timp (qn), producfia totală (Tn) în n luni, numărul de luni (n) care va trece pînă cînd debitul (q{) va scădea la o anumită valoare (qn) sau producfia totală care se poate obfine în timpul cînd debitul inifial (qi) cunoscut scade la o anumită valoare (limita economică).
Această metodă de calcul se foloseşte în prezent de obicei la stabilirea planului de producfie pe anul următor sau pe mai mulfi ani înainte. în acest scop se construiesc curbele de declin pe schele, sau pe unităfi mai mari, pentru sondele vechi, adică sondele cari au fost în producfie la 1 ianuarie a anului, iar factorii de declin, determinafi din curbe, servesc la stabilirea producfiei viitoare de la sondele vechi; producfia totală într-un an se obfine adăugind la producfia sondelor vechi producfia care se aşteaptă de la sondele ce vor fi puse în producfie în cursul anului respectiv.
2.	~ de distilare. Chim. fiz.: Curba trasată într-un sistem ortogonal de coordonate care reprezintă, pentru amestecuri de lichide, variafia procentului în volum evaporat în funcfiune de temperatură (v. sub Distilare). Sin. Curbă de evaporare.
s. ~ de durafă. Hidr.: Curbă (diagramă) a unei mărimi scalare care caracterizează un fenomen în ordine necronologică, arătînd cît timp din durata totală studiată a fost asigurată (egalată sau depăşită) o anumită valoare Xj. Diferenfă dintre curba de frecvenfă şi cea de durâtă consistă în faptul că frecvenfă unei valori xi arată durata (de ex. numărul de zile) în care se înregistrează această valoare, în timp ce durata pentru xi exprimă numărul de zile în cari se înregistrează valoarea xi( cum şi toate valorile mai mici decît x±, pînă la xmin.
4.	~ de egală umezeală specifică. Meteor. V. sub Diagramă aerologică.
5.	~ de evaporare. Chim. fiz.: Sin. Curbă de distilare (v.).
o.	~ de frecvenfă. Hidr.: Curbă (diagramă) care indică
numărul de înregistrări sau de aparifii ale unei anumite valori xitin raport cu numărul total N dé înregistrări, dintre valorile x\ i X2,,,'vXn ale unei mărimi scalare.
Curbă de declin.
Curbă de granulozitafe_________________________________________593_____________________________________________Curbă de putere
Cu ajutorul curbei de frecvenfă se pot determina în hidrologie: frecvenfă debitului mediu	frecvenfă debitului celui
mai des întîlnit (fmax)', frecvenfă debitului central, care împarte aria curbei de frecvenfă în două suprafefe egale (fc), etc. î. ~ de granulozitafe. V. sub Granulometrie, Granulozitate.
2.	~ de încălzire. Metg.: Curbă de reprezentare grafică a dependenţei de timp a temperaturii unui metal sau a unui aliaj, la încălzirea de la temperatura ambiantă pînă la starea lichidă, celelalte condifii rămînînd neschimbate. Transformările cari se produc în metale sau în aliaje în timpul încălzirii apar pe curbele de încălzire respective, fie sub forma unor porfiuni orizontale — paliere—, fie sub forma unor deplasări ale curbelor (întîrzieri la încălzire) csri se produc între anumite intervale de temperatură; temperaturile cari marchează pe curbele de răcire astfel de transformări sînt numite temperaturi critice de transformare (sau, impropriu, puncte critice de transformare).
în generai, în condifii de echilibru, temperaturile de trans-formare la încălzire au aceleaşi valori ca şi temperaturile de transformare la răcire. De cele mai multe ori, însă, transformările nu se produc în condifii de echilibru, şi temperaturile de transformare la răcire au valori mai mici decît punctele corespunzătoare de la încălzire; diferenfă dintre temperaturile de transformare la încălzire şi la răcire provine din isterezis termic.
Metalele pure şi aliajele metalice au curbe de încălzire de diferite forme, cari depind da natura metalului sau a elementelor componente ale aliajelor, de proporfiile acestor elemente în aliaj3, şi de modul for de comportare unele fafă de altele. Curbele de încălzire au un mers invers celui al curbelor respective de răcire (v. fig.).
1700 7800									TT'			\								!/	
								/—	fî5350			\	-v	w°						—i	
							,/							tr¥							• 0'
1H0Q £						/	\							\							
mo					/	r	¥							\							
				K	v										v						■r
				/																	
1000				f												\/	/PJ				
800			'W														\	-tn		i'6	
		T.		J													w			T*	
600 500	/	r *																\[			
	I	L i	I	LJ										i						X			
Curbele schemaiice de încălzire (1 — stînga) şi de răcire (2 — dreapta) a {ierului pur (fără reprezenta-ea temperaturii corespunzătoare temperaturii de transtormare Ait
■ t) timpul; f) temperatura; a) fier a; |3) fier (3; y) fier y; 5) fier 5; L) lichid; fc2) şi fr2) temperaturile corespunzătoare punctelor Ac2 şi Ar2 de transformare magnetică a ±5 y; fc3) şi fr3) temperaturile corespunzătoare punctelor Acs şi Ar;{ de transformare |3 s? y: fc4) şi fr4) temperaîurile corespunzătoare punctelor Aâc şi Ar4 de transformare y	5; 1535°)	temperatura de topire a fierului	pur.
3.	~ de încărcare.	Elt.: Sin.	Curbă	de sarcină (v).
4.	~a de la Cairo.	Te!c. V.	Cairo,	curba de la
5.	~ de magnetizare. Elf.:	Curbă	care reprezintă	grafic
dependenfa dintre magnetizafia sau inducfia nrrgnetică, şi intensitatea corespunzătoare a cîmpului magnetic, pentru un material dat, la temperatură şi stare de deformafie menfinute constante (v. sub Magnetizare).
Curba de magnetizare e o dreaptă pentru materialele dia-şi paramagnetice, o curbă uniformă cu saturafie penfru materialei 3 feromagnetice moi (cu isterezis neglijabil), şi o curbă neuniformă — fiind o curbă închisă (un ciciu) în cazul unor procese periodice de regim permanent — pentru materialele feromagnetice dure (cu isterezis pronunfat).
—f
Curba de primă magnetizare e curba de magnetizare ridicată pornind de la o stare complet demagnetizată a materialului (# = 0, H-0) şi variind într-o aceeaşi direcfie şi un acelaşi sens, şi foarte lent, intensitatea cîmpului magnetic.
g. ~a de magnetizare a maşinilor elecfrice. Elf.: Sin. Caracteristica magnetică a maşinilor electrice (v. sub Caracteristică de maşină sau de transformator electric).
7.	~ de oboseală. Rez. mat.: Curba care reprezintă relafia dintre tensiunea mecanică produsă într-o epruvetă dintr-un anumit material, supusă la o solicitare variabilă periodic, şi numărul de cicluri ale acestei solicitări, Ia cari epruvetă rezistă pînă la rupere (v. fig.). Curba de oboseală se trasează pe baza rezultatelor experimentale, obfinute din încercarea la oboseală a mai multor epruvete identice, supuse la diferite solicitări variabile periodic, păstrînd constant coeficientul de asimetrie r (v. sub Ciclu de solicitări variabile).
Figura reprezintă o curbă de oboseală, din care rezultă că Gf e tensiunea la care epruvetă se rupe la prima încercare statică, adică la începutul primului ciclu de solicitări; dacă solicitările se reduc succesiv, acestora corespunzîndu-le tensiunile descrescătoare de la of, la gb, creşte treptat numărul de cicluri la cari rezistă epruvetă. Valoarea oB, care e determinată convenfional pentru un număr de cicluri nB = 5X 106, se numeşte rezistenţa la oboseală a materialului. Deci curba de oboseală e asimptotică la o dreaptă paralelă cu axa n a numărului de cicluri, această dreaptă fiind asimptota curbei, situată la distanfa g ~ gb de la axa n.
Deoarece ciclurile de solicitări variabile (v.), cari pot fi alternante, ondulante sau pulsante, sînt caracterizate printr-o anumită valoare a coeficientului de asimetrie r, e necesar ca la indicarea rezistenfei la oboseală să se menjioneze şi valoarea acestui coeficient. Astfel, după cum tensiunile sînt normale sau tangenfiale, rezistenfa la oboseală se notează cu cr_1 sau
t__ţ, dacă r= —1, respectiv cu omax sau Tmax, dacă	1.
V. Rezistenfă la oboseală, şi sub Ciclu de solicitări variabile.
8.	~ de putere. Ut.: Curbă care reprezintă relafia dintre puterea la admisiune constantă a unui motor şi turafia acestuia
Curbă de oboseală, ff) tensiune; n) numărul de cicluri ale solicitării periodice.
I. Curba caracteristică de putere a unui motor cu electroaprindere.
P) putere; N) turafie; OA) zcn3 de creştere a puterii, cuplul motor mediu fiind constant; AB) zor.a de creştere lentă a puterii cuplul fiind descrescător; BC) zona de descreştere a puterii şl a cuplului.
(v. fig. /). Curba de putere, care se ridică la bancul de probă, se trasează pentru valori ale turafiei variind între turafia minimă de funcfionare stabilă a motorului şi turafia maximă, de la care puterea motorului începe să descrească pronunfat.
De obicei se trasează o familie de mai multe curbe de putere, pentru diferite admisiuni. La motoarele de avion, aceste
II. Curba de variafie a puterii cu altitudinea. Z) altitudine; P) putere; /) mofor cu compresor; II) molor cu ccmpresor cu un etaj; III) mofor cu compresor, cu două etaje; 1) şi 2) primul şi al doilea etaj.
38
Curbă de racíré
594
Curba de răcire
/. Curbe de răcire a!e unui metal pur.
r) timpul; t) temperatura; ts) tempe-ratura de solidificare; tf) şi ff) temperaturi de subrăcire; /) curba la răcire lentă, normală (curba prezintă un palier a-b la temperatura fs); 2) şi 3) curbele la răcire cu subrăcire la diferite temperaturi fp respectiv
curbe parmit calculul puterii la diferite altitudini, cînd turafia motorului şi admisiunea gazelor proaspete sînt constante (v. fig. II).
î. ~ de răcire. Metg.: Curbă care reprezintă grafic dependenţa de timp a temperaturii unui metal sau a unui aliaj, cînd e lăsat să se răcească liber, celelalte condifii rămînînd neschimbate. Curbele de răcire ale metalelor pure şi ale aliajelor sînt folosite, în analiza termică, la construirea diagramelor de echilibru termic ale aliajelor binare şi ternare (v. şi sub Aliaj).
Atmosfera ambiantă încăl-zindu-se de la matarialul care se răceşte, şi diferenfa de temperatură dintre acest material şi atmosfera ambiantă descrescînd (astfel încît vifesa de răcire scade cu timpul), folosind scări normale pentru tamperatură şi timp, curba ds răcire are forma exponenţială (v. fig. I, curba 1), care rezultă din relafia: kt
T=T0-e~'
în care Tq e diferenfa inifială dintre temperatura materialului care se răceşte şi mediu, c e capacitatea calorică a metalului, iar k e o constantă.
Curba de răcire a unui metal pur îşi păstrează forma pînă la începerea solidificării; datorită degajării căldurii latente de solidificare, care compensează căldura cedată de metal mediului ambiant, prin radiafie, temperatura rămîne constanfă un anumit timp (cît durează solidificarea), iar curba de răcire (v. fig. I, curba 1) prezintă o variafie bruscă a aiurii, şi anume un palier a-b (o porfiune orizontală) corespunzător temperaturii de solidificare a metalului respectiv ts; după terminarea solidificării, curba are din nou forma exponenfială pînă la temperatura mediului ambiant. — în anumite condifii de răcire, temperatura metalului poate să scadă sub temperatura teoretică (normală) de solidificare, fără să înceapă cristalizarea (metalul se găseşte în stare de subrăcire); la încetarea stării de subrăcire se separă dintr-odată o cantitate mare de metal solid, iar căldura latentă degajată astfel în nmd brusc produce o ridicare a temperaturii, care poate atinge temperatura ts de solidificare (v. fig. /, curba 2); la sfîrşitul solidificării, care în acest caz durează mai pufin, temperatura scade normal şi curba de răcire îşi reia forma exponenfială. >— Fenomenul de subrăcire, urmat de o ridicare bruscă a temperaturii, câre produce
o	licărire la suprafafa metalului topit, e numit recalescenfă. —
Cînd subrăcirea e mare, temperatura maximă care se atinge după recalescenfă rămîne sub temperatura teoretică ts de solidificare, iar curba de răcire ia forma 3 (v. fig. /). —
II. Curba de răcire a fierului pur. t) timpul; f) temperatura; L) fier topii; 6) fier 5; y) fi£r Y.' P) fier J3; a) fier a.
Temperatura care marchează pe curba, de răcire o transformare se numeşte temperatură critică de transformare (şi, impropriu, punct critic de transformare). Metalele cari prezintă transformări alotropice (transformări în stare solidă) au mai multe astfel de puncte; de exemplu, curba de răcire a fierului, pur, care are patru forme alotropice (fier a; fier |3, care e fier a nemagnetic; fier y; fier 6), prezintă patru paliere (v. fig. II) (v. şî sub Fier).
Curbele de răcire ale aliajelor metalice pot avea diferite forme, cari depind de natura elementelor componente, de proporfiile, acestor elemente în aliaj, şi de modul lor de comportare unele fafă de altele, cum sînt următoarele forme:
Curba de răcire a unui aliaj binar cu componenţii solubili în orice proporţie atît în stare lichidă cît şi în stare solidă (formînd o solufie solidă a), prezintă o primă variafie bruscă a aiurii la temperatura t\, de început de solidifiqare, cînd începe să se producă
o	întîrziere la răcire datorită căldurii latente degajate de solidific are, iar curba e deplasată spre dreapta; această deplasare încetează la temperatura t\, de sfîrşit de solidificare, după care curba îşi reia forma exponenţială normală (v. curba 1, fig. III).
Curba de răcire a unui aliaj binar cu componenţii A şi solubili în orice proporţie în stare lichidă, şi insolubili în stare solidă (cari nu dau soluţii solide), prezintă o variafie a aiurii ia temperatura de început de solidificare şi un paliar orizontal la temperatura de solidificare a eufecticului (/1 + 5) (v. curba 2, fig. III).
Curba de răcire a unui aliaj binar cu componenfii parţial solubili unul într-alful în stare solidă, şi solubili în orice proporţie în stare lichidă, are forma curbei 3, din fig. III, asemănătoare cu curbă 2, însă în acest caz constituenţii sînt formafi din soluţii solide, iar eufecficul e format din soluţii alim 4- &iim.
Curba de răcire a unui aliaj binar cu constituenţi solubili în orice proporjie unul în altul în stare lichidă şi solubili parţial în stare solidă, fără a forma însă eutectic (cu compoziţie care cade sub curba de soiubiiitate a lui B în A), are forma curbei 4 din fig. III, prezentînd trei puncte de transformare (al treilea punct fiind cel care indică începutul separării soluţiei (3 din soluţia a).
Curba de răcire a unui aliaj cu componenţi parţial solubili unul în altul în stare solidă şi cu transformări perifecfice prezintă un palier la temperatura peritectică tj, şi are trei puncte de transformare (v. curba 1, fig. IV) .Transformarea peritectică corespunde relaţiei Z^4-a->|3 şi durează pînă cînd transformă
III. Curbe de răcire ale unor aliaje binare.
1) curba de răcire a unui aliaj de tipul 1; 2) curba de răcire a unui aliaj de tipul 2; 3) curba de răcire a unui aliaj de tipul 3^; 4) curba de răcire a unui aliaj binar cu constituenţi solubili în orice proporţie unul în altui în siare lichidă şi cu so-lubilitate parţială în stare solidă, fără formare de
112
eutectic; r) timpul; f) temperatura; fj), t2), fi) şi f f---) temperaturi de transformare;	tempera-
tură eutectică; L) lichid; A) şi 8) componenfii aliajului; a) şi |3) solufie solidă a, respectiv soluţie solidă p.
11
toată cantitatea de soluţie a formată în intervalul i} ^ lichidul (Lp) are concentraţie peritectică; structura finală I sfîrşitul solidificării va fi formată numai din soluţie solidă P
iar
Curbă de răspuns	595	Curbă	de	repartiţie	a	polimerilor
Curba de răcire a unui aliaj binar cu compuşi chimici instabili, şi care (pentru anumite compozifii) formează şi un eufec-tic (format din compusul C şi din metalul cu punctul cel mai înalt de topire şi care cristalizează la temperatura constantă te), prezintă în plus, fafă de curba aliajului de mai sus, un palier (v. curba 2, fig. IV).
Curbele de răcire ale aliajelor cari prezintă transformări alotropice apar şi mai complicate. în zonele transformărilor alotropice, curbele de răcire suferă aceleaşi modificări ca la transformările lichid->so-lid, şi anume: o deplasare spre dreapta a curbei, pentru transformările cari se produc într-un interval de temperaturi; un palier, la transformările eutectoide. — în fig. V sînt reprezentate două astfel de curbe: curba 1 a unui oţel cu 0,4% C, care are o transformare peritectică la temperatura tp şi una tectoidă la t
+eut(Â+C)
C+eut(A+C)
IV. Curbe de răcire ale unor aliaje binare cu transformare peritectică (curba 1), respectiv cu transformare peritectică şi cu eutectic (curba 2). t) timpul; t) temperatura; fj), îl) şi f'i) temperaturi de transformare; fp) şi fp) temperaturi peri-tecfice; fg) temperatură eutectică; L) lichid; Lp) topitură la temperatura peritectică; A) şi B) componenfi ai aliajului; C) compusul chimic între A şi B instabil; a) şi |3) solufie solidă a, respectiv solufie solidă (3.
ed>
eu-
V
care prezintă cinci puncte de transformare; curba 2 a unei fonte hipoeutectice, care prezintă o transformare eutectică la temperatura t\ şi unâ eutectoidă la t2d.
Curba de răcire a unui aliaj ternar cu
V. Curbe de răcire ale unor aliaje feroase (aliaje cu transformări alotropice). t) timpul; f) temperatura; Í) curba de răcire a unui ofel cu 0,4% C; 2) curba de răcire a unei fonte albe hipoeutectice; fi), i\), f1-) şi tj) temperaturi de transformare; tj) temperatură eutectică;
fed^ fed) temperaturi eutectoide; L) aliaj în stare de solufie lichidă; 5) ferită 6); L) ledeburită; A) ausfenită; F) fier; P) perlită; C) cemsnfifă.
cL+A + eut(A+B)
/Zp -*eut(A+B)
eut (A+B *0
L„ +Â+eut(A*B)\
^A+eut(A+B) \eut(A+B+C)
la sfîrşitul palierului (după terminarea solidificării), curba îş reia alura normală exponenfială.
1.	~ de răspuns. Te/c.; Caracteristica de frecvenfă a unei mărimi de ieşire a unui circuit electric sau electronic (numită şi răspunsul circuitului), la variafia frecvenfei unei mărimi de intrare, amplitudinea acesteia şj valorile tuturor celorlalte mărimi independente cari determină starea circuitului fiind menfinute constante (v. sub Caracteristică de frecvenfă).
2.	~ de regim. Hidr.: Curbă care reprezintă grafic variafia unei mărimi scalare care caracterizează evolufia în timp a unui fenomen hidrologic (de ex. curba variafiei nivelurilor, a debitelor lichide, a debitelor solide, etc.). Pentru fiecare dintre aceste fenomene există mai multe curbe de regim în funcfiune de unitatea da timp considerată. Astfel, se pot întîlni în practică: curba de regim a nivelurilor (a debitelor, etc.) medii zilnice, medii decadale, medii lunare, medii anuala, etc.
s. ^ de repartiţie a polimerilor. !nd. chim.: Curbă care reprezintă grafic valoarea polidispersiunii polimerilor înalfi dintr-un produs macromolecular în funcfiune de greutatea moleculară.
Pentru stabilirea curbei de repartifie e necesar să se împartă produsul într-o serie de fracfiuni cu greutăfi moleculare diferite, operafie care de obicei se realizează prin adăugarea treptată a unui nesolvent la solufia polimerului într-un solvent bun. Pe măsură ce puterea de disol-vare a amestecului de solvent şi nesolvant scade, se precipită fracfiuni din polimer cu greutăfi moleculare
vm «m moo 83200 mooo rnooM moo
I. Curbe de repartifie penfru un polimer de stiren,
1) curbă integrală de repartifie; 2) curbă dife-renfială de repartifie în greutate; 3) curbă diferenfială de repartifie numerică.
din ce în ce mai mici. Uneori, chiar cantitatea de nesolvent adăugată permite să se stabilească greutatea moleculară a
Á ‘
componenfi nemisci-bili în stare solidă (v. fig. V/) prezintă două porfiuni succesive cu deplasări spre dreapta; în primul interval de curbă apare faza A
VI. Curbă de răcire a unui aliaj ternar cu componenfi insolubili unul în altul în stare solidă. t) timpul; t) temperatura; L) aliaj lichid; A), B) şi C) componenfii aliajului; Le) eutectic ternar lichid;^) temperatură de traisformare; tef->) temperatura de formare a eutecticului binar; fe) temperatură eutectică.
U-033	
:! i,h Í U'l \	
I '	
■l/j	
1000	2000	3000	W00	5000
(metal pur), iar în al doilea interval, euteeficul binar (A + B). Pe palierul iscare urmează, cristalizează eutecticul ternar 4-5H-C);
fracfiunii.
înregistrînd într-o diagramă creşterea cantităfii da polimer cu greutatea moleculară, se obfine curba integrală de repartifie 1 (v.fig./). Curbele diferenfiale se pot trasa în funcfiune de numărul de molecule cu o anumită greutate moleculară, raportate la numărul total demolecule, curba 3, respectiv de greutatea fracfiunii respective raportată la greutatea totală, curba 2.
Punctul maxim al curbei 2 corespunde greutăfilor moleculare medii gravimetrice, Mg, determinate cu ajutorul ultra-centrifugei sau viscozimetric, iar celde pe curba 3, greutăfilor moleculare medii numerice, Mn, determinate prin presiunea osmotică sau prin metode chimice.
La polimerii cu curbe de repartifie strînse, diferenfa dintre cele două maxime e mică, şi invers. Coeficientul de etero-
II
Curbe de repartifie ale unor polimeri cu diferifi coeficienfi de eteroganeitate.
Í) polimer de isobutilenă; 2) polimer de polistir«n; 3) pol;mer de polimetacrilat de metil; U) coeficient de eterogeneifate.
38*
Curbă de repartiţie specfraía a energiei
596
Curbă de sarcina
Curba de rezonanjă a unui circuit avînd în serie o capacitate şi o inductanfa.
geneiiafe: U~MgIMn— 1 (v. fig, ÍÍ) constituie o indicafie asupra gradului de polidispersiune al polimerului.
Deoarece chiar un procent redus de macromolecule cu greutate moleculară foarte mare micşorează mult plasticitatea produsului, iar un confinut asemănător de polimeri inferiori îi scade rezistenfa mecanică, e important ca pe lîngă greutatea moleculară medie a unui produs să se cunoască şi curba lui de repartifie.
î. ~ de repartifie spectrală a energiei. F/z.: Sin. Curbă spectrală relativă (v.).
2.	~ de revenire. Geof.: Curba de variafie a volumului unei probe de pămînt supuse în prealabil unei solicitări la compresiune, atunci cînd aceasta solicitare descreşte şi se anulează. Curba de revenire se reprezintă împreună cu curba de compre-siune-tasare corespunzătoare (v.). Sin. Curbă de umflare.
3.	~ de rezonanţă. Elt.: Diagramă care reprezintă, pentru un circuit electric de curenf alternativ, confinînd capacităfi şi indudanfe, relafia / = /(co).
Curba prezintă un maxim pentru pulsafia de rezonanfă (coo=1 VlC pentru un circuit serie R, L, C).
Odată cu I variază, funcfiune de co, tensiunile la bornele capacităfii Uc şi inductanfei UL, cum şi defazajul cp între tensiunea aplicată circuitului U şi curentul I (v. fig.).
4.	~ de sarcină. Elf.: Curbă care reprezintă grafic variafia în funcfiune de timp a puterii active produse de o centrală electrică sau de un sistem energetic, transmise de o stafiune electrică sau absorbite de un consumator de energie electrică, într-un interval de 24 de ore. Curba de sarcină (v. fig. /) se ridică direct cu aparate înregistratoare, sau indirect, prin înscrierea de date citite la aparate indicatoare, din oră în oră sau din jumătate în jumătate de oră. Suprafafa cuprinsă între curbă şi axa absciselor e egală cu energia electrică produsă, respectiv transmisă sau absorbită.
Curba de sarcină are în general o formă neregulată, prezentînd porfiuni mai ridicate, vîrfuri (dintre cari cel mai pronunfat e de obicei vîrful de seară) şi porfiuni mai coborîte, goluri (dintre cari cel mai pronunfat e golul de noapte). Variafia puterilor produse, respectiv transmise, e determinată de puterile absorbite simultan de consumatori, la cari se adaugă puterile absorbite de serviciile interne ale centralelor şi pierderile de putere în refele. Determinarea contribufiei fiecărei categorii de consumatori la curba de sarcină a unui sistem energetic se face prin analiza curbei de sarcină (v.). Curbele de sarcină zilnice din timpul unei săptămîni diferă înfre ele; în general, penfru studii energetice, se stabileşte o curbă de sarcină medie a zilei lucrătoare şi o alta a zilei de sărbătoare (v. fig. II). Curba de sarcină are de asemenea o variafie sezonieră, datorită în principal consumului penfru iluminat şi încălzit, care variază în funcfiune de luminozitate şi de temperatură (v. fig. III). Curba de sarcină diferă, de la un sistem energetic la altul, după numărul, mărimea şi natura consumatorilor alimentafi. în fig. IV sînt
2 Centrală űe Oaza I Centra/â de vîrf 1 Centrată cu regim variabil
2lth unui sistem
reprezentate, pentru exemplificare, curbele de sarcină ale unor sisteme energetice diferite în ce priveşte natura consumatorilor alimentafi.
Penfru a reduce diferen-fele dintre vîrfurile şi golurile curbei de sarcină cari împiedică folosirea completă a capacifăfilor de producfie a centralelor se pot lua măsuri pentru o repartifie mai uniformă a puterilor absorbite, fără scăderea energiei electrice consumate, obfinîndu-se aplatisarea curbei de sarcină (v.). Gradul de variafie al sarcinii în 24 de
II. Curba de sarcină în ziua lucrătoare (-----) şi în ziua de sărbătoare (--------).
III. Cirba de sarcină într-o zi de IV. Curba de sarcină a unui sistem
lucru de iarnă (----) şi în una de energetic cu consumatori de lumină,
vară (—----).	(.....), cu consumatori de forfa
(---)< Ş* cu consum mixt, forfa şi
lumină (----—).
ore şi în cursul anului e reprezentat de raportul dintre vîrful de seară (Vs) şi vîrful de dimineafă	respectiv	de	raportul
dintre vîrful de seară iarna (Vsi) şi vîrful de seară vara [Vsv). După natura consumatorilor din sistem, aceste raporturi variază între următorele limite:
Sisteme	yi .	ysi Vsv
Sistem în care sînf numai consumatori de 1 umină	3- • -5	1,8---3
Sistem cu consumatori indusfriaii cari lucrează în trei schimburi	1,2-• • 1,4	1,2- -1,4
Sistem cu consumatori industriali şi consumatori de lumină, în proporfii apropiate	2,3-. 3,5	1,5-2,5
Sistem cu consumatori indusfriaii şi consumatori de lumină (predomină consumatorii industriali)	1,5 ■ 2	1,4- 1,8
Pentru acoperirea sarcinii într-un sistem energetic, serviciul de dispeceri fixează programele de funcfionare ale centralelor interconectate, urmărind repartizarea optimă a sarcinilor între centrale (repartizarea care conduce la cea mai economică funcfionare a tuturor instalafiilor din sistem). Fig. I arată repar-tizarea sarcinilor într-un sistem energetic în care există o centrală termoelectrică cu abur, care are regim de centrală de bază, o centrală cu motoare Diesel, folosită ca centrală de vîrf şi o centrală hidroelectrică cu acumulare, care asigură menfinerea frecvenfei constante, urmărind variafiile de sarcină instantanee ale consumatorilor.
Curbă de stabilitate
597
Curba Tolle
Curba de sarcină serveşte pentru nevoi directe de exploatare (programarea funcfionării zilnice a centralelor şi controlul respectării acestor programe, întocmirea de programe de limitări de putere penfru cazuri de avarii, etc.), la lucrări de planificare (elaborarea planurilor anuale, trimestriale şi lunare pentru producfia de energie electrică a centralelor, etc.) sau pentru diverse studii energetice (de tarife, pentru aplatisare, etc.).
1.	~ de stabilitate. 1. Av.: Curbă care reprezintă relafia dintre acfiunea ampenájelor unui avion şi incidenţa aripilor acestuia. Din această curbă se constată că un avion are stabilitate, dacă la tragerea manşei corespunde creşterea inci-denfei, iar la împingerea manşei, descreşterea incidenfei; avionul nu are stabilitate, dacă pentru incidenfe uzuale se produce inversiunea comenzilor.
2.	~ de stabilitate. 2. Nav.: Curbă ale cărei abscise reprezintă unghiurile de înclinare ale navei, iar ordonatele, braful momentului de stabilitate sau însuşi momentul de stabilitate. Cînd curba se găseşte deasupra liniei absciselor stabilitatea e pozitivă, iar cînd e dedesubtul acesteia, stabilitatea e negativă. Pentru fiecare deplasament corespunde o curbă de stabilitate a navei. V. şi sub Stabilitatea navei.
3.	~ de umflare. 1. Geof.: Curbă (diagramă) care reprezintă umflarea lineară (sau volumetrică) a unei probe de pămînt, în funcfiune de timp.
Trasarea curbei de umflare se face măsurînd umflarea liberă a unei probe neîncărcate, alimentate cu apă, la diverşi timpi de ia punerea sa în contact cu apa. Măsurătorile se fac la început la intervale mai scurte (cîteva minute), apoi mai rar, pînă cînd se constată că fenomenul de umflare a încetat. Rezultatele se înscriu trecîndu-se în ordonată umflarea procentuală &H/H (considerată fafă de dimensiunea ini- a) pentru argilă; b) pen.tru pămînturi prăfoasei, fială a probei H), Ia
scară normală, iar în abscisă timpul, în ore, la scară naturală sau logaritmică.
La argile, fenomenul de umflare e relativ lent, iar valoarea finală e mare, în timp ce la pămînturile prăfoase, umflarea se produce mai rapid, însă valoarea finală e mai mică (v. fig-).
4.	~ de umflare. 2. Geof.: Sin. Curbă de revenire (v.).
5.	~ de utilizare. Ut.: Curbă care reprezintă relafia dintre puterea de frînare a unui motor şi furafia acestuia. Curba de utilizare, care se ridică la bancul de probă cu motorul frînat în condifii asemănătoare celor din serviciu, permite determinarea puterii absorbite de organele antrenate de motor.
g. ~ de zbor. Zoo!.: Curbă care reprezintă grafic, în ordonate, procentul de adu Ifi ai unei anumite specii de insecte cari încep să zboare, în funcfiune de vîrsfa lor, trecută în abscise. Se foloseşte ca bază pentru determinarea momentului aplicării mijloacelor de combatere a insectelor.
7.	~a debitelor. Hidr.: Sin. Cheie limnimetrică (v.).
8.	~ dromocronică. Geo/iz.: Curba care reprezintă în ordonate timpul, iar în abscise, spafiul parcurs în sol de o undă elastică, măsurat de la punctul în care se produce o explozie, în vederea determinărilor geofizice pe bază seismică.
9.	~ fofomefrică. Fiz.: Curba loc geometric al extremităţilor vectorilor cu originea în centrul unui izvor luminos, şi cari sînt proporfionali cu intensităfile luminoase ale izvorului luminos, în diferite direcfii dintr-un plan care trece prin axa izvorului (plan meridian) (v. fig.). Curba fotometrică caracterizează complet,
din punctul de vedere fotometric, un izvor de lumină cu repartifie simetrică; cu ajutorul ei se poate calcula (luxul lumi- * nos emis de izvor, iluminarea produsă de izvor în jurul unui anumit punct, etc.
în cazul izvoarelor cu repartifie asimetrică se reprezintă adeseori pe aceeaşi diagramă mai multe curbe fotomefrice, corespunzînd mai multor plane meridiane. Sin, Indicatoare de emisiune.
10.	~ grânulometrică. V. sub Granulometrie.
11.	~ limită. Termőt.: Curbă care separă, într-o diagramă, două domenii sau două stări diferite. Exemplu: Curba limită din diagrama pv, respectiv TS sau IS, care separă domeniul aburului saturat de cel al aburului supraîncălzit.
12.	~ liquidus. Chim. fiz., Metg.: Linia loc geometric al punctelor de început de solidificare, într-o diagramă de echilibru al unui sistem fizicochimic binar. La temperaturi superioare temperaturilor corespunzătoare curbei liquidus, sistemul se află în stare lichidă, formînd fie o singură fază (solufie lichidă), fie două faze (amestec de două solufii lichide). La temperaturi inferioare temperaturilor corespunzătoare curbei liquidus, sistemul e compus dinfr-o fază solidă (metal pur, solufie solidă sau compus chimic, în cazul aliajelor) şi una lichidă; pe măsură ce temperatura coboară, fază solidă se dezvoltă, iar cea lichidă scade, solidificarea terminîndu-se la temperatura corespunzătoare curbei solidus (v.). Sin. Liquidus. V. şî sub Aliaj, şi sub Diagramă de echilibru termic.
îs. ~a sensibilităţii spectrale. Fiz.: Reprezentarea grafică a sensibilifăfii emulsiilor fotografice în raport cu lungimile de undă ale radiafiilor.
14. ~ solidus. Chim. fiz., Metg.: Linia loc geometric al punctelor de sfîrşit al solidificării, înfr-o diagramă de echilibru al unui sistem fizicochimic binar. Sin. Solidus. V. şî sub Aliaj, şi sub Diagramă de echilibru termic.
îs. ~ spectrală relativă. F/z.; Curbă care reprezintă grafic repartifia intensităfii unei radiafii în funcfiune de lungimea de undă a radiafiilor monocromatice componente.
i*6. ~ a Toile. Uf.: Curbă care reprezintă relafia dintre forfa centrifugă care se exercită asupra elementelor mobile ale unui regulator centrifug şi dintre elongafiile acestor elemente (v. fig. /).
Curba Toile, numită şi caracteristica regulatorului, permite determinarea turafiei n, cînd se cunoaşte o elongafie x, deoarece se caută
punctul C de pe curbă cores- Q (or)a cenfrif(igă; r) dislant3 de la axa punzător elongafiei conside- cig rofâţie; C() punct curent pe curba (r). rate şi rezultă	____
n = k Ytgcp	Ytg	cp,
l jt
unde k e o constantă a regulatorului, G e greutatea elementelor mobile (de ex. bile), g e accelerafia gravitafiei, iar cp e unghiul format de dreapta care trece prin originea axelor de
Curbă de umilare.
Curbă fofomefrică. 5) izvor de lumină.
Curba transformării marfensitice
598
Curba
coordonate şi prin punctul C, fafă de axa absciselor. Dacă *cp = const., curba Tolle e o dreaptă care reprezintă caracteristica
bJg qpi-fg <?2: 2 tg <p»
'#7
în care (pm corespunde turafiei medii nm — {nQ+np)l2, ştiind că Hq şi np sînt turafiile de mers în gol şi în sarcină nominală. V. şi sub Regulator; v. şi Reglare.
î. ~a transformării marfensitice. Mefg.: Curbă care reprezintă grafic transformarea marfansifică a ofelului la răcire continuă, în funcfiune de temperatură (v. fig.)f într-un sistem de axe de 100-coordonate, în care sînt date în ordonate confinutul în martensită, iar în abscise, temperaturile în ordine descrescătoare. Vifesa de răcire infiuenfează fazele transformării martansitice şi deci şi mersul curbei martensitice. Curbele marfensitice corespunzătoare diferitelor vitese de răcire se intersectează într-un punct
—	notat cu Mm — care nu depinde
de vitesa de răcire. Răcirea lentă	5
la temperaturi cuprinse între punctele Curba transformării marfensitice.
' M'u de început de transformare mar- t) temperatura; C^) confinutul în tensitică, şi Ms, de sfîrşit de trans- martensită; Í) curba transformării r	i ... w r	«	marfensitice Ia răcire bruscă;
formare martensifica, favorizeaza transformarea martensitică, iar răcirea lentă la temperaturi inferioare punctului Mm o împiedică.
2.	Curbă. 3. Tehn.: Piesă relativ lungă fafă de dimensiunile secfiunilor ei transversale, penfru care linia loc geometric al centrului de „greutate" al secfiunilor transversale e o linie curbă.
3.	Tehn., Insf. conf.: Fiting
—	de obicei cu filet — în formă de tub cu axa curbă, pentru schimbare de direcfie la conducte metalice, penfru fluide, cu capete filetate, la care această schimbare se face cu rază de curbură mai mare decît la cot, iăr raportul dintre această rază şi diametrul nominal al curbei are, în general, valori cuprinse între 2,5 şi 5, scăzînd cînd diametrul nominal creşte. Curba are, în general, ambele intrări
furii f
egale. Curba poate avea: ambele intrări cu filet exterior, cu filet inferior, cu mufe cu filet inferior sau cu flanşe; o intrare cu filet exterior şi una cu mufă cu filet interior; o intrare cu filet exterior ori cu mufă cu filet interior şi cealaltă cu racord olandez cu filet interior sau exterior (v. fig.). Unghiul dintre
II. Curbe Toile penfru reglare statică şl pentru reglare labilă, a) reglare sfailcă; b) reglare sfatică şi reglare labilă; Ts) şi Te) curbe pentru reglare statică şi penfru reglare labilă; C) şi C'*) forfe centrifuge; P), P*) P’) şi P’i) puncfe de funcfionare; x) elongafie; A) axa de rofafie.
unui regulator asfatic; dacă cp creşte odată cu elongafia x, reglarea e statică, iar dacă descreşte, reglarea e labilă (v. fig. II).
De asemenea, folosind curba Toile se poafe stabili gradul de neregularitate al unui regulator centrifug, din relafia
2)curba transformării marfensitice Ja răcire lentă; fy^.) şi temperatura ce început, respectiv de sfîrşital transformării martensitice; A^) punctul de infersecfiune a curbelor ds transformare martensitică; Ms) pur.cf de sfîrşit de transformare martensitică; A) confinut în austenifă reziduală, la temperaturi interioare tempera-
Curbe penfru fevi metalice, a) curbă de 60°, cu o mufa; b) curbă de 75°, cu două mufe; c) curbă de 45° cu ambele intrări cu filet exferior; d) curbă de 180°, deschisă, cu două mufe;
e)	curbă de 180°, închisă, cu filet inferior, fără mufe, cu ramificafie centrală;
f)	curbă de 180°, cu flanşe; g) curbă etajată, cu o mufă; h) curbă de 90°, cu racord olandez cu filet interior şi cu filet exterior; /) curbă de 90°, cu racord olandez, cu filet exterior, şi cu mufă cu filet inferior; I) lungime de construcfie; H) înălfime de consfrucfie.
direcfiile axelor celor două intrări poafe avea diferite valori, de exemplu 90°, 85°, 80°, 75°, 60°, 45°, 30° şi 15°, cel mai mult fiind folosite valorile 90°, 45° şi 30°; piesele respective sînt numite curbă de 90°, curbă de 85°, etc. Se folosesc şi curba de 180° (v. fig. d, e şi f), numita şi curbă dublă, cum şi curba etajată (v. fig. g), pentru legarea a două conducte paralele. Cînd distanfa dintre axele intrărilor curbei e aproximativ egală cu diametrul exterior al mufei, curba se numeşte curbă de 180° închisă, sau curbă dublă închisă. — Rareori, de exemplu in instalafiile cu încălzire centrală, se folosesc curbe cu ramificafie (v. fig. e).
Curbele pentru fevi de ofel se fabrică din fontă maleabilă sau din ofel forjat (penfru înaltă presiune), din bronz sau alamă, pentru fevile de aliaje de cupru, etc.
4,	Tehn., Inst. san., Alim. apă: Piesă fasonată (v.) constituită dintr-un tub de fonfă, de ofel, de asbociment, bazalt, beton, etc., cu axa curbă, pentru schimbarea de direcfie la conducte de canalizare sau la conducte de presiune, la cari această schimbare se face cu rază de curbură mai mare decît la cot. La curbele de fontă sînt uzuale raze de curbură egale cu 5 D sau cu 10 D, D fiind diametrul nominal al piesei (v. fig.); la unele curbe cu flanşe, de exemplu la curbele de 15°, cu flanşe, raza de curbură poate avea valori între 7,5 şi 16,5 D. Unghiul dintre direcfia axelor celor două intrări poafe avea diferite valori, uzuale fiind, la curbele de fontă, valorile 90°, 60°, 45°, 30° şi 15° şi mai pufin folosite fiind valorile 227ă° şi 11V4°; la curbele de beton, unghiul are de obicei valoarea de 30°. Curba are în general ambele intrări egale, una dintre ele avînd, de regulă, mufă nefiletată.
5.	Elt.: Tub cu secfiune circulară, a cărui axă longitudinală constituie un sfert de cerc, folosită în instalafiile electrice
Curbe de fontă, pentru conducte de presiune, a) curbă cu mufă şi cu capăt drept; b) curbă cu mufă, cu rază de curbură R=z 10 D (D fiind diametrul nominal); c) curbă cu mufă, cu raza de curbură R=5 D.
Curbă cu guşă
599
Curbură
interioara executate în tuburi izolante şi de proteefie, în scopul rea-iizării unei schimbări de direcţie de 90°. — In unele cazuri se folosesc curbe obfinute prin îndoirea tuburilor drepte pe şantier cu ajutorul unor unelts şi ai unor dispozitive speciale; în alte cazuri se folosesc curbe prefabricate (v. fig.) (la tuburile de proteefie P de bandă de ofel laminată la rece, la fevi de fontă sau de ofel turnat, efc,). —
Folosirea de curbe obfinute din tuburi îndoite e preferabilă, fiindcă astfel se evită prea multe jonefiuni, se face economie de fub şi de manoperă; ea e indicată cînd numărul schimbărilor de direcfie într-o instalafie e mic.
î.	~	cu	guşă. Tehn. V. Curbă cutată.
2.	~	cu	racord olandez. Tehn., Insf. conf.	V. sub Curbă	3.
3.	~	cu	ramificaţii. Tehn., Insf. conf. V.	sub	Curbă 3.
4.	~	cufafă. Tehn.: Curbă executată,	de	cele mai	multe
ori pe şantier, prin cutarea unei fevi de ofel încălzite (v. fig. a);
Curbă sudată.
A) lungimea unui tronson (A = 2B); R) raza medie de curbură; |3) unghiul de teşire; a) unghiul curbei (a = 2 n P). n fiind numărul de îmbinări.
Curbă cutată.
a) curbă cutată de 90°; b) şabloane pentru însemnarea pe feavă a zonelor de încălzii; Í) petele de contur egal cu conturul zonei de încălzit din tabiă galvanizată; 2) bară de o|el lat 25X4 mm; 3) gaură cu diametrul de 3 mnri.
numărul cutelor şi ai razelor de curbură diferă după condifiile traseului de urmărit. La curbele de 90°, cu raze egale cu dublul diametrului exterior al fevii, numărul cutelor variază de obicei între 5 — la fevi cu diametrul de 76*-» 159 mm — şi 9 — Iá fevi cu diametrul de 529—630 mm. Penfru executarea corectă a cutelor trebuie însemnata pe feavă zona care se încălzeşte, folosind şabloane speciale (v. fig. b). Pe circumferenfa fevii rămîne neîncălzită o zonă de 60°, spre marginea exterioară a curbei. Sin. Curbă cu guşă.
5.	~ de 180°, închisă. Tehn., Insf. conf. V. sub Curbă 3.
o.	~ de n°. Tehn., Insf. conf. V. sub Curbă 3.
7.	~ de sudai. Tehn., Insf. conf.: Piesă curbă pentru legătura prin sudură între două conducte metalice fără cep filetat (aşa-numite fevi fierbătoare). Uzuale sînf curbele de 90°, de 45° şi de 180°, fabricate la maşini de curbat, prin curbare la cald, din feavă de ofel fără sudură, eventual după umplerea fevii cu nisip îndesat, penfru a evita cutarea peretelui. Curbele de sudat au de cele mai multe ori raza de curbură mai mică decît fifingurile numite curbe (cari au filet, v. sub Curbă 3), cu acelaşi diametru nominal, şi apropiată de valoarea razei de curbură a fitingurilor numite coturi, cari au filet (v. Cot 2); de obicei, raportul dintre raza de curbură a axei piessi şi diametrul nominal are valoarea 2,5«--5.
8.	~ dublă. Tehn., Insf. conf.: Sin. Curbă de 180°. V. sub Curbă 3.
9.	~ etajată. Tehn., Insf. conf. V. sub Curbă 3.
10.	^ sudată. Tehn.: Curbă executată de obicei pe şantier, din segmente de feavă îmbinate prin sudură. Curbele sudate pot fi executate cu raze de curbură diferite şi pot fi construite dintr-un număr diferit de tronsoane.
Dimensiunile caracteristice cu ajutorul cărora se fac trasarea şi construirea curbei sudate sînt următoarele: a, unghiul de curbare; (3, unghiul de teşire; A, lungimea tronsonului; R, raza de curbură; n, numărul de îmbinări prin sudare.
Relafiile dintre aceste mărimi sînt |3 = a/2 n şi ^4 = 2 B = 2 tg (3.
11.	Curbă. 4. Drum., C.f.: Porfiunea din traseul unui drum sau al unei căi ferate, cu axa curbă, care leagă (racordează) două aliniamente consecutive ale traseului. V. Racordarea aliniamentelor, sub Racordare.
12.	~ de racordare. Drum., C.
Porfiune de traseu (de drum sau de cale ferată) cu axa curbă, intercalată înfre aliniament şi curba în arc de cerc (curba propriu-zisă), şi a cărei rază de curbură e diferită de a acesteia, — pentru a evita acfiunea bruscă a forfei centrifuge asupra vehiculelor, manifestată ca o smucitură neplăcută penfru călători şi dăunătoare căii şi vehiculelor, ca şi pentru a asigura circulafia cu vitese mari şi înscrierea progresivă a vehiculelor în curbă. V. Racordarea curbelor, sub Racordare.
13.	~ progresivă. Drum., C. f.: Curbă de racordare, a cărei curbură variază progresiv de la zero, în punctul de tangenfă cu aliniamentul, pînă la 1 /R, în punctul de tangenfă cu arcul de cerc cu raza R, care formează curba propriu-zisă a traseului. V. Racordarea curbelor, sub Racordare.
14.	Curbe de cîmp. Tele. V. sub Propagarea undelor radio-
electrice.	•
îs. Curbele de Ia Stockholm. Telc. V. Stockholm, curbele de la
io. Curbele în V ale maşinilor sincron®. Elf.: Caracteristicile /=/ (ie), cos cp~f (ie), avînd aspectul literei V, la tensiune, frecvenfă şi cuplu constante. I e curentul de sarcină, te e curentul de excitafie, iar cp e defazajul. (V. sub Caracteristică.)
17. Curbiliniu. Gen.: Calitate a unei figuri geometrice, respectiv a unei piese, de a urma o linie curbă sau de a fi formată din linii curbe.
is. Curbimefru, pl. curbimefre. Topog.: Instrument penfru măsurarea pe harfă a lungimii liniilor neregulate (cari reprezintă, de exempiu, un drum, o cale ferată, un rîu, o conductă, etc.).
Se deosebesc: curbimefru cu şurub, format dintr-o rotifă care se deplasează de-a lungul unui şurub, distanfa parcursă printr-o rotire fiind determinată prin purtarea rotifei instrumentului pe scara grafică a hărfii, în sens invers, şi curbi-mefru cu cadran, alcătuit dintr-o rotifă (a), care e plimbată în lungul liniei ce trebuie măsurată, dinfr-un ac indicator (b) (mişcat de rotifă), plasat în fafa unui cadran (c) cu mai multe scări, pe care se citesc direct distanfele (reduse potrivit scării hărfiîor), şi din minerul (d), de care se apucă. (v. fig.).
i9. Curbură, pl. curburi. 1. Geom,: Mărime scalară asociată cum se arată mai jos unui punct al unei curbe plane situate înfr-Un plan orientat: Presupunînd că pe o curbă rectificabilă punctele sînt raportate la parametrul natural s: lungimea unui arc, socotită de
Curbură adiţională
600
Curbura curbelor cu înfăşurare reciprocă
la un punct determinat ca origine, se consideră un punct M şi, în vecinătatea lui, în sensul arcelor crescătoare, un al doilea —> —>
punct, M\. Notînd cu T, T\ vectorii unitari ai tangsntelor orientate în cele două puncte, unghiul orientat AQ =	se
numeşte unghi de contingenţă al arcului MM\, a cărui lungime pozitivă se notează cu A-*; raportul:
K =A9 m Ai
se numeşte curbură medie a arcului MMy, limita acestui raport, dacă ea există, cînd As tinde către zero, M rămînînd fix:
Ae
K— lim
A^
se numeşte curbura curbei în punctul M. Curbura unei curbe înir-un plan orientat e prin urmare un număr real, pozitiv sau negativ, deoarece măsura unghiului de contingenţă e un număr pozitiv sau negativ, fiind vorba de un unghi orientat situat într-un plan orientat.
Dacă curba e definită prin vectorul de pozifie OM = M(t), corespondenfă dintre parametrul t şi arcul s fiind astfel, încît în vecinătatea punctului M considerat să existe inegalitatea
-r->0, valoarea curburii în punctul M e dată de formula di
care, in cazul t-
■ x, devine K
xy —x y (x'2 + y'2fl2
y"
(r-2 + r28>2)3/2
r2+2 r'2 — rr" (r2 + r.2)3/2
Două curbe plane congruente (echivalente înfr-o transformare isometrică) au curburi egale în puncte corespondente. Curbura e deci un invariant isometric.—
1—y	—>
Unei curbe (C) în spafiu, OM = M(t), rectificabilă, pe care s-a stabilit o măsură a arcelor cu condifia âs/dt > 0, i se asociază o curbă Ft, situată pe o sferă unitară, prin intermediul
echipolenfei P — Aq + T, Aq fiind un punct fix şi T fiind vectorul unitar al tangentei orientate la curbă într-un punct M al ei. Curba descrisă de P pe sfera de rază egală cu unitatea cu centrul în Aq se numeşte indicatoarea sferică a tangentelor. Notînd cu a lungimea unui arc corespondent pe , se presupune fixată pe această curbă o orientare, astfel încît dj/da>0. Dacă pe (C) se face o schimbare de orientare, indicatoarea Ft e înlocuită, cu simetrica ei F^ în raport cu Aq.
■> >
Vectorul unitate t = dP/do al tangentei la indicatoarea PT e echipolent cu vectorul unitate t' la F^. Acest vector e independent de orientarea curbei (C) şi defineşte pe normala principală, cu care e paralel, un sens invariant fafă de această schimbare
-> —.->	d2M dor ->
de orientare: t N. Vectorul ~nr=:T~^ se numeşte vector
ds2	d s
de curbură în M, iar numărul real pozitiv £ = da/di se numeşte curbura curbei în punctul M. Valoarea ei é dată de formula:
unde (3 e numărul real dat de relafia M'XM" =P(^X;), i, j fiind doi vectori unitate ortogonali, cari orientează planul prin pro-
dusul lor vectorial iXj.
Dacă planul e raportat la un reper carfesian ortogonal, —>	—>	—>■ —>• —>■
vectorul de pozifie e OM ~x(t)i + y(t)j, i, j fiind vectorii unitate ficşi ai reperului, iar expresia furburii e
în cazul în care spafiul e
\M'XM"\
\Mf
raportat
Ia un reper cartesian
(1+/2)3/2
Dacă planul e raportat la un reper polar, vectorul de pozifie —>	•>
e OM = r(t)i, i fiind vectorul unitate variabil al razei vectoare —>• >	■> > ->
(Ox, i) = Q(t). Deoarece di = d9j, j fiind vectorul unitate per-pendicular pe i astfet încît orientarea planului să fie dată de >■ >
vectorul iXj, expresia curburii e
rr'0" —rQ'r" 4-2 r'2B'+ r2Q'3
Kiesre, dacă t = 8, devine
t n	“1
Punctul P = M~ţ~— N, N fiind vectorul unitate al normalei orien-
tate astfel încît să fie realizată echipolenfă TXN — iXj, e situat în regiunea concavităfii curbei şi se numeşte centru de curbură. Cercul cu centrul în acest punct şi cu raza egală cu se numeşte cerc de curbură sau cerc osculator. El confine punctul M şi e tangent la curbă în acest punct, avînd un contact de ordinul al doilea, dacă K ^ 0. în general, în vecinătatea lui M curba are puncfe atît în interiorul, cît şi în exteriorul cercului de curbură. Dacă K = 0, contactul dintre curbă şi cercul de curbură e de ordinul al treilea; astfel de puncte sînt puncte de supraosculafie.
ortogonal, vectorul de pozifie al punctelor curbei e OM= -> -> ->
~x{t)i+y(t)j + z(t)k, şi expresia curburii e
-» / (/z* —y"z')2 + (z'x"-znx,yi + (x'y’-x‘y'yi 1 V	(^'2 + /2+2-2)3
y -> "I —>
Punctul C = M + -N, situat pe normala principală, se nu-9
meşte centru de curbură, iar cercul cu centrul în acest punct, situat în planul osculator şi confinînd punctul M, se numeşte cerc de curbură. Dreapta care frece prin C şi e perpendiculară pe planul osculator e axa de curbură a curbei sau dreapta polară. Curbura e un invariant isometric. t. ^ adiţională. Rez. mat. V. sub Flambaj.
2.	~a căii. Drum., C. f.: Curbura axei unui drum sau a unei linii de cale ferată.
