moTBffl msT mimui de iiigyisiîci lNYSfTAR ClRŢI Hr. tUf' LEXICONUL TEHNIC ROMiN ELABORARE NOUĂ ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA ASOCIAJIEI ŞTIINŢIFICE A INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR DIN R. P. R. (A. S. I. T.) DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEf 9 H-Ky EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1961 COMISIA DE ÎNDRUMARE A A. S. I. T. Prof. ing. Constantin Atanasiu; Prof. dr. ing. Ştefan Bălan, Membru corespondent a! Academiei R. P. R.; Prof. ing. loan Grosu; Prof. dr. ing. Ştefan Nădăşan, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Nenifescu; Ing. Carol Neumann; Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Prof. dr. ing. Remus Rădulef, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Conf. ing. Oliviu Rusu. Redactor responsabil Ing. Szabo Alexandru Pregătirea manuscrisului: Niculescu Gabriela şi Ivan Theodor Corector responsabil: Beldianu Valeria Dat la cules: 12. 06. 1961. Bun de tipar 07. 12. 1961. Apărut 1961. Tiraj 2800 -J-140-f-50 legate. Hirtie velină ilustraţii de 80 g/m2, 540X840/8. Coli editoriale 134,51. Coli de tipar 92. A. 0559/1961. C. Z. pentru bibliotecile mari 413:62zzR. C. Z. pentru bibliotecile mici 413. Tiparu! executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, Str. I. V. Stalin, nr. 15. — R. P. R* COLABORATORI Anton Petre, inginer (Mine) Antonescu Ion, inginer (Geofehnică) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar (Electrotehnică, Aparate de măsură) Arie Arie, inginer (Electrotehnică) Arizan Dan, inginer, farmacist (Chimie organică, Farmacie) Atanasiu Ion, doctor inginer (Electrochimie) Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitică) Avramescu Aurel, doctor inginer, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparataj) Banciu Ion, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Barbu Virginia, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureată a Premiului de Stat (Paleontologie) Barca Furmuzache, inginer (Industria cărbunelui) Bădan Nicolae, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Filatură) Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinje (Industria alimentară) Bărănescu Gheorghe, inginer, conferenţiar universitar (Maşini de forţă) Bercovici Beniamin, inginer (Industria cărbunelui) Bianu V., doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Instrumente muzicale) Bistriceanu Evdochia, inginer (Industria textilă, Industria pielăriei) Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinfe (Industria alimentară) Boerescu Cezar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelor, Antene) Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bubulac Mircea, inginer (Telecomunicaţii) Bujenifă Mihai (Navigaţie) Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu Paul, inginer (Electrotehnică) Chifulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chifulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Ciorănescu Ecaterina, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Farmacie, Produse farmaceutice) Cociu Voinea, inginer, conferenfiar universitar (Industria pielăriei) Constantinescu Anton, inginer (Chimie anorganică) Constantinescu Gh., inginer (Chimie organică) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Geofizică) Constantinescu Mircea, inginer (Hidrologie) Constantinescu Virgil, inginer (Aviaţie) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Costăchel Aurel, inginer, conferenfiar universitar (Topografie, Geodezie) Costeanu George, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimie anorganică, Chimie fizică) Cotef Petre, doctor în Ştiinfe, conferenfiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geografie) Cristescu Nicolae, inginer, candidat în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Plasticitate) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C. Iiie, doctor inginer (Silvicultură) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragnea Ovidiu, inginer, conferenfiar universitar (Mecanică, Organe de maşini) Drăgan Gleb, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte) Duca Zoltan, inginer, conferenfiar universitar (Metalo-tehnică) Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenfiat în Matematice (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică) Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) Fi liman Râul, inginer, profesor universitar (Topografie, Topografie minieră) Filotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer (Căi ferate) Genfiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., inginer, lector universitar, (Exploatarea petrolului, Foraj) Georgescu S. Gheorghe, inginer (Metalotehnică) Gheorghifă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii) Gheorghiu A. jCostin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu Mircea, inginer, şef de lucrări (Aparate electrice de măsură) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţii, Tehnica militară) Ghermănescu Mihai, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Matematice) Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie) Horhoianu Gheorghe, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Hrisanide Dumitru, inginer, profesor universitar (Mine) lacomi D. Mircea-Mihai, inginer (Navigaţie) Iile Ana Mar ia, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar (Exploatarea petrolului) loanid George,< doctor în Ştiinfe (Chimie organică) lonescu Corneliu Constantin, inginer (Chimie anorganică) lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenfiar universitar (Cărbuni) Klang Marcel, doctor în Ştiinfe (Chimie organică) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurală) Mandei Harry, inginer (Industria cărbunelui) Manilici Vasile, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenfiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manoliu Ion, inginer, profesor universitar (Căi navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Alex.f inginer (Cinematografie) Marin Ion, inginer (Mine) Marinescu I., inginer (Industria alimentară) Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Cai ferate) Mendelsohn Nattie, inginer, profesor universitar (Tehnologie chimică anorganică) Miculescu Romulus, inginer (Metalurgie) Mihail Dan, inginer, conferenfiar universitar(Topograf/e) Mihail Medy, inginer (Industria cărbunelui) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenfiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Coordonare tehnică; Geologie, Mine. Petrol) Mihăilescu Ştefan, inginer, conferenfiar universitar (Utilaje de construcţie) Mihăilescu Tiberiu doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Geometrie) Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicafii, Electronică) M issiriiu Elisabeta, doctor în Ştiinfe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenfiar universitar (Căi ferate) Moldovan Vasile, inginer, lector universitar (Chimie) Mofoc Dumitru, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimia agricolă) Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie) Nerescu Ion, inginer, conferenfiar universitar (Termotehnică) % Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Sfat (Coordonare generală) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Nicolau Emil, inginer (Construcţii) Nicolescu Nicolae, inginer (Geometria descriptivă, Desen) Olănescu Mihai, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Orădeanu Titus, inginer (Industria lemnului) Oroveanu Tudor, inginer, conferenfiar universitar (Mecanica fluidelor) Ofel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară) Palade Gheorghe, licenfiat în Ştiinfe, conferenfiar universitar (Fizică) Panaitescu Cornelia, inginer (Industria cărbunelui) Patrulius D„, candidat în Ştiinfe, asistent universitar (Stratigrafie) Peicu Radu, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, lector universitar (Maşini de construcţii) Perl Naftule, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice (Televiziune) Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie) Ploscaru Ovidiu, inginer (Industria lemnului) Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară) Popovăf Mircea, doctor în Ştiinfe (Pedologie) Popovici Alexandru, inginer, lector universitar (Electronică) Popp Dragoş, inginer (Construcţii civile, Organizarea şantierelor) Posea Niculae, inginer, lector universitar (Rezistenţa materialelor) Prişcu Radu, inginer, conferenfiar universitar (Construcţii hidrotehnice) Radu Ion llie, inginer (Metalotehnică) Rădulescu Cristian, inginer (Metalotehnică) Rădulef Remus, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R., laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică) Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Samoilă M., inginer (Chimie) Sburlan Dimitrie, inginer, profesor universitar (Silvicultură, Industria lemnului) Scorfaru Alexandru, inginer (Geodezie, Astronomie) Sebeşan Ştefan, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentară) Stinghe Vintilă, inginer, profesor universitar (Silvicultură) Stoian Dan, inginer, asistent universitar (Maşini agricole) Şeptilici Râul, inginer, conferenfiar universitar (Optică, Măsuri) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinfe (Geobotanică) Şfefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenţa materialelor) Ştefănescu Nicolae, inginer (Exploatarea petrolului, Explorări) Teodorescu Petre, inginer, conferenfiar universitar (tunele) Teodorescu P. Petre, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, conferenfiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate) Timotin Alexandru, inginer, candidat în Ştiinfe fehnice, conferenfiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică) Tocan Dumitru, inginer, lector universitar (Exploatarea petrolului, Extracţie) Tocan Ion, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice, lector universitar (Exploatarea petrolului) Toma C., inginer (Industria alimentară) Torje Ion, inginer (Industria textilă) Trifu Ion, doctor inginer (Industria alimentară) Trofin Elena, inginer, lector universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenfiar universitar (Alimentări cu apă) Ţifeica Radu, doctor în Ştiinfe, inginer, licenfiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimia fizică) Ţugulea Andrei, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice» conferenfiar universitar (Electrotehnică) Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) Vazaca Chr., inginer (Electricitate) Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalurgie, Metalografie) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinfe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimia organică) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Wegener Nicolae, inginer (Tefev/ziune) Zaharia Simion, inginer (Cinematografie) Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinfe tehnice (Tehnică militară, Armament) Zinca Simion, doctor inginer, profesor universitar (Tehnică militară, Gaze) Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinfe, profesor universitar (Chimia biologică) Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului) I. ABREVIAŢII ant. antonim 1- levo- pl. plural col. coloană m- meta- p. s. punct de solidificare const. constant, constantă mol. moleculă p. t. punct de topire d. densitate nr. at. număr atomic sin. sinonim d- dextro- 0- orto- sing. singular gr. at. greufate atomică P" para- v., V. vezi gr. mol. greutate moleculară p., pp. pagină, pagini punct de fierbere var. variantă gr- sp. greutate specifică p. f. S-au folosNt în Lexicon simbolurile standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON  Agr........................■ • Agrotehnică (Agronomie, Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură) Alim.apă ....... «Alimentări cu apă Arh........................Arhitectură Artă.................. Artă Arfe gr....................Arte grafice Astr.......................Astronomie Av. • *....................Aviafie(Construcfii aeronau- tice, Navigaţie aeriană) B Bet.................. . . . Beton Biol. .......... Biologie Bot......................... Botanică C Cad........................Cadastru Canal. .......... Canalizare Carfog.....................Cartografie C. f. • ...................Căi ferate (Construcţia de căi ferate, Circulaţie, Exploatare) Chim.......................Chimie (Generalităfi, Chimie analitică, Chimie anorganică, Chimie organică) Chim. biol.................Chimie biologică Chim.fiz...................Chimie fizică Cinem. Cinematografie C/c. ......................Calculul erorilor C/c. Pf* • ................Calculul probabilităţilor C/c. f- *•*..... . Calculul tensorial C/c* ......................Calculul vectorial Cs...................* * Construcţii (Construcţii civile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii ‘ metalice) D Desen ......... Desen Drum. ........ . Drumuri E Ec. • • ..................Economie Elf. .......... Electricitate şi Electrotehnică (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ. ......... Energetică Expl. ...... o . . Explozivi Expl. petr.............. • Exploatarea petrolului (Fo- raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări) Farm................. Farmacie (Produse farma- ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică) Fiz. . . . . .............Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică) Foigrm. ........ Fotogrammetrie Foto. ....................Fotografie Fund...................• Fundaţii G Gen. .....................Generalităţi (Simboluri) Geobof.................... Geobotanică Geochim......................Geochimie Geod.........................Geodezie G eofiz......................Geofizică Geogr. ......................Geografie (Geografie fizică, Geomorfologie) Geol.........................Geologie (Geologie genera- lă, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie structurală) Geom................ . . . Geometrie (Geometrie ana- litică, Geometrie în plan şi în spafiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geot. • • •.................. Geotehnică H Hidr. ......... Hidraulică (Hidraulică subterană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hidrot. ......... Hidrotehnică (Construcţii hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile) ! lg. ind. ......... Igienă industrială ..................iluminat Ind. alim. ........ Industria alimentară (Industria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Ind. cb. ,••••••• • industria cărbunelui Ind. chim. ....... Industrii chimice (Tehnologie organică,Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Ind, hirt....................Industria hîrtiei şi a celulozei Ind. lemn....................Industria lemnului Ind.petr................ Industria petrolului Ind. piei....................Industria pielăriei Ind. st. c...................Industria sticlei şi a ceramicii Ind. text. ........ Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Jesătorie, Materii prime) Ind. far................ Industrii ţărăneşti Inst. conf...................Instalaţii de confort (Ventila- ţie, Condiţionare, Calorifer) Inst. san....................Instalaţii sanitare L Log. • • ....................Logică M Maf..........................Matematice (Aritmetică, Al- gebră, Trigonometrie, Analiză matematică, Teoria mulţimilor) Maf. cs................. • • Materiale de construcţie (In- dustria cimentului, Materiale refractare, Lianţi) Mec. ......... Mecanică Mec. fl. ....................Mecanica fluidelor Meteor....................... Meteorologie Mefg. ......... Metalurgie (Metalurgie fizică, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Meft........................Metalotehnică (Prelucrare, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice,încercări de materiale) Mine........................Mine (Exploatare, Utilaj mi- nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineral.....................Mineralogie (Cristalografie) Ms..........................Măsuri şi Unităţi de măsură Mş..........................Maşini (Maşini de forţă, Me- canisme, Maşini-unelte, Maşini de lucru, Organe de maşini) N Nav. ......... . Navigaţie (Navigaţie fluvială şi maritimă, Construcţii navale) Nomg. . . . ................Nomografie 0 Opt. • ••••••••• Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Paleont. *.................. • Paleontologie Ped. .......................Pedologie Petr. ......................Petrografie Pisc. .......... Piscicultură, Pescuit Plast.................. . . , Plasticitate Pod............... poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligr,.....................Poligrafie Prep. min...................Prepararea mecanică (a mi- nereurilor şi a cărbunilor R Rez. maf....................Rezistenţa materialelor (Elasticitate) S Si/v.............. Silvicultură Stand.......................Standardizare St. cs......................Statica construcţiilor (Stabi- litate) Stratigr....................Stratigrafie T Tehn. .......... Tehnică (Generalităţi) Tehn. med...................Tehnică medicală Tehn. mii...................Tehnică militară (Armament, Fortificaţii, Gaze) Te/c. ......................Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termot......................Termotehnică, Industria fri- gului Tnl.........................Tunele Topog.......................Topografie Transp......................Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) U Urb.........................Urbanism Ut. • • *...................Utilaj 1 Zool. ......... Zoologie Zoot........................ • Zootehnie H,h;X,x. î. H 1. Elf.: Simbol literal pentru intensitatea cîmpului magnetic. 2. H 2. Rez. maf.: Simbol literal pentru distanta polară, s. H 3. Fiz.: Simbol literal pentru entalpia unui corp. 4. H 4. St. cs., Rez. maf.: Simbol literal pentru împin- gerea şi reacţiunea orizontală. s. H 5. Tehn.: Simbol literal general pentru duritate; urmai de literele B, V sau R, indică duritatea Brinell (HB), Vickers (HV), respectiv Rockwell {HR). e. H, teorema Fiz.: Teoremă fundamentală a Fizicii statistice, conform căreia, pentru orice sistem izolat, există o mărime statistică avînd proprietatea de a varia monoton în cursul timpului şi tinzînd spre un extremum asociat cu o stare de echilibru termodinamic a sistemului. Teorema H constituie justificarea, prin mijloace microscopice şi pentru transformări ireversibile, a principiului al doilea al Termodinamicii, din care rezultă un sens unic pe care îl păstrează evoluţia macro-scopică în timp a oricărui sistem izolat. Iniţial, teorema H a fost demonstrată, pentru gaze simple, de Boitzmann. Dacă / (x, y, z, vx, vyi vz) reprezintă funcţiunea de distribuţie a moleculelor gazului, în sensul că numărul de molecule situate în elementul de volum dxdydz şi avînd viteze cu componentele cuprinse în intervalele \VX' vx + dvx), (vy, Vy+dVy), (Vz, vg + dvz) are expresia f'dxdy dzdvxdvydvz, prin H se înfelege mărimea globală f(x,y,z, vx, vyt vz)X X In f(x,y, 2, vx, vyt vz) dxdydzdvxdvydvz , în care integrala e efectuată asupra întregului spaţiu x,y,z, vx, vy, vz. Deoarece funcfiunea f depinde parametric şi de timp, H e o funcjiune excluziv de această variabilă; ea evoluează conform ecuafiei dH /dH\ /d/A df \d* /ciocniri \ /forje ' în care primul fermen din membrul al doilea reprezintă modificarea lui H, în unitatea de timp, datorită ciocnirilor efectuate de molecule, iar al doilea termen reprezintă modificarea în unitatea de timp datorită forjelor exterioare. Boitzmann a demonstrat pentru sistemul izolat inegalitatea din care rezultă că mărimea H nu poate decît fie să descrească, fie să rămînă constantă din momentul în care şi-a atins valoarea ^minimă. Această situaţie finală, caracterizată prin d#/d£=0, e interpretată ca reprezentînd molecular starea de echilibru termodinamic a gazului, deoarece independenţa de timp a mărimii H implică o independenţă analogă pentru funcţiunea de distribuţie f, adică şi pentru orice mărime fizică macro-scopică (orice astfel de mărime se poate exprima cu ajutorul lui /). Pentru orice sistem se poate demonstra, în principiu, o teoremă H. între mărimea H şi entropia S a sistemului există relaţia S~—k'H (&=1,38*10~16 erg/grad fiind constanta lui Boitzmann). Tinderea lui H spre un minim revine astfel la tinderea entropiei unui sistem izolat spre un maxim, evolufie afirmată şi de principiul al doilea al Termodinamicii. Demonstraţia teoremei H face uz de anumite ipoteze de natură statistică şi cari o fac valabilă numai „în medie". Această valabilitate restrînsă implică, de exemplu, că există şi momente în cari H creşte, însă că astfel de momente sînt foarte rare şi nu influenţează evoluţia de ansamblu a lui H. Existenţa unor astfel de momente excepţionale (din punctul de vedere al teoremei H) e o consecinţă a proprietăţii generale de reversibilitate a fenomenelor microfizice. 7. H 1. Elf,: Simbol literal pentru unitatea Henry (v.)> 8. H 2, Chim.: Simbol literal pentru elementul Hidrogen, 9. H, acid Ind. chim.: Acidul 1,8“aminonaffol“3,6~ disulfonic. E un derivat al naftalinei, cel mai important intermediar utilizat la fabricarea ML1 i ,.i . . NMo Un coloranţilor azoici. | z j Se prezintă sub forma de q q cristale incolore, greu solubile , ,t., - , ->C? C 2L «~ in apa rece; soluţiile sale dau j |i coloraţie roşie-brună în clorura H03S—C C C—SO3H ferică; cu acidul azotos for- mează soluţii galbene de di- |_| j_j azoderivat. Cuplează cu săruri de diazoniu de două ori: în mediu acid în poziţia 2, în mediu alcalin în poziţia 7. Sarea monosodică se prezintă sub forma de ace cu IV2 H2O, greu solubile în apă rece. Sarea tri-sodică prezintă în lumină ultravioletă o fluorescenfă violetă, Prima fază în fabricaţia acidului H e sulfonarea naftalinei pure, care se face întîi cu acid sulfuric monohidrat, la 80—85° şi Ia 145°, apoi cu acid sulfuric oleum 65% la 40° şi la 145—155°, după care se obţine un amestec de acizi 1,3,6,- şi 1,3,7-naf-talintrisulfonici, primul predominînd. După ce masa sulfonată a fost diluată cu o cantitate mică de apă, urmează operaţia de nitrare la 35—40°, cu un amestec sulfonitric de 86% HNO3. Se obţine acidul 1-nitro naftalin-3,6,8-trisulfonic, într-o masă acidă care se supune denitrării prin diluare cu apă, Ia temperatura de 60—103°, urmată, dacă e necesar, de barbotare cu aer. Apoi se neutralizează masa denitrată cu carbonat de calciu la circa 60—90°. Reducerea sării de calciu a acidului obţinut se face cu pulbere de fier şi acid acetic, fiecare fiind precipitat ulterior cu oxid de magneziu. Soluţia conţine sărurile de calciu ale acidului naftilamintrisuifonic. Urmează separarea sării de Ca-Na a acidului 1-aminonaffa!in-3f6,8-frisulfonic (acidul Koch sau acidul T), care se obţine prin tratarea soluţiei cu clorură de sodiu şi acid clorhidric, urmată de răcire. Se filtrează apoi acidul T şi se spală cu saramură; ceilalţi isomeri rămîn în soluţie. Randamentul în acid T e de circa 60%. .