:î. ~a curbelor cu înfăşurare reciprocă. Mec.: Valoarea reciprocă a razei de curbură a fiecăreia dintre curbele cu înfăşurare reciprocă, ale unui mecanism polar. Curbura curbelor cu înfăşurare reciprocă (Q) şi (C2), ale căror centre de curbură sînt punctele respective Oi şi 02 (v. fig.), se determină din relafia
1	1 \ 1
\ei + r Qî-r J
cos cp = -
în care Q^OiAf şi q2~02M sînt razele de curbură ale curbelor (Q) şi (C2), r~PM e raza polară a punctului M, d e diametrul cercului de inflexiune, iar cp e unghiul dintre direcfia OiO 2ŞI normala NN la curbele polare (r^ şi (r2) în punctul de tangenfă P (care e şi centrul instantaneu de rotafie pentru M).
Curbe cu înfăşurare reciprocă, cyw = qs; CaM r q2; PM — r; (Ci) şl (C2j curbe cu înfăşurare reciproca, (C) traiectoria centrului de curbură Oj; (^l) ?> (^2) curbe polare; Oj şi02) centre de curbură; NN) normala la polare, în punctul de tangenfă P.
Curbură iniţială
601
Curbură, linie de ~
Traiectoria (C), descrisă de centrul de curbură Oi, are ca centru de curbură acelaşi punct O2, ca şi curba (C2), deoarece raza polară POi are direcfia razei polare PM, care e direcfie normală atît la traiectoria (C), cît şi la curbele (Q) şi (C2), în punctul de tangenfă M.
1.	~ iniţială. Rez. mat. V. sub Flambaj.
2.	~a polarelor. Mec.: Valoarea reciprocă a razei polare a fiecăreia dintre curbele polare ale unui mecanism polar. Curbura polarelor (T\) şi (^2)1 ale căror centre de curbură sînt punctele respective Oi şi O2 (v. fig.), se determină din relafia
■i+-ua,
Ki R2 d
Expresia curburii totale e
Curba polarelor (i^) şi (r2).
se determină anume pentru
în care R\=zO\M şi R2:=02M sînt razele de curbură ale curbelor (Fi) şi (f2), iar d e diametrul cercului de inflexiune. Trebuie observat că această relafie e un caz particular al relafiei din care curbura curbelor cu înfăşurare reciprocă (v.), şi valorile r = 0 şi cp = 0.
3.	rază de Geom.; Inversul curburii unei curbe, într-un punct oarecare al ei. V. Sub Curbură 1.
4.	~a traiectoriei punctelor unui mecanism polar. Mec.: Valoarea reciprocă a razei de curbură a traiectoriei descrise de un punct al unui mecanism polar.
Curbura traiectoriei (C), descrisă de punctul M, al cărei centru de curbură e punctul O (v. fig.), se determină din relafia
\ r Q-r/
cos cp = -
1
Kt =
E'G' — F'2 EG-F2 '
E', F’, G' fiind coeficienfii celei de a doua forme fundamentale (v.). O proprietate remarcabilă a acestei funcfiuni invariante consistă în faptul că valoarea ei se obfine cu ajutorul valorilor coeficienfilor E, F, G ai primei forme fundamentale şi a derivatelor parfiale ale acestor funcfiuni pînă la ordinul al doilea incluziv.
Două suprafefe (Si), (52), cari sînt în corespondenfă de aplicabilitate (v.), au în puncte corespondente aceleaşi prime forme fundamentale d5i = chf, deci curburile totale sînt egale în punctele cari îşi corespund.
o. linie de Geom.; Curbă situată pe o suprafafă, astfel ca normalele suprafefei în punctele curbei să formeze o suprafafă riglată desfăşurabilă. Prin fiecare punct M al unei suprafefe reale trec două linii de curbură reale. Tangentele în M la aceste curbe, numite tangente principale, sînt conjugate şi perpendiculare.
Ecuafia diferenfială globală a celor două familii de linii de curbură, în cazul în care suprafafa e dată prin x-=f(u,v), y = q>(u, v), z =	v),	e
Edu-\-Fdv E'du-\-F'dv
F du+Gdv F' du + G'dv
= 0
dacă (dM)2 = Edu2+2 Fdudv + Gdv2 ş\ d2M — E,du2’\-2F'dtidv-\-+ Grd^2 sînt cele două forme fundamentale ale suprafefei
v), unde
E
Curba traiectoriei puncfelor unul mecanism polar.
CM-e; CP=ri; PM=r;(C) traiectoria puncfuluiM; (Tj)şi (r^curbe polare; O) centru de curbură; NN) normala la polare în punctul de tangenfă P.
în care Q ~OM e raza de curbură, r~PM e raza polară a punctului M, d e diametrul cercului de inflexiune, iar cp e unghiul dintre direcfia OM şi normala NN la curbsle polare (n) şi (r2) în punctul de tangenfă P (care e şi centru instantaneu de rotafie); semnul minus se ia cînd punctul M se găseşte între centrul de curbură O şi punctul de tangenfă P.
5.	Curbură. 2. Geom.: Mărime scalară asociată fiecărui punct al unei suprafefe, definită în modul următor: Dacă într-un punct M al unei suprafefe (S) se notează cu r\, r2 valorile razelor principale de curbură (v. Curbură, linie de v. şi Indicatoare), funcfiunea
7<t=—
se numeşte curbură totală şi funcfiunea
k„-—+—
n r2
se numeşte curbură medie a suprafefei în punctul M. Ambele funcfiuni sînt invarianfi isometrici. Curbura totală are şi o
. -*■ ->
altă semnificafie geometrică. Dacă dM, bM sînt doi vectori diferenfiali situafi în planul tangent în M la (S) şi dP, bP sînt imaginile sferice corespunzătoare, notînd cu da, da' ariile paralelogramelor orientate construite pe vectorii considerafi, raportul do'/do e independent de vectorii dM, bM în M şi e egal cu valoarea curburii totale KT.
\du)
-v ->■ -y	>
Dacă P — M-\-rn e un punct al normalei la suprafafă, pentru
o	deplasare a lui M de-a lungul9 unei linii de curbură există
■> > . ... . echipolenfa dM+rd« = 0, adică deplasarea imaginii sferice a
punctului M e paralelă cu deplasarea punctului M însuşi, cînd
acesta şe deplasează pe o linie de curbură.
Dacă Pi, P2 sînt punctele de contact ale normalei în M cu muchiile de înapoiere Ti, T2 ale celor două suprafefe riglate ^desfăşurabile Ali A2 formate de normalele la suprafafă de-a lungul celor două linii de curbură cari confin punctul M, valorile lui r cari corespund acestor puncte, numite centre principale de curbură, sînt rădăcinile ecuafiei:
E F F G
E F' F G'
	E' F	!+	E'	F’
-{■				
	F’ G		F'	G'
= 0
şi se numesc raze principale de curbură. Funcfiunile
1	„ 1
Kt=-
r\r2
Km = — + -n r2
şi curbura medie a supra-nedeterminate sînt
se numesc, respectiv, curbura totală fefei.
Singurele suprafefe cu linii de curbură planele şi sferele.
Dacă două suprafefe au în comun o curbă care e linie de curbură pe fiecare dintre ele, planele tangente la suprafeţele date formează un unghi constant în punctele curbei comune. Prin urmare, dacă un plan sau o sferă intersectează o
Curbură, mărimi de ~
602
Curcan
suprafafă sub un unghi constant, curba de intersecfiune e o linie de curbură a suprafefei. Meridianele şi paralelele unei suprafefe de rotafie sînt liniile de curbură ale suprafefei.
î. Curbură, mărimi de Geofiz.: Mărimi măsurabile cu ajutorul balanfei de torsiune supuse cîmpului de gravitafie şi cari definesc curburile principale locale ale suprafefelor echi-potenfiale ale acestui cîmp. Dacă U(x, y, z) e potenfialul cîmpului de gravitafie într-un sistem carfesian normal (Oz e verticala coborîtoare, Ox e orizontala cu direcfia N), mărimile de curbură sînt:
n	• n - 92U
A dr2 0*2 ?l	$xdy'
2.	Curbura punţii. Nav.: Curbura transversală á punfii unei nave, necesară pentru scurgerea apei în borduri. Săgeata maxima a acestei punfi e prescrisă de registrele de clasificarea navelor, depinzînd de zonele de navigafie.
g. Curbură; fensor de Mai.: Dacă se poartă prin transport paralel un vector A, de componente contravariante A*, într-un spafiu cu n dimensiuni şi cu
conexiune afină de componente	\
Ty, de-a lungul conturului unui patrulater curb O1O2O3O4, format de curbele u, u + şi v, v 4- Av ale
»V
)(0i
unei familii de curbe xk = xk(u, v),
— Sf-
>
"Toi-----------pi -S' ■
Definifia fensorului de curbură.
Au-
Ai’-
>0 A^A/
>0
unde s-a folosit expresia lui bAi corespunzătoare transportului paralel, iar integrala se efectuează de-a lungul conturului patrulaterului curbiliniu.
Dacă A1 şi T\r sînt valori corespunzătoare unui punct P (u, v), valorile corespunzătoare punctului P’(u + bu, ^ + 81;) sînt
Ai-TikrAk
kr	e)
rt , ^ly (q)x\ , d*	c	1
+------r l	—	Őí;	1
c)x \9»	dv
x\ \ — ovl
V / )■
unde sumarea se efectuează independent penfru fiecare dintre indicii k, p, r, de la 1 pînă la n, iar tensorul de ordinul al patrulea, numit tensorul de curbură R\rp, are componentele cu expresia:
^ rî	-s -pi n	n
T)i __cji	kr	vLrp , y pi rt	Y1	r* r*
krp p	r	IP	kr	2*i	&P	'
dxr Q)X t=1	f	=1
El se numeşte şi tensorul lui Riemann-Christoffel. Se observă că jdA1 e şi diferenfa dintre componentele vectorilor cari se obfin transportînd paralel vectorul A*, odată după O1O2O3, şi odată după O1O4O3. Dacă se confundă deci u cu xp şi v cu x, C1 devine egal cu	diferenfa	dintre derivatele covariante	D/Dx	ale lui	A1,
odată	în ordinea	de	derivare în raport cu	xp	şi x ,	şi	apoi	în
ordine inversă, adică:
D2Al
care depinde de cei doi parametri u şi v, cînd vectorul revine în pune-, tul inifial Oi, ei nu mai are, în general, direcfia pe care o avea înainte de transportul paralel (v. fig.).
Limitele cîtului diferenţelor dintre componentele lui contravariante
+ ^ őv41) după readucerea în Oi şi înainte de transport (A1), — prin produsul AA^ al creşterilor A^ şi Av ale celor doi parametri, — pot defini deci componentele contravariante Cl ale unui vector:
lim -7	<£	ÖÁ1	—	lim	t	-t—	£>	r\	A1 dxr,
*	Au->oAt*Av J kr
A V->Q
fiindcă vectorul Ai e transportat paralel. Dacă se calculează integrala curbilinie cu valorile lui A1 şi Y\r corespunzătoare punctelor
Pi ^«+yA«, ^ : P2 +A^» v +—- A^ ^ >
P3 ^4*— Au, v + ^v ^ şi P4 ^u, v + ~y Av ^ » şi se trece la limită, se obfine:
ci= t
k,p,r= 1 kp 0» dv
DxpDxr DxrDxp k=\
Derivatele covariante de ordinul al doilea depind deci de ordinea de derivare, în toate spafiile al căror fensor de curbură e diferit de zero. în spafiile metrice, componentele conexiunii afine, şi deci şi tensorul de curbură, depind de tensorul metric gik. Condifia necesară şi suficientă ca spafiul să fie euclidian e ca tensorul de curbură să fie identic nul. Din tensorul R1iiVS se obfin, prin contracfiune, tensorul de ordinul al
n
doilea Ruv~ E RîUi vi, care are un rol important în Teoria reiaţi
fivităfii generale, şi, prin înmulfirea componenfilor lui cu guv şi o nouă contracfiune, scalarul R = guvRuv, numit curbură scalară. Cînd spafiul riemannian are numai două dimensiuni, singurele componente ale fensorului Rjirs cari nu se anulează identic, coincid, pînă la semn, cu scalarul R, care e identic cu curbura totală a spafiului riemannian considerai ca o suprafafă situată în spafiul euclidian cu trei dimensiuni.
4.	Cuibura frunchiuSui. Silv., Ind. lemn.: Anomalie de creştere şi defect de formă al trunchiului arborilor, care consistă din deformafia prin curbare a axei trunchiului. După felul deformafiei, se deosebesc curbură într-un singur plan, care poafe fi unilaterală sau multiplă, şi curbură în mai multe plane (răsu-citură). —Curbura într-un singur plan a părfii inferioare a trunchiului se numeşte însăbiere. Pentru o porfiune de trunchi cu curbură unilaterală, curbura se determină prin săgeata corespunzătoare unităfii de lungime din axa curbă a trunchiului, şi are valoarea, în procente, egală cu raportul dintre săgeata maximă, în centimetri, şi lungimea totală a porfiunii curbe, în metri.
Curbura se consideră defect numai la depăşirea anumitor valori, considerate normale, trunchiul arborilor fiind rareori perfect drept. Curbura poate constitui uneori un defect important, care poate deprecia aproape cu totul unele porfiuni din trunchiul arborilor, ca lemn de lucru, în special curbura în mai multe plane. Curbura într-un singur plan mai lasă o serie de posibiiifăfi de utilizare a trunchiului chiar ca lemn de lucru şi de construcfie, de exemplu pentru traverse de cale ferată.
5.	Curburi, principiul celei mai mici Mec.: Peniru un sistem material în mişcare spontană, supus la legături sclero-nome, fără frecare, mişcarea naturală se efectuează, pornind de la o mişcare inifială dată, cu vitesă constantă, astfel încît curbura traiectoriei naturale prezintă un minim fafă de oricare traiectorie compatibilă cu legăturile.
Acest principiu e dedus din principiul celei mai mici con-strîngeri (v,), în cazul forfelor aplicate nule F = Q.
n. Curcan, p!. curcani. Zool.: Meleagris gallopavo Linn. Specie de pasare din familia Gallinaceae, originară din America
Curchia, calcar de ~
603
Curea
CO—CH=CH-
CH2
CO— CH=CH-
H
.C—C'
-c V-
xc=c
-OH
H H
H
.C—C' ~cy xc \ / c=c
H H
,OCH,
-OH
de Nord, unde a fost domesticită (var. domestica). Aceste păsări se îmbolnăvesc cu uşurinfa; se dezvoltă mai bine în spafii cît mai mari; trebuie alimentate cu mai multă grijă decît alte păsări de curte. între varietăfi le mai importante sînt: curcanii bronzafi, cu gîtul, abdomenul şi spatele de culoare neagră-cenuşie, capul lat, lipsit de pene, ciocul puternic şi ochii mari; curcanii negri, care sînt robuşti, cu talie mare şi penaj de culoare neagră; curcanii albi, cu penajul alb şi labele roşii; etc.
î. Curchia, calcar de Stratigr/. Calcar grosolan, corali-gen, de vîrstă tortoniană, dezvoltat pe marginea de nord a basinului terfiar de la Bahna.
2.	Curcubeu, pl. curcubee. Meteor. V. sub Optica atmosferică.
3.	Curcudel. pl. curcudeli. Bot. V. Corcoduş,
4.	Curcumină. Ind. chim.: Colorant natural galben, care se extrage din Curcuma longa şi din Curcuma tinctoria, plante cari cresc în China, India,
laWE întrebuinţat drept	H	'°CH3
colorant alimentar pentru unt, brînzeturi, etc.
De asemenea, curcu-mina e întrebuinfată la colorarea hîrtiei, a lemnului, a lacurilor şi a cerurilor, drept indicator în analiza volumetrică (în mediu alcalin e brun), ca antioxidant, şi, uneori, în terapeutică. Curcu-
mina poate fi utilizată drept colorant de mordant, dar vopseşte bumbacul şî direct, dînd vopsiri cu rezistenfe slabe. în fările în cari creşte planta din care se extrage, curcumină se întrebuinfează la nuanfarea bumbacului şi la vopsirea mătăsii.
5.	Curea, pl. curele. 1. Ut.: Bandă fără fine, flexibilă şi extensibilă, care serveşte Ia transmiterea unei mişcări de rotafie între doi arbori, fiind înfăşurată pe rofile de transmisiune calate pe aceştia. Cureaua e un element al unui mecanism cu rofi, care în principal cuprinde cureaua, două rofi de transmisiune (una conducătoare şi alta condusă) şi elementul imobilizat, constituit din ansamblul paliereior(v.figJ).
Cureaua asigură transmiterea mişcării de rotafie de la roata conducătoare la roata condusă, respectiv transmiterea cuplurilor cari se exercită la aceste rofi, dacă forfa de la periferia rofilor e inferioară forfei de aderenfă dintre curea şi roată; forfa de aderenfă creşte, cînd vitesa de antrenare e mai mică, cînd coeficientul de frecare dintre curea şi rofi e mai mare şi cînd unghiul de înfăşurare a curelei pe roata cea mai mică e mare. Cureaua se montează fiind întinsă cu o forfă mai mare decît forfa care se exercită în serviciu, de exemplu aproximativ de trei ori mai mare la curelele de piele, cu 7% mai mare la curelele de cauciuc trapezoidale, etc. în cele două ramuri ale curelei, numite brîul conducător şi brîul condus, se transmit forfe inegale, şi anume o forfă mai mare în brîul conducător, diferenţa dintre aceste forfe fiind egală cu forfa motoare de la periferia rofii conducătoare. Pierderile de energie la transmisiunea prin curea sînt datorite
y
frecării în palierele arborilor, alunecării corespunzătoare extensibilităţii curelei şi rigidităfii acesteia. Randamentul transmisiunii prin curea e de 0,95*-0,98, fiind mai mare cînd diametrul rofii conducătoare şi vitesa de rotafie sînt mai mari.
Lungima curelei se determină în funcfiune de distanfa dintre axele celor două rofi de transmisiune, capetele curelei fiind îmbinate prin lipire, coasere cu fir metalic sau cu cureluşe, nituire, prindere cu şuruburi (cu piulife) sau cu agrafe (v. fig. II).
é>ó-ji $<$■ 00 íj
d
f
9.
II. îmbinări de curefe. a) prindere cu şuruburi; b) coasere cu cureluşe; c) coasere cu fir metalic; d) prindere cu agrafe; e) prindere cu plăcufă şi cu şuruburi cu piulife; f) prindere cu nituri; g) prindere cu nituri, cu marginile răsfrînte; h) prindere prin lipire; i) legătură cu articulare.
La transmisiunea prin curea trebuie să fie îndepilnite următoarele condifii: vitesa periferică să fie cuprinsă între 10 m/s şi 30 m/s; distanfa dintre arbori să fie de maximum 10 m. brîul de jos (inferior) să fie conducător, dacă cureaua e orizontală;
Forfa transmisă de o curea e (în kp);
F =
75 P
75 P 4500 P
icdn ~~ Tidn
I. Mecanism cu curea de transmisiune.
Í) roată conducătoare; 2) roată condusă; 3) brîul conducător al curelei; 4) brîul condus al curelei; a) unghi de înfăşurare.
unde P (CP) e puterea la arborele rofii motoare, v (m/s) şi n (rot/min) sînt vitesa periferică şi turafia acestei rofi, iar d (m) e*diametrul rofii; tracfiunea în curea e totdeauna mai mare decît forfa F. Puterea transmisă depinde de: grosimea şi vitesa curelei, diametrul rofii mici de transmisiune, distanfa dintre axe, pozifia relativă a fefelor brîurilor, temperatură. —.
După pozifia relativă a celor două brîuri ale curelei, se deosebesc curele directe, încrucişate, semiîncrucişafe şi în unghi.
Curea directă: Curea Ia care cele două brîuri nu se întîlnesc în spafiul dintre rofile de transmisiune, vitesele unghiulare ale rofilor de transmisiune fiind omoparaleie (v. fig. III a). La transmisiunea cu curea directă, care e cel mai mult folosită, e necesar să fie îndeplinite următoarele condifii: brîul inferior să fie conducător sau conclus, după cum arborii rofilor de transmisiune sînf sau nu sînt la acelaşi nivel, pentru ca unghiul de înfăşurare al curelei pe rofi să fie cît mai mare; roata de transmisiune conducătoare să fie dispusă la un nivel superior celei conduse, dacă cureaua e înclinată; să se folosească o rolă de întindere (v. fig. IV), dacă cureaua e înclinată şi roata motoare e deasupra celei conduse, pentru a se mări unghiul de înfăşurare. La această transmisiune trebuie ca distanfa dintre axele rofilor de transmisiune să fie cel pufin egală cu de două ori diametrul rofii celei mai mari
Curea
604
Curea
(adică e!>2 D), iar raportul dintre diametrii celor două rofi de transmisiune să fie egal cel mult cu 8 (adică D/d^. 8).
TC
III. Diferite mecanisme cu curea, a) cu curea directă; b) cu curea încrucişată; c) cu curea semiîncrucişata; d) cu curea în unghi; î) şi 2) rofi de transmisiune; 3) rofă de ghidare.
Curea încrucişată: Curea la care.cele două brîuri sînt încrucişate, vitesele unghiulare ale rofilor de transmisiune fiind antiparalele (v. fig. III b). La transmisiunea cu curea încrucişată, unghiul de înfăşurare al curelei e mai mare, ceea ce constituie
a;
X)
a b c
V/. Pozifia curei ei în cavitatea rofii de transmisiune, a) corectă; b) şi c) incorectă; f) curea; 2) ro3tă de transmisiune.
IV. Curele cu rolă de întindere, f) şi 2) rofi de transmisiune; 3) rolă de întindere; 4) curea.
un avantaj, dar cureaua se uzează mai repede. La această transmisiune trebuie ca distanfa dintre axele rofilor de transmisiune să fie egală cu cel pufin de trei ori diametrul rofii celei mai mari (adică e^3D), iar raportul dintre diametrii celor două rofi să fie egal cel mult cu 6 (adică D/d<^6).
Curea semiîncrucişata: Curea la care axele celor două rofi de transmisiune nu sínt coplanare (v. fig. III c). La transmisiunea cu curea semiîncrucişată, cureaua trebuie să fie suficient de lată, pentru a nu scăpa de pe roata de transmisiune, deoarece cureaua se plimbă odată cu variafia sarcinii. La această transmisiune, distanfa e dintre axele rofilor de transmisiune trebuie să fie
^Jd‘1,
unde	d	e diametrul rofii conducătoare şi	l e lăfimea curelei.
Linia	de	intersecfiune	a celor	două plane	mediane ale rofilor
de transmisiune trebuie să treacă prin punctele în cari cureaua părăseşte aceste rofi,
Curea în unghi: Curea la care planele mediane ale rofilor de transmisiune formează un unghi oarecare, diferit de zero (v. fig. III d). La transmisiunea prin curea în unghi se folosesc role de ghidare, în jurul cărora se formează unghiul dintre planele rofilor de transmisiune; între o roată de transmisiune şi rolele	de ghidare,	cureaua	poate fi directă sau încrucişată.
Linia	de	intersecfiune	a celor	două plane	mediane ale rofilor
de transmisiune trebuie să treacă prin punctele în cari cureaua părăseşte aceste rofi. —
După forma secfiunii curelei, se deosebesc curele plate, trapezoidale, rotunde, etc.
Cureaua plată are secfiunea aproximativ dreptunghiulară. Uneori se folosesc curele duble sau multiple, constituite dintr-un număr corespunzător de benzi de piele suprapuse şi solidarizate, ceea ce permite transmiterea unei puteri mai mari; de exemplu, cureaua dublă transmite o putere cu circa 50% mai mare decît cea simplă.
Cureaua trapezoidală are secfiunea aproximativ de forma unui trapez, cu un unghi de 28—38° între laturile neparalele (v. fig. V). Curelele trapezoidale, cari în general sînt curele fără fine, se determină atît prin lăfimea bazei mari şi înălfime, cît şi prin lungimea interioară. La transmisiunea prin curea trapezoidală, la care de obicei se folosesc mai multe curele paralele, rofile de transmisiune au şanfuri periferice de profil corespunzător (v. fig. V/), iar raportul dintre diametrii rofilor de transmisiune trebuie să fie mai mic decît 10 (adică D/d-^ 10). Sînt indicate vitese pînă la 25 m/s, uneori chiar pînă la 40 m/s.
Cureaua rotundă are secfiunea circulară sau aproximativ eliptică şi e în general confecfionată din piele sau din fesături textile. Curelele rotunde, al căror diametru e relativ mic, se folosesc numai penfru transmiterea de puteri mici. —
După materialul din care sînt confecfionate, se deosebesc curele de piele, de cauciuc, de balata, de bumbac, de cînepă sau de păr de cămilă.
Cureaua de piele se obfine din piele de cornute tăbăcită. Cureaua de piele tăbăcită cu substanfe minerale (de ex. săruri de calciu sâu de fier) e superioară celei de piele tăbăcită cu substanfe vegetale (de ex. coajă de stejar sau de molid). La cureaua de piele, care e extensibilă, aderenfa se măreşte prin scurtare sau uneori prin frecare cu colofoniu (ceea ce e mai pufin recomandabil). Penfru a evita reducerea aderenfei, cureaua trebuie ferită de unsori sau de uleiuri minerale, eventual trebuie degresată cu pastă de argilă cu benzină, dacă e nevoie.
Uneori se folosesc curele articulate, cari sînt curele de piele formate din mai multa fîşii, puse pe muchie şi articulate între ele cu nituri (v. fig. VII). Aceste curele, cari pot transmite o putere cu 30% mai mare decît o curea triplă de aceeaşi secfiune, sînt folosife pentru transmiterea de puteri mai mari la distanfe mici.
Cureaua de cauciuc e constituită fie din* fesături cauciucate, fie din cauciuc, fire cord şi un strat protector de pînză cauciucată. Se foloseşte sub formă de curea trapezoidală sau plată, de obicei în locurile în cari nu vine în contact cu substanfe chimice agresive.
Cureaua plată poate fi confecfionată: din straturi de fesătură suprapuse, fără înveliş exterior de cauciuc; din fesături înfăşurate, cu sau fără înveliş exterior de cauciuc. Acest semifabricat e vulcanizat, în maşini de vulcanizat sau la prese hidraulice (echipate cu dispozitive de întindere, instalafii hidraulice şi plăci cu lungimi pînă la 10 m). La con-fecfiuni se utilizează fesătură fricfionată pe ambele părfi şi cauciu-
VII. Curea articulată, de fîşii de piele.
Curea de margine
605
Curenf de maree
cată pe una dintre părfi; îmbinarea curelelor se execută, fie cu agrafe metalice, fie prin împreunarea capetelor tăiate în scară.
Curelele trapezoidale se confecfionează: dintr-un strat de compresiune, de cauciuc, mai multe straturi de fire cord şi un
kiA_/ü
IX.	Curea dinfată, de cauciuc.
VIII.	Structura curelei trapezoidale. a) de tip A: 1) strat de compresiune, de cauciuc; 2) straiuri de fire cord;
3) înveliş de fesătură de bumbac; b) de înveliş format din doua stra-tipB: î) miez de fire cord; 2) fesătură de turi de fesătură de bumbac bumbac cauciucată; 3) înveliş de fesătură (v. fig. VlH)', dintr-un miez de bumbac.	de fire cord cauciucate, înfă-
şurat în 2—3 straturi de fesături de bumbac cauciucate; eventual, dintr-un miez de fire de sîrmă sau din cabluri de fire cord, cu un înveliş de fesături cauciucate. Acest semifabricat se vulcanizează în autoclave (utilizînd aceeaşi formă în care a fosi confecfionat) sau la maşini cu tobe (utilizînd piese cu fălci), după cum cureaua are lungime mică sau mare.
Uneori se folosesc curele articulate, formate din mai multe ejemente articulate între ele, sau curele dinfafe (v. fig. IX), avînd dinfi la periferia interioară.
Cureaua de balata e constituită din fîşii de pînză de bumbac, solidarizate între ele prin balata (varietate de gutapercă). Cureaua de balata, care rezistă la umezeală, are aderenfă şi suplefe mari.
Cureaua de textile e o fesătură groasă de bumbac, de cînepă sau de păr de cămilă. Cureaua de bumbac, constituită din pînze de bumbac încleite, e higroscopica; se foloseşte la transmisiuni de puteri şi vitese mari. Cureaua de cînepă e higroscopică şi pujin rezistentă; se foloseşte pentru vitese periferice între 10 şi 20 m/s. Cureaua de păr de cămilă e rezistentă la abur sau la vapori alcalini.
î. ~ de margine. Ind. hírt.: Fiecare dintre cele două curele de cauciuc, fără fine, cari — în regiunea cilindrelor susfinătoare — împiedică pasta de hîrtie să curgă afară de pe sita maşinilor de fabricat hîrtie cu vitesa* de lucru mică (< 100 m/min) şi limitează lăfimea benzii de hîrtie. Curelele de margine sînt susfinute fiecare de două sau de trei rofi de curea verticale, cu axă perpendiculară pe axa sitei; brîul inferior se reazemă pe sită, cureaua fiind antrenată de aceasta. Curelele sînt spălate în permanenfă cu vine de apă sub presiune, cari îndepărtează cocoloaşele de material prinse, eventual, de curele. — La maşini cu vitesă de lucru mai mare decît 100 m/min, curelele de margine sînt înlocuite cu două lame metalice, terminate la partea inferioară cu cîte o fîşie de cauciuc.
2.	~ de transport: Sin. Bandă de transport. V. sub Bandă 1.
a. ~ mărginaşă. Ind. hírt. V. Curea de margine.
4.	roată de	Ut. V. Roată de curea.
5. Curea. 2. Ind. alim.: Diafragma, adică peretele musculo-membranos, care sepcră cavitatea toracică de cavitatea abdominală.
o.	Curelar, pl. curelari. 1. Mş.: Lucrător specialist care se ocupă cu confecfionarea curelelor folosite în industrii şi cu repararea lor.
7.	Curelar. 2: Persoană care confecfionează curele, hamuri, etc., sau le vinde.
Cureluşă pentru mişcarea fuselor dé filat, a) modul de montare; b) modul de întoarcere la cusutul cureluşei; 1) toba fuselor; 2) nuca fuselor; 3) cureluşă; 4) rolă de întindere; 5) cusătură.
8.	Cureluşă, pl. cureluşe. Ind. text.: Bandă îngustă de
11	*"30 mm, fesută d/n fire răsucite de bumbac, cu legătură multiplă, servind la transmisiunile de mişcare de la toba fuselor sau de la şaibele conducătoare la şaibele conduse ale fuselor, la maşinile de filat şi de răsucit cu inele sau cu aripioare.
Cureluşele sînt cusute la capete, servind cîte una pentru mişcarea a patru fuse deodată (v. fig.), la maşinile cu inele, şi pînă la 30 de fuse, la maşinile cu aripioare.
9.	Cureluşe, sing. cureluşă. 1. Ind. text.: Fîşii de piele groasă, lungi şi înguste, lipite cap la cap cu clei special şi cu tăietură teşită, cari se montează alăturat la aparatele divizoare de la cardele fine de lîna, avînd rolul de a diviza vălul de fibre desprins de pe cilindrul perietor şi de a conduce fîşiile de fibre spre manşoanele trecătoare pentru obfinerea semitonurilor (pretorturilor).
După finefea firului de lînă, cureluşele pot avea lăfimea de la 9,5 mm, pentru Nm 22, la 30 mm, pentru Nm 1 (v. şi sub Aparat divizor).
10.	Cureluşe. 2. Ind. text.: Fîşii scurte şi late de piele tăbăcită în mod spscial, lipite cap la cap cu clei special şi cu tăietură teşită, rezultînd mici manşoane cari, trecute peste cilindrele trenului de laminat şi întinse înainte, servesc la conducerea şi la controlul fibrelor în timpul operafiei de laminare, prin crearea unui cîmp de forfe de frecare între liniile de prindere ale cilindrelor, unde valoarea forfelor de frecare e maximă. Se folosesc două cureluşe suprapuse, la trenul de laminat Casablanca, şi o singură cureluşă, la trenul de laminat Leblanc şi Roth.
11.	Curenf, pl. curenfi. Hidr.: Masă de fluid în curgere, ale cărei dimensiuni transversale sînt mici în raport cu lungimea pe care se produce mişcarea. Exemple: masa de gaz sau de lichid dintr-o conductă, apa dintr-un canal, o vînă de lichid, etc. Din punctul de vedere al modului cum sînt mărginifi lateral, curenfii de fluid se împart în: curenfi fără suprafafă liberă sau curenfi sub presiune, curenfi cu suprafafă liberă şi vine sau jeturi de fluid.
Curenfii fără suprafafă liberă sînt în contact cu perefi rigizi pe întregul contur al secfiunii lor transversale.
Curenfi cu suprafafă liberă sînt cei la cari o parte din secfiunea lor transversală e mărginită de perefi rigizi, iar partea superioară vine în contact cu atmosfera.
Vîna de lichid se caracterizează prin faptul că în lungul curentului, pe întregul contur al secfiunii transversale, lichidul se mărgineşte cu un gaz sau cu un alt lichid.
Elementele caracteristice ale unui curent de fluid sînt: debitul, secfiunea transversală, aria, perimetrul udat, raza hidraulică şi vitesa medie. V. şi Curgere.
12.	~	ascendent. Meteor.: Curent de aer	a	cărui vitesă
are o	componentă verticală dirijată în sus. V.	şî	sub	Aer,	şi
sub Atmosferă.
13.	~	de flux. V. sub Curent de maree.
14.	~	de maree. Geogr.; Curent marin provocat,	pînă	la
oarecare distanfă de uscat, de unda de maree (v.) care, la adîncimi mici sau în locuri înguste, dă deplasări orizontale de apă. Pe coastele deschise şi neaccidentata (insule, strîmtori, etc.), acest curent urmăreşte mişcarea mareei — şi anume la mareea înaltă formînd un curent de maree înaltă cu direcfia spre uscat,
Curent de reliux
éOé
Curent electric
numit curent de flux, iar la mareea joasă, un curent de maree joasă cu direcfia spre larg, numit curent de reflux; în cazul mareei sfafionare nu există curent de maree.
Configurafia coastei poate modifica régimül curenfilor, ajun-gînd în anumite cazuri ca direcfia curentului să fie inversă mareei. De exemplu un golf mare, cu intrarea îngustă, se umple greu la mareea înaltă, astfel încît după terminarea mareei înalte — adică în timpul mareei stafionare — curentul de maree înaltă continuă să curgă spre golf pînă cînd nivelul apei e egal cu al mării, fenomen care poate dura chiar după începerea mareei joase; după umplerea golfului, curentul de maree acfionează în sensul mareei joase.
Uneori curenfii de maree se pot rofi în jurul unor puncfe în cari amplitudinea mareei e nulă (numite puncfe amfidro-mice), schimbîndu-şi direcfia cu 360° în 24 de ore (maree-ceasornic).
Vifesa curenfilor de maree e de obicei pînă la cîteva noduri, ejungînd în anumite cazuri (în sfrîmtori) pînă la 12 noduri (de ex. în Seymour Narrows, Alaska).
1.	~ de reflux. V. sub Curent de maree.
2.	descendent. Meteor,: Curent de aer a cărui vitesă are o componentă verticală dirijată în jos. V. şî sub Aer, şi sub Atmosferă.
3.	~ marin. Geogr.: Masă de apă care se deplasează, sub forma unui curs de apă, înfr-o mare sau într-un ocean. Curenfii pot fi provocafi în special de vînfurile constante (de ex. curenfii generali ai oceanelor), de diferenfa de densitate a apei de mare (de ex. curenfii din sfrîmtoarea Gibralfar), de diferenfe de temperatură ale apei de mare (de ex. curentul rece de adîncime, din Oceanul Atlantic, cu direcfia din spre pol spre ecuator), de afluxul de apă dulce al fluviilor (de ex. curenfii Mării Negre), prin compensafie (înlocuind apa deplasată de un curent provocat de o altă cauză), sau de maree (v. şî Curent de maree).
După suprafaţa pe care se deplasează, se deosebesc:
Curenfi generali, cari se întind pe o mare porfiune sau pe toată suprafafa mării sau a oceanului (de ex. Gulf-Stream; cürenful general al Mării Negre). Aceşti curenfi sînt provocafi în cea mai mare parte de vînturi, avînd, în general, vitesă mică de deplasare, de circa 1 nod (Mm/h).
Curenfi locali, cari se întind pe o suprafafă restrînsă, şi sînt provocafi de vînturi, de diferenfe de densitate şi de temperatură, etc. Au în general vitesă mică; în strîmtori pot atinge însă vifesa de cîteva noduri (de ex. în strîmfoarea Bosforului). Vitesa şi direcfia acestor curenfi sînt influenfafe în mare măsură de configurafia fundului şi a coastei, cum şi de condifiile meteorologice locale. —
După adîncimea la care se deplasează, se deosebesc:
Curenfi de suprafafă, cari se găsesc pînă la o adîncime relativ mică, fiind provocafi de vînturi, de diferenfa de densitate şi de temperatură, etc.
Curenfi de adîncime, cari sînt provocafi de diferenfa de densitate sau de temperatură, ori de curenfii de suprafafă cari antrenează masa de apă de sub ei; în ultimul caz, curenfii de adîncime sînt mai slabi decît curentul de suprafafă care i-a provocat, avînd fafă de acesta o deviafie spre dreapta în emisfera nordică, şi spre stînga în emisfera sudică, această deviafie fiind cu atît mai mare, cu cît curentul e mai adînc.
Curenfii de adîncime mare se mai numesc şi curenţi submarini, iar cei aproape de fund, curenţi de fund.
Se mai deosebesc:
Curenfi constanfi, a căror direcfie şi vitesă variază foarte pufin, cum sînt de obicei curenfii generali.
Curenfi variabili, a căror direcfie şi vitesă sînt variabile, cum sînt curenfii locali şi cei de maree.
Curenfi permanenfi, cari durează tot anul, cum sînt curenfii generali ai mărilor şi oceanelor.
Curenfi temporari, cari pot dura cîteva zile, cum sînt unii curenfi locali formafi de; vînturi neobişnuit de puternice, sau cari pot dura cîteva ore, cum sînt curenfii de maree.
4.	Curenf de informaţie. Telc.: Sin. Flux de informafie (v. Informafiei, teoria /■v/),
5.	Curenf elecfrîc. 1. F/z., Elf,: Parficuie încărcate electric, în mişcare. Mişcarea particulelor se poafe produce în vid sau în interiorul unor corpuri, sau poate fi condifionată chiar de mişcarea macroscopică a corpurilor — şi este relativă la un anumit sisfem de referinfă. Starea de încărcare cu sarcină electrică a particulelor avînd un caracter absolut (independent de sistemul de referinfă), curentul electric depinde, ca şi mişcarea, de sistemul de referinfă la care aceasta e raportată.
Curentul electric e însofit de numeroase alte fenomene pe cari le condifionează, şi anume: înfr-un cîmp magnetic exterior, exercitarea de forfe asupra particulelor în mişcare cari îl constituie, respectiv asupra corpurilor pe cari le parcurge (v. Forfa lui Lorenfz, şi Forfa lui Laplace); variafia sarcinii electrice totale, localizată înfr-un anumit domeniu din spafiu, în cazul mişcărilor nesfafionare (conform legii de conservare a sarcinii electrice, v.); transportul de substanfă prin corpuri, însofit de transformări chimice, cînd particulele încărcate în mişcare sînt ioni (v. Electroliză); producerea unui cîmp magnetic rotafional în conformitate cu legea circuitului magnetic (v. Circuitului, legea ~ magnetic); transformarea energiei electromagnetice, prin intermediul lucrului forfelor exercitate de cîmp asupra particulelor, în energie de alte forme: energie cinetică a particulelor, energie interioară a corpurilor (efectul Joule-Lenz, efecte termice reversibile, efecte chimice), energie mecanică a corpurilor, energie de excitare a moleculelor şi a atomilor, ioni-zări, lumină şi alte radiafii, etc.
Proprietatea principală a curentului electric, din punctul de vedere al aplicafiilor lui tehnice, e ghidarea transmisiunii de energie prin cîmpul electromagnetic pe care îl condifionează. Această transmisiune de energie pe cale electromagnetică prezintă — alături de transformarea energiei electromagnetice în alte forme — avantaje foarte mari.
Producerea cîmpului magnetic rotafional nu însofeşfe numai particulele încărcate electric, în mişcare, ci şî cimpul electric variabil în timp, chiar şi în vid. De aceea, într-un sens mai larg (v. Curent electric 2) se numeşte curent electric şi un flux electric variabil în timp (curenf de deplasare).
Particulele încărcate electric, numite şi purtători de sarcină, pot fi pozitive (cum sînt protonii, ionii pozitivi, etc.) sau negative (cum sînt electronii, ionii negativi, etc.)* în condifii în rest egale, o particulă negativă se mişcă în sens contrar unei particule pozitive sub acfiunea unui cîmp electric sau magnetic exterior, iar această mişcare în sens contrar a particulelor negative produce aceleaşi efecte ca şi mişcarea particulelor pozitive în sens direct. Se consideră prin definifie ca sens al curentului electric sensul de mişcare al particulelor pozitive, respectiv sensul opus sensului de mişcare al particulelor negative (cînd curentul consistă excluziv în mişcarea acestora, ca în cazul electronilor în metale).
Curentul electric care străbate o suprafafă S (în genera! deschisă), în sensul definit de normala n la suprafafă, numit sens de referinfă (sau sens pozitiv convenfional, v. sub Asociafie, reguli de ~ a sensurilor pozitive), se caracterizează prin mărimea scalară is, numită intensitatea curentului electric (v.), egală cu vitesa de transmisiune a sarcinii electrice microscopice
Curent electric
607
Curent electric
(fluxul de sarcină microscopică) prin acea suprafafă, în sensul de referinfă:
/\ q	_	__	_	_
= lim —- = f jn cL4 = f ; dA At~>0 At JSJ	JSJ
sau, macroscopic, prin valoarea medie a acestei expresii. în relafia de mai sus, &qs e diferenfă dintre suma algebrică a sarcinilor purtătorilor c§ri trec în timpul At prin suprafafa S în sensul de referinfă n şi dintre suma algebrică a sarcinilor purtătorilor cari trec în timpul Ai prin suprafafa S în sens contrar; dA — n dA e elementul de arie orientat al suprafefei S\ j e o mărime vectorială al cărei flux prin S în sensul de referinfă e egal cu intensitatea is şi care se numeşte densitatea microscopică a curentului electric. Se constată că i5^0, după cum sensul de referinfă coincide sau nu coincide cu sensul curentului.
Dacă există m tipuri de purtători caracterizabiii prin vi fesele ^ (unde &=1, 2—ni), sarcinile 0, densităţile numerice rife, respectiv densităfile de sarcină Qk^tfkPk' — densitatea de curent se exprimă, microscopic, prin relafia
m	m
i=Yiqknkvk=YiQkvk'
, k—\ k—\
iar macroscopic, prin valoarea medie a acestei expresii. Liniile de cîmp şi tuburile de linii de cîmp ale cîmpului vectorului densitate de curent (cîmpul elecfrocinetic) se numesc linii de curent şi tuburi de curent. în regim stafionar, aceste linii sînt închise (sau cuasiînchise), cîmpul elecfrocinetic fiind solenoidal şi satisfăcînd ecuafia de continuitate
= j dĂ — 0 sau div j = 0.
în regim nestafîonar (conform legii de conservare a sarcinii electrice), liniile încep, respectiv se termină, acolo unde scade, respectiv creşte, densitatea de sarcină electrică.—
Purtătorii atomici (microscopici) de sarcină electrică din interiorul corpurilor se numesc liberi, dacă nu sînt localizafi permanent într-un anumit atom (sau într-o anumită moleculă) — cum sînt electronii de valenfă colectivizafi în metale, ionii în electrolifi, etc. — şi legafi, în caz contrar. în anumite cazuri (în dielectrici şi în semiconductori, v.) există purtători de sarcină (ioni sau electroni) cari în cîmpul periodic al refelei cristaline a materialului respectiv pot avea deplasări limitate, dintr-un minim de potenfial în unul dintre minimele vecine. Dacă în urma unei astfel de deplasări rămîne un loc gol, neocupat de particule în structura refelei, numit lacună (şi în particular gol, în cazul ionilor, şi gaură, în căzui electronilor), prin ocuparea lui de un alt purtător vecin se creează o nouă lacună vecină. Acest proces poate continua din aproape în aproape, astfel încît şirul de lacune create succesiv să fie echivalent cu „mişcarea" lacunei în masa întregului cristal şi analog cu mişcarea unui purtător liber de nume contrar purtătorilor ale căror deplasări limitate au contribuit la crearea lacunelor (astfel, golurile sînt echivalente unor purtători pozitivi sau negativi, după cum ionii deplasafi sînt negativi sau pozitivi; găurile sînt echivalente unor purtători pozitivi).—
După felul purtătorilor şi al viteselor considerate, se deosebesc: curentul electric de conducfie, curentul electric de convecfie, curentul electric de polarizafie, curentul electric Roentgen (experimental) şi curentul elecfric amperian.
Curentul elecfric de conducfie consistă în mişcarea purtătorilor liberi în raport cu corpul care îi confine. în expresia microscopică a densităfii curentului electric de conducfie intervin deci densitatea de volum a sarcinii purtătorilor liberi şi vitesa relativă a acestora în raport cu centrul de masă al elementului
de corp considerat. După natura purtătorilor (ioni, electroni sau lacune), curentul de conducfie se numeşte curent ionic, curent electronic sau curent lacunar (de goluri sau de găuri), iar despre corpul respectiv se spune că prezintă conducfie ionică (de ex. electrolifii), conducfie electronică (de ex. metalele şi semiconductorii tip n) sau lacunară (de ex. semiconductorii tip p). Proprietatea corpurilor de a fi sediul unui curent electric de conducfie se numeşte conductibilitate electrică şi se caracterizează local prin mărimea de material numită conductivitate electrică (v.). Curentul elecfric de conducfie se produce loca! sub acfiunea unui cîmp electric sau a unui cîmp elecfric imprimat (v. Conducfiei, legea ~ electrice), respectiv sub acfiunea unei tensiuni aplicate, şi are efecte chimice (electroliza), calorice (efectul Joule-Lenz), mecanice (forfe electrodinamice), magnetice (producerea cîmpului magnetic, v. sub Ampere, teorema lui ^), etc. Macroscopic se caracterizează prin intensitatea curentului elecfric de conducfie, definită experimentai prin efectele mecanice sau electrolitice ale curentului (v. sub Intensitatea curentului electric, unde se prezintă şi metodele de măsurare a curentului de conducfie). Curentul elecfric de conducfie ghidează transmisiunea energiei electromagnetice (v.) în cîmpuri stafionare şi cuasistafionare, densitatea fluxului de energie electromagnetică (vectorul Poynting) fiind dirijată, în apropierea unui conductor filiform al unei linii multifilare, în lungul liniei.
Principalele aplicafii tehnice ale fenomenelor electrice şi magnetice sînt legate de utilizarea curentului elecfric de conducfie în circuite elecfrice, în linii electrice, în maşini electrice, în aparate electrice şi electronice, etc. (Penfru calculul curenfilor în circuite, v. Circuit elecfric 1.)
Curentul elecfric de convecfie consistă în mişcarea de antrenare a purtătorilor liberi, în exces sau în lipsă (fafă de starea neutră a corpurilor), odată cu elementele de corp cari îi confin şi în raport cu sistemul de referinfă fafă de care se consideră mişcarea macroscopică a acestor elemente. în expresia densităfii curentului electric de convecfie intervin deci densitatea de volum a sarcinii adevărate şi vitesa macroscopică locală a corpurilor (v. sub Curent electric 2).
Curentul electric de convecfie, condifionat de mişcarea macroscopică a corpurilor încărcate, se mai numeşte curenf R o w I a n d şi are aplicafii în maşinile electrostatice. Un tip special de curent elecfric de convecfie e curentul electric în vid, constituit de mişcarea de ansamblu în vid a unui număr mare de particule încărcate (de ex. fluxul de electroni, fluxul de protoni, etc.) şi are aplicafii largi în tuburile şi în instalafiile electronice.
Curentul electric de polarizafie consistă în mişcarea relativă la centrul de masă al atomilor şi al moleculelor a purtătorilor legafi (cari contribuie la polarizafia electrică a corpurilor), adică în variafia în timp a stării de polarizafie electrică. Intensitatea curentului electric de polarizafie intervine aditiv în expresia intensităfii curentului electric de deplasare (v. sub Curent elecfric 2).
Curentul electric Roentgen (experimental) consistă în mişcarea de antrenare, odată cu corpurile polarizate electric, a purtătorilor legafi, în exces sau în lipsă, la frontiera domeniului considerat. Intensitatea curentului electric Roentgen intervine aditiv în expresia intensităfii curentului elecfric în sens larg (v. sub Curent electric 2).
Curentul electric amperian ^sau molecular) consistă în mişcarea pe orbite închise şi de dimensiuni submoleculare a purtătorilor legafi, cum şi în mişcarea de rotafie proprie (de spin) a particulelor elementare. El a fost introdus de Ampere, penfru a fundamenta microscopic, pe bază de curenfi electrici, starea macroscopică de magnetizafie (v.) a corpurilor (v. sub Curent electric 2).—
Curent electric
608
Curent electric
După caracterul variaţiei în timp (v. şi fig. I) a intensităfii curentului electric, se deosebesc:
I. Forme de curenf elecfric. a) general variabil; b) continuu; c) armonic; d) unidirecţional; e) periodic; f) alternativ simetric.
Curentul electric variabil, a cărui intensitate instantanee (numită şî valoare instantanee) e o funcfiune oarecare de timp i = F(t).
Curentul electric continuu, a cărui intensitate e constantă în timp (înfr-un interval de timp suficient de mare pentru aplicaţia considerată)
;=/.
Curentul elecfric unidirecţional, a cărui intensitate păstrează mereu acelaşi semn (curentul electric păstrîndu-şi sensul). Curentul unidirecfional obfinut dintr-un curent alternativ prin redresare se numeşte curent redresat.
Curentul elecfric periodic, a cărui valoare instantanee e funcfiune periodică de timp
i=:JF(i) = F(i + ^r)
unde	0	e	un	întreg	arbitrar;	T-
1 2k	,
—r = — e perioada, / a)
/ — ţ e frecvenfă, iar co — 2nf e pulsafia. Pentru caracterizarea
unui curenf periodic se folosesc valoarea medié (componenta
1 Ct^rT
continuă) Iq—~ ^ i dt, valoarea efectivă (sau eficace)
fi rt+T ~Jl/2 /=1 — J i2 dt şi valoarea de vîrf egală cu maximul
valorii absolute a curentului.
în cazul general, curentul periodic e un curent nesinusoidal (deformat) şi admite o dezvoltare în serie Fourier
00 /-
sin (ft(üí + Y„),
n-1
în care In, co„ = mo = 2 unj şi yn sînt valorile efective, pulsafiile şi fazele inifiale ale componentelor, sau armonicelor de ordinul n. Componenta de primul ordin (rc=1)se numeşte fundamentală (v. şî Deformant, regim ~). După frecvenfă funda-mentabi, curenfii periodici pot fi curenfi de înaltă sau de
joasă frecvenfă, curenfi de audiofrecventă,de videofrecvenfă, de radiofrecvenfă, etc.
Curentul electric alternativ e un curent periodic de valoare medie nulă. Dacă valorile instantanee ale curentului se repetă cu semne schimbate după fiecare semiperioadă
-H).
curentul alternativ se numeşte curent alternativ simetric şi se mai caracterizează prin valoarea medie pe o semiperioadă
_2 r i
mrd nr 1
1 J /o (*■== 0)
i dt
şi prin amplitudinea îmav, egală cu valoarea de vîrf în cuprinsul unei semiperioade. Cîtul Imaxllme<i se numeşte factor de vîrf (de creastă), iar cîtul I!lmed se numeşte factor de formă.
Curentul electric alternativ poate fi monofazat sau p o I /-f a z a t (şi în particular trifazat), după cum se referă la un circuit elecfric (v. Circuit elecfric 1) monofazat sau polifazat (trifazat).
Curentul elecfric pulsaforiu e un curent periodic unidirec-fional. Curentul redresat e un curent pulsatoriu.
Curentul electric armonic (sinusoidal) e un curent alternativ simetric, a cărui valoare instantanee e funcfiune sinusoidală de timp, avînd expresia generală
i = Imax sin (coi + y) = / sin (co t + y).
în care Imax /V2 evaloarea maximă; coi + Y ©faza; y e faza ini-fiaiă. Valoarea medie pe o semiperioadă a unui curent sinusoidal
e	lmix< iar Storul de formă ljlmii =jt/(2V2) = 1,1f.
Curentul elecfric sinusoidal e cel mai răspîndit în aplicafii, expresia lui fiind solufia de regim permanent a ecuafiilor circuitelor electrice lineare alimentate cu tensiuni variabile de aceeaşi formă (v. sub Circuit electric 1).—
După regimul de funcfionare al circuitului (maşinii, aparatului), se deosebesc numeroase feluri de curent.
Curentul nominal e curentul corespunzător regimului de funcfionare nominal al unei maşini, al unui aparat sau al unei conducte electrice.
Curentul de gol (curentul de mers în gol) e absorbit de circuitul (maşina, aparatul) considerat în regimul în care curentul în circuitul secundar de utilizare, sau cuplul util, sînt nule.
Curentul de scurt-circuit (curentul de mers în scurt-circuit) e absorbit de circuitul (maşina, aparatul) considerat în regimul în care tensiunea aplicată circuitului secundar de utilizare, sau vifesa, sînt nule (v. şi Scurt-circuit).
Curentul transitoriu e curentul variabil de regim transitoriu al circuitului considerat (v. sub Circuit electric 1). Se compune din curentul de regim liber şi curentul de regim permanent.
Curentul limită dinamic e valoarea instantanee cea mai mare a curentului pe care o maşină electrica, un aparat elecfric, un izolator de susfinere, sau un sistem de bare îl poate suporta din punctul da vedere al forfelor elecfrodinamice, fără să se deterioreze şi fără să-şi schimbe caracteristicile (ceea ce constituie condifia de stabilitate dinamică a maşinii, a aparatului, a barelor, etc.).
Exemple: Un transformator de curent, de o anumită construcfie şi în anumite condifii de instalare, trebuie să suporte un curent maxim de scurt-circuit, avînd amplitudinea de circa 100—150 de ori mai mare decît amplitudinea curentului nominal (coeficient de stabilitate dinamică) fără deteriorări mecanice. La proiectarea instalafiilor electrice se verifică dacă aparatele,
Curenf ciclic	609	Curenf	operativ
izolatoarele de susfinere şi barele colectoare satisfac condifia de stabilitate dinamică în raport cu valoarea curentului de scurt-circuit de şoc determinat prin calcul pentru acea instalafie.
Curenful limita termic e valoarea efectivă maximă a curentului pe care o maşină electrică, un aparat electric (întreruptor, separator, transformator de curent sau de tensiune, etc.), sau un sistem de conductoare (cabluri, bare colectoare, etc.) îl poate suporta un timp determinat fără să se deterioreze şi fără să-şi schimbe caracteristicile (ceea ce constituie condifia de stabilitate termică a maşinii, a aparatului, a cablului, etc.). Exemplu: Un transformator de curent de o anumită construcfie, după ce a funcfionat timp îndelungat la sarcina nominală, trebuie să suporte timp de 1 s un curent maxim de 80 de ori mai mare decît curenful nominal (coeficient de stabilitate termică) la o temperatură a mediului ambient de 35 , fără ca încălzirea pieselor să depăşească	limita	admisă. La	proiectarea
instalaţiilor electrice se	verifică	dacă	aparatele,	cablurile şi
barele* colectoare satisfac condifia de stabilitate termică în raport cu valoarea curentului de scurt-circuit permanent maxim determinat prin calcul pentru acea instalafie.
/ Curenful de şoc e	curentul	transitoriu de foarte scurtă
durată, cu valori instantanee foarte mari, care poate apărea la scurt-circuite, la pornirea motoarelor, la conectarea transformatoarelor, etc. şi ale cărui valori depind de momentul producerii comutării respective.
Laconectareatrans-formatoarelor, cu secundarul în gol, de exemplu din cauza saturaţiei fierului, pot apărea în regim fran-sitoriu curenfi de şoc avînd de 10---30 de ori amplitudinea curentului nominal (corespunzători unor fluxuri maxime de peste două ori fluxul maxim în regim permanent) #
(v. fig. II şi III).—
După circuitul electric pe care îl parcurg sau după modul cum intervin în caracterizarea funcfionării acestui circuit, se deosebesc tipurile de curenfi de mai jos:
La circuitele monofazate:
Curenful activ e componenta activă (în fază cu tensiunea aplicată) a curentului dintr-un circuit electric monofazat.
Curentul reactiv e componenfa reactivă (în cuadratură cu tensiunea aplicată) a curentului dintr-un circuit electric monofazat.
La refelele polifazate:
Curentul de fază e curentul din fiecare conductor de fază al unui sistem, generator sau receptor, polifazat.
Curentul de linie e curentul din conductoarele active ale unei linii electrice polifazate (în refele trifazate, intensitatea acestui curent e egală respectiv e de V3 ori mai mare decît, intensitatea curentului de fază, după cum sistemul generator sau receptor considerat e legat în stea, respectiv în paralel).
Curentul direct corespunde sistemului direct de componente simetrice (v.) ale unui sistem polifazat de curenfi.
II. Determinarea curentului de conectare a unui transformator. (S-a neglijat rezistenja înfăşurării primare.)
III. Amortisarea curentului de şoc.
Curentul invers corespunde sistemului invers de componente simetrice ale unui sistem polifazat de curenţi.
Curenful omopolar corespunde sistemului omopolar de componente simetrice ale unui sistem polifazat de curenţi.
La fuburile electronice:
Curentul de elecfrod e curentul electric din circuitul conectat direct (fără ramificaţii) la un anumit elecfrod în sensul normal de circulaţie corespunzător electrodului considerat. Se numeşte, după acest electrod: curent catodic — cu sensul normal de ieşire din tub prin catod —, curent anodic (de placă), curent de grilă, curenf de ecran — cu sensurile normale de intrare în tub prin electrodul respectiv.
Curentul de electrod (sau o componentă a Iui) al cărui sens e contrar sensului normal se numeşte curent invers de electrod. Exemplu: curentul ir.vers de grilă (al cărui sens e de -la catod la grilă în interiorul tubului).
Curentul de emisiune e curenful catodic de saturafie, la o temperatură dată, a catodului.
Curenful de încălzire e curentul utilizat pentru încălzirea catodului tubului electronic. Sin. Curent de filament.
Curentul de pornire e curentul anodic al unei diode alimentate la filament (încălzită), cu circuitul anodic închis pe
o	sarcină, dar cu tensiune anodică nulă. Sin. Curent inifial.
La diode semiconductoare:
Curentul direct al diodei trece prin dioda semiconductoare în sensul normal de trecere.
Curentul invers al diodei frece prin dioda semiconductoare în sensul de oprire.
î. ~ ciclic. Elt. V. sub Curenfilor, meioda ~ ciclici.
2.	~ de apel. Telc.; Curenful electric folosit în liniile telefonice spre a chema o stafiune sau un post telefonic.
3.	~ de fugă. Eit., Telc.: Curent de conducfie care se stabileşte prin izolafia imperfectă dintre doi electrozi pe o altă cale decît calea normală de închidere a curentului dintre acei electrozi (de ex. pe la suprafafa perefilor izolatori ai unui tub electronic ai cărui electrozi se consideră).
4.	~ de pămînt. Elf.: Curentul derivat dintr-un circuit prin circuitul de punere la pămînt sau prin punctul de contact conductiv cu pămîntul (priza de pămînt).
5.	~ electric de acţiune nervoasă. Fiz.; Curent electric care se produce într-o anumită parte a sistemului nervos în activitate.
8. ~ electric perturbator echivalent. Telc.: Curentul de 800 perioade pe secundă care, substituit pe o linie electrică curentului în serviciu care circulă în ea, ar produce acelaşi deranjament ai unei linii telefonice vecine ca şi curenful în serviciu. Dacă lj e armonica de frecvenfă f a curentului în serviciu, pf e ponderea atribuită frecvenfei / şi kj e un coeficient funcfiune de frecvenfă şi de condifiile de serviciu ale liniei de energie electrică, expresia curentului perturbator echivalent lpe e
7. ~ operativ. Elf.: Curenful electric continuu sâu alternativ în circuitele de proteefie prin relee, de comandă şi de semnalizare a instalafiilor electroenergefice (sfafiuni elecfrice de transformare şi conexiuni).
Că surse de curent operativ continuu se folosesc de obicei bateriile de acumulare electrice. în cazul cînd întreruptoarele automate sînt echipate cu dispozitive de acfionare electromagnetice, tensiunea necesară a surselor e de 110 V sau de 220 V; în cazul cînd întreruptoarele sînt echipate cu alt fel de dispozitive de acfionare, puterea necesară pentru anclanşare fiind mai mică, tensiunea sursei poate fi de 24 V sau de 48 V.
Folosirea curentului operativ continuu prezintă avantajul unei siguranfe mai mari, sursa de curent fiind independentă de funcfionarea instalafiei electroenergefice deservite, cum şi
39
Curent rezidual
610
Curént electric
dezavantajul scumpirii investifiei (baterie de acumulatoare .încăpere specială cu instalafii de încălzire şi ventilafie, agregat de încărcare) şi al unei exploatări mai costisitoare cu personal de exploatare permanent). E justificată în instalafiile electro-energetice de putere mare.
Surse de curent operativ alternativ sînt transformatoarele de curent şi de tensiune, cum şi transformatoarele serviciilor interne ale instalafiilor electroenergetice deservite.
Transformatoarele de curent pot fi folosite ca surse de curent operativ pentru alimentarea circuitelor de protecfie prin relee (v. fig. /). Această solufie prezintă următoarele dezavantaje:
fr
0-
&■
RI
/. Scheme de protecfie maximală folosind curenf operativ de la un transformator de curenf. aj cu relee secundare directe; b) cu relee secundare indirecte; c) cu relee secundare indirecte, cu alimentarea circuitului operativ prin transformator de curent cu saturaţie (T/S).
curentul operativ depinde de curentul principal, ceea ce are drept urmare unele inconveniente (de ex. la curenfii de reglare mici ai protecfiei maximale nu se poate asigura totdeauna funcfionarea dispozitivelor de acfionare a întreruptoarelor); gradul de precizie al acfionării protecfiei prin relee se micşorează prin încărcarea suplementară a transformatoarelor cu sarcina circuitelor de acfionare a întreruptoarelor; etc.
Transformatoarele de tensiune sínt mai pufin apte, ca surse de curent operativ, pentru alimentarea circuitelor de protecfie prin relee, deoafece în cazul unui defect r-în instalafia electro- 4r energetică, tensiunea la bare poate scădea foarte mult şi, în con-secinfă, tensiunea de alimentare a dispozitivelor de acfionare a întreruptoarelor să nu mai fie suficientă pentru funcfionare. Folosirea lor e indicată în anumite scheme (v. fig. II).
De la transformatoarele de tensiune pot fi însă alimentate circuitele de comandă şi cele de semna lizare.
Transformatoarele serviciilor interne pot alimenta, de asemenea, aceste circuite.
Folosirea curentului operativ alternativ prezintă următoarele avantaje: eliminarea bateriei de acumulatoare şi crearea de condifii avantajoase automatizării complete.
II. Schemă de protecţie folosind curent operativ de la un transformator de curenf şi de la un transformator de tensiune.
TIS) transformator de curent cu saturafie.
în general e indicată în instalafii electroenergetice pînă la tensiunea de 35 kV incluziv, şi în special la staţiunile electrice cari nu au personal de exploatare permanent.
î. ~ rezidual. Elf.: Curentul foarte slab care frece prin celula de electroliză sub tensiunea minimă de descompunere. Se explică prin faptul că nivelurile de energie ale ionilor sînt repartizate după statistica Boltzmann; din acest motiv, un număr foarte mic de ioni se pot descărca la potenfiale inferioare potenfialului de descărcare. Sin. Curenf de scurgere, Curenf de scăpare.
î>. Curenf elecfric. 2. Fiz., Elf.: Fiecare dintre fenomenele cari condifionează producerea unui cîmp magnetic rotafional, în acelaşi mod ca şi curentul electric de conducfie.
în acest sens mai larg, curentul electric e constituit atît de mişcarea particulelor încărcate electric (v. Curent electric 1), cît şi de variafia în timp a fluxului electric, numită curent electric de deplasare. Prin introducerea curentului de deplasare se realizează extinderea ecuafiei de continuitate a curentului şi la regimul nestafionar. Clasificarea macroscopică a diferitelor tipuri de curent electric se face, în acest caz, după termenii aditivi cari apar în expresia circulafiei intensităfii cîmpului magnetic H (a tensiunii magnetomotoare) în lungul unei curbe închise T (v. Circuitului, legea ~ magnetic),
§r H d r = x yo (*r+ ‘vj- + ;or+lRr)
sau a circulafiei inducfiei magnetice B (finînd seamă şi de legătura 5 = jio H-\~x\iqM dintre inducfie, intensitate şi magne-tizafia M),
jC B
dr = n yo ^r + ^r + zDr + z’i?r + z’ikfr) .
(în aceste relafii, jaq e permeabilitatea vidului, x= 1 sau 4k e factorul de raţionalizare, iar Yo e constanta lui Gauss.)
Conform acestor relafii, se deosebesc (v. şî Curent electric 1): Curentul de conducfie fota!: Curent a cărui intensitate ir e suma intensităfi lor curenfilor de conducfie ai conductoarelor cari străbat o suprafafă Sr sprijinită pe curba T
r sr
] fiind densitatea curentului de conducfie. Dacă curentul total provine din trecerea de N ori a unui aceluiaşi conductor parcurs de curentul i prin curba T (ca în cazul înfăşurărilor maşinilor electrice), acest curenf se mai numeşte solenafie şi se notează cu 0r = i^ = 7Vi.
Curentul de convecfie: Curent a cărui intensitate referitoare la acoeaşi suprafafă Sr e
Qvv
dA,
Jv — qvv fiind densitatea curentului de convecfie.
Curentul de deplasare: Curent a cărui intensitate iDp e proporfională cu derivata în raport cu timpul a fluxului electric
^ DdA prin aceeaşi suprafafă Sr ,
Dr~
1
d  — iE^ + ipr «
1 dn>r __
f Sp c) t	J Sp
Jn — ~~ fiind densitatea curentului de deplasare. Intensi-
u x öí
tatea curentului de deplasare e suma dintre intensitatea curentului de „deplasare în vid"
q)E
jip
dA
Curenf elecfric
611
Curenfilor, mefoda ~ ciclici
şi intensitatea curentului de polarizafie
!pr Jsr öt dA
unde ]E şi /P sînt densităfile corespunzătoare.
Curentul Roentgen (experimental): Curent a cărui intensi-tate iR^, referitoare la aceeaşi suprafafă Sr, e
*jer = $r (PX-v) dl = JSr rot (PXv) d^4 = J* ]R dĂ ,
jR = r0\ (PXv) fiind densitatea (experimentală) a curentului Roentgen. Teoria prerelativistă a lui H. Hertz stabilea penfru curentul Roentgen expresia	_
1
*'ir = ir§r(£XÎ)<M = jSrl
jrent [ii
DXv , ~ rot ---a A,
numită intensitatea teoretică a curentului Roentgen.
Suma
d r \ f — —i	1 dipp
lHr~V + *ör + ,*r“dí L*"	D dA J	x di
egală cu derivata substanţială a fluxului electric ijJr prin suprafafa Sr se numeşte intensitatea curentului electric hertzian.
Curenful amperian: Curent a cărui intensitate /^referitoare la aceeaşi suprafaţă Sr e
Jm :
=— <L M d
-f
Jsr
rot M	,
Yo	J	Jm&a
fiind densitatea curentului amperian.
Curentul amperian im echivalent momentului magnetic m
al unui mic corp magnetizat e dat de relafia w = Yo lm^ ‘n
care A e vectorul arie orientat al buclei de curent echivalente micului corp.
Curenful electric în sens larg: Curent a cărui intensitate
'lT
referitoare Ia o suprafafă S^e suma intensităţilor de conducfie, convecfie, deplasare şi Roentgen
^r+V^r+^r" Jsr (J+Jv+~JD + JR) dA =
—--- typ J
XYo J
Acest curent e proporfional cu tensiunea magnetomotoare din lungul curbei T, nu depinde de suprafafa Sr la care se referă, ci numai de curbă T, şi e nui dacă se referă la o suprafafa închisă	_
*Hâ?
?~§zJdA+Tt
=o,
8. Curenfilor, mefoda ~ ciclici. Elt.: Metodă de rezolvare a problemelor de refele elecfrice lineare, în care determinarea curenţilor din laturile refelei se reduce la calculul unor curenfi fictivi închişi, numifi curenfi ciclici, âtaşafi fiecare cîte unuia dintre ochiurile unui sistem de ochiuri independente ale refelei. Sin. Metoda descompunerii refelelor în ochiuri independente.	„
Curenfii ciclici sînt linear independenfi, numărul lor fiind egal cu numărul p de ochiuri independente ale refelei p^l — n + u, unde l e numărul de laturi active, n e numărul de noduri ale refelei, iar u e numărul de subrefele (cuplate între ele numai prin inducfie mutuală), cari constituie refeaua dată. Curenfii din fiecare latură se obfin prin însumarea algebrică, în raport cu sensul pozitiv al curentului laturii, a tuturor curenfilor ciclici cari trec prin latura considerată. între curenfii ciclici şi curenfii din laturi există, deci, relafia
d)	Ji=Ec**7;<	(&=1,2—i)
S = 1
în care /^ e intensitatea curentului din latura k, I’s e intensitatea curentului ciclic din ochiul s, iar C^s e coeficientul de apartenenfă a laturii k la ochiul s (C^s = 0, dacă latura k nu aparfina ochiului s; Cy= +1, respectiv C^— — 1, dacă latura k aparfine ochiului s cu acelaşi sens pozitiv, respectiv cu sens pozitiv opus sensului ales pozitiv pentru ochiul î). Cele l relafii lineare (1) se pot exprima strîns sub următoarea formă matricială: (2)	[/] = [C] [/'],
în care [/] e matricea cu o singură coloană a curenfilor din laturi, [/'] e matricea cu o singură coloană a curenfilor ciclici, iar [C] e matricea coeficienfilor de apartenenfă a laturilor la siste-piul de ochiuri independentecon-siderat (v. fig.).
Deoarece curenfii ciclici (fiind închişi) verifică automat prima teoremă a iui Kirchhoff, ecuafiile pe cari trebuie să le satisfacă, pentru a reprezenta solufia problemei, rezultă din cea de a doua teoremă a lui Kirchhoff care, exprimată în funcfiune de ei, constituie teorema curenţilor ciclici.
în curent continuu, aceste ecuafii sînt:
/s 72 J	^	x 72 ^	dt
relafie care reprezintă legea de conservare a sarcinii electrice sau ecuafia de continuitate.
î. Curenf electric. 3: Sin. Intensitatea curentului electric (v. Intensitatea curentului elecfric, şi Curent electric 1 şi 2).
2. Curenf sub punte. Nav.: Grindă metalică longitudinală, montată sub punfile unei nave, de căre se prind traversele acestora, constituind, împreună cu acestea, osatura punţii.
s. Curenţi electrici de dispersiune. V. Dispersiune, curenfi de
4.	~ electrici purtători. V. sub Telefonie.
5.	~ electrici turbionari. V. Turbionari, curenfi electrici o. ~ electrici vagabonzi. V. sub Dispersiune, curenfi de
7. ~ Foucaulf: Sin. Curenfi electrici turbionari (v. Turbionari, curenfi electrici ~).
(3)	t= 1,2-
Y-1
unde:
/
(4)	R'sr-^iChRkCkr
k=\
Descompunerea unei refele (puntea Wheafsfone)în ochiuri independente, /li U) curenţii de laturi (1 = 6); V *2, V curenfH ciclici (p=3); Rii’-'.Re) fiind rezistenfele laturilor punfii de curent continuu, ecuafiile curenfilor ciclici sînt
[*,+«.+^'1+1-»,)»;+[-«,] i;=o-
e suma algebrică a rezistenfelor	[—R5]	/J+iR3+R4+,?5]	^^3—0
laturilor comune ale ochiurilor s	r	pi	r. , r	P 7	, rp	,p	, p i ,,_p
şi r, considerate pozitive dacă	[	*]	1+[	*'	'2+[R2+W
sensurile pozitive ale curenfilor
ciclici /' şi VY coincid în aceste laturi, şi negative în caz contrar (pentru i = r, R’ss reprezintă sumă pozitivă a tuturor rezistenfelor laturilor ochiului s; dacă ochiurile s şi r nu au nici o latură comună, e nul);
(5)	U‘=	£	Ck
k—\
e tensiunea electromotoare a ochiului s obfinută prin însumarea algebrică a tensiunilor electromotoare ale laturilor cari aparfin acestui ochi, în sensul pozitiv al curentului ciclic /'.
'te Uek
39*
Curenţilor, feorema ~ ciclici
612
Curenţilor, feorema ~ ciclici
Matricea alcăfuifă din coeficienţii curenfilor ciclici e o matrice
Dacă se nofează cu:
(6)
[*] =
cu *i.	*12	R\P			^11	z;2 •	■■V
*21	R'2 2		*2,	(16)	[Z'] =	?21	222 ‘	•• %2P
	Rpl		RPP				7' .. p2	” Zpp _
Dacă se consideră mafricea curenţilor ciclici [!'] şi matricea tensiunilor electromotoare ale ochiuri lor [£/£] rezultă următoarea exprimare matricială a teoremei curenfilor ciclici
(7)	m	m-m-
in care avem: (8)
Şi
(9)
[«'MC], [R][C]
W2=[c\[ue]
în care: [/£] e matricea diagonală avînd ca element rezistenfele laturilor reţelei
(10)
[*]=
■RI
=1
^sr= Ij X Cks
k—\ m— 1
■'ks Uek'
matricea coeficienfilor_ curenţilor ciclici din (13) şi dacă se consideră şi matricele [/'] şi [6^], a curenfilor ciclic şi, respectiv, a tensiunilor electromotoare de ochiuri, cele p relaţii (13) se pot transcrie într-o singură relafie matricială
(17)
în care
(18)
Şi
(19)
[£']=[cuz][c]
în care cu [Z] s-a notat matricea pătrată cu l linii şi l coloane, avînd ca elemente impedanfele proprii şi mutuale ale laturilor refeiei
[Ue] e matricea cu o singură coloană, avînd ca elemente tensiunile electromotoare ale laturilor refeiei, iar indicele inferior t indică matricea transpusă (obfinută din matricea dată prin schimbarea liniilor şi a coloanelor între ele).
Din cele p ecuafii (3) se determină curenfii ciclici şi în funcfiune de aceştia se calculează curenţii laturilor pe baza relaţiei (1).
Aceasta se exprimă matricial
(n)	m=[RTi	wj
(12)	[/] = [C][/'] = [C] [tfT1 [£/;]
unde [G'] = [K']_1 e matricea conductanţelor de transfer (v.) între ochiuri independente.
în curent alternativ sinusoidal, ecuaţiile curenţilor ciclici sînt p — _
(13)	/;=£/;.	*=1.2,-?
unde:
(14)
(20)
[2] =
Zu Z12-^21 Z22 *
21
%l\ Z/2 '"2u
e suma algebrică a impedanţelor complexe comune şi mutuale ale ochiurilor s şi r(s^r), considerate pozitive dacă sensurile pozitive ale curenfilor ciclici coincid în laturile comune şi intră în acelaşi sens prin bornele polarizate ale bobinelor între cari există cuplaje mutuale, — şi negative în caz contrar (penfru 5 = r, Z'ss reprezintă impedanfa ochiului s, adică suma tuturor impedanfelor proprii şi mutuale ale laturilor ochiului; dacă ochiurile s şi r nu au nici o latură comună şi nici o impedanfă mutuală între ele, atunci Z'sy e nul); /J, e reprezentarea în complex a curentului ciclic din ochiul r şi U'e e reprezentarea în complex a tensiunii electromotoare a ochiului s, obfinută prin însumarea algebrică în sensul pozitiv al curentului ciclic Is a tuturor tensiunilor electromotoare din laturile cari aparfin ochiului s,
(15)	D‘~ £ C* “
iar cu [Ue] s-a notat mafricea tensiunilor electromotoare ale laturilor. Din ecuafiile (13) se determină curenfii ciclici î'r şi, în funcfiune de aceştia, se calculează curenfii din laturi pe baza relafiei
(2i)
5=1
Exprimarea matricială e:
(22)	v'wrvjş=[F'][£g
5'	_	_
(23)	[/] = [C][/’] = [C][2']-1t£^]
unde [—	1	e mafricea admifanfelor de transfer între
ochiurile independente.
în regimul general variabil există o formulare analogă, ope-rafională, a teoremei, care, pentru „condifii" inifiale „nule" (adică pentru valori nule la i^O ale tuturor mărimilor cari caracterizează starea refeiei) are aceeaşi formă ca în curenf alternativ sinusoidal, cu deosebirea că în locul impedanfelor complexe obişnuite se introduc impedanfele operafionale.
Formularea operafionafă a teoremei curenfilor ciclici permite calculul transformatelor Laplace (funcfiunile imagine) ale acestor curenfi (funcfiunile original). Pentru calculul valorilor instantanee ale acestora mai e necesară o transformare inversă (transformarea Mellin-Fourier) din spre funcfiunile imagine spre funcfiunile original.
Folosirea metodei curenfilor ciclici e avantajoasă, în special în cazurile în cari numărul de ochiuri independente e mic în raport cu numărul de noduri. (în caz contrar e mai avantajoasă metoda tensiunilor de noduri.)
Curenfilor, feorema ~ ciclici. Elf.: Teoremă referitoare la refelele electrice lineare, prin care se exprimă legătura dintre ansamblul curenfilor ciclici corespunzători unui sistem de ochiuri independente ale refeiei, şi tensiunile electromotoare ale acestor ochiuri. V. sub Curenfilor, metoda ~ ciclici.
Curgan
613
Curgere prin mediu poros
%	t.	Curgan, pl. curgane. 1. Geogr.: Formă antropogenă de
II	relief,	reprezentată printr-o movilă mare străveche. Sin. Corhan.
I;	2.	Curgan. 2. Geogr.: Urcuş mare şi uniform, care duce
p	pe un podiş. (Termen regional, Moldova.)
I	s.	Curgere. 1. Hidr.: Mişcare de ansamblu, fafă de cor-
i	puri le cari o mărginesc, a unei mase de fluid limitate astfel,
r	încît să i se poată determina o secfiune transversală. Se deo-
JT	sebese: curgere laminară şi curgere turbulentă.
Í	O	curgere e laminară cînd elementele de volum de fluid
i	se mişcă regulat şi „paralel" cu direcfia generală a mişcării. Ea
I	poate fi potenfială sau turbionară, dar, în ultimul caz, turbi-
I	oanele sînt dispuse regulat fafă de direcfia generală de curgere.
*	într-un fub circular, de secfiune constantă, curgerea laminară
e caracterizată prin creşterea parabolică a vitesei de Ia perete spre centrul tubului. O particulă solidă, antrenată în curgerea laminară, îşi păstrează distanfa de Ia axa acestui tub în tot timpul curgerii laminare.
O curgere e turbulentă cînd turbioanele sînt dispuse dezordonat fafă de direcfia generală de curgere şi cînd liniile de curent sînt împletite neregulat unele fafă de celelalte.
Natura unei curgeri poate fi caracterizată prin valoarea numărului lui Reynolds (v. Reynolds, numărul lui ~) R-vd/v, unde v e vitesa (în m/s), d e diametrul conductei prin care curge fluidul (în m), iar v e viscozitatea cinematică a fluidului (în m2/s). Curgerea e laminară, cînd R < 2320, şi turbulentă, cînd R > 3000.
Din punctul de vedere al variafiei în timp a elementelor caracteristice unei curgeri, se deosebesc:	curgeri permanente
sau nepermanente. O curgere e permanentă dacă toate elementele caracteristice (vitesa, presiunea, densitatea), în orice punct al spafiului, nu variază în raport cu timpul. Spre deosebire de curgerea permanentă, curgerea nepermanentă se caracterizează prin variafia în timp a parametrilor mişcării în fiecare punct al spafiului.
Din punctul de vedere al caracteristicilor de mişcare ale diferitelor particule de fluid cari constituie ansamblul, curgerile pot fi rotaţionale sau irotafionale. O curgere e rotafională dacă în mişcarea generală se produce şi o rotafie a particulelor în jurul axei lor proprii, deci dacă rot v~2w ^ 0. O curgere e irotafională, dacă vîrtejul w e nul, deci dacă nu există o mişcare de rotafie proprie a particulelor cari constituie ansamblul fluid. Curgerea irotafională e potenfială, deoarece satisfacerea condifiei w = 0 impune existenfa unui potenfial de vitesă. Studiul teoretic al curgerilor potenfiale plane se poate face prin intermediul funcfiunilor analitice de variabilă complexă.
Din punctul de vedere al modului în care poate fi studiată curgerea unui fluid, se deosebesc: curgeri spaţiale, plane sau unidimensionale.
Sînt curgeri spafiale acele mişcări Ia cari, în studiul respectiv, nu poate fi neglijată variafia elementelor hidraulice de la un punct la altul în tot spafiul ocupat de fluid; exemplu: curgerea apei în jurul unei construcfii.
Sînt curgeri plane acele mişcări la cari caracteristicile mişcării, în plane paralele cu o anumită direcfie, sînf identice, în acest caz e suficient ca întreaga mişcare să fie studiată într-un singur plan, exprimînd elementele hidraulice în funcfiune de timp şi de cele două coordonate ale planului; exemplu: mişcarea apei peste un deversor dispus transversal pe o albie.
Curgerea curenfilor de fluid de secfiune transversală mică şi de lungime foarte mare e o mişcare unidimensională. Modelul de curgere unidimensională se obfine din mişcarea reală, admi-fînd ipoteza simplificatoare a valorilor hidraulice constante în secfiuni transversale, deci introducînd valori medii pe secfiune în Ioc de disfribufii reale cari ar corespunde structurii spafiale a curgerii.
Curgerea poate fi uniformă sau neuniformă (variată).
Din punctul de vedere energetic, curgerea uniformă a curenfilor cu suprafafă liberă poate fi lentă sau rapidă. O curgere e lentă dacă adîncimea curentului e mai mare decît adîncimea critică hcr, care corespunde energiei specifice minime a secfiunii. Curgerea lentă e caracterizată printr-o energie potenfială mai mare decît dublul energiei cinetice şi deci printr-o valoare a numărului lui Froude mai mică decît unitatea. O curgere e rapidă dacă adîncimea curentului e mai mică decît adîncimea critică. Curgerea rapidă e caracterizată printr-o energie cinetică mai mare decît jumătate din energia potenfială, deci printr-o valoare a numărului lui Froude mai mare decît unitatea. Dacă adîncimea curentului e egală cu adîncimea critică, deci numărul lui Froude e egal cu unitatea, curgerea se face în regim critic. Trecerea de la o curgere lentă la o curgere rapidă se face printr-o coborîre bruscă a suprafefei libere. Trecerea de la o curgere rapidă la o curgere lentă se produce prin fenomenul cunoscut sub numirea de salt hidraulic (v.).
Adeseori, vitesa fluidului care curge e comparată cu vitesa de propagare a sunetului, în condifiile locale de presiune şi de temperatură.
Din acest punct de vedere, se deosebesc: curgere subsonică, cu o vitesă inferioară celei de propagare a sunetului, la care numărul lui Mach (v. Mach, numărul lui ~) M< 1; curgere sonică, cu o vitesă egală cu cea de propagare a sunetului, la care M— 1; curgere supersonică, cu o vitesă superioară celei de propagare a sunetului, la care Af> 1.
4. ^ prin mediu poros. Hidr., Expl. petr.: Capitol din Mecanica fluidelor, în care se studiază curgerea fluidelor omogene şi eterogene, binare sau ternare, în mediile cari confin pori sau fisuri (v. şî sub Difuziune).
Studiul curgerii prin mediu poros e folosit în exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi fluide (gazoase sau lichide), în hidrogeologie, în construcfii hidrotehnice, în tehnologia chimică (procese de fluidizare, industria ceramică), etc.
Datorită neregularităfii mediului poros (dimensiunile porilor, variafiile de direcfie în timpul curgerii şi asperităfile rocii), trecerea de la curgerea laminară la curgerea turbulentă în acest mediu se face gradat.
Legile fundamentale ale curgerii fluidelor prin mediu poros sînt următoarele: legea continuităţii (din Hidrodinamică), care exprimă egalitatea dintre excesul de masă care intră sau iese dintr-un element de volum şi variafia în unitatea de timp a masei fluidului din volumul elementar considerat (pentru cazul curgerii unidimensionale a unui fluid incompresibil, legea se poate scrie Q = S • v, unde Q e debitul, S e secfiunea şi v e vitesa); legea de forţă, care exprimă că forfele, incluziv cele inerfiale, cari acfionează asupra elementului de volum (gra-dienfii de presiune, forfele de gravitefie, forfele cari se opun mişcării şi cari se datoresc frecării interioare, etc.) au o sumă nulă; legea de stare a fluidelor (caracterizarea termodinamică a curgerii), care se exprimă prin relafia:
Q = Q0-e^-pm,
în care q e masa specifică a fluidului la un moment dat; Qo e masa specifică a fluidului în condifiile iniţiale; p e presiunea fluidului; (3 e coeficientul de compresibilitate al fluidului; m-CpjCv e coeficientul adiabatic (raportul dintre căldurile specifice la presiune constantă şi la volum constant).
După natura fluidelor, se deosebesc: curgere omogenă (pentru lichide compresibile sau incompresibile), curgere eterogenă (pentru lichide), şi curgerea gazelor.
Curgerea omogenă se referă la cazul curgerii unui fluid constituit dintr-o singură fază (lichid sau gaz). în cazul exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide, dacă presiunea e mai mare decît presiunea de saturafie, gazele sînt disolvate în fifei şi fluidul e considerat omogen. în acest caz, permeabilitatea
Curgere
614
Curgere de teren
mediului poros e o caracteristică numai a mediului poros, şi e independentă de fluid.
Curgerea lichidelor omogene şi incompresibile reprezintă cazul cel mai simplu de curgere a fluidelor prin mediul poros. Deşi lichidele sînt, în general, compresibile, la sisteme de dimensiuni mici se poate admite compresibilitatea acestora fără a obfine erori importante din punctul de vedere tehnic. Ecuafia fundamentală a acestei curgeri e:
V2P=0,
unde V2 e operatorul Iui Laplace (v.) şi p e presiunea.
Curgerea lichidelor omogene şi compresibile prin mediul poros e studiată atunci cînd condifiile de curgere a lichidelor impun luarea în considerafie a compresibilităfii acestora (în cazul sistemelor de dimensiuni mari, în cazul unor compresi-bilităfi mari ale fluidelor şi cînd capacitatea de curgere are valori reduse). Ecuafia diferenfială fundamentală a curgerii lichidelor omogene şi compresibile, în cazul mediului poros indeformabil, are forma
în care \72 are semnificafia de mai sus, q e masa specifică, t e timpul şi a e coeficientul de piezoconductivitate, a = K/ffir\, unde K e permeabilitatea, / e porozitatea, (3 e compresibili-tatea şi r\ e viscozitatea.
Penfru medii poroase deformabile, ecuafia fundamentală â acestei curgeri e
a*V2e =
unde a* reprezintă tot coeficientul de piezoconductivitate de forma
K
^ /P*T| '
în care
P*=/oP + Ps,
/o fiind porozitatea şi Ps — compresibilitatea rocii.
Curgerea eterogenă e considerată curgerea simultană a mai multor faze fluide. De exemplu, în cazul exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide, se consideră fluide eterogene un amestec de fifei şi gaze (în care gazele se găsesc dispersate în fifei), de apă şi gaze, sau sistemul format din cele două lichide imiscibile, apa şi fifeiul.
Curgerea gaze-fifei se produce cînd — presiunea zăcămîntului fiind sub presiunea de saturafie — gazele ies din solufie şi curg împreună cu fifeiul; curgerea apă-gaze se produce în zăcămintele în cari gazele sînt împinse de energia de destindere a apei de sinclinal; curgerea âpă-fifei se produce cînd fifeiul e împins de o apă de sinclinal alimentată continuu, cînd fifeiul înaintează spre sondă datorită energiei de destindere elastică a apei de sinclinal sau cînd fifeiul e împins de apa injectată în strat pentru menfinerea presiunii, ori în cazul spălării cu apă la recuperarea secundară (v.).
în unele cazuri (injectare de apă în strate în cari se găsesc şî fifei şi gaze ieşite din solufie) se produce o curgere simultană a celor trei faze (curgere ternară).
Curgerea gazelor prin mediul poros prezintă importanfă în cazul exploatării zăcămintelor de gaze. în curgerea gazelor, permeabilitatea e considerată ca o caracteristică a mediului poros, iar procesul de curgere e isoterm. Ecuafiile generale fundamentale pentru această curgere au forma
vv2g~-(1 +”),n/Qo1/” ,c)Q f
p0k	Q)t
unde 6 e masa specifică, rj e viscozitatea gazelor, / e poro-zifátea, k e permeabilitatea, t e timpul, p$ e presiunea atmosferică, iar n e coeficientul aqiiabafic.
După tipul (sistemul) de curgere, în mediul poros, se deosebesc: curgere unidimensională, curgere plană, care poate fi radial-plană simetrică şi radial-plană asimetrică, şi curgere radial-sferică (curgere tridimensională).
Curgerea unidimensională reprezintă curgerea unui fluid de la un contur linear de alimentare spre un grup de sonde foarte apropiate între ele (practic, o galerie). Deoarece liniile de curent sînt paralele între ele, studiul unei singure linii de curgere e valabil pentru toate liniile de curgere.
Curgerea plană se produce dacă distribufia vectorului vitesă variază după două direcfii şi e independentă de a treia (de ex. în cazul sondelor perfecte hidrodinamic, după gradul de deschidere).
Curgerea radial-plană simetrică se produce în cazul cînd: presiunea e distribuită uniform atît pe conturul de alimentare (pc), cît şi pa conturul sondei (ps); sonda e concentrică cu conturul de «alimentare şi conturul de alimentare e circular. Curgerea se face pe direcfia razelor. Acest tip de curgere e cel mai frecvent utilizat în aproximafiile cari se fac la curgerea fluidelor prin mediu poros.
Curgerea radial-plană asimetrică se caracterizează prin neres-pectarea uneia dintre cele trei caracteristici ale curgerii radial-plane simetrice: presiunea nu e uniform repartizată pe contur (curgerea nu se mai produce pe direcfia razelor), sonda e excentrică fafă de conturul de alimentare sau conturul nu e circular. între condifiile de asimetrie şi debitul sondei există următoarele legături:
în cazul presiunii neuniform distribuite pe conturul de alimentare, debitul păstrează forma obfinută la curgerea radial-plană simetrică, în care presiunea se redistribuie uniform pe întregul contur; în cazul unei sonde excentrice se poate aprecia, din punctul de vedere al debitului, că erorile importanta sînt în cazul în care excentricitatea sondei depăşeşte jumătate din raza conturului de alimentare; în cazul unui contur de alimentare linear şi infinit, debitul e acelaşi ca cel obfinut la o curgere radial-plană simetrică în care raza conturului e reprezentată de dublul distanfei de la sondă Ia conturul de alimentare.
Curgerea radial-sferică e o curgere în spafiu. înaintarea lichidului se produce de la conturul de alimentare pe trei direcfii (*, y, z) către originea O, unde se presupune că e amplasată sonda. Acest tip de curgere e întîlnit în cazul sondelor cari n-au străpuns în întregime stratul productiv, sau au atins numai acoperişul acestuia.
î. Curgere. 2. Tehn.:- Mişcare de ansamblu a unui material granular printr-o conductă.
2.	Curgere. 3. Gen.; Mişcare a unor porfiuni dinfr-o masă de material ajuns în stare de plasticitate, în raport cu alte porfiuni ale masei respective, sub acfiunea unor forfe exterioare. Sin. Curgere plastică. V. şi sub Plasticitate, sub Curbă caracteristică (sub Curbă 2), şi sub Consolidare.
3.	~a betonului. Mat. cs. V. sub Deformafiile betonului.
4.	~ de feren. Geo/., PedDeplasarea unui strat superficial de pămînt pe taluzul unui rambleu sau al unui debleu, sau deplasarea stratului de sol pe rocă-mamă, în urma ume-zirii exagerate a pămîntului sau a solului respectiv (saturare), datorită unor precipitafii de lungă durată, ieşirii la zi a stratului acvifer freatic, etc. Grosimea stratului care se desprinde din teren şi care se deplasează în jos pe pantă e de obicei mica.
De multe ori, curgerea de teren e favorizată de un păscut nerafional. Sin. Curgere superficială.
Curgere la rece
615
Curie, punct ~
î. ~ Ia rece. Ind. chim.: Deformafia permanentă a materialelor plastice, care se produce sub acfiunea unei forfe aplicate continuu, la temperatura camerei. Deformafia are caracter vîscos, fiind proporfională cu mărimea forfei şi cu durata de acfionare. Curgerea la rece e mai puternică la polimerii cu catenă lineară şi se micşorează la cei cu structură tridimensională. Plasti-fianfii măresc curgerea, iar materialele de umplutură o micşorează.	în figură se
indică valoarea deformafiei prin curgerea la rece pînă la 1000 de ore, pentru cîteva materiale plastice. La feno-plastele cu umplutură de făină de lemn se poate urmări efectul variafiei forfei şi a temperaturii asupra mărimii deformafiei.
2.	limite de~. Geof.
V. Limitele lui Atterberg, sub încercările Pămîntului, sub Pămînt.
3.	~ plastică. V. Curgere 3.
4.	~ strat de Meff.:
Strat caracteristic din imediata vecinătate e suprafefei de confact cu fafa de degajare a sculei aşchietoa're, la aşchiile cari se detaşează în operafii le de aşchiere a anumitor metale. Se produce numai la aşchierea cu vitese de aşchiere mari ale materialelor tenace (plastic deformabile), cînd temperatura aşchiei
—	pe suprafafa de contact cu scula — depăşeşte 600---7000. La această temperatură, stratul considerat devine foarte plastic; concomitent, forfele de frecare dintre fafa de degajare a cufitului şi stratul de contact exercită asupra materialului acestuia o frînare importantă, astfel încît — în acest strat — vitesa de trecere a aşchiei pe suprafafa de degajare se reduce simfitor, crescînd apoi treptat în straturile mai apropiate de suprafafa liberă a aşchiei, pînă ja vitesa normală a acesteia (v. fig.). Datorită apăsării exercitate de restul
aşchiei, şi diferenfelor de j) obiect prelucrat; 2) cufit de aşchiere; vitesă, în stratul devenit 3) aşchie; 4) strat de curgere; 5) dia-plastic Se produc strivirea şi grama viteselor diferitelor straturi ale deformarea grăunfi lor consti- aşchiei; Vs) vitesa de trecere a mate-tuenfilor metalografici. ^ ^ rialului din strat de curgere de-a lungul
Uneori, datorită frînării fe|ej de degajare; vaş) vitesa normală puternice, stratul plastic cu	a	aşchiei.
structură deformată se mişcă
‘foarte încet de-a lungul fefei de degajare, sau chiar stafionează aici; alteori, la aşchii mai groase (cînd, centrul de presiune fiind mai depărtat de tăiş, forfa normală pe fafa de degajare e destul de mare), o parte din stratul de curgere e împins în sens opus sensului mişcării aşchiei (spre tăişul sculei) şi e constrîns să treacă printre tăiş şi suprafafa de aşchiere a piesei, sub forma unei fîşii continue foarte ecruisate după răcire.
Stratul de curgere plastic, ca şi tăişul de depunere, protejează suprafafa de degajare a sculei de contactul direct cu
aşchia şi de efectul de eroziune exercitat de aceasta, creînd în acelaşi timp, pentru sculă, şî condifii mai uşoare din punctul de vedere termic (măreşte suprafafa de contact şi — Ja aceeaşi temperatură de contact — micşorează intensitatea fluxului termic spre cufit şi temperatura acestuia).
0.	Curgerea formafiunilor. Expl. petr.: Pierderea stabilităfii perefilor găurilor de sondă în dreptul anumitor formafiuni, care se manifestă printr-o prăbuşire continuă a acestor perefi.
Curgerea formafiunilor e un fenomen nedorit, deoarece conduce la creşteri excesive ale diametrului găurii de sondă (caverne), la încărcări suplementare ale noroiului de foraj cu material din perete, şi fiindcă poate provoca accidente (prinderi de garnitură) cari fac uneori imposibilă înaintarea forajului.
Cauzele acestui fenomen sînt datorite chiar naturii formafiunilor străbătute (formafiuni instabile, anumite marne exfolia-bile, formafiuni brecifiate din cauza framîntărilor tectonice, etc.) şi calităfii fluidului de circulafie folosit.
Pentru evitarea curgerii formafiunilor se întrebuinfează un fluid de circulafie care trebuie să aibă o filtrafie redusă, să asigure o bună colmatare a perefilor găurii de sondă şi să aibă o greutate specifică suficient de mare pentru a exercita o contrapresiune pe strat. O vitesă mare de foraj contribuie la împiedicarea curgerii formafiunilor, deoarece nu se dă timp suficient filtratului din noroi să acfioneze asupra stratului. în cazuri extreme se folosesc fluide anhidre (pe bază de produse petroliere) sau izolarea formafiunilor printr-o coloană intermediară (v.).
6.	Curie. F/z.: Unitate de măsură a radioactivităţi unui radio-element, egală cu masa de radioelement în care se dezintegrează cîte 3,71*1010 atomi într-o secundă. Pentru radiu, această masă e egală cu. un gram. Un curie e egal şi cu masa de radon care se găseşte în echilibru radioactiv cu 1 g de radiu; ea e egală cu 6,5* 10"6 g şi ocupă un volum de aproape 0,6 mm3 la 0° şi 760 mm.
7.	Curie, legea iui Fiz.: Suscsptivitatea magnetică %m a unei substanfe paramagnetice variază invers proporfional cu temperatura absolufă: %m = C/T, C fiind ó constantă caracteristică pentru substanfa respectivă.
s. Curie, punct F/z., Mefg.; Temperatură deasupra căreia metalele feromagnetice devin paramagnetice. Fenomenul fero-magnetismului e legat de o anumită orientare comună a momentelor magnetice permanente datorite electronilor din straturile interioare, incomplete ale atomului (v. şî sub Magnetism). Prin încălzire, intensitatea magnetizării metalelor fero-magnetice începe să scadă de la o temperatură apropiată de. punctul Curie şi se reduce brusc Ja această temperatură, metalele pierzînd compJet proprietăfile feromagnetice (deoarece
—	datorită agitafiei termice — momentele magnetice ale atomilor îşi pierd orientarea inifială, ca la corpurile paramagnetice).
Trei dintre metalele feromagnetice sînt folosite mult în tehnică, iar punctele Curie ale acestora sînt: 360° pentru nichel, 769° pentru fier şi 1120°. pentru cobalt. în seria pămînturilor rare sînt unele elemente feromagnetice, ca gadoliniul şi dispro-siul, ale căror puncte Curie sînt 16°±2°, respectiv —116°.
Transformările magnetice se caracterizează prin următoarele: se produc într-un interval mic de temperaturi şi se termină— la încălzire — la punctul Curie; nu sînt însofite de recristalizări; nu prezintă isterezis termic; în aceste transformări se modifică numai proprietăfile electrice, magnetice şi termice (cari sînt legate de mişcarea electronilor), proprietăfile fizice şi mecanice rămînînd neschimbate.
Transformarea magnetică e însofită de un efect termic pufin intens, care apare şî pe curb'ele de încălzire sau de răcire ale metalelor; deoarece această transformare se produce însă fără recristalizare, ea nu poate fi considerată drept transformare de fază.
Curgere la rece a diverselor mase plastice.
1)	fenoplaste cu mică (2 kg/mm2—25°);
2)	fenoplaste cu asbest (2 kg/mnv—25°);
3)	fenoplaste cu făină de iemn (2 kg/mm2
—25°); 4) copolimer clorură-acetaf de vinii (2 kg/mm2—25°);	5)	polistiren
(2 kg'mm2—25°); 6) polimefacrilaf de metil (2kg/mm2—25°); 7)fenoplaste cu bucăfi de hîrfie Kraff (2 kg/mm2—75°); 8) fenoplaste cu făină de lemn (2kg/mm2—75°); 9) fenoplaste cu făină de iemn (1,5 kg/mm2—25°); 10) fenoplaste cu făină
de lemn (3,5 kg/mm2—25°).
Formarea stratului de curgere fa aşchiere.
Curie, temperatură ~
616
Curs de apă
în unele cazuri, prin adăugarea altor elemente la metalele pure feromagnetice, punctul Curie poate varia. Astfel, prin adăugarea de cobalt, crom, vanadiu sau ceriu, punctul Curie al fierului urcă; prin adăugarea de nichel sau de mangan, coboară (de ex. un aliaj feronichel cu 25% Ni are punctul Curie la 0°). Această proprietate e folosită pentru elaborarea unor ofeluri şi aliaje cu poprietăfi magnetice deosebite. Sin. Temperatură Curie.
î. Curie, femperafură F/z., Metg.: Sin. Punct Curie (v. Curie, punct ~).
2.	Curiet. Mineral.: Sin. Curit (v.).
3.	Curieferapie. V. Radiumterapie.
4.	Curie-Weiss, legea lui F/z.; Susceptibilitatea magnetică a unei substanfe feromagnetice care se găseşte la o temperatură mai înaltă decît temperatura punctului Curie al substanfei respective variază invers proporfional cu diferenfă dintre temperatura sa şi temperatura punctului Curie: %W = C/(T — 6), unde T, respectiv 0, sînt temperatura absolută a substanfei, respectiv temperatura punctului Curie, iar C e o constantă.
5.	Curîf. Mineral.: 2 PbO*5 UC>3-4 H2O. Mineral radioactiv din grupul oxiziior hidratafi de uraniu, întîinit în zona minereurilor sulfuroase sau în filoane pegmatitice, asociat cu becquerelit, fourmarierit, soddyit, cazolit, uraninit, clarkeit, ortit, etc.
Cristalizează în sistemul rombic, în cristale aciculare sau prismatice lungi, formînd agregate fibroase încîlcite, zaharoide, compacte sau pămîntoase. Uneori formează pseudomorfoze după uraninit. Are culoarea roşietică, brună, cafenie, roşie, portocalie, galbenă sau portocalie închisă cu nuanfă roşietică; are urma portocalie şi luciu adamantin sticlos. E transparent, biax, cu indicii de refracfie ^ = 2,06, nm — 2,\\, ^=2,15. Prezintă pleocroism: cafeniu închis pe axa longitudinală şi mai deschis perpendicular pe această axă. Are duritatea 4—5 şi gr. sp. 7,192. E solubil în acizi minerali, la rece.
6.	Curiu. F/z., Chim.: Cm. Element transuranic sintetic (artificial), trivalent, cu nr. at. 96, obfinut în acceleratoarele de particule (ciclotron, etc.) prin reaefii nucleare.
Se cunosc următorii isotopi ai curiului:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăfire	Tipul dezintegrării	Reacfia nucleară de obfinere
238		—2,4 h	emisiune a	Pu23S(af5n) Cm238
240	-	26,8,z	emisiune a	Pu239(a(3n) Cm2 0
24 Í	-	55 z	captură K	Pu239(a,2n) Cm2?!
242		150 z	emisiune a	Pu239(ain) Cm24i dezintegrare cu emisiune de electroni a Am^s
Pînă azi, curiui e cunoscut numai în stare trivalentă, în combinafiile lui. Cu elementul curiu începe în tabloul periodic familia elementelor radioactive numite curide.
7. Curmal, pl. curmali. Bot.: Phoenix dactylifera Linn., din familia Palmeae. Arbore cu tulpina cilindrică, neramificată şi înaltă de 10—12 m. Creşte în Africa septentrională, în oazele Saharei, în regiunea mediteraneană, în regiunea Golfului Persic, în valea Indului şi a Belucistanului, .în insulele Canare, etc.; se cultivă pe scară mare în California, Brazilia, etc., iar la noi, ca plantă ornamentală. E o plantă care are nevoie de climă uscată, foarte caldă (40°), de un teren umed, irigat. Are frunze impari-penat compuse, îngrămădite spre vîrful arborelui, cari, după cădere, lasă cicatrice vizibile pe' tulpină. Florile sînt unisexuat dioice, mici şi reunite într-un racem.
Fructele (drupe) cilindrice, numita curmale, sînt rotunjite la ambele extremităfi, lungi de 3—8 cm şi cu diametrul de 2—3 cm,
şi au sîmburi tari, eliptici, ascufifi la capete, cu o adîncitură profundă pe o latură. Pulpa fructelor reprezintă 75—85%, iar sîmburele, 15—25% din greutatea lor. Compozifia medie a pulpei e următoarea: apă 24%, substanfe azotoase 2, substanfe grase 0,3%, zaharuri 43—66%, substanfe neazotoase 14%, celuloză 4—5%, cenuşă 1,5%. Se cunosc numeroase varietăfi de curmale, cari pot fi cuprinse în două categorii: curmale moi, cu pulpa moale, foarte zaharată, translucide la maturitate, — şi curmale tari, cu pulpa uscată, fragilă, făinoasă, pufin zaharată.
în Europa, curmalele se importă ca fructe de masă, de obicei uscate la soare sau în cuptoare.
Unele varietăfi moi dau un suc siropos (mierea de curmale), iar curmalele tari dau a făină folosită ca aliment de populafia indigenă. Din curmale, prin fermentare şi distilare, se obfin băuturi alcoolice şi se prepară vinul de palmier; se întrebuinfează, de asemenea, lemnul, frunzeie, fesutul fibros care”înfăşoară fructul, şi sîmburii măcinafi, ca înlocuitor de cafea şi ca furaj pentru vite. Sin. Palmier de curmal.
s. Curmăfură, pl. curmături. 1. Geogr.: Şanf mic format pe spinarea unui deal sau a unei coline prin eroziunea pe care o produc apele, prin acfiunea vîntului, a plugului, a copitelor vitelor, respectiv potecile pe unde umblă oamenii.
9.	Curmătură. 2. Geogr.: Locul în care se schimbă direcţia şi înclinarea unei pante.
10.	Curmăfură. 3. Geogr.: Vale prăpăstioasă între doi munţi, sau numai porfiunea mai joasă între două înălfimi (dealuri sau munfi), care întrerupe continuitatea acestor înălfimi şi prin care trec, de obicei, un drum, o potecă, etc.
11.	Curmei/ pl. curmeie. 1. Ind. făr.: Funie confecfionată din coaja arborilor (de obicei tei), sau din răchită.
12.	Curmei. 2. Bot.: Mlădifă care creşte în fiecare an din tulpina vifei de vie. (Termen regional, Muntenia.)
13.	Curmeziş, pi. curmezişuri. Cs.; Fiecare dintre cărămizile sau blocurile de piatră ale unei zidării, aşezate cu axa longitudinală perpendicular pe planul longitudinal, vertical, al zidului, şi cari sînt destinate să lege între ele cărămizile sau blocurile aşezate cu axa longitudinală paralel cu acest plan. La zidurile de o cărămidă (adică a căror grosime e egală cu lungimea unei cărămizi), curmezişurile străbat zidăria în întregime, capetele lor fiind aparente pe amîndouă fefele zidului. La zidurile mai groase decît o cărămidă, curmezişurile străbat zidăria parfial, de la una dintre fefele zidului, pe care sînt aparente. La zidurile de piatră, curmezişurile străbat zidăria în întregime, fiind fasonate după grosimea zidului.