înlocuirea grupării sulfonice din poziţia 8 cu oxidril se face prin topire alcalină, încălzind sarea trisodică a acidului T cu 1 H# ahiehă fii ** 1 Habiius .— Antenă în H. J) linie de transmisiune. o solufie de hidroxid de sodiu, în autoclave la 178*"182° şi la 6,5 at, circa trei ore. După diluare şi acidulare cu acid sulfuric, precipită acidul H, care se filtrează şi se usucă. Randamentul e de 50% fafă de naftalină. Acidul H e întrebuinţat ca intermediar pentru o gamă largă de coloranţi cu nuanfe albastre, verzi şi negre. Derivaţii săi acîlafi (de ex. acidul N-acetil, N-p-toluen-sulfonil) sînt intermediari pentru coloranţi azoici rezistenţi, cu nuanţe roşie şi violetă. Gruparea amino poate fi înlocuită cu halogen prin reacfie Sandmayer, trecînd prin sare de diazoniu, obfinîndu-se, de exemplu, acidul 1-cloro-8-naftoI-3,6-disulfonic, intermediar pentru coloranfii azoici cu nuanfe albastre strălucitoare. Acidul H poate fi utilizat la fabricarea coloranţilor în formă uscată (stabilă pentru depozitare), în formă de pastă (mai puţin stabilă), sau sub forma unei soluţii slab acide (mai instabile). 1. H, anfenă în Telc.: Antenă de recepţie în unde decametrice, formată din doi dipoli simetrici puşi în paralel, fiecare avînd lungimea egală cu Iun-gimea de undă şi distanfafi între ei cu aproximativ o jumătate de lungime de undă (v. fig.). Impedanfa de intrare e de aproximativ 100 Q. Poate fi folosită şi pe o frecventă de două ori mai mică decît cea de acord. Direcţia cîş-tigului maxim (circa 6 dB) e perpendiculară pe planul celor doi dipoli. 2. h 1, Fiz.: Simbol literal pentru cuanta de acţiune sau constanta lui Planck (v.). 3. h 2. Fiz., Topog., Meteor.: Simbol literal pentru înălţime, diferenţă de nivel sau altitudine deasupra nivelului mediu al mării. 4. h 3. Fiz.: Simbol literal pentru căldura specifică (latentă) de compresiune. s. h 4. Fiz.: Simbol literal pentru radiafia violetă din spectrul mercurului. e. hi. Ms.: Simbol literal pentru prefixul hecto-. 7. h 2: Simbol literal pentru oră (hora). 8. Haas, efect F/z.: Modificarea inteligibilitătii vorbirii prin intervenţia ecourilor singulare. Cînd două surse sonore diferite emit un acelaşi sunet perceput de ureche în acelaşi timp cu intensităţi egale, ascultătorul are sensafia că percepe un sunet emis de o sursă aşezată undeva între cele două surse reale. Dacă însă o sursă produce fafă de cealaltă sursă un sunet decalat în timp care ajunge la urechea ascultătorului cu un decalaj de 5—35 ms, acesta are sensafia că sunetul . provine de la sursa nedecalată (principală). Astfel, sunetul produs de sursa principală e întărit. Dacă decalajul în timp e mai mare decît 50 ms, sunetul emis de sursa secundară e perceput ca un ecou distinct şi, suprapunîndu-se sunetelor emise de sursa principală, inteligibilitatea scade. Efectul Haas e independent de poziţia relativă a surselor şi e cu atît mai pronunfat, cu cît decalajul în timp e mai mare şi intensităfile sunetelor percepute sînt mai apropiate. Efectul Haas permite stabilirea unui criteriu de apreciere a condiţiilor acustice într-o încăpere, indicînd modul în care aceasta răspunde în regim transitoriu. De asemenea, de efectul Haas trebuie să se fină seamă şi la efectuarea unei instalaţii de sonorizare. 9. Haas, metoda Chim.: Metodă analitică pentru determinarea cantitativă a acidului sulfuros total din vinuri. Metoda se bazează pe principiul oxidării acidului sulfuros şi a sulfifilor cu ajutorul iodului în iodură de potasiu. Iodul în exces e îndepărtat prin încălzire, iar acidul sulfuric rezultat e precipitat cu clorură de bariu. Sulfatul de bariu e filtrat şi cîntărit la masă constantă. 10. Habasit. Mineral. V. Chabasit. u. Habă, pl. habe. Expl. pefr.: Vas confecţionat din tablă, prin sudare electrică, avînd în general forma paralelepipe» dică, folosit ca rezervor mobil de depozitare sau de manipulare a fifeiului, a apei sau a noroiului (v. fig.)» la unele operafii efectuate la sonde. Un astfel de vas are capacitatea de 1,0, 1,5 sau 3,0 m3, e montat, de exemplu, pe camionul de cimentare şi e folosit drept compensator în timpul operafiei de cimentare la sondă. V. şi Cimentarea, echipament pentru ~ sondelor. Habâ pentru noroi. 12. Haber, produsul lui Biol.: Sin. Perete ,afera,‘ 2) barâ de Produs letal (v.). Produs de toxicitate, '*9^1; 3, gură de evacuare. 13. Haber-Bosch, procedeul Chim. V. sub Amoniac. 14. Habitaclu, pl. habitacluri. 1. Nav.: Suportul busolei marine (v.), constituit dintr-o coloană cilindrică sau prismatică de lemn, de metal nemag- 2 netic sau de material plastic, în inferiorul căruia se găsesc dispozitivele de fixare a magnefilor de compensare (longitudinali, transversali şi verticali) (v. fig.). Lateral, pe suport, se găsesc două console pentru susfinerea sferelor, cilindrilor sau barelor de fier moale (bare Flinders) pentru compensarea deviafiilor cadrantale, şi bobinele pentru compensarea deviaţiilor datorite centurii antimagne-tice (v.); cuprinde şi dispozitivul de luminare a busolei şi, eventual, un inclinometru. La partea superioară, habitaclul are o calotă de alamă sau de material plastic, echipată cu o fereastră şi cu unu sau două felinare cu ulei de rezervă. Habitaclul şalupelor sau al navelor mici are înălfime mică, fiind aşezat de regulă pe un postament de lemn sau direct pe punte. Acest habitaclu e de construcţie mai simplă, neavînd inclinometru, bobine de compensare şi o parte din magnefii de compensare. Var. Abitaclu. îs. Habitaclu. 2. Nav.: Calotă compasul. Termenul Var. Abitaclu. 16. Habitaclu. 3. Av.: Spafiu amenajat într-o aeronavă, pentru echipaj, călători, poştă, bunuri, etc. La unele avioane, habitaclul se numeşte carlingă. 17. Habifus, pl. habifusuri. 1. Mineral.: Aspectul morfologic al unei substanţe cristalizate, determinat de dezvoltarea predominantă a anumitor fefe cristalografice. După direcţiile de dezvoltare ale fefelor respective, se deosebesc: Habitus isometric, în care caz cristalul apare egal dezvoltat după cele trei axe de referinţă necoplanare (OX, OY, 02), prezentînd în general un aspect granular. E caracteristic cristalelor din sistemul cubic cu parametri egali (a=b=c), dar poate fi observat şi la cristale din alte sisteme cristalografice, la cari cei trei parametri au valori apropiate. După dezvoltarea mai accentuată a unora dintre fete, habitusul isometric poate fi: cubic, ocfaedric, tefraedric, dodecaedric, etc. (de ex.: la galenă, blendă, pirită, fluorină, granafi, etc.); romboedric (de ex.: la calcit, dolomit, siderit, etc.); bipira- Habitaclu. J) coloană; 2) compas; 3) bară Flinders; 4) sferă compensatoare de fier moale; 5) sole-noizl penfru corectarea deviaţiei produse de centura magnetică; 6) inclinometru; 7) comutator; 8) locaşurile magneţilor de compensare; 9) şuruburi de fixare pe punte. de alamă care acoperă impropriu pentru această accepfiune. Hâbfius 3 Hala midal (de ex.: la wulfenit, ceruzit, la unele varletăfl de cuarf, etc.). Habifus alungit înfr-o direcfie, care poafe fi: Habifus prismatic, Ia crjstalele la cari feţele de prismă sînt mai dezvoltate decît celelalte fefe (de ex.: la amfiboli, la piroxeni, apatit, etc.). Un caz particular al habitusului prismatic e ha bi tuşul column ar, în care mineralul se prezintă sub formă de coloane (de ex.: la apatit, epidot, etc.). Habifus acicular, caracteristic mineralelor cari se prezintă sub forma de ace (de ex.; la stibin, tremolit, astrofilit, etc.). Habifus fibros, caracteristic mineralelor cari se prezintă sub formă de fibre subfiri (de ex.: la crisotil, la unele varietăţi de tremolit, la actinot, etc.). Habitus alungit în doua direcţii, care poate fi: Habifus tabular, caracteristic mineralelor cari se prezintă sub formă de tablete (de ex.: la baritină, gips, tridimit, etc.). Habifus lamelar, cînd mineralul se prezintă sub formă de lamele (de ex.: Ia mice, etc.). Habifus solzos, cînd mineralul se prezintă sub formă de solzi (de ex.: la talc, la clorite, la caolinit, etc.). Afară de cristalele cari se încadrează, din punctul de vedere al habitusului, înlr-unul din tipurile descrise, se întîl-nesc în natură şi habitusuri speciale, cum sînt: h a b i t u s u I scheletic, d e n d r i t i c, f i I i f o r m, etc. 1. Habifus. 2. Zoo/., Bot.: înfăfişarea exterioară generală a unui animal sau a unei plante. 2. Hafniu. Chim.: Hf. Element din grupul IV, subgrupui b al sistemului periodic. Are nr. at. 72, gr. at. 178,6, valenja IV, p. t. 2230°, p. f. > 3200°, gr. sp. 13,3. Nu se cunosc minerale cari să conţină ca element prin- cipal hafniul; el se găseşte însoţind totdeauna zirconiul în minereurile sale sub formă de impuritate (circa 1%). Hafniul e un metal tipic, cu aspect de ofel. La temperatura obişnuită, hafniul e foarte stabil Ia aer şi la umezeală, dar devine foarte reactiv prin încălzire la temperaturi înalte, cînd se combină energic cu halogenii, cu oxigenul, sulful, azotul şi carbonul. Hafniul are proprietăţile chimice aproape identice cu ale zirconiului. Ca şi acesta, prin calcinare la aer dă un bioxid, Hf02, insolubil în apă şi în soluţii diluate de acizi şi de baze; hidroxidul Hf(OH)4 se obfine prin precipitarea cu alcalii a soluţiilor sărurilor lui şi e o bază tare, care se disolvă în acizi, nu însă şi în baze. Asemănarea dintre proprietăţile hafniului şi ale zirconiului se datoreşte identităţii configuraţiei lor electronice şi faptului că razele lor ionice sînt aproape egale. Hafniul metalic poate fi obţinut prin reducerea clorurii de hafniu, HfC^, cu magneziu metalic, la temperatură înaltă şi în atmosferă de gaz inert; în stare foarte pură s-a obţinut hafniu prin descompunerea termică a tetraiodurii pe filament incandescent de wolfram în vid foarte înalt. Hafniul are următorii isotopi: Numărul de masa Abundenta Timpul de înjumătă-îire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 174 .0,18% — __ — 1 175 — 70 z captură K Lu175(P,n)Hf181 1 176 5,30 % — j — — 177 18,47 % — ! — | — 178 27,10 0/0 _ | — 179 13,84% — — — 180 35,11% — ' —. 181 — I 46 z emisiune |3~ Hfl80(n,Y)Hf181 ? — 1 19 s ? Hf?(n,Y)Hf9 Sărurile de hafniu sînt solubile în apă, cu excepţia fosfatului şi a sulfatului bazic. Carbura de hafniu, CHf, are p. t. 4160°, iar compusul ternar, CHf • 4 CTa, are p. t. 4215°, fiind substanţele cu cea mai mare refractaritate cunoscută pînă în prezent. Hafniul se întrebuinţează la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice. Oxidul de hafniu se foloseşte Ia prepararea emailurilor şi a glazurilor rezistente la foc. 3. Hagatalif. Mineral.: Varietate de zircon (v.), cu oxid de ytriu (Y2O3), oxid de ceriu (Ce20a) şi alte pămînturi rare. 4. Haiiinger, inele Fiz. V. sub Interferenţă. 5. Haină, pl, haine. 1. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte confecţionat din ţesături şi care se poartă peste lenjerie.. 0. Haină. 2. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte care acoperă partea de sus a corpului, ca: sacou, veston, surtuc, une= ori chiar veşmînt lung şi larg care acoperă tot corpul (halat de casă, palton pentru femei, haină de blană, etc.). 7. Hainit. Mineral.: Silicat complex de sodiu, calciu, titan şi zirconiu, întîlnit în unele fonolite. Cristalizează în sistemul triclinic, în cristale aciculare. Are clivaj perfect după (010) şi gr. sp. 3,18. 8. Haif, pl. haituri. 1. Ind. far.: laz creat anume, în care se colectează apele pîraielor, fiind oprite printr-un baraj care,-cînd e înalt, provoacă ridicarea nivelului apelor rîului dever-sor, ceea ce permite înaintarea plutelor pe acest rîu. 9. Haif. 2. Ind. far.: Baraj mic de lemn. 10. Halaj. Nav.: Operaţia de remorcare (tragere) a îmbar-caţiunilor, a plutelor, pletinelor, şlepurilor şi a navelor, cu mijloace mecanice sau animale, ori cu forţa musculară a oamenilor, pe canale, fluvii sau rîuri. Drumul sau zona rezervate acestei operafii se numesc drum sau zona de halaj şi trebuie să nu prezinte nici un obstacol. Sin. Tragere la edec. 11. ~, drum de Nav. V. Drum de halaj; v. şi sub Halaj. 12. Halat, pl. halate. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte, lung şi larg, confecţionat din diferite fesături de bumbac, lînă, etc., şi destinat să fie utilizat în anumite locuri de lucru sau să se poarte în casă. Se deosebesc: Halat de baie, confecfionat din materiale hidrofile, care se îmbracă la ieşirea din baie, ferind astfel corpul de răceală. Halat de casă, confecfionat din materiale uşoare şi moi (barchet, stambă, zenana, molton, etc.), care se poartă îmbrăcat peste lenjerie, uneori peste haine. Halat de igienă, confecfionat din pînză albită, care se poartă peste îmbrăcăminte de medici, farmacişti şi de întregul personal sanitar, în timpul serviciului. Halat de profecfie, folosit de anumite categorii de lucrători în timpul lucrului, pentru a-şi proteja îmbrăcămintea peste care se îmbracă (peste lenjerie sau peste haine). Se confecţionează din fesături de culori închise şi cu un format şi o lărgime corespunzătoare. 13. Halafuri. Ind. făr.: Unelte (Moldova, Bucovina, Banat). 14. Halazonă. Chim.: Sin. Panfocid (v.). 15. Hală, pl. hale. Tehn.: Construcţie parter, cu una sau cu mai multe deschideri şi acoperită, care ocupă o suprafaţă de teren relativ mare. Hala poate avea încăperi anexe sau compartimentări interioare, acestea din urmă reprezentînd o mică parte din încăperea principală, care rămîne liberă. Halele se construiesc de obicei din beton armat sau cu schelet de oţel şi zidărie, iar uneori din lemn. Sistemele de acoperire au, în general, grinzi sau cadre, mai ales la halele cu deschideri mari, dar uneori se folosesc şi acoperişuri în arc sau suspendate. Adoptarea unui anumit sistem depinde de următorii factori: mărimea deschiderii acoperite, raportul dintre înălţime şi deschiderea clădirii, gabaritele date, sarcinile cari intervin, condiţiile de exploatare. Pentru iluminarea interiorului cu lumina zilei, anumite porţiuni din pereţi şi din învelitoarea acoperişului se înlocuiesc cu panouri de sticlă. Uneori, deasupra acoperişului 1* Hala industriala 4 Hală industriala se instalează un luminator cu geamuri, iar alteori se execută un acoperiş de o formă care să permită o iluminare mai bună (de ex. în dinfi de ferestrău). Halele stnt echipate cu instalafii de încălzire, de aeraj şi de iluminat artificial, eventual şi cu instalafii de aer condifionat, de forjă, dte aer comprimat sau de abur, cum şi cu utilaje de transport (macarale, poduri rulante, etc.). După destinafie, se deosebesc: hale publice (de ex.: hală alimentară, hală de sport, etc.), hale industriale (de ex.: hală pentru laminoare, hală pentru turnătorie, hală pentru prelucrări metalice, hală de montaj pentru maşini-unelte, hală de reparat maferial rulant, etc.), hale de depozitare (de ex.: hală de garaj, hală de hangar, etc.). i. ~ industrială. Tehn.; Hală în care se efectuează unu sau mai multe procese tehnologice, industriale. După caracterul dominant al tehnologiei de fabricafie, se deosebesc hală pentru ofelărie,. pentru laminoare, pentru turnătorie, pentru prelucrări metalice, pentru montaj, etc.; după felul utilajelor necesare în hală, se deosebesc hale de tip greu (cu poduri rulante pentru sarcini de 200—300 t, de exemplu Ia ofelării), hale de tip mijlociu (cu poduri rulante pentru sarcini de 20—100 t, de exemplu la uzine constructoare de maşini grele); hale de tip uşor (cu poduri rulante pentru sarcini pînă la 15 t sau cu mijloace de transport suspendate de şarpanta acoperişului, eventual fără poduri rulante). Amplasarea şi orientarea halelor, în incinta unai instalafii industriale (de ex. o uzină sau o fabrică), se facfinînd seamă atît de schema de fabricafie a produselor, care exprimă legătura funcfională între diferitele ateliere, cît şi de schema fluxului tehnologic, care stabileşte parcursul normal al materiilor prime şi al semifabricatelor (în timpul I. Amplasament raţional (a) şi nerafional (b) ai halelor. 1 şi 3) ateliere în cari se confecţionează piesele necesare halei 2. procesului de fabricafie)în interiorul atelierelor şi între ateliere, astfel încît drumul parcurs să fie cel mai scurt şi să se realizeze un sens unic de circulafie (v. fig. I a şi b). Schema constructivă a halei industriale se stabileşte în raport cu condifiile procesului tehnologic şi cu regimul de exploatare, cari intervin la determinarea dimensiunilor clădirii şi la alegerea formelor arhitectonice şi constructive ale halei. Astfel, la stabilirea schemei constructive a halei trebuie să se cunoască amplasamentul şi gabaritele utilajului (maşini-unelte, utilaj de transport, etc.), felul instalaţiilor (de ex. conducte subterane), regimul de exploatare a clădirii (referitor Ia maşini, utilaje, etc.) şi perspectivele de dezvoltare a producţiei. De asemenea, se consideră condifiile de economie şi de industrializare a construcţiilor, cum şi condiţiile impuse de protecfia muncii şi de tehnica securităfii muncii. Elementele constructive principale ale unei hale industriale sînt refeaua de stîlpi, acoperişul, perefii şi pardoseala. Dimensiunile halelor se determină finînd seamă şi de principiul modulării, în baza căruia principalele dimensiuni constructive trebuie să fie un multiplu al modulului unic pentru construcfii (cu valoarea de 0,10 m) sau un multiplu al modulului majorat (cu valori obişnuite de 0,5, 1, 3 sau 6 m, iar uneori cu valori de 5,5 m sau 7,5 m). La halele industriale se modulează: dimensiunile spatiilor interioare (cari trebuie să rămînă libere pentru amplasarea utilajului tehnologic), distanfa dintre stîlpi sau dintre aceştia şi§ perefii clădirii, anumite cofe în elevafie (de ex. distanfa dintre capul şinei de rulare şi pardoseală), etc. Gabaritul în plan se stabileşte utilizînd, de obicei, modulele majorate, cari permit, tipizarea în mai mare măsură a principalelor elemente de construcţie. La majoritatea halelor industriale cu diverse procese tehnologice se recomandă ca modulul pentru distanfele transversale dintre stîlpi să fie de 3 m, iar pentru distanfa longitudinală dintre stîlpi (traveea), modulul majorat, de 6 m. Aceste module pentru dimensionarea clădirii în plan condifionează tipizarea deschiderilor fermelor, ale ecartamentului căilor de rulare pentru utilajul de ridicat, etc. Gabaritul în elevafie al clădirii e determinat de înăifimea utilă a deschiderii, el fiind suma dintre distanfa de la nivelul pardoselii pînă la capătul şinei de rulare a utilajului fcfe ridicat şi distanfa de la capătul şinei pînă la nivelul inferior ai elementelor acoperişului. înăifimea utilă se stabileşte în funcfiune de cerinfele procesului tehnologic, putînd fi constantă pentru deschiderile profilului transversal al halei (v. fig II b) sau diferită (v. fig. II a). Uniformizarea profilului sec(iunii halei e ~k II, Exemple de profiluri transversale pentru hale de turnătorie, a) al unei hale cu înălţime utilă diferită a deschiderilor; b) al unei hale cu înălţime utilă constantă a deschiderilor. avantajoasă, deoarece pof fi folosite în foarte mare măsură elementele de construcfie tipizate (stîlpi, contravîntuiri, pane, etc.), dar uneori nu corespunde procesului tehnologic şi economiei de metal. StîlpiI se execută din beton armat sau din ofel (cu zăbrele sau cu inimă plină). Ei pot fi: stîlpi cu secfiune constantă, pentru sarcini mici; stîlpi cu secfiune variabilă în înălţime, pentru sarcini mai mari (de ex. pentru poduri rulante de 15—20 t); stîlpi cu secfiune compusă, formafi din două ramuri alăturate (stîlpul pentru susfinerea acoperişului şi stîlpul pentru susfinerea caii de rulare), legate cu plăcufe sau cu bride (v. fig. III). Distribufia stîlpilor în plan depinde de condifiile tehnologice, constructive sau economice, fiind coordonată cu gabaritele. Halele cu distanfe mari între stîlpi, cari permit un proces tehnologic elastic, numite hale universale, au o deosebită importantă în ritmul rapid de dezvoltare a industriei, deoarece se reduc simfitor cheltuielile pentru modificări constructive esenţiale sau pentru reconstrucţia halelor respective. Din punctul de vedere constructiv, e preferabil ca stîpii portanfi ai halei să fie situaţi pe aceeaşi axă transversală; distanfele transversale (deschiderile) şi longitudinale (traveele) '>'77777 III. Stîlpi. a) cu secţiune constantă; b) cu sec_ tlune variabilă; c) cu două ramuri. Hală industrială 5 Hală industrială dintre stîlpi trebuie să respecte principiul modulării şi să se apropie de distanfa optimă, care- depinde de mărimea sarcinilor cari acfionează asupra stîlpilor (de ex.: sarcina de la acoperiş sau de la podurile rulante, încărcarea datorită vîn-fului sau zăpezii, etc.). Acoperişul halei e constituit din şarpantă şi învelitoare. Şarpanta se proiectează finînd seamă de distanta dintre cadrele transversale şi de distribufia în plan a stîlpilor, de deschiderea şi de sistemul cadrelor transversale, cum şi de pozifia şi tipul luminatoarelor sau lanternourilor. La şarpante se alege un modui constructiv; modulul în plan permite tipizarea elementelor învelitorii, a contravîntuirilor orizontale şi a panelor, iar modulul pentru dimensiunile în elevafie permite construcfia fermelor de diferite deschideri şi cu aceeaşi înălţime pe reazem. Se construiesc şarpante fără pane, cu pane şi complexe. — Şarpantele fără pane, cari reclamă învelitori uşoare (de foi de tablă cu nervuri, de plăci de asbociment cu găuri, de plăci de beton spumos), sînt folosite de preferinfă la halele cu utilaje de transport suspendate de şarpantă.1— Şarpanta cu pane are pane cu inimă plină (de oţel laminat ori de beton armat) sau cu zăbrele, după cum distanţa dintre cadre e mai mică sau mai mare decît 6—7,5 m.— Şarpanta complexă, recomandată la cadre cu inimă plină aşezate la distante mari (peste 12 m), e constituită din grinzile cadrelor, din grinzi longitudinale şi din pane transversale. IV. Hala unul şantier naval, execufafă în cadre. La acoperişurile cu laminatoare longitudinale sau transversale şi la acoperişurile cu lanternouri, construcfia şarpantelor se completează corespunzător cu elementele constructive ale acestora. Acoperişurile halelor industriale cu deschidere mare, de exemplu de 45—60 m şi pînă la 100 m sau mai mult, au în plan forma dreptunghiulară. La deschiderile mari ale halelor industriale, sistemele de acoperire recomandabile sînt în formă de cadre (v. fig. IV), iar la deschideri de 40—50 m se obişnuiesc şarpantele cu ferme şi pane. în vel 11 o a rea poate fi de tablă ondulată, de foi de asbociment, de plăci de beton armat nervurate, de plăci de beton spongios armat şi de silicat spongios armat. Alegerea tipului de învelitoare depinde de condiţiile procesului tehnologic. învelitoarea de tablă ondulată se foloseşte Ia hale cu temperaturi interioare înalte. Panta acestei învelitori poate fi de 1/5—1/7.— învelitoarea de foi ondulate de asbociment e o învelitoare rece, cu panta de minimum 1/4.