14.	Curpen, pl. curpeni. 1. Agr.: Lujer de cartof. (Termen regional, Transilvania.)
15.	Curpen. 2. Agr.: Vrejul unor plante tîrîtoare, ca dovleacul, castravetele, etc. (Termen regional, Moldova, Transilvania.)
ie. Curpen. 3. Agr.: Mlădifa lungă şi subfire a vifei de vie sau a altor plante agăfătoare, care, crescînd, se încolăceşte şi se agafă de alte plante, de araci, etc.
17, Curpen. 4. Silv.: Clematis Vitaiba L. Arbust urcător din familia Ranunculaceae. Creşte în păduri şi în tufişuri, putînd atinge lungimea de 20—30 m. Din tulpini se împletesc coşnife pentru stupi primitivi, şi coşuri. Frunzele confin saponine şi enzime; proaspete, zdrobite şi apl/catepe piele, produc inflamaţii-Sin. Luminoasă.
is. Curra Brighf. Ind. alim.: Tratament de uscare special, la foc indirect, care se aplică unor tutunuri din varietatea „Virginia , şi în urma cărora acestea capătă o aromă şi un gust deosebite. Lucrările speciale prin cari se deosebeşte tratamentul acestor tutunuri sînt: alegerea şi înşiratul, încărcarea uscătoriei, uscarea, păstratea, alegerea şi păpuşitul în fascicule, ambalarea m butoaie şi supravegherea acestora pînă la fabricare.
18’ Curs de apă, pl. cursuri de apă. Geogr.: Apă curgătoare de la suprafafa pămîntului, relativ stabilă, canalizată în albie proprie, cu un traseu bine definit şi care, în mişcarea ei, datorita
Curs de apă artificial
617
Cursor la maşinile cu inele
înclinării terenului, se varsă într-un rezervor (mare, lac) sau într-o altă apă curgătoare, mai mare.
Apa care alimentează cursurile de apă provine din: precipitaţii atmosferice (ploi, zăpezi), topirea ghefarilor, izvoare, lacuri, etc.
După cantitatea de apă pe care o au, cursurile de apă se numesc: pîraie (v.), rîuri (v.) sau fluvii (v.) şi pot fi permanente, semipermanente, temporare sau ocazionale. La orice curs de apă se deosebesc: un loc de formare (obîrşia sau izvorul), un loc unde se varsă (gura) şi legătura dintre acestea (valea şi albia). Orice curs de apă se caracterizează prin: vitesa apei, debitul lui variabil (lichid şi solid) şi coeficientul de scurgere (v.).
Cursurile de apă, cari constituie agentul extern cel mai important în crearea reliefului actual, au o acfiune fizico-geologică foarte importantă asupra scoarfei pămîntului, prin procesele de eroziune, transport şi depunere.
Afară de cursurile de apă de la suprafafa pămîntului există şi cursuri de ape subterane în regiunile carstice (de ex. unele porfiuni din cursurile superioare ale rîurilor Motru, Coşuştea, Topolnifa, în podişul Mehedinfi, etc.).
t ~ de apă artificial. Hidr.: Curs de apă reprezentat de un canal care alimentează o instalafie industrială, un cîmp care trebuie irigat sau un oraş, printr-o conductă forfată sau printr-un canal deschis. Un astfel de curs se caracterizează printr-un debit aproape constant, calculat pe măsura cerinfelor de apă.
2.	Cursă, pl. curse. 1. Tehn.: Distanfa parcursă de o piesă între punctele extreme, într-o mişcare alternativă de translafie.
3.	~a coliviei. Mine: Deplasarea încărcăturii utile a unei colivii de extracfie, de la nivelul rampei de încărcare la acela al rampei de descărcare. în timpul necesar efectuării unei curse se include şî timpul mort pentru manevrarea vagonetelor.
4.	~a pistonului. Mş.: Lungimea drumului parcurs de un piston în cilindru, între cele două puncte moarte.
5.	Cursă. 2. Transp.: Distanfa parcursă regulat de un vehicul de transport, după acelaşi itinerar şi conform unui orar stabilit.
în navigafie, şi anume pentru navele comerciale, se deosebesc curse regulate, Ia cari atît locul escalelor cît şi orarul (sosirilor şi al plecărilor) sînt respectate, şi curse neregulate, Ia cari se pot face anumite abateri de la itinerarul stabilit, în funcfiune de încărcătură (caric).
6.	Cursă. 3. Transp.: Ansamblul vehiculelor cari efectuează o cursă în accepfiunea de sub Cursă 2.
7.	Cursă. 4. A gr., Zoot.: Dispozitiv construit din lemn, din fier, sîrmă, etc., de diferite forme şi mărimi, — după animalul sau pasărea căreia îi e destinat, — şi care e folosit pentru prinderea de vii a animalelor şi a păsărilor sălbatice dăunătoare.
Penfru animalele mari, carnivore, singura cursă e trapa sau groapa.
Pentru celelalte animale dăunătoare se folosesc: capcane, lafuri, omorîtoare, bascule, vîrşe, etc.
s. ~ de insecte. Agr., Zoot.: Dispozitiv construit în cadrul măsurilor de combatere pentru prinderea insectelor dăunătoare, format, după principiul de funcfionare, adăposturi-capcană, baraje, curse alimentare şi curse luminoase.
Adăposturile-capcana pot fi brîie-capcană, ghivece de flori aşezate cu gura în jos (pe tutori, în special în culturile de seră, de grădină, etc.), grămezi de frunze, de paie, de ramuri, etc., unde se refugiază insectele lucifuge (de ex. urechelnifa) în timpul zilei şi unde apoi pot fi distruse prin mijloace mecanice (strivire), chimice, sau prin ardere.
Barajele sau şanţurile de izolare se folosesc pentru oprirea omizilor. Au înălfimea, respectiv adîncimea, de 25—30 cm.
Cursele alimentare permit prinderea insectelor în număr mare în recipiente cari confin lichide siropate.
Cursele luminoase sînt dispozitive compuse dintr-o sursă luminoasă, un ecran care serveşte ca reflector (dirijînd fasciculul de lumină pe direcfia de zbor a insectelor pozitiv fofotrope) şi farfurii cu clei în cari se prind insectele sau vase cu apă şi
petrol în cari cad insectele, cînd se lovesc de perefii sursei de lumină — şi mor. Cursele luminoase se folosesc în special contra fluturilor, insecte cari sînt atrase de lumină.
9.	Cursă, pl. curse. 5. Tehn. mii.: Baraj tehnic (v.) folosit în organizarea unei pozifii şi ascuns de vederea inamicului, destinat să împiedice trecerea oamenilor, a cavaleriei, a autovehiculelor sau a tancurilor.
în cursul timpului, forma cursei a variat foarte mult. Romanii foloseau hamus ferreus, un fel de cui metalic îngropat în pămînt, sau aricii (ghimpi metalici tetraedrici) ascunşi în iarbă; pînă foarte curînd s-au folosit gropile de lup (v.), gropi de obicei circulare, în cari se ascundeau mijloace de rănire sau de agăfare a picioarelor oamenilor sau ale cailor; forme mai noi de curse sînt cursele speciale contra oamenilor, executate din plase de sîrmă, în cari se pot încurca picioarele, şi cele contra autovehiculelor, consistînd din gropi de forme diferite (de cele mai multe ori şanfuri transversale pe toată întinderea şoselei), mascate contra vederii.
10.	Cursive, sing. cursivă. Poligr.: Caractere de litere cu trăsăturile înclinate spre dreapta şi cu floarea asemănătoare scrisului curent de mînă. Sin. Italice. V. şî sub Literă tipografică.
11.	Cursor, pl. cursoare. Tehn.: Piesă mică de metal sau de alt material dur, care poate avea o mişcare de translafie ghidată de-a lungul unei glisiere, al unei şine, al unei rigle sau al unei tije gradate sau care se învîrteşte în jurul unei piese circulare gradate, permifînd citirea gradafiilor respective, de la caz la caz. Exemplu: cursorul riglei de calcul.
12.	Cursor la maşinile cu inele. Ind. text.: Piesă de sîrmă rotundă sau plată, îndoită în formă de C, de N sau în formă de ureche, care, antrenată de fir, aleargă pe inelele maşinilor de filat sau de răsucit (v. fig. I). Prin ră-mînerea ei în urma fusului rezultă spirele de înfăşurare a firului pe feava aşezată pe fusul din axa inelului, care are turafia de 3000 pînă la 14 000 rot/min (v. fig. II).
Diametrul inelelor fiind de 20-”100 mm, vitesa de alergare a cursorului pe inele atinge, în unele
I. Tipuri de cursoare, a) de tip C; b) de iip Ne; c) de iip ureche.
II. Ansamblul fus, inel, cursor. Í) cursor de tip C; 2) inel; 3) fir; A) fus.
cazuri, 40 m/s. în mod curent, pentru firele de bătătură de bumbac, cursoarele execută 20 m/s, iar pentru cele de urzeală, 30 m/s. în timpul lucrului, asupra cursorului acfionează un sistem de forfe, avînd ca rezultat alergarea cursorului pe inel, frecarea lui de inel (în gsneral, în două puncte) şi producerea unei tensiuni în fir, în porfiunile balonului sau între cursor şi feavă. De asemenea, pozifia cursorului se schimbă continuu, el oscilînd
n
nf~]o
©s
în jurul unor axe virtuale orizontală şi verticală (v. fig. III).
Alegerea cursoarelor potrivite pentru filarea sau răsucirea unui anumit fir depinde de finefea firului, de lungimea şi de natura fibrelor, de diametrul inelului, de diametrul fevii pline, de torsiunea firului, de rezistenfa lui, de vitesa fuselor, etc. Pe cale experimentală sau din practică se cunosc cursoarele potrivite pentru anumite condifii de lucru.
III. Oscilafiile cursorului, a) în jurul unei axe orizontale; b) în jurul unei axe verticale.
Curte
618
Cusătura lînii
Cursoarele se caracterizează printr-un număr. Cursorul tip C cu numărul 1 e cel cu care se filează în condifii normale firul de bumbac cu Nm 56, cu turafia fuselor de 6000 rot/min şi diametrul inelului de 42 mm. La fire mai fine decît Nm 56, cursoarele se notează 1/0, 2/0, 3/0, etc., iar la fire mai groase decît Nm 56, notafia e 1f 2,3, etc. Alegerea cursoarelor se poate face şi după greutatea lor, greutate dată în tabele penfru 50, 100 sau 1000 de cursoare. Exemplu: 1000 de cursoare cu nr. I cîntăresc 60 g. în sistemul sovietic de clasificare a cursoarelor se indică prin număr greutatea a 1000 de cursoare. Ca indicafie la alegerea cursoarelor se cercetează forma balonului format de fir. Balonul cu diametru mare, cînd înălfimea balonului e mică (spre sfîrşitul umplerii fevii), e un indiciu că greutatea cursoarelor experimentate e prea mică. Ruperea firelor arată, în schimb, că greutatea cursoarelor e prea mare. Se folosesc cursoare mai uşoare la prelucrarea firelor mai fine, turafiile fuselor fiind mai mari, diametrul inelului mai mare, iar cursa băncii mai mică. Un cursor are durata de lucru de 3*-4 săptămîni, deoarece prin frecare se încălzeşte şi se uzează. Vitesa cursoarelor e limitată, în legătură cu lăfimea capului inelului: 18,5 m/s, la 2,4 mm, şi 32 m/s, la 4 mm.
înlocuirea cursoarelor se face odată la toată maşina.
Nu se recomandă ungerea cursoarelor. Numai cursoarele grele, pentru fire răsucite, se ung, dar prezintă inconvenientul că pot murdări firele. Prin ungere se reduce uzura inelelor, iar tensiunea în ‘fir nu mai prezintă variafii prea mari.
Curăfirea cursoarelor de scamă se face cu dispozitive mici curăfitoare, sub forma de sîrme sau de plăci cu o muchie ascufită, îndreptată spre cursor, la distanfa de 1,5*--2 mm.
î. Curte, pl. curfi. Arh., Urb.: Porfiunea de teren dintr-o parceiă sau dintr-un cuarta!, care trebuie să rămînă neclădită, în conformitate cu regulamentele de construcfie. Proporfia reglementară a suprafefelor ocupate de curfi se stabileşte în funcfiune de procentul de suprafafă clădită al parcelei sau al cuar-talului, care variază după zona sau după clasa de construcfie din cari fac parfe acestea.
Termenul curte se aplică şi numai porfiunii de teren neclădit care nu e ocupată de grădini şi de alei de circulafie.
Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc: curfi de lumină şi de ventilafie, curfi de onoare, curfi de serviciu, curfi engleze, şi curfi inferioare.
Curfile de lumină şi de ventilafie sînt înconjurate, în întregime sau în cea mai mare parte, de clădiri, şi sînt destinate să permită iluminarea cu lumină naturală şi ventilarea încăperilor, de obicei anexe (coridoare, băi, closete, depozite, etc.), a căror amplasare nu permite amenajarea de ferestre. Suprafafa curfilor destinate numai ventilaţiei e de 1—2 m2, iar a curfilor destinate şi pentru iluminare e de 4**-10 m2, în funcfiune de specificaţiile regulamentelor de construcfie ale locali-tăfii respective. în unele localităfi, aceste curfi sînt interzise, fiind considerate neigienice.
Curfile de onoare sînf amenajate Ia intrarea unor clădiri importante (şcoală superioară, muzeu, clădire administrativă, etc.), sînf legate de o cale publică apropiată şi servesc în următoarele scopuri: pun în valoare calităfile plastice ale clădirilor respective; servesc ca spafiu penfru desfăşurarea unor ceremonii (primiri de oaspefi, comemorări, etc.); servesc ca loc de parcare a vehiculelor persoanelor cari activează în clădirile respective. Pot fi amenajate între aripile laterale ale clădirilor, în fafa corpului principal de clădire, sau pot fi libere şi înconjurate de planfafii sau de clădirile vecine.
Curfile de serviciu sînt destinate desfăşurării activităfilor gospodăreşti ale persoanelor cari locuiesc în clădirea respectivă (depozitarea unor obiecte, spălarea vehiculelor, baterea covoa-relor, etc.). Ele trebuie să fie pavate şi echipate cu instalafii de alimentare cu apă şi cu canalizafie, pentru a permite men-
finerea curăfeniei şi desfăşurarea activităfilor respective, şi cu un acces comod la o cale de circulafie publică.
Curfile engleze sînt excavaţii deschise la partea superioară, cu secfiunea plană dreptunghiulară, amenajate lîngă soclul clădirilor cu subsol sau cu demisol, în dreptul ferestrelor, pentru a permite iluminarea naturală mai bună a încăperilor acestora. Excavafia se execută cu perefi verticali, susfinufi de o zidărie (de cărămidă, de piatră sau de beton), cu fundul pavat, şi e înconjurată de un parapet sau de o balustradă. La una dintre laturile scurte a/e excavafiei se amenajează trepte, pentru a permite accesul în interiorul ei, în vederea menfinerii curăfeniei, îndepărtării zăpezii, etc. Fundul trebuie execütat în uşoară pantă, către un puncf unde se montează o gură de colectare a apelor de ploaie. în unele localităfi, curfile engleze sînt interzise, fiind considerate neigienice. Ele sînt necesare la clădirile noi, cari completează şirul de construcfii dintr-o stradă existenfă, clădită intens.
Curfile interioare sînt amenajate în inferiorul parcelelor sau al cuartalelor, şi sînt înconjurate pe toate laturile de corpuri de clădiri. Accesul la calea publică se face printr-un gang acoperit, printr-un pasaj sau prin unu ori mai multe coridoare ale clădirilor înconjurătoare. în arhitectura modernă, curfile inferioare sînt evitate, deoarece nu pot fi ventilate şi însorite bine.
2. Curtină, pl. curtine. Tehn. mii.: în fortificafia bastionată, zidul şi spafiul cari separă două bastioane. De cele mai multe ori, curtina e în linie dreaptă(v.fig.). în mijlocul curtinei se găsesc, de obicei, por-file de legătură cu exteriorul.
.s. Curtius, degradare Chim.:
Reaefie de transformare suferită de azi-dele acizilor carboxilici, prin încălzire cu un disolvant, de obicei alcool etilic, consistînd în migrafia intramoleculară a restului organic şi eliminarea de azof, cu formarea unui ester al acidului isocianic:
R—CO—N=N=N: •«--» R—CO—N—N=N —-*■
-> [R—CO—N]	0=C=N—R.
Migrafia restului organic din moleculă e simultană cu eliminarea moleculei de azot. Esterul isocianic format reaefionează imediat cu disolvantul şi dă un uretan (ester al acidului carbamic), care e de fapt produsul final al reacfiei. Prin fierbere cu acid clorhidric concentrat, urefanul format poate fi hidrolizat în amina
Primar3:	hidroliză
r—N=C=0 + HO—C2Hb->R—NH—COOC2H5-------------------->
-> R—NH2+C02 + C02H5—OH.
Reacfia descrisă poate servi deci la obfinerea aminelor primare, plecînd de la acizii organici.
4.	Curfuiuş, Strate de Sfratigr.: Orizont al Paleogenului în Nord-Vestul Transilvaniei, urmînd peste marnele cu briozoare ale Eocenului superior, sau peste calcarele recifale echivalente, şi suportînd Stratele de Mera (sau de Ciocmani). Straiele de Curtuiuş sînt formate din calcare şistoase, din marne şi argile cenuşii, cu intercalaţii nisipoase, local cu intercalaţii de şisturi cărbunoase sau de strate subţiri de cărbuni.
Ele conţin o faună salmastră cuprinzînd speciile Cyrene semi-striata şi Tympanotonus labyrinthium.
5.	Curumăr pl. curume. Geo/.: Torent de grohotişuri caracteristic unor regiuni din Siberia, care se scurge încet pe versante, sub acţiunea gravitaţiei.
6.	Cusătura lînii. Ind. text.: Ansamblu de spaţii libere (cărări) care se observă între părfile structurale ale învelişului păros al
Curtină.
8) bastion; C) curtină; Ci) cleşte,
Cusătură
619
Cuscută
oilor, între şuvife şi mănunchiuri (v, Cojoc), Ia trecerea mîinii peste elîn sensul invers sensului de aşezare a fibrelor pe corp (în răspăr).
Cu cît lîna e mai bună, cu atît „cusătura" prezintă cărări mai înguste. în acest caz se consideră cojocul bine încheiat. Pe cărăriie cusăturii fibrele cresc cu desime foarte mică, dar aceste spatii sînt străbătute transversal şi în ambele sensuri de fibre cu foliculul pilos oblic	(v. Folicul pilos).
î. Cusătură, pl. cusături.	1. Ind.	text., Ind. piei.: Locul	(linia)
în care se asamblează prin coasere două sau mai multe foi de material (fesătură, piele, materiale plastice, etc.), prin intermediul unui fir (afă, şuvifă), sau al unei benzi care trece într-o anumită crdine prin orificiile practicate cu un corp ascufit (de ex. acul) în straturile cari se asamblează. Există cusături vizibile şi cusături ascunse; cusături rigide şi cusături elastice; cusături de asamblare şi cusături fantezie, etc. Cusăturile pot fi efectuate manual sau cu maşina.
Cusăturile manuale se efectuează cu acul de mînă, prin străpungerea materialului cu el,	iar în	cazul pieilor,	şi cu sula, şi
prin trecerea, într-un anumit	sens,	a unuia sau	a mai	multor
fire de afă.
Cusăturile cu maşina se efectuează cu ajutorul maşinilor de cusut (v.) cu unu sau cu mai multe ace cu afă, cari străpung materialul înfr-un anumit sens, iar alte organe, echipate sau neechipate cu afă, avînd mişcări sincronizate, conlucrează cu organul principal (acul), obfinîndu-se astfel cusătura dorită (la materiale textile, rigidă, elastică, etc.). Cele mai importante cusături, în industria textilă, sînt cele aplicate articolelor cari ies de la maşina de tricotat în forma în care pot fi purtate, şi cele aplicate articolelor croite din stofă tricotată. în primul caz, articolele sînt doar încheiate cu maşini speciale, a căror cusătură consistă din ochiuri tricotate, şi se execută în diferite moduri, după efectul reclamat de articol: tighel, zig-zag, împunsătură pe un fir de urzeală, împunsătură pe două fire de urzeală, etc. în al doilea caz se fac cusături cari, pe lîngă funcfiunea de legătură între două bucăfi, au şi pe aceea de a împiedica destrămarea firelor de margine. Aceste cusături sînt: cusătura interlock şi cusătura overlock, din două fire. Cusăturile aplicate tricotajelor trebuie să aibă aceeaşi elasticitate şi rezistenfă ca şi tricotul respectiv.
2. Cusătură. 2. Poligr.: Locul de reunire prin coasere a filelor unei cărfi, broşuri sau reviste. După materialul întrebuinfat, se deosebesc: cusătură cu sîrmă şi cusătură cu afă; după modul în care e executată operafia de coasere, se deosebesc: cusătură manuală şi cusătură cu maşina; după felul împreunării fasciculelor, se deosebesc: cusătură prin bloc şi cusătură prin cotor. k Cînd cusătura prin cotor se execută cu afă, se deosebesc: cusă-
tură olandeză sau de afă formînd legătura între diferitele fascicule. Cînd cusătura prin cotor se execută cu sîrmă, ea se realizează pe şireturi sau pe tifon, materiale cari fac legătura între fascicule (v. fig.)- Acelaşi procedeu se foloseşte şi Ia cusătura cu afă, cînd se urmăreşte o rezistenfă mai bună, sau pentru cărfi legate, la cari ca-
linie şi cusătură în lanf, la ambele firul
u
Cusătură.
a) de mînă în lanf; b) olandeză; c) cu sîrmă pe şireturi; d) cu afă pe tifon.
petele şireturilor sau pînza fac legătura între blocul cărfii şi scoarfă. Pentru cărfi legate în piele, cusătura executată manual
se face pe sfori groase (binduri) în loc de şireturi. V. şî sub Cusut, maşină de ~ 2.
a.	Cusătură. 3. Tehn.: Zona de asamblare a două piese, în general cînd această asamblare e efectuată prin sudare sau nituire.
Cusătura prin sudare, numită şi cordon de sudură, se obfine prin material de aport sau prin îndesarea materialului, după felul sudurii. V. sub Sudare. .
Cusătura prin nituire, în linie sau în zig-zag, se efectuează fie interpunînd o piesă de adaus (de ex. guseu, eclisă, furură) între obiectele de nituit, fie prin suprapunere directă a acestora. V. sub Nituire.
4.	Cuscută, pl. cuscute. Bot.: Plantă fanerogamă fără clorofilă, din familia Cuscutaceae, care creşte sub formă parazită pe unele plante cultivate (in, cînepă, tutun, pătlăgele roşii şi în special lucernă şi trifoi) şi pe buruieni. Aparatul vegetativ al acestei plante e redus la simple filamente, cari se fixează pe planta-gazdă prin sugătoare, cari le asigură nutrifia. Frunzele se prezintă sub formă de solzi (acvame); sînt incolore, la început, apoi de culoare verde şi carminate mai tîrziu. Are flori mici, sesile sau pedunculafe, dispuse în glomerule. Fructul e o capsulă globuloasă, care la maturitate se deschide, punînd în libertate sămînfă, cu embrion fără cotiledoane, filiform.
Genul cuscută se împarte în mai multe specii, după con-stitufia florii, după dispozifia stigmatelor, dimensiunile semin-felor, etc. Exemple:
Cuscută arvensis Beyr., cuscută americană a trifoiului, cu boabele mari, ca ale trifoiului şi ale lucernei, de cari se separă greu; penfru separare se folosesc aparate cu electromagnefi (v. sub Decuscutare)..
Cuscută épilium Weihe, cuscută inului, care atacă şî unele buruieni; se combate fie prin decuscutarea (v.) seminfelor, cu ajutorul trioarelor şi al electromagnefilor, fie prin distrugerea focarelor din semănături, cu ajutorul focului, şi rotafia culturilor.
Cuscută epithymum Mur., care atacă trifoiul, lucerna şi alte plante leguminoase, are seminfe mici şi se combate ca şi precedentele.
Cuscută europaea Linn., care atacă peste o sută de specii de plante erbacee, arbuşti şi arbori tineri, în principal cînepă, hameiul, tutunul, lupinul, bobul, macul, cartoful, smeura, etc.
Cuscută lupiliformis Kroch, care are tulpina groasă şi atacă arbuştii şi pomii fructiferi.
Cuscută monogyna VahL, asemănătoare precedentei, care atacă vifa de vie, salcia, etc.
Cuscută obtusiflora H.B.K. var. breviflora Engelm., care atacă zarzavaturile.
în condifii favorabile de umiditate şi de căldură, seminfele cuscutei încolfesc în sol şi dau naştere unor fire subfiri şi ramificate, gălbui. După ce s-a prins de tulpina plantei-gazdă, cuscută emite haustori, cari pătrund în fesuturile acesteia, şi începe să sugă hrana gata preparată. în acelaşi timp, cuscută se dezvoltă mai departe, pierde legătura cu solul şi se întinde cuprinzînd şi plantele învecinate.
Combaterea focarelor de cuscută se face prin plivit, prăşit, rotafia culturilor, etc., neîntrebuinfînd băligarul provenit de la animale cari au consumat nufref cu cuscută, cum şi prin cosirea şi arderea lor, urmate de săparea vetrelor şi acoperirea lor cu un strat de pămînt de 20***30 cm. Pe cale chimică, cuscută se combate prin stropiri cu solufie de 15*** 18% sulfat de fier (calaican) sau 1% arseniat de sodiu. Sin. (popular) Torfel, Mătase, Gălbează.
Cusinet
620
Cusinet
i.	Cusinet, pl. cusinefi. 1. Mett.; Obiect metalic de formă tubulară, cu un perete de grosime adecvată, folosit drept căptuşeală antifricfiune la unele paliere (v. fig. /).
Fafa cilindrică interioară a cusine-tului, care poate fi monobloc sau format din mai multe bucăţi, e suprafaţa de contact cu fusul în raport cu care se găseşte înmişcarerelativă, această fafă fiind în general acoperită cu un film de lubrifiant.
Cusinefii monobloc, numifi şi inelari, pot fi introduşi numai axial în palier, astfel încît se folosesc numai în anumite cazuri, de exemplu la palierele de capăt ale arborilor (v. fig. II). Aceşti cusinefi nu permit corectarea jocului de uzură, deci trebuie înlocuifi cînd uzura devine necorespunzător de mare. —
I. Cusinetul palierului. a) cusinet monomefafic; b) cusinet bimetalic, cu căptuşeală de compoziţie; 1) cusinet; Í') căptuşeală de compozifie; 2) şanf dé ungere; 3) canal de ungere.
II. Cusinet inelar, la un palier broască, cu	III. Cusinet din două
carcasă monobloc.	bucăfi, la o bielă.
1) carcasa palierului; 2) cusinet; 3) şurub 1) capacul palierului; 2) cude slrîngere.	sinet; 3) fus; 4) bielă.
Cusinefii multibloc, în general din două bucăfi, se introduc lateral în paliere cu capac, după demontarea acestuia, astfel încît pot fi foiosifi la palierele de capăt sau intermediare ale arborilor, la paliere de bielă, etc. (v. fig. III); la cusinefii din două bucăfi, fiecare bucată se numeşte semicusinet. Aceşti cusinefi, cari sînt^ mai costisitori decît cei monobloc* permit corectarea jocului de uzură, fie cu ajutorul unor adausuri de uzură, fie prin pene sau şuruburi de corectare (v. fig. IV).
IV. Dispozitive de corectare a jocului de uzură, a) corectarea jocului', cu şurub; b) corectarea jocului, cu pană; 1) cusinet; 2) piesa mobilă de apăsare; 3) pană deplasabilă; 4) şurub de corectare.
Adausul de uzură e o plăcufă sau un pachet de lame subfiri, cari se montează între fefele de separafie a doi semicusinefi (eventual calate cu ştifturi), plăcufa sau o parte din lamele putînd fi scoase după ce se formează un joc pronunfat de uzură; pana se montează între cusinet şi corpul palierului, de
obicei în zona neîncărcată a acestuia, şi serveşte uneori şi pentru a asigura coaxialitatea mai multor cusinefi, deoarece poate avea o înclinare pînă la 1/8—1/10.-
Se folosesc: cusinefi monometalici, de obicei monobloc şi cu diametru interior mic, confecfionafi dintr-un singur fel de material; cusinefi bimefalici, confecfionafi dintr-un material cu rezistenţă mecanică relativ mare (de ex. fontă, bronz, etc.), acoperit cu un strat de material antifricfiune (de ex. compoziţii cu staniu sau cu plumb, plaste, etc.); cusinefi trimefalici, cari se deosebesc de cei bimetalici avînd un strat intermediar de aliaj de plumb, pentru preluarea şocurilor. Cusinefii bimefalici sau trimetalici prezintă avantajul că fiecare material e folosit conform proprietăfi lor sale, realizînd totodată o economie de materiale costisitoare.
Materialele antifricfiune penfru cusinefi trebuie să satisfacă următoarele condifii: aderenfă ia lubrifiant, ca să se formeze o peliculă de lubrifiant, necesară ungerii; rezistenfă ia strivire, la şocuri, la uzură, coroziune şi temperatură; punct înalt de înmuiere, penfru a suporta lipsa incidentală a lubrifiantului; conductivitate termică mare; greutate specifică mică şi pre-lucrabilitafe uşoară. De obicei se folosesc fonte, bronzuri cu staniu sau cu plumb, compozifie penfru paliere, materiale sinterizate plaste (mase plastice), etc. — Fonta, care e rezistenfă la uzură, se foloseşte la presiuni şi vitese mici. Fonta obişnuită, utilizată la cusinefi pentru arbori de transmisiune (cînd presiunea nu depăşeşte 10 kgf/cm2) sau la unele macarale (cînd presiunea nu depăşeşte 50 kgf/cm2), nu suportă şocuri şi reclamă o ungere abundentă şi sigură, penfru a nu deteriora fusurile (avînd duritate relativ mare). Fontele speciale, cari pot fi perlitice, maleabile, etc., admit ungeri semifiuide, dar suprafefele de contact ale cusinetului trebuie prelucrate atent. — Bronzul cu staniu, care e rezistent la uzură şi permite încărcări mari pe cusinet, reclamă jocuri funcfionale relativ mari (circa 22%o), deoarece are dilativitafe mare. — Bronzul cu plumb, de asemenea rezistent la uzură, suportă sarcini variabile şi şocuri, dar reclama jocuri funcfionale mici (1*-1,5%o). Corpul cusinetului se confecţionează, de obicei, din ofel. Bronzurile cu plumb binare (de ex. BzPb 12, BzPb 25, BzPb 35) sînt utilizate la cusinefi pentru motoare cu ardere internă, penfru turbine, pompe, compre-soare, locomotive, vagoane, etc. Bronzurile cu plumb ternare (de ex. BzSnPb 5, BzSnPb 13, BzSnPb 20) sînt utilizate pentru presiuni mai	mari decît	150 kgf/cm2, de exemplu la cusinefii pentru	maşini din	industria chimică sau	de	morarit,	ia
pompe de apă, etc. Bronzurile cu plumb speciale (de ex. Bz X Pb 15, Bz X Pb 27) sînt utilizate pentru presiuni foarte mari, de exemplu	Ia cusinefi	pentru maşini-uneite.	—	Bronzul	cu
aluminiu, inferior bronzului cu staniu, are duritate mare şi di lati vitate mare. E folosit uneori ca material de înlocuire. — Compozifia penfru paliere, care e un aliaj compus dintr-o masă de bază plastică în care sînt distribuite uniform granule metalice dure, poate fi: compozifie cu staniu, care are rezistenfă mare la uzură şi la coroziune, permite supraîncălziri incidentale, are un coeficient de frecare aproape invariabil cu vitesa, suporta sarcini variabile şi admite un joc funcfiona! ^ 0,5°/ooî co^P0-* zifie cu plumb, care suportă şocuri şi are un punct de înmuiere înalt. Compozifiile cu staniu şi cu plumb obişnuite, standardizate în ţara	noastră, au	confinuturile indicate	în	tabloul	de
sub Aliaj antifricfiune (v.). Compozifiile cu plumb, staniu (12%) şi grafit, permit încărcări pînă la 250 kgf/cm2, datorită 9ra tu lui, care e fin distribuit. — Aliajele de aluminiu pot fi folosite atît la vitese şi încărcări reduse, de exemplu pentru buce le» cît şi la vitese şi încărcări mari, de exemplu la cusinefii pali®' relor penfru motoare cu autoaprindere. Unele dintre aces e aliaje au rezistenfă mare, modul de elasticitate şi di lativita e mici. — Aliajele de zinc, cari sînt în stadiul experimenta » permit încărcări pîna la 250 kgf/cm2 la vitese de 0,1 *WS pînă la 12 kgf/cm2 la vitese de circa 15 m/s, iar temperatura
Cusinet
621
Cusinet
admisibilă e de 80°. După rezultatele cunoscute, au aderenfă pentru lubrifiant şi o bună comportare la ungeri defectuoase, au conductivitate termică mare, dar nu rezistă la şocuri şi au dilativitate mare (astfel încît jocul funcfional e ds 1— 1,5 °/oo)-
—	Materialele sinterizate, cari sînt pulberi de fier şi de cupru (cu adausuri de staniu, plumb şi zinc) sinterizate, au
o	structură spongioasă în care pătrunde lubrifiantul (ocupînd între 10% şi 40% din volumul lor), ceea ce permite o auto-lubrifiere cînd temperatura creşte, prin expulsarea uleiului din porii lor. Aceste materiale suportă încărcări de circa 100 kgf/cm2 la vitese de 0,5 m/s, nu rezistă la şocuri şi reclamă un joc funcfional de & 2 °/ooî s'nf folosite la cusinefii pentru maşini din industria alimentară, pentru motoare mici, pentru transportoare, etc. — Plastele, fabricate din fibre textile, scame, fulgii etc. şi avînd ca liant răşini sintetice, sînt folosite la cusi-nefii pentru maşini agricole, macarale, laminoare, etc. Aceste materiale au greutate specifică mică, rezistenfă mare la uzură, coeficient de frecare mic (OjOZ'-'OjOö), suportă şocuri şi încărcări pînă la 250 kgf/cm2 la vitese de circa 1 m/s, dar au conductivitate termică mică, nu sînt fermorezisfenfe şi au tendinfa de umflare. Cusinefii confecfionafi din plaste, cu grosimea perefilor de 10% din diametrul fusului şi cu un joc funcfional ^ 4,5 °/qq, pot fi confecfionafi din plăci, bare sau fevi, eventual presafi în forme corespunzătoare (ceea ce prezintă avantajul că fibrele rămîn paralele în toată masa materialului). — Cauciucul, folosit în special la paliere cari lucrează în medii lichide (de ex. palierele arborilor de elice sau de pompe), suportă presiuni de maximum 10 km/cm2 şi vitese de 0,5—25 m/s, dacă sarci-«.nile sînt progresive; cauciucul dur suportă sarcini pînă la 45—50 kg/cm2. La cusinetul de cauciuc, care în general are grosimea de 7--2Q mm, ungerea poate fi cu apă, amestec de apă şi glicerină, etc., temperatura admisibilă fiind de 100°. — Lemnul se foloseşte rar, la vitese mici şi sarcini mijlocii sau la vitese mari şi sarcini mici, de exemplu la unele maşini din industriile alimentară, textilă, grafică, etc. Lemnul plastifiat (ci^rn sînt lignofolul sau lignosfonul), obfinut din răşini fenol-formaldehidice cu umplutură de lemn (la presiuni înalte şi temperaturi pînă la 1800°), are dilativitate mare şi coeficient de frecare mic (0,004), ungerea putînd fi cu emulsie de ulei în apă Lemnul e impregnat fie cu ulei, ceea ce îi asigură o autolubrifiere, fie cu compozifie de paliere, care îi împrumută parfial proprietăfile sale. Lemnul dur (de stejar, de fag, de gaiac) permite ca ungerea să fie cu apă.
Aplicarea materialului antifricfiune ţse fafa interioară a cusi-netului se efectuează prin turnare liberă, forfată sau centrifugă. Peretele cusinetului e pregătit în prealabil prin practicarea unor scobituri de ancorare, în formă de şanfuri în coadă de rîndunică sau de filei- (v. fig. V), după care e decapat şi cositorit. — La turnarea liberă, cusinetul e aşezat vertical pe o placă, centrat fafă de un miez dispus pe aceeaşi placă, iar materialul antifricfiune e turnat (prin cădere) în spafiul dintre cusinet şi miez. Acest procedeu e folosit din ce în ce mai rar. — La turnarea forfată (numită şi turnare sub presiune), cusinetul e închis etanş şi aşezat vertical, avînd un miez în interior, iar materialul antifricfiune e refulat de o pompă în spafiul dintre cusinet şi miez, acest material fiind finut în stare topită într-un reci-
pient. Materialul introdus în interiorul cusinetului trebuie menfinut la presiunea de refulare, pînă la răcire. — La turnarea centrifugă, cusinetul e montat orizontal pe un disc rotativ şi materialul antifricfiune e adus printr-o conductă pînă în centrul cusinetului, de unde curge liber în timp ce discul se roteşte cu o turafie relativ înaltă. Prin acest procedeu, care e mult folosit, se realizează îndesarea materialului depus şi distribuirea particulelor mai grele în vecinătatea peretelui cusinetului, astfel încît se obfine un strat antifricfiune rezistent la şocuri.
Cusinetul trebuie să aibă o suprafafă de reazem pe palier relativ mare, atît penfru a se realiza o repartifie cît mai uniformă a sarcinii şi a evita deformările, cît şi penfru a asigura un transfer de căldură optim (de aceea nu e recomandat să se formeze pungi de aer între palier şi cusinet). La fusuri lungi (în general mâi lungi decît 1,5—1,75 d), cusinetul trebuie să poată urmări înclinarea axei acestuia, ceea ce se obfine dacă cusinetul se reazemă pe calote sferice sau pe inel semicilindric în palier (v. fig. VI). De obicei cusinefii au gulere marginale,
V/. Palier cu cusinef oscilant.
Í) capacul palierului; 2) soclul palierului, cu cuva de colectare a uleiului;
3) cusinef oscilant; 4) şurub de sfrîngere.
pentru a se împiedica deplasările axiale în palier, iar contra rotirii se folosesc spini (ştiffuri), şuruburi de blocare, etc. (v. fig. VII).
Ungerea suprafefei de contact a cusinetului se realizează prin formarea unui film de lubrifiant, în general continuu, lubrifiantul ajun-gînd pe suprafafă prin orificii practicate în peretele cusinetului (v. şl sub Ungere). Se recomandă ca orifi-
Diferife moduri de împiedicare a deplasării cusinetufui.
a, b, c, d) împiedicarea deplasărilor axiale; e, f, g) împiedicarea rotirilor (prin şuruburi, spini, efc.).
V. Forma scobiturilor pentru diferite materiale.
• ■•/') pentru ofel şi fontă; k şl I) pentru bronz; m) numai pentru fontă.
ciile de aducfie a lubrifiantului să nu fie situate în zona încărcată a cusinetului, pentru ca filmul de lubrifiant să poată susfine fusul prin efectul de refulare (datorit penei de lubrifiant formate în timpul mişcării relative dintre cusinet şi fus) şi de suprafafă portantă, iar pe suprafafa de contact a cusinetului să nu existe canele de distribuire a lubrifiantului în zona încărcată, pentru a nu întrerupe filmul de lubrifiant sau a stabili o comunicafie între zonele încărcată şi neîncărcată ale cusinetului (ceea ce ar reduce presiunea în pana de lubrifiant). Dispozifia orificiilor de aducfie (cari sînt evazate la capătul dintre suprafafa de contact a cusinetului şi fus) şi a canalelor de distribufie depinde de felul mişcării organului rotitor şi de felul sarcinii, şi anume (v. fig. VIII): la mişcări de rotafie şi sarcină constantă sînt necesare un orificiu de aducfie în zona neîncărcată şi un canal loncji-
Cusinet sferic
622
Custura
VIII. Diferlfe forme ale orificiilor de aducfie a lubrifiantului.
tudinal lat, confluent, cînd cusinetul e monobloc, iar cînd cusinetul e multibloc trebuie să existe încă alte două canale longitudinale în dreptul suprafefei de separafie dintre semi-cusinefi; la mişcări de rotafie şi sarcină constantă, cînd cusinetul e monobloc şi e alimentat cu lubrifiant prin fus, sînt necesare un canal transversal şi un canal longitudinal în zona neîncărcată, primul canal fiind circular (fusul avînd un canal radial) sau semicircular (fusul avînd un cana! diametral), după cum turafia e înaltă sau sarcina e mare; la mişcări de rotafie şi sarcină variabilă, dacă se foloseşte inel de ungere sînf necesare canale longitudinale late, laterale şi simetrice; la mişcări oscilanta şi sarcină constantă sînf necesare atît un orificiu de aducfi© în zona încărcată şi un cana! circular confluent, cît şi canale longitudinale în zona încărcată şi în dreptul suprafefelor de separafie dintre semicusinefi; la mişcări oscilante şi sarcini alternate sînt necesare orificii de aducfie în zona neîncărcată (unu sau două, după cum curgerea e liberă sau forfată) şi un canal semicircular confluent, cum şi canale longitudinale mediane sau în dreptul suprafefai de separafie dintre semicusinefi.
Grosimea peretului Sc (mm) a unui cusinet se determină din relafia
(1)	Sc = c\ d + c2,
în care d (mm) e diametrul fusului pe care se montează, iar c\ şi C2 sînt coeficienfi cari au valorile: q = 0,05—0,1 d şi c2 = 5 la cusinefi de bronz sau de fontă, fără strat antifricfiune; q=0,12 şi C2 = 9—12 la cusinefi de fontă, cu strat antifricfiune; q = 0,09 şi c2 = 6—9 la cusinefi de ofel turnat, cu strat antifricfiune; ci=0,08 şi C2 = 5—8 la cusinefi de bronz, cu strat antifricfiune. Pentru grosimea stratului antifricfiune Sac (în mm) se utilizează relafia
(2)	S«=icr2 fad + cj,
avînd valorile;
î 1,5 şi cc2«^250 la
coeficienfii c01 şi cusinefi de fontă; col«s1 şi c02««200 la cusinefi de ofel turnat; c0l«^1 şi cü2~50 la cusinefi de bronz.
Lungimea cusinetului l (mm) e egală cu cea a fusului, dar diametrul D (mm) e pufin mai mare decît diametrul fusului d (mm), adică
(3)	D=(i+n>)d
ştiind că ty = 2—3%;) la turafii înalte şi presiuni medii, ip = = 1,5—2,5%q la turafii înalte şi presiuni mari, tjj = 0,07—1,2 °/oo la turafii joase şi presiuni medii şi ^ = 0,03—0,6°/oo la turafii joase şi presiuni mari. în funcfiune de acest coeficient se determină coeficientul de frecare
(4) u. = 3,36-10-9	^	+ 0,55(t) S'l’~3-36-1cr
unde r] (cP) e viscozitatea relativă a lubrifiantului, n (rot/min)
e turafia organului rotitor, pm (kgf/cm2) e presiunea medie pe
cusinet şi c= 1,5—8 e un factor de siguranfă al ungerii; în general /£ = 300—700 (valorile mai mici corespund la cusinefi cu compozifie pentru paliere şi fusuri rectificate), iar al doilea termen al relaf iei (4) se neglijează cînd l>d.
î. ~ sferic. Mett.: Cusinet Ia butoanele sferice de la bielele cuplare ale unei locomotive, la care osiile cuplare sînt cu deplasare laterală.
2.	Cusinet, pl. cusinefi. 2. Cs.f Pod.: Element de construcfie (executat, de obicei, din beton armat şi, mai rar, din beton simplu sau din piatră dură), aşezat înfre un element de construcfie portant (stîlp, grindă), respectiv înfre un aparat de reazem
(la poduri), şi un element de construcfie masiv care constituie infrastructura acestora (de ex.: bloc de fundafie, perete de zidărie, pilă sau culee de pod) — şi care e destinat să transmită la corpul infrastructurii reacfiunea respectivă şi să o repartizeze pe o suprafafă mai mare.
Cusinefii stîlpilor de beton armat, rezemafi pe blocuri de fundafie alcătuite din beton simplu, sînt constituifi dintr-un bloc de beton armat, în formă de paralelepiped sau de obelisc cu baza dreptunghiulară, cu înălfimea de cel pufin 30 cm şi armat Ia partea inferioară cu un grătar de bare drepte, echidistante şi paralele cu laturile cusinetului. V. sub Fundafii izolate, pentru stîlpi.
Cusinefii grinzilor de beton armat, rezemate direct pe ziduri, sînf constituifi dintr-un bloc de beton armat constructiv cu bare groase de 10"* 12 mm, şi cu etriere, groase de 6—7 mm şi aşezate la distanfa de 15—25 cm unele de altele. Cînd cusinetul e turnat independent de grindă, se execută din beton cu marca B 90 sau B 110, iar cînd e turnat odată cu grinda, se execută din acelaşi beton ca şi al grinzii. V. şi sub Planşeu de beton armat, cu grinzi.
Cusinefii grinzilor de poduri metalice sînt aşezafi sub aparatele de reazem ale acestora şi sînf constituifi, de obicei, dintr-un bloc de beton armat, cu înălfimea cu 25% mai mare decît latura mică a plăcii inferioare a aparatului de reazem, sau de cel pufin 60 cm, şi ale cărui margini trebuie să depăşească marginile aparatelor de reazem cu cel pufin 15 cm. De obicei se armează cu o carcasă spafială de bare de ofel-bston, groase de 8—10 mm şi echidistanfate cu 10—15 cm. Uneori e întărit cu un sîmbure de beton armat fretat, înglobat în masa cusinetului (la podurile mari). Pentru încărcări statice mici se folosesc uneori şi cusinefi de beton simplu (la podurile metalice vechi s-au folosit şi cusinefi de piatră). Cusinefii sînt legafi înfre ei printr-o placă de beton armată slab, groasă de 15—25 cm şi executată cu un beton de aceeaşi calitate ca şi al cusinefi-lor, numită bancheta cusinefilor, a cărei fafă superioară poate fi Ia nivelul superior al cusinefilor sau mai jos decît acesta, şi se execută cu o înclinare de cel pufin V20 ŞÎ cu 0 cornişă, pentru a permite scurgerea apelor provenite din precipitafii. Cînd înălfimea grinzilor cari reazemă pe aceeaşi pilă e diferită, cusinefii	grinzilor cu înălfime mai mică se	fac mai	înalfi, astfel
încît ies	din	pianul banchetei cusinefilor,	pentru	a	permite
aşezarea căii Ia acelaşi nivel.
Cînd diferenfă de nivel dintre cusinefii a două travee vecine e prea mare, pot fi executate două banchete la niveluri diferite,	cîte	una pentru fiecare travee.
La culee,	lăfimea banchetei cusinefilor	trebuie	să	fie cel
pufin egală cu lăfimea cusinefilor (măsurată perpendicular pe fafa anterioară a culeei).
La podurile oblice, cu tabliere drepte, bancheta cusinefilor de pe culee poate fi executată cu lăfime variabilă (de formă trapezoidală), dacă fafa anterioară a culeei e paralelă cu rîuI.
Lungimea banchetei cusinefilor (măsurată transversal pe axa traseului) e egală, de obicei, cu lungimea pilei sau a culeei.
Adeseori, pentru motive estetice, bancheta cusinefilor e ornată cu muluri, cari formează un coronament în relief fafa de paramenful pilei sau al culeei.
3.	Cuskhigrină. Chim.: Alcaloid cu nucleu pirolidinic, ex}r^s din frunzele de cusko bolivian, unde se găseşte alături de higrina.
4.	Cuspidă, pl. cuspide: Sin. Punct de înapoiere (v.).
5.	Cuspidin. Mineral.: Ca4[(F,OH)2|SÍ207]2. Mineral din grupul clinoedritului, cristalizat în sistemul monoclinic, în cristale in formă de vîrf de lance. Are culoarea galbenă-roşietică sau verde-cenuşie; are clivaj bun după (001) şi (110), duritatea ~ ° şi gr. sp. 2,91. Sin. Custerit.
6.	Cusferif. Mineral.: Sin. Cuspidin (v.).
7.	Custură, pl. custuri. 1. Ind. făr.: Sin. Pînză de joagăr (în regiunea carpatică). V. sub Joagăr, şi sub Ferestrău, pînză de ^
s. Custură. 2. Ind. făr.: Sin. Cufit de rindea. V. sub Rindea.
Custura
623
Cusut, maşină de
1.	Custura. 3. Ind. făr.; Sin. Daltă lată pentru strunjif lemnul. V. sub Daltă.
2.	Custură. 4. Ind. făr.: Sin. Lama	\
coasei. V. sub Coasă.	/—V—«----------------:-3)
3^ Custură. 5. Ind. făr.:	Sin. Cufit
de cizmar. V. sub Cufit 1.
4.	Custură. 6. Ind. făr.:	Unealtă CU	Custură	de	retezat	faguri,
care se retează fagurii (v. fig.).
5.	Cusut, maşină de	1. Ind. text., Ind.	piei.:	Maşină	folo-
sită la coaserea produselor textile sau de pielărie, avînd mecanisme şi dispozitive cari execută împreună cusăturile necesare asamblării pieselor componente ale produselor, cusături ornamentale, etc.
Se cunosc numeroase tipuri de maşini de cusut, ca de exemplu: maşini de cusut îmbrăcăminte, încălfăminte, mănuşi, curelărie, valize, curele de transmisiune; maşini de cusut nasturi, blănuri, capote şi huse, corturi, paraşute, benzi de piele interioare la pălării, etc.; maşini de cusut în zig-zag, maşini de cusut simple, cu un ac, cu două sau cu mai multe ace; maşini de cusut combinate, la cari se adaugă unele accesorii; maşini automate sau semiautomate, cu cari se cos cute sau pliseuri, etc.
Maşinile de cusut folosite în industria confecfiunilor textile sînt maşini pentru cusătură simplă rigidă (cu suveică), maşini pentru cusătură elastică (cu apucătoare), la cari se poate lucra cu un fir, cu două sau cu mai multe fire de afă, respectiv cu mai multe ace, şi maşini pentru cusături ornamentale.
Maşina de cusut simplă execută o singură cusătură rigidă sau elastică. Cele cari execută cusătură rigidă se folosesc la efectuarea operafiilor de’asamblare a elementelor unui produs din fesătură, iar cele cari execută cusătură elastică se folosesc Ia efectuarea operafiilor de asamblare a elementelor unui produs din tricot. După natura construcfiei, după forma şi mişcarea suveicii, maşinile de cusut pot fi: cu suveică lungă, cu suveică apucătoare, cu apucător cu mişcare oscilantă sau cu mişcare rotativă. Ciclul de formare a cusăturii se produce la o rotafie completă a arborelui principal al maşinii.
I	Fig. / reprezintă schema maşinii de cusut cu apucător cu mişcare oscilantă (maşină simplă obişnuită). Ea cuprinde: placa de bronz 1; braful maşinii 3, în interiorul căruia se găseşte arborele principal 2 (antrenat, fie printr-o pedală acfionată cu piciorul şi da cureaua de transmisiune 4, fie manual, prin volanul 5,
cu manivela 6, fie printr-un electromotor); tija port-ac 9 pusă în mişcare de un sistam bielă-excentric 9'; pîrghia debitoare 8, care furnisează acului afă, întinde şi slăbeşte firul de afă, la fiecare împunsătură a acului, fiind condusă de cama spafială cilindrică (cama-tobă) 7; tija 10 de presiune a piciorului, care apasă materialul de cusut cu picioruşul 11, presiunea reglîndu-se printr-un şurub regulator 11'; un dispozitiv cu discuri de fric-fiune care reglează tensiunea firului superior (de la ac) înainte să ajungă la pîrghia debitoare 8; transportorul 12, care asigură înaintarea materialului între două împunsături („pasul"), fiind antrenat de arborele principal prin intermediul camei 13, al furcii 14 şi al arborelui cu manivelă 16. Mărimea pasului (desimea) cusăturii e reglabilă cu un şurub care deplasează punctul 15. Mişcarea apucătorului e comandată de arborele principal 2, prin biela 17 şi arborele cu manivelă 18.
15 10
19	*
I. Maşină de cusut cu suveică, cu apucător cu mişcare rotativă.
Fig. II reprezintă maşina de cusut cu apucător cu mişcare rotativă. Ea cuprinde: volanul 1, fixat pe arborele prindpal 2, pe care îl pune în funcfiune printr-o curea de transmisiune de
/. Maşină de cusut cu suveică, cu apucător cu mişcare oscilantă. * a) mecanism cu rofi de transmisiune; b) mecanism cu camă plan; c) mecanism cu camă spafial; d) mecanism şurub-piuIifă; e) mecanism cu excentric; f) mecanism cu două balansiere; g) mecanism cu două manivele; h) mecanism cu pîrghii articulate, combinat cu un mecanism cu rofi de transmisiune.
Cusut, maşină de ~
624
Cusuf, maşină de ~
-*------------ —;--------------------------------
la un electromotor; de la arborele principal 2, prin manivela 3, biela 4, bolţul 5, se transmite mişcarea tijei acului 6. Prin culisa de ghidare 7, axul oscilator 8, se imprimă o mişcare oscilatoare pîrghiei debitoare de afă 9; prin roata superioară de curea 10, —fixată pe arborele principal,— prin cureaua-lanf-panglică 11, — confecfionată din pînză specială de in, echipată cu inele metalice, — roata inferioară de curea 12, — care e fixată pe arborele 13, — se transmite mişcarea apucătorului 14. Mişcarea de înaintare şi de retragere a transportorului se transmite la excentricul 15 prin biela 4', balansierul 16, arborele 17, la balansierul transportorului 18, iar mişcarea de ridicare şi de coborîre a transportorului se transmite, — prin biela 4", balansierul 16', arborele 17', balansierul Í6", capul de cruce 19,pîrghia transportorului
20,	— la transportorul 18'. Aceste maşini funcfionează cu 3500 pînă Ia 4000 de împunsături pe minut.
Fig. III reprezintă fazele de formare a cusăturii la maşina cu suveică rotundă, cu apucător cu mişcare oscilantă: acul 1 străpunge fesătura 2; afa 3 formează bucla, iar apucătorul 4 o prinde; în mişcarea sa spre dreapta, apucătorul măreşte bucla; apucătorul ajunge în direcfia celei de a doua jumătăfi a suveicii, depăşind 180°, iiberînd bucla, iar acul se ridică; apucătorul se retrage Iiberînd bucla, care e trasă de debitorul de afă; sub acfiunea dispozitivului de tensionare, cele două afe (de la ac şi de la suveică) se împletesc ia jumătatea grosimii fesăturii de cusut, acul ri-dicîndu-se la maximum.
Fig. IV reprezintă fazele de formare a cusăturii la maşina cu suveică rotundă, cu apucător cu mişcare rotativă: acul Í coboară; apucătorul 2 prinde bucla formată de afa acului, pe care o întinde şi o măreşte, iar acul se ridică; bucla mărită de apucător ajunge în a doua jumătate apucător, iar acu
III. Fazele de formare a cusăturii I a--e) pozifii!
în sectorul confecfiunilor, cel mai mult sînt folosite maşinile cu două ace, utilizate la executarea cusăturilor paralele, în special a cusăturilor duble la produsele de lenjerie. Ambele ace pot fi fixate în clema dublă a aceluiaşi suport, iar pentru obfinerea cusăturilor paralele la distanfe variabile între ele, unul dintre ace poafe fi deplasat fafă de celălalt. Apucătoarele de afă pot fi aşezate şi ele la distanfe corespunzătoare. în loc de un suport (o tijă) cu două ace se pot folosi două suporturi cuplate, decuplabile şi la nevoie echipate fiecare cu cîte un ac. Debitorul de afă e acelaşi pentru ambele afe. Cele două suveici sînt dispuse într-un plan orizontal, în locaşul lor. Atît conducerea afelor la ace, cît şi pozifia suveicilor corespund cu ale maşinii
de cusut echipate cu patru ace.
Vifesa maximă pe care o pot avea maşinile cu două ace e de 4000 rot/min.
Maşinile de cusut cu trei şi cu patru ace pot executa simultan trei şi patru cusături paralele, la orice material cu grosime mijlocie sau subfire. Aceste maşini se folosesc la confecfionare a unor produse cari trebuie să aibă cusături rezistente (foi de cort, cor-
maşina de cusut cu suveică rotundă, cu apucător oscilant, apucătorului în timpul fazelor de formare a cusăturii; 1) ac; 2) ţesătură; 3) afă; 4) apucător; 5) suveică.
a	suveicii; bucla	e liberată	de
continuă să	se ridice; bucla	e liberată	de
apucător; pîrghia debitoare tensionează afa superioară, care s-a împletit cu cea inferioară (de Ia suveică), formînd cusătura.
Maşina de cusut cu mai multe ace execută simultan mai multe cusături alăturate (2—12), folosind ace, suveici, apucătoare şi bobine cu afă. Constructiv şi funcfional, aceste maşini sînt asemănătoare maşinilor de cusut simple, dar în locul unui singur ac şi al unui singur apucător de buclă au două, trei, patru sau mai multe ace şi tot atîtea suveici şi apucătoare de buclă. Cînd efectuează	o	cusătură	elastică,	marina poate fi	echipată cu	un
număr	de	apucătoare	mai mic	decît numărul de ace.
sete, etc.). Principiul de funcfionare al acestei maşini e asemă nător cu al maşinilor de cusut cu un singur ac.
Maşinile de cusut cu 12 ace execută simultan 12 cusături paralele, la distanfa de 6 cm una de alta. Ele sînt folosite pentru aplicarea straturilor de vată (dublură) la produsele de îmbrăcăminte groasă de iarnă (paltoane, pufoaice, etc.). Maşina poate
fi folosită atît la executarea cusăturilor la piese separate echipate cu straturi de vată, cît şi la tighelirea unor bucăfi întregi de căptuşeală pe cari se fixează va-telina, urmînd ca din acest material să se taie — conform încadrării — elementele respective. Ca aspect, maşinile cu 12 ace diferă mult de maşinile de cusuf cu un singur ac, însă au aceleaşi mecanisme ’ şi acelaşi principiu de funcfionare.
Fig. V reprezintă schema cinematică a maşinii de cusut cu
12	ace, care cuprinde: roata de transmisiune 1, fixată pe arborele principal 2, care se găseşte sub placa de bază a maşinii; arborele secundar 3, situat în braful maşinii şi care, oscilînd, transmite în acelaşi timp mişcările în plan vertical la cele 12 tije ale acelor 4; pîrghia 5, prin intermediul căreia se pot ridica în aceiaşi timp tijele 6, cari sînt echipate cu picioruşe de presiune; pîrghiile 7 (12 pîrghii); transportorul 8, pus în mişcare de excentricele 9, prin intermediul bielelor 10; pîrghiile 11, cari poartă apucătoarele 12 şi cari, în timpul coaserii, execută mişcărj longitudinale şi transversale pe cusături; rama transportorului
a	o	c	d
IV. Fazele de formare a cusăturii la maşina cu suveică rotundă, cu apucător cu mişcare rotativă, e) pozifiile apucătorului în timpul fazelor de formare a cusăturii; 1) ac; 2) apucător; 3) afă de la ac; 4) afă de la suveică; 5) apucător; 6) suveică.
Cusul, maşina de ^	625	Cusuf,	maşina	de	^
de materia! 13 care, prin intermediul tijei 14, transmite cilindrelor 15 mişcările periodice de rotafie.
Maşina cu 12 ace funcfionează cu turafia de 600 rot/min, dar permite ridicarea pro-ductivităfii la operafia de aplicare a straturilor de vată, înlocuind cinci maşini cu cîte un singur ac.
Maşina de cusut în zig-zag execută cusături în zig-zag, folosite în general drept cusături pentru surfi-laréa marginilor părfilor unui produs textil confecţionat.
După felul cusăturii executate, se deosebesc maşini pentru cusături rigide şi maşini pentru cusături e-lastice, — iar după modul de execufie, maşini cu tija acului oscilantă, maşini cu transportor cu mişcare transversală fafă de direcfia cusăturii şi maşini cu picioruş cu mişcări transversale fafă de direcfia cusăturii.
Cusătura în zig-zag se obfifte prin deplasarea tijei acului, a transportorului sau a picioruşului (în timpul funcfionării maşinii), transversal pé direcfia cusăturii.
. Maşinile de cusut în zigzag cu tija acului oscilantă se clasifică, din punctul de vedej;e al aşezării punctelor de oscilare a ramei port-tijă a acului, în: maşini cu rama port-tijă a acului oscilantă în jurul unui ax orizontal, dispus în partea superioară a capului frontal al maşinii; maşini cu tijă acului montată într-o ramă care oscilează în jurul a două şuruburi conice aşezate vertical, unul sus şi altul jos,în capul frontal al maşinii.
Fig. VI reprezintă capul frontal al maşinii de cusut în zig-zag cu tija acului qscí-lantă în jurul a două şuruburi conice, care cuprindea arborele principal 1, pe care e fixat excentricul 2, de acfio-
V. Reprezeniare schematică a maşinii de cusut cu 12 ace
VI. Partea frontală a capului maşinii de cusut în zig-zag, cu tija acului oscilantă, f) arbore principal; 2) excentric; 3) bielă; 4) braf; 5) tija acului; 6) ac; 7) brăţară; 8) ramă; 9 şi 10) şuruburi conice; 11 şi 12) bucele; Í3) pîrghie.; 14) tija picioruşului; 15) picioruş de presiune; 16) arc de presiune; 17) masă; 18) pîrghie; 19) regulator de presiune.
nare a bielei 3, care — prin braful 4 — acfionează tija acului 5, fixat cu acul 6 (cu ajutorul brăfării 7), pentru a efectua mişcări alternative verticale; rama 8,
care oscilează pe două şuruburi conice 9 şi 10, bucelele 11 şi 12, fiind acfionate de pîrghia 13, care le imprimă mişcarea de
oscilafie laterală, reglabilă cu ajutorul unui regulator al lăfimii cusăturii; tija picioruşului 14 care, prin picioruşul 15 şi arcul de presiune 16, apasă pe materialul de cusut aşezat pe masa 17 şi care poate fi ridicată sau coborîtă cu ajutorul pîrghiei 18 (reglarea presiunii picioruşului se face cu regulatorul de presiune 19). Afară de mişcările în plan vertical şi de mişcările în plan orizontal, tija acului efectuează şi mişcări în direcfie perpendiculară pe direcfia de coasere. Cînd suveica e aşezată în corpul maşinii perpendicular pe pozifia de lucru, apucătorul participă şî el la mişcările de oscilafi,e ale acului. Cînd suveica e aşezată transversal pe direcfia de coasere, apucătorul nu participă la mişcările de oscilafie ale acului, ci îşi urmează cursa în mod normal. Mişcările în plan orizontal (perpendicular pe direcfia de coasere) se efectuează în timpul transportului materialului, cînd acul se găseşte afară din material. Aceste mişcări pot fi reglate, putînd fi mărite sau micşorate pînă la zero, astfel încît aceeaşi maşină poate fi folosită pentru cusătură simplă (tighel) sau pentru cusătură în zig-zag.
în cazul în care tija acului oscilează, indiferent de felul aşezării punctelor de oscilafie, principiul de formare a cusăturii e acelaşi. La maşina în stare de funcfionare, după împunsătura din stînga, acul se ridică şi, în momentul în care se găseşfe în pozifia superioară, port-acul trece spre dreapta, executînd apoi împunsătura. După împunsătura din dreapta, acul se ridică, se deplasează spre stînga şi execută împunsătura din dreapta, după care deplasarea se repetă. Materialul înaintînd după fiecare împunsătură pe o distanfă stabilită în prealabil, cusătura obfine forma unei linii frînte, în zig-zag.
Maşinile de cusut folosite în industria încălfămintei sînt de următoarele două tipuri: maşini de cusut fefe şi maşini de cusut piesele părfii de jos a încălfămintei.
Maşinile de cusut feţe au, în general, aceleaşi părfi componente şi acelaşi mod de funcfionare ca şi maşinile de cusut din industria confecfiunilor textile.
După organul care execută cusătura, se deosebesc: maşini de cusut cu suveică, cari pot fi: maşini cu suveică rotitoare sau oscilantă, cu aşezare orizontală sau verticală; maşini de cusut cu cîriig (greifer), cari pot fi: maşini cu greifer rotitor şi maşini cu greifer oscilant.
După forma suprafefei pe care se aşază semifabricatul, maşinile de cusut fefe pot fi: maşini de cusut cu platformă, maşini de cusut cu braf (un braf stîng şi un braf drept), maşini de cusut cu coloană (cu stîlp).
După felul cusăturii, maşinile de cusut fefe pot fi: maşini pentru cusătură dreaptă cu două afe, cari pot executa unu,
40
Cusuf, maşina ds ~
626
Cusuf, maşină de
două sâu trei tigheluri; maşini de cusut lanf, cu o afă, cari pot executa una, două sau trei cusături; maşini de cusut lanf, cu două afe, cari pot executa una, două sau trei cusături; maşini de cusut în zig-zag.
Maşinile de cusuf piesele părfii de jos a încălţămintei (branf, ramă, talpă) sînt folosite Ia asamblarea acestora între ele, sau la asamblarea lor cu fefele. După utilizare, aceste maşini pot fi: maşini de cusut rama (einstech), maşini de cusut talpa pe dinăuntru (durch), maşini de cusut talpa pe dinafară (doppel).
Maşina de cusut rama efectuează asamblarea prin coaserea ramei de ridicăfura branfului, Ia încălfămintea confecfionată după sistemul C. R.f şi a ramei de tăietură din branf la încăl-fămintea confecfionată după sistemul R. I. Această maşină (v. fig. VII) e constituită din: mecanismul sulei şi al piciorului apăsător, mecanismul acului, mecanismul aruncătorului de afă, mecanismul cîrligului, mecanismul de transport al afei, mecanismul de acfionare.
Rama, cu un profil special la sistemul C. R., sau cu secfiune dreptunghiulară la sistemuI R. I., se coase de branf prin intermediul unei cusături-lanf cu o singură afă de in, rezistentă, constituită din 8*" 12 fire.
Fig. VII şi VIII g reprezintă modul de formare a ochiului.
încălfămintea Ia care fefele sînt fixate pe branf se sprijină de piesa de sprijin cu branful în sus (v. fig. Vifí), iar sula, în mişcare pe o traiectorie circulară, pătrunde în ridicăfura branfului, execută un orificiu, se deplasează în plan orizontal, antrenînd încălfămintea pe o porfiune egală cu un pas, după care se retrage; în urma sulei, acul parcurge traiectoria circulară a acesteia, la retragere (faza a, fig. VIII) pătrunzînd
’j J pi^
orizontal, îşi începe cursa pe traiectoria circulară, intră în ridicăfura branfului, o perforează şi, deplasîndu-se apoi în plan orizontal, transportă semifabricatul cu orificiul în dreptul acului, după care se retrage; aceasta e faza d, în care mecanismul de alimentare cu afă livrează afa necesară pentru un pas; între faza d şi faza e, acul a pătruns din nou în material, trecînd de această dată prin primul ochi de afă, iar aruncătorul de afă se înfăşoară în jurul şanfului acului, formînd al doilea ochi; în faza /, acul se retrage antrenînd primul ochi de afă prin cel de al doilea, iar strîngerea tighelului se realizează prin cooperarea dintre ac, intinzătorul de afă şi cîrlig; în faza g, acul e pe punctul de începere a cursei către material, în momentul deplasării semifabricatului.
Mărimea paşilor e de 9*-12 mm. în timpul lucrului, afa e protejată contra uzurii prin frecare, trecînd printr-un recipient cu o gumă naturală (solufie de săpun sau apă).
Maşina de cusut talpa pe dinăuntru efectuează asamblarea între talpă şi branf, respectiv între ramă şi branf, prinfr-o cusătură lanf cu o singură afă, sau printr-o cusătură simpla cu două afe; mai frecvent se foloseşte maşina de cusut cu o singură afă. Maşina de cusut pe dinăuntru cu o singură afă se compune din: mecanismul acului şi al despărfitorului de laf (penifa); mecanismul rotifei de formare a ochiului (lafului); mecanismul piciorului de strîngere; mecanismul de transport al semifabricatului; mecanismul de acfionare. Formarea cusăturii se obfine prin cooperarea mecanismului acului şi al despărfitorului de laf, cu mecanismul rotiţei de formare a ochiului (v. fig. IX). în faza a, acul a pătruns în straturile de asamblat,
VII. Pozifia organelor lucrătoare la maşina de cusut rama.
1) ac da cusut; 2) sulă; 3) aruncător de afă; 4) piesa de sprijin a încălţămintei; 5) ramă; é) branf C. R.; 7) iefele încălţămintei; 8) calapod; 9) picior apăsător; 10) cîrlig; 11) întinzător de afă; 12) conducătorul ramei.
/ g
VIII. Formarea ochiului la maşina de cusuf rama. î) ac; 2) sulă; 3) aruncător de afă; 4) piesă de sprijin a încălţămintei; 5) ramă;
6) branf C. R.; 7) fefele /ncălfămiritei; 8) calapod.
cu partea din fafă în straturile cari se îmbină (faza b); în momentul cînd acul 1 a ajuns la limita cursei, aruncătorul de afă înfăşoară afa în jurul şanfului elicoidal practicat la capătul acului (faza b); în faza următoare (faza c), acul se retrage antrenînd ochiul de afă prins în şanf; în acest timp, cîrligul menfine în permanenfă afa întinsă; odată cu retragerea acului, sula, care între timp a efectuat o mişcare de translafie în plan
a b c d e f g
IX. Formarea ochiului la maşina de. cusut interior.
1) ac; 2) peniţă despărfitoare de laf; 3) rotifă de formare a ochiului; 4) straturile cari se asamblează.
cu capătul în interiorul orificiului din rotifa de formare a ochiului, iar penifa despărfitoare de laf se sprijină cu vîrful pe stratul superior; rotifa de formare a ochiului, care se găseşte în conul de sprijin al încălţămintei, se roteşte în jurul acului, legînd un ochi în şanful acului (fazele a şi b). în faza c, acul se retrage din material, antrenînd afa; cînd acul a ieşit din orificiu, intra în cursă şi penifa despărtito3re de laf, care se deplasează cu acul, acoperind şanful acestuia, ca în fazele c şi d. în faza e, acul îşi începe cursa în jos în acelaşi moment în care, sub acfiunea mecanismului de transport, semifabricatul e deplasat cu mărimea unui pas; penifa rămîne pe loc; acul, deplasîndu-se în jos cu o vitesă mai mare decît vifesa de cădere a ochiului, trece prin aceasta, ajungînd la suprafafa materialului, ca în faza f. Cînd acul a atins suprafafa stratului superior, penifa îşi începe cursa în jos, astfel încît în momentul în care acul se găseşte în* rotifa de formare a ochiului, penifa în, contact cu acul desparte ochiul de ac (faza g). în faza următoare h, acul care a antrenat ochiul al doilea îl trece pe acesta prin primul ochi; în faza /, acul şi penifa se găsesc la limita superioară a cursei, determinînd astfel strîngerea primului ochi în jurul ochiului al doilea, funcfionarea continuînd în timpul
Cusuî, maşină de ~
627
Cuşcă Faraday
coaserii. Afa se ceruieşte (se smoleşie) cu o ceară (smoală) al cărei punct de picurare e între 65 şi 75°; prin folosirea cerii se evită uzura atei prin frecarea între ghidajele mecanismului de alimentare cu a}ă şi prin şanţul acului, obfinîndu-se în acelaşi iimp consolidarea afei în orificiu, şi evitînd astfel alunecarea liberă a acesteia în timpul purtării încălfămintei,
Maşina de cusut talpa pe dinafară se foloseşte la asamblarea tălpii şi a ramei la încălţămintea confecfionată după sistemul C. R.f a tălpii, a ramei şi a fefei Ia încălţămintea confecfionată după sistemele R. I. şi I. F.f şi a tălpii exterioare cu cea interioară Ia încălţămintea confecfionată după sistemul C. B. cu talpă dublă, cu o cusătură simplă cu două afe. Maşina de cusut talpa pe dinafară se compune din: mecanismul de formare a ochiului, mecanismul cîrligului inferior, mecanismul acului, mecanismul suveicii, mecanismul cîrligului superior (la unele tipuri), mecanismul de transport al afei şi de strîngere a ochiului, mecanismul de transport al semifabricatului, mecanismul de acfionare.
Formarea cusăturii se produce prin cooperarea mecanismelor (v. fig. X). în faza a, sula, care descrie o traiectorie circulară, a
i	X.	Formarea	ochiului	Ia	maşina	de	cusuf	exterior.
Í) sprijinul încălţămintei; 2) picior apăsător; 3) sulă; 4) ac; 5) cîrligul suveicii; ^	6)	bobina	suveicii.
păiruns în semifabricat; acul care a antrenat primul ochi se găseşte Ia limita superioară a cursei, iar suveica e în rotire, cu vîrful apucătorului intrat în ochi; în faza b, aruncălorul suveicii a prins ochiul şi-l întinde deplasîndu-l în jurul bobinei, ca în fazele c, d şi e, determinînd strîngerea ochiului în jurul afei din bobină; înainte de terminarea fazei d, swla se retrage pe o traiectorie circulară şi, odată cu aceasta, acul intră în cursă în jos, deplasîndu-se pe o fraiéctorie circulară identică cu a sulei, care se găseşte însă într-un plan paralel cu al acesteia; acul pătrunde în material depăşind suportul; în acest moment, cîrligul inferior înfăşoară afa în jurul acului, după care acul se retrage, astfel cum se arată în faza e, anfrenînd al doilea ochi de afă; odată cu deplasarea acului la cursa înapoi, sula se deplasează spre material şi intră în acesta, astfel cum se arată în faza a; acul îşi continuă cursa înapoi, aducînd al doilea ochi pînă la nivelul la care poate fi apucat de cîrligul suveicii şi, din acest moment, funcfionarea continuă după ac'eleaşi faze. La unele maşini, afa e preluată din ac de cîrligul superior şi e transportată pe verticală pînă cînd e preluată de cîrligul suveicii.
Afa din bobina suveicii se protejează prin ceruire, iar afa din ac se protejează prin ceruire sau prin ungere cu o gumă naturală (solufie de săpun sau apă).
. i. Cusuf, maşină de 2. Poligr.: Maşină pentru solidarizarea mecanică, prin coasere, a fasciculelor unei cărfi, ale unui registru sau ale unei reviste. După materialul întrebuinfat la executarea cusăturii (v.)f se deosebesc: maşini de cusut cu iîrmă (v. sub Broşat, maşină de ~) şi maşină de cusuf cu afă.
Cusutul cu afă dă o cusătură mai solidă. Principiul de funcfionare al maşinii de cusut cu afă e acela al maşinilor de cusut obişnuite (v.), combinat cu al maşinilor de tricotat, deoarece coaserea se execută simultan cu un număr mai mare de ace.
Fasciculele se aşază manual pe şeaua maşinii de cusut. Cea mai simplă cusătură executată de maşină e cusătura olandeză sau cu lanţ, care se foloseşte la volume subfiri. Această cusătură se obfine introducînd prin ultima îndoitură a colii un fir de afă ale cărui capete rămîn libere la exterior. Aceste capete se lipesc între ele cînd se lipesc cotoarele fasciculelor pe pînză sau pe hîrtia copertei. Cînd cartea se leagă în scoarfe, la cotor se adaptează mai multe şireturi sau o fîşie de pînză, iar coaserea se face pe şireturi sau pe pînză, din care, la fiecare volum, se lasă o porfiune liberă, care se foloseşte pentru lipitul volumului, în interior, de copertă. împunsăturile acelor perforatoare şi ale acelor de cusut se pot face şi prin alternare, pentru cusătura în zig-zag.
Şireturile sau fîşia de pînză se fixează pe rotile, în acelaşi fel ca şi sulurile de sîrmă. Afa e înfăşurată pe mosoare sau pe bobine şi se fixează pe suporturi.
Cusutul cărfi lor pe maşină se face în serie. După fiecare volum se intercalează o piesă despărfitoare, numită grindă, care e o mică scîndura de formă dreptunghiulară, avînd la mijloc o crestătură sau un şanf de tăiere, în care se introduce cufitul peniru desprins volumele unul de celălalt.
Maşinile de cusut cu afă se construiesc totdeauna cu un număr mai mare de capete de cusut. Unele tipuri sînt complet automatizate. Fasciculele broşurii sînt introduse automa-în maşină, una după cealaltă, iar întreaga operafie de coat sere se execută în mod automat. Maşinile moderne sînt echipate şi cu un dispozitiv automat de tăiere a firelor de afă şi a şireturilor şi cu un transportor automat al scîndurelelor (grinzilor) folosite la separarea broşurilor. Cartea cusută poate fi preluată imediat de un lucrător ajutor şi dată mai departe pentru continuarea prelucrării, lucrătorul principal putînd să continue cusutul cărfilor următoare fără nici o întrerupere. în acest scop, grinda e apucată de două brafe prinzătoare şi e transportată într-o cutie aşezată în fafa maşinii, de unde poate fi luată şi folosită din nou. Tăierea se execută precis numai între cele două fascicule adiacente ale celor două volume. O automatizare completă e realizată de maşina care aduce în mod automat fasciculele, cărora li se aplică şi hîrtia forzaf. înainte [de coasere, fasciculele sînf aşezate în pozifie corectă, iar un aparat de încleire aplică pe marginea cotorului, la fascicula de început şi la cele de sfîrşit, cîfe o dungă de clei. Afară de aceasta se mai aplică şi un strat de clei pe porfiunea cotorului, pentru ca cusăturile de afă să nu se desprindă în cursul prelucrării cărfii. Cînd lucrarea se execută pe şireturi, la terminarea cusutului unei cărfi, maşina efectuează înnodarea şi formarea unei bucle la afă, la şireturi sau pînză. Aceste bucle pot fi tăiate ulterior manual, iar capetele lor servesc la fixarea cărfilor în copertă. Maşina de cusut automată e echipată cu dispozitive electrice de control, cari întrerup imediat funcfionarea, în cazul cînd în cursul lucrului se produc întîrzieri sau defecte în alimentarea nnaşinii cu fascicule, cu afă sau cu şireturi. Producfia unei aslfel de maşini poate depăşi 3000 de fascicule pe oră.
2.	Cuşac, pl. cuşaci. Cs..* Piesă de lemn cioplită sau ecari-sată, cu grosimea de 40***100 mm şi cu lăfimea egală cel mult cu dublul grosimii, folosită în construcfii la executarea căpriorilor acoperişului gardurilor, etc. Sin. (pentru piesele eca-risate) Riglă.
3.	Cuşcă Faraday. Elt. V. Ecranare.
40*
Cuşcaie
628
Cütare, prőces de **
Cuşcaie.
I) podină; 2) perefe; 3) reazem.
1.	Cuşcaie, pl. cuşcaie. Silv.: Uluc (albie) cu secfiune trape-zoidală, cu lungimea de 2,5*»3 m, format dintr-un fund (podină) cu lăfimea de 10-—15 cm şi din doi perefi cu lăfimea de 20”*25 cm (v. fig.)* Montate în serie, cap la cap, după un traseu în pantă, şi rezemate — aproximativ din metru în metru — pe spărturi de lemn scobite la mijloc, alcătuiesc jilipuri, cari servesc la transportul lemnelor de foc, de pe coastele dealurilor pînă la drumurile din văi. Uneori, cuş-caiele (ulucele) se ung cu parafină sau cu ulei mineral, pentru a micşora frecarea de alunecare. Sin. Cuşcai.
2.	Cuşcă, pl. cuşti. 1. Zoot.: Adăpost în formă de cutie cu gratii sau ca o căsufă de lemn, pentru cîini, iepuri de casă, păsări, etc.
s. Cuşcă. 2: Construcfie făcută din grafii de fier în care se fin animale sălbatice.
4.	Cuş că de creştere. Zoct.: Cuşcă amenajată special, pentru a îndeplini condifiile ecologice necesare dezvoltării normale a parazifilor sau a prădătorilor folosifi în lupta biologică contra insectelor dăunătoare plantelor cultivate.
s. Cuşmă, pl. cuşme. 1. Ind. făr.: Căciulă. (Termen regional, Moldova, Bucovina şi Transilvania.)
n. Cuşmă. 2. Ind. făr.: Pătură groasă de lînă, care serveşte ca aşternut sau la învelit. (Termen regional, Banat.)
7.	Cuşmelie, pl. cuşmelii: Bordei de pămînt, cocioabă, sau casă veche, dărîmată. Sin. Coşmelie. (Termen regional, Oltenia.)
s Cuşnifă, pl. cuşnije. 1. Ind. făr.: Sin. Cornifă (v.),
o.	Cuşnifă. 2. Ind. făr.: Sin. Cujnifă (v. Cujnifă 1).
10.	Cuf off. Tele. V. Punct de tăiere.
11.	Cutare, proces de Geo/..* Ansamblul de deformări
plastice din scoarfa terestră, însofite local de forfecări intime în roci, în urma cărora se formează anticlinale şi sinclinale (v. şi sub Cută 2).	1
Din studiu! morfologic al cutelor izolate şi al asociafiilor acestora, ca şi din urmărirea răspîndirii lor pe unităfile geo-structurale ale scoarfei, rezultă că procesele de cutare conduc la formarea a două tipuri principale de cute cu caracteristici net distincte (tipul orogen şi tipul cratogen) şi la un al treilea tip, care reuneşte în proporfii variabile trăsăturile caracteristice ale primelor două (tipul intermediar).
Tipul de cutare orogen (alpin, geosinclinal, linear, complet, olomorf, etc.) e caracterizat prin următoarele elemente: continuitatea în spafiu (cutele afectează în întregime, în suprafafă şi adîncime, o anumită regiune); similitudinea sau congru-enfa (dezvoltarea egală ca dimensiuni şi grad de complexitate a anticlinalelor şi sinclinaJelor); linearitatea (valoare mare a raportului lungime/lăfime a cutelor, însofită de paralelismul axelor pentru fascicule întregi de cute); deplasarea orizontală monodromă prin cutare a rocilor (care se traduce prin înclinarea în acelaşi sens şi relativ egală ca valoare a suprafefelor axiale în regiuni întinse); din punctul de vedere mecanic, deformafia stratelor se produce prin cedarea fafă de o solicitare la flambaj. Exemplu: cutele din flişul Carpafilor Orientali.
Tipul de cutare cratogen (germanic, de platformă, în formă de cupolă, discontinuu, idiomorf, de placanticlinale, etc.) e caracterizat prin discontinuitate în spafiu, dar, probabil, continuitate în tjmp, incongruenfă, lipsă de linearitate, şi prin depla-‘ sări pe verticală, ceea ce conduce la bombarea (încovoierea transversală) a stratelor. Exemple: domurile şi brahianticlinalele gazeifere din centrul Transilvaniei.
Tipul de cutare intermediar e caracterizat printr-un stil pro-nunfat ejectiv sau dejectiv de cute (v. sub Cută), prin incongruenfă şi prin proprietăfi limitate de continuitate în spafiu şl
linearitate. Exemplu: cutele de la sud de Cristalinul Prelucii în Nord-Vestul Transilvaniei.
Din punctul de vedere morfologic, se deosebesc cutare paralelă sau concentrică şi cutare similară.
Cutarea paralelă e cutarea în care stratele se îndoaie ca foile unei cărfi, astfel încît grosimea straielor rămîne constantă, iar fiecare strat, fafă de cel inferior lui, se deplasează către axul anticlinalului. Cutarea paralelă se observă la cutele mai largi, formate din depozite competente, cu stratificafia relativ deasă şi bine individualizată. Adîncimea de cutare nu e mare.
Cutarea similară e cutarea în care mişcările diferenfiale determinate de îndoirea rocilor nu se produc între strate, ci prin curgerea intimă a materialului din zonele de flanc spre axele cutelor. în această cutare, stratele prezintă variafii de grosime (sînt subfiri pe flancuri şi mai groase spre axe), iar gradul de cutare al rocilor se menfine constant pe adîncimi relativ mari. Cutarea similară se produce de obicei în roci incompetente şi în special la o presiune litostatică mare, care favorizează curgerea plastică.
în mod obişnuit, vîrstă geologică a procesului de cutare se determină cu ajutorul discordanfelor unghiulare întîlnite în coloana stratigrafică (v.). Pentru cutările postsedimenfare, cutarea e mai nouă decît cel mai nou strat cutat din seria trans-gredată şi mai veche decît cel mai vechi strat din seria transgresivă.
Cutările sinsedimentare se recunosc prin variafiile caracteristice de facies şi de grosime în distribufia formafiunilor afectate de cutare (zona de boltă a unor astfel de cute e însofită de o subfiere a stratelor şi de depozite cu granulometrie mai grosieră decît pe flancuri).
în raport cu fazele de orogeneză, se deosebesc: cutări precursoare (cutările cari preced faza paroxismală a orogenezei), cutări maxime (cutările principale din cadrul orogenezei), cutări tardive (cutări postparoxismale) şi cutări postume (cutări produse după încheierea orogenezei).
După autorii cari consideră procesul de cutare continuu şi nu împărfit în faze cu paroxisme bine individualizate, discordantele unghiulare marchează nu fazele de paroxism, ci momentele de exondare a depozitelor în cadrul unui proces de cutare continuu.
Cauzele şi mecanismul cutării reprezintă o problemă controversată, în special în privinfa genezei cutelor de orogen. După unii autori, tectogeneza în ansamblu ar fi determinată de forfe verticale, procesul de cutare reprezentînd o consecinfă pasivă de deformafie pe care o suportă scoarfa Pămîntului în urma ridicărilor şi coborîrilor determinate de mişcările oscilatorii. în această interpretare, masele mai plastice de roci sînt expulsate din zonele de ridicare (unde presiunea verticală e mare) spre zone laterale, unde dau naştere la cute.— După alfi autori, procesul de cutare ar fi determinat direct de mişcarea de apropiere a maselor rigide (platforme), cari prind între ele, ca o menghină, zonele geosinclinale mai labile şi mai uşor defor-mabile. — Cutele de tip intermediar sînt determinate probabil de componente suborizontale ale gravitaţiei, pe planele uşor înclinate ale gradienfilor regionali cari separă regiunile de platformă de cele de geosinclinal. De aceea, aceste cute trebuie considerate drept cute uşor alohtone. — Cutele de tip cratogen sînt determinate de forfe verticale de boltire. în aceste regiuni există, de fapt, din punctul de vedere genetic, numai bolfi anticlinale, deoarece „sinclinalele" dintre ele sînt doar porfiuni rămase în urmă în cadrul mişcărilor de ridicare şi bom-bare a scoarfei Pămîntului. Centrele de ridicare ale fundamentului pot migra lateral în timp şi structurile respective au înclinări mici. Acest fapt explică de ce apexul placanticlinajelor migrează lateral în mod neregulat, după nivelul stratigrafie la care e măsurat. Această migrafie e explicată, de asemenea, ca o consecinfă a variafiei de grosime a depozitelor slab boltite.
Cufă
629
Principalele faze de cutare recunoscute pînă acum în cronologia geologică sînt următoarele:
Faza de cufare
Orogeneza laurenfiană
Faza sveco-fennidelor
Orogeneza hurcniană
Faza lappokarelidelor Faza algomiană
Mişcările salairice sau vermonfiene
Orcgeneza caledoniană Faza laconică Faza ardenică Faza erică
Orogeneza hercinică (alfaică)
Faza bretonă
Faza sudetă
Faza asturică
Faza saalică (aopalaşiană) Faza*pfalfzică
Vîrsfa geologică
Mişcările chimerice vechi
Mişcările chimerice noi (pacifice)
Mişcările alpine vechi Faza austrică Faza laramică
Orogeneza alpină principală
Faza pireneiană Faza savică Faza st ir iacă Faza atică Faza rodaniană Faza valaha (ca/ifor-niană)
Arhaic
Bofhnian
Algonkian
Ladogian
Finele Huronianului
Finele Cambrianului Silurian
Finele Ordovicianului Ludl ovian-Downtonian Pos*downtonian
Permo-Carbonifer
Devonianul superior Carboniferul inferior Carboniferul inferior Carboniferul mediu Carboniferul mediu Carboniferul superior Permianul inferior Permianul mediu Finele Permianului
Finele Triasiculul
Finele Jurasicului
Crefacic
Cretacicul mediu Finele Cretacicului
Cainozoic
Postlufefian
Finele Oligocenului
Ţorfonian
Finele Sarmafianului Prepeaisancian Finele Pliocenufui
Aria de răspîndire
America de Nord şi Europa Scutul Baltic
A’merica de Nord şi Europa Scuful Baltic Scutul Canadian
Siberia şi Statele Unite generală
aproape generală Europa
Europa de Nord generală
Exemplu: Nord-Ves-ful Franfei Exemplu: Cehoslovacia Exemplu: Spania
Exemplu: Dobrogea
Exemplu: Basinul Donefului Europa, Asia
generală
Europa
America
generală
cari compun o cută, în care stratele se înclină divergent) şi un sinclinal (porfiunea cu convexitatea în jos a cutei, în care stratele se înclină convergent), flancurile fiind comune unui anticlinal şi sinclinalului adiacent, fie anticlinalul, considerat ca o cută separată de cuta sinclinală (anticlinalul e delimitat fafă de sinclinal de un plan orizontal care frece prin mijlocul flancurilor) (v. fig. /). Acest din urmă punct de vedere se sprijină pe observafia că există cute anficlinale (bolfiri determinate de forfe tectonice verticale) cari nu sînt însofite de sinclinale cu semnificafie
Cută anticlinală
Cuta sinclinală
I. Sinclinal şi anilclinal.
II. Elementele unei cute. ai—aă) Şarnieră anficlinală şi sinclinală; b) creastă; c) fundul albiei sinclinale; d) boltă anticlinală; e) albie sinclinală; f) flanc; g) lăfimea cutei; h) înălfimea cutei;/) înălfimea structurii cutale; k) suprafafă axială; I) suprafafă de creastă; m) lă-fimea desfăşurată a cutei; n) unghiul de deschidere al cutei.
î. Cută, pl. cute. 1. Gen..* îndoitura sau urma rămasă pe un obiect textil (fesătură, îmbrăcăminte), o hîrtie, etc., în locul unde au fost îndoite.
2. Cută, pl. cute. 2. Geol.: Element de structură geologică secundară ireversibilă, determinată de deformafia plastică a rocilor din scoarfa terestră (distorsiune). în mod obişnuit, cutele se cunosc ca ondulafii în roci sedimentare stratificate sau în roci metamorfice ,^i magmatice cu aspect rubanat. Cu ajutorul studiilor de microtectonică (v.), bazate pe raporturile dintre pozifia diaclazelor şi direcfia forfelor tectonice deformante, au fost identificate şi în roci masive.
Caracteristicile principale ale unei cute, cari o deosebesc de falie (v.), sînt următoarele: cuta reprezintă o deformafie ireversibilă a rocilor, care în cursul timpului geologic se poate numai accentua printr-o eventuală reactivare a forfelor tectonice; direcfia cutei e perpendiculară pe direcfia forfelor tectonice cari au format-o, indiferent dacă aceste forfe au fost orizontale (tangenfiale) sau verticale (radiale); pe teren şi pe harta geologică, cuta se identifică prin repetarea bisimetrică a diferitelor formafiuni geologice într-o direcfie transversală structurii geologice.
Se consideră drept cută, fie o ondulafie completă, formată dintr-un anticlinal (porfiunea cu convexitatea în sus a straielor
funcţională, cum şi pe uzanfa practică, din cîmpuri le petrolifere, care consideră că fifeiul şi capul de gaze se acumulează în anticlinal, pe cînd apele de zăcămînt (v.) sînt considerate ape de sinclinal.
în secfiune transversală (v. fig. II), aceste elemente sînt: şarniera (fîfîna), adică punctul de curbură maximă a cutei, deo-sebindu-se o şarnieră anficlinală (ai) şi o şarnieră sinclinală (02); creasta, adică punctul de altitudine maximă a cutei; fundul albiei sinclinale, adică punctul de altitudine minimă a cutei; bolta anficlinală, adică zona de racordare cu convexitatea în sus a două flancuri vecine (v. şi sub Cupolă); albia sinclinală, adică zona de racordare cu convexitatea în jos a două flancuri vecine; flancul, adică porfiunea de înclinare relativ constantă în cadrul cutei, care leagă bolta anficlinală de albia sinclinală şi a cărei lungime e direct proporfională cu dimensiunile cutei şi cu gradul de cutare, şi invers proporfională cu gradul de competenfă al rocilor; lăfimea cutei, adică distanfa dintre două puncte de creastă sau de fund de albie sinclinală succesive, măsurată perpendicular pe direcfia cutei; înălfimea cutei, adică diferenfă de cotă dintre creasta anticlinală şi fundul albiei sinclinale a uneia şi aceleiaşi suprafefe structurale; înălfimea structurii cutate pentru o anumită formafiune, adică diferenfă de cotă dintre creasta stratului celui mai nou şi fundul albiei sinclinale pentru stratul cel mai vechi din formafiunea respectivă; suprafafa axială (v.), adică locul geometric al tuturor punctelor de şarnieră anticlinală (suprafafă axială anficlinală) sau sinclinală (suprafafă axială sinclinală) din cadrul unei structuri cutate; suprafafa de creastă, adică locul geometric al tuturor punctelor de creastă; lăfimea desfăşurată a cutei, adică distanfa măsurată pe o suprafafă structurală între două elemente succesive, de-a lungul unei direcfii transversale cutei; unghiul de deschidere al cutei, adică unghiul diedru dintre planele tangente la cele două flancuri.
Bolta anticiinalului şi albia sinclinalului se caracterizează prin scăderea treptată şi prin schimbarea sensului înclinării structurale. Lăfimea lor creşte odată cu dimensiunile cutei şi cu gradul de competenfă al rocilor, şi scade cînd creşte gradul de cutare. Urmărite în succesiunea lor pe verticală, aceste elemente au lăfime constanfă în cazul cutării similare şi variabilă în cazul cutării concentrice (paralele), pe măsura adîncirii lăfimea boifii anficlinale scăzînd, şi cea a albiei sinclinale crescînd (v. fig. III). Flancul cutelor similare e mai dezvoltat decît al celor paralele.
Cufă-falie
630
Cufă-falie
III. Cufe paralele (a) şi similare (b),
în plan orizontal, elementele unei cuie sînt: axa cutei, definită pe o hartă cu isobate ca inter secfiunea dinire suprafafa axială şi suprafafa structurală reprezentată de isobate, iar pe o hartă geologică, teoretic, ca intersec-fiunea dintre suprafafa axială şi suprafafa terenului şi, practic, ca interseefiunea dintre suprafafa de creastă şi suprafafa topografică (axa trece pe unde pozi-fiile stratelor îşi schimbă sensul); apexul (v.)f care reprezintă cul-
minafia unei cute anticlinale şi se identifică da obicei pe hărfile cu isobate; plonjul cutei, adică unghiul format de axa cutei (aşa cum rezultă pe o hartă cu isobate) cu planul orizontal (pe o hartă geologică, pe zonele de plonj cari indică afundarea cutelor, anficlinalele se îngustează şi se îmbracă cu formafiuni succesiv mai noi de-a lungul „zonelor de închidere perianticlinale", iar sinclinalels se lărgesc şi se încarcă în centru cu formafiuni din ce în ce mai noi); lungimea cufei, adică distanfa măsurată pe o hartă geologică de-a lungul axei între cele două închideri periclinale ale formafiunii geologice celei mai noi afectate de cutare.
Tipurile de cute se clasifică după elementele pe cari le prezintă fie în secfiune transversală, fie în plan.
Elementele în secfiune transversală, după cari se clasifică cutele, sînt: gradul de dezvoltare al flancurilor, pozifia suprafefei axiale, unghiul de deschidere al cutei, dezvoltarea relativă a anticlinalului şi a sinclinalului, etc.
După gradul de dezvoltare al flancurilor, se deosebesc: cute simetrice (flancurile au dezvoltare egală, iar suprafafa axială e bisectoarea unghiului de deschidere al cutei) şi asimetrice (flancurile au dezvoltare inegală şi suprafafa axială e mai apropiată de flancul slab dezvoltat) (v. fig. ÍV).
V, Tipuri de cufe, după poziţia suprafeţei axiale, a) dreaptă (tip jurasianj; b) înclinată (dejetată); c) deversată (aplecată); d) culcată; e) răsturnată.
7" I ,.
9	b
V. Cută simetrică (a) şi asimetrică (b).
După pozifia suprafefei axiale, se deosebesc: cute (v. fig. V) drepte sau de tip jurasian (planul axial vertical, iar flancurile cu înclinări egale şi opuse, simetrice fafă de planul axial); cufe înclinate sau dejefate (suprafafa axială înclinată, însă flancurile se menfin încă normale); cute deversate sau aplecate (suprafafa axială înclinată şi unul dintre flancuri, prin depăşirea verticalei, devine invers); cufe culcate (suprafafa axială orizontală sau aproape orizontală); cute răsturnate (suprafafa axială sub orizontală). Cutele răsturnate se mai numesc false anticlinale, în cazul sinclinalelor răsturnate, şi false sinclinale, în cazul anticlinalelor răsturnate.
Dacă o cută prezintă un sens de înclinare a suprafefei axiale invers sensului prezentat de vergenfa (v.) generală a structurii geologice (anticlinalul e împins în sens invers sensului împingerii generale), ea se numeşte cută retrogradă sau â rebours.
După unghiul de deschidere al cutei, se deosebesc (v.fig .VI): cufe normale (anticlinalele cu V/. unghiul de deschidere cu vîrful în sus şi sinclinalele cu acelaşi unghi cu vîrful în jos)^ cufe isoclinale (unghiul de deschidere nul, astfel încît flancurile devin paralele) şi cute în evantai sau
Cuta normală (a), isoclinală (b) şi în evantai (c).
strangulate (atît anticlinalele cît şi sinclinalele prezintă numai flancuri inverse).
După dezvoltarea relativă a bolfii anticlinale şi a albiei sinclinj|e, se deosebesc (v. fig. VII): cute congruenfe (anticli-
VII. Tipuri de cuie, după dezvoltarea anticlinalului şi a sinclinalului. al) aa) cufe congruente: obişnuită (a^) şi fectitormă (a2); bj) şi b2) cute incongruente: ejectivă (bj) şi dejeefivă (b2).
nalele şi sinclinalele dezvoltate în mod egal) şi cufe incongruente (v. şi sub Cutare, proces de ~). Dintre cutele incongruente fac parte cufe/e e/eef/ve (anticlinale înguste şi sinclinale largi) şi cutele dejective sau cutele „cutie" (anticlinale largi şi sinclinale înguste). Un caz special de cute congruente sînt cutele tectiforme sau chevron, cari au atît bolfile anticlinale cît şi albiile sinclinale înguste.
După modul de asociere cu faliile (v.), se deosebesc: cufe faliafe (v. sub Falie), cute-falii (v.) şi cute diapire sau cu sîmbure de străpungere (v. sub Diapir).
în plan, cutele se clasifică după lungime, deosebindu-se cute scurte şi cute lungi. Dintre cele scurte fac parfe domurile (v.), cuvetele (v.), brahianficlinalele (v.) şi brahisincíinalele (v.). Cutele lungi sînt cutele obişnuite de tip alpin, în cari raportul lungime/lăfime depăşeşte 3, şi cari nu apar izolate, ci asociate în fascicule de cute (v. Cute, fascicule de ~) de diferite forme.
î. ~-falie, pl. cute-falii. Geol,: Cută asimetrică deversată, cu flancul invers dispărut, care — prin exagerarea procesului de cutare — a fost laminai şi înlocuit de o falie d*e încălecare.
Asociaţiile de cute-falii prezintă o succesiune repetată mono-simetrică de flancuri normale puternic înclinate, separate de falii de încălecare longitudinale, înclinarea faliilor e conformă ca sens şi e mai mare, sau cel pufin egală, cu a straielor. înclinarea mare, apropiată de verticală, a faliilor, e uneori, numai un caracter de suprafafă. în cazul cutelor-falii cu dimensiuni şi amplitudini mari, datele de foraj au arătat că faliile de încălecare se curbează în adîncime, odată cu straiele, spre înclinări mai mici.
Cufe le-falii sînt macrostructuri geologice specifice centurilor orogenice (structoqenurilor), îniîlniie în special în zonele de fliş şi de molasă. în fara noastră au o dezvoltare deosebită în Carpafii Orientali.
Cutele-falii apar de obicei asociate, direcfia lor fiind paralelă cu aceea a structogenului în care sînt încadrate. Structurile geologice create de aceste asociafii de cute se numesc structuri imbricate sau „în solzi".
Cutele-falii sînt importante, din punctul de vedere economic pentru acumularea de zăcăminte de fifei, de obicei^ ecranate tectonic. Pentru fara noastră prezintă importanfă deosebită cuteţe-falii ale Oligocenului din Paraautohtonul (v.) pînzelor de şariaj (v.) întîlnite în Carpafii Orientali. Zăcămintele se pot acumula aici fie în antic I i na I, fie sub planul faliilor de încălecare, cari sînt falii etanşe. Dacă însă cutele-falii apar la zi, eroziunea şi acfiunea de degradare a zăcămintelor de fifei nu P9r™' • în mod obişnuit, acumularea acestora decît sub falia de încă e care (de ex. cazul vechii structuri petrolifere de la Copăcemj.
Cufă-falie.
'), b),c),d) strate diferite (a cel mai vechi).
Cută monoclinală
631
Cutie apărătoare de noroi
î. c-' monoclinală. Geol.: Sin. Flexură (v).
2.	Cuie, pl. cute. Ind. făr.: Piatră de gresie cu care se ascute coasa. Ea e purtată într-un toc de lemn sau de tablă, care se prinde cu un cîriig la brîul sau uneori la piciorul cosaşului.
s. Cute de holendru. Ind. hlrí.: Sin. Cufit de holendru (v. sub Cufit 2).
4.	Cute, fascicule de Geo/.: Asociafii de anticlinale şi sinclinale ale cutelor de tip alpin (de orogen) şi intermediare (v. sub Cutare, proces de ~).
După dispozifia longitudinală în plan a cutelor, unele în raport cu altele, se deosebesc: fascicule de cute paralele, în virgafie, amigdaloide sau în ghirlandă.
Fasciculele de cute paralele presupun menfinerea pe direcfie a distanfai dinire cufele anticlinale imediat vecine (v. fig. I a).
După modul cum se termină şi se leagă între ele, se deosebesc: fascicule de cute în culise şi fascicule de cute în releu.
In culise (v. fig. II a) se termină fasciculele de cute cari sînt intersectate oblic de marginile cîmpiilor de acumulare din
I. Fascicule de cufe. a) fascicule de cute paralele; bj) şi bn) fascicule de cîte în virgafie; q) şi
c2) fascicule de cufe amigdaloide; d) ascicule de cufe în ghirlandă.
Cutele pot fi echidistanle sau nu, iar urmărite pe direcfie, axele lor se pot prezenta rectiliniu sau cu sinuozităfi. Distanfa dintre cute e direct proporfională cu dimensiunile lor şi, prin urmare, cu gradul de competenfă şi cu grosimea rocilor cari le formează. Schimbările de direcfie ale cutelor sînt dependente de forma şi de pozifia blocurilor rigide din fundamentul şi din jurul zonei de cutare.
Cum menfinerea aceloraşi condifii tectonice şi de facies litologic al rocilor nu e posibilă pe distanfe mari, grupările de cute paralele — în special rectilinii — sînt relativ rare.
Fasciculele de cute în virgafie au o astfel de dispozifie, încît dintr-o cută majoră diverg sub forma unui mănunchi, mai multe cute cari se pierd treptat într-o zonă necutată (v. fig. I bi). Virgafia cutelor e legată de apropierea fundamentului de suprafafă şi de scăderea gradului de competenfă al rocilor prin variafii de facies litologic.
Un caz special de cute în virgafie e acela al cutelor cari prezintă o divsrgenfă a direcfiilor, fără ca numărul lor să crească (v. fig. I b2). Ele trebuie considerate ca un efect al variafiei gradului de cutare şi sînt influenfate mai mult de înclinarea diferită a postamentului zonei de cutare.
Fasciculele de cute amigdaloide sînt cutele cari, urmărite într-o direcfie, la început diverg şi apoi se unesc din nou. Numărul cutelor poate rămîne constant sau poate creşte în dreptul zonei de dispersiune amigdaloidă a lor (v. fig. I q şi c2).
Fasciculele de cute în ghirlandă (v. fig. I d) sînt grupări de cute caracteristice centurilor orogenice. Ele apar evidente (numai la o examinare pe scară foarte mare) ca arcuri succesive de cute cu concavitatea spre interiorul orogenului, racordate prin unghiuri bruşte de întoarcere (unghiuri de rebrusment), totdeauna deschise spre exteriorul orogenului, în sensul divergent al stratelor.
II. Fascicule de cute în cuîise (a) şi în releu (bA — cufe alpine; b2 — cute intermediare).
fafa catenelor orogenice, şi cari au tendinfa de a dispărea treptat sub depozita mai tinere. Această terminare are mai mult o semnificafie ge^morfologică, în sens structural cutele putînd continua pe sub cîmpie, ca structuri îngropate.
în releu, terminarea are caractere diferite, după cum se referă la cute alpine sau la cute de tip intermediar; la cutele alpine (v. fig. Il bi), „releele" sînt aspecte caracteristice zonelor orogenice marginale, unde cutele exterioare înlocuiesc treptat pe direcfie pe cele mai interne; la cutele intermediare (v. fig. II b2)f releul conduce la un aspect de „hulă" terestră, pe care o prezintă anticlinalele şi sinclinalele. Sin. Zonă tectonică de cutare (dacă toate cutele unui fascicul sînt congenetice).
5.	Cufer, pl. cutere. V, sub îmbarcafie de sport, şi sub Navă.
6.	Cufîculă, pl. cuticule. 1. Bot.: Strat extern, în formă de pielifă fină impermeabilă, care acoperă celulele epidermice (cu excepfia rădăcinilor). Cuticula e formată din membrana peretelui exterior al celulelor epidermice, care se îngroaşă şi suferă modificări chimice. Confine, de obicei, trei straturi, şj anume: la exterior, un strat continuu de cutină (substanfă înrudită cu pluta); la mijloc, un strat cu structură lamelară, de celuloză cutinizată şi, în interior, un strat celulozic. Prin colorare cu cloroiodură de fier, aceste straturi se diferenfiază în mod evident. Cuticula confine, în general, şi substanfe bituminoase (ceruri).
Cuticulele fosile au păstrat uneori pe fafa internă urmele iegăturilor cu celulele vegetale (zimfi).
7.	Cuticulă. 2. Zoo!.: Stratul exterior al părului, cu rezistenfa chimică cea mai mare, constituit din celule epiteliale puternic cornificate, aşezate în formă de solzi (la părul de oaie) sau neted (la părul de porc), cu orientare totdeauna în aceeaşi direcfie. Suprapunerile în formă de solzi sînt orientate totdeauna în sensul spre vîrful părului. Mărimea şi felul îmbinării celulelor epiteliale, pentru a forma un înveliş solzos, variază considerabil la diferitele feluri de păr şi servesc la identificarea lor. Pe deasupra stratului solzos se găseşte o membrană foarte fină (epicuticula), care se disolvă uşor pe cale chimică. între cuticulă şi cortex (v.) există o a doua membrană, cu grosimea de cel pufin 0,3 p,, mai poroasă şi mai permeabilă decît cuticula.
s. Cutie, pl. cutii. 1. Gen., Tehn.: Obiect cu un gol interior şi cu perefi (simpli sau în parte dubli) relativ subfiri, cu formă şi dimensiuni variabile, cu sau fără capac fix sau mobil, eventual şi cu încuietoare, confecfionat din carton, din lemn, din tablă de metal, din fontă, etc., care serveşte la păstrarea diferitelor obiecte sau materiale, cum şi la protecfia unor piese sau mecanisme. în acest ultim caz, cutia face parte din însuşi sistemul tehnic pe care-l protejează.