— învelitoarea cu plăci de beton armat nervurate e din ce în ce mai mult folosită, plăcile fiind prefabricate din beton vibrat, supus tratării cu abur. Pentru a reduce greutatea proprie a învelitorii, se folosesc plăci de beton armat cu nervuri transversale şi longitudinale dese, avînd armaturi numai în nervuri. Panta acestei învelitori e de circa 1/10. — învelitoarea de plăci de beton spongios armat şi de silicat spongios armat, plăcile avînd grosimea de 100---160 mm (în funcţiune de condiţiile termice), prezintă avantajul că placa e portantă şi termoizolantă. Perefii exteriori ai halelor industriale sînt fie, ziduri autoportante, cari preiau direct întreaga sarcină verticală a zidului (greutatea proprie, greutatea ferestrelor, etc.), fie pereţi susţinuţi de un schelet metalic. — La hala cu ziduri autoportante, rezemate pe grinzi de fundafie sau pe fundaţii continue, zidul se execută din cărămidă normală sau celulară, cum şi din blocuri cu goluri (de beton şi de ceramică). Zidurile autoportante sînt ziduri de rezistenţă şi, totodată, elemente de izolaţie termică.— La hala cu schelet metalic, la care nu se impun pereţilor condiţii de termorezistenţă sau de termoizolaţie (de ex.: la turnătorii, depozite, etc.), se folosesc ziduri cu grosime mică, cari nu pot prelua singure greutatea proprie la o înălţime pufin mai mare. în acest caz, zidăria de umplutură (de zid de jumătate de cărămidă, de foi ondulate de asbociment, de tablă ondulată, etc.) e susţinută de un schelet metalic, construit din grinzi orizontale şi montanţi verticali. Perefii inferiori sînt executaţi uneori, pe o anumită înălţime, din panouri mobile, cari pot fi îndepărtate la nevoie. Pardoseala halelor industriale se alege după specificul proceselor tehnologice, iuînd în consideraţie condiţiile impuse de protecţia muncii şi de tehnica securităţii muncii. Astfel: la forjă se recomandă pardoseală de argilă bătută; la turnătoriile de fontă, în cari formarea se face în pămîntul turnătoriei, se foloseşte ca pardoseală nisip de turnătorie, cu grosimea de 0,5—1,5 m; la vopsitorii sînt adecvate pardoseala de beton cu scliviseală de ciment, pardoseala de cărămidă, etc; Ia atelierele mecanice şi Ia sălile de montaj se preferă pardoselile de lemn (pavaj de calupuri de lemn, duşumea de scînduri cu două rînduri suprapuse încrucişat), asfalt, xilolit, betoane cu rumeguş, etc. Amenajarea halelor industriale consistă în dispunerea judicioasă, în interior, a instalaţiilor de iluminat, de alimentare cu apă, de încălzire, de aerisire, eic. Iluminarea halelor industriale se asigură prin iluminat natural şi prin iluminat artificial. Iluminatul natural se poate obţine prin ferestre laterale sau prin luminatoare pe acoperişul halei, eventual prin ambele sisteme. Ferestrele halelor industriale trebuie să ocupe cel puţin 80% din suprafaţa pereţilor laterali şi să ajungă pînă la talpa fermelor. Luminatoarele, verticale (v. fig. V e) sau înclinate (v. fig. V f), se aşază de obicei longitudinal (v. fig. V a, d, e) sau transversal (v. fig. V b, f), uneori după ambele sisteme (v. fig. V c). V, Diferife fipuri de acoperişuri cu luminatoare. Iluminatul artificial, realizat cu lămpi cu incandescenţă! sau cuifluorescenţă, poate fi general (pentru în-treaga încăpere), local (pentru fiecare Ioc de lucru) ori combinat, direct sau indirect. Corpurile de iluminat, în raport cu direcfia fluxului lumi-nos, pot fi: pentru lumină directă, pentru lumină semidirectă (lumină reflectată parţial sau difuzată) sau pentru lumină indirectă (lumină reflectată). Iluminatul direct se alege pentru Hală industrială 6 Haiă industrială încăperi foarte înalte, cum sînt halele pentru turnătorii, halele de montaj, halele pentru ateliere mecanice, etc., cum şi pentru iluminatul local; în acest scop se folosesc corpuri de iluminat cu abajur, pentru plafon sau pentru locul de lucru. Iluminatul semidirect sau cel indirect, realizate de obicei prin corpuri de iluminat' cu globuri difuzoare, se utilizează în încăperi cu tavane şi cu perefi zugrăviţi în culori deschise (de ex.: ateliere de fesăforie, ateliere de mecanică fină, laboratoare, etc.). Se recomandă următoarele iluminaţii medii: 20—40 Ix pentru lucrări brute (laminoare, forje, montaje brute); 40—80 Ix pentru lucrări semifine (lăcătuşării, strungarii, tîmplării, săli de filatură, fesătorii cu fire de culoare deschisă); 150—300 Ix pentru lucrări fine (mecanică de precizie, fesătorii cu fire de culoare închisă). Alimentarea cu apă a halelor industriale se face de la refeaua comunală sau de la staţiunea de pompare proprie a întreprinderii, cu ajutorul conductelor instalate în canale sau pe perefii halei, prizele de apă fiind dispuse în locuri alese rafional. Canalizafia halei e legată la instalafia de canalizafie a întreprinderii. Dacă nu există canale colectoare în apropiere, se folosesc pufuri sau iazuri absorbante. încălzirea haleior industriale e în general centrală (cu apă caldă, cu abur de joasă presiune, cu abur de înaltă presiune sau cu aer) şi rareori locală (cu sobe sau, uneori, prin efect electrocaloric). încălzirea cu sobe, întrebuinfînd gaze sau combustibili solizi, se utilizează numai în cazul halelor cu dimensiuni mici şi pentru cari racordarea la refeaua de încălzire centrală ar fi prea costisitoare. ^ 3 „ b ---------t Aerajul halelor industriale (ventilafia) poate fi natural sau artificial (mecanic), după cum schimbările de aer din hale se fac liber sau forţat. Aerajul poate fi general sau local, obţinut prin insufiare (adică prin introducere de aer curat în hală) sau prin aspirare (adică prin extragerea aerului din hală). In unele cazuri se combină sistemul de ae-raj cu sistemul de încălzire, eventual se realizează şi condifionarea aerului. Aerajul gene-r a I produce o schimbare de aer în întreaga încăpere, reducînd temperatura şi confinutul de praf, abur şi gaze din aer la limite admisibile din punctul de vedere igienic, iar aerajul local limitează degajările nocive la locul producerii lor (de ex. aspirarea gazelor emanate de unele băi pentru acoperiri metalice). Aerajul natural temperatura din interior ^ H'-Î ,;''M fi S "fi';- â%.î / \ V- V' - r: 2 VI. Utilizarea raţională a deschiderilor de aera], a, b, c şî d) utilizarea raţională a deschiderilor de aera] (a, c — iarna, cu vînt şi, respectiv, fără vînt; b, d —vara, cu vînt şi, respectiv, fără vînt); e) construcţie corectă a acoperişului pentru hale cu mai multe deschideri; f) construcîle Incorectă de acoperiş; f) direcfia vîntului. condifionat de diferenfa dintre şi cea din exterior, se realizează prin: guri de aer amenajate în perefii (laterali) şi în acope-rişuj halei, de obicei echipate cu mecanisme de manipulare rapida şi comoda; deschiderea ferestrelor la niveluri sau în pozifii corespunzătoare (v. fig. VI). Aerajul mecanic asigură schimbările de aer din hală prin circulăfia forfată a aerului, folosind ventilatoare, injec-toare, etc. Uneori aerajul mecanic se realizează prin instalafii de condifionare a aerului, cari menfin un timp anumit aerul condifionat din încăpere (temperatură, umiditate, etc.), indiferent de influenfele exercitate de factorii interni şi externi. Instalaţia de desprăfuire e necesară în halele în cari, la prelucrarea produselor se dezvoltă cantităfi mari de praf, dăunătoare sănătăfii. Purificarea aerului din încăpere se realizează în mod obişnuit prin aerajul local de aspirafie a prafului, cu^ ajutorul unor dispozitive de captare instalate la locul de^producere a prafului. Fig. VII reprezintă instalafia de desprăfuire şi de absorp-fie mecanică a rumeguşului şi talaşului într-o hală de pre- VII. Instalafia de desprăfuire şi de absorpfie mecanică a rumeguşului şi talaşului. lucrat lemnul, la care dispozitivele de captare a rumeguşului şi talaşului sînt montate astfel, încît efectul forfelor centrifuge datorite cufitelor rotative, frezelor, etc. să se sumeze cu efectul aspiratorului. Rumeguşul, talaşul şi aerul îmbibat cu praf sînt aspirate prin tuburi şi conduse în partea superioară (cilindrică) a unui ciclon; datorită forfei centrifuge, particulele mai grele sînt antrenate spre perefii exteriori, alunecînd apoi în spaţiul inferior (tronconic) al ciclonului. Aerul separat de praf şi rumeguş „scapă" în atmosferă, printr-o deschidere din partea superioară a ciclonului, iar talaşul, rumeguşul şi praful ajung într-o cameră de colectare, trecînd printr-un tub situat la partea de jos a ciclonului. Instalaţia electrică a halei industriale cuprinde atît refeaua de forţă, cît şi reţeaua de lumină. La fiecare dintre aceste reţele sînt conectate receptoarele fixe (de ex.: maşini, aparate, etc.), cum şi prize de forţă şi locuri de lumină; pentru iluminatul local (de ex. la maşini-unelte) se instalează o coloană c'e distribuţie Ia tensiunea de 24 V. La dimensionarea şi trasarea reţelei de forţă se are în vedere întregul utilaj consumator de energie electrică montat în hală. Instalaţia de aer comprimat cuprinde de obicei o staţiune centrală de compresoare şi uneori un compresor instalat în hală, cum şi reţeaua de distribuţie (cu conducte), avînd prize în diferite puncte ale halei. Aerul comprimat e uneori necesar în procesul de fabricaţie, de exemplu pentru acţionarea pneumatică a unor utilaje, pentru proba la presiune a unor produse, etc. Utilajul de transport al halelor industriale e ales după specificul operaţiilor tehnologice efectuate (de ex.: pentru turnare, prelucrări mecanice, asamblare, etc.), după greutatea şi dimensiunile materialelor, pieselor, produselor sau utilajelor cari trebuie transportate (prin ridicare sau deplasare), cum şi după modul de amplasare a utilajului tehnologic. După destinaţia lor, utilajele de transport (v. fig. VIII) pot fi: utilaje pentru ridicare şi deplasare, cum sînt podurile rulante (cu acţionare electrică sau manuală), macaralele- Hala industrială 7 Hala industrială grindă (electrice sau cu deplasare manuală), macaralele rulante turnante, monorail-urile cu mecanisme de ridicat (de ex.: palane acfionate manual sau electric, cricuri hidraulice), Exemple de hale industriale: Hală de uzinare: Hală în care se prelucrează materiale sau semifabricate, echipată atît cu maşini-unelte, cît şi cu utilaje de transport. Hala de uzinare cuprinde: încăperi de lucru, în cari sînt amplasate utilajele şi sînt amenajate locurile de lucru, pentru prelucrarea pieselor şi, eventual, asamblarea lor; încăperi accesorii, în cari se efectuează lucrări de întreţinere şi reparare a utilajelor; încăperi de serviciu, în cari sînt instalate birourile tehnice şi administrative; încăperi sociale, cum sînt vestiarele, spălătoarele, camerele de prim-ajutor, closetele, etc. VIII. Secfiune prin hala de montaj a unei uzine de poduri metalice, f) poduri rulante suspendate parţial; 2) macara rulantă; 3) macara turnantă; 4) macara pivotantă. macarale pivotante fixe (cu mecanisme de ridicat asemănătoare celor de la monorail); utilaje numai pentru ridicare, cum sînt macaralele pivotante; utilaje numai pentru depla-sare, cum sînt transportoarele (cu lanţ suspendate, cu bandă, etc.), planele înclinate, electrocarele, etc. Instalaţiile sanitare reclamă încăperi special amenajate: spălătoare cu cuvete comune sau individuale, cum şi duşuri cu apă rece şi apă caldă, closete, etc. De obicei lîngă spălătoare şi în comunicaţie cu acestea, se găsesc vestiarele cu dulapuri individuale de haine, pentru îmbrăcămintea de lucru şi cea de stradă a lucrătorilor. Igiena şi protecţia muncii impun anumite măsuri cu privire Ia clădire, Ia instalaţii, utilaj, etc. Astfel, încăperile trebuie să asigure fiecărui lucrator un volum de aer de cel puţin 10 m3; cînd condiţiile de lucru sînt deosebit de periculoase pentru sănătate, din cauza prafului, a gazelor şi a vaporilor dăunători, dimensiunile încăperilor sînt mai marii în ce priveşte protecţia tehnică a muncii, se iau diferite măsuri pentru eliminarea cauzelor accidentelor de murtcă, cum sînt: apărători la organele în mişcare ale maşinilor; apărători contra aşchiilor desprinse Ia uzinarea prin aşchiere a materialelor; supape de siguranţă, Ia conducte, la rezervoarele sau căldările sub presiune; paratrăsnete, la unele clădiri industriale sau administrative; dispozitive de avertisare acustică sau optică; etc. Maşinile, aparatele sau instrumentele electrice trebuie să fie protejate: mecanic, contra intrării corpurilor solide străine sau a apei, cum şi contra atingerii părţilor mobile; electric, contra subtensiunii sau a ajungerii la pămînt, contra scurt-circuitelor exterioare înfăşurărilor sau din faze, contra suprasarcinilor şi urcărilor de tensiune, contra arderii; etc. Protecţia contra incendiilor se asigură prin măsuri preventive cu caracter tehnic şi organizativ, cum sînt: executarea din materiale neinflamabile a construcţiei clădirii, mai ales la halele în cari se folosesc substanţe gazoase explozive sau substanţe inflamabile ori cari se autoaprind; compartimentarea halelor cu pereţi sau cu şorţuri de protecţie contra focului; utilizarea zidurilor despărţitoare, cari să depăşească învelitoarea cu cel puţin 40--70 cm, Ia halele cu acoperiş inflamabil; instalarea, pe căile principale de circulaţie din hală, a conductelor de apă de incendiu (dispuse în circuit închis), cu hidranţi, robinete de incendiu şi furtunuri; instalarea pe pereţii halei a stingătoarelor cu spumă (de ex.: Ia ateliere de tîmplărie, de tratament termic, etc.) şi a stingă-toarelor uscate sau cu tetraclorură de carbon (de ex.: la garaje, depozite de combustibili, etc.); montarea instalaţiilor (electrică, de încălzire, de aeraj, etc.), cu respectarea tuturor prescripţiunilor pentru evitarea incendiilor; interzicerea fumatului în anumite locuri. 38- -Q)—©* r b c IX. Exemple de scheme de grupare pentru halele de uzinare şl de montaj (a, b, c). 1) montaj general; 2) expediţie; 3) montaj parţial; 4) depozit intermediar; 5) secţia mecanică; 6) depozit de metal şi semifabricate. Gruparea încăperilor halei de uzinare (v. fig. IX) se face ţinînd seamă de următoarele indicaţii: respectarea fluxului continuu, preferabil rectiliniu, al procesului de fabricaţie; aranjarea judicioasă a încăperilor de lucru, astfel încît piesele prelucrate să sosească Ia locul de asamblare pe drumul cel mai scurt, .în ordinea succesiunii operaţiilor de asamblare; realizarea celor mai scurte drumuri pentru transportul materialelor şi al pieselor, cu un număr minim de intersecţiuni cu mişcările necesare ale oamenilor. Fig. X reprezintă planul de grupare al unei hale de uzinare cu producţie în serie, pentru maşini-unelte mijlocii. Clă- X. Planul de grupare al unei hale pentru producţia de maşini-unelte mijlocii. 1) secţia montaj general; 2) subsecfia montaj subansambluri; 3) secfia mecanică; 4) piese grele; 5) piese mijlocii; 6) piese mici; 7) depozit d® semifabricate şi de metal; 8) secţia mecanicului şef; 9) tratamente termice; 10) încăperi sociale. direa halei se compune din cinci deschideri paralele şi din trei deschideri transversale, avînd o construcţie anexă cu un etaj, pentru încăperile de serviciu şi încăperile sociale. Prima deschidere transversală are două poduri rulante de cîte 5 tf şi e amenajată pentru lucrări de asamblare; a doua deschidere are o macara-grindă de 3 tf şi e utilizată ca depozit Hala maşinilor 8 Haleflintă de materiale, iar a treia deschidere are un pod rulant de 5 tf şi o macara-grindă de 2 tf şi serveşte la lucrări de întrefinere şi de tratament termic. Perpendicular pe aceste deschideri sînt deschiderile unde se efectuează uzinările, şi anume: două deschideri destinate prelucrării pieselor mari; o deschidere destinată prelucrării pieselor cu dimensiuni mijlocii; două deschideri destinate prelucrării pieselor mici. Hală de montaj: Hală în care se asamblează piesele unui ansamblu, pentru a obfine un produs finit. La o producfie în serie mare sau în masă, cu un număr mare de subansambluri, se obişnuieşte ca montarea subansamblurilor să se facă pe linii separate; la producfia în unicat, în serie mică şi în serie mijlocie, montarea subansamblurilor şi asamblarea generală a produselor se fac la un loc sau pe o singură linie de montaj. Hala de montaj cuprinde: încăperile de lucru, în cari se efectuează asamblările subansamblurilor şi asamblarea generală, vopsirea, uscarea, rodajul, încercările, etc,; încăperile accesorii, pentru depozitele intermediare de subansambluri şi piese, controlul tehnic, expedifie, etc.; încăperile de serviciu, în cari sînt instalate birourile tehnice şi administrative; încăperi/e sociale, de exemplu grupurile sanitare. Gruparea încăperilor halei se face finînd seamă de pozifia halei de uzinare, astfel încît ele să fie orientate perpendicular, în prelungire sau paralel cu aceasta (v. fig. IX). De asemenea se consideră felul montajului, care poate fi cu mişcarea lucrătorilor sau a subansamblurilor. Fig. XI reprezintă o hală de montaj pentru vagoane de persoane, în care carcasa metalică a vagonului se introduce Secfiune 6-B XI. Hală de montaj pentru vagoane de persoane. 1 ■ **f') linie pentru: zăbrelulrea duşumelei, a perefiior şl a acoperişului (7 pozifii), montarea instalatei de încălzire (1 pozifie), montarea instalaţiei de alimentare cu apă (1 poziţie), introducerea stratului izolator ai acoperişului (1 pozifie), punerea asterelei acoperişului (2 pozifii); 2• •2’) linie pentru montarea aparatelor de aerisire, a conductei de aer, căptuşirea perefiior (1 pozifie), montarea cazanelor (1 poziţie), vopsirea tavanului (1 pozifie), montarea ferestrelor şi instalarea iluminatului electric (1 pozifie), montare perefiior despărfitori ai vagoanelor (1 pozifie), instalafii electrice în încă perea de serviciu (1 pozifie), montarea polifelor transversale de sus şi c polifelor longitudinale din mijloc (2 pozifii), Instalarea canapelelor şl montarea uşilor (2 pozifii), predarea vagoanelor şi înlăturarea defectelor (2 pozifii); 3) baie electrică; 4) polizor; 5) maşină de găurit verticală; 6) transformator de sudură; 7) macara-grindă (de 21); 8) pod rulant (de 3t); 9) încăperi speciale şi de serviciu; 10) vagon de persoane. pe boghiuri, cu dispozitivele de cuplare automata, cu tampoane şi cu instalafia de conducte, cum şi cu echipamentul de frînă automată şi de iluminat electric. Carcasele vagoanelor pe boghiuri se introduc în hala de montaj cu ajutorul unor căru- cioare de transbordare, iar după executarea lucrărilor de asamblare, fiecare vagon e deplasat, cu ajutorul podului transbordor, în atelierul de vopsitorie. Piesele de lemn, fevile şi aparatele de încălzire şi alimentare cu apă sînt aduse de la secfiile respective, complet prelucrate; asamblarea în lanf a vagoanelor se face pe trei linii, operafiile fiind efectuate conform indicafiilor din figură. 1. ~a maşinilor. Eli.: încăpere în care sînt montate grupurile electrogene şi tabloul de distribufie, iar uneori şî insfalafiile auxiliare, înţr-o centrală electrică. Sin. Casa maşinilor. 2. Halău, pl. hălaie. 1. Pisc.: Sin. Crîsnic (v.). 3. Halău. 2. Ind. }ăr.: Troacă pentru adăpatul vitelor (Bucovina şi Transilvania). 4. Halău. 3. Ind. ţăr.: Jgheab construit dintr-un trunchi de arbore, în care se pune sare pentru oi (Maramureş). 5. Halda, pl. halde. Mine: Depozitul de steril (din lucrările miniere subterane sau la zi, din excavarea unui tunel), mixte inutilizabile şi deşeuri, provenite din lucrările miniere, de Ia prepararea mecanică a cărbunilor sau a minereurilor, ori din uzinele metalurgice. Haldele sînt amplasate fie lîngă gura galeriei, sub nivelul acesteia, în cazul minelor exploatate în regiuni cu relieful accidentat şi deschise prin galerii de coastă, fie pe platforma sau în golul creat prin exploatarea unei cariere (haldă inferioară), fie pe suprafefele mari (haldă exterioara) cari rămîn improductive, la o distanjă oarecare de exploatare, de uzină, etc. (pentru aceste halde se folosesc, de cele mai multe ori, depresiunile reliefului, viroa-gele, etc.; pe terenuri plane, halda se construieşte sub formă de piramidă neregulată, numită şi fer/con, care creşte in înăl-fime în urma depunerii materialelor transportate cu benzi sau pj vagonete). Dacă halda e amplasată pe malul unei ape sau al unei văi, trebuie să se ia măsuri contra alunecării depozitului care ar putea bara apa sau valea. Se consideră că amplasamentul haldei e bine ales, cînd depozitul de pămînt creat contribuie la nivelarea locului respectiv. Minele, carierele şi uzinele de preparare mari moderne folosesc, pentru formarea şi deservirea haldelor, instalafii speciale: maşini de haldă (excavatoare, transportor cu bandă în consolă, poduri de haldă, etc.); plane înclinate; funiculare simple sau cu cupe autodescărcătoare; căi ferate (în cazul tericonului, în lungul căii ferate sau al benzii se formează una dintre muchiile piramidei); etc. Materialul depozitat într-o haldă veche poate căpăta ulterior anumite utilizări. Astfel, sterilul poate fi folosit ca material de rambleu; zgura de la furnalele metalurgice, pentru diverse utilizări constructive; sterilul din haldele minelor de cărbuni, care confine un anumit procent de cărbune, ca materie primă pentru unele materiale de construcfie; sterilul de la vechile mine metalifere sau deşeul de Ia uzinele vechi de preparare, care confine anumite cantităfi de substanfă minerală utilă, poate fi întrebuinţat ca minereu, atunci cînd s-au îmbunătăfit metodele de prelucrare a minereurilor respective; etc. Sin. Haldină. o. Haldină, pl. haldine. Al/ne; Sin. Haldă (v.). 7. Haleliiniă. Pefr.: Rocă metamorfică foarte compactă, cu textură rubanată, provenită prin transformarea unor porfire cuarfifere vechi, fie dintr-o stare fluidală cu devitrificare secundară, fie dintr-un material tufaceu. Prin transformarea plagioclazilor în sericit şi rămînerea nealterată a ortoclazilor şi a cuarfului, se imprimă rocii un caracter porfiric cu şisto-zitate slabă. Se întîlneşte în regiunea Dannemora şi în alte localităţi din Suedia. Halimeda 9 Hali, efect /■V 1. Halimeda. Paleoni.: Algă marină din familia Codiaceae constructoare de roci calcaroase. Are talul tubular, ramificat dicofomîc şi divizat în particule cilindrice de 8***10mm, suprapuse şi uşor disociabile. Membrana talului e totdeauna calcificafă. Formele actuale trăiesc în mările tropicale, la adîncimea medie de 70 m. Cunoscută din Terţiar pînă azi, e foarte frecventă în calcarele eocene, unde formează uneori adevărate „faciesuri cu Halimeda". 2. Halimefru, pl. halimetre. Chim.: Sin. Halimeda. Halometru (v.). 3. Haliserifes. Paleoni.: Plantă fosilă din grupul Psilophy-tale (Pteridophyta), caracteristică pentru Devonianul inferior. Deşi aparatul vegetativ are aspectul unui tal rubanat şi ramificat dicotomic, e considerată ca aparfinînd Pteridofifelor, deoarece ultimele ramificaţii sînt filiforme şi poartă sporangi terminali, 4. Halit. Mineral.: Sin. Sare gemă (v.). 5. Halitherium. Paleonf.: Mamifer acvatic din ordinul Sirenidae, cunoscut din Eocen pînă în Miocen. Avea corpul lung, pisciform, caracterizat prin atrofierea membrelor posterioare, cele anterioare fiind transformate în palete Înotătoare/Maxilarul inferior e foarte alungit şi curbat în jos; molarii, de tip bunodont, prezintă un tubercul mare, înconjurat de -tubercule mai mici. în ţara noastră a fost întîlnit în Eocenul de la Porceşti-Sibiu şi în Oligocenul de la Stoiceni-Someş. a. Hali, pl. hall-uri. Arh.: încăpere dintr-o locuinţă, care face legătura între intrare sau vestibul şi camerele de locuit, — respectiv vestibul cu dimensiuni mari, în clădirea unei instituţii publice (minister, bancă, poştă, gară, muzeu, hotel, etc.), în jurul căruia sînt grupate celelalte încăperi sau birouri şi In care e permis accesul persoanelor străine. Poate avea înălţimea unui singur cat, sau a mai multor caturi. în ultimul caz, accesul în încăperile caturilor superioare se face de pe podeşte situate Ia nivelurile planşeelor acestora şi cari sînt legate între ele prin rampele unei scări interioare. Var. Hol. 7, Hali, efecf F/z., Elf.: Efect galvanomagnetic consis-tînd tn apariţia unui cîmp electric suplementar E' într-un conductor (sau semiconductor) parcurs de un curent electric cu densitatea /=-£, cînd acesta se găseşte într-un cîmp magnetic H=-B. în aceste expresii, or e conductivitatea elec-^ -ţrică, [x e permeabilitatea magnetică, B e inducţia magnetică, E e intensitatea cîmpului electric primar. Cel mai simplu şi mai important e efectul Hali tl?_ni?er sal, în care B± J. în acest caz, cei trei vectori ], E\ B formează un triedru rectangular stîng (efectul „normal0) sau drept (efectul „anomal"), după natura corpului; pentru cîmpuri slabe (cum sînt cîmpurile uzuale), cîmpul suplementar al efectului Hali e dat de relaţia E' = R-J-B, în care R se numeşte constanta lui Hali. Dacă /, E', B sînt valorile algebrice ale lui /, E', B, măsurate, respectiv, pe axele Ox, Oy, Oz ale unui triedru drept, /?<0 corespunde efectului Hali normal şi i?>0, efectului Hali anomal. în cazul metalelor şi al semiconductorilor în cari concentraţia unui tip de purtători predomină asupra concentraţiei celuilalt tip de purtători R=—~—{9 (metale şi semiconductor! ,n"), respectiv nq0 r 1 r R— -j—— (semiconductor! „p"), unde n, respectiv p, sînt Mo concentraţiile electronilor din banda de conducţie, respectiv a lacunelor (găurilor), din banda de valenţă (v. Conductivităţii, teoria ~ electrice), q$= 1,59-10~19 C e sarcina electrică elementară, iar yo e constanta lui Gauss (v.). Constanta de prdporţionalitate K (de ordinul unităţii) depinde de mecanismul împrăştierii electronilor (de către impurităţi, vibraţiile reţelei, etc.). în cazul semiconductorilor micşfi, în cari n şi p pot fi de acelaşi ordin de mărime, R= —— dacă se .8*0 (P + M2 admite că nu există decît împrăştieri pe vibraţiile reţelei; e raportul mobilităţilor electronilor şi găurilor. Efectul Hali e deci anomal în cazul cînd conducţia electrică e asigurată, în primul rînd, de găuri (p>»n), şi normal, în cazul contrar {n^>p); tranziţia de Ia un caz Ia altul nu se face însă pentru p = n, ci pentru p = b2*n. Metalele au efectul Hali normal, excepţiile (Zn, Cd, ele.) caracterizîndu-se printr-o bandă de conducţie aproape complet ocupată (transportul de sarcină fiind asigurat de găurile de la marginea ei superioară). La semiconductori, raportul pin (şi, cu atît mai mult, raportul plb2-n) depinde de temperatura T şi, de aceea, în unele cazuri, curba R(T) prezintă un punct de inversiune a semnului. Măsurarea constantei Hali dă informaţii asupra concentraţiei purtătorilor. Din punctul de vedere microscopic, mecanismul simplificat al efectului Hali e următorul (în cadrul teoriei electronilor liberi din metale — v. fig.): Cîmpul magnetic dirijat după Oz, exercită B' D‘ Schifă pentru efectul Half (normal). asupra electronilor, cari se deplasează ordonat paralel cu Ox cu viteza —v, o forţă Lorentz (v.) deviatoare — yoqovB, dirijată după —Oy. Faţa anterioară ABCD a probei se încarcă negativ, iar faţa posterioară A'B'CD' se încarci pozitiv. Se produce un cîmp electric transversal £'<0, dirijat după — Oy, care creşte o dată cu acumularea de sarcini pe feţe, pînă în momentul în care forţa electrică —q§El compensează forţa Lorenz YQq$vB. Egalitatea qoE' = — y$qtfvB corespunde stabilirii regimului sta- ţionar şi din ea rezultă E'~-yQvB=- ■y±(nq0v)B = ^JB; nqo nq0 deci R~ ■ nqo între feţele ABCD şi A'B'C'D' apare o dife- renţă de potenţial Hali V= E' • d=R-J'B'd, dacă d e distanţa dintre ele (dimensiunea transversală a probei). Efectul descris e efectul Hali isoterm, care se referă la cazul unei probe limitate după Oy şi menţinute la temperatură uniformă. Efectul Hali se numeşte adiabatic dacă, contactul termic cu exteriorul după Oy fiind întrerupt, dT/dx e diferit de zero. Din punctul de vedere macroscopic, efectul Hali corespunde apariţiei unei componente antisimetrice a tensorului conductivităţii materialului, proporţională cu B. Cîmpul electric rezultant E + E' face cu cîmpul primar E |£'| un unghi 0 numit unghi Hali; expresia lui tg 9=ttttdepinde * ! de material, ca şi R. în anumite dispozitive experimentale Hallen, ecuafia integrală a lui ~ 10 Halo (discul lui Corbino) se realizează un caz echivalent cu o probă nelimitată după Oy, în acest caz, cîmpul E‘ nu se mai formează şi efectul forjei Lorentz consistă numai în a devia curentul / cu un unghi egal tocmai cu unghiul Hali. în corpurile anisotrope, un cîmp magnetic poate produce efect Hali şi cînd e paralel cu curentul / (efectul planar). i. Hallen, ecuafia integrală a lui Te/c.; Ecuaţie integrală care dă repartiţia de curent de-a lungul unei antene cilindrice a cărei grosime nu e neglijabilă. în cazul unei antene simetrice, cu lungimea 21, cilindrică, cu secfiune circulară, cu raza a a secţiunii, excitată la mijloc de o tensiune electromotoare de pulsaţie co, curentul /(z), în punctul situat Ia distanţa 2 de-a lungul axei antenei, satisface ecuaţia Iui Hallen: Ak J -l r I (2): dz' = Un = Cj cos (3 z-f-r- sin |3 z\ Z f l (s) sin (3 (z-J o ■s) ds / (z) = 0 la z=±l, c e viteza de propagare a undelor electro- r= \_cfi-\~ijz z,)2]1/2; 2 jt :x _ magnetice în mediul nelimitat, 2 e impedanţa pe unitatea de lungime a conductorului antenei (în 2 se ţine seamă de efectul pelicular; dăcă se consideră antena ca fiind perfect conductoare, termenul în 2 dispare); UT e tensiunea aplicată în secţiunea efectuată Ia mijlocul antenei; Ci e o constantă care trebuie determinată ţinînd seamă de condifiile pe frontieră. Ecuaţia lui Hallen se integrează prin metoda aproximafiilor succesive. Principalele concluzii cari rezultă din integrarea ecuaţiei lui Hallăn sînt următoarele: Pentru antene subţiri, cu l/a^60, şi pentru antene scurte, cu l/X^0,5, distribuţia curentului în antenă poate fi considerată sinusoidală; pentru antene mai lungi decît X, distribuţia curentului diferă de cea sinusoidală, în special în regiunea minimelor de curent, distribuţia reală de curent prezentînd un minim cu atît mai puţin pronunţat, cu cît grosimea relativă a antenei e mai mare; pentru antenele groase, variaţia fazei de-a lungul antenei nu se mai produce în trepte, ci continuu; cu cît raportul î/a scade, cu atît impedanţa antenei prezintă variaţii mai lente, maximele fiind mai puţin pronunţate, atît rezistenţa cît şi reactanţa nemaitrecînd prin valori infinite. Ecua(ia Iui Hallen şi concluziile cari rezultă din ea prezintă interes în studiul antenelor de televiziune, cari se construiesc intenţionat mai groase, pentru a prezenta o variaţie cît mai mică a impedanţei în banda de transmis. 2. Halloysif. MineralAI2[(OH)8 \ Si4Oi0]-4 H20. Mineral argilos în care jumătate d/n cantitatea de apă e prezentă sub formă de hidroxil, iar restul, sub formă de molecule de apă. Conţine adeseori, ca impurităţi, Fe203, Cr203, MgO, etc. E un mineral tipic exogen, rezultat din alterarea feldspaţilor din unele roci (gabbro, diabaz, etc.), întîlnit şî în urtele zăcăminte de cupru, nichel, zinc. Cristalizează în sistemul monoclinic, avînd o reţea cristalină caracteristică (v. fig.). Particulele fin dispersate de halloysit apar sub forma unor bastonaşe. Are culoarea albă şi adeseori gălbuie, brună, roşietică, albăstruie, verzuie. Luciul e de ceară (Ia varietăţile porfela-noase) şi mat (la varietăţile poroase şi afînate). E casant; are duritatea 1—2 (se lustruieşte prin frecare cu unghia) şî yfK T t/c/xbV'cfV* f 2Si 60 2Si ' *vY4Al *■»----AxaB------- Reţeaua cristalina a halloysi-tului. gr. sp. 2—2,2. Are indicele mediu de refracfie 1,507—1,550 (în funcţiune inversă de conţinutul de apă). Uscat, se umflă în apă, mărindu-şi de cîteva ori volumul iniţial. Halloysitul e unul dintre constituenţii principali ai argilelor refractare folosite Ia fabricarea produselor silico-aluminoase. 3. Halstaff, calcare de ^. Sfra-tigr.: Calcare fine, compacte, roşii şi cenuşii, cu amoniţi (Tropites, Trachyceras, Cladiscites), local şi cu brahiopode, halobii, etc., re-prezentînd Triasicul mediu (înce-pînd cu zona cu Paraceratites tri-nodosus a Anisianului superior) şi Triasicul superior în Alpii calcaroşi de Nord. Calcare cu acest facies sînt cunoscute şi în (ara noastră în Dobrogea (Ladinian şi Carnianul inferior), în Carpafii orientali (Ladinian, Carnian şi Norian) şi în munfii Moma (partea de nord-vest a Munfilor Apuseni). 4. Halmiroliză. Geo/.; Totalitatea proceselor de transformare fizică şi chimică cari se produc între hidrosferă (în special apa mărilor şi oceanelor) şi depunerile sedimentare (detritice, piroclastice, magmatogene) cari constituie fundul depresiunilor marine. în sfera acestei nofiuni intră atît procesele de alterare, cît şi cele de resintetizare de minerale noi. 5. Halo, pl. halouri. 1. Meteor. V. sub Meteori optici, 6. Halo. 2. Foto.: Zonă luminoasă care apare pe o fotografie în jurul unui punct-imagine luminos. în straturile fotografice se formează două forme de halouri: halo de reflexiune şi halo de difuziune (v. fig.). Haloul de reflexiune ; e datorit reflexiunii razelor de lumină pe suprafafa din spate a suportului materialului sensibil, care e în contact cu aerul exterior. La filmele fotografice de format mic, acest efect e atenuat prin colorarea suportului în cenuşiu-al-bastru, iar la rollfilme (v.) se toarnă pe spatele suportului o masă de gelatină colorată, de obicei Haloul de difuziune (A) şi de reflexiune (8). f) raze incidenfe; 2) stratul sensibil; 3) sfra-tul-suport. în verde închis. Coloranfii folosifi se disolvă în băile de prelucrare a filmului, astfel încît filmul developat şi fixat e incolor. Haloul de difuziune e un efect mult mai supărător, care aproape că nu poate fi atenuat şi care e datorit reflexiunii luminii neabsorbite de cristalele de halogenură de argint din stratul sensibil, cari întîlnesc alte cristale de halogenură şi dau o iluminare suplementară. Astfel, un punct luminos se transformă într-un disc de difuziune; o linie fină se transformă într-un fir gros; conturele devin neclare şi şterse; deci, datorită haloului de difuziune, puterea separatoare a materialului* fotosensibil e mult redusă. Haloul de difuziune e foarte supărător la şupraexpunere şi la negativele puternic developate. El poate fi limitat printr-o expunere normală sau pufin mai scurtă şi printr-o developâre compensatoare, care trebuie să fie întreruptă înainte de obţinerea înnegririi maxime. Formarea halourilor de difuziune poate fi evitată prin folosirea unor emulsii cu o granulafie foarte fină şi, în special, prin micşorarea grosimii stratului sensibil. Grosimea stratului Halobia 11 Halogenare la filmele moderne, cu un singur strat, e de 7—10 jj, şl, la acestea, pericolul formării halourilor de difuziune e foarte mic. 1. Halobia. Paleont.: Sin. Daonella (v.). 2. Halocromie. Chim.: Fenomenul de închidere a culorii, care apare la unii compuşi cînd, prin formare de săruri, se măreşte posibilitatea de conjugare a cromoforului. Fenomenul se înfîlneşte în special la fenoli, cînd aceştia frec în fenoxizi. La fenolul ordinar, banda de absorpfie principală se deplasează din ultraviolet către o lungime de undă mai mare, cînd se formează fenolatul, ceea ce se explică prin conjugarea electronilor oxigenului cu electronii jt ai nucleului, mai puternică la ionul fenoxid decît Ia fenolul neionizat, gruparea O" fiind un donor de electroni mai puternic decît gruparea OH: H H . . . . H H H C—C M C“) C=C .. /C—Cv Hcf ;c-6‘: <--> : c( ;c=o hc^ ;c=o C—C " Nc=cx ” c=c H H H H H H La nitrofenoli, acest fenomen e şi mai evident. De exemplu, m- şi p-nitrofenolii sînt incolori, iar o-nitrofenolul e galben. Culoarea mai închisă a o-nilrofenolului se datoreşte, probabil, fenomenului chelatizării, care constituie un început de ionizare. Sărurile m- şi p-nitrofenolilor sînt colorate în galben, iar cele ale o-nitrofenolului, în portocaliu. Dacă se adaugă acizi se produce deschiderea sau dispariţia culorii. Fenomenul apare şi Ia mulfi coloranţi fenolici, de exemplu la auramină. Cînd, la formarea unei sări, nu e posibilă producerea unui efect de conjugare, nu are loc închiderea culorii, ci deschiderea ei. De exemplu anilina, în soluţie de acid sulfuric, prezintă un spectru practic similar celui al benzenului nesubstituit, sulfatul avînd o culoare mai deschisă decît baza. Aceasta se explică prin faptul că, în cazul anilinei, se produce o conjugare între electronii neparticipanfi ai grupării NH2 şi electronii jt ai cromoforului. în cazul sulfatului, electronii neparticipanti sînt blocafi de restul de acid şi nu se mai produce efectul de conjugare. 3. Halofife. Geobof.: Plante din familiile Chenopodiaceae, Carduaceae şi Plumbaginaceae, cari trăiesc şi se dezvoltă pe solurile bogate în săruri, de pe malul mării, al lacurilor sărate şi din regiunile semiaride ale globului. Aceste plante sînt adaptate la secetă, prin aceasta asemănîndu-se cu plantele xerofite (v.). După gradul de sărăturare al solului, după categoriile de săruri şi după cantitatea de apă din sol, halofitele se repartizează în asociaţii, cari se distribuie mai mult sau mai pufin zonal. Astfel, în fara noastră, prima zonă e ocupată de asociafia de Salicornia herbacea; a doua zonă, de asociafia de Bassia hirsuta; urmează cea de Suaeda maritima, cu sau fără Obione pedunculata; mai în afară se găseşte asociafia de Puccinellia distans, şi ultima e cea de Juncus Gerardi. Cele mai multe specii de halofife sînt anuale: Salicornia, Salsola soda, Suaeda, Obione pedunculata, Petrosimonia, etc.; mai puţine sînt perene: Artemisia maritima, Obione verruci-fera, Statice Gmelini, Camphorosma monspeliaca, etc., şi, foarte rar, arbuşti, ca: Nitraria Schoberi de la vulcanii noroioşi de lîngă comuna Policiori (regiunea Ploieşti). Unele specii sînt adaptate la cloruri (în special de sodiu şi de potasiu): Salsola, Suaeda, Salicornia, etc.; altele, la carbonafi: Camphorosma annua, Scilla autumnalis, Plantago maritima; şi altele Ia sulfafi: Statice Gmelini, Artemisia maritima. Halofitele au frunze sau tulpini cărnoase, ale căror celule confin solufii concentrate, cu rolul de a menfîne echilibrul osmotic dintre lichidul din sol şi cel din celule. *i’ Hajoformă, reacţie Chim.: Reacfie specifică a alde-nidelor şi a cetonelor trihalogenate la atomul de carbon învecinat cu carbonilul. Reacfia consistă în scindarea hidro-litică a acestora sub acjiunea bazelor. Un exemplu de acest tip de reacfie e prepararea cloroformului din cloraî sau din tricloracetonă: CI3C—CHO + NaOH -> CI3CH + HCOONa CI3C—CO—CH34-NaOH CI3CH + CH3—COONa. 5. Halogen, pl. halogeni. Chim.: Element din grupul al şaptelea al sistemului periodic: fluorul, clorul, bromul, iodul şi astatiniul. Halogenii sînt elemente puternic electronegative, acest caracter scăzînd pe măsură ce creşte greutatea atomică. Monovalenfa negativă şi heptavalenţa pozitivă maximă a halogenilor rezultă din consfifufia lor electronică: cu şapte electroni în stratul exterior. Cel mai electronegativ e fluorul; cel mai slab electronegativ, iodul. în această familie de elemente, fluorul şi clorul sînt gazoase, bromul e lichid, iar iodul şi astatiniul sînt solizi. Densitatea, ca şi punctele de topire şi de fierbere, cresc cu greutatea atomică. Cu hidrogenul, halogenii dau acizi gazoşi incolori, afinitatea pentru hidrogen scăzînd cu creşterea greutăţii atomice. Afinitatea halogenilor pentru oxigen creşte cu creşterea greutăţii atomice. Iodul dă compuşii oxigenafi cei mai stabili. Halogenii se combină direct cu metalele, formînd săruri. Din cauza reactivităfii lor chimice mari, halogenii se găsesc în natură numai sub formă de săruri. 0. Halogenare. Chim.: Proces chimic prin care se introduc atomi de halogeni în molecula compuşilor organici. în general, halogenarea se poate efectua, fie prin tratare directă cu clor, brom, iod şi, foarte rar, cu fluor, fie cu ajutorul unor compuşi halogenafi ca hidracizii (HF, HCI, HBr, HJ), acizii sau sărurile acizilor oxigenafi de tipul acizilor hipocloros (HOC1) sau cloric (HCIO3), unele cloruri acide ca fosgenul (COCI2) sau clorura de sulfuril (SO2CI2). Se mai întrebuinfează halo-genuri de fosfor, ca PCI5 sau PBr3, ori derivafi organici ca, de exemplu, cloraminele (R—NHCI). Adeseori halogenarea e accelerată de radiafii cu lungimi de undă cuprinse între 3000 o şi 5000 A; alteori reacţiile de halogenare sînt accelerate termic, cu sau fără catalizatori. Dintre catalizatorii folosiţi, cei mai mulţi sînt catalizatori cu două stări de valenfă, cari pot ceda atomi de halogeni prin trecerea de la o stare de valenţă la alfa: 2 Fe3+-f-6 CI* ^ 2 Fe2++4 CI~ + CI2 P5++5CI* ^ P3++3CI*+CI2. Reacţiile de halogenare se clasifică în halogenări prin reacţii de substituţie şi halogenări prin reacţii de adiţie. Halogenarea prin reacţii de substituţie se produce prin înlocuirea directă a unuia sau a mai multor atomi de hidrogen sau a unor grupări funcţionale ca: —OH, —SO3H sau ^C = Of cu halogeni sau cu agenţi de halogenare; de exemplu: halogenare directă cu halogen: ch4+ci2 - 400"'500° -» CH3CI+HCI; halogenare directă cu compuşi cari produc clor în timpul reacţiei: 300° CH4 + 3 S02ci2-^—> CHCI3 + 3 S02+ 3 HCI . 2 CH4 + 2 HCI + 02 -> 2 CH3CI +2 H20. Substituia atomilor de hidrogen în unele grupări funcţionale: R—nh2 R—NHBr R—NBr2 bromamină c6h6—cho+ci2 -*• C6H6—COCI+HCI. clorura de benzolf Halogenafi, derivaţi ~ 12 Halogeneză, soluri de ~ Halogenarea prin reacţii de adiţie se produce în cazul combinaţiilor nesaturate, cu dublă sau cu triplă legătură, prin tratarea lor cu halogeni, cu hidracizi sau cu cloruri acide. După condiţiile de lucru, combinaţiile nesaturate pot da atît reacţii de adiţie, cît şi reacţii de substituţie. Astfel, în cazul etilenei, clorul poate fie să înlocuiască un singur atom de hidrogen, cu formarea clorurii de vinii: \ ch2=ch2 -^f-» ch2=chci + hci efilenă clorura de vinii fie să fie adiţionat, cu formare de dicloretan: CH2=CH2 ch2ci-ch2ci etilena dicloretan în cazul hidrocarburilor aromatice se pot produce, de asemenea, atît reacţii de substituţie, cît şi reacţii de adiţie. Astfel, în cazul benzenului, clorul în prezenţa clorurii ferice poate înlocui un atom de hidrogen, cu formarea monoclor-benzenului: CI H I C C HC^ NCH Cl HC^ XCH i II -fîS--* 1 11 + HCI HC^ ^CH FeCls HC^ ^CH H H sau poate adiţiona, sub acţiunea luminii sau a iniţiatorilor de radicali liberi, şase atomi de clor, cu formarea hexaclor-ciclohexanului: H CI H H C H HC CH 3 cigj CI ' CI HC CH H H C cx cix xc^ xci CI În cazul hidrocarburilor aromatice cu catenă laterală, sub acţiunea luminii, substituţia se produce în catena laterală, iar la întuneric, şi în prezenţa de catalizatori, substituţia se produce în nucleul benzenic. Bromul şi iodul dau derivaţi bromuraţi şi ioduraţi, ca şi clorul. Substituţia iodului se face cu randamente mai bune, în prezenţa de agenţi oxidanţi sau de monocîorură de iod (JCI). în industrie se obţine un număr important de derivaţi cloru-rafi, cari sînt întrebuinţaţi ca disolvanţi sau ca materii intermediare în industria chimică. Derivaţii ioduraţi şi cei bromuraţi se fabrică pe scară mai mică şi sînt folosiţi la reacţii în cari se cere o reactivitate mai mare a halogenului. î. Halogenaji, derivaţi Chim.: Combinaţii organice ale halogenilor, cari derivă formal de la hidrocarburi, o mare parte putînd fi şi efectiv preparaţi din acestea. Se cunosc, astfel, derivaţi halogenaţi cari provin prin substituţia cu halogen a unuia sau a mai multor atomi de hidrogen din hidrocarburi, cu unu sau cu mai mulţi atomi de fluor, clor, brom sau iod. în cazul fluorului, de exemplu, se pot substitui toţi atomii de hidrogen ai unei hidrocarburi saturate: Ag C„H2„+2 + (2« + 2)F2 (dil uat) C„F2w+2 + (2rc + 2)HF. Derivaţi halogenaţi se obţin şi prin alte tipuri de reacţii: adiţie de halogeni sau de hidracizi Ia duble sau Ia triple legături; substituţie de grupări funcţionale (v. Halogenare; Clorurare, reacţii de /•v/ Numărul de combinaţii halogenate teoretic posibile e foarte mare (de exemplu, e posibilă existenţa a 1998 de derivaţi cloruraţi ai heptanului normal), deşi în realitate s-a preparat un număr mult mai mic, totuşi apreciabil în ansamblu. Derivaţii halogenaţi pot fi clasificaţi, fie după natura halogenului (deri-vaţi fluoruraţi, cloruraţi, etc.), fie după natura restului hidro-carbonat legat de halogen (derivaţi halogenaţi alchilici, ciclo-alchiiici, nesaturaţi, arilici, etc.), fie după natura grupărilor funcţionale şi a structurii restului moleculei (halogeno-acizi, halogeno-fenoli, etc.). Starea de agregare a derivaţilor halogenaţi ai hidrocarburilor depinde atît de numărul atomilor de carbon din moleculă, cît şi de numărul şi natura atomilor de halogen. în funcţiune de aceşti factori, derivaţii halogenafi pot fi gazoşi la temperatura obişnuită (primii termeni din seria omologă a halogeno-parafinelor), lichizi (termenii superiori, derivafi mono-halogenaţi aromatici şi derivaţi polihalogenaţi alifatici şi aromatici) sau solizi (derivafi polihalogenafi şi derivafi mono-halogenaţi cu funcfiuni mixte). Densitatea derivafilor halogenaţi scade, în aceeaşi serie omologă, pe măsură ce creşte raportul dintre numărul de atomi de carbon şi numărul de atomi de halogen, dar ea creşte cu greutatea atomică a halogenului (F, Cl, Br, J). Derivaţii halogenaţi sînt incolori, cu excepţia celor ioduraţi, şi sînt practic insolubili în apă. Unii dintre ei sînt foarte toxici şi lacrimogeni. Reactivitatea derivaţilor halogenaţi depinde, în foarte mare măsură, atît de natura halogenului, cît şi de natura restului organic. Ea creşte cu natura halogenului în ordinea Ff Cl, Br, J. Natura restului moleculei determină, la derivaţii halogenaţi, următoarea clasificaţie: Derivaţi halogenaţi cu reactivitate normală (derivaţi halogenafi alchilici şi cicloaIchilici); derivafi halogenafi cu reactivitate redusă (derivafi halogenafi în cari atomul de halogen e legat de unul dintre atomii de carbon ai unei duble legături sau de un atom de carbon aromatic; de ex. clorura de vinii, CH2=CHCI, sau clorbenzenul, CgHsCl) şi derivafi halogenafi cu reactivitate mărită (derivafi halo-genaţi la cari între atomul de halogen şi dubla legătură sau nucleul benzenic se’găseşte un singur atom de carbon ca, de exemplu, clorura de alil, CH2=CH—Ch^CI, sau clorura de benzii, C6H5—CH2CI). în funcţiune de aceste reactivităţi, derivaţii halogenaţi pot da foarte numeroase reacţii de interes preparativ: hidroliză, condensare Friedel-Crafts, alchilare, adiţie, etc. Derivaţii halogenaţi ocupă un Ioc foarte important în industria chimică organică în care sînt utilizaţi, fie ca produşi finiţi (disolvanţi foarte numeroşi, în special pentru grăsimi şi lacuri; lichide pentru maşini frigorifice; insecticide, etc.), fie ca produşi intermediari în sinteza a numeroase produse organice (medicamente, coloranţi, mase plastice, etc.). O serie de derivaţi halogenaţi sînt monomeri întrebuinţaţi în industria polimerilor înalţi (2-cIorbutadienă, clorura de vinii, etc.). 