9.	~ apărătoare de noroi. Expl. petr.: Utilaj folosit la sondele în foraj, în timpul deşurubării garniturii de prăjini extrase din gaura de sondă, cînd prăjinile de foraj ies pline cu noroi,
Cutie aspirafoare
632
Cufie de comandă
fie din cauza înfundării orificiilor de spălare ale sapei, fie din cauza unei fixotropii ridicate sau a unei tensiuni statice de forfecare mari, a noroiului.
Cutia apărătoare de noroi apără personalul de la sondă de stropire, menfine curat locul de muncă de la gura sondei şi împiedică risipirea noroiului de foraj, care se scurge în beciul sondei, de unde e tras şi pompat în bataluri.
Cutia (v. fig.) e confecfionată dintr-o bucată de burlan (uneori de tablă sau chiar de scînduri) cu diametru! de 12—14" şi cu lungimea de 2--2,2 m. Ea e despicată pe generatoare în două jumătăfi articulate între ele prin balamale. închiderea celor două jumătăfi e asigurată de o închizătoare cu limbă şi arc. La partea superioară e echipată cu o placă-inel, cu diametrul interior aproximativ egal cu diametrul exterior al prăjinilor de foraj la cari se foloseşte şi care împiedică ieşirea noroiului pe la partea superioară a cutiei. La partea inferioară e echipată, de asemenea, cu o placă-inel, însă găurită, pentru a permite scurgerea noroiului în beciul sondei, prin deschiderea mesei rotative.
Cutia apărătoare de noroi e suspendată de un cablu de sîrmă cu diametru! de 5/8", prins sub podul de lucru al furiei (podul podarului), şi poate oscila la înălţimea racordului special care se de-şurubează (circa 0,6--0,9m deasupra mesei rotative). în timpul cînd nu e necesară, cutia apărătoare de noroi e refinută de un mic	cîrlig
legat de riglele furiei.
După deşurubarea pasului de prăjini sau a unei bucăfi de prăjină, înainte de scoaterea cepului special din mufa specială a	racordului,	cutia apărătoare	de
noroi, deschisă, se împinge	pe prăjină	şi	se închide	automat
cu ajutorul închizătorii. Astfel, Ia ridicarea pasului sau a bucăfii de prăjină, noroiul se scurge prin cutie în beciul sondei.
î. ~ aspirafoare. Ind. hírt.:
Cutie deschisă, în forma de para-lelepiped strîmt şi lung, aşezată de-a curmezişul, sub sita aspiratorului maşinii de fabricat hîrfie (v. fig.) şi pe toată lăfimea acesteia. Un sistem de cutii asemănătoare e montat pe maşină. Vidul produs de o pompă legată de cutie asigură deshidratarea materialului încărcat pe sită, care alunecă pe cufie. Lăfimea
Cutie apărătoare de noroi.
Í) corp; 2) articulaţie; 3) ramificafie; 4) mîner; 5) închizător; é) garnitură de cauciuc; 7) lanţuri;
—— i >	/	' 3
—I		
		
r L-		
	¥v		
Cutie aspiratoare. a)secfiune longitudinală; b) secfiune fransversafă /-/; 0 sită; 2) bandă de hîrtie cu lăfimea L; 3) piston penfru limitarea făfimii benzii de hîrtie; 4) şurub de comandă a pistonului cu manivela de acfionare 5; 6) cofector; 7) conducfă la pompa de vid.
activă de aspirafie L, determinată de lăfimea hîrtiei fabricate, e obfinută prin deplasarea a două pistoane interioare, acfionate prin şuruburi comandate din exterior. Sin. Cutie sugară.
2.	~ blindată. 1. Tehn. mii.: Caroseria de bază a carelor de luptă şi a automobilelor, alcătuită din plăci de blindaj bine încheiate, care apără mecanismul şi pe servanfi contra loviturilor inamicului, şi pe care se aşază turelele pentru tragere şi observare.
3.	~ blindată. 2. Nav.: Acoperiş format din plăci de blindaj, care acoperă părfile importante ale navelor de război cuirasate, pentru a le proteja contra loviturilor.
4.	~ cu basmale. Ind. alim.: Cutie de formă prismatică, de lemn, care serveşte la confecfionarea balurilor de tutun. Unul dintre perefii laterali e mobil, putîndu-se deplasa la dreapta şi la stînga. Astfel, se pot confecfiona baluri de diferite grosimi, corespunzătoare lungimii foilor. Rîndurile în cari se aşază păpuşile nu trebuie să se petreacă mai mult de jumătate unul peste altul.
5. ~ de aer umed. Mat. cs.: Cutie confecfionată din tablă de zinc, cu dimensiunile interioare de 50X80X15 cm şi echipată cu un capac, căptuşit la partea interioară cu pîslă, şi cu un grătar de lemn aşezat pe fundul ei (v. fig.), folosită penfru
Cutie de aer umed.
1) cufie de zinc; 2) capac de zinc; 3) grătar de femn; 4) strat de pîslă pentru etanşare.
păstrarea în aer umed a turtelor de ciment preparate în vederea determinării constanfei de volum a cimentului.
6.	~ de angrenaje. Uf.: Carter, în general metalic, în care se montează angrenajele unui mecanism cu rofi dinfate, axele acestor rofi fiind calate în perefii cutiei sau rotitoare în paliere solidare cu perefii, după cum rofile dinfate sînt libere pe axurile lor, respectiv sînt fixe sau baladoare.
7.	~ de cleme. Elf.: Cutie metalică în celula unei instalafii electrice de înaltă tensiune, în care se instalează şirurile de cleme pentru conectarea circuitelor secundare aferente celulei respective.
La o astfel de cutie sosesc circuitele secundare de la toate aparatele cari aparfin celulei şi pleacă, după regruparea convenabilă în cabluri, acele circuite cari sînt necesare legăturii Ia camera de comandă (cu excepfia circuitelor de la transformatoarele de curent cari merg direct la camera de comandă).
De obicei în cutiile de cleme se mai montează: siguranţele (circuitelor transformatoarelor de tensiune şi ale circuitelor curentului operativ) şi separatoarele de secfionare ale circuitelor curentului operativ.
Cutia de cleme se amplasează Ia partea inferioară a celulelor, în cazul staţiunilor interioare şi într-un loc ales convenabil, în cazul stafiuni lor exterioare.
8.	~ de comandă. Te/c.: Cutie echipată cu dispozitive auxiliare aparatelor teleimprimatoare, folosită fie penfru comanda automată directă a teleimprimatorului corespondent, fie pentru comanda aceluiaşi teleimprimator, prin intermediul centralei telegrafice.
Cutia de comandă automată directă permite punerea în funcfiune, recepfia şi oprirea teleimprimatorului de la stafiunea receptoare, prin comenzi transmise de la teleimprimatorul staţiunii emifăţoare, fără ca acesta din urmă să fie supravegheat. Pornirea se produce prin curentul telegrafic, iar maşina stafiunii receptoare revine în repaus, după 30‘"40 s, dacă între timp nu se mai primeşte nici un nou impuls telegrafic.
Cutie de conducere
633
Cutie de dependente
Prin intermediul centralei telegrafice, cutia de comandă permite facerea apelului către centrala telegrafică, cum şi unele operafii de control şi de măsură.
î. ~ de. conducere. C. Cutie de formă specială, montată în prelungirea capacului de cilindru al locomotivei. Serveşte la sprijinirea tijei pistonului, pentru a descărca de greutatea acestuia cutia de etanşeitate. Se confecfionează din bronz turnat cu 14% staniu.
2.	~ de cară)îre. Canal.: Sin. Tub de curăfire, Piesă de curăfire (v.).
s. ~ de decantare. Expl. petr.: Dispozitiv care se intercalează pe jgheabul de noroi penfru a asigura o cît mai eficientă curăfire a noroiului de foraj de particulele
*	de detritus aduse din sondă. E construit din scînduri cu grosimea de 7 cm (ca şi jgheaburile de noroi), are formă paralelepipe-
diCa, deschisă la ^ jgheab de noroi; 2) şicane în cutia de decan-partea superioara , tare; săgeţile indică drumul noroiului, cu dimensiunile: circa
3—4 m lungime, 1,5 m lăfime şi 0,8—0,9 m înălfime. înălfimea cutiei se calculează astfel, încît partea sa superioară să fie la acelaşi nivel cu partea superioară a jgheabului, iar fundul
său să fie situat cu 40—50 cm mai jos decît fundul jgheabului. Cutia e echipată cu o serie de şicane transversale, cari au rolul de a schimba de cîteva ori direcfia de curgere a noroiului, dîndu-i un aspect sinuos. Prin introducerea cutiei de decantare în circuit se poate reduce lungimea jgheaburilor cu circa 40—60% fafă de lungimea rezultată prin calcule (în funcfiune de numărul şi de calitatea constructivă a cutiilor). Folosirea cutiilor de decantare e necesară în special cînd se foloseşte un noroi de foraj cu gelafie mare (care depune pe jgheab numai o mică parte din detritusul pe care-l confine), sau cînd, datorită viteselor mari de avansare a sapei în teren, noroiul aduce la suprafafă mari cantităfi de detritus care trebuie separat. Trecerea noroiului printre şicanele cutiei de decantare contribuie în mare măsură şi la degazeificarea lui (această separare a gazelor e mai pro-nunfată la noroaiele foarte fluide).
Eficacitatea cutiei de decantare depinde de diferenfă de nivel dintre fundul ei şi fundul jgheabului, de numărul şicanelor pe cari le are şi, în special, de curăfirea periodică a detri-tusului acumulat pe fund.
4.	~ de degazeificare. Ind. petr.: Cutie paralelepipedică de tablă, Ia instalafiile cari lucrează cu vid, aşezată convenabil în drumul distilatelor şi în legătură cu pompa de vid, ca să uşureze lucrul pompelor.
5	~ de dependenfe. C. Parte componentă a instala-
fiilor de centralizare mecanică şi electromecanică, cu ajutorul căreia se realizează înzăvorîrile mecanice dintre pîrghiile de
H
T“
H-
m
{& (fc
_i____________________(n)_________________(rP (a)
Cutia de dependenfe a unui aparat de comandă, pentru excluderea parcursurilor incompafabife.
1) manetă de parcurs; 2) iimitor de cursă; 3) piedică de înzăvorîre; 4) linear de înzăvorîre; 5) ax de program; 6) element de înzăvorîre; 7, 8) element de conducere a linearului cu o singură manetă, respectiv cu mai multe manete; 9) dispozitiv intermediar de înzăvorîre între tijele cîmpului de
bloc şi manete; 10) dispozitiv de readucere a linearului în pozifie normală.
Cutie de derivafie
634
Cutie de prim ajutor
macazuri şi Semnale (la aparatele de manevră), sau excluderea parcursurilor incompatibile (la aparatul de comandă). E constituită dintr-o cutie de metal paralelepipedică, în care se găsesc linearele de înzăvorîre, axele de program (bare cu secfiune pătrată sau dreptunghiulară cari, împreună cu elementele de înzăvorîre şi cu piedicile de program, servesc la realizarea înzăvorîrilor mecanice fixate prin programul instaiafiei), piedici de înzăvorîre, etc.
Figura reprezintă o cutie de dependenfe a unui aparat de comandă, pentru excluderea parcursurilor incompatibile. Prin înclinarea uneia dintre manetele de parcurs se produce rotirea axului de program care antrenează deplasarea unui linear. Prin deplasarea linearului, piedicile de pe acesta împiedică rotirea elementelor de înzăvorîre fixate pe celelalte axe de program, astfel încît manetele cari comandă parcursurile incompatibile (cari nu pot fi executate simultan) se blochează în pozifia normală. Sin. Cutie de înzăvorîre, Cutie mecanică.
î. ~ de derivaţie. Elf. V. Doză.
2.	~ de diferenfial. Uf.: Sin. Carterul diferenfialului. V. şi sub Diferenfial.
3.	~ de difuzor. F/z.: Cutie de lemn sau de ipsos, în care se montează difuzorul şi care are rolul de a lărgi banda sunetelor emise de difuzor în domeniul frecvenfelor joase.
Există o mare varietate de cutii de difuzor: cutii deschise sau cutii închise la partea posterioară, cutii cu sau fără fantă, practicată în peretele anterior, cu labirint în interior (v. fig.), etc. Fiecare dintre aceste tipuri asigură o anumită caracteristică de frecvenfă în gama sunetelor joase.
4.	~ de direcfie. Uf.:
Sin. Carterul direcfiei. V. şi sub Direcfie.
5.	~ de disfribujie. 1. Elf.: Cutie de fontă, de formă rotundă sau dreptunghiulară, instalată la un punct de încrucişare a mai multor cabluri electrice dintr-o refea de distribufie cu tensiunea sub 1000 V, în interiorul căreia, prin bare, siguranfe fuzibile cu mîner şi piese de legătură, se pot face diferite conexiuni între cabluri.
Se folosesc, de obicei, cutii cu 4, 6 sau 8 ramificafii. Se instalează în pămînt, pe fundafie de cărămidă şi nisip, cu capacul la nivelul solului sau al pavajului trotoarului. Intrarea apei e împiedicată prin dispoziţii de etanşare. Legătura cablurilor la cutie se face prin cutii terminale. Dacă nu se folosesc unele deschideri, ele se obturează etanş cu capace.
Cutiile de distribufie prezintă avantajul că, locurile de ramificare fiind accesibile, conexiunile între cabluri sînt vizitabile şi pot fi modificate uşor după necesităfile exploatării.
o.	~ de distribuţie. 2. Agr.: Coşul de alimentare de la maşinile de semănat, care confine seminfele cari sînt aruncate de distribuitori în tuburile brăzdarelor. Sin. Coş de seminfe. V. sub Semănat, maşină de
7.	~ de emisiune. V.. Colector de evacuare.
8.	~	de	etanşare. V. sub Etanşor.
9.	~	de	foc. V. sub Focar.
10.	~ de format. Mefg.: Sin. Căslică, Ramă de format (v. Format, ramă de ~).
11.	~	de	fum. Terrnof., Uf.: Sin.	Cameră de fum (v.).
12.	~	de	grăsime: Sin. Cufie de	osie,
Cufie de difuzor, a) simplă; b) cu labirint; Í) material absorbant.
Cufie de îndreptat lemnul în unghi.
Í) corp; 2) falcă, fixă; 3 şi 4) mecanism piuliţa (solidară cu corpul /)-şurub; 5) falcă mobilă; 6) piesă de netezit.
13.	~ de îndreptat Semnul în unghi. Ind. lemn.: Dispozitiv
pentru fixarea pieselor plate de lemn tăiate în unghi, în vederea netezirii cu rindeaua la capătul tăiat. Dispozitivul	^
e constituit dintr-un corp de lemn pe care e solidarizată o falcă fixă şi de-a lungul căreia poate aluneca — ghidată — o falcă mobilă; mişcarea fălcii mobile e comandată de un mecanism cu piulifă (solidarizată cu corpul cutiei de îndreptat) şi şurub de strîngere cu mîner. Prinderea în cutie permite îndreptarea pieselor în unghi cu valoare precisă si împiedică desprinderea fibrelor lemnului în timpul rindelării Cutia de îndreptat se prinde de obicei cu dispozitivul de prindere al bancului de tîmplărie, pe fafa acestuia.
14.	~ ‘de îngheţ- Alim. apă: Sin. (impropriu) Cufie de protecfie contra înghefului.
îs. ~ de întoarcere. Ind. pefr.: Piesă care face legătura între terminaţiile a două tuburi vecine dintr-un cuptor tubular. Produsul iese dintr-un fub, intră în cutia de întoarcere, de unde intră în tubul vecin, efectuînd astfel în cutie o întoarcere de 180°. Cutiile de întoarcere au dopuri demontabile, cari permi accesul la interiorul tubului, în vederea inspecfiei şi a curăfirii de depozitele formate în timpul funcfionării. Sin. Căpăfînă
io.	~	de	înzăvorîre. C. f.: Sin. Cutie de dependenfe (v.).
i7.	~	de	joncţiune. Elf.: Sin. Manşon de cablu	(v.).
îs. ~ de legătură. Elf.: Cutie metalică folosita la izolarea fafă de mediul înconjurător a legăturilor dintre două conductoare, dintre două cabluri într-o instalafie electrică.
în instalafiile electrice interioare, cutia de legătură e numită doză (v.), iar în cazul cablurilor electrice subterane, e numita manşon de legăfură (v.).
ia. ~ de nisip. 1. C. f.: Cutie metalică, montată pe locomotivă, de obicei la partea superioară a căldării longitudinale, coaxial cu domul, care serveşte la depozitarea nisipului necesar pentru mărirea coeficientului de aderenfă între rofi şi cale (de ex. în timpul iernii, la demaraj, la mersul în rampă cu declivitate mare, etc.). Capacitatea cutiei e ^de circa 0,5 m3, corespunzătoare unei rezerve de nisip de circa 750 kg.
20.	~	de	nisip. 2. Cs. V. sub Descintrare.
21.	~	de	osie. C. /. V. Osie, cutie de
22.	~ de prim-ajutor. Gen., /g. ind.: Dulap cu dimensiuni mici, confecfionat din lemn sau din metal, în care se păstrează medicamentele şi materialele sanitare cari se întrebuinfează în întreprinderi, în institufii, pe şantiere etc., imediat după producerea intoxicaţiilor, a accidentelor, a îmbolnăvirilor, etc.
O	cutie de prim-ajutor trebuie să confină, de obicei, următoarele materiale: un balon cu oxigen; un termofor; foarfece, seringi şi ace; sonde, pense; tifon şi pansamente sterile; vată; aţele; tinctură de iod, apă oxigenată, pomezi contra arsurilor, solufie de acid boric, bicarbonat de sodiu, unguente oftalmice, solufie de bromură de sodiu 2“*3%, tinctură de valeriană, antidoturi contra arsenicului, etc., perle cu eter, permanganat de potasiu; diferite fiole cu solufii injectabile, sterilizate (de ex.: oleu camforat, cofeină, glucoză, clorură de calciu, nitrit de amil, lobelină, albastru de mefilen, hiposulfit de sodiu, cardia-min, apomorfină, ser fiziologic, penicilină, etc.).
Cutie de profecjie
635
Cuiie filtranta
1. ~ de proteefie. 1. Alim. apă., Tehn.: Cutie de fontă constituită dintr-o ramă fără fund şi un capac (basculant, rotitor, semiarticulat, etc.), care
serveşte la protecfia robinetelor de apă montate la nivelul solului (de ex. a robinetelor pentru stropit grădini) ori a capătului tijei de manevră a robinetelor-vană, a hidranfilor, etc. cari se montează în sol. Se montează cu capacul la nivelul solului, sau rareori numai parfial îngropată în sol (v. fig.).
2.	~ de proteefie. 2.
Eli. V. sub Manşon de cablu.
s. ~ de proteefie. 3.
Telc.: Cutie echipată cu elemente de proteefie (v.) contra supratensiunilor; se montează odată cu cutia terminală exterioară, cînd aceasta din urmă e destinată legăturii între o linie aeriană şi un cablu subteran.
4.	/^/ de proteefie contra îngheţului. Alim. apă: Cufie,
Cutie de protecţie la un hidranf subteran. Í) rama cutiei de proteefie; 2) capac; 3) bulon de semlarficulafie; 4) corpul superior al hidrantului; 5) tijă de acfionare a supapei hidrantului; 6) racord fix al hidrantului.
pentru ghidarea pînzei de ferestrău sub un anumit unghi (de obicei de 90° sau de 45°) fafă de axul longitudinal al piesei, în timpul tăierii. Cutia pentru tăiat în unghi se prinde, cu dispozitivul de prindére al bancului de tîmplărie, pe fafa acestuia.
12.	~ de tender pentru cărbuni. C. f.; Cutie metalică, de formă aproximativ paralelepipedică, montată pe tenderul locomotivei şi folosită la depozitarea combustibilului solid. E aşezată deasupra rezervorului de apă, plafonul acestuia constituind fundul cutiei de cărbuni, iar lateral e mărginită de perefi verticali de tablă; în partea de sus şi spre locomotivă, cutia e deschisă. Pentru a nu se îngrămădi cărbunii spre spatele tenderului şi penfru a uşura alimentarea focarului, fundul cutiei e înclinat spre locomotivă. Capacitatea cutiei depinde de puterea şi de raza de acfiune a locomotivei, cum şi de felul combustibilului folosit (solid sau mixt) variind, la locomotivele cu combustibil solid, între 4,3 şi 10 m3. Pe cutie sînt amenajate dulapuri şi locuri pentru depozitarea uneltelor, a cănilor de uns şi a hainelor personalului de locomotivă.
13.	~ de tîmplărie. Ind. lemn.: Asamblaj (complex) con-feefionat din patru sau din mai multe panouri încheiate în formă de prismă, utilizat deseori în alcătuirea pieselor de mobilă. De obicei, elementele
de cele mai multe ori de lemn, care se montează în timpul iernii în jurul coloanei cişmelelor şi al conductelor de scurgere şi se umple cu un material termoizolant, pentru a preveni înghefarea fevilor de apă.
5.	~ de proteefie penfru bobine de încărcare. Telc.: Cutie de proteefie pentru bobinele de încărcare (pupinizare) cari trebuie montate într-un singur punct, la circuitele cablului de telecomunicafii încărcat prin pupinizare. Dimensiunile cutiei sînt alese astfef, încît să permită introducerea tuturor bobinelor folosite în acel punct. Cutia e construită de obicei din fontă, pentru a fi rezistentă la presiuni.
o. ~ de proteefie penfru condensatoare. Telc.: Cutie de proteefie pentru jonefiunile cablurilor de telecomunicafii, la care dezechilibrele de capacitate se reduc prin folosirea condensatoarelor de .echilibrare (de simetrizare). Cutia e construită astfel, încît să permită introducerea tuturor condensatoarelor cari s-ar folosi la jonefiunea respectivă, în vederea reducerii dezechilibrelor de capacitate. Cutia e construită de obicei din fontă, pentru a fi rezistentă la presiuni.
7.	~ de ramificafie. Elt. V. Doză.
8.	~ de sertar.	A1$.: Sin. Cameră	de distribufie	(v.).
9.	~ de stingere. Mat. cs.: Cutie de lemn, căptuşită în
inferior cu tablă zincată şi echipată cu un capac de tablă şi cu două mînere, folosită la stingerea în laborator a varului gras, în vederea efectuării unor încercări. Are forma aproape cubică,	cu înălfimea	totală de 40 cm	şi cu	fundul	pătrat, cu
latura	interioară de	31,6 cm
(circa 1000 cm3).
io.	~ de tampon. C. f.: Cu-tietronconică, folosită atît la susţinerea şi ghidarea tijei tamponului, cît şi la fixarea acestuia pe traversa frontală a vehiculului de cale ferată. V. sub Tampon.
n. ~ de tăiat lemnul în unghi. Ind. lemn.: Dispozitiv penfru fixarea pieselor plate de lemn, în vederea tăierii lor în unghi, spre dreapta ori spre stînga. Are forma de jgheab scurt de lemn, constituit dintr-o talpă şi doi perefi laterali (v. fig.), în cari sînt practicate tăieturi
/. Cutie de tîmplărie. a) cutie simplă, fără capac şi fără fund (cadru de vitrină); b) cutie cu fund (sertar); c) cutie cu capac şi cu fund (ladă); /) panou frontal; 2) panou lateral; 3) panou din spate; 4) fund; 5) capac.
Cutie de tăiat lemnul în unghi. 1) cutie; 2) tăieturi practicate în pe-refil cutiei; 3) fafa bancului de lîm-plărie.
cutiei sînt îmbinate cu dinfi (deschişi semias-cunşi sau ascunşi), cu cepuri drepte, oblice, semirotunde sau în. coadă de rîndunică; la cutii mai uşoare, încheieturile se efectuează în falf sau cu tăietură la 45°.
Cutia simplă e alcătuită din patru panouri: panoul frontal, două panouri laterale şi panoul din spate.
Cutiile complicate pot avea încă un fund sau capac, ori atît fund cît şi capac (v. fig. Í); capacul şi fundul pot fi constituite fie din panouri, fie din asamblaje în formă de cutie. în ultimul caz, cutia se confecfionează inifial întreagă, apoi se taie în două părfi distincte, obfi-nînd prin acest procedeu de fabri-cafie un capac perfect ajustat, fără diferenfe la dimensiuni şi cu perefii coplanari cu perefii corespunzători ai cutiei. Unele cutii, afară de fund ori de capac, au şi perefi despărfitori. —
Prin mularea lemnului stratificat se pot obfine cutii cu trei sau patru perefi (cu două sau patru diedre), fără îmbinări (v. fig. II); exemple: cutii de aparate de radio, sertare, etc.
Exemple de cutii de tîmplărie: sertarul unei mese, executat din lemn masiv şi cu fundul de placaj; vitrina care se aşază pe un bufet (fără uşi, polife, cristale); corpul de birou executat din panouri de panel.
i4.	~ de vagon. C. f. V. sub Vagon.
îs. ~ de vitese. Ut.: Sin. Schimbător de vitesă (v.).
ie. ~ de zgură. Metg.: Sin. Chiblă (v. Chiblă 1).
17. ~ filtrantă. Tehn. mii.: Parte componentă a măştii contra gazelor, în care se realizează refinerea substanfelor toxice de luptă. în privinfă construcfiei, a compoziţiei şi a funcfionării se
II. Cufie fără îmbinări.
Cuîie mecanică
636
Cutie terminală
aseamănă foarte mult cu cartuşul filtrant (v.), cu deosebirea că e mai mare, are o secfiune ovală şi se poartă în sacul port-mască. La măştile cu cufie filtrantă e nevoie de un tub de legătură, care să conducă aerul filtrat de Ia cutia filtrantă la fata măştii.
î. ~ mecanică. C. Sin. Cufie de dependenfe (v.).
2. ~ pentru acumulatoare electrice. Elt.: Cutie care confine electrozii, izolafia şi electrotitul unui element de acumulator electric. Poate fi confecfionată din ebonită sau din alt material plastic, prin fasonare manuală pe calapoade, sau prin presare în matrife. Mai multe cutii pot fi presate într-un corp comun, constituind un monobloc, sau pot fi asamblate într-o cutie de lemn sau metalică.
3.	~ pentru conserve. Ind. alim.: Recipient, în general de formă cilindrică, avînd capacitatea pînă la maximum 1000 ml, confecfionat din tablă cositorită, cu grosimea de 0,26*"0,30 mm, în care se ambalează conservele preparate în industria alimentară, încheierea corpului se face prin fălfuire sau suprapunere, etan-şarea asigurîndu-se cu ajutorul unui aliaj confinînd 50% staniu şi 50% plumb. încheierea capacelor se realizează prin fălfuire, iar etanşarea, cu ajutorul inelelor sau ál pastei pe bază de cauciuc. în cazul produselor cu aciditate mare, sau al celor cari degajă hidrogen sulfurat în cursul procesului de preparare, tabla cutiilor e protejată la inferior cu lacuri acidorezistente sau sulforezistente.
Controlul ermeticităfii se execută asupra unui număr de cutii luate Ia întîmplare dintr-un Iot mai mare, prin următoarele metode: cu presiune de apă, treptat, pînă la IV2 át (picăturile de apă cari ies din cutie localizează defectele falfu lui); cu presiune de aer pînă la 1V2 af (bulele de aer cari se ridică în vasul în care a fost scufundat recipientul de probă, indică defec-fiunea); cu proba vidului: recipientul pus în legătură cu sursa de vid (circa 700 mm col. Hg) e scufundat într-o solufie de fluores-ceină 0,5% (neetanşeitatea falfu lui e identificată prin prezenfa fluoresceinei în interiorul cutiei).
4.	~ penfru nămol. Canal., Alim. apă: Vas de fontă asfaltat, avînd radial capete de tuburi cu bride sau manşoane cari se pot lega la conductele de alimentare cu apă. La partea inferioară are un fub de evacuare a nămolului, iar Ia capătul superior are un dop înşurubat care, prin de-şurubare, produce aerisirea conductei.
5.	sugară. Ind. hîrf.	Cufii	penfru	nămol.
V. Cutie aspiratoare.	a)	cu	capac	fixat	cu	şuruburi;	b)	cu capac
fi. ~ terminală. Elf., fixat cu şurub de presiune; 1) cutie; 2) capac; Telc.: Armatură de in- 3) evacuarea nămolufui; 4) dop de aerisire, stalafii electrice (v.), folosită pentru închiderea ermetică a capătului unui cablu de energie sau de telecomunicafii.
în telecomunicajii, cutia terminală poate servi penfru legarea circuitelor în cablu, Ia circuitele unei linii aeriene sau la circuitele cari vin de Ja centrală sau de la abonafi, cum şi penfru izolarea şi comutarea unora dintre circuite, în vederea unor măsurări, etc. De cele mai multe ori, cutia terminală are două compartimente, despărfife unul de altul prinfr-o placă de material izolant echipată, spre compartimentul de sosire a cablului de telecomunicafii, cu ştifturi pentru legarea firelor cablului prin lipire, iar în compartimentul opus, cu cleme. Penfru protejarea circuitelor cablului contra umezelii, compartimentul de sosire a cablului de telecomunicafii se umple cu masă izolantă.
După tipul de cablu la care se montează, cutia terminală poate fi psntru cablu armat sau nearmaf (blanc).
f'T'}
După felul cqnstrucfiei, cutiile terminale pot fi de construcfie deschisă, sau etanşă.
Cutiile terminale de construcfie deschisă au compartimentul cu cleme deschis (v. fig. /) sau acoperit cu un capac de pro-
S
II. Plăci cu cfeme de tip orizontal cu izolaţii de ufei.
tecfie contra prafului. Se instalează în camere uscate. Cutiile terminale de construcfie deschisă, instalate în camere cu variafii mari de temperatură (în cari se pot produce depuneri de apă de condensafie), au clemele dispuse pe plăci izolante orizontale, pe cari se găseşte un strat de ulei de izolare (v. fig. II). I. Cutie terminală de construcţie Acest strat asigură invarianfa deschisă penfru cablu armat. rezistenfei de izolafie superfi-f) cleme; 2) şfifiuri pentru lipirea cială între cleme, chiar dacă pe conductoarelor cablului; 3) gură de placa izolantă Cad picături de apă. turnare a masei izolante; 4) guler Cutiile terminale de COn-de strîngere a armaturii cablului, strucfie etanşă au compartimentul cu cleme închis cu un capac protector, echipat cu garnitură de etanşare (v. fig. III). Se instalează în exterior sau în spafii umede. Cînd sînt instalate în spafii în cari se produc variafii mari de temperatură, cutiile terminale de construcfie etanşă au clemele dispuse pe plăci izolante orizontale cu un strat de ulei, ca şi în cazul cutiilor terminale de construcfie deschisă (v. fig. /V).
III. Cutie terminală penfru exterior, de construcţie etanşă.
1) spafiu umplut cu masă izolantă după montarea conductoarelor.
IV. Cufie terminală de construcfie efanşă, avînd placă cu cleme orizontală, cu .izolafie de ulei.
Se mai deosebesc:
Cutie terminală cilindrică avînd în partea de jos un gît» ,ar în partea de sus, un capac găurit. Cablul pătrunde prin partea
Cuiie terminala de trecfcré
637
Cutie de rezistoare elecfrice
de jos, iar conductele izolate, prin găurile capacului găurit; legătura în firele şi în conductele cablului se face definitiv, prin lipire cu staniu. Sin. Cap de cablu.
Interiorul cutiei se umple cu masă izolantă de umplere (v. fig. V). Pentru cablg sub plumb blanc (nearmat) se folosesc cutii terminale cilindrice de plumb.
Pentru cablu armat se folosesc cutii terminale de fontă.
Cufie terminală cu separator, avînd la placa cu cleme dispozitive pentru utilizarea unor călărefi (separatoare) cari permit separarea sau racordarea unora dintre circuite (v. fig. V/). Se foloseşte în locurile
în cari e ^nevoie - w	VI.	Placă	cu	cleme cu separatoare,
sa se taca sepa- v< Cutle termi. f)| 2) legături cu exteriorul; 3), rarea unora in- na|ă cjijncjrjcă.	4) călărefi (separatoare),
tre circuite, pentru diferite măsurări, sau unde trebuie să se facă redistribuirea legăturilor.
î. ~ terminală de trecere. 7e/c.; Cutie terminală care face legătura între firele unei linii aeriene şi un cablu de telecomunicafii. Are trei compartimente: unul pentru introducerea cablului, altul pentru amplasarea dispozitivelor de proteefie şi al treilea pentru introducerea firelor izolate cari sînt în legătură cu linia aeriană.
Dispozitivele de proteefie contra supratensiunilor de pe linia aeriană, date de descărcările atmosferice sau de liniile de energie electrică vecine, pot fi de tipul: cu fuzibile, cu plăci de cărbune, sau cu tuburi cu descărcare în gaze. Carcasa metalică are perefi dubli, pentru a evita condensarea în interior a apei.
2.	~a venfilului de hidranf. Alim. apă: Termen impropriu penfru Corpul supapei de hidrant (v.).
3.	Cutie, pl. cutii. 2. Tehn.: Aparat sau instrument care are forma de cutie, respectiv confine un organ principal în formă de cutie.
4.	~ de capacităfi- Elt.: Cutie în care sînt montate cîteva condensatoare de precizie cu dielectric solid, de capacitate cunoscută, cari pot fi grupate în mod diferit, în paralel, în scopul obfinerii unei capacităfi totale variabile într-un interval cît mai larg. Dispozitivele de comutare sînt analoge cu cele de la cutiile de rezistenfe, fie de tipul cu fişe (v. fig. ?), fie de tipul cu manetă şi ploturi (v. fig. II). Reglarea se face obişnuit în trepte.
al condensatoarelor din cutiile bine executate e mică (de ordinul tg 8'S-5 • 10"4).
LT
oi
0,2
03
Qi- julF
I. Cutie de capacităfi cu fişe.	#
Limite de reglare: 0---1 pF, în trepte din 0,1 în 0,1 p.F (în figură, capacitatea cutiei: 0,1 |iF).
S-au construit şi cutii cu reglare continuă, introdueîndu-se şi un condensator rotativ, cu dielectric aer, a cărui variafie de capacitate să acopere treapta de reglare care se obfine de la condensatoarele cu dielectric solid. Tangenta unghiului de pierderi
II. Cutie de capacităfi cu manefă şi ploturi.
1) disc metalic de confacf; 2) material elecfroizolanf; 3) mîner izolant de manevră; 4) ploturi de contact. Limite de reglare: 0—1,111 yF, în trepte din 0,001 în 0,001 ^F.
5. ~ de conectare. Telc.: Cutie anexată la unele aparate telegrafice, care permite atît conectarea aparatului respectiv, cît şi conectarea surselor de alimentare.
e. ~ de induefanfe. Elf.: Cutie în care sînt montate bobine de reactanfă (inductanfele) etalonate, cari pot fi grupate diferit în serie, în scopul obfinerii unei inductivităfi totale variabile în trepte, într-un interval cît mai larg (v. fig.). Bobinele de
L,
Cutie de induefanfe.
reactanfă componente se construiesc după normele de fabricare a inductanfelor etalon (v). Comutările se fac cu fişe, ca Ia cutiile de rezistenfe cu fişe (v. Cutie de rezistoare electrice). Montajul asigură o rezistenfă constantă a cutiei, la inductivitate reglabilă; în acest scop, fiecărei bobine (L\, L2, etc.) îi e asociat un rezistor (înfăşurare antiinductivă) cu rezistenfe de valori R\, R2, etc., egale cu ale rezistenfei bobinei de reactanfă care-i corespunde. Numărul fişelor e egal cu numărul bobinelor de reactanfă. Cutia se poate realiza penfru frecvenfe pînă la 1 MHz.
Cutiile de inductanfă se folosesc relativ rar, deoarece precizia lor poate fi asigurată greu, datorită influenfei mutuale dintre bobine. Pentru obfinerea de inductivităfi variabile reglabile se preferă construcfiile tip variomefru.
7.	~ de măsură. Tehn.: Sin. Doză de măsură (v.).
8.	~ de punte electrică. Elf,: Punte electrică de măsură gata montată (v. Punte electrică).
9.	~ de rezistoare electrice. Elf.: Cutie în care sînt montate rezistoare de precizie, putînd fi grupate în serie în diferite moduri, prin intermediul unor dispozitive speciale de comutare, în scopul obfinerii unei rezistenfe echivalente variabile în trepte înfr-o gamă largă de valori, cu folosirea unui număr mic de rezistoare individuale.
Cufie de rezisfoare electrice
638
Cufie de rezisfoare electrice
E folosită în special în laboratoare. Rezistoarele individuale sînt în general bobinate, cu inductivităfi şi capacităţi proprii cît mai reduse, corespunzînd normelor de executare a rezis-toarelor etalon de valori fixe, cu precizia variind între 0,2% şi
0,02 ö/oo» valoarea uzuală fiind de 0,02%.
După sistemul	de comutare,	se deosebesc	cutii	de rezistente cu fişe, sau	cu ploturi şi	manete.
Cutiile de rezisfoare cu fişe sînt de asemenea de două tipuri, după modul	de inserare	în circuit	al	rezistoarelor: prin
scoaterea sau prin	introducerea	de fişe.
La primul tip (v. fig. /), capetele fiecărei bobine de rezistentă sînt conectate la două plăci masive, apropiate, de alamă (tacheti), fixate pe capacul cutiei, executat dintr-un material foarte bun izolant (de ex. ebonită). Pentru scoaterea din circuit a unui rezistor, se scurt-circuitează cu ajutorul unei fişe cei doi tacheti corespunzători; pentru introducerea unui rezistor în circuit, fişa respectivă se scoate dintre tacheti. Fişele, în număr egal cu al rezistoarelor, sînt de alamă şi au de obicei un mîner izolant. Pentru asigurarea unui bun contact electric, fişele şi locaşurile lor se execută pufin conice (cu o deschidere de 4«-9°), suprafeţele de contact se prelucrează cu multă afenfie, iar la manipulare se evită
*	2	2	5	10	20	20	50
>j( W >-K w w w w )_
w >-K >1< yH )-K H—
/. Cufie de rezisfoare cu fişe, la care un rezistor se Introduce prin scoaterea unei fişe. a) principiu de construcfie (secfiune); b) schemă electrică; 1) bornă de racord; 2) tachefi; 3) fişă; 3') mînerul izolant al fişei; 3") corpul fişei; 4) placă de ebonită; 5) dispozitiv de racord şi ajustare (etalonare); 6) bobină de rezistenfă.
5000	2000	2000
500	200	200	100
10	20	30 W
100	200	300	900
OtOtOtO
1000	2000	3000
atingerea cu mîna sau murdărirea fefelor de contact. Cu aceste precaufuni, rezistenta de contact e neglijabilă (circa 0,001 Q).
Rezistoarele sînt instalate de obicei în grupuri de cîte patru, valorile rezistentelor dintr-un grup fiind în raportul 1 :2: 3 :4 sau
1	‘.2:2x5) fiecare grup are rezistenfele de zece ori mai mari decît ale grupului precedent. Cu o astfel de serie de 16 sau 20 de rezistenfe se poate obfine o gamă largă de valori (v. fig. II a şi b), cu trepte de reglare mici. Acest tip de cutie de rezistoăre prezintă unele dezavantaje: citire dificilă a rezistenfei totale (prin însumarea rezistenfelor fişelor scoase); număr mare de fişe; eroare variabilă, funcfiune de numărul rezistentelor de contact şi de presiunea şi starea suprafefelor de contact; imposibilitatea de a obfine o rezisfenfă cu variafie monotonă în trepte ega^.
La al doilea tip, constituit de aşa-numife!e cutii de rezisfoare cu fişe în decade, o rezistenfă dorită se realizează prin introducerea unei fişe, iar manipularea se face cu un număr constant de fişe, egal cu numărul şirurilor decadice (de cîte zece sau nouă rezisfoare egale) cari compun cutia (v. fig III).
II. Cutii de rezistoăre cu fişe, la cari un rezisfor se introduce prin scoaterea unei fişe.
a) gama de reglare 0-• -11 110 Q, cu trepte din ohm în ohm; b) gama de reglare 0 --11 111 Q, cu trepte din 0,1 în 0,1 Q.'
l/l. Schema cutiei de rezisfoare cu fişe, în decade.
Gama de reglare 0-• -11 110 Q, cu trepte din ohm în ohm.
Dezavantajele cutiilor decadice sînt: prelucrarea mecanică mai dificilă (cost mai mare); pentru aceeaşi gamă de valori ale rezistenfei, cu aceleaşi trepte, un număr de rezistoăre (bobine) de 2V2 ori mai mare (ceea ce atrage mărirea volumului cutÍ3Í)í întreruperea curentului la reglarea rezistentei. Complicînd schema, numărul bobinelor din fiecare decadă poate fi micşorat la cinci (v. fig. IV), ceea ce reduce dimensiunile cutiei.
Cutiile de rezistoăre cu ploturi şi manete au manete rotitoare, echipate cu perii de confact, culisînd peste ploturile de alamă, între cari sînt conectate rezistoarele (bobinele) (v. fig. V).
Ploturile de alamă dură (pentru reducerea uzurii) sînt dispuse semicircular (v. fig. V b, VII şi VIII a) sau circular (v. fig. VIII b); periile se construiesc din mai multe lamele elastice de bronz fosforos sau de tombac; ele pot fi întregi (v. fig. VI b şi c) sau sudate (v. fig. VI a şi d), iar lamelele periilor se asamblează cu (v. fig. VI c şi d) sau fără garnituri (v. fig. VI a şi b) (în primul caz arcuirea lamelelor e mai mare). Pentru ca prin deplasarea periilor pe ploturi să nu se formeze şanfuri, lamelele se aşază înclinat cu 60'»*70° fafă de rază. Maneta comuta—
Cutie cu muşchi
639
Cutie cu muşchi
torului se execută cu un braf (v. fig. VI a) sau cu două brafe v. fig. VI b, c, d) (în primul caz presiunea asupra contactelor şi deci
se apreciază cu ajutorul constantei de timp S—Xj(xir indicată uneori de constructor (v.( de ex , tabloul II). Sin. Cutie cu rezistenfe.
IV. Scheme decadice pentru cutii de V. Cutie de rezistoare cu plo-rezisfoare cu fişe, cu număr mic de	furi	şi manete.
bobine.	a) schemă de principiu; b) ve-
uzura la rotirea periei e neunifor- dere; 0 perie; 2) manefă; mă). Rezistenfa de contact între	3) P,otî 4) rezistoare.
perie şi plot la presiuni cari nu
uzează exagerat ploturile e de 0,002"*0,004 Q (mai mare decît la rezistoarele cu fişe). Gruparea rezistoarelor componente se face de obicei după principiul decadic (v. fig. VII), cu zece sau cu nouă trepte şi tot atîtea rezistoare identice, sau eventual mai pufine (cu schema din fig. VIII b). Deşi au rezistenfe de contact mai mari, cutiile de rezistoare cu ploturi şi manete prezintă avantaje cari le fac astăzi preferate cutiilor cu fişe: lectură directă a rezistenfei după pozifia manetelor; manipulare comodă; construcfie mai uşoară (cost mai redus); eroare constantă şi independentă de experienfă celui care manevrează; posibilitate de variere monotonă, în trepte egale, a rezistenfei.
Pentru ca rezistoarele să nu-şi schimbe sensibil valorile de etalonare prin încălzire, cum şi pentru protecfia izolaţiei între spire nu trebuie depăşifi curenfii înscrişi de obicei pe, capacul cutiei (v., de ex., tabloul I). în lipsa acestor date se admite o
Vil. Schema cutiei de rezistoare cu VIII. Schema decadelor cu ploturi ploturi şi manete.	şi manete cu un număr complet (a)
Gama de reglare: 0---100Q,cu frepfe	şi	redus	(b)	de	bobine,
din 0,1 în 0,1 Q.
Tabloul I
Tabloul II
Valoarea rezistentei Q	Curentul admisibil A
0, 1. • • 0,4	1,5
1 4	0,8
10 40	0,25
100 400	0,03
1000 4000	0,03
10 000 40000	0,008
Valoarea	Constanta
rezistentei	de timp
Q	S
10 000	—10“5
1000	-icf6
100	+ 10-7..._-107
1 --10	+10-e...+-1°7
i. Cufie cu muşchi. Mine: Dispozitiv folosit la procedeul de săpare a pufurilor de mină prin percusiune, în terenuri dez-
C	Ú
VI. Comutatoare cu ploturi şi manete de diverse tipuri.
încărcare maximă de 0,25***0,5 W de bobină. Reactanfa parazită X a bobinelor de rezistenfă r, la frecvenfe înalte / = co/2jt,
Cutie cu muşchi.
agregate acvifere, pentru ca, după ce cuvelajul de susfinere a ajuns la fundul pufului, să asigure etanşeitatea cu roca încon-
Cutinif
640
Cufremur de pămîni
jurătoare. Dispozitivul consistă dintr-un inel interior a, la exteriorul căruia poate aluneca cuvelajul b. Inelul interior e echipat cu un picior înşurubat, sub care se montează un alt inel, care întăreşte piciorul şi uşurează înaintarea prin noroiul din puf. între cele două picioare se îndeasă o cantitate de muşchi d, susfinută cu o refea de sîrmă e. Âtingînd fundul pufului, cutia cu muşchi se aşază pe inelul f, susfinut de inelul purtător I, iar cuvelajul, prin greutatea lui, alunecă în jos, presînd puternic muşchiul către peretele de rocă al pufului. Un tub de echilibru are rolul de a lăsa să se scurgă atîta apă,> cîtă e necesară pentru ca cuvelajul să preseze asupra muşchiului din cutie, după ce aceasta a atins fundul pufului.
i.	Cutinif. Petr.: Constituent macerai al cărbunilor naturali, format din cuticule. la parte la structura unor clarite.
în lumină reflectată (imersiune), în cărbunii cu mai mult decît 29% materii volatile, cutinitul are culoare cenuşie închisă pînă la neagră, pufin mai deschisă decît sporinitul corespunzător. Cu cît rangul cărbunelui creşte, cu atît culoarea e mai deschisă şi, în cărbunii cu mai pufin decît 20% materii volatile, în general nu se distinge. Totuşi, în cărbunii cari confin sub 12% materii volatile, cutinitul se distinge în lumina polarizată.
în lumină transmisă, culoarea cutinitului variază cu rangul cărbunelui: galben-portocaliu, cînd confinutul de materii volatile e mai mare decît 35%; roşie spre brună, cînd acesta e cuprins între 35 şi 20%. Cînd confinutul de materii volatile e sub 30%, cutinitul.are aceeaşi culoare ca vitrinitul.
Densitatea, microduritatea şi relieful cutinitului se aseamănă cu ale sporinitului. V. şi sub Exinit.
2.	Clifisan. Ind. piei.: Produs preparat pe bază de untură de peşte sulfatată special, cu proprietăfi de stabilitate deosebite. E folosit la ungerea pieilor, în special a boxului de vifel şi de vită, a şpaltului şi a pieilor pentru îmbrăcăminte.
3.	Cutifă, pl. cufite. Pisc.: Element component principal al unui gard pescăresc cu leasă, constituit dintr-un jgheab lung şi mobil, cu perefii şi fundul confecfionate din ostrefe sau din nuiele împletite. La partea superioară are o deschidere mai mare, şi perefii laterali mai înalfi, marginea inferioară a cutifei fiind legată printr-o articulafie de aripile gardului, permifînd deplasarea acesteia pe verticală; gura inferioară (de ieşire) e mai îngustă şi are perefii laterali mai scurfi, fiind legată de un sac lung de plasă, în care se prinde peştele adus de curent. Datorită variaţiei nivelului apei, adîncimea cutifei se reglează cu ajutorul unor dispozitive numite juguri, cari o susfin la adîncimea corespunzătoare, menfinînd-o în această pozifie cu ajutorul a două grinzi aşezate pe pilofi deasupra apei. Sin. Coşul lesei.
4.	Cutremur de pămînf, pl. cutremure de pămînt. Geo/.: Zguduire bruscă şi puternică a scoarfei Pămîntului, provocată de fenomene din interiorul acestuia, care produce distrugeri, în special în construcfii, şi efecte psihice deosebite asupra oamenilor. Sin. Seism, Mişcare seismică (v. şi sub Seismologie).
După regiunea de la suprafafa Pămîntului unde se produc, se deosebesc: cutremure de uscat (terestre) şi cutremure submarine.
După intensitatea lor, cutremurele pot fi: microseisme, înregistrate numai de aparate speciale (v. Seismograf), şi macro-seisme, simfite şi de oameni.
După adîncimea locului din scoarfă de unde se propagă, numit centru sau hipocentru, se deosebesc: cutremure superficiale, cu hipocentruI la adîncimi pînă la 10 km; cutremure normale, cu hipocentrul pînă la 60 km adîncime; cutremure intermediare, cu hipocentrul între 60 şi 300 km adîncime; cutremure adînci, la cari hipocentrul e la peste 300 km adîncime (chiar pînă la 800 km).
După cauzele cari le produc, cutremurele pot fi: cutremure de prăbuşire sau de surpare, în general cutremure locale, uşoare,
cari se resimt pe suprafefe mici şi cari sînt datorite prăbuşirii perefilor sau tavanelor golurilor carstice (v. şî sub Carst) din calcare, sare, gips, etc.; cutremure vulcanice, cari sînt cutremure de intensităfi diferite, resimfite pe o suprafafă relativ mică (pînă la cîteva zeci de kilometri) şi cari se produc în apropierea vulcanilor, în legătură sau nu cu erupfia acestora; cutremure tectonice, cari sînt datorite mişcării de aşezare a rocilor scoarfei, de-a lungul dislocafiilor mai recente, ca urmare a continuării răcirii scoarfei, care se contractă încetul cu încetul, îşi micşorează volumul şi tinde spre o nouă aşezarâ, sau sînt produse de cristalizări bruşte de roci în stare lichidă din interiorul scoarfei pămîntului, cari se fac cu degajări mari de presiune şi căldură.
Cutremurele de pămînt sînt caracterizate prin durată, prin frecvenfă de producere, prin intensitate şi prin efectele pe cari le produc.
Durata cutremurelor e, în general, mică (fracfiuni de secundă pînă la cîteva secunde), însă zguduirile respective se pot repeta la intervale mai lungi sau mai scurte. Frecvenfă de producere a cutremurelor pe planeta noastră e de peste 100000 cutremure pe an.
Intensitatea cutremurelor variază de la o regiune la alta, iar în cadrul unei anumite regiuni, intensitatea se manifestă diferit, în funcfiune de: natura petrografică a stratelor superioare ale scoarfei Pămîntului, nivelul hidrostatic al apelor subterane din regiunea respectivă şi calitatea construcfii lor. în adevăr, în rocile compacte (de ex.: rocile magmatice, meta-morfice şi parfe din rocile sedimentare cimentate, tari şi ne-alterate), influenfă cutremurelor se simte mai slab decît în rocile alterate sau în cele moi sau mobile (v. tabloul I).
Tabloul I
Natura petrografică a terenului	Gradul de mărime, peste cel normal indicat . de scara internafională
Aluviuni, pietrişuri, nisipuri, turbă (pericolul creşte cu gradul de umiditate şi în special dacă grosimea stratelor respective e mai mică decît 4 m şi straiele sînt aşezate peste roci compacte)	1...2
Terenuri argiloase, marne, loess, lut, etc. (în stare uscată şi compactă nu sînt periculoase; în stare uscată, afînată, sau în caz de infiltraţii de apă, în stare plastică sau chiar moale, sínt periculoase)	1-3
Terenuri de umplutură (naturală sau artificială)	2—3
Terenuri mlăştinoase	3...4
Gresii alterate, brecii, conglomerate, roci magmatice alterete	1-2
Cuarfite (chiar alterate), roci compacte, marmure, etc.	0
Prezenfa stratului acvifer aproape de suprafafă (la adîncimi cuprinse între 2 şi 5 m) sau faptul că fundafiile construcfiei ajung pînă aproape de apă, fac	q
ca intensitatea cutremurului să crească. în ce priveşte calitatea construcţiilor se constată că în aceeaşi regiune unele construcfii nu suferă nici o avarie (sati cel mult suferă avarii minime), în timp ce la altele (execu-	I.	Producerea cutremurului,
tate neîngrijit, din mate- f) î1JP°ce"^u; b> epicen!i,'/l;	's°^d-
. ,	wi	Uf, IV. V. VI) zone cu gradul de seismici
rial necorespunzator, gre-	tate	m(	jV(	v#	V|.
şit calculate şi concepute
arhitectonic) se produc deteriorări grave.
Pentru coordonarea cercetărilor asupra cutremurelor s-a stabilit o scară internafională de grade de intensitate seismică, în care
Culremur de pămînf
641
Cutremur de pămînt
s-a finut seamă de efectul produs de cutremur asupra oamenilor şi asupra construcţiilor şi de. acceleraţia orizontală a undelor cutremurului, în raport cu acceleraţia gravitafiei (v. tabloul l).
Cutremurele se produc într-un centru sau hipocentru (v. fig. /), de unde zguduirile se propagă în scoarfa Pămîntului, sub formă de unde elastice sferice, împrejurul hipocentrului. Aceste
unde sînt, fie longitudinale (v. fig. II A), ale căror oscilafii se caracterizează printr-o succesiune de comprimări şi dilatări ale mediului (solid, lichid sau gazos) în sensul direcfiei de propagare, şi printr-o vitesă de 7—13 km/s, fie transversale (v. fig. II B), ale căror oscilafii se caracterizează prin deplasări tangenfiale ale particulelor mediului (numai în mediu solid)
Scara internaţională a intensităţilor seismice	Tabloul	II
Gradul	Valoarea accelerafiei, în mm/s2	Caracterizarea cufremurului	Efectele cutremurelor
1	<2,5	Imperceptibil	Zguduire microseismică înregistrată numai de aparate.
II	2,6-5	Foarte sfab	Zguduire foarte uşoară, înregistrată de aparate şi simfifă de unele persoane sensibile şi nervoase aflate la etaj, în repaus complet.
III	6-10	Sfab	Cutremurul e simfif de pufine persoane, în special la etajele superioare, sub forma unei zguduiri asemănătoare celor produse la frecerea prin apropiere a unui vehicul.
IV	11-25	Potrivit	în afara clădirilor, simfif de pufine persoane; în clădiri, de pufine persoane, în subsol, şi de mai mulfe, în restul clădirii, sub forma unor zguduiri asemănătoare celor produse la trecerea unui camion greu pe un pavaj de piatră; în casă se produc: uşoare oscifafii ale obiectelor suspendate sau ale lichidelor în vase deschise, mici vibrafii ale geamurilor, scîrfîit slab de uşi şi de ferestre, mici fisuri în fencuiefi. Pufine persoane se deşteaptă din somn.
V	26—50	Destul de puternic	ín afara clădirilor, simfif de mulfe persoane; în clădiri, perceput de tofi, chiar de cei ocupafi cu munca; cei cari dorm se deşteaptă; unele persoane întră în panică şi fug din casă; se simte zguduirea generală a clădirii ca la căderea unui obiect greu; obiectele cu baza de susfinere mică se răstoarnă, ceasornicile-pendulă se opresc; mobilierul se deplasează pe pardoseală; obiectele suspendate sau lichidele din vase oscilează puternic; uşile şi obloanele se deschid şi se închid; geamurile vibrează puternic şi pot crăpa; lumina se stinge şi se aprinde în urma atingerii firelor prin mişcarea ior înfre sfîipi; ciopofele sună singure; se produc mici crăpături în tencuială.
VI	51—100 (g/200-t/100)	Puternic	E simfif de tofi şi foarte mulfi intră în panică şi fug din casă; mobilierul se deplasează; cad fa» blourile; se poafe sparge vesela; se răstoarnă cărfile şi obiectele din rafturi; lichidele din vaseie deschise se varsă; se produc mici desprinderi de tencuială din tavan şi perefi, iar la clădiriie rău construite se produc crăpături nepericuloase; clopotele din turnuri sună p\jfernic.
Vii	101 -250 (g/t00- -g/40)	Foarte puternic	Se produce panică generală; în inferiorul consfrucfiilor se produc stricăciuni ale mobilierului şi căderea sobelor; la consfrucfii solide se produc crăpături uşoare pe perefi, căderi de bucăfi de tencuială, ornamente, placaje din fafadă, căderea figlelor de pe acoperiş, avarierea coşurilor sobelor şi uneori căderea lor; placajele de piatră cu strat inferior de umplutură se desprind; la clădirile cu schelet de lemn se produce degradarea fencuielilor; la construcfiile vechi sau executate slab se produce distrugerea zidurilor; clopotnifele bisericilor şi clădirife rurale suferă stricăciuni importante; zidurife despărţitoare de lemn, de piafră fără morfar, se degradează; bolţile şi buian-drugii în formă de boltă la ferestre şi uşi crapă şi uneori cad; apele ríuriíor şi ale lacurilor se tulbură şi fac valuri; unele maluri se prăbuşesc.
vin	25Í-5C0 (g/40-JP/20)	Distrugător	Panică foarfe mare, în generai fără vicfime; se produc stricăciuni puternice chiar la construcfiile mai solide; majoritatea coşurilor şi parfe din figle cad; învelitorile se desprind; zidurile de umplutură se distrug şi cad; în perefi apar crăpături puternice, iar unele clădiri se dărîmă parfial; fumurile bisericilor şi coşurile fabricilor se deteriorează şi unele se năruie; construcfiile cu schelet de beton armat suferă stricăciuni uşoare, în special la capetele stîlpilor; statuile şi monumentele se rofesc pe fundafii, iar unele se răstoarnă; zidurife solide de piafră fără legătura rosturilor se dărîmă şi se răstoarnă; arborii se apleacă şi uneori se rup; pe rîuri şi pe lacuri*nămolul din fund e răscolii şi turbură apa; se produc valuri mari.
IX	501 •••1000 (g/20-g/10)	Pustiitor	Panică foarte mare, cu victime; deteriorări puternice la casele de zidărie fără schelet de rezistentă; coşurile de beton cad; coşurile de fabrică se dărîmă parfial sau fotal; la construcfiile cu schelei de lemn se degradează perefii, cad tavanele, scheletul se deformează şi se deplasează; la construcfiile cu schelet de beton armat se distruge zidăria de umplutură, apar găuri în zidărie şi bucăfi din aceasta sînt azvîrlite afară; ornamentele acoperişurilor şi elementele prefabricate din befon armat, slab legate între ele sau la reazeme, se desprind şi cad; apar mici crăpături ale terenului (în special în terenurile umede şi abrupte); se produc crăpături în refeaua de canalizafie.
X	1001-2500 (g/10-g/4)	Nimicitor	Mulfe victime; cele mai multe construcfii de zidărie şi de paiantă se distrug complet; în zidurile groase apar crăpături mari; la construcfiile cu schelet de beton armat, zidăria de umplutură e aruncată în afară; se produc stricăciuni ale sfîlpilor, cari se macină în special la capete; la construcţiile cu schelet metalic, sfîlpii metalici se încovoaie; casele de lemn, în special acoperişuri/e, se distrug; şinele de cale ferată se deplasează şi se încovoaie uşor; canalizafiile se distrug, sau se înfundă; pavajele de piatră şi de asfalt crapă şi se văluresc; nivelul apelor în fîntîni se modifică; barajele şi îndiguirile se deteriorează; în terenurile necoezive apar crăpături pe lungime mare, în special paralele cu rîurile; malurile şi falezele se surpă; în terenurile afînate se observă alunecări şi prăbuşiri pe stratele înclinate; apele din lacuri şi rîuri fac valuri mari şi se revarsă.
X!	2501-5000 (S/4-S/2)	Catastrofal	Foarfe multe victime; consfrucfiile de zidărie se distrug total; cele de lemn, cu schelet de beton armat şi metalice se distrug parfial, iar unele total; sfîlpii masivi de zidărie şi de piafră ai podurilor se prăbuşesc; digurile şi barajele se distrug; ferasamenfele căii ferate se dislocă, iar şinele se îndoaie mulf; canalizafiile sînf distruse complet; apar numeroase modificări în stratele superioare ale Pămîntului, cum şi crăpături largi şi de lungimi foarfe mari; apa mării inundă uscatul sub formă de valuri uriaşe.
XII	> 5000 O g/2)	Cafastrofaf total	Foarfe multe vicfime; nu rezistă nici o construcfie; scoarfa pămîntului şi fundul mării suferă modificări radicale; apar crăpături mari, prăbuşiri; se formează falii; apele îşi schimbă cursul; apar cascade; dispar izvoare, etc.
4!
Cuffer
642
perpendicular pe direcfia de propagare şi au vitesa de
4—7 km/s. Undele longitudinale ajung primele la suprafafă, sînt precursoare cutremurului şi se notează cu P; undele transversale sînt vibrafii secunde şi se notează cu S. Zona de la suprafafa Pămîntului, care se găseşte imediat în fafa hipocen-
i®!
ii
8
ÎL Propagarea vibraţilor unui cutremur.
A) vibrafii longitudinale; B) vibrafii transversale; ab) direcfia de propagare a vibraţiilor longitudinale; dd') direcfia de propagare a vibrat iilor transversale; c) undă comprimată; d) undă dilatată; SS') sensul în care se deplasează mo/eculele.
truIui, adică proiecfia verticală a hipocentrului pe această suprafafă, se numeşte epicentru.
După ce a intrat în vibrafie, datorită primelor unde longitudinale şi transversale ajunse la suprafafa Pămîntului, epicentrul devine el însuşi un centru, de Ia care vi braf i i Ie se propagă în pătura superficială a scoarfei, constituind undele superficiale, cari au vitesa de 3***3,5 km/s şi cari reprezintă adevărata zguduire simfită de oameni şi căreia îi sînt supuse construcfiile.
în studiul cutremurelor, mişcarea seismică se asimilează local (adică penfru coordonate spafiale date) cu o mişcare oscilatorie armonică de forma:
. , 2jz y = A sin ~ t,
unde. y e deplasarea unui punct al scoarfei Ia timpul t, A e deplasarea maximă (amplitudinea) şi T e timpul în care se produce o oscilafie completă (perioada).
Elementul cel mai important, care dă caracterul mişcării seismice şi interesează din punctul de vedere al rezistenfei şi al stabilităfii construcfiilor, e accelerafia oscilafiei (o). Valoarea ei maximă e dată de formula
4jî2
a = AŢ2 ■
Cu ajutorul acestei expresii se determină coeficientul de seismicitate sau de zguduire (k), din raportul k = a/g, unde g e accelerafia gravitafiei, şi care se introduce în calculul construcţiilor (v. sub Acfiunea cutremurelor).
Penfru înregistrarea cutremurelor, pentru determinarea duratei şi a intensităfii lor, pentru determinarea distanfei epicentrului de la punctul de înregistrare şi a adîncimii la care se găseşte hipocentrul fafă de centru, se folosesc — în stafiuni seismologice speciale — seismografele (v.), cu ajutorul cărora se înregistrează pe o seismogramă (v.) toate fazele cutremurului.
Deoarece observatoarele seismologice sînt în număr mic într-o fără, iar aparatele lor, deteriorîndu-se Ia zguduiri prea puternice înregistrează foarte greu cutremurele peste gradul VII, urmărirea efectelor psihice asupra oamenilor şi pagubele materiale produse construcfiilor se înregistrează prin observafii directe ale celor cari âu simfit cutremurul. Pe bâza acestor
date se determină pe hărfi regiunea atinsă de cutremure, prin homoseiste (curbe cari unesc localităfile zguduite de cutremuri în acelaşi timp) şi isoseiste (curbe cari unesc localităţile cari au simfit cutremurul cu aceeaşi intensitate), cari permit raionarea seismică a unei fări.
î. Cutter, pl. cutfere. Ind. alim. V. sub Tocat, maşină de ~ carne.
2.	Cu|if, pl. cufite. 1. Tehn.; Unealtă de tăiere prin deformare plastică, sau unealtă de desprindere de aşchii în vederea fasonării unei piese, compusă în principal dintr-o lamă (de obicei de ofel) care are un tăiş şi o parfe de prindere (în mînă, într-o altă unealtă ori într-o maşină), echipată sau nu cu un mîner. Forma cufitului şi a tăişului depind de felul tăierii şi de materialul prelucrat. Tăişul poate fi drept, curb ori strîmb (de ex. elicoidal), fasonat, etc.; unele cufite sînt constituite dintr-o lamă care formează un corp tubular, cu un tăiş fără fine, poligonal sau curb.
Cufitul poate fi acfionat prin tragere sau prin împingere, cu mîna sau cu maşina. La tăiere se mişcă fie cufitul, fie piesa de prelucrat, fie atît piesa, cît şi unealta. Mişcarea lor relativă poate fi de translafie sau de rotafie; direcfia ei poate fi paralelă, perpendiculară sau oblică fafă de tăişul cuţitului.
—	De cele mai multe ori, înfr-o operafie de tăiere se folosesc un singur cufit sau mai multe cufite cari lucrează succesiv, cu excepfia operafiilor de forfecare, cînd se folosesc foarfece constituite din două „cufite" asociate în serviciu şi cari acfionează simultan asupra piesei de prelucrat.
Cufitele sînt numite, de cele nxai multe ori, după operafia în care sînt folosite, ori după lucrătorul care Ie foloseşte, şi numai uneori ele au alt nume, de exemplu cufitoaie (v.)f cu-fitaş (v.)f cosor (v.). —
Exemple de cufite folosite în industria pielii:
Cujitul cu contralama, echipat cu mîner cu două plăsele de lemn şi cu o contralamă boantă, e folosit la jupuirea pieilor (v. fig. I k). Contralama poate bascula pentru a permite ascufirea cufitului şi apoi poate fi blocată. în timpul operafiei de jupuire, contralama aşezată spre piele protejează partea cărnii de tăişul cufitului, evitînd defectul care consistă în tăieturi de cufif (v. Cufit, tăieturi de ~ ).
Cuţitul de blanşiruit şi bufuit e constituit dintr-un mîner în care se fixează o lamă de ofel amovibilă (v. fig. / r\ şi r%). E folosit în atelierul de finisaj, la curăfirea părfii vcărnoase a pieilor (blanşiruit) sau la îndepărtarea stratului superficial al fefei pieilor (bufuit). Lama e o placă dreptunghiulară de ofel (cu lungimea de 12*-*15 cm şi lăfimea de 10 cm), cu două vîrfuri rotunjite. După ascufirea lamei cu o piatră abrazivă fina şi aducerea fefei înguste (cant) la unghi drept fafă de fefele late se formează „afa", prin refularea laterală a materialului cu ajutorul unui ascufifor (constituit dintr-o tijă de ofel).
Cufitul de blănar, fără mîner aplicat, are o lamă groasă şi lată, de formă aproximativ romboidală, cu tăiş drept şi cu vîrf ascufit (v. fig. î d).
Cufit de bufuit. Ind. piei. V. Cufit de blanşiruit şi bufuit.
Cufitul de cizmar, fără mîner, are o lamă subfire dreptunghiulară, cu tăişul oblic (v. fig. le); uneori, pentru protecfia mîinii, se foloseşte o teacă de piele în jurul părfii de prindere.
Cufitul de cruponat piei-gelatină, echipat cu mîner cu două plăsele, are lama cu tăiş drept şi vîrful rotunjit (v. fig. In); e folosit, în atelierul de cenuşărit, la cruponarea (v.) pieilor în stare de gelatină.
Cufitul de cruponat piei tăbăcite, echipat cu mîner cu plasele, are Iama (mai masivă decît cea a cufitului de cruponat piei-gelatină) de ofel inoxidabil, cu vîrful curbat în formă de seceră (v. fig. I o); e folosit în atelierul de tăbăcire, la cruponarea pieilor tăbăcite vegetal.
643
Cufit
Cufitul de descărnat, echipat cu două mînere în continuarea lamei, are o iarnă de ofel elastică (cu lungimea de 50—70 cm şi lăfimea de 8—9 cm), cu unu (v. fig. II b) sau cu două tăişuri.
Cufit de şeruit. Ind. piei: Sin. Cufif de descărnat (v.). Cufitul de şfufuit, echipat cu mîner cu două plăsele, e un cufit mic (v. fig. I m), folosit în atelierele de cenuşărit la deta-
A
/. Tipuri de cufif.
a) de bucătar; b) de legăfor de cărfi; c) de potcovar; d) de blănar; e) de cizmar; /) de şelar; g) de grădinar; h) de incrustat, în lucrări de legatorie; i) de subfiaf, în lucrări de legătorie; j) de făiat foife de aur; k) de tăbăcar, cu contralama; I) pentru scos coarnele; m) pentru şfufuit; n) penfru cruponaf piei-gelatină; o) pentru cruponat piei tăbăcite; p) penfru secfionat şi tăiat pielea, rt) şi r2) lama şi mînerul cufitului de blanşiruit şi bufuit.
E folosit în atelierul de cenuşărit, la îndepărtarea manuală a fesutului adipos şi conjunctiv subcutanat de pe pieile cenuşărite, aşezate pe capra de tăbăcar (cîşlău); e folosit şi la completarea descărnatului mecanizat în porfiunile pielii cari nu pot fi trecute prin maşină (capul şi picioarele). Pentru lucru, cufitul de descărnat se împinge înainte, dîndu-i-se şi o deplasare laterală, pentru uşurarea tăierii.
Cufit de egalizat. Ind. piei.: Sin. Cufit de fălfuit (v.).
Cufitul de fălfuit, echipat cu un mîner în continuarea lamei şi cu un al doilea mîner perpendicular pe aceasta, între cari sînt prinse două benzi de ofel, are lama cu două tăişuri, prinsă între cele două benzi (v. fig. II d). E folosit în atelierul de finisaj, la subfierea şi egalizarea grosimii pieilor sau, uneori, în atelierul dé cenuşărit, la prelucrarea pieilor-gelatină.
Cuţitul de făfuit, echipat cu două mînere în continuarea lamei, are o lamă de ofel subfire, cu coifurile rotunjite (v. fig. II c).
Lama trebuie ascufită cu tăişul continuu, neted şi fără afă, pentru a evita zgîrierea pielii-gelatină. E folosit în atelierul de cenuşărit, la îndepărtarea manuală a resturilor de folicule piloase şi a impurităfilor de pe pieile cenuşărite, depărate şi şeruite, cum şi la completarea manuală a operafiei defăfuire mecanizată.
Cufit de jupuit. Ind. piei. V. mai sus Cufit cu contra-lamă; v. şi Cufit rotativ de jupuit.
Cufitul de scos coamele pieilor, echipat cu mîner cu două plăsele de lemn, are lama dreaptă cu tăiş drept, şi ascufită la capăt (v. fig. / /); e folosit în tăbăcărie, cînd pieile se aduc în atelier împreună cu coarnele.
Cufiful de secfionat pielea, echipat cu mîner cu două plăsele, are lama de ofel inoxidabil, curbată spre vîrf şi cu vîrful ascufit (v. fig. I p); e folosit în atelierul de tăbăcărie, la tăierea pieilor, pentru a urmări pătrunderea materialelor tanante în materialul prelucrat.
n
i.j
II. Cufite cu două mînere, folosite în industria pielăriei, a) cufit de depărat; b) cufit de descărnat (de şeruit); c) cufit defăfuif; d) cufif de fălfuit.
şarea urechilor, a buzelor, a căpăfînii, a unghiilor de la picioare, a cozii, a cărnurilor aderente şi a franjurilor cari atîrnă de marginea pielii după operaţiile de ştrecuit şi descărnat. —
Exemple de cufite folosite în gospodărie şi în diferite ramuri ale tehnicii:
Cufiful de bucătărie, echipat cu mîner cu două plăsele de lemn, are o lamă cu tăiş drept sau curb, cu sau fără vîrf ascufit (v. fig. I a).
Cufif de cositoare. Agr. V. sub Cositoare.
Cufit de crestat. Poligr.: Sin. Crestător (v.).
Cufit de cultivator. Agr. V. Cultivator cu cufite, sub Cultivator.
Cufiful de decoletat, constituit dintr-un mîner şi dintr-o lama de ofel plană, curbată în formă de seceră; lama e mai scurtă decît cea a secerei pentru păioase. Serveşte la separarea manuală a crestei sfeclei de zahăr de r,estul plantei (decoletare), după recolfare, în vederea predării sfeclei, pentru prelucrare, la fabrica de zahăr.
Cufitul de gabier, care e un briceag cu 1—2 lame şi o câvilă de mat isit; e folosit de marinari la bordul navelor.
Cufit de gravat. Poligr.: Sin. Cufitaş (v.).
Cufiful de grădinar, echipat cu mîner cu plăsele, are o lamă curbă şi vîrf ascufit (v. fig. I g).
Cufitul de incrustat, cu mîner de lemn dintr-o piesă, are o lamă trapezoidală (de forma unui bisturiu), cu vîrful şi marginile foarte ascufite (v. fig. I h); e folosii, în legătoria de artă, la ornamentarea scoarţelor cu incrűstafii, aplicaţii şi mozaic.
Cuţitul de legăfor de cărţi, echipat cu mîner cu plăsele, are o lamă dreaptă şi tăişul oblic (v. fig. / b).
Cuţitul de nefezif, cu mîner, are o lamă curbată în formă de semielipsă, cu tăiş pe întreaga periferie; e folosit la curăţirea şi netezirea tranşei cărţilor, la lucrările de poleire a acesteia.
Cufitul de potcovar, cu mîner cu plăsele, are tăişul pe o porţiune îndoită de la extremitatea lamei (v. fig. I c).
Cufif de secerătoare. >Agr. V. sub Secerătoare.
Cufiful de subfiaf, cu mîner dinfr-o piesă, are o lamă lată, ascuţită numai Ia partea superioară, pe una dintre feţele folosit în legătoria manuală, la subfierea (şerfuirea) marginilor pielii de legătorie (v. fig. I i). Sin. Subfietor, Şerfmeser.
Cufit de şfanfat. Poligr.: Sin. Ştanfă de decupat. V. sub Ştanfă.
Cufit-disc de plug. Agr.: Sin. Cufit rotativ de plug (v.). V. şi sub Plug.
Cufif
644
Cujíí
Cufitul lat. Agr.: Sin. Brăzdar (v.). V. şl sub Plug.
Cufitul lung: Parte componentă a plugului, constituită dintr-o bară de ofel cu secfiune dreptunghiulară, care se căleşte şi se prinde de grindeiul plugului cu ajutorul unei bride (v. fig. III), adaptîndu-se Ia plug înaintea trupifei, de obicei numai cînd se lucrează în soluri grele, şi care taie în sens vertical fîşia. de pămînt care urmează să	"'2
fie răsturnată de cormană. înclinarea fafă	///.	Plug	fără suport,
de fundul brazdei e de n cufitul lung (fierul lung); 2)-cuţitul lat (brăz-60***75°; vîrful cufitu- dar, fierul lat); 3) cormană; 4) grindei; 5) regu-lui trebuie să fie CU lator; 6) baza de fracţiune; 7) coarnele plugului.
20“*30 cm mai sus decît al brăzdarului şi cu 2•••5 mm în afara muchiei cormanei. Sin. Fierul lung. V. şî sub Plug.
Cufitul pentru tăiat foife de aur, cu mîner cu plăsele sau dintr-o bucată, are o lamă subfire, pufin elastică, ascufită pe ambele muchii şi cu vîrful rotunjit; e folosit la scoaterea foi-felor de aur din cărticică şi la croirea şi manipularea lor în timpul poleirii (v. fig. I j).
Cufitul rotativ de plug e constituit dintr-un disc de ofel (cu diametrul de 400 mm şi cu grosimea de 4—6 mm), cu
IV. Pozifia cufifului rotativ de plug fată de trupifă.
J) cuţit rotativ; Í') suportul cuţitului; 2) brăzdar; 3) cormană; 4) plaz; 5) bîrsă; 6) cadrul plugului.
muchia ascufită, şi se adaptează la unele pluguri în locul cufi-tului lung, cînd nu se lucrează în soluri pietroase (v. fig. /V). V. şi sub Plug.
i. Cufif. 2. Tehn.: Unealtă, de obicei cu mîner şi cu lamă avînd formă apropiată de cea a cufitu lui în accepfiunea 1,
folosită la diferite operafii, de exemplu la crestare sau la deformarea fără separare a unui material solid (de ex. carton), la deta-
şarea unor impurităfi, la detaşarea sau netezirea unui material fibros, pastos, etc., — sau sculă cu lamă de formă diferită de cea indicată la început, folosită la efectuarea operafii lor de mai sus.
Exemple:
Cufitul curăfitor, la carde, e constituit dinfr-o lamă lată sau dintr-o bară cu secfiune triunghiulară, cu o muchie ascufită, dispusă sub cilindru rupător, şi care separă impurifăfi le rămase în materialul fibros după prelucrare în secfia de destrămare, amestecare, curăfire (v. fig. l), de pe smocurile de fibre aduse pe dinfii cilindrului rupător. La unele carde se folosesc două cufite de curăfire, aşezate cu muchiile paralele. La prelucrarea celofibrei, cardele nu au nevoie de cufite curăfitoare sub cilindrul rupător.
Cufitul de depărat e echipat cu două mînere în continuarea lamei, are o lamă de ofel curbă, boantă (v. fig. II a, sub Cufit 1). E folosit, în atelierul de cenuşărit, la îndepărtarea manuală a părului de pe pieile cenuşăritesau coleite, aşezate pe capra de tăbăcar (boc); pentru a-l folosi, lucrătorul împinge lama în răspăr, întinzînd brafele cît mai mult.
Cufitul de holendru, constituit dintr-o lamă metalică, de bronz sau de ofel obişnuit ori antiacid, cu grosimi şi lăfimi diferite, cu care se echipează toba (lame drepte) şi platina ho-lendrului(lamedrepte sau frînte) pentru a obfine măcinarea pastelor fibroase. Cufite asemănătoare se fo-losesc, în acelaşi scop,	„ Alimen)ofor de bumlac,
Şl la rotorul morilor 1) pînză urcătoare cu cuie; 2) cufit cscila.it ega-conice (v.).	lizator.
Cufitul desprinză-tor e constituit dintr-o lamă cu dinfi sau dinír -un lineal cu cuie, care desprinde prin oscilafie materialul fibros transportat pe pînza urcătoare cu cuie, în partea de evacuarea lăzilor alimentatoare cu cîntar aufomat de la cardele de lîna şi de fibre liberiene. La unele carde de fibre liberiene, cufitul des-prirtzător are forma de sector cu mai multe rînduri de cuie.
Cufiful egalizator e constituit dintr-o la-	Lads a||men)atoare peniru UnS.
ma CU dinfi, oscilanta, 1) pînză urcătoare cu cule; 2) cufit oscilant ega-netăietoare, care are lizator; 3) cufit oscilant desprinzător; 4) cufi3 rolul de a egaliza	starului	aufomat.
stratul de material fibros transportat de pînza urcătoare cu cuie de la unele alimentatoare de bumbac (v. fig. II) sau de deşeuri
Cufit
645
Cufit
de bumbac, cum şi de Ia lăzile alimentatoare cu cîntar automat ale cardelor de lînă (v. fig. III). Spre deosebire de acestea, la alimentatorul de deşeuri din secfia de preparafie a filaturii de vigonie, cufitul egalizator e dublu şi are două rînduri de dinfi; primul rînd e constituit de crestăturile de pe o lamă, iar al doilea e format din cuie înfipte Ia distanfe egale în linealul de lemn al cufitului egalizator.
Cufitul făifuitor e constituit dintr-o lamă de ofel de forma unui cufit cu muchie boantă, cu care se echipează maşinile de fălfuit şi aparatul făifuitor al preselor rotative. Cufitul făifuitor loveşte hîrtia pe linia de îndoire şi o introduce între cilin-drele fălfuifoare la maşinile de fălfuit, respectivîntre şinele de presare, la presele rotative.
Cufitul penfru cerneală e constituit dinfr-o lamă dreaptă fixată într-un mîner şi ascufită pe una sau pe ambele părfi, folosit Ia scoaterea din cutie a cerneluri lor consistente (v. fig. /V). Uneori, pentru scoaterea acestorase folosesc cuţite cu lama încovoiată sau spaclul (v.).
î. Cufit. 3. Tehn., Mett.: Unealtă sau sculă aşchietoare cu un singur tăiş principal şi cu unu sau două tăişuri secundare, constituind elementul caracteristic, folosită la diferitele tipuri de strung (strunguri-revolver, automate, speciale, de fabricaţie, etc.), la maşini de alezat, Ia raboteze şi morteze obişnuite, cum şi la unele maşini de mortezat danturi de rofi dinfate, în operafiile de strunjire, rabotare şi mortezare. Părfile esenfiale ale unui cufit sînt de obicei următoarele: partea activă, numită cap; corpul; partea de prindere în mînă sau în dispozitivul de prindere a! maşinii-unelte. Elementele constitutive ale capului cufitului sînt: feţele de lucru, tăişurile, partea aferentă a corpului. La cuţitele simple, corpul serveşte şi ca parte de prindere (v. fig. I).
c
IV. Cufit pentru cerneală, cu lamă dreaptă, ascufită pe ambele părfi.
Fată úp ase/are Fata de degajare
/. Diferite cufite şi elementele ior. a) cufif de strunjit; b) cufif de rabotat; c) cufif de mortezat; d) cufit de alezat; e) cufit de profilat, prismatic; f) unghiurile d& formă şi de pozifie ale cufitului;
1)	partea activă (capul); li) corp; III) partea de prindere; 1) tăiş principal;
2)	tăiş secundar; 3) vîrf; 4) fafă de degajare; 5) fafă de aşezare principală; 5') fafă de aşezare secundară; a) unghi de aşezare; |3) unghi de ascufire; y) ungh i de aşchiere; ctj) unghi de aşezare secundar; |3j) unghi de ascufire secundar; Yj) unghi de aşchiere secundar; 5) unghi de tăiere; e) unghi de vîrf; x) şi
Xl) unghiuri de afac; ^,) unghi de înclinafie.
Pentru definirea pozifiei relative dintre elementele active ale cuţitului şi obiectul prelucrat se folosesc următoarele elemente
geometrice (v. şî sub Aşchiere 2): suprafaţa (iniţială) de aşchiat de pe care se desprind aşchiile; suprafaţa aşchiată, generată de tăişul sculei; suprafaţa de aşchiere, de trecere între primele două; planul de aşchiere, tangent Ia suprafaţa de aşchiere şi care conţine muchia tăişului; planul de bază, care e oricare plan paralel cu cele două mişcări de avans.
Materialul din care se confecţionează cuţitele şi forma elementelor lor constitutive depind de un mare număr de condiţii, cele mai importante fiind: operaţia la care sînt folosite (strunjire, alezare, rabotare, etc.) şi felul maşinii-unelte pe care o echipează, natura materialului prelucrat, regimul de lucru impus, calitatea suprafefelor obfinute, etc.
După calitatea suprafefelor obfinute, se folosesc cuţite de degroşare sau cufite de finisare.
Cuţitele de degroşare sînt caracterizate prin: rigiditate (dimensiuni mai mari ale corpului), unghiuri de degajare mai mari (pentru uşurarea procesului de aşchiere), unghi de atac principal în general mai mare decît 45°, unghi de atac secundar mai mare decît 10—15°, rază de vîrf relativ mică (în general 2-»3 mm).
Cufitele de finisare sînt caracterizate prin unghiuri de atac mai mici şi raza de vîrf cît mai mare (pînă la valoarea r= oo, la cufitele late de finisare şi la cufitul Kolesov, v. aefig. XV), pentru a micşora urmele de sculă şi a mări netezimea suprafefei prelucrate; de asemenea, sînt recomandate unghiuri de aşezare mai mari şi unghiuri de degajare mai mici sau negative.— Capul cufitului constituie, de obicei, un element de construcfie distinct, confecfionat dintr-un material special pentru scule — sub formă de plăcufe (standardizate în diferite forme şi dimensiuni) — care se fixează pe corp. Cufite cu capul şi corpul monobloc, de material special de scule, se confecţionează rareori (de ex. la scule cu dimensiuni mici). Plăcuţele de ofel rapid se sudează pe corp; cele de metale dure şi de materiale mineraloceramice se lipesc sau se fixează prin mijloace mecanice; plăcufele de diamant se fixează prin mijloace mecanice. Pentru plăcuţele de metale dure şi mineraloceramice, fixarea labilă cu ajutorul forfelor de aşchiere (v. fig. II f) prezintă următoarele avantaje: se evită spargerea plăcufelor la oprirea maşinii, cum şi fisurarea lor datorită încălzirii şi răcirii la lipire; permite înlocuirea rapidă a plăcufelor uzate; se reduce consumul de corpuri de cufite.
Forma fefei de degajare şi valoarea unghiurilor de degajare y şi de aşezare a se stabilesc pe baza criteriilor generale, comune tuturor sculelor aşchietoare (v. sub Sculă, Sculă aşchietoare), în funcfiune de: duritatea şi prelucrabilitatea materialului aşchiat, grosimea aşchiei, netezimea impusă a suprafefelor prelucrate, rezistenfa mecanică şi la uzură a materialului sculei; pentru mărirea durabilităfii, fafa de degajare a cufitului trebuie să fie polisată foarte îngrijit.
Cufitele pentru aşchiere rapidă au capul (partea activă) constituit dintr-un material foarte rezistent Ia uzură (metal dur sau material mineraloceramic) şi o configurafie caracteristică a fefei de degajare; ele permit aşchierea cu vitese mari — şi deci şi cu temperaturi înalte — chiar a oţelurilor cu duritate mare sau călite; penfru micşorarea uzurii muchiei tăişului (de cele mai multe ori fragilă, la materialele de scule amintite) se adoptă un unghi de degajare negativ, fie pe întreaga faţă de degajare, fie numai pe o faţetă îngustă de-a lungul tăişului.
Cufitele pentru vitese mari de aşchiere reclamă echiparea fefei de degajare cu un prag sau cu un fărîmător de aşchii (v.).—
Forma tăişurilor şi a unghiurilor de pozifie ale acestora în planul de bază, (unghiurile de atac % şi xi) depind de felul maşinii şi de felul operafiei la care e folosit cuţitul.—
După forma capului, cuţitele de strung şi de raboteză se clasifică în următoarele tipuri fundamentale (v. fig.//I): cufit drept,
Cufií
646
Cufií
care are axa de simetrie dreaptă atît în plan cît şi în elevaţie (în profil); c u t it încovoiat, cu axa de simetrie încovoiată în plan şi dreaptă în elevafie; cuţit cotit, cu axa de; simetrie cotită în elevaţie şi dreaptă în plan; cuţit cu cap Îngustat, care are capul mai îngust decît corpul. — Se confec-fioneazăşi cufitecu forme corespunzătoare anumitor operafii, prin combinarea formelor fundamentale (de ex.: cufit de retezat cu cap îngustat şi cotit, cufit de retezat cu cap îngustat şi încovoiat, etc.).
După sensul a-vansului de lucru oridupăsensul dispunerii anumitor elemente ale cufitu lui (tăişul principal, abaterea fe încovoiere, etc. )în raport cu axa lui, se deosebesc: c u-fite pe dreapta şi pe stingă (v. fig, Hi a, a', b şi b'), corespunzător sensului arătat de degetul mare la suprapunerea palmei mîinii drepte sau, respectiv, mî inii stîngi, peste corpul cufitului, şi cu degetele îndreptate spre vîrful acestuia.
Partea de prindere a cutifuluiîn mînă sau în dispozitivul de prindere al maşinii-unelte poate fi monobloc cu corpul sau poate fi constituită dintr-o gaură pentru calare pe un dorn sau pe o coadă amovibilă. Ultimul fel de execuţie a părfii de prindere se foloseşte aproape excluziv la cufitele-disc (v. mai jos).
Corpul cufitului poate avea forma de bară prismatică, de bară cilindrică, de disc sau de placă. După această formă, cufitele se numesc: cufite prismatice, cufite cilin-
9
II. Diferite construcţii ale capului de cuţit din elemente asamblate, a) cufit cu cap sudat cu corpul, cap la cap (vedere laterală); b) cufit cu placă de ofel special sudată pe o bază, sudată cu corpul, cap la cap; c) cufit Ignafiev cu plăcufă de ofel specia! sudată pe corp de ofel carbon;
d)	cufite cu plăcufe de ofel special sudate sau de metale dure ori de materiale mineraloceramice, lipile;
e)	cufit cu plăcufă amovibilă, fixată mecanic; f) cufif cu plăcuţă de metal dur amovibilă, fixafă datorită forfelor de aşchiere; g) cufit cu plăcuţă de diamant fixată mecanic; 1) corpul cuţitului; 2) suport; 3) corp de ofel special; 4) placă de ofel special; 5) plăcuţă de metal dur (sau metaloceramică); 6) diamant; 7) placă de strîngere; 8) cleşte constituit din două fălci sfrînse prin conicifalea corpului); 9) şurub de strîngere; 10) şi 11) cui şi resort de asamblare elastică; 12) cheie; 13) suprafefe de sudare; a) unghi de aşezare; Y/Yo» Yj ŞÎ Y2) unghiuri
de degajare; ji) unghi de înclinare ai
apăsării de aşchiere R fafă Pn) apăsare normală pe tăiş.
		
		
E3=
III. Forme ale capului de cufif. a) şi a') cufit drept pe stînga, respectiv pe dreapta (vedere de sus); b) şi b') cufif încovoiat pe stînga, respect/v pe dreapta (vedere de sus); c) şi c') cufif cotit în jos, respectiv în sus (vedere laterală); d), d') şi d") cufif drept cu cap îngustat simetric, respectiv pe stînga, respectiv pe dreapta (vedere de sus); e) cufif (drept) de retezai, cu cap îngustat, pe dreapta; f) cufif de şănfuif cu cap îngustat şi încovoiat (vedere de sus); 1) tăiş principal; 2) tăiş secundar. Observaţii: săgefile s indică orientarea- avansului principal; semnul <g) indică orientarea avansului înfr-o direcţie normală pe planul desenului.
drice, cufite-disc, respectiv cufite-placă sau lame; ele pot ii construite şi pentru echiparea unor unelte speciale sau penfru
operafii speciale, de exemplu pentru profilare directă.
Cuţitele cilindrice au corpul constituit dintr-o bară cilindrică, iar cuţitele prismatice, cari sînt cele mai răspîndite, au corpul constituit dintr-o bară prismatică (pătrată, drepfunghiu Iară, exagonală, etc.). Dimensiunile secţiunii transversale sînt sfandardizate: secfiunile au dimensiunile cuprinse între 8X8 şi 50X50 mm, la cufitele cu secfiune pătrată, între 8X12 şi 40X60 mm, la cufitele cu secfiune dreptunghiulară, respectiv diametrul între 6 şi 40 mm, la cufi-tele cilindrice.— Lungimile corpu-lui cufitu lui depind de:	dimensiunea
secfiunii transversale, felul suportului de cufit, felul maşinii-unslts care sînf folosite, în general, fefele corpurilor de cufif se prelucrează brut (cu fole-ranfe mari), însă cufitele pentru suporturi specialé (bare port-cufit, suporturi speciale Ia maşini-revol-ver şi la maşini automate, capete port-cufit, etc.) se rectifică Ia forme şi dimensiuni precise, pentru a asigura părfii active pozifii relative preciseînsis-femul maşină-piesă-sculă, şi a uşura reglarea cuţitelor.
Calculul cuţitelor: Cufitele lucrîndîn general ca bare în consolă încastrate, corpul lor e solicitat la încovoiere şi la compresiune (şi, în măsură practic neglijabilă, la răsucire şi la flambaj) de componentele Pz, Py şi Px
de verticală; Pz apăsare tangenfială;
la
Cufit
647
Cufit
ale forfei de aşchiere (v. sub Aşchiere 2), Lacufifele radiale, momentul de încovoiere cel mai important e dat de forfa principală Pz (M = Pz • l), iar la cufitele tangenfiale, de forfa radială Py (M — Py • Z), Z fiind lungimea liberă a cufitului (distanfa dintre vîrf şi marginea suportului). Cufitele de dsgroşare greu solicitate se verifică iaefortul unitar admisibil (aiî=30***40 kgf/mm2), iar cufitele de finisare se verifică la rigiditate, pentru a preveni deformări elastice cari ar altera precizia formei şi a dimensiunilor piesei prelucrate şi pentru a preveni vibrafiile cufitului. Săgeata de încovoiere admisă, a fibrei medii deformate, e de 0,05*~0,1 mm la operaţiile de finisare premergătoare prelucrării prin rectificare, şi de 1/6 din toleranţa de execuţie a piesei, în cazul finisării definitive la cotă. Calculele se efectuează după relaţiile clasice din Rezistenţa materialelor. —
După poziţia relativă dintre cuţit şi piesă, cuţitele prismatice şi cele cilindrice se clasifică în cuţite radiale şi cuţite tangenţiale. Oricare ar fi poziţia faţă de piesă, ambele feluri de cuţit pot lucra cu avans longitudinal, cu avans radial (transversal) sau cu avans tangenţial. — Cufitele radiale (v. fig. IV a) sau
IV. Cufite prismatice, a) radial; b) tangenţial; v) orientarea mişcării principaie; s) orientarea mişcării de avans; ?z) forfa de aşchiere principală; Py) forfa de aşchiere radială (de respingere); Px) forfa de aşchiere axială (de avans).
cufitele normale sînt cufitele aşezate cu axa longitudinală a corpului dispusă după o direcfie radială, adică perpendiculară pe suprafafa prelucrată (de revoluţie, Ia strunjire,. respectiv plană, la rabotare). Cufitele radiale au următoarele caracteristici: lungime în consolă relativ rnare; solicitare Ia încovoiere, tendinţă la vibrafii, dilatafie termică maximă în direcfia suprafefei prelucrate, cu influenfă asupra preciziei; ascuţirea lor se face de obicei pe faţa de aşezare.— Cufitele tangenfiale au axa longitudinală a corpului dispusă după o direcţie tangenţială (sau apropiată de această
faţa prelucrată (v. fig, iVb). Cuţitele tangenţiale sînt solicitate la compresiune (eventual la flambaj, care de obicei e neglijabil), sînt mai rigide, iar dilatafia termică nu infiuenfează precizia prelucrării decît într-o măsură neglijabilă; ele se ascut de
obicei numai pe fafa de degajare. Cufitele tangenfiale sînt folosite în special la strunguri-revolver şi la strunguri automate. Prin modul lor specific de lucru, cufitele de mortezat sînt cufite tangenfiale.
C u f i t e l e-disc au corpul în forma unui di$c(v. fig. V). Tăişul şi fafa de degajare se formează printr-o crestătură longitudinală pe periferia discului, iar suprafafa periferică de revolufie a discului, învecinată cu crestătura, formează fafa de aşezare. Ele se ascut pe fafa dé degajare, după direcfii radiale, sau după o direcfie constantă, tangentă Ia un cerc concentric cu discul, ceea ce permite un număr foarte mare de ascufiri.
Cufifele-pl a că sînt constituite dintr-o piesă în formă de lamă, care se fixează într-un suport/otativ, şi au două părfi
V. Cufit-disc. î) fafă de degajare; 2) fafă dé aşezare; 3) gaură direcfie) fafa de supra- de prindere; 4) gaură de fixare; D) diametrul ex-
/CŢ:
terior; D^) diametrul butucului; Rg) raza cercului găurii de prindere; L) lungimea totală; b) lungimea tăişului (părfii active); k) cota eres tării; dc)dia-metrul cercului de control al ascufirii, tangent la fafa de degajare; h) înălfimea (cota) vîrfului.
V/. Cufite-placă (lame), a) pentru unelte de alezat; b) pentru unelte de adîncire şi ieşire; c) penfru unelte de planare (lamare); d) cufit-placă reglabil (plutitor) cu plăci fixate mecanic; 1) placă; 2) tăiş principal; 3) tăiş secundar; 4) corp; 5) pană de reglare; 6) şurub de fixare; 7) şurub de reglare a penei; 8) port-cufit; D) diametrul nominal ai cufitului; ») unghi de atac.
simetrice cu un tăiş principal şi un tăiş secundar de netezire (v. fig. V/). Ele se utilizează drept cufite ale uneltelor de alezat şi ale uneltelor de adîncit (lamat). Partea activă poate fi confecţionată din plăcufe de material special, lipite sau prinse mecanic. Sin. Cufit-lamă, Lamă.
Cufitele speciale pentru port-cufite, pentru bare de găurit şi pentru capetele de alezat ale maşinilor de alezat, sînt cufite prismatice, cilindrice sau cufite-placă, cu un singur rînd sau cu două rînduri de tăişuri, cu forme şi dimensiuni adecvate pentru prinderea în sculele speciale menfionate (v. fig. Vii). Ele pot fi fixe, adică ascufite pentru un anumit diametru al alezajului de prelucrat, sau reglabile cu ajutorul mecanismelor capului de alezat în care sînt prinse.
Cufitele profilate servesc la profilarea prin copiere directă a unui profil dat, pe piesa care se strunjeşte, tăişul cufitelor profilate avînd conturul identic cu profilul dat. Avantajele cufitelor profilate sînt următoarele: simplicitatea operafiei şi deci folosirea lucrătorilor cu calificare joasă; precizia formei profilului executat şi identitatea acestuia la întregul lot de piese executate cu acelaşi cufit; productivitate mare a operafiei, prin înlăturarea timpilor pentru mînuirile de potrivire la fiecare piesă în parte; simplicitatea ciclului de lucru al maşinii, care permite încadrarea operaţiei în ciclul automat al maşinilor-unelte automate şi semiautomate; posibilitatea unui număr mare de reascuţiri fără alterarea profilului iniţial. Dezavantaje: execuţie complicată a sculei şi costul mare al acesteia, ceea ce justifică utilizarea lor numai la producţia de serie mare şi de masă.
Cujit
648
—Cufitele profilate au următoarele forme constructive principale: cufite prismatice, cufite-disc cu profil de revolufie, cufite-disc cu profil elicoidal (v. fig. VIII).
a) şi b) bară de alezare cu cufif neregfabil, respectiv regfabil prin pană; c) cap de alezare cu patru cufife cu plăcufe de metal dur reglabile prin conicifaiea corpului; d) cap de alezare cu două cufite reglabile prin mecanism cu angrenaj; /) bară porf-cufii; 1') corpul capului de alezare; 1“) disc de sprijin; 2) cufif; 2') plăcufă de mefal dur; 3) şl 3') şuruburi de blocare; 3") şurub de prindere a discului de sprijin; 4) şurub de reglare; 5) pană; 6) şi 6') angrenajul mecanismului de reglare; 7) tijă de acfionare a mecanismului de reglare;
8) resorf antagonist.
Partea aşchietoare se formează ca la cufitele prismatice şi Ia cufitele-disc. Ea prezintă următoarele particularităfi: unghiul de degajare y şi unghiul de aşezare a, nominale ale cufitului, sînt cele din vîrful sau din punctul cel mai proeminent al profilului şi măsurate într-un plan perpendicular pe axa de rotafie a piesei; în orice alt punct al tăişului, situat la distanfă diferită fafă de axa piesei prelucrate (sau fafă de axa cufitului-disc, respectiv fafă de un plan de referinfă al cufitului prismatic), unghiurile a, respectiv y, măsurate în plane radiale, au valori diferite, şi anume, în puncte ale profilului mai depărtate de axa piesei, unghiul a creşte, iar unghiul y se micşorează; unghiurile a şi y, reale (măsurate în plane normale pe tăiş, în diferite puncte curente de pe tăiş) variază atît în funcfiune de
unghiul de atac al profilului % (format de tangenta la profil în punctul considerat de pe tăiş), cît şi în funcfiune de unghiul
VIII.	Cufite profilate, a) cufif prismatic cu avans radial; b) cufif prismatic cu avans fangenfiaí; c) cufif-disccu profil, de revolufie; d) cufif-disc cu profil, elicoidal; Í) piesă strunjjfă; 2) şi 2') pozifii succesive ale cufitului; hc) supraînălfarea centrului cufifului; X) unghi de înclinare; y) unghi de degajare; a) unghi de aşezare; ct|) unghi de aşezare lateral; s) orientarea avansului; v) sensul mişcării principale; L) lungimea totală a cufitului.
IX.	Parametrii geometrici ai cufitelor profilate, a) cufit prismatic radial; b)cufit-disc radial; Í) piesă; 2) cufit; r^j, r2), r3...) razele la diferitele puncte ale profilului piesei; Rt), Rs) Rs...) razele la diferitele puncte ale profilului cufitului; aj), a2),...av) unghiuri de aşezare în diferitele puncte 1, 2..., efc,; Yi). Yâ)<”*Yv) unghiuri de degajare în diferitele puncte 1, 2...etc.; k) unghiul de atac în punctul Al; cp) ungWul profilului în punctul M; hc) supraînălfarea centrului cufitului-disc, deasupra liniei care uneşte centrul piesei cu vîrful cufifului; v) sensul mişcării principale; s) direcfia avansului.
de înclinare X al fefei de degajare, într-un plan secant paralel cu axa, conform următoarelor relafii:
(1)	igafe=-.fgat,sinx
(2)	tg ylx = tg X sin x -f tg yx cos ot,
Cujif
649
Cujif
în cari aţ şi yt sînt unghiurile laterale reale (în secfiune
normală) într-un punct oarecare M de pe părfile laterale ale profilului, situat la distanta rx fafă de axa piesei; R e raza maximă a cufitului-disc (a vîrfului), av şi yv sînt unghiurile nominale în vîrful profilului cufitului; yx e unghiul de degajare în planul radial care frece prin punctul considerat şi care se determină cu relafia
(3)	Sl’n Yx=~s'n Y» i
rx
în care r\ e raza minimă a piesei profilate, corespunzătoare punctului de vîrf al cufitului (v. fig. IX).
Din relafia (1) rezultă că, dacă unghiul x e mic, unghiul de pe partea laterală respectivă a profilului se micşorează,
face precis prin calcul sau, mai pufin precis, prin procedee grafice. — Pentru precizia profilului, e deosebit de importantă reglarea
X.	Cufit-disc cu axa înclinată, a) în plan orizonfal; b) în pian verfical; 1) piesă; 2) cufif-disc; a30) unghiul sub care se înclină cufitul în plan orizontal; x^) unghiul de atac obfinut al tăişului frontal AB; oov) unghiul sub care se înclină cufitui în plan vertical; aj) unghiul de aşezare lateral obfinut.
anulîndu-se cînd partea laterală a profilului e perpendiculară pe axa piesei (adică la >c = 0). Pentru a evita frecările mari cari se produc în acest caz, între piesă şi fafa de aşezare a cufitului, se aplică	a
una dintre următoarele măsuri: se folosesc cufite cu profil elicoidal (v. fig. VIII d), ori cufite cu axa înclinată fafă de axa piesei (v. fig. X); se practică degajări pe fefele de aşezare laterale ale cufitului(v. fig.Xf).
La cufitele profilate, dimensiunile longitudinale ale profilului nu variază, însă profilul cufitului nu e identic cu profilul piesei decît în cazul particular cînd a = 0 şi y = 0, simultan. De cele mai multe ori <X şi	XI. Realizarea detalonării fefelor de aşezare laterale.
y avînd valori di-	a) cazul cufitului cu x^O, deci Şl ct/=0, cu frecare
ferite de zero,	Pe f?aîă fafa de aşezare laterală BC; b) detalonare
arKnr-irrtaa P a	cu aJuf°rul unghiului Xjy£0; c) detalonare prin redu-
c	cerea fefei laterale !a o fafetă îngustă BC; d) afrcul
profilului cufitului frecar® BB-j În cazul b şi fafeta de frecare BBj C^C e diferită de adîn-	în cazul c; 1) piesă; 2) cutit>
cimea Pp, a profilului piesei, şi trebuie determinată în consecinfă v. fig. XII). Determinarea adîncimilor profilului cufitului se
XII. Adîncimea profilului piesei şi a profilului cufitului. a) cazul a=0, y=0 şi deci Pc=Pp; b) cazul ctyfO, y=0 şi deci Pc^6Pp c) cazul a=0, yjtO şi deci Pc^Pp; d) cazul a^O, yjtO şi deci PcjâPp.
1) piesă; 2) cufit; Pp ] şi Pc) adîncirea profilului piesei, respectiv a cufitului; hc) cota axului cufitului.
cufitului după fiecare ascufire la un unghi de degajare constant şi la supraînălfare constantă.
Partea de prindere a cufitelor profilate prismatice se construieşte cu un ghidaj în formă de coadă de rîndunică, cu care se prindeîntr-unsuport special (v. fig. XIII). La cufitele-disc, partea de prindere e un ale-zaj coaxial sau, la valori mici ale diametri lor şi pentru profilări interioare, o coadă monobloc • cu cufitul. Pentru fixarea în pozifie de lucru corectă, discul e echipat cu o suprafafă inelară zimfată sau cu o gaură pentru opritor. Prinderea şi reglarea pe maşină se fac cu ajutorul unui suport special reglabil sau cu ajutorul unei cozi amovibile (v. fig. X/V). —
După forma tăişurilor şi a unghiurilor de pozifie a acestora (unghiurile de atac x şi Ki), cufitele pot fi folosite diferite operafii.
Cujitele de strung (v. fig. XV), numite şî cufite de s t r u n j i t, sînt numite, după operafia în care sînt folosite: cufif de reducere sau cufif de strunjire exterioară longitudinală; cufit de lărgire sau cufit de strunjire interioară longitudinală; cufit de alezare sau cufit de strunjire interioară, longitudinală, fină; cufit de adîncire sau cufit de strunjire a găurilor înfundate; cufit de planare sau cufit de strunjire frontală; cufif de şănfuire, cufit de canelare sau cufit de degajare; cufit de retezare; cufit de profilare sau cufit de strunjire profilată; cufit de filetare.
XIII.
cufitelor pris-
Modul de prindere , matice.
1) cufit; 2) suport; 3) şurub de strîngere; 4) şurub de reazem şi de reglare; 5) port-cufit.
la diferite maşini şi pentru
XV. Cufite de strung.
ai ?i a2) <^e reducere (strunjire longitudinală exterioară) pentru degroşare, drept, respectiv încovoiat; a3 şi a4) de reducere pentru finisare, drept, respectiv încovoiat; 05) şi őr) de finisare, lat, respectiv tip Kolesov; b) de lărgire (strunjire longitudinală interioară), pentru degroşare; c) de alezare (strunjire longitudinală Interioară, tină); d) de lărgire şi adîncire (strunjire a găurilor înfundate); e-j) şi e2) deplanare (strunjire frontală) pentru degroşare, respectiv pentru finisare; f) de şănfuire; g) de retezare; h) de profilare; /) de filetare; a, ai, •••ax) unghi de aşezare principal, respectiv secundar, respectiv la cota x; y şl Yl) un" ghiuri de degajare; e) unghi de vîrf; cp) unghiul fejei de lipire a plăcufei de metal dur; x şi	unghiuri de atac; i|ix) unghiul de înclinare a tăişului la cota x ;
s) orientarea avansului principal.
Cuţif
651
Cuţif
Fiecare dinfre aceste categorii poate cuprinde cuţite de degroşare sau cuţite de finisare. Cuţitele de toate tipurile enu-
XIV- Modul de prindere a cufifelor-disc, a) cu suport special; b) cu coada amovibilă; /) cufit; 2) suport special; 3) braf de reglare cu zimfi; 4) şurub de reglare; 5) coadă; 6) parfe frontală zimfată; 7} şurub de fixare.
Cuţitul P. B. Bîkov (v. fig. XVI b) are unghiul y negativ numai pe o faţetă îngustă (cu lăţimea de 0,2 mm—1,5 s, s fiind valoarea avansului în mm) şi o scobitură cu raza de 2 mm paralelă cu aceasta; scobitura constituie o faţă de degajare cu unghi y pozitiv (pentru uşurarea aşchierii) şi un înfăşurător şi fărîmător de aşchii. Faţeta şi scobitura sînt foarte îngrijit polisâte.
Cuţitele penfru strunguri automate şi penfru strunguri-revolver se deosebesc de cufitele pentru strungurile universale numai prin dimensiunile speciale ale corpului şi prin precizia formei şi a dimensiunilor acestuia, cel mai frecvent folosite fiind cuţitele cilindrice şi cufitele-disc.