2. HaSogenciani, sing. halogencian. Chim.: Derivaţi halogenaţi ai acidului cianhidric. Sînt substanţe cu formula generală CNX, în care X = F, Cl, Brf J cari se obţin prin reacţie directă între cianura de sodiu şi halogenii respectivi în solufie apoasă. Pe lîngă caracterul de toxicitate generală, pe care îl prezintă acidul cianhidric, halogencianii au şi intense proprietăfi iritante lacrimogene. V. şi Clorcian, Bromcian, lodcian. 3. Halogeneză, soluri de Ped.: Grupare de soluri (soluri saline şi alcalice) formate sub influenta sărurilor solubile existente în roca-mamă. Exemple: solonceac (v.), solonef (v.) şi solodi (v.). — Solurile a căror salinitate e produsă de ascensiunea capilară a sărurilor din apa freatică mineralizată, care se găseşte la adîncime mică, se numesc soluri de halo-hidrogeneză şi soluri halohidromorfe. Halogenhidrlna 13 Haiphen, ecuafia iui ~ 1. Halogenhidrlna, pl. halogenhidrine. Chim.; Combinaţie cu formula generală R—CHOH—CHHal.—R, în care R poate fi un radical sau un atom de hidrogen. Se obfine prin adifia de acid hipocloros, hipobromos sau hipoiodos la dubla legătură a unei hidrocarburi olefinice. De exemplu, prin adifia acidului hipobromos la etilena se obfine etilenbromhidrina, CH2Br—CH;,OH. Halogenhidrinele sînt folosite ca intermediari în sinteze organice. Sin. Halogenalcooli. 2. Halogenurî, sing. halogenură. Chim.: Derivafi ai acizilor halogenafi, în cari atomul de hidrogen e înlocuit cu un metal sau cu un metaloid (halogenuri anorganice), ori cu un radical organic (halogenuri organice). Se deosebesc două tipuri extreme de halogenuri anorganice: halogenurile metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase, şi halogenurile metaloizilor (C, N, O, S, P, As). Halogenurile din prima clasă sînt combinafii ionice caracteristice, cu temperaturi de topire şi de fierbere înalte, uşor solubile în apă, şi cari conduc curentul electric în solufie sau în stare topită. în stare cristalină, formează refele de ioni. Al doilea tip extrem de halogenuri, cele ale metaloizilor, cuprinde combinafii atomice tipice. în moleculele acestor compuşi, atomii sînt legafi prin covalenfe, iar moleculele sînt unite în cristale prin forfe van der Waals. De aceea, aceste combinaţii sînt volatile, gazoase sau lichide la temperatura obişnuită, insolubile în apă, dar solubile în lichide organice. Ele nu conduc curentul electric. Afară de aceste două tipuri extreme de halogenuri ionice şi atomice există combinafii ale halogenilor cu metale polivalente (cu valenfele lll-IV-V-VI), cari au o comportare intermediară. 3. ~ acide. Chim.: Numire generică pentru substanţele organice cari derivă dintr-un acid, a! cărui oxidril al grupării carboxilice a fost înlocuit cu un halogen. Au formula generală: O II R—C— Hal. Mai mult întrebuinfate sînt clorurile acide, cari se prepară, de exemplu, tratînd acizii respectivi cu pentoxid, de fosfor, PCI5, ori cu clorura de tionil, SOCI2, sau sărurile lor de sodiu cu clorura de sulfuril, SO2CI2. Servesc, în special, în reacfii de acilare (acetilare, benzoilare, etc.) şi în reacfii Friedel-Crafts. Exemple: clorura de acetil, CH3—COCI, cu p. f. 55°; clorura de benzoil, C6H5-—COCI, cu p. f. 198°. 4. Halohidrine, sing. halohidrină. Chim.: Combinafii organice cu formula generală R—CHX—(CF^X*—C^OH, în care X e un atom de halogen, iar n—0, 1, 2,”- (halogenul şi hidro-xilul pot ocupa unul locul altuia). Formal, sînt derivafi ai poliolilor (în special ai glicolilor), în cari una sau mai multe grupări hidroxil au fost înlocuite cu halogeni. De exemplu, sînt posibile, în cazul glicerinei, două monohalohidrine isomere (a şi (3), două dihalohidrine (1,3 şi 1,2) şi o trihalohidrină (1,2,3-tricIorpropan). Clorhidrinele sînt în general lichide; bromhidrinele, iod-hidrinele, fluorhidrinele sînt lichide sau solide (incolore, uneori colorate), solubile în alcool şi în eter, iar cele inferioare, în apă. Halohidrinele pot fi preparate, de exemplu, prin: — Adifia de acizi hipohalogenafi Ia olefine: HOX R—CH=CH2-----------------------► R—CH(OH)—CH2X + R— CH(Cl)—CH2OH; l li în produşii de reacfie predomină produsul l. — Adifia de hidracizi la oxizi etilenici: CH2— CH2 + HX HOCH2—CH2X. lodhidrinele şi fluorhidrinele se obfin direct din brom-hidrine, sau clorhidrine, prin tratare cu ioduri, respectiv cu fluo-ruri anorganice. Halohidrinele sînt compuşi relativ stabili şi au comportare bifuncfională, datorită celor două grupări existente în mole-cula lor. Oxidarea halohidrinelor conduce, în final, direct sau prin intermediul aldehidelor, respectiv al cetonelor, la acizi halogenafi. Prin hidroliză frec în glicolii corespunzători: Cl OH R—CH2—CH—CH2OH -> R—CH2—CH—c\h2OH. Această reacfie e utilizată industria! în sinteza glicoluIui şi a glicerinei; materia primă necesară e etena, respectiv propena (propenă —> clorura de alil -> alcool alilic -> monoclorhidrină -> -> glicerină). Gruparea hidroxil poate fi alchilată cu halogeni de alchil, formînd eteri halogenafi. Ea poate fî, de asemenea, esterificată. Prin încălzire, halohidrinele trec, prin intermediul epoxizilor, în derivafi carbonilici. 5. Haloid, pi. haioizi. Chim.: Sin. Halogenură anorganică (v. sub Halogenuri). 6. Haloisif. Mineral. V. Halloysit. 7. Halomefru, pl. halometre. Chim.: Areometru (v.) gradat special, servind la determinarea concentrafiei în săruri anorganice solubile a substanfelor zaharate. Determinarea se face într-un volum anumit de solufie apoasă în care s-a disolvat reziduul de calcinare al unei anumite cantităfi din proba de analizat. Sin. Halimetru. 8. Halonereide. Geobot.: Alge cari trăiesc fixate, în apele sărate, pe pietre, cochilii de scoici, etc. Exemple: în Marea Neagră, Cystoseira; în alte mări: Fucus, Laminaria, Ascophyl-lum nodosum, Sargassum, etc. (fixate numai printr-un singur punct); Hildenbrandia (fixată prin tot corpul, ca o crustă). 9. Haloplancfon. Geo bot.: Totalitatea plantelor microfife şi nanofite cari trăiesc şi se dezvoltă în ape sărate de diferite concentrafii. Se deosebesc: halomicroplanctonul, plante microscopice (de ex. alge şi bacterii) şi halomegaplanctonul, plante cu dimensiuni mai mari (de ex.: Sargassum, Macrocysfis, Asco-phyllum, etc.), cari se dezvoltă, în special, în apele oceanice. 10. Halosaproplancfon. Geobof.: Plancton în care predomină speciile saprofite (de ex.: bacterii, peridiniaceae, etc.). 11. Halofrichif. Mineral.: Fe'‘A 12(504)422 H2O. Alaun de fier format din solufii sulfatate, bogate în aluminiu şi în ioni de fier, mai jos decît zona de oxidare a minereurilor piri-toase. Se întîlneşte şi în argilele piritifere intercalate în strate de cărbuni, unde se formează din pirita oxidată şi materialul argilos descompus de acidul sulfuric format. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habifus filiform. Se găseşte, adeseori, sub formă de vinişoare albe ca zăpada, cu nuanfe cenuşii sau verzui şi cu luciu mătăsos. E uşor solubil în apă. Are duritatea 2"-2,5 şi gr. sp. 1,89—2,04. 12. Haiovax. Elf.: Material ceros folosit în industria electrotehnică, ca masă izolantă de umplere. Compozifia chimică: triclornaften, C10H5CI3, sau tetraclornaften, C10H4CI4. Are permitivitatea (4--5) £q la frecvenfe industriale, şi circa 3 £0 la frecvenfe înalte. Unghiul de pierdere e de circa 0,01 la frecvenfe industriale şi scade la frecvenfe mai înalte. Tensiunea de străpungere e de ordinul a 100 kV/cm. Rezistivifatea (volumică) e de ordinul a IO12 Qm. La temperaturi peste 100° nu poate fi folosit, deoarece degaja clor. E, în general, inferior cerii şi parafinei, dar are temperatura de topire mai înaltă. 13. Haiphen, ecuafia lui Mat. V. sub Ecuafie diferenfială. Halta 14 Ham 1. Haltă, pi. halte. C. f.: Punct de oprire reglementară a trenurilor în linie curentă, pentru deservirea traficului de călători. îndeplineşte numai serviciu comercial şi, obişnuit, nu are linii de încărcare. Uneori, pe linii simple, halta are un număr de linii cari servesc pentru încrucişări, treceri înainte, etc.; în acest caz, halta constituie un post de mişcare şi se numeşte haltă de încrucişare. 2. Halva. Ind. alim.: Produs alimentar dulce, format dintr-un amestec de halvifă şi tahîn. Halvifa (v.) folosită trebuie să fie albă şi să se întindă în lungime, formînd fire subţiri, uniforme. Halvaua se obţine prin amestecarea şi frămîntarea, în anumite condiţii, a halvifei cu tahînul, cu scopul de a obţine un produs cît mai omogen, cu o structură stratificată şi fibroasă. Structura halvalei depinde, în primul rînd, de proporţia dintre tahîn şi halvifă (53-*55/45***47) şi apoi de procesul de frămîntare, care se conduce în diferite etape, pe măsură ce masa se răceşte. Masa de halva caldă se toarnă în forme de tablă sau de lemn, căptuşite cu hîrtie pergaminată, şi se lasă 24 de ore pentru răcire. Halvaua se păstrează în încăperi răcoroase şi uscate, pentru a preveni umezirea la suprafaţă şi înnegrirea ei. Halvaua are o structură fibroasă, omogenă, nu e lipicioasă, nu e '“Tărîmicioasă, are gust dulce şi aromă de vanilie. Cînd halvaua se prepară cu susan şi se adaugă în masă 3% ciocolată, se obfine halvaua cu ciocolată. Halvaua marmorată se obfine prin adăugarea în masă a 3% praf de cacao, care se repartizează, în timpul frămîntării, în straturi. Datorită conţinutului său bogat în zaharuri (25—30%), în grăsimi (30‘-35%) şi în substanfe proteice (14-*-19%), halvaua are o mare valoare nutritivă. s. Halvifă. Ind. alim.: Produs alimentar dulce, care se prepară prin amestecarea („baterea") cu extract de ciuin a unui sirop de zahăr şi glucoză, pînă Ia obfinerea unei mase consistente de culoare albă şi cu structură spumoasă. Extractul de ciuin, cu gr. sp. 1,05, se adaugă la masa de caramel în timpul fierberii (115—118°), în proporfia de 2%. Prin batere, masa înglobează aer, care se dispersează uniform în bule mici, făcînd-o poroasă. Momentul final al operafiei se stabileşte prin proba întinderii unei porfiuni răcite de masă; se obfine un fir de halvifă lung, subţire şi elastic. Se fabrică halvifă simplă, aromatizată cu vaniiina, de consistenfă moale (pufoasă) sau tare (casantă), şi halvifă cu adaus de miez de nuci, arahide, alune, migdale, fructe zaharate, etc., în care caz poate fi colorată şi aromatizată diferit. 4. Halysifes. PaleoniGen de coralier tabulat caracteristic pentru Silurian şi Devonian. Are colonia formată din calicii tubulare dispuse în serii lineare, cari în secfiune sînt ovale şi au aspectul unor şiraguri de mărgele. Septele lipsesc, uneori fiind înlocuite cu 12 şiruri verticale de spini. Există specii cu calicii identice şi specii cu calicii de dimensiuni diferite. Specia clasică a acestui gen e Halysites catenularia (Linn.). s. Ham, pl. hamuri. Ind. piei., Ind. făr.: Echipamentul unui animal de tracfiune, confecfionat din piele sau din înlocuitori de piele, cu care se realizează legătura între animal şi vehicul (înhămarea) şi, prin aceasta, se transmite efortul dezvoltat de animal la tracfiunea, oprirea sau întoarcerea vehiculului. După piesa principală a hamului, se deosebesc: hamuri cu jug, hamuri cu pieptar, — şi guri de ham. Tabloul de mai jos (v. şî figura) cuprinde piesele componente ale hamurilor, funcfiuniie pe cari le îndeplinesc şî materialul din care se confecţionează. Halysites catenularia. Hamuri. a) ham cu pieptar, înhămare cu un cal; b) ham cu pieptar şi jugulef, înhămare cu doi cai; c) ham cu jug, înhămare cu un ca/; d) ham cu jug, înhămare cu doi cai. ! Piesa ; componentă i Tipul de ham la care se foloseşte Funcţiunea piesei Materialul din care se confecfionează Jug (/) Ham cu jug Realizează contactul cu ceafa, umerii şi pieptul animalului, preluînd efortul de tracţiune. Lemn-f-piele-f pîslă-fotel Pieptar (2) Ham cu pieptar Gură de ham Realizează contactul cu pieptul animalului, preluînd efortul de tracţiune. Piele+pîslă Piele-f-înlocui- tori împletitură de cînepă Intăritura pieptarului (3) Ham cu pieptar Preia o parte din e-fortuf de tracfiune. Realizează legătura cu oiştea, prin o-pritorl, preluînd e-fortul ia oprire. Piele inel de legătură (belciug) (4) Ham cu pieptar Realizează legătura între întărifura pieptarului, jugulef, vînare şi şleau. Ofei Jugulef (5) Ham cu pieptar Gură de ham Participă ia preluarea efortului de tracfiune. Pieie-j-pîslă împletitură de cînepă Ţesătură de bum-bac+pîsiă Vînar (bucar) (*) Ham cu pieptar Ham cu jug Preia efortul la oprirea vehiculului şi-l transmite,prin inel, la oişte sau fa hulube. Piele Ţesătură de bumbac+piele Şleau (ştreang) (7) Ham cu pieptar Ham cu jug Gură de ham Realizează legătura între inelul de legătură sau inelul j u-guiui cu cruciuliţele vehiculului, trans-mifînd efortul de tracfiune. Piele Frînghie Cablu de ofel-f-pieie Lanf-j-piele Sprenzea (8) Ham cu pieptar Ham cu jug Face (uneori) legătura înfre vînar şi inelul de fegăfură. Piele Ţesătură de bumbac Ham&£ 15 Hamei Piesa componentă I Tipul ! de ham la care | se foloseşte 1 Funcţiunea piesei Materialul din care se confecţionează Trupar (9) Ham cu pieptar Ham cu jug 1 Susţine vînarul sau sprenzeaua. Piefe Ţesăfură de bumbac Şoldar (crupar) (10) Ham cu pieptar Ham cu jug Susţine vînarul. Piefe Ţesăfură de bumbac Subpîntecar (11) ! Ham cu pieptar j Ham cu jug j Fixează poziţia si-delcii la hamul cu jug. Realizează menţinerea hamului pe cal. Piele Ţesătură de bumbac Sidelcă (J2) I Ham cu jug | Participă la fracţiune, preluînd 0 parte din eforf. Piele+pîslă+ lemn+ofel Capac (13) Ham cu pieptar înlocuieşte truparu! la hamul cu jug. Piele+Pîslă Ţesătură de bumbac+pîslâ Pană longitudinală (14) Ham cu pieptar j Ham cu jug Leagă în sens longitudinal cruparul, imparul, capacul sau sidelca cu jugul. Piele Ţesătură de bumbac Vifă (15) Ham cu pieptar Ham cu jug Curea lungă cu care se leagă diverse piese ale hamului. Piele Ţesătură de bumbac Opritoare (16) Ham cu pieptar Ham cu jug Transmite oiştii efortul de oprire. Lanî j Ciochinară (17) Ham cu pieptar Ham cu jug Curea scurtă cu cataramă şi găici, cu care se realizează legătura între diversele părfi ale hamului. I Piele Copil (18) Ham cu pieptar Ham cu jug Curea scurtă cu care se realizează legătura între părţile hamului. Piefe 1. Hamac, pl. hamacuri: Pat suspendat, cu lungimea de circa 2 m şi lăfimea de circa 1 m, folosit în aer liber sau în încăperi cu spafiu restrîns sau cu mai multe destinafji (de ex. încăperi cari servesc ziua ca sală de mese şi noaptea ca dormitor la bordul navelor). E format dintr-o plasă, sau e confecfionat din pînză (de vele), avînd pe margine o grandee de întărire din saulă şi, la extremităfi, găuri cu ochefi, de cari sînt mafisite saule legate în labă de gîscă la un inel, şi de cari e prinsă saula de suspendare; între saulele labei de gîscă se pot pune speteze de distanfare. Suspendarea se face prin legarea cu cîrlige sau cu bare suspendate de plafon. Ziua, hamacul se face sul şi se depozitează în bastingaje (v.). Hamacul e pe cale de dispariţie, fiind înlocuit cu cuşete rabatabile. 2. Hamada. Geogr.: Var. Hammada (v.). s» Hamamelis. Farm.: Frunzele (Folia Hamamelidis) şi coaja (Cortex Hamamelidis) arbustului Hamamelis virginiana Unn., care creşte în partea orientală a Americii septentrionale. Frunzele confin o substanjă tanantă (hamamelitanin) •n proporfia de circa 8%; alături de aceasta, grăsimi, un ulei eteric şi o răşină (hamamelin). Prin prelucrarea frunzelor cu alcool se obfin extract şi tinctură de Hamamelis. Apa de Hamamelis (Aqua Hamamelidis) se obfine prin distilarea cu vapori de apă a cojii, a frunzelor sau chiar a plantei întregi, ?l confine un ulei volatil cu proprietăfi astringente. Extractele, tinctura şi apa de Hamamelis se utilizează în cosmetică, şi în Medicină pentru proprietăfile lor vasoconstrictoare, în tratamentul varicelor şi al hemoroizilor. 4. Hamameloză. Chim.: Monoza-haridă (hexoză) naturală cu catenă ramificată, fiind 2-hidroximetii-D-riboză. Se găseşte în taninul de Hamamelis, izolat din coaja arbustului nord-ameri-can Hamamelis virginiana, în care se găseşte esterificată cu două resturi de acid galic, la cele două grupări de alcool primar din moleculă. 5. Hambar, pl. hambare. Agr.: Magazie de cereale cu dimensiuni relativ mici, respectiv fiecare dintre încăperile (celulele) de depozitare a produselor unui siloz de cereale (v.). 6. Hambergit. Mineral.: Be2 [BO3IOH]. Borat natural de beriliu, care se găseşte în unele sienite. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale mari, fafetate, adeseori cu striafiuni verticale. Are culoarea albă-cenuşie, cu luciu sticlos. E casant; prezintă clivaj perfect după (010); are duritatea 7,5 şi gr. sp. 2,35. E transparent pînă la translucid. Are indicii de re-fracfei: np— 1,559, nm—1,591, nz~ 1,631. 7. Hamei. Agr..* Humulus lupulus L. Plantă aromatică erbacee, perenă, din familia Moraceae, avînd sistem radicular puternic dezvoltat, tulpină volubilă care atinge înăifimea de 8—10m, frunze cu 3—7 lobi, flori unisexuate dioice, albe-verzui. Spicele, ovoide (conuri), sînt constituite din solzi acoperifi cu peri cari secretă lupulină (v.). Rădăcina şi partea subterană a tulpinii trăiesc 35—50 de ani. Soiurile cele mai răspîndite sînt cele de Saaz şi Şpalt. Hameiul se cultivă în regiuni călduroase, cu precipitaţii suficiente (peste 500 mm anual), pe terenuri ferite de vînturi. Pentru înfiinfarea unei culturi de hamei se desfundă solul toamna, la adîncimea de 60—80 cm, după care se îngraşă cu băligar (500—600 q/ha) şi cu îngrăşăminte minerale şi apoi se grăpează şi se nivelează; gunoiul se repetă o dată la doi ani cu jumătate din canlitatea de băligar inifială, iar aplicarea îngrăşămintelor minerale se repetă anual. Solurile lipsite de calciu se amendează o dată la cinci ani cu 1000—2000 kg carbonat de calciu. Lăstarii folosifi ca butaşi se recoltează primăvara şi se plantează în luna aprilie. Lucrările de întrefinere consistă în: aratul şi acoperirea butucilor cu pămînt; suprimarea, primăvara, după dezgroparea butucilor, a lăstarilor lacomi şi curăfirea rădăcinilor; prăşitul culturii de hamei şi copilitul, cîrnitul şi ciupitul plantelor, în timpul vege-tafiei. Hameiul, care rodeşte în al doilea an după plantare, se recoltează pe timp uscat, la sfîrşitul Junii august şi începutul lunii septembrie. Conurile recoltate sînt uscate în uscă-tor, Ia temperatura de 55°. Producfia maximă e de 800—1500 kg conuri uscate/ha. O cultură de hamei bine întrefinută poate fi folosită timp de 15—25 de ani. Principalul dăunător al acestei plante e omida hameiului, iar bolile importante sînt mana şi făinarea hameiului, prima fiind combătută prin stropiri cu zeamă bordeleză, iar a doua, prin prăfuiri cu sulf. Datorită confinutului în lupulină, conurile de hamei sînt folosite la fabricarea berii. în timpul fierberii mustului de bere cu hamei, trec în must uleiuri aromatice, tanin, rezine, sub-stanfe proteice şi celulozice. Uleiurile aromatice dau berii aroma; taninul e antiseptic şi precipită substanţele proteice; rezineie sînt antiseptice şi dau berii amărăciunea caracteristică şi stabilitate. Prin reglarea temperaturii de fierbere, a duratei, şi prin adăugarea hameiului în porfiuni, se evită trecerea, în bere, a substanfelor proteice şi celulozice. Cantitatea de hamei folosită depinde de felul berii, de felul fermentafiei, etc., şi e, în general, de circa 150—250 g/hl. Conurile se păstrează uscate, CHOH I HOCH2—COH O HCOH 1 I HC-----------1 I Hamilfon, ecuafiile canonice aîe Iui ~ \6 Hamuşeaia iar uscarea se face în aparate speciale cu firaj puternic, la temperaturi cari nu depăşesc 80°. Hameiul se foloseşte şi ca plantă de ornament, iar din tulpină pot fi extrase fibre textile. t. Hamilfon, ecuaţiile canonice ale lui Mec.; Sistem de 2 n ecuafii diferenfiale de ordinul întîi, care determină mişcarea unui sistem mecanic olonom conservativ care are n grade de libertate: ~~ 1 Pi~~ ~~ ’ 1 ' * * ' C)Pi c)q{' unde qi sînt coordonatele generalizate (lagrangiene), cari determină univoc pozifia sistemului material în mişcare; ^ sînt vitezele generalizate; pi sînt impulsurile generalizate: n $4i a* ’ cari constituie un sistem de n ecuafii lineare, avînd ca ne-cunoscute pe q{\ H e funcfiunea H(qi% pit t) H-- numită funcţiunea lui Hamilfon, în care V e funcţiu- nea lui Lagrange, numită şi potenţial cinetic şi reprezentînd suma dintre energia cinetică T~T (t, q\, q%, • • •, qn, q\, $2,“ ' ihn ) a sistemului şi V~V {q\,q2, ■ ■ •, qn , *) = — £/, care e funcfiunea de forfă (egală cu energia potenfială U a sîs-ternului, cu semn schimbat). Dacă sistemul e scleronom, S piqi ~2T şi H~T +U are valori egale cu energia totală a sistemului. 2. Hamilfon, principiul lui Mec.: Principiu variafional al Mecanicii, conform căruia condifia f,|(»r+sf<67<)dt= f Jt< = 0 05 c)t +H dS_ =o. H determină mişcarea unui sistem de n puncte materiale Ai (* = 1, 2, ■ • ■, n) sub acfiunea forfelor Fit unde T e energia cinetică a sistemului, iar b ri sînt deplasările virtuale (ale punctelor sistemului), compatibile cu legăturile, cari se anulează în momentele Iq şi t\. în cazul forfelor conservative, principiul lui Hamilfon se reduce la condifia ca integrala S={I,{T+V)dt=(i£dt J Tq Jt0 să fie stafionară, V fiind funcfiunea de forfă. Ecuafiile Euler-Lagrange ale acestei probjeme de calcul variafional sînt ecuafiile de mişcare ale Iui Lagrange. 3. Hamilfon-Jacobi, ecuafia lui Mec.: Ecuafia în care H e funcfiunea Iui Hamilfon (v. Hamilfon, ecuafiile canonice ale lui ~), iar S e funcfiunea de acfiune. Ea are un rol fundamental în Calculul variafiunilor şi în Mecanica analitică. în ipoteza că pentru funcfiunea H a Iui Hamilfon e îndeplinită condifia Iui Legendre în sens restrîns, fiecărei integrale a ecuafiei lui Hamîlton-Jacobi îi corespunde o familie de extremale date de ecuafiile •• _0)H (.t, qi, pj) Se obfin astfel toate extremaleie regulate (v. Element linear variafional). Cînd Jl e pozitiv-omogenă de gradul întîi, ecuafia se reduce la forma: 4. Hamilfonian, pl. hamilfonieni. C/c. v.: Sin. Nabla (v«). 5. Hamiifoniană, pl. hamiltoniene. Mec.; Sin. Funcfiunea lui Hamilfon (v. sub Hamilfon, ecuafiile canonice ale Iui ~). 6. Hamifes. Paleonf.: Amonit cretacic aberant din familia Hamitidae, cu cochilia derulată, dreaptă, cu secfiunea ovală, cu extremităfile îndoite ca o cîrja. Ornamentafia, cînd există, e formată din coaste puternice cu noduri şi spini. Specia Hamites (Anisoceras) armatum Sow. a fost menfionată în conglomeratele cenoma-niene din Sudul Dobrogei şi în Vraconianul dezvoltat în Bucegi (Podul Cheii). 7. Hamiinif. Mineral.: SrAI3 [(0H)6|P04-P030H]. Fosfat de aluminiu şi stronfiu, întîlnit în unele dolomite şi în nisipurile diamantifere din Brazilia. Cristalizează în sistemul romboedric, în cristale mici, galbene ca mierea. Prezintă clivaj bun după (0001) şi luciu sticlos. Are duritatea 4,5 Hamifes şi gr. sp. 3,2. E optic pozitiv cu indicii de refracfie: rotunclus- co=: 1,620 şi 8 = 1,630. Sin. Bowmanit. 8. Hammada, pl. hammade. Geogr.; Deşert de piatră, rezultat din dezagregarea mecanică a rocilor, foarte activă în climatele aride. Cele mai importante hammade se găsesc în Sahara. Suprafaţa acestor deşerturi e larg ondulată şi acoperită cu o scoarfă de alterare, formată, în general, din material dezagregat mai grosier. Var. Hamada. 9. Hampelman. Expl. pefr.: Macara cu una sau cu două role, folosită pentru diverse manevre la forajul percutant al sondelor. (Termen de şantier.) 10. Hamsie, pl. hamsii. Pisc.: Engraulis encrassichoius pon-ticus. Peşte din familia Engraulidae, tipic rrrarin, de origine mediteraneană, comun în Marea Neagră, de-a lungul coastelor. Atinge lungimea de 10—12 cm şi greutatea de 15»*20 g. Are corpul alungit, uşor turtit lateral, gura mare, adînc despicata pînă aproape de marginea operculului, cu dinfi mărunfi pe ambele maxilare. Pelagic, trăieşte în cîrduri mari, în straturile superficiale ale apei. Se hrăneşte intens cu plancton, cu crus-facee şi larve de moluşte. Primăvara (în martie) şi toamna (în octombrie-noiembrie), cînd temperatura apei atinge 7°, se apropie de fărmuri, constituind în aceste intervale obiectul unui pescuit intens, la taliene. Carnea, grasă, se consumă sărată. Industrial e utilizată pentru producerea pastei de peşte, iar în pescuitul sportiv se între-buinfează ca momeală. Sin. Ancinie; Var. Amsie, Amsi, HamsL 11. Hamsfer. Zoot. V. sub Hîrciog. 12. Hamulina. Paleonf.: Amonit aberant, caracteristic pentru Cretacicul inferior (Barremian), .avînd cochilia dreaptă, de forma unui con alungit, îndoit o singură dată înpărfi aproape egale. Ornamentafia formată, în general, din coaste rare, puternice, şi din noduri, lipseşte rareori. Specia Hamulina subcilindrica d'Orb. a fost identificată în formafiunile de vîrsfă barremiană din Munfii Apuseni. Hamulina. ia. Hamuşeală. Ind. piei.: Defect al pieilor brute, în urma conservării necorespunzătoare, produs prin activitatea proteoiitică a microorganismelor cari iniţiază procesul Hamuşit 17 Hangar putrefacţiei propriu-zise. Se manifestă prin cedarea mai mult sau mai puţin avansată a părului, însoţită de o oarecare deteriorare a stratului feţei, care devine aparentă abia la pielea gelatină sau numai după tabăcire. 1. Hamuşif. Ind. piei.: Procedeu folosit în trecut la depă-rarea pieilor, iar astăzi numai în cazuri izolate, pentru recuperarea lînii de pe pieile de oaie, fără ca acestea să sufere deteriorări prin contactul cu sulfura de sodiu, ca la coleire (v.). Procedeul consistă în producerea unui proces putrefactiv moderat, în cursul căruia fermenfii proteolitici produşi de flora bacteriană hidrolizează proteinele protoplasmatice ale stratului bazai al epidermei şi ale foliculilor piloşi, slăbind astfel legătura epidermei şi a părului cu derma. 2. Hanap, pl. hanape. Artă: Vas cu dimensiuni relativ mari, de lemn, de alabastru, de jasp sau de metal (obişnuit sau preţios* de obicei bogat cizelat), folosit în Evul mediu pentru băut. Avea forme diferite, de basin larg sau de butoiaş, dar cel mai des de caliciu, cu unu sau cu mai multe picioare, şi era acoperit cu un capac care se putea închide cu cheia, pentru a feri confinutul de otrăvire. 3. Hangar, pl. hangare. Av.: Construcţie constituită din una sau din mai multe încăperi cu dimensiuni mari, destinată adăpostirii avioanelor, şi eventual utilată pentru executarea lucrărilor de întreţinere, de revizie şi de reparaţie a acestora. Hangarele se amplasează în apropierea pistei de decolare şi de aterisare sau a accesului pe aeroport (v. fig. /), iar orien- care permite extinderea hangarului prin alăturarea mai multor secţiuni, fie într-un singur rînd, fie pe mai multe rînduri. 4P //. Secţiuni orizontale de hangare şi modul de aşezare a avioanelor, a şi b) secţiuni dreptunghiulare, cu acces pe ambele laturi longitudinale; c şi d) secţiuni „modul", cu acces pe două laturi opuse; e) secfiune „modul", cu acces pe o singură latură;^/) secfiune exagonală; g) secfiune triunghiulară; h) secfiune cu boxe individuale. Accesul avioanelor în hangar poate fi amenajat numai pe una dintre laturile lungi ale lui, eventual pe amîndouă (v. fig. III); ultimul sistem prezintă avantajul că permite introducerea şi scoaterea mai uşoară a avioanelor, dar şi dezavantajul ca devine posibilă formarea unui curent de aer puternic. Cînd e necesar să se amenajeze porţi de acces pe mai multe direcţii, se folosesc secţiuni plane cu formă triunghiulară, pentagonală, f l‘ Diferite moduri de aşezare a hangarelor în vecinătatea pistei de decolare, î) drum de acces; 2) aerogara; 3) hangare. tarea lor depinde de direcţia vînturilor dominante şi de lumină. Dimensiunile hangarelor depind de tipul şi de mărimea avioanelor cari vor fi adăpostite pe aeroportul respectiv; astăzi se construiesc curent hangare cu suprafaţa de 5000--10 000 m2. . ■ Forma secţiunii plane a hangarelor se alege în funcţiune Qe 'tipul şi de numărul avioanelor cari vor fi adăpostite, cum de modul de aşezare a acestora. Cel mai frecvent se foloseşte secţiunea cu formă dreptunghiulară, ale cărei dimensiuni se determină astfel, încît numărul de avioane adăpostite sa fie cît mai mare şi spaţiul neutilizat să fie cît mai mic, iar avioanele să poată fi introduse şi scoase din hangar repede, tara a se împiedica unele pe altele (v. fig./i). Uneori se foloseşte o secţiune „modul", pentru două sau mai multe avioane, 3 b III. Modul de grupare pe două şiruri a secţiunilor „modul". a) gruparea secfiunilor „modul" cu acces pe două laturi; b) gruparea secfiunifor „modul" cu acces pe o singură latură. exagonală sau circulară (v. fig. II f şi g). Uneori, pentru avioane mari, se folosesc hangare cu boxe individuale pentru un singur avion, cari permit folosirea spaţiilor neocupafe de avioane pentru amplasarea încăperilor administrative sau a atelierelor (v. fig. II h). Secţiunea transversală se alege, de obicei, cu partea superioară rotunjită sau de formă aerodinamică (determinată prin încercări în tunelul aerodinamic), pentru a evita formarea Rangă? 18 Hangar de remuuri, cari să stînjenească zborul avioanelor deasupra Pentru diferite ateliere, birouri, depozite, etc., se amena- aeroportului. Schema statică a secfiunii transversale poate fi: jează încăperi anexe, dispuse fie lateral, pe laturile fără porfi, cu acoperiş rezemat pe perefi portanfi, cu cadre (cu sau fără fie în partea centrală a hangarului sau în spafiile neocupate /V. Secfiuni transversale prin diferite tipuri de .hangare metalice. a) hangar cu ferme cu tiranfi; b) hangar cu cadre cu o deschidere şi consolă; c) hangar cu cadre dispuse parţial în luminator; d) hangar cu fermă în consolă; e --g) hangare cu două nave, cu acoperiş în consolă. tiranfi), cu grinzi cu zăbrele şi stîlpi, cu arce şi bolfi subfiri de avioane. Uneori, la hangarele cu acoperişul în arc, aceste (cu sau fără tiranfi; cu simplă sau cu dublă curbură), cu aco- anexe sînt situate de-a lungul ambelor laturi longitudinale ale V. Diferite tipuri de hangare executate d/n beton armat, a) hangar cu cadre cu o deschidere; b) hangar cu cadre cu o deschidere şi cu tiranf; c) hangar cu arce rezemate pe culee îngropate; d) hangar cu arce rezemate pe stîlpi, cu acoperiş alcătuit din boltişoare suspendate de arce; e^-e^) hangare cu ferme cu zăbrele; fj) hangar cu ferme cu două console; ^2) hangar cu ferme cu o consolă; g) hangar cu arce încrucişate; h) hangar circular,, cu acoperiş în consolă, cu reazem central; /) hangar cu pînze subţiri în consolă; /) hangar cu grinzi cu zăbrele şi plăci curbe; k---m) hangare cu bolfi suspendate. perişul în consolă sau în formă de umbrelă, etc. (v. fig. /V şi V). Pentru a asigura manevra liberă a avioanelor, se aleg scheme statice cu deschideri mari, fără stîlpi de susţinere intermediari. halei, pentru a constitui contraforturi cari să preia împingerile arcelor sau ale bolfilor (v. fig. VI). Iluminarea interiorului hangarelor trebuie realizată cu lumină naturală, de sus, lateral şi frontal, cum şi cu lumină electrică, Hangat 19 Hahzeîa pentru intervenfii Tehnice. La hangarele-atelier, iluminarea trebuie studiată ca pentru atelierele de montaj. — încălzirea trebuie să fie centrala, de p.eferinfă cu ajutorul aerotermelor, V/. Hangare cu anexele dispuse în lungul Jafurilor longifudinafe, pentru a constitui contraforturi. cari asigură o încălzire mai rapidă şi o anumită ventilafie.— Condifionarea aerului e indicată pentru hangarele-atelier, şi numai dacă e realizată cu mijloace simple şi economice. Hangarele pot fi executate din iemn, din ofel sau din beton armat.— Hangarele de lemn sînt provizorii şi prezintă dezavantajul că sînt expuse pericolului de incendiu.— Hangarele metalice sînt avantajoase şi uneori reprezintă singura solufie posibilă pentru deschideri mari. Ele prezintă însă următoarele dezavantaje: nu permit totdeauna să se execute o învelitoare uşoară, reclamă un consum mare de otel, sînt costisitoare şi se întrefin greu, nu sînt rezistente !a incendii şi nu izolează bine termic. Prezintă avantajele că pot fi montate relativ uşor şi repede şi că sînt demontabile. — Hangarele de. beton armat pot fi executate din beton monolit sau din prefabricate de beton, simple sau pretensionate. Astăzi, hangarele de beton armat sînt folosite pe scară tot mai mare, în special sub forma de construcţii cu pînze subfiri. Din punctul de vedere al duratei de folosire, se deosebesc: hangare permanente, executate din ofel sau din beton armat; hangare provizorii şi hangare semipermanenfe, executate din lemn sau din ofel, demontabile. Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc: han-gare-atelier, cari sînt amenajate ca hale de montaj, fiind echipate cu instalafii de încălzire, de ventilafie, de lumină, de montaj şi de transport (poduri rulante, macarale, etc.); hangare de adăpostire, cari constituie numai un acoperiş pentru apărarea avioanelor de intemperii şi cari nu au instalafii importante (uneori avînd numai instalafie de încălzire, care funcfionează cînd temperatura e prea joasă). 1. Hangăf. Mine: Acoperişul stratelor din mină. (Termen regional, Valea Jiului.) 2. Hangu, Sfrafe de Sfrafigr.: Ansamblul Stratelor cu inocerami ale Senonianului superior de facies fliş şi depozitele de acelaşi facies ale Danian-Paleocenului din Csrpafii orientali. Partea inferioară a Stratelor de Hangu (cu grosimea de circa .400 m) e constituită din gresii calcaroase fine, cu fragmente de inocerami (în special Inoceramus Salisburgensis şi lnoce-ramus regularis balticus), marno-calcare cu fucoide (ca element caracteristic) şi marne foioase; partea superioară (cu grosimea de circa 300 m) cuprinde marno-calcare cafenii şi cenuşii, Şisturi marnoase adeseori negricioase, gresii calcaroase fin micacee, în bancuri de 30---40 cm, şi microconglomerate cu elemente verzi. 3. Hankel, formula Iui Mat.: Formulă care exprimă reciproca funcfiunii gamma r(«) cu ajutorul unei integrale, r(n)~2m)ceZ ' în care conturul C e paralel cu axa reală, dedesubt, de la — co la 0, descrie un cerc în sensul direct în jurul originii, apoi merge de-a lungul axei reale, pe deasupra, de la 0 la — oo . 4. Hankel, funcţiunile lui Mat. V. sub Funcfiunile lui Bessel. 5. Hannayif. Mineral.: (NH4)2Mg3-H4(P04)4-8 H20. Fosfat hidratat complex, întîlnit în unele formafiuni de guano, crista-lizat în sistemul triclinic. 6. Hansa, pigmenţi Ind. chim.: Numire uzuală pentru azopigmenfi. Exemple: galben Hansa R (1,3,5-fenil-metil-pira-zoionă cuplată cu 2,5-dicloraniiină diazotată); galben Hansa G (anilida acidului acetilacetic cuplată cu 3-nitro-4-foluidină). Hansa Rubin e un azo-lac roşu-albăstrui, obţinut din acid 2-hidroxi-3-naftoic, cuplat cu acid 2,4-dinitroaniIin-6-sulfonic. Un pigment confinînd fier — verde Hansa GS —, obfinut din acid 1,2-diaminonaf ta Ien-5-sul fonic, oxidat cu clorura ferică şi cu clor, e utilizat Ia prepararea filmelor fotografice colorate. 7. Hansen, problema lui Topog.: Solufie trigonometrică pentru executarea intersecfiuniior, în cazul cînd într-o regiune de ridicat nu există decît două puncte de coordonate cunoscute A şi B (v. fig.) şi e necesară extinderea lucrărilor topografice sprijinite pe aceste două puncte. Rezolvarea consistă în alegerea a două puncte accesibile, M şi N( cari au vizibilitate reciprocă şi din cari se văd şî punctele A şi B. Stafionînd în punctele M şi N, se măsoară Executarea intersecfiunilor în pro-unghjurile, se scriu relafiiîe cari bîema lui Hansen. leagă laturile de sinusurile un- ghiurilor opuse şi, în funcfiune de orientarea dreptei A-B, se calculează orientările celorlalte laturi ale patrulaterului şi ale diagonalelor. Pe baza acestor date, din intersecfiunea înainte a dreptelor orientate AN şi BN şi, respectiv, AM şi BM, se determină coordonatele punctelor N şi M. 8. Hansenula. Ind. alim.: Gen de drojdii ovale sau alungite, rar rotunde, uneori prezentînd un rudiment de miceliu. Formează asce pe cale asexuată, cu 1--4 ascospori, avînd aspectul de pălărie. Se dezvoltă sub formă de voal. Produc rar fermentafie alcoolică; de cele mai multe ori produc' oxidări. 9. Hanfkenina. Paleonf.: Foraminifer din familia Hantke- ninidae, caracteristic pentru Eocenul mediu-OligocenuI inferior. Testul e pian-spiral; camerele, involute, prezintă fiecare un spin acicular la coiful anterior; zidul e calcaros şi perfo/at, iar aper-tura, tipic arcuită, prezintă un lob bazai de fiecare parte. E fosila utilizată pentru studiul petrogra-fiei flişului petrolifer din Caucaz. Specia Hanfkenina alabamensis Cush. se întîlneşte şi în Eocenul din Subcarpafi. Hantkenina. 10. Hanus. Pisc. V. sub Guvid. 11. Hanzelă, pl. hanzele. Ind. alim.: Instalafie de format bomboane din masă de caramel. E compusă din cinci părfi:1 maşina de roiat, formată din patru valfuri conice, cu mers stînga-dreapta, încălzită cu abur, care omogeneizează masa de caramel şi o transformă într-un baton continuu; maşina * de egalizat, care subfiază batonul prin presare şi întindere; dispozitivul de ştanfat, care dă bomboanelor forma; banda de răcire; pompa pentru umplutură. 2* Hapcă 20 Harmonium Hapcă. 1. Hapcă, pl. hapce. Pisc.: Cîrlig mare de undifă, avînd lungimea de 8—10 cm, folosit la pescuitul somnului primăvara, în ape mari. Cîrligul e prins de o sfoară rezistentă, în forma de şnur (v. fig.), legată fie de ramura unei sălcii, fie de un băf scurt, care se înfige în malul apei în care se pescuieşte. Ca nadă se întrebuinfează peşte viu (caracudă, babuşcă, etc.). Sin. Apcă, Visilă. 2. Haploceras. Paleonf.: Amonit caracteristic pentru Jurasicul superior şi Creiacicul inferior, avînd cochilia în general netedă, slab evolută, cu un ombilic redus şi cu marginea ventrală rotunjită. Ornamentafia, cînd există, e redusă la sfriuri de creştere fine, arcuite. Peristomul prezintă două apofize jugale scurte. Specia Haploceras grassianum dfOrb. e cunoscută în ţara noastră din formaţiunile Cretacicului inferior din Carpafii orientali (în regiunea Ciucului). a. Haploidă, pl. haploide. Biol.: Celulă sexuală cu o garnitură simplă de cromosomi. 4. Hapl^phragmoidas. Paleonf.: Foraminifer din familia Lituolidae, cu testul plan-spiral incomplet involut, prezentînd camere simple. Zidul e arenaceu sau e format din spiculi de spongieri bine cimentafi. Specia Haplophragmoides scitulus (Brady) a fost întîlnită în Miocenul superior din Estul Munteniei. 5. Hapfsnă, pl. haptene. Chim.: Grupare de atomi, dintr-o moleculă de protei.ia, care are rolul unei grupări prostetice care modifică comportarea imunologică a proteinelor, confe-rindu-le specificitate antigenică. Dintre substanfele cari pot acfiona ca haptene fac parte: polizaharidele imune, unele lipide şi un număr considerabil de medicamente şi alfi reactivi chimici. Aceeaşi haptenă poate sa se combine cu un număr mare de proteine (anti-geni), cari prezintă toate, în unele privinfe, o specificitate dominantă datorită haptenei; membrii unei asemenea serii nu sînt totuşi imunologic identici. Se pare că în moleculele proteinelor native cari servesc ca antigeni, grupări haptenice sînt grupările cu sarcini ionice. Ca antigeni naturali pot acfiona bacte iile, virusurile şi orice proteină. Aniigenii sintetici se obţin din proteine naturale, prin reacfia lor cu substanfe cari pot avea rolul de haptene; de exemplu, cuplarea diazoderivafilor aromatici cu resturi de tirozină, sau cuplarea acidului arsanilic cu resturile fenolice de tirozină dintr-o proteină, fn acest caz, diazoderivafii aromatici şi gruparea arsanilică au rolul de haptene. Re!afiile dintre antigeni pot fi stabilite pe baza comportării haptenelor. Specificitatea antigenică diferă de la o specie la alta şi chiar de la individ la individ. Grupele de sînge cari caracterizează individul uman includ haptene şi clasificarea lor în patru tipuri 0, A, B şi AB se face după comportarea fafă de aglutinine. Diferenfele dintre aceste grupe se pare că sînt datorite confinutului diferit în haptenele polizaharidice A şi B. 6. Haptaforă, grupare Chim. biol.: Numire dată, într-o teorie mai veche asupra chemoterapiei, unor grupări de atomi din moleculele unor substanfe chimice utilizate în chemo-terapie, cari s-ar lega cu grupările receptoare (chemoreceptori), confinute în protoplasma celulelor agenfilor patogeni, distru-gîndu-i sau împ'edicînd dezvolfarea normală a acestora. 7. Haraba, pl. harabale. 1. Ind. far.: Car mare, cu bănci, servind ta transportul de persoane (Moldova). Haplophragmoides canariensis. s. Haraba. 2. Ind. ţar.: Car cu două sau cu patru rofi, care serveşte la transportul grînelor şi al altor poveri. 9. Harac, pl. haraci. Agr. V. Arac. 10. Harag, pl. haragi. Agr. V. Arac. 11. Haraksri. Metg.: Flux pentru sudura cu gaz a aluminiului, constituit dintr-un amestec de clorură de litiu şi alte cloruri alcaline. (Nume comercial.) V. şî sub Praf de sudură. 12. Hardenifă. Met g.: Sin. Martensită criptocristalină. V. Constituenfii structurali de călire şi de revenire ai aliajelor fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ir>. Hardpan, Ped.: Orizont al solului sau strat în sol, întărit natural, care are textura uşoară sau grea. Un hardpan se poate forma, de exemplu, prin acumularea de argilă fluvială. Materialul întărit poate fi cimentat cu: oxizi de fier şi de mangan, humus, silice, carbonat de calciu, etc. Sin. (impropriu) Bătătura plugului (v.). V. şi sub Alios; Deşert, crustă de 14. Hardy-Sdiylze, regula Chim. fiz.: Ionii cari determină coagularea unui coloid sînt cei cari au o sarcină electrică contrară celei a particulelor coloidale, şi acfiunea lor e cu atît mai mare, cu cît au o valenfă mai mare. De exemplu, la coagularea solului de trisulfură de arsen, acfiunea coagu-lantă a clorurilor de K, Ca şi Al creşte aproximativ în proporţia de 1 :100:1000. 15. Hares. TelcMaterial electroizolant, constituit din foi de hîrtie presată, impregnată cu răşini fenolice, analog cu getinaxul (v.), cu pertinaxul, etc. (Nume comercial,). Sin. Harex. ie. Harfă, pl. harfe. 1. Agr.; Ciur dreptunghiular pentru cereale. 17. Harfa. 2. Ind. alim.: Aparat folosit Ia tăierea şi prelucrarea coagulului brînzefurilor. E format dintr-o ramă metalică, cu lungimea de 90*-*120 cm, în interiorul căreia sînt fixate o serie de coarde foarte subfiri de ofel inoxidabil, cu distanfa între ele de 2-”4 cm. îs. Hari-gsri. Silv., Ind. lemn. V. Dimorfant. 19. HarmaSină. Chim. biol.: Alcaloid cu nucleu carbolinic. Se găseşte în seminfele plantei Peganum harmala din Turkes-tan. Din formula de structură se constată că e o dihi- H dro-harmină. Se foloseşte C HC/ XC— 1 11 H3C—o-c v c ca medicament antipiretic şi în tratamentul malariei (v. şi Harmină). 20. Harman. 1. Chim,: Derivat al (3-carbolinei, ob-finut prin substituirea grupării metil'în pozifia 1. 21. Harman. 2. Ind. alim.: Amestec de mai multe varietăfi şi calităfi de tutun, cu caracteristici diferite, pregătit după o refetă anumită, spre a se crea un tip de figaretă. Var. Arman. 22. Harmina. Chim. biol.: Alcaloid cu nucleu carbolinic. Se găseşte în seminfele plantei Peganum harmala din stepaTurkes-tanului şi într-o liană sud- americană, Anisteria caapi. Are p.t. 257°.Se foloseşte ca medicament antipiretic şi în tratamentul malariei. Sin. Banisterina, Telepatină, Ya-geină. V. şi Harman. 23. Harmonium, pl. har-monii: Instrument muzical în care sunetul e produs de un HC I H3C-O-C H H H H I CH3 CH I N curent de aer care face să vibreze lame de metal; aparatul e echipat cu pedale şi clape, ca un pian. Harmonium-ul cel mai răspîndit nu are claviatură la picior, picioarele executantului fiind folosite numai pentru producerea curentului de aer. Are o singură claviatură pentru mîini — şi aceasta are o întindere de cinci octave, împărţită în două Harmotom 21 Marşa părji: una inferioară (gravă), cuprinzînd notele de la doi la mi3 şi alfa superioară (acută), cuprinzînd notele de la fa3 la do6- Sonoritatea instrumentului poate fi schimbată, de obicei, în pafru feluri. în dreptul celor două părfi se găsesc cîfe patru butoane numerotate, cari corespund unui anumit fel de sunet. Numerele 1 şi 4 produc unisonul notei scrise pe partitură, numărul 2 produce octava inferioară a notei scrise şi numărul 3, octava acută; astfel, cele cinci octave devin şapte. Deşi vibraţia caracteristică lamei libere dă un timbru comun diferitelor note, se imită destul de bine registrele crgii. Var. Armoniu. 1. Harmofom. Mineral.: (Ba, K)2[AI4Si 12O35] • 12 H^O. Zeolit care se întîlneşte în cavităţile amigdaloide ale rocilor magmatice şi în unele filoane metalifere. Cristalizează în sistemul monoclinic, frecvent sub formă de macle de întrepătrundere. Prezintă clivaj după (010) şi spărtură neregulată. E alb, uneori slab colorat, cu luciu sticlos. E casant, are duritatea 4,5 şi gr. sp. 2,44—2,5. Adeseori e transparent sau turbure. E optic pozitiv, cu indicii de refracţie np~ 1,503; nm= 1,505; ng= 1,508. 2. Harmuz, pl. harmuzuri. Nav.: Spaţiul liber în formă de V dintre două file ale bordajului sau ale punţii de lemn, în care se introduce calafat, în vederea etanşării. 3. Harnack, inegalităţile lui armonică şi pozitivă în cercul satisface inegalităţile R-r R+r RA-r u{P), K — r Harpes tingula. Mat.: O funcţiune u (Af), C, de centru P şi rază R, în cari r—PM. Se deduce de aici că o funcţiune armonică şi pozitivă în tot planul se reduce la o constantă. Mai general, o funcţiune armonică şi mărginită într-un sens în tot planul se reduce la o constantă. 