Cufitele de morleză, numite şî cufite de mortezat, sînt caracterizate prin faptul că avînd axa longitudinală a corpului paralelă cu mişcarea principală de lucru — au fafa de degajare în pozifie frontală fafă de corp. — După
merate mai sus pot avea, după necesitate, capul drept, capul încovoiat pe dreapta sau pe stînga, capul cotit, atc.
La strunjirea la maşini universale se folosesc cufite prismatice sau cilindrice, cufite-discsau cufite speciale ori profilate, cu capul monobloc cu corpul sau cu cap de material special, a-samblat cu corpul.
Pentru strunjire rapidă (v. mai sus), capul cuţitului — de metal dur — are o configuraţie caracteristică, pentru a micşora uzura, ca de exemplu la cufiful Bortkevici sau la cufitul Bîkov.
Cuţitul H. S.
Bortkevici (v. fig.
XV/ a) are: unghiul de degajare Y negativ pe întreaga fafă de degajare, pe lăfimea de circa 1,5 mm; unghiul de aşezare al plăcii a = 6°; unghiul de înclinare al tăişului principal ^ = +2°; unghiul de atac secundar ^ = 8°,
XVI. Cufite penfru aşchiere rapidă cu pfăcufe de metal dur.
a)	cufit H. S. Bortkevici (de sfrunjit plan, pe dreapta);
b)	cufit P. B. Bîkov, normal, pe dreapfa (vedere de sus); 1) corp; 2) plăcufă de metal dur; 3) scobitură pe fafa de degajare; 4) fafetă cu lăfimea f; a) unghi de aşezare (4-• -5°); y) unghi de degajare (—2° sau 2—3°); Yi) unghi de degajare al scobiturii; Yf0) unghi de degajare negativ al fafetei; A) unghi de înclinare al tăişului principal (+-2°); kj) unghi de atac secundar (8°).
XVII. Cufite de morfeză. a) bilateral, de trecere, de degroşare; b) pentru canale de pană; c) de şăn-fuire; L) lungimea totală; Ic) lungimea capului; /p) lungimeaplăcufei; H) înălfimea secfiunii dreptunghiulare a corpului; B) făfimea aceleiaşi secfiuni; h) înălfimea (cota) vîrfului; s) orientarea avansului; a) unghi de aşezare (unghiul defalonării); y) unghi de degajare (unghiul fefei); ao) unghiul deta-lonării suportului plăcufei, ao=a-f-4°;aj) unghiul defalonării tăişurilor secundarei x) unghiul de atac principal; xi) unghiul de atac secundar.
operafia în care sînt folosite, cufitele de mortezat pot fi: cufit de degroşare (sau cufit de trecere) bilaterală, cufit pentru canale de pană, cufit pentru şănfuire (v. fig. XV/i).
Cuţitele de raboieza, numite şl c u f i t e d e r a-botat, au de obicei corpul cotit, pentru a reduce sau a elimina înfigerea cuţitului, datorită deformaţiilor elastice ale
Cufif
652
Cufit rotativ de jupuif
corpului, sub acfiunea forfelor de aşchiere. — După operafia în care sînt folosite, cufitele de rabotat pot fi: cufit de degroşare, cufit de finisare, cufit de planare laterală, cufit de şănfuire (v. fig. XVII).
TE
a/-4^-
07
2. Cufif, pl. cufite. 5. Elt.: Piesă componentă a întrerup-toarelor cu pîrghie (numite şî înfreruptoare cu cufit), a separatoarelor, a siguranţelor unipolare cu mîner, etc.
în aceste aparate, cufitul pătrunzînd în furci (v.), realizează legătura electrică dintre borna de intrare şi borna de ieşire.
Cufitele întreruptoarelor cu pîrghie şi ale separatoarelor se confecfionează din bară laminată de alamă sau de cupru (v. fig. I, II şi III); cufitele siguranfelor se confecfionează din alamă presată (v. fig. /V).
/. Cufif simplu al unui separator d2 1 kV, III. Cujit dublu (Í) al unui se-
1 000 A.
parator de 15 kV, 200 A.
XVII. Cuţite de raboteză. a) normal, cotit, de degroşare; b) lat, cotit, de finisare; c) cotit şi încovoiat, de planare laterală; d) drept, de şănfuire; L) lungimea totală; H) înălfimea secfiunii dreptunghiulare a corpului; B) lăfimea aceleiaşi secfiuni; h) înălfimea (cota) vîrfului; s) orientarea avansului; a) unghi de aşezare (unghiul detalo-nării); y) unghi de degajare (unghiul fefei); cto) unghiul detalonării suportului plácuféi, ao=a-f-4°; h) unghiul de atac principal; xt) unghiuf de atac secundar.
î. Ctifif. 4. Ind. hírt.; Maşină de tăiat longitudinal (suluri) şi transversal (coli din suluri) hîrtia, cartonul, etc.
II. Cu f i t (1) simplu al unui inirerupfor	IV. Cufif de alamă presată al unei
cu	pîrghie.	siguranfe unipolare cu mîner.
Í) mîner; 2) tijă de fixare; 3) cufif.
Se	deosebesc cufite simple (v.	fig. / şi //),	folosite	cu furci
de tip	liră sau perie, şi cufite duble	(v. fig. III),	folosite	cu furci
masive, în special la separatoarele de înaltă tensiune.
3.	Cufit de sapă. Tehn. m/l.: Piesă de ofel, care fixează în sol sapa afetului, afetul sau fălceaua afetului unui tun.
4.	Cufif oscilant. Ind. text.: Pieptenul oscilant desprinzător al vălului de fibre de pe cilindrul perietor la carde (v. şî sub Cardă). Termenul cufit e impropiu penfru această accepfiune.
5.	Cufif	Perka* Ind.	piei.	V. sub Cufit rotativ de jupuit.
o.	Cufit	rotativ de	jupuif.	Ind. piei.: Maşină-unealtă electrică portativă folosită în tăbăcării	la jupuirea	pieilor.	Maşina
de tip	Perka a constituită dintr-un	corp cu un	mîner,	pe^care
e montat şi întreruptorul, şi dintr-o parte terminală Pja^' Clj palierele unui cufit stelat rotativ, şi care-i serveşte şî drep
Cufifaş
653
Cuvă
apărătoare. Apărătoarea e teşită pe ambele fefe, putînd pătrunde uşor între piele şi carne. Cufitul rotativ are trei brafe tăietoare, dispuse la 120°; el e antrenat electric prin intermediul unui arbore flexibil, (v. fig.).
î. Cufitaş, pl. cufitaşe. Tehn.,
Poligr.: Cufit cu lamă de dimensiuni mici, folosit la lucrări de desprindere de aşchii.
Poate avea forme foarte variate, după operafia în care e folosit. De exemplu, în poligrafie se folosesc cufitaşe numite şi cufite de gravat: la lucrări de gravare; la tăiatul plăcilor de fond, în linoleum, carton şi plumb; la decupat material de potriveală; la corectări şi retuşări pe metal ale clişeelor, ale
Schema unui cufif rotativ de jupuit tip Perka. î) corpul cufitului; 2) caseta cufifului cu apărătoarea 2'; 2")conturul apărătorji; 3)cufit rotativ cu frei lame; 4) arbore de antrenare, legat la un arbore tlexibil; 5) angrenaj conic; 6) înfreruptorul motorului de antrenare.
piesei de prelucrat, cufitul poate fi plan (v. fig. a, b, c şi e) sau curb (v. fig. d, i, g), iar tăişul poate fi într-un plan perpendicular pe planul mediu al cufitului (v. fig. a, b, d şi g), ori înscris într-o suprafafă curbă care intersectează acest plan (v. fig. c, e şi f). — Mînerele sînt montate fie în prelungirea lamei, fie perpendicular sau înclinat fafă de aceasta, pentru a permite mînuirea cu ambele mîini, prin tragere. — Pentru curăfirea butoaielor mici se foloseşte o cufitoaie cu un mîner, la cealaltă extremitate lama fiind subfiată şi prelungită în acelaşi plan şi neechipată cu mîner de lemn, pentru a putea fi uşor introdusă în butoi (v. fig. e). — La prelucrarea şindrilei (spinte-carea lemnului şi eventual cioplirea fefelor prea neregulate), cufitoaia poate fi manevrată, prin tragere sau prin izbire, folosind ambele mînere sau unul singur.
Unele cufitoaie sînt constituite dintr-o lamă curbă — cufitul cufitoaiei — fixată la o coadă metalică monobloc cu aceasta, care constituie mînerul de manevrare al cufitoaiei. — Cufitoaia pentru curăfirea butoaielor de lemn moale, montate (v. fig. f) se mînuieşte prin tragere. — Cufitoaia pentru cioplit albii, sabofi, etc.., la inferior (v. fig. g), se mînuieşte prin împingere.
3.	Cufitoaie. 2. Ind. făr.: Unealtă aşchietoare a potcovarului sau a fierarului, folosită la curăfirea şi îndreptarea copitelor. E constituită dintr-o coadă curbă, confecfionată din bară de ofel, care are la o extremitate o lamă plană sau curbă, iar la cealaltă extremitate, un mîner (v. fig.); cufitul e ascufit prin
Cufitoaie de pofcovar. a) cu lamă plană; b) cu lamă curbă.
Cufitaşe.
a) de gravat; b) de gravat cu prelungitor de lamă; c) penfru potriveală.
formelor de tipar adînc; Ia lucrări de gravură de artă. Unele cufitaşe se construiesc cu lama de ofel amovibilă s,au retracta-bilă pentru lungire sau scurtare (v. fig.).
2. Cufitoaie, pl. cufitoaie. 1. Ind. lemn.: Unealtă aşchietoare folosită în industria lemnului (de ex. în rotărie, dogărie, în industria şindrilei, etc.) la cioplirea, îndreptarea, curăfrea
r=
fer
r
9
Cufitoaie folosife în industria lemnului. a)*--c) cufifoaie cu cufif plan şi tăiş drept sau curb, pentru prelucrări Ia exteriorul pieselor; d) cufifoaie cu cufit curb pentru prelucrarea fefelor concave; ej cufifoaie penfru curăfirea ia inferior a butoaielor monfate, mici; f) cufifoaie cu un singur mîner, pentru curăfirea butoaielor de lemn moale; g) cufitoaie cu un singur nr.îner, pentru cioplif fefele inferioare ale corpurilor cave.
şi subfierea pieselor de lemn, constituită de cele mai multe ori dintr-o lamă tăietoare — cufitul cufitoaiei — cu lungimea de 200“*300 mm, care are la capete cîte un mîner de lemn. — Cufitul are numai o fată înclinată fafă de suprafafa lui medie, fiind ascufit prin teşire numai la partea superioară (care nu vine în contact cu suprafafa prelucrată a piesei). După forma
teşire numai pe partea superioară, care nu vine în contact cu suprafafa prelucrată a copitei. Pentru aşchiere, cufitoaia se mînuieşte prin împingere.
4.	Cuvă, pl.cuve. 1 .Tehn.; Recipient mare, deschis sau închis, avînd capacitate şi formă variate, confecfionat din tablă de metal feros sau neferos, din lemn, beton, etc., sau utilaj constituit dintr-un grup de recipiente, folosit în operafii tehnice sau de laborator. După operafia în care e folosită, cuva poate avea diferite echipamente; de exemplu echipament de încălzire (cu foc direct, cu serpentine, etc.), echipament de răcire, agitatoare, echipament de introducere a unui fluid de reaefie, site, etc. Sin. (parfial) Básin (pentru cuvele deschise, cu fundul sub nivelul plan-şeului de descărcare); sin. (parfial) în industria hîrtiei şi a celulozei, Coastăn; sin. (parfial) Cadă (în genera! pentru cuvele de lemn şi pentru cele folosite în industria textilă).
Exemple:
Cuvă de carbonatare. Ind. alim.: Aparat care consistă din una sau din mai mulfe cutii de tablă cu perefii groşi şi rezistenţi, avînd fundul înclinat, pentru a se îndepărta uşor depozitul format; are, la interior, o serpentină pentru introdus aburul necesar la încălzirea zemurilor, şi o altă serpentină găurită, prin care se aduce bioxidul de carbon necesar carbonatării. Serveşte, în general, şi pentru defecaréa zemurilor (v. şi sub Carbonatare).
Cuvă de fermentafie. Ind. alim.: Aparat cu recipiente de diferite forme şi mărimi, în' cari se produc fermentafii. Recipientele pot fi de lemn, de metal (aluminiu, ofel, fontă, etc.), de beton, etc. Cuvele de fermentafie pot fi deschise sau închise (pentru captarea bioxidului de carbon format),, după cerinfe.
Cuvă de fierbere a maişelor. Ind. alim.: Cuvă care serveşte, în procedeele de brasaj prin decocfie sau de brasaj mixt, la aducerea la fierbere a maişelor. E construită din tablă de cupru
Cuvă de carburator
654
Cuvelaj
sau de ofel. încălzirea cuvei se poate face fie cu abur (în acest caz cuva are fundul dublu), fie cu foc direct (în acest caz cuva e aşezată într-un cotlon de zidărie). Cuva e echipată cu un agitator care, la cuvele moderne, e o elice sau are formă de ancoră.
Cuvă de filtrare. Ind. alim.: Cuvă metalică în formă de cilindru vertical, avînd un fund intermediar format din plăci de bronz perforate, cari reţin resturile de malf (borhotul), lăsînd să treacă mustul din bere. Resturile din malf formează pătura filtrantă. Fundul inferior e echipat cu mai multe tuburi metalice, cari se termină cu cîte un robinet. Lichidul filtrat trece prin aceste tuburi şi se scurge într-un jgheab colector, de unde e apoi trecut la cuva de fierbere cu hamei. în interiorul cuvei de filtrare se găsesc un agitator pentru omogeneizarea păturii de borhot, şi un dispozitiv pentru răspîndirea apei de spălare pe suprafafa borhotului, după ce mustul de bere s-a filtrat.
Cuvă de imbibare a orzului. Ind. alim.; Cuva în care se face imbibarea orzului cu apă. E construită, de obicei, din tablă, şi are forma de cilindru vertical, cu fundul conic, pentru a permite golirea completă, prin deschiderea unui obturator de la partea inferioară a cuvei. La partea inferioară, cuva e echipată cu un dublu fund de tablă perforată, care permite introducerea şi scoaterea apei de imbibare fără a antrena boabele, în interiorul cuvei e un dispozitiv pentru injectarea aerului în cuvă, în timpul imbibării.
Cuvă de zaharificare. Ind. alim.; Macerator în care se face brasajul la zaharificare. De cele mai multe ori e cilindrică şi acoperită cu un capac; cuva e echipată cu un agitator. E construită din tablă, iar la exterior e îmbrăcată cu o manta de lemn, pentru a se micşora pierderile de căldură prin radiafie. Unele cuve au perefii dubli, constituind o cameră de vapori pentru încălzire. Unele cuve de zaharificare servesc şi la filtrarea mustului de bere; în acest caz au fund dublu, cel superior fiind perforat.
\.	~	de carburator. Mş.: Camera de nivel constant a unui
carburator. V. şî sub Carburator.
2.	Cuvă. 2. Elf.; Rezervor metalic umplut cu ulei, reprezentînd o parte constitutivă a unor transformatoare şi aparate electrice (întreruptoare, reostate). V. sub Transformator, între-ruptor, Reosţat.
o.	Cuvă, coloranfi de Sin. Coloranfi de cadă (v. Cadă, coloranfi de ~).
7.	Cuvelaj, pl. cuvelaje. M/ne; Susfinere etanşă — care se realizează, fie din materiale cari permit o construcfie monolit compactă, fie din elemente cu fefe plane, bine prelucrate, cari permit îmbinarea după rosturi uşor de etanşat ■— şi e folosită în punctele în cari lucrările miniere (orizontale, înclinate sau verticale) traversează roci acvifere — sau roci necurgătoare, dar cari confin apă sub presiune. Sin. Tubing. —
Cuvelajul împiedică intrarea apei în lucrare şi rezista la presiunea mediului înconjurător (presiunea rocilor în cari e săpată lucrarea, incluziv a apei confinute în acele roci).
Etanşeitatea se obfine construind cuvelajul continuu pe întreaga porfiune a lucrării care frece prin rocile acvifere şi prelungindu-1 înainte şi după această porfiune, penfru a-l încastra în roci impermeabile şi consistente.
Se deosebesc: cuvelaje de lemn, cuvelaje metalice şi cuvei-laje de beton armat.
Cuvelajul de I e m n (v. fig. /) e folosit la presiuni joase şi debite mici, în pufuri cu secfiune transversală mică şi de adîncimi nu prea mari; prezintă dificuităfi atît la montare, cît şi la întrefinere. E construit din grinzi de stejar ecarisat, cu fefele plane şi paralele (pentru aşezarea etanşă a cadrelor suprapuse) şi cu capetele teşite (pentru îmbinarea cap la cap a grinzilor cu sau fără cap), formînd cadre poligonale cu 6--* 12 laturi. Se construiesc tronsoane cu înălfimea de 5—15 m, din cadre suprapuşe, fiecare tronson fiind susfinut la bază de un cadru purtător de grinzi mai groase (22X24 sau 24X28 cm), încastrate sub zona acviferă, într-o rocă mai pufin fisurata sau mai consistenfă (cadrul purtător intermediar), perfect impermeabilă. Spafiul dintre cadre şi peretele de rocă se umple cu beton. Cuvelajul se construieşte de jos în sus, terminîndu-ss deasupra zonei acvifere, fot înfr-o rocă impermeabilă, şi se încheie cu un cadru final, identic cu cadrul purtător de la bază.
Impermeabilitatea cuvelajului depinde de modul în care se efanşează cadrele purtătoare extreme.
Pragul pe care se sprijină cadrul purtător trebuie să fie perfect orizontal (v. fig. I a). Etanşeitatea se asigură prin umplerea cu pene de lemn a spafiului dintre cadrul purtător şi rocă, şi se execută astfel: în spatele fiecărui element al cadrului se
/. Cuvelaj de lemn.
a) aşezarea cadruiui împănai: I) cadru ajutător; b) presarea muşchiului (2); c) baterea primului rînd de pene; d) baterea celui de al doilea rînd de pene; e) faza finală: 3) cadru; 4) scîndură; 5) şi 6) cele două rînduri de pene; 7) beton'
3.	Cuvă. 3. Metg.: Partea constitutivă a unui cuptor metalurgic vertical (cubilou, cuptor înalt, cuptor vertical de prăjire, etc.), în care se produc transformări fizice şi chimice, cu sau fără topire. De regulă, cuva are formă cilindrică, formă tronconică sau bifronconîcă.
4.	Cuvă. 4. Ind. chim.; Sin. Cadă (v. Cadă 3).
5.	Cuvă. 5. Foto.: Recipientul în care se introduce solufia de developare sau de fixare a unui material fotografic, în vederea developării, respectiv a fixării materialului.
aşază scînduri cu lungimea şi lăfimea egală cu lungimea şi înălfimea elementelor respective, avînd grosimea de 2--3 cm; cadrul se fixează provizoriu de perefii pufului, cu pene, în cîteva puncte opuse, iar tot spafiul rămas între scînduri şi roca se umple cu muşchi vegetal, care se îndeasă cît mai bine; cînd îndesarea a ajuns la refuz, se scot penele provizorii şi se umple şi acel spafiu cu muşchi bine bătut (v. fig. I b). Urmeaza baterea primei serii de pene, între scînduri şi cadru, cu baza mare în sus. Baterea se face simultan în patru părfi ale cadrului
Cuvelaj
655
Cuvelaj
purtător, pentru a nu-1 deforma. Ridicarea acestuia e împiedicată de cîfiva stîlpi scurfi, proptifi în peretele pufului. Penele presează scîndurile cari, înclinîndu-se, presează muşchiul în toate asperităfile perefilor de rocă (.v. fig. I c). Se scoate apoi prima serie de pene, cari se înlocuiesc, pe rînd, cu a doua serie de pene, dar bătute cu baza mare în jos. A freia serie de pene, asemănătoare cu prima (cu baza mare în sus), îndreaptă scîndurile din spatele cadrului purtător şi presează mai mult muşchiul dintre scînduri şi peretele pufului (v. fig. I d şi e).
Eventualele spafii dintre cele două şiruri de pene rămase definitiv între cadrul purtător şi scînduri se închid cu p>ene de salcie. La îmbinările dintre grinzile cadrului se bat pene cu profil special.
Al treilea rînd de pene e format din pene de stejar, groase ed 15 mm, cari presează scîndurile âtît de aproape de rocă, încît muşchiul aproape nu se mai distinge. Eventualele goluri sau crăpături se umplu cu pene din ce în ce mai mici. în punctele mai slabe se fac deschideri cu dalta şi se bat pene.
Peste cadrul purtător se montează cadrele suprapuse. în rosturile dintre cadre, cum şi între grinzile aceluiaşi cadru, se îndeasă cîlfi.
Cuvelajul metalic se foloseşte în cazul stratelor puternic acvifere, cu presiuni mari, fiind supus la solicitări de compresiune (repartizarea uniformă a presiunilor în jurul pufului) sau fa compresiune şi încovoiere (repartizarea neuniformă a solicitărilor în jurul cuvelajului). Cuvelajul e format din inele de fontă sau de ofel, montate cap în cap, formînd un corp cilindric continuu şi etanş, care susfine puful pe porfiunea ce trece prin rocile acvifere.
Cilindrele de ofel sînt mai uşoare şi rezistă mai bine decît ecle de fontă, atît la eforturile mecanice'cît şi la coroziune; se manipulează mai uşor, dar sînt mai costisitoare, din care cauză se folosesc mai rar.
Fiecare cilindru (inel) e compus, pentru pufuri cu diametru mic, dintr-o singură piesă, iar pentru pufurile cu diametri mai mari, din mai multe segmente. Cilindrele constituite dintr-o singură piesă prezintă avantajul unui număr mic de îmbinări, şi dezavantajul (din cauza dimensiunilor şi a greutăfii) unui transpbrt mult îngreunat; coborîrea inelelor pe pufuri e complicată şi periculoasă şi, în plus, nu poate fi folosită într-o regiune sub sau după un tronson cuvelat, decît micşorînd diametrul lucrării. Se foloseşte numai la susfinerea care coboară în puf, în mod continuu, montînd inelele treptat Ia gura pufului, unul în capul altuia (metoda de săpare cu trusă tăietoare).
ÎJ?7"	PI — /	~ir\ -S- j	
ihfl		^ /i	v	?—n í Í	.jd|
//. Cuvelaj metalic, a) cu nervuri spre interior; b) cu nervuri spre exterior; 1) flanşe; 2) adausuri de întărire; 3) nervuri longitudinale; 4) nervuri transversale; 5) marginea segmentului de cuvelaj.
Cilindrul de cuvelaj format din mai multe segmente se construieşte în două tipuri principale: cu fafa netedă spre exte-
rior şi cu nervuri în interiorul lucrării (v. fig. II a), şi cu fafa netedă în interiorul golului subteran şi cu nervuri spre roca din perete (v. fig. II b).
Caracteristicile cuvelajului cu nervuri la interior (cuvelaj german) sînt următoarele: segmentul are lungimea (măsurată pe curbă) de 1,5—2 m, înălfimea de 1,5 m, grosimea peretelui variabilă în funcfiune de presiunea apei, greutatea medie o tonă; e echipat cu flanşe găurite şi bine polisate pentru asamblare, cu nervuri orizontale (tot în interior) şi, eventual, cu întărituri; îmbinarea segmentelor (6--12 într-un inel) se face prin buloane, interpunînd foi de plumb de 2-*3 mm între flanşe, cari se ştemuiesc; montarea cuvelajui în pufuri se face de jos în sus sau invers, realizînd tronsoane de 20*"35 m şi mai mult, sprijinite pe cîte un „inel purtător" sau pe cîte o „trusă de fixare"; aşezarea inelelor (cilindrelor) unul peste altul se face astfel, încît rosturile verticale dintre segmentele a două inele consecutive să nu fie în prelungire, ci decalate; golul dintre cuvelaj şi rocă se umple cu beton; nu necesită împănarea rosturilor.
Caracteristicile cuvelajului cu nervuri la exterior (cuvelaj englez) sînt următoarele: lungimea segmentului 1,2--• 1,5 m; înălfimea 0,5*** 1 m, iar grosimea se stabileşte în funcfiune de presiunea exterioară la care trebuie să reziste; flanşele, nervurile, adausurile de întărire, sînt pe fafa din spre rocă; în mijloc, segmentul are o gaură prin care se petrece funia de suspendare sau de transport al segmentului în puf şi prin care se scurge apa din spatele cilindrului, în timpul etanşării; suprafefele de asamblare (flanşele) nu sînt prelucrate, bulonarea şi etanşarea segmentelor şi a cilindrelor făcîndu-se cu interpunerea unor scîndurele subfiri (8-** 15 mm) de brad în rosturile de* îmbinare orizontale şi verticale, şi prin picotarea lor.
Cuvelajul cu nervuri exterioare e mai elastic decît cel cu nervuri interioare deoarece, la presiuni laterale neuniforme, rosturile dintre segmente pot ceda într-o oarecare măsură, prin strîngerea flanşelor în direcfia presiunii mărite şi prin desfacerea acestora în direcfia perpendiculară pe aceea a presiunii. Pentru ca scîndurelele să nu iasă dintre rosturi, segmentele au o margine (buză) care opreşte deplasarea lor.
Montarea cilindrelor cu nervuri exterioare se execută numai de jos în sus, picotind cu scîndurele pene plate şi apoi făruşi subfiri de răşinoase, pînă cînd se obfine în jurul cilindrului (inelului) o masă de lemn deasă, în care nu se mai distinge elementul din care e formată. După terminarea picotajului, găurile din mijlocul segmentelor se închid cu dopuri de lemn bine bătute sau cu dopuri cu filet..
Pentru adîncimi cari depăşesc 350—400 m sau pentru solicitări cari ar .? conduce la ruperea cuvelajului metalic obişnuit, se folosesc cuveiaje întărite, a căror grosime variază între 28 şi 80 mm, segmentele avînd formă de boltă, cu nervurile în cruce, formă ondulată, cu nervurile în formă de fagure, flanşele în trepte, etc. (v. fig. ÎU).
Grosimea prea mare a cuvelajului condifii excepfional de grele,, cum
a
III. Cuvelaje metalice întărite, a) formă de cutie cu boltă; b) şi c) formă de cutii drepte; d) formă în zig-zag.
adîncimi
pericolul
mari şi in tensiunilor
Cuvelaj
656
Cuvelaj
IV. Susfinere cu cuvelaje duble.
interne în material (segmentele sînt piese turnate), se elimină prin realizarea cuvelajelor duble (v. fig. IV), cu doi pereţi metalici concentrici, de grosime redusă; inelele exterioare formează susfinerea pufului în timpul săpării, iar după betonarea spafiului dintre aceste inele şi rocă se montează al doilea rînd de inele (interioare), cari vor întări susfinerea. între cele două rînduri de cilindre concentrice (circa 300 mm) se toarnă beton.
Trusa de fixare a cuvelajului metalic de teren e constituită dintr-un inel (de obicei de fontă) format din 6—12 segmente, goale în interior şi cu diametrul exterior mult mai mare decît al inelelor suprapuse.
Pentru montarea trusei se lărgeşte profilul pufului şi se amenajează o suprafafă de sprijin perfect orizontală şi netedă, practicată fie direct în rocă, fie pe un pat de beton sau de zidărie (v. fig. V). De orizontalitatea acestei suprafefe depinde verticalitatea tronsonului care urmează să se construiască pe trusa de fixare. Segmentele trusei (ale inelului purtător) au lungimea de 1,0—1,5 m, lăfimea de 0,4—0,75 m, înălfimea de
0,15—0,45 m şi greutatea medie de o tonă. Segmentele trusei se etanşează cu scîndurele de brad (cazul nervurilor exterioare) sau cu foi de plumb (segmentele cu nervuri interioare). între inelul trusei şi perefii de rocă se bat pene şi făruşi pînă Ia refuz, iar cînd pico-tarea cu lemn e completă, se mai bate şi un rînd de pene de ofel.
în terenurile moi, unde pico-tarea nu dă rezultate satisfăcătoare, etanşarea trusei se face prin betonarea .spafiului dintre trusă şi rocă, patul acesteia fiind de zidărie sau de beton. Cimentarea e însă mai pufin etanşă decît picotarea.
V. inel purtător dublu.
Prinderea inelului de cuvelaj de Ia baza unui tronson de trusa de fixare a tronsonului respectiv se face în acelaşi mod ca asamblarea segmentelor cuvelajului: prin bulonare cu etanşarea prin picotare (cilindre cu nervuri exterioare) sau prin bulonare şi etanşarea cu foi de plumb (cilindre cu nervuri interioare).
Pentru legătura dintre inelul superior al unui tronson de trusa de fixare a tronsonului de deasupra, lungimea (înălfimea) tronsoanelor se calculează astfel, încît între două truse de fixare să încapă un număr întreg de cilindre (inele suprapuse) şi să rămînă un spafiu de numai 2—3 cm, care se picotează. Dacă spafiul dintre inel şi trusa de deasupra e prea mare pentru a fi picotat, se foloseşte un inel special de racordare (v. fig. VI b), a cărui margine inferioară se suprapune peste inelul de dedesubt. Etanşarea între aceste inele se face cu o garnitură de cauciuc. în cazul în care picotarea spafiului dintre ultimul inel. a[ tronsonului şi irusa de fixare de deasupra ar slăbi patul pe care e fixată trusa, se bulonează inelul de trusă, se etanşează, iar spaţiul care trebuia picotat aici se lasă între penultimul şi ultimul inel al tronsonului, adică mai jos decît trusa de fixare (v. fig. VI c).
în lucrările orizontale cari au de străbătut roci acvifere (curgătoare sau nu) se foloseşte cuvelajul metalic cu segmente
VI. Tipuri de inele purtătoare pentru susfinerea cuvelajului. c) trusă de fixare dubiă; b) trusă de fixare cu inel special de racorda, e; c) trusă de fixare cu picotare sub nivelul ei.
Uneori, pentru asigurarea etanşeităfii trusei de fixare, se folosesc două truse montate una peste alta (cuvelaj cu trusă clublă) şi avînd diametri, de obicei, diferifi fv. fig. VI a).
VII. Susfinere metaiică continuă, în lucrările orizontale cilindrice.
(plăci) de tipul celor cu flanşele şi nervurile interioare (v. fig. Vil). Plăcile unui inel (4—6 şi mai multe) şi inelele dintre ele se îmbină cu buloane şi se etanşează cu foi de plumb ştemuite ia exterior, sau cu garnituri de asbest bituminos, groase de 3-5 mm, Patul dintre cilindre şi rocă se umple cu beton turnat. Dimensiunile medii ale plăcilor sînt: lăfimea 0,4 m;1un-gimea 0,9 m; greutatea 12—40 kg.
în rocile stabile, cilindrele orizontale închid apele şi previn eventualele surpări; în roci instabile, ele preiau şi presiunea acestora, fiind lăsate în spatele susfinerii definitive de beton.
Avantajul principal al cuvelării orizontale consistă în uşurinfă şi în rapiditatea asamblării segmentelor. într-un tunel cu diametrul de 5,6 m, cilindrele cu lungimea de 0,6— 1 m, executate din plăci, pot fi asamblate de 3—4 lucrători în 10—15 minute.
Cuvelajul de beton armat, analog celui metalic, se foloseşte pentru pufuri sau în galerii circulare cu diametrul de peste 5m. E alcătuit din inele constituite din segmente circulare prefabricate, confecfionate din beton armat cu 150—180 kg/m3 armatură, cu o înălfime care variază (după tip) între 600 şi 1040 mm şi cu grosimea de 350—400 mm. Fiecare segment e mărginit periferic cu flanşe găurite pentru trecerea şuruburilor de îmbinare cu flanşa învecinată. Unele tipuri (mai rar) au nervuri mediane de întărire; altele au numai flanşe. Toate tipurile sînt cu flanşe interioare.
în pufuri, cuvelajul de beton armat se montează de sus în jos, segmentele fiind prinse cu şuruburi de segmentele de dea-
Cuvetă	£57	Cvas
VIII. Schema izolării cuvelajului de befon armai. Í) placă de ancorare; 2) scînduri; 3) ruberoid; 4) rumeguş; 5) cărămidă.
supra. După centrarea inelului, rosturile dintre segmente sînt umplute cu lapte de ciment cu priză rapidă, în care s-a adăugat silicat de sodiu. Un număr de 14~* 15 inele alcătuiesc un tronson. Tronsoanele se pot rezema pe picioare de sprijin de beton simplu sau armat, sau pot fi ancorate de perefi prin intermediul unui mortar de ciment de zgură. Ultimul tronson de jos e constituit uneori din segmente cu ferestre largi, de cari se suspendă primul inel ai tronsonului inferior; în rosturile orizontale dintre ultimele inele se introduc foi de ofel peste cari (prin ferestrele ultimului inel) se aşază succesiv un strat de scînduri de 25 mm grosime, un strat de carton asfaltat, un strat de rumeguş şi un rînd de cărămizi (v. fig. VIII). Urmează închiderea ferestrelor cu zidărie de cărămidă, după care în spafiul dintre cuvelaj şi perete se toarnă, pe 3 m înălfime, mortar de ciment cu priză rapidă, cu adaus de 5% CaCl2J restul spafiului se umple cu mortar normal.
Cuvelajul de beton armat prezintă avantajul unui montaj rapid, preia presiuni mari dintr-odată,utilizează segmente prefabricate şi are un pref de revenire mai mic decît al susfinerii cu cuvelaj metalic. Dez-
a vantajul acestui cuvelaj consistă în grosimea mai mare, în rezistenfa inferioară cuvelajului metalic şi în realizarea unei imper-meabilităfi mai pufin bune.
î. Cuvetă, pl. cuvete. 1. Tehn., Chim., Foto.: Cuvă (relativ) mică. Exemple: vasele paralelepipedice pufin adînci, cu cioc, fabricate din sticlă, din porfelan, tablă emailată sau răşini sintetice,	în	cari	se efectuează operafiile de developare,
de	fixare,	spălare,	etc., a negativelor, a diapozitivelor sau a
copiilor fotografice; micile vase confecfionate din sticlă pentru microscopie, prin lipire cu balsam de Canada, şi cari servesc la cercetarea precipitatelor sub microscop, în scopul unei recunoaşteri după forma cristalină.
2.	~	de	răcire. Cinem.: Cutie cilindrică circulară, cu fefele
de	sticlă,	în	care	se introduce apă, şi care se aşază în apa-
ratele de proiecfie cinematografică, între izvorul de lumină şi film, pentru a reduce încălzirea acestuia. O răcire mai bună se realizează cînd cuvaare circulafie de apă.
s. Cuvetă. 2. Inst. san.: Obiect sanitar constituit dintr-un recipient deschis, de obicei de fontă (emailată la interior şi vopsită la exterior), cu scurgere la partea inferioară, racordată Ia canal prin sifon, care se instalează în special în bucătării, spălătorii, garaje, grupuri sanitare, unele ateliere, etc., şi serveşte la scurgerea apelor (menajere sau industriale) uzate. Se fabrică şi cuvete de gresie artificială, cari au rezistenfă mare la acfiunea corozivă a solufiilor de baze sau de acizi, fiind folosite mai ales în laboratoare chimice sau industriale.
Spre deosebire de lavoar, cuveta nu are prea-plin, iar scurgerea poate fi cu sită sau cu dop de obturare amovibil. Recipientul cuvetei poate fi dreptunghiular, semirotund (aproximafiv jumătate de emisferă) sau în sfert de emisferă (cuvetă de coif); peretele ei plan, care se aplică pe peretele încăperii — spatele cuvetei — e mai înalt decît ceilalfi perefi ai ei (v. fig.).
Se montează la perete (cu şuruburi de lemn şi dibluri), cu marginea superioară la circa 80 cm deasupra pardoselei. De cele mai multe ori e deservită cu apă printr-un robinet, de obîcei robinet de simplu serviciu, care se instalează la circa 115 cm deasupra pardoselei.
Cuvete.
a) cuvetă semirotunda; b) cuvetă dreptunghiulară; cj scurgerea la cuvete cu dop.
şi lăfimea aproape egale.
Cuvetă tectonică (reprezentare pe hartă).
A) stratul cel mai vechi; B) stratul intermediar; C) stratul cel mai nou; ab) axa cuvetei; ->) înclinarea stratelor.
4.	Cuvetă. 3. Geol.: Structură tectonică, reprezentată printr-un sinclinal care are lungimea Cuveta (v. fig.) are forma unei căldări cu secfiunea orizontală de formă mai mult sau mai pufin rotundă. Exemple: Cuveta Transilvaniei.
5.	Cuvetă. 4. Geogr.: Depresiune a reliefului, închisă de toate părţile, al cărei fund e rotund sau plat — şi care afectează o regiune mai mare decît a unei simple pîlnii, dar mai mică decît a unui basin. Reprezentată prin curbe de nivel (v. fig.). cuveta e asemănătoare cu un mamelon (v.), la care cifrarea curbelor de nivel e inversă (curbele înfăşurătoare au cotă mai mare decît curbele înfăşurate).
6.	Cuvosoli, sing. cuvosol.
Ind. chim.: Esterii acizi ai acidului sulfuric, corespunzători leu-coderivaţilor coloranţilor de cadă din seria antrachinonei, spre deosebire de indigosoli, cari sînt esterii leucoderivafilor coloran-filor indigoizi (şi tioindigoizi). în general, în literatura de specialitate, sulfafii acizi ai leucoderivafilor se numesc Indigosoli, Antrasoli, Soledon, Algorol,
Leucogen, Solvat, — indiferent de natura lor chimică. V. şi Indigosoli.
7.	Cuvrăjoantă, pl. cuvrăjoante. V. Eclisă.
8.	Cvas. Ind. alim.: Băutură acrişoară, răcoritoare, preparată din fructe sau din apă, pîine şi malf, lăsate timp scurt sa fermenteze.
Cuvetă (reprezentare prin curbe de nivel). .
42
Cver
658
Cyclosfomata
1. Cver, pl. cveri. 1. Poligr.: Liniatură orizontală.
2. Cver. 2. Poligr.: Ansamblul de linii orizontale dintr-o tabelă sau dintr-un formular tabelar. Pentru simplificarea culesului se obişnuieşte să se alcătuiască o formă separată pentru liniile de cver, tipărindu-se în primul rînd tabela cu capul, liniile verticale şi textul ei, iar în al doilea rînd liniile de cver. Formele culese astfel se numesc cu cverul afară, spre deosebire de cele cu cverul cu aceeaşi formă, cari se numesc cu cverul înăuntru.
3.	Cvercetină. Chim.: Produs natural din clasa flavonei, flavona luteolinei (3, 5, 7, 3', 4' - péntaoxiflavona); e o sub-
O
H ||
./	V
H
OH
HO—C	C	C---
Ü	!	ii
HWc-OH
I
c-c # %
C	C—OH
c=c
H H
Cyathaxonia.
OH O
stanţă solidă, cu p. t. 314°, care intră în compozifia cver-citrinei (v.), unde formează agliconul. Ea e substanfa colorantă a cojii de ceapă. Se găseşte şi în polenul porumbului, în hamei, ceai, pansele şi în trandafirul roşu alături de antociane. Sin. Cuercetină.
4.	Cvercifrină. Chim.: Glucozid care se găseşte în tutun, în frunzele de ceai (1*-2%), în hamei, în pansele, cum şi în coaja unor specii de stejar (Quercus tinctoria). E reprezentantul tipic al glucozidelor flavonice cari formează pigmenfii galbeni şi oranj din plante. Sin. Cuercitrină.
5.	Cvercitron. Ind. piei.: Coaja arborelui Quercus tinctoria. După îndepărtarea ritidomului cu rindeaua, coaja descojită de pe arbore se usucă şi se macină,^astfel încît se prezintă ca o pulbere fină, galbenă sau roşcată, amestecată cu fibre lemnoase. Puterea tinctorială se datoreşte confinutului în cvercifrină (v). care, prin fierbere cu un acid mineral diluat, se separă într-un zahăr (ramnoza) şi în cvercetină (v.). La mordansarea cu săruri metalice, cvercitronul dă nuanfe similare cu extractul de lemn galben. Se întrebuinfează, împreună cu alte substanfe colorante vegetale, la vopsirea pieilor de mănuşi glacé. Sin. Cuercitron.
6.	Cyanogas. Ind. chim.: Cianură de calciu în amestec cu cloruri de calciu şi sodiu, carbură şi cianură de calciu şi cărbune, folosită ca fungicid şi insecticid. Degajă circa 20”-25% acid cianhidric.
7.	Cyanophyta. Paleont.: Alge albastre al căror pigment clorofilian e asociat cu un pigment albastru (ficocianina). Talul, format din celule fără membrană şi cu nucleu difuz, e înconjurat de o teacă gelatinoasă. Trăiesc în regiunea superioară a zonei eufotice sau 1a suprafafa continentelor, în locuri umede. Rezistă în ape calde pînă la 60--70° (de ex. specia Mastigo-cladus laminosus). Unele au proprietatea de a ataca calcarul, fiind alge perforante. Altele, prin activitatea lor vitală, favorizează precipitarea carbonatului de calciu sub formă de concrefiuni concentrice (stromatolite), cunoscute încă din Precambrian. Genurile mai importante sînt: Nevolandia, Camasia, Gallatina şi, cel mai răspîndit, Girvanella, care a fost identificat din Cambrian pînă în Cretacic. Cianoficeele au avut rol important în concentrarea calcarului în mările precambriene. Sin. Schizophytâ.
8.	Cyafhaxonia. Paleont.: Tetracoralier izolat din familia Cyathaxonidae, caracterizat prin forma conică sau de corn, cu
Cyathophyllum hexagonUm.
epitecă dezvoltată şi columelă puternică. Septul principal e situat într-un şanf. Specia Cyathaxonia cornu Mich. e cantonată numai în Carbonifer.
9.	Cyathocrinus. Paleont.: Crinoid din ordinul Fistulata (Inadunata), răspîndit din Silurian pînă în Permian. Caliciul diciclic are o placă suplementară interradială, iar brafele, foarfe lungi, sînt de mai multe ori bifurcate. Articulele pedun-culului (plăci colonale) sînt foarte înguste şi străbătute de un canal central hrănitor. Majoritatea speciilor de Cyathocrinus se întîlnesc în sedi-metele Silurianului superior.
10.	Cyafhophyllum. Paleont.: Tetracoralier colonial sau izolat, al cărui calciu are numeroase septe radiare şi e lipsit de columelă. Ţesutul veziculos periferic, ca şi planşeele foarte dezvoltate în partea centrală, consolidează polipi éritul.
Specia Cyafhophyllum hexagonum Goldf., formă colonială cu caliciile strîns alipite prin zidurile lor, e caracteristică Devonia-nului mediu, perioadă în care a atins maximul de dezvoltare.
11.	CycadaJae. Paleont. / Clasă de Gimnosperme arborescente tropicale, cu aspect de palmieri, cu tulpina simplă, neramificată şi terminată printr-un buchet de frunze, acoperită de baza pefiolului vechilor frunze. Florile, dioice, formează inflorescenfe conice aşezate sub buchetul de frunze din vîrf. Frunzele sînt mari, penate, cu foliolele dispuse pe două şiruri.
Cicadalele apar în Carbonifer, sînt rare în Permian, dar devin foarte numeroase în Mesozoic, în special în Jurasic, cînd au fost identificate şi în fara noastră.
Începînd din Cretacic, Cicadalele decad; în Terfiar sînt foarte pufine, iar azi sînt în regresiune, fiind cantonate în regiunile tropicale şi reprezentate numai prin cîteva genuri, dintre cari cele mai importante sînt genurile Cycas şi Zamia. Cicadalele fosile sînt cunoscute în special sub formă de tulpini şi de frunze foarte asemănătoare cu tulpinile şi frunzele plantelor actuale.
Genurile fosile mai importante sînt cunoscute şi în fara noastră: Zamites, cunoscut din Triasic pînă în Cretacic; Dicfyo-zamites, caracteristic pentru Jurasic; Cycadites, identificat din Triasic pînă în Cretacic, şi Nilssonia, care pers/stă pînă în Eocen.
12.	Cycadofilicinae. Paleont. V. Pteridosperme.
13.	Cycadoidea. Paleont. V. Bennatfitalae.
14.	Cydolites. Paleont.:	Exacoralier izolat, din familia
Fungidae, cunoscut din Jurasic pînă în Eocen. E foarte frecvent în formafiunile din Cretacicul superior.
Caliciul discoidal are fafa inferioară plană, cu o epitecă rugoasă, iar cea superioară e bombată şi formată din numeroase septe radiare, cu lame de unire între ele.
Specia Cyclolifes undulata Lam. e cunoscută în tara noastră din Cretacicul
superior din Munfii Apussni.	Cyclolifes	undulafa.
îs. Cyclostoma. Paleont.: Vertebrate primitive acvatice din clasa Agnata, considerate ca supravieţuitorii degenerafi ai Ostra-codermelor, lipsite de maxilarul inferior, de membre perechi şi de solzi. Nu au valoare paleontologică.
ie. Cyclostomafa. Paleont.: Briozoare ectoprocte cu loje tubulare, sudate pe o bună parte din parcursul lor şi cu deschiderea circulară lipsită de opercul. Sînt Briozoarele cele mai
Cycloversion
659
Cysfoidea
primitive şi cele mai vechi, foarte răspîndite în sedimentele paleozoice. şi mesozoice; azi trăiesc în special în mările din emisfera nordică, fiind reprezentate printr-un număr mic de specii.
Genurile fosile mai importante sînt: Berenicea, Stomatópora, Oiastopora, unele cunoscute şi în farâ noastră.
1.	Cycloversion. Ind. petr.: Procedeu de cracare catalitică în strat fix (v. sub Cracare).
2.	Cylindrophyma. Paleonf.: Spongier silicios din grupa Lithistidae, caracteristic pentru Jurasicul superior. Corpul, cilindric, prezintă o cavitate centrală mare, care ajunge pînă Ia bază.
Specia Cylindrophyma milleporata Goldi e caracteristică pentru Jurasicul superior de la Hîrşova-Dobrogea.
3.	Cynomorpha. Paleonf.:	Maimufe cu
coadă şi aspect de cîine din grupa Catarhi-nienelor. Sînt cunoscute din Oligocen, cînd erau reprezentate prin forme primitive, cu caractere de fenuniene. Formele miocéné şi pliocene sînt foarte apropiate de genurile actuale.
Genuri fosile mai importante sînt: Para-pithecus, din Oligocenul egiptean; Meso-pithecus, din Miocénül superior din Europa şi din Asia mică. în Pliocenul superior de la Măluşteni (Covurlui)au fost identificate Macacus florentinus Cocchi şi Dolicopithecus rusciensis Dep.
4.	Cypellia. Paleonf.: Spongier silicios de grupa Hexacti-•nelidae, piriform, cu perefi groşi şi cu ondulafii transversale.
Specia Cypellia rugosa Goldf. e cunoscută în fara noastră din Jurasicul superior de la Cekîrgea-Dobrogea.
5.	Cypraea. Paleonf.: Gasteropod sifono-stom marin, cunoscut din Jurasic pînă azi, mai frecvent în formafiunile terfiare. Cochilia e netedă, ovală, cu ultima circumvolufiune acoperind complet pe celelalte. Peristomul e îngust, linear, cu o adîncitură sifonală la ambele capete. Buza internă şi cea externă sînt cu dinfi. E o formă caracteristică mărilor calde.
Specia Cypraea amigdalina Brocc. e cunoscută în fara noastră din Miocénül de la Lăpugiu-Hunedoara.
6.	Cyprina. Paleonf.: Lamelibranhiat etero-dont, integripaleat, cirenoid, cu cochilia ovală, echivalvă şi cu striuri concentrice, caracteristic formafiunilor jurasice, cretacice şi terţiare. Umbonele e proeminent, puternic răsucit.
Pe valva dreaptă există trei dinfi cardinali, cel posterior fiind cel mai puternic şi deseori împărfit în două. Pe valva stîngă, din-iele cardinal posterior e slab dezvoltat, cel mai puternic fiind cel median. Specia Cyprina islandica Lin. a fost frecventă în Mediterană.întimpul perioadei glaciare (etajul Sicilian).
7.	Cyprinîculfură. Pisc. V. Cipri-nicultură,
8.	Cyprusit. Mineral.: Sin. Karfosi-derit (v.).
9.	Cyrena. Paleonf.: Lamelibranhiat eterodont, integripaleat, cirenoid, cu cochilia groasă, echivalvă şi echilaterală, de formă ovală, triunghiulară sau aproape circulară, avînd ornamentafia formată din striuri fine concentrice. Dentifia e tipic cirenoidă.
E cunoscut, în stare fosilă, în formafiuni marine, salmastre şi de apă dulce; azi trăiesc numeroase specii în apele salmastre şi în cele dulci din regiunile tropicale.
în fara noastră, specia Cyrena semistriata Desh. caracterizează formafiunile salmastro-lacustré de vîrstă oligocenă din regiunea Clujului.
10.	Cyrfoceras. Paleonf.: Nautiloideu paleozoic din familia Cyrtoceratidae, cu cochilia în formă de con arcuit (cirtocon), în general netedă sau prezentînd striuri fine; în secfiune, cochilia e ovală, foarte rar circulară. Peristomul e simplu, iar sifonul e submarginal sau subcentral. A fost identificat din Silurian pînă în Permian.
11.	Cysfiphyllum. Paleonf.: Tetracora-lier izolat, cu caliciul în formă de pungă, prezentînd un fesut veziculos foarte dezvoltat, care acoperă în întregime septele Cyrfoceras. calcaroase. E caracteristic pentru Silurianul superior şi pentru Devonian.
ia. Cysfoidea. Paleonf.: Clasă de echi-noderme primitive excluziv paleozoice, lipsite de simetrie, cu corpul învelit de un caliciu sferic oval sau piriform, liber sau fixat printr-un peduncul.
Caliciul e format din numeroase plăci calcaroase poligonale perforate şi dispuse, în general, la formele mai vechi, în mod neregulat. La formele mai evoluate, plăcile, în număr mai mic (niciodată sub 13), Tesui de Cysfiphyllum. sînt dispuse în 3—4 cicluri de cîte cinci,
prezentînd un început de simetrie şi amintind dispozifia plăcilor la Crinoide.
La partea superioară a caliciului, numită apex (opusă polului de fixare), există următoarele orificii: gura, circulară sau ovală; anusul, excentric, dispus uneori în centrul unei piramide; porul genital, şi, la unele	Cn ^
forme, hidroporul, care re-prezintă madreporitul.
Porii plăcilor stabilesc le- mrnhmu	r--	,	.
gătura între organele corpului	SMW	D-CE71	QLLjD
şi exterior şi pot fi grupafi	3	0	C
în trei categorii (v. fig. /):
pori simpli (mici, foarte nu- I. Sfrucfura Cisfoideelor (porii plăcilor), meroşi şi răspîndifi neregulat a) pori simpli; b) pori conjugafi; c) pori pe suprafafa plăcilor); pori	pectinati.
conjugafi (mai mari şi mai
pufin numeroşi, dispuşi cîte doi într-o fosetă, în total 7—10 perechi pentru fiecare placă) şi pori pecfinafi (dispuşi la marginea plăcilor, în suprafefe rombice, legafi doi cîte doi de Ia plăcile vecine, prin canale transversale).
Pedunculul, cînd există, are lungimi diferite şi forme diferite; e totdeauna perforat de un canal longitudinal. în lipsa pedun-culului, fixarea se poate face prin partea inferioară a caliciului. Ca şi Crinoidele, unele Cistoidee erau fixate toată viafa, iar altele numai temporar. Majoritatea prezintă brafe în general slab dezvoltate, neramificate şi de cele mai multe ori lipsite de pinule. Cînd există brafe, zonele ambulacrare sînt dispuse de-a lungul lor; în lipsa brafelor există în jurul gurii 3-**5 şanfuri ambulacrare.
Cistoideele, cunoscute din Cambrian pînă în Carbonifer, foarte numeroase şi chiar predominante în Silurian, cuprind forme foarte ^ variate şi curioase, cari amintesc de Crinoider de Blastoide şi în special de Echinide. De aceea unii paleontologi le consideră ca făcînd legătura între celelalte clase de Echi-noderme.
Cylindrophyma
milleporata.
Cypraea amigdalina.
Cyprina.
Cytherea
660
Cytherea
Clasa Cystoidea sé împarte tn următoarele ordine (v. fig. II): Hidrophoridae rombifere (cu pori pectinafi) cu genurile prin-
1Í. Exemple de Cystoidea. a) Asteroblastus: vedere de sus (stînga); vedere laterală (dreapta); b) Ech!-nosphaerites; c) Macrocystella.
cipale Echinosphaerites, forma clasică din calcarele cu Cys-tideae din Europa de Nord (regiunea Leningrad; Suedia), din
Canada, etc.; Macrocystella, din Silurian şi Devonián, care aminteşte de Crinoide; Hidrophoridae diplopore (cu pori conjugaţi), cu genul Asteroblastus, din Ordovician, care aminteşte de Blastoidee; Carpoidae (cu pori simpli), cu genul Crypto-crinus din Silurianul inferior; Thecoidae (fixate prin partea posterioară), cu genul Edrioaster din Silurian, care poate fi considerat un Echinid cu fafa inferioară atrofiată.
Cistoideele nu sînt cunoscute în fara noastră. Sin. Cystidea.
i.	Cytherea. Paleont.: Lamelibranhiat eterodont, sinupaleat, cirenoid, cu cochilia groasă, circulară sau ovală pînă la triunghiulară, prezentînd striuri fine concentrice.
Pe valva stîngă, afară de cei trei dinfi cardinali, mai există un dinte suplementar mic, căruia îi corespunde o gropifă pe valva dreaptă.
Specia Cytherea incrassata Sow. e frecventă în fara noastră în formafiunile oligocene din regiunea Clujului. Sin. Meretrix.
Cytherea.