4. Harnaşamenf, pl. harnaşamente. Ind. piei.: Totalitatea articolelor confecţionate din piele sau din înlocuitori de piele, folosite în tracţiunea animală sau la purtarea de sarcini. Se deosebesc: articole pentru tracţiunea animală (hamuri); articole pentru purtarea de sarcini (şei pentru purtarea omului, sau samare, pentru purtarea altor sarcini); articole pentru conducerea şi legarea calului în grajd (frîu, pentru conducerea calului în timpul mersului; frîu-căpăstru, pentru conducerea şi legarea calului; căpăstru de grajd, pentru legarea lui). V. şi sub Ham. 5. Harpagodes. Paleonf.: Sin. Pterocera (v.). 6. Harpă, pl. harpe: Instrument cu coarde, care produce sunetele prin pişcarea coardelor cu mîna. Harpa are patru părţi: cutia sonoră (corpul sonor), coloana, consola şî piciorul sau cuveta. Cutia sonoră are forma unei piramide conice, tăiată în două după axă, cu partea plană, care constituie tabla de armonie, în sus. în mijlocul tablei, în sensul lungimii, e lipită o placă lungă de fag în care sînt mici găuri pentru a fixa în ele butoanele de cari sînt fixate coardele. Cutia sonoră e partea cea mai importantă a harpei. Coloana face legătura între consolă şi piciorul instrumentului. La harpele simple, e plină în inferior, iar la harpele cu pedale trebuie să fie goală, pentru că în interiorul ei se găseşte mecanismul care transmite mişcarea pedalelor la capătul coardelor fixate pe consolă. Consola se numeşte şi bandă: o cutie de lemn tare, în formă de S, mai groasă în locul în care se fixează la picior — Ş^ mai subţire în locul în care se fixează pe cutie. Pe partea dinspre mîna dreaptă a harpistului se găsesc capetele cuielor cu cari se acordează instrumentul, iar pe partea opusă se fixează extremităţile superioare ale coardelor. în inferiorul consolei se găseşte mecanismul care transmite mişcarea pedalelor Ia capătul coardelor, pentru a le varia sunetul. Harpoceras. Piciorul sau cuveta formează soclul harpei şi pe el se fixează coloana şi cutia de rezonanţă. în inferiorul lui pătrund şapte pedale de metal, cari pot ocupa, fiecare, cîte trei poziţii: una fără apăsare şi două prin apăsare şi deplasare laterală. Mişcarea pedalelor prin intermediul unui mecanism face să varieze tensiunea coardelor şi astfel ele pot produce sunete diferite. Aceasta e partea cea mai delicată a aparatului. O harpă poate să aibă 40—42 şi 46 de coarde. Cele zece, mai groase, sînt, unele de metal înfăşurat, şLaltele, de mătase înfăşurată. Coardele din mijloc şi cele de sus sînt de intestine de miel. Cel mai grav sunet e sol sau fa la unison cu cel mai grâv sunet al pianului; uneori se ajunge pînă la mij^. 7. Harpes. Paleonf.: Trilobit cu caracter aberant, avînd cefalonul mărginit de un limb granular foarte dezvoltat, care continuă cu cele două apofize genale pe toată lungimea corpului. Abdomenul e format din 29 de segmente, iar pigidiul e mic şi segmentat. E caracteristic pentru Silurian. 8. Harpoceras. Paleonf.: Amonit jurasic din familia Hildo-ceratidae. Cochilia e discoidală, prezentînd o carenă externă simplă, ornamentată cu coaste arcuite în formă de seceră (falciforme). Peristomul prezintă două apofize jugale şi adeseori şi rostru sifonai. în ţara noastră au fost recunoscute speciile: Harpoceras opalinum Rein, caracteristică Doggerului inferior, frecventă în marnele din zona Reşiţa-Moldova Nouă, şi Harpoceras radians Rein, identificată în gresiile calcaroase din munţii Hăghimaş. 9. Harpolif.Geo/.,Petr.:Sin.Facoiit(v.). 10. Harpon, pl. harpoane: Bară metalică sau de lemn, cu vîrf metalic, folosită în diferite scopuri, după forma şi dimensiunile vîrfului. De exemplu, harponul de pescuit are vîrful în formă de săgeată, cu aripioare, uneori mobile, cari se deschid după ce vîrful a pătruns în carnea animalului; la celălalt capăt are un inel de care e prinsă o parîmă rezistentă ce se desfăşoară cînd vînatul fuge; pentru pescuitul animalelor mari (de ex. al balenelor), harponul e lansat cu ajutorul unui tun special. — Se mai folosesc harpoane cu vîrfuri de construcţii speciale, de exemplu de pompieri, etc. 11. Harpon, legătură de Nav.: Legătură folosită Ia extremitatea harponului, cînd acesta nu are un inel de capăt la care să se lege parîma. Se execută în felul următor: se dă în dublin o bucată de parîmă şi se face un ochi care se asigură cu o legătură; apoi se dezrăsucesc şuviţele şi sfilatele de Ia capete şi se formează noi sfilate şi şuviţe ale dublinului. Legătura ochiului se plasează la capătul prăjinii, şuviţele aşezîndu-se de-a lungul acesteia. Cu aceste şuviţe se face o înfăşurare a capătului prăjinii, pe o lungime de cel puţin 15 cm (după lungimea harponului), după care înfăşurarea se subţiază şi se înfăşoară Ia rîndul ei cu merlin (v. fig. a). Se mai poate executa şi fără a da parîma în dublin, adică folo- _ _ ....... sind pentru înfăşurare numai un singur î)'ochiri) împletitură, capăt al parîmei şi mafisind Ia celălalt 3) «Uşurare de merfln; capăt un ochi (v. fig. b). 4) harpon‘ 12. Harris, pl. harrisuri. Tehn.: Sin. Agrafă cu placă cu dinţi, Agrafă-eclisă. V. sub Agrafă de curea. 13. Harşa, pl. harşale. Ind. făr.: Pătură fină de lînă, ornată cu cusături sau aplicaţii, care se pune pe cai, sub şea. Legături de harpon. a) cu parîma în dublin b) cu parîma simplă * Harfă 22 Hartă 1. Harfă, pl. hărfi. Geogr.: Reprezentare grafică, pe un pian, a suprafeţei Pămîntului, a unei porţiuni din această suprafaţă (hartă geografică), sau a bolţii cereşti. Harta e o imagine redusă, convenţională, a obiectelor reprezentate pe ea. Pentru a cunoaşte în mod sinoptic deformaţiile unei harţi, se construiesc pentru fiecare hartă, pentru fiecare sistem de proiecţie şi pentru fiecare deformaţie în parte, hărfi cu isocole (v.) şi indicatoare (elipse de deformaţie) în diferite puncte caracteriştice ale hărţii (v. fig. /); (de ex. isocola de 1,5 arată că în proiecţia cilindrică, la latitudinea de 50°, suprafaţa în proiecţie e egală cu suprafaţa reală din natură, înmulţită UrO 120 100 mo izo uo mo 1 sat o 4 3ST- % ' o & m w m W 20 0 ZQ 40 60 SO 100 izo m 160 jeaua cartografică a globului, construită în proiecfie isocole. cilindrică cu cu 1,5, iar elipsele de deformaţie indică mărimea deformaţiei, din mărimea elipsei, şi direcţiile principala ale deformaţiilor, după axele elipsei). Fiecare hartă trebuie să aibă un titlu, o scară care exprimă de cîte ori a fost micşorată suprafaţa reală (de ex. 1:10 000, adică 1 cm = 100 m; 1:100 000, adică 1 cm= 1000 m, ele,) şi o legendă, care explică semnele convenţionale folosite. atît harta are un grad mai mare de generalizare, semnele convenţionale sînt mai puţine (pentru a nu încărca prea mult harta) şi se renunţă (după anumite reguli) la reprezentarea unor detalii (v. fig. II). Pentru localizarea terenului reprezentat pe o harfa în raport cu suprafaţa întregului Pămînt, sau pentru a determina secţiunea de harfă pe care se găseşte o anumită porţiune de teren, s-a împărţit această suprafaţă, prin convenţie internaţională, în trapeze mărginite pe elipsoidul de referinţă; la est şi la vest de meridiane şi, la nord şi la sud, de paralele (v. fig. III). -f.r H'-P - - V ■ V' ■rS lU ///. Scheletul foilor hărţii internaţionale la scara 1 :1 000 000.. Foile haşuraie sînt L-35 (Bucureşti) şi N-37 (Moscova). Pînă la latitudinea de 60°, trapezele sînt mărginite de meridiane din 6° în 6° de longitudine, rezultînd 60 de fuse numerotate de la 1-*-60, începînd de la meridianul 180° longitudine spre vest; de la 60--760 latitudine, fusele trapezelor II. Reprezentarea unei localităţi pe harfă fa diverse scări. Gradul de transpunere grafică a elementelor de pe teren depinde de scara hărţii. Cu cît scara e mai mare, cu atît harfa poate reda mai multe detalii şi cu atît semnele convenţionale sînt mai numeroase. Cu cît scara e mai mică, cu au cîte 12° longitudine, cîte 24° longitudine, înălţimea tuturor trapezelor e de 4° latitudine şi fiecare fîşie e numerotată cu literele majuscule ale alfabetului. Foile de hartă cari reprezintă aceste frapeze sînt la scara 1:1 000 000, iar harta respectivă se numeşte hartă internaţională. De exemplu: foaia trapezului L-35 se numeşte L-35 Bucureşti (deoarece oraşul Bucureşti, cu coordonatele gâografice: 44°24'49",4 latitudine şi 26°05'48" longitudine, e localitatea cea mai importantă din această foaie); foaia trapezului N-37 se nu- iar în rest, pînă la pol, fusele au /V. Subdiviziunile foii N-37 în: patru foi ia scara 1:500 000 (-4, B, C, D); 36 foi Ia scara 1:200 000 (/•••XXXV/); 144 foi la scara 1:100 000 (Î-..144), etc. meşte N-37 Moscova; etc. Scheletul hărţii internaţionale Ia scara 1 000 000 serveşte ca bază pentru subdivizarea suprafeţelor la scări mai mari. Astfel: Foaia la scara 1:1 000 000 N-37 Moscova se subdivide după tablou! I (v. şî fig. /V): Harfă astronomică 23 Harfa cfimafologică Tabloul Scara hărţii Numărul de foi înfr-o foaie a hărfii la scara 1 : 1 000 000 Nomenclatura foii haşurate din fig. IV Dimensiunile cadrului foii pe latitudine pe longitudine 1 : 500 000 4 N-37-D 2° 3° ■ 1 : 200 000 36 N-37-XII 40’ 1° 1 : 100 000 144 N-37-16 20’ 30' hărfi la scări mici: 1:1 000 000 şi mai mici (din primele două grupuri fac parte hărfile topografice, iar din al treilea grup, hărfile geografice). 37°30' N-37-16 W Foaia la scara 1:100 000 N-37-16 fig. V) se subdivide după tabloul II: Tabloul II din tabloul l (v. şi 55°20‘ a r b W&~.P B c r HPŞ lllll 55^0r 55*2.0 * 3?°30‘ 38° 0G‘ Scara harţii Numărul de foi într-o foaie la scara precedentă 1 : 100 000 1 : 50 000 1 : 25 000 1 : 10 000 Nomenclatura foii haşurate din fig. V N-37-16 N-37-16-D N-37-16-A-C N-37-16-A-d-2 Dimensiunile cadrului foii pe latitudine 20' 10' 5’ 2.5' pe longitudine 30’ 15* 7,5' 3,75’ V. Subdiviziunea foii N-37-16 Ia scara 1 :100 000. După confinut, se deosebesc: hărfi geografice (v.) generale şi hărfi speciale. După destinaţia lor specială, se deosebesc: hărfi marine (de navigafie, etc.); hărfi aviatice; hărfi de căi de comunicafie; hărfi turistice; hărfi militare; hărfi şcolare; hărfi de informafii şi ştiinfifice; etc. Se mai deosebesc hărfi înfr-o culoare sau hărfi în mai multe culori; hărfi de perete sau hărfi de masă, etc. Dintre aceste clasificări, cea mai mare importanţă prezintă clasificarea după confinut. î. ~ astronomică. Astr.: Sin. Hartă cerească (v.), 2. ^ bafimefrică. Nav. V. sub Hartă marină. 3. ^ cereasca. Astr,: fiartă pe care sînt redate pozifiiîe diverşilor aştri de pe o porfiune a bolfii cereşti, prin coordonatele lor ecuatoriale (ascensiunea dreaptă a şi declina- fia 5). Aceste coordonate nu variază cu rotafia diurnă a astrului la care se referă, pufînd servi astfel la determinarea lui completă, aşa cum coordonatele geografice (geodezice) servesc la determinarea punctelor terestre pe hărfile geo» grafice. Cunoscînd aceste coordonate, se poate determina astfel poziţia oricărei stele pe hartă şi invers, cunoscînd poziţia unei stele pe harfă,; se pot determina coordonatele ecuatoriale ale acesteia (v. fig.). Hărfile cereşti cuprind emisfera boreală şi emisfera australă a cerului pînă la declinafiile 5= ±40° şi fîşia ecuatorială cu-prinsăîntre 5 = ±45°. Paralele cereşti sînt reprezentate prin cercuri concentrice, iar cercurile de decii-naţie, prin drepte dis- ✓ , . . ---■ t _ t t puse radial. Valorile VI™ • aQm>[n|strafive, fizico-geografice, raioane economice, gradaf ii lor ascensiunilor drepte sînt notate în ore pe cercul exterior, iar cele ale deci i naţii lor, pe diametrul care trec© în: hărţi la scări mari: prin punctul vernal. Sin. Hartă astronomică. 4. ~ dimaîoSogică. Meteor. V. sub Hartă meteorologică. Nomenclatura scării internaţionale e proprie hărţii în proiecţia Gauss cilindrică transversală (v. sub Proiecţie cartografică), adoptată oficial şl pentru reprezentarea actuală a hărţii ţării noastre. Clasificarea hărţilor se poate face din cele mai variate puncte de vedere. Astfel: După întinderea teritoriului pe care-/ reprezintă, se deosebesc: hărţi ale lumii sau hărţi universale (planigloburi); hărfi ale emisferelor Pămîntului (de nord, de sud, de vest, sau de est); hărfi ale oceanelor şi ale mărilor; hărfi ale grupurilor de continente; hărfi ale continentelor sau ale unor părfi mai importante din acestea; hărfi ale grupurilor de fări (state); hărfi ale unei singure fări; hărfi ale unei părfi dintr-un sfat Harfa cerească a emisferei boreale pînă Ia declinata 4~40° regiuni, etc*). După scările lor, hărfile se împart .........«... ....«... 1:10 000-1:200 000; hărfi la scări mijlocii: 1:200 000-1:1000 000; Hartă corografică 24 Hartă geofizică î. ~ corografică. Topog.: Hartă topografică la scara 1 : 200 000* • • 1 : 500 000, numită astfel după vechii desenalori de hărfi (corografi), cînd nu existau încă tipografii de hărfi. 2. ~ cotidală. Nav. V. sub Maree. 3. ~ de cîmp. Te/c.: Reprezentare cartografică a liniilor de egală intensitate a cîmpului electric al unei unde electromagnetice provenite de la o staţiune de radioemisiune, în special de radiodifuziune. în unde kilo-, hecto-, şi deca-mefrice se reprezintă, de preferinţă prin curbe, locul punctelor în cari cîmpul mediu are o anumită valoare (de ex.: 1 mV/m, 2 mV/m, etc.). în unde metrice şi decimetrice se delimitează, de preferinfă prin curbe, zonele în cari o valoare de cîmp considerată satisfăcătoare e depăşită într-un anumit procentaj de amplasamente. Hărfile de cîmp se stabilesc pe bază de calcule, în parte statistice, sau în urma măsurărilor de cîmp. 4. ~ de pescuit. Nav., Pisc.: Hartă pe care se indică pozifia bancurilor cari interesează pe pescari, diferite date asupra procedeelor folosite pentru pescuit, etc. sînt indicate : limitele apă/fifei şi eventual fifei/gaze; amplasamentul tuturor sondelor (indicîndu-se, prin semne conven-fionale diferite, cari sonde sînt în foraj, în instrumentale, în exploatare, inundate, abandonate din motive tehnice, etc.); date în legătură cu producfia (data începerii exploatării, debitul zilnic şi cel cumulat, rafia gaze-fifei, impurităfile sub formă de apă de zăcamînt, etc.). e. ~ fifogeografică. Boi.: Hartă geografică pe care e reprezentată repartifia zonelor de vegetafie, a plantelor sau a unei specii de plante, pe suprafafa globului pămîntesc sau numai într-o regiune de pe această suprafafă. 7. ~ fiuvrsSă. Nav.: Hartă de navigafie pe care sînt indicate balizajul, şenalul navigabil, reperele de navigafie, etc. ale unei căi fluviale^ navigabile. 8. ~ geofizică. Geof/z.; Reprezentare sintetică a datelor privind distribuţia geografică a valorilor unei anumite mărimi geofizice (geomagnetice sau gravimetrice), punînd în evidenfă fie această distribufie (hărfi cu isolinii: isogone, isocline, iso-diname), fie anomaliile ei (hărfi cu isanomale). I. Harfă cu isanomale (anomaliile gravimetrice Bouguer) în fara noastră. 5. ~ de producţie. Expl. petr.: Harfă, de obicei la scara După natura mărimii reprezentate, se deosebesc: hărfi 1 : 5000 sau 1 : 10000, pe care, pe un fond dat de isobate gravimetrice, magnetice,electrometrice,seismice,radiometrice, executate la acoperişul sau la culcuşul stratului productiv, fiecare putînd fi, după scara şi gradul lor de detaliere, Harfă geognosfică 25 Hartă hidrografică hărfi regionale sau iocale, iar unele dintre ele, chiar nafionale sau mondiale. Hărfile mondiale şi, adeseori, hărfile nafionale, sînt hărfi cu isolinii (v.) (de ex.: cu isogone, cu isocline, cu isodiname, cu isopore, etc.). Unele hărfi nafionale, de cele mai multe ori hărfile regionale şi totdeauna cele locale, sînt hărfi cu isanomale (v. fig. J). Hărfile geofizice pun în evidenfă, de cele mai multe ori, efecte cumulate, în cari se suprapun influenfe regionale cores-punzînd unor cauze în general de adîncime şi de mai mare extensiune laterală, cu influenfe locale, datorite, de obicei, unor cauze de suprafafă şi de mai mică extensiune. Prin procedee grafice (nivelarea isoliniilor) sau analitice (efectuări de medii) se separă, cel pufin parfial, cele două categorii de elemente, obfinîndu-se o hartă regională şi una locală sau reziduală. * Izolarea efectelor locale se face în ultimul timp aproape excluziv prin punerea în ev/denfă a distribuţiei valorilor unei alte mărimi decît cea observată, mai sensibilă la efectele a căror izolare se urmăreşte (de ex. gradientul vertical şi derivata a doua verticală a gravitafiei sau mărimile corespunzătoare din cazul geomagnefismului). Fig. II a reprezintă harta //. Harfă geofizică locală cu anomalii Bouguer. unei anomalii Bouguer dintr-o regiune în care un puternic efect regional maschează aproape complet efectul local datorit structurii petrolifere cu amplasamentul conturat cu linie întreruptă, iar fig. II b, harta aceleiaşi regiuni, pe care e reprezentată derivata â doua a gravitafiei, şi unde acest efect apare mult mai clar. Există şi hărfi geofizice cari pun în evidenfă repartifia unor mărimi cari caracterizează însuşi subsolul, nu efectele provocate la suprafafă de fenomenele din subsol (de ex.: hărfile indicînd distribufia densităfilor într-o anumită regiune, hărfile cu isobate, hărfile de rezistivitate aparentă, etc.). i. ~ geognosfică. Geo/.: Hartă geologică pe care, în trecut, se indicau prin culori diverse ariile de răspîndirea diferitelor tipuri de roci (gresii, marne, etc.), fără a se preciza vîrsta şi raporturile spafiale dintre ele. Ele se executau la scări apropiate de scara hărţilor corografice (1:200 000—1:500 000). 2. ~ geografică. Oeogr.: Hartă (v.) pe care se reprezintă o porfiune întinsă din suprafafa globului pămîntesc, redusă fafă de dimensiunile ei reale din natură, permifînd astfel o vedere de ansamblu asupra porţiunii respective. Harta geografică permite selecţionarea datelor cari interesează şi cari se pot reprezenta pe rînd şi excluziv, punînd în evidenfă un anumit fenomen. Orice hartă geografică are elemente geografice (hidro-grafie, relief, vegetaţie şi sol, puncte populate, căi de comuni cafie, elemente politico-administrafive şi economice-culturale), reprezentata prin semne convenfionale (v. sub Desen), şi elemente matematice (scara; cadrul care-i determină marginile; punctele de sprijin cari asigură localizarea elementelor geografice după longitudine, latitudine şi altitudine; refeaua cartografică, care indică deformafiile rezultate din trecerea de la suprafafa sferică a Pămîntului Ia suprafafa plană a hărfii), cari formează baza geometrică pentru trasarea primelor elemente. Se deosebesc: hărfi topografice, hărfi geografice la scară mare şi mijlocie (de cele mai multe ori 1:10 000; 1:25 000; 1:50 000; 1:100 000; 1:200 000; 1:300 000; 1:500 000), pe cari sînt reprezentate, prin semne convenfionale, toate elementele suprafefei şi, prin curbe de nivel, umbre sau haşuri, relieful (v. şî Hartă orografică), şi hărfi geografice generale, la scară mică (de cele mai multe ori: 1:1000 000; 1:1 500 000; 1:2 500 000; 1 :B OOO'OOO; 1:4 000 000; 1:5 000 000; 1:20 000 000; 1:50 000 000), cu mai pufine detalii topografice. Pe baza hărfilor geografice generale'se construiesc hărfi speciale, pe cari se reprezintă fenomenele cele mai variate ale naturii, legate de forma şi de dimensiunile suprafefelor reprezentate geometric pe hartă. Se deosebesc: hărfi fizico-geografice (hartă geologică, hartă geomorfologică, harfă fitogeografică, hartă zoogeografică, hartă pedologică, hartă meteorologică, hartă orografică, hartă hidrografică, etc.) şi hărfi sociabgeografice, din cari fac parte: hărfile populafiei (etnografice, demografice, cu desimea populafiei, cu migra-fiunea popoarelor, etc.; (hărfile e c o n o m i c e (industriale, energetice, ale economiei rurale, de transport, etc.), simple sau complexe; hărfile politice şi administrative; hărfile istorice. 3. ~ geologică. Geo/.: Hartă topografică pe care se reprezintă intersecfiunea structurii geologice, cu suprafafa morfologică a terenului şi pe care se indică, prin culori diferite sau prin semne convenfionale, vîrstele geologice ale formafiunilor cari apar în regiune, cum şi caracterul lor lifologic. Raporturile spafiale dintre formaţiunile geologice sînt indicate prin pozifii de strate, limite stratigrafice sau tectonice, iar structura geologică rezultată, prin axe de cute, falii, linii de discordanfă, etc. Pe aceleaşi hărfi se indică şi punctele de aparifie şi, eventual, de explorare sau exploatare a substanfelor minerale utile. Hărfile geologice sînt generale, cînd sînt la o scară mai mică decît 1:1 000000, şi detaliate, cînd sînt la o scară mai mare decît 1:100 000. Harta geologică la care s-au îndepărtat depozitele de deasupra unei suprafefe de discordanfă, putîndu-se urmări astfel răspîndirea formafiunilor geologice mai vechi, se numeşte hartă paleogeologică. 4. ^hidrografică. Hidr.: Hartă pe care se reprezintă caracteristicile hidrografice (forma şi densitatea refelei hidrografice; caracterul permanent sau intermitent al cursurilor de apă; caracteristicile hidromorfologice ale albiilor rîurilor sau cuvefelor lacurilor; etc.) ale unei porfiuni de pe suprafafa Pămîntului. Hărfile hidrografice se construiesc, în general, după aceleaşi reguli ca şi cele topografice. Pentru hărfile speciale ale albiilor şi cuvefelor se ia însă, ca plan de referinfă, un anumit nivel al apei (la rîuri şi fluvii, planul e paralel cu panta apei), Harfă hidrologică 26 Harfa marină hărfile desenîndu-se cu ajutorul isobatelor (v.). în fara noastră, în special pentru Dunăre, hărfile hidrografice se execută cu ajutorul hidrogradelor (v.). 1. ~ hidrologică. Hidr.: Hartă pe care se reprezintă variafia teritorială (de ex. un basin hidrografic, o regiune, o fară, etc.) a uneia sau a mai multor caracteristici hidrologice (de ex.: scurgerea lichidăsuperficială medie; scurgerea lichidă superficială maximă, de o asigurare dată; scurgerea solidă de pe suprafafa terenului. etc.) sau a unor parametri ai relafiilor hidrologice cari exprimă legătura dintre factorii condifionali ai scurgerii şi caracteristicile acesteia (de ex.: coeficienfi de variafie şi asimetrie; coeficienfi ai formulelor indirecte pentru calculul debitelor maxime, medii, minime, etc.). Hărfile hidrologice se construiesc pe bază de isolinii (v.), penfrj elementele şi parametrii punctuali cari variază continuu (de ex. scurgerea lichidă superficială medie), sau pe bază de raionare, pentru elementele şi parametrii regionali cari variază discontinuu (de ex. scurgerea solidă superficială). 2. ~ ionosferică. Te/c.: Reprezentare cartografică a valorilor luate la un moment dat, pe întreaga suprafafă a globului, de o mărime caracteristică a ionosferei, interesînd propagarea undelor radioelectrice. Mărimea reprezentată poate fi frecvenfa critică pe stratul E (fo^), Pe stratul Fi(foFi) sau pe stratul F2 (^2)1 frecvenfa maximă utilizabilă pe stratul E la o bătaie de 2000 km (/2000EO1 P® stratul Fi la 3000 km(f3o0oFi), pe stratul F2 la 4000 km (^4000^2; v- ^9-)» înăifimea aparentă a fie- J0 02 04 08 08 10 12 14 16 18 20 22 24 80 70 so 50 40 30 20 10 0 10 20 30 40 50 W 70 80 90 ^ Harfa ionosferică (redusă fa scara 1 :3) reprezenfînd ^000^2 pentru zona estică (luna augusf 1957), după prognoza NIZMIR. cărui strat ionizat, probabilitatea ca frecvenfa maximă utilizabilă pe stratul E sporadic să depăşească 15 MHz, etc. Hărfile ionosferice au dimensiuni standard: lungimea 24 cm (1 cm = 15° longitudine = 1 oră) şi lăfimea 18 cm (1 cm = 10° latitudine). Hărfile referitoare la stratele E sau F nu depind de longitudine, deoarece o stare ionosferică dată „alunecă" fără modificări esenfiale de la est spre vest, în jurul globului, odată cu rotafia acestuia. Punînd o hartă ionosferică peste o hartă a globului, la aceeaşi scară, astfel încît verticala unei anumite ore să coincidă cu meridianul unui anumit loc, fiecare punct de pe glob apare în dreptul orei sale locale din acel moment. Hărfile pentru straturile Es (E sporadic) şi F2 se construiesc separat pentru zona estică (zona în care latitudinea geomagnetică e mai mică decît cea geografică) şi pentru cea vestică, situafia ionosferică fiind dependentă şi de latitudinea geomagnetică. Hărfile ionosferice se construiesc pe baza datelor furnisate de sfafiunile ionosferice de pe glob. Sub forma de harfi ionosferice se publică previziunile ionosferice. 3. ~ limnobiologică-piscicoiă. Pisc.: Harfă pe care se reprezintă ansamblul caracterelor fiziografice şi biologice, sub raportul economiei piscicole, ale unuia sau ale mai multor basine piscicole. Se construieşte pe baza datelor topografice generale ale regiunii (şosele; drumuri; căi ferate; comune şi sate; sta-fiuni piscicole de ape reci şi de ape calde; stafiuni economice sau pepiniere; cotele principale ale înălfimilor şi cursurilor de ape, cari pot servi la alimentare sau la evacuare; scările pentru peşti; etc.); limnografice (tipul izvoarelor; rîul, cu delimitarea cursului şi a zonelor piscicole; iazuri şi eleştee; lucrări hidrotehnice; canale de alimentare şi de evacuare; terenuri supuse secării; terenuri bune pentru amenajări piscicole; etc.); limnobiologice şi piscicole (speciile de peşti, cu frecvenfa şi cu limitele repartifiei lor pe apele curgătoare; speciile cultivate în iazuri şi în eleştee; zonele de reproducere şi de depunere a icrelor; rezervafiile; porfiunile indicate pentru lansarea puietului, etc.)- Hărfile limnobiologice-piscicole servesc la aprecierea valorii piscicole şi a bonităfii basinelor respective; întocmirea planului de amenajare, repopulare şi exploatare; pescuitul sportiv, în legătură cu protecfia rezervelor piscicole, a zonelor de cru-fare şi a zonelor pentru lansarea puietului sau pentru alevi-naj; etc. 4. ~ liiofacială. CeoL: Hartă pe care se indică, pentru o anumită perioadă sau epocă geolog/că, răspîndirea şi caracterele diverselor faciesuri eteropice ale depozitelor de vîrstă respectivă. Prin culori se indică, de obicei, caracteristica paleo-geografică a diverselor faciesuri (de ex. depozite de şelf stabil, de geosinclinal, etc.); prin semne convenfionale, combinate uneori cu culori, compozifia litologică a depozitelor geologice (de ex. proporfia de nisip, calcar, argilă, etc.), iar prin iso-pahife, variafia grosimii acestor depozite. Prin linii cu caractere speciale se indică limita de răspîndire actuală a diverselor formafiuni şi limita maximă de răspîndire a depozitelor în perioada de depunere, astfel încît hărfile litofaciale au şi caracter paleogeografic. 5. ~ marină. Nav.: Hartă folosită la bordul navelor pentru navigafie (hărfi de navigafie) sau în unele scopuri speciale (hărfi pentru trasarea arcului de cerc mare, hărfi radicgonio, hărfi Loran, hărfi Decca, hărfi magnetice, etc.). Pe aceste hărfi se reprezintă: conturul uscatului şi detaliile topografice vizibile din larg; punctele de pe uscat vizibile pe ecranul aparatelor radar; adîncimile, izolate (cum e în general cazul), sau sub formă de isobate (hartă batimetricâ); natura fundului (sfînci, pietriş, nisip, etc.); elementele balizajului: geamanduri, faruri, etc. (redate prin semne convenfionale şi, în cazul luminilor, prin culori); aliniamentele pentru intrări şi ieşiri din porturi sau pentru evitarea pericolelor; zone rezervate navelor de luptă (ancoraje interzise, hidro-scale); sfafiunile de salvare; sfafiunile de radio; radiofarurile; epavele de pe fund, la adîncimi sub 200 m; în mările cu maree, elemente pentru calculul aproximativ al acestora; etc. Hărfile de navigafie trebuie să îndeplinească următoarele condifii: loxodroma să apară ca linie dreaptă; harta să fie conformă, adică să reprezinte unghiurile de pe teren în mărime adevărată; să permită măsurarea cu uşurinfă a distanţelor şi determinarea rapidă a diverselor puncte căutate. Hărfile de navigafie la scară mai mică decît 1/50 000 sînt executate în proiecfia Mercafor (v. sub Proiecfie cartografică), iar cele la scară mai mare, în proiecfie gnomonică (v. sub Proiecfie cartografică). Se deosebesc: hărfi marine generale, cari reprezintă un ocean, o mare sau o porfiune mică a acestora, la scara Harta geologică a îăril noastre (după datele Institutului geologic al Academiei). Harfa meteorologică 28 Hartă minieră 1/500 000 sau mai mică; hărfi de drum, cari reprezintă o porfiune din coastă, la scara 1/500 000—1/200 000; hărfi costiere, la scara 1/200 000—1/100 000; hărfi speciale, la scara 1/100 000—1/50 000; planuri, Ia scara 1/50 000 sau mai mică, la cari se admite că Pămîntul e plan în zona reprezentată pe harta (de ex.: un port, o radă, etc.). Canevasul hărfilor de navigafie e reprezentat prin meridiane şi paralele, măsurarea distantelor făcîndu-se pe scara latitudinilor, un minut de meridian fiind egal cu o milă marină. Hărfile marine pentru scopuri speciale sînt: hărfi magnetice (v. sub Hartă geofizică); hărfi index, cari reprezintă o mare sau un ocean şi pe cari se indică numărul hărfilor de navigafie existente cari acoperă zona respectivă; hărfi gno-monice, construite în proiecfie gnomonică, folosite pentru trasarea arcului de cerc mare (a ortodromei), care apare ca o linie dreaptă, — pentru trasarea relevmentelor radiogonio-metrice, pentru zonele polare şi (rar) pentru hărfi de navigare ale zonelor ecuatoriale; hărfi-pilof, cari sînt hărfi lunare sau trimestriale ale oceanelor şi pe cari se indică: vînturile, curenţi, limita ghefurilor, probabilitatea cefii, traiectoria obişnuită a uraganelor, drumurile indicate pentru navele cu vele şi pentru cele cu propulsiune mecanică, isogonele, etc.; hărfile cablurilor şi stafiunilor de radio, cari indică pozifia principalelor cabluri submarine şi ale stafiunilor de radio; hărfi-schelet cari, confinînd un canevas Mercator şi dînd numai o reprezentare schematică a uscatului, fără sondaje, sînt folosite numai pentru rapoarte de navigafie, etc. Sin. (impropriu) Hartă nautică. î. ~ meteorologică. Meteor.: Hartă pe care se reprezintă, pentru diferitele puncte ale unei regiuni a suprafefei Pămîntului, situafia, într-un moment dat, a principalelor valori ale elementelor meteorologice (de ex.: presiunea, temperatura, umiditatea, direcfia şi intensitatea vîntuiui, etc.) (v. fig.). Harta meteorologică pe care sînt redate caracteristicile cli- matice ale unei regiuni (de ex. regimul precipitaţilor, al vînturilor, etc.) se numeşte hartă climafologică. 2. ~ minieră. M/ne: Reprezentarea grafică, în proiecfie orizontală şi verticală, a lucrărilor miniere subterane. în pro-iecfia orizontală sînt puse în evidenfă galeriile de pătrundere, galeriile transversale şi galeriile direcfionale, iar în proiecţia verticală (obfinută prin planul zăcămîntului sau proiectînd zăcămîntul pe un plan vertical), pufurile verticale, pufurile de aeraj şi cele executate înclinat în planul stratului sau al filonului (planele înclinate, suitorile, rostogolurile). Proiecfia orizontală a unei hărfi miniere prezintă o serie de galerii, unele mai mult sau mai pufin sinuoase (cele săpate pe direcfia zăcămîntului), altele drepte sau frînte (galeriile de transport sau de legătură), colorate diferit pentru fiecare orizont în parte. Aceeaşi culoare se dă, în proiecfia verticală a hărfii, tuturor lucrărilor săpate în planul orizontal al aceluiaşi orizont. După scopul urmărit prin folosirea lor, se deosebesc: hărfi miniere generale, cari reprezintă ansamblul lucrărilor miniere şi sînt folosite pentru urmărirea şi dirijarea lucrărilor miniere principale de cercetare, deschidere şi transport; hărfi ale rezervelor, pe cari se indică diferitele blocuri de rezerve de substanfă minerală utilă, tonajul şi confinutul acestora, şi cari sînt utilizate la întocmirea planurilor de *5___________________________W 35 25 20 15 10 5 0 5 V 15 20 25 30 35 K 50 55 HARTA METEOROLOGICA SINOPTICA Presiunea atmosfericădimiua „„ora.... Harfă nautică 29 Hartă tectonică producfie şi Ia determinarea metodelor de exploatare cari vor fi aplicate la abatajul substanfei minerale respective; hărfi de abataj, cari se construiesc pentru fiecare filon, strat sau corp de substanţă minerală, şi. cari re- prezintă situata lu- SV/T ^ crărilor de abataj în diferite locuri de lucru din mină şi servesc la întocmirea planurilor de producţie lunare şi anuale; hărfi de aeraj, pe cari se indica locurile de pătrundere a aerului proaspăt şi de ieşire a celui viciat, traseele pe cari le urmează aerul de-a lungul lucrărilor miniere, locurile în cari se găsesc focuri de mină (în minele carbonifere), zonele cu degajări importante loase, digurile sau barajele cu cari sînt închise anumite zone ale zăcămîntului cari pot vicia calitatea aerului, ventilatoarele secundare montate în mină, uşile de dirijare a aerului, etc.; hărfi de evacuare a apelor, pe cari se reprezintă căile principale de colectare şi dirijare a apelor cari se scurg din lucrările miniere spre basmele de colectare, staţiunile de pompe cari servesc Ia evacuarea apelor la suprafaţă, căile de evacuare a apelor din mină (cînd evacuarea se face în lungul unor galerii), lucrările vechi părăsite în cari s-ar putea acumula cantităţi importante de apă, limitele pînă la cari se pot efectua lucrări miniere subterane fără pericol pentru oameni şi pentru lucrările curente ale minei; etc. 1, ~ nautică. Nav.: Sin. Hartă marină. (Termen impropriu pentru această accepţiune.) 2. ~ orografică. Geogr.: Hartă pe care e reprezentat relieful unei porţiuni din suprafafa pămîntului. Pentru redarea a) reprezentare prin curbe de nivel; b) re-acestui relief se folosesc P-zen^^pHn^a.u^c) reprezen.a.e prin urmatoarele metode; Metoda curbelor de nivel (metoda ipsometrică) (v. fig. a), care se aplică în general Ia hărfile cu scări mai mari (de obicei la hărfile topografice); metoda haşurilor (v. fig. b), care se bazează pe principiul iluminării variabile a suprafefei reprezentate (deşi sugestivă, nu permite determinarea în bune condi-fii a altitudinii punctelor şi încarcă dşsenul hărfii); metoda punctelor, care se aseamănă cu metoda haşurilor, dar la ‘care iluminarea variabilă se redă prin mărimea şi densitatea variabilă a punctelor de pe suprafafa reprezentată; metoda curbelor de nivel cu umbre, care produce un efect plastic deosebit (v. fig. c). 3. ~ paleogeografică. Geo/., Geogr.: Hartă pe care e reprezentată distribufia liniilor de fărm şi a zonelor de sedimen-tafie marină şi continentală, în timpul unei anumite epoci din trecutul geologic al Pămîntului. Hărfile paleogeografice sînt de obicei hărfi schematice la scară foarte mică, întocmite pentru mai multe epoci succesive, şi servesc la stabilirea modului în care s-au schimbat, în timp, raporturile dintre uscat şi mare. 4. ~ paieofecfonică. Geo/.: Hartă tectonică (v.) pe care sînt reprezentate structurile geologice majore ale scoarfei pămîntului, corespunzătoare unei anumite epoci din trecutul geologic al globului. E, de obicei, o hartă schematică, la scară mică, executată pentru diverse epoci succesive, în vederea stabilirii modului de dezvoltare în timp a condiţiilor geologice structurale pe un teritoriu întins. Pe o hartă paleo-tectonică se reprezintă: regiunile de platformă exondate cu anteclizele şi sineclizele lor; regiunile de şelf stabil; regiunile de geosinclinal, cu fosele şi cordilierele sale; etc. 5. palinspastică. Geo/.: Hartă pe care e reprezentată variafia condifiilor de sedimentare şi a faciesurilor depozitelor geologice dintr-o anumită regiune cutată, după ce cutele respective au fost desfăşurate în plan. 6. ~ pedoiogică. Ped.: Hartă pe care sînt reprezentate, peste scheletul topografic, limitele unităfilor de soluri (tip genetic, subtip, gen, specie, subspecie, varietate, variantă) separate în operafiile de cartare. Harta poate fi executată în negru, cînd unităfile sînt diferenfiate prin haşuri, în culori simple sau în culori asociate cu haşuri, negre sau colorate. Pe hărfile pedologice se înscrie şi textura solului în primii 10--20 cm ai orizontului A şi roca de formare a solului, fie prin haşuri la hărfile în culori, fie printr-un indice adaus simbolului, la hărfile în negru. Hărfi pedologice sînt considerate şi hărfile corelative: de eroziune, de adîncime a apei freatice, etc. 7. ~ structurală. Geo/..* Hartă pe care se reprezintă distribufia în plan a unui singur caracter tectonic (formă, grosime normală, grosime pe verticală) pe care îl prezintă un strat sau o suprafafă structurală (limită de formafiuni sau strat reper din interiorul unei formafiuni). Se deosebesc: hărfi cu isobafe (v.), hărfi cu isopahife (v.) şi hărfi cu isocore (v.). Hărfile structurale se utilizează în studiile geologice, atît teoretice (pentru tectonică morfologică, variafii de facies, mişcări tectonice), cît şi practice (calculul rezervelor, amplasarea lucrărilor de foraj şi miniere, executarea hărfii de producfie). 8. ~ tectonică. Geo/.: în sens clasic, harta geologică de pe care s-au extras elementele cari caracterizează tipul de structură geologica (pozifii de strate, axe de cute, falii, discordante, etc.). Astfel de hărfi sînt necolorate şi se execută, de obicei, la scări mai mici decît harta geologică căreia îi corespund. în sens modern, harta tectonică e o reprezentare complexă structurală-istorică a unei regiuni, de obicei foarte întinse, în care sînt separate: prin culori diferite, etajele structurale, iar prin combinarea acestor culori, raporturile spafiale dintre etaje; prin isobate de diferite culori, forma tectonică a diverselor suprafefe de discordanfă cari separă etajele structurale; prin semne convenfionale, caracterul funcţional al depozitelor cari participă la alcătuirea etajelor structurale (de ex. depozite de fliş, molasă, etc.), forajele adînci de referinfă şi rezultatele lor, axe de cute, falii vizibile şi ascunse, fracturi de adîncime, etc. Aceste hărfi servesc la studiul dezvoltării istorice a diferitelor forme structurale din cadrul unei regiuni şi la stabilirea, în linii I! fllMl 1 81 m p!$ r///7 IU mp S10 S11 S12 SIS S1*t S!5 SIS Orizontul -Orizontul +11 Orizontul tl Orizontul 0 Hartă minieră (haşuri = minereu; linie punctată=ramb!eu). de metan sau de alte gaze pericu- Hartă orografică. Har tif 30 Haspel mari, a posibilităţilor economice pe cari Ie poate oferi subsolul regiunii respective. Pentru teritoriul tării noastre, Comitetul geologic a întocmit o hartă tectonică la scara 1 : 500 000. î. Harfif. Mineral.: Ceară bituminoasă, albă, fărîmicioasă, similară ozocheritului, care se prezintă sub formă de lamele solzoase, cu p. t. 74°. 2. Hartley, oscilator Elf., Telc.: Oscilator electronic cu un singur circuit acordat, la care reacfiunea pozitivă se obfine prin cuplaj inductiv cu priză pe o inductanfă. Schema oscilatorului Hartley, pentru componentele alternative ale curenfilor şi tensiunilor, e reprezentată în fig. a. JL Gscîfator Hartley. s) schema de principiu pentru componentele alternative; b) scharm de alimentare în paralef. Fig. b reprezintă una dintre schemele de alimentare posibile — alimentarea în paralel —, în care bateria Ea, tubul şi circuitul oscilant sînt conectate în derivafie. Bobina Ls , de inductivitate mare, împiedică trecerea la masă a curenţilor alternativi (cari, altfel, ar fi scurt-circuitafi de sursa Ea), iar condensatorul C^, de capacitate mare, are rolul de a separa tensiunea continuă +Ea (care, altfel ar fi scurt-circuitată prin bobina La). Rezistenfa Rg realizează negativarea automată, prin curent de grilă, a tubului, împreună cu condensatorul Cg> Frecvenfa oscilafiilor produse de acest oscilator e dată (cu o precizie suficientă în practică) de relaţia: /<*-----r==' 2jiV (La+Ls)C iar între amplitudinile componentelor alternative, a tensiunii anodice şi a tensiunii de grilă, există relafia: UJUg — LJL . Sin. Oscilator în trei puncte cu cuplaj inductiv. 3. Hartley-Coipifts, oscilator Telc.: Oscilator electronic derivat din oscilatoarele cu montaje „în trei puncte", cu \ X A \ - £ ✓ ^ 's. ^ -3 4.10'* 2:10'v 0 -2.10-11 % 3 X V > * 's. 4.70' 2.70' QS 0,75 1 1,25 1,S*Uf * C 0 1,5*Ua Oscilator Hartley-Colpitts. a) schema de principiu; b) variafia relativă a frecventei cu tensiunea anodică; c) variafia relativă a frecventei cu tensiunea de filament; A) montaj Hertley; B) montaj Colpitts; C) montaj Hartley-Colpitts. cuplaj inductiv (v. Hartley, oscilator ~) sau capacitiv (v. Colpitts, oscilator ~), în care 0,5 0,75 1 1,25 b catodul e conectat la un punct intermediar între priza bobinei şi priza divizorului de tensiune capacitiv, montate între grilă şi anod. Variaţiile frecventei cu tensiunile de alimentare avînd semne diferite în montajele Hartley şi Colpitts, montajul Hartley-Colpitts (v. fig.) compensează aceste variafii, asigurînd o stabilitate mare de frecventă (de ordinul 10~5). 4. Haspel, pl. haspele. Ind. fext., Ind. piei.: Aparat folosit în finisarea textilă pentru albirea, vopsirea şi spălarea ţesăturilor de lînă, semilînă, mătase naturală sau artificială şi celofibră, pentru fesături uşoare de bumbac şi pentru tricoturi, toate aceste produse fiind tratate în funie. Pe acelaşi principiu se bazează şi haspelul din industria pielăriei, în care se tratează pieile la înmuiere, cenuşărire, spălare, decalcificare, piclare şi, mai rar, la tăbăcire şi vopsire. Haspelul din finisarea textilă poate fi de tip deschis sau acoperit. Haspelul deschis se compune dintr-o cadă de lemn sau de metal inoxidabil, în care fesăturile, cusute în forma unei benzi fără fine, se mişcă prin intermediul unei vîrtelnife(haspelul propriu-zis) de lemn sau de ofel inoxidabil, cu secfiunea eliptică (pentru mătase) sau rotundă (pentru lînă). Vîrtelnifa e acfionată electric, prin motor independent sau prin transmisiune, cu ajutorul curelelor trapezoidaie. Ţesătura, în formă de funie, e trasă din cadă de vîrtelnifă şi e coborîtă din nou în baia de vopsire din cadă, unde se aşază în falduri. Se introduc în maşină 10—12 funii. în fiecare funie sînt 2—3 bucăfi de ţesătură cusute laolaltă. Capătul de la început şi cel de la sfîrşit al funiei se unesc într-o panglică fără fine. Funiile sînt despărfite prin vergele de lemn. Un dispozitiv automat de oprire acfionează în cazul formării unui nod care se împiedică de despărfitorul de funie. Haspelele acoperite, cari constituie utilajul modern (v. fig.)» au căzile acoperite cu un capac mare cu ferestre glisante, cari permit supravegherea întimpul operafiei de vopsire. Cu aceste aparate se realizează o economie de energie termică de 35—45%, pelîngă avantajul evitării cefei în vopsitorie, iar vopsirile sînt de calitate mai bună (fesătura e mai pătrunsă şi egalizată). Haspelele închise de con-strucfie recentă au şi un regulator W/A j automat de tem-peratură. Cadă cu vîrtelnifă (haspel). 11^ cadă; 2) perete despărţitor perforai; 3) dop; , . SP 6. ^ 4) despărţitor de funie; 5) vîrtelnifă principală; din industria ^ vîrtelnifă secundară; 7) ţesătură. pielăriei se construieşte din lemn, beton sau beton armat. El e constituit dintr-o cadă cu secfiune semicilindrică de 850—5000 l, echipată cu un dispozitiv de agitare alcătuit dintr-un ax cu palete, cari pătrund parţial sub nivelul flotei şi imprimă o mişcare de rotafie lichidului şi pieilor cari plutesc în el. Haspelele din industria pielăriei se instalează adeseori cîte două, fiind acţionate de acelaşi mecanism. Turaţia axului e de 16—20 rot/min. Pentru prelucrarea pieilor grele, haspelele se construiesc din beton şi se îngroapă total sau pe jumătate în sol, iar pentru piei mai uşoare se confecţionează din lemn de chifăr şi se aşază pe podea. Hasfelîoy 31 Hat prin Operafiile de încărcare şi descărcare pot fi mecanizate utilizarea unor containere cari se manevrează cu maca- rale. Var. Haşpel. i. Hasfelîoy. Me/g.: Grup de aliaje pe bază de nichel, cu mare rezistentă Ia coroziune, şi cari păstrează proprietăţi mecanice bune Ia temperaturi înalte. Compoziţiile a trei tipuri de Hasfelîoy sînt date în tablou. La temperaturi de 800--8500, Compoziţiile aliajelor Hasfelîoy, în % Tipul Hasfelîoy A Hasfelîoy B Hasfelîoy C Ni 55.5- ■ -59,5 62.5---66,5 54.5--59,5 Mo 18- -22 26---30 15-19 Fe 18---22 4 -7 4---7 0/04- 0,15 0,04- -0,15 0,04--0,15 Alfe elemente 13-.-16 Cr 3,5---5,5 W reguli, standardi-prin analogie, şî valorile caracteristicilor mecanice ale tipurilor A şi B se reduc Ia circa 1/2, iar tipul C îşi păstrează caracteristicile de bună rezistentă chiar pînă la circa 1000°. Sînt folosite la turnarea de piese cari intră în compunerea unor cuptoare de tratamente termice şi termochimice, la executarea de palete de turbine, etc. 2. Haşeu. Ind. alim.: Conservă (v.) sterilizată, preparată din ficat, carne de porc şi slănină, tocate nu prea mărunt, condimentate cu piper, ienibahar şi nucşoară, la cari se adaugă zahăr şi sare. e. Haşiş. Chim.: Substanţă răşinoasă extrasă din diferite specii de cînepă: Cannabis indica L., C. sativa L. Se foloseşte ca stupefiant, amestecată uneori cu opiu, cu stramoniu, nucă vomică, etc., sub formă de pastă preparată cu miere, cu zahăr sau cu alte excipienfe. 4. Haşpei, pl. haşpele. Ind. text., Ind, piei.: Var. Haspel (v.). 5. Haşurare. Desen: Acoperirea cu haşuri (v.) a unei por- ţiuni dintr-un plan sau dintr-un desen. Haşurarea se execută după anumite zate în parte pentru metale şi aplicate, altor tipuri de haşuri sau no-tafii grafice convenţionale. Astfel (v. fig.): haşurarea secţiunilor se execută cu linii continue subţiri, drepte, paralele,înclinate la 45° la dreapta sau Ia stînga fată de o linie de contur sau fată de o axă a repre-zenfării; distanta dintre haşuri se alege în funcţiune de mărimea suprafeţei haşurate, între 0,5 şi 6 mm. Pentru secţiunile cari se referă la aceeaşi piesă (în aceeaşi proiecfie, sau în proiecfii diferite pe acelaşi desen), haşurile trebuie să fie identice, orientate la fel şi cu aceeaşi distanfă între ele (v. fig. ai şi 62); secţiunile prin două piese alăturate se haşurează cu linii orientate diferit (v. fig. b); in secfiuni prin mai muît decît două piese alăturate, haşurile se vor deosebi între ele atît prin orientarea lor, cît şi prin distanta dintre linii (v. fig. c); dacă o piesă se secţionează în Reguli penfru haşurare. trepte (cu mai multe plane paralele), porfiunile alăturate ale secţiunii se haşurează identic, însă cu linii de haşură decalate între ele la fiecare schimbare de plan de secţiune (v. fig. d); haşurile se întrerup cînd întîlnesc o cotă (v. fig. e) sau o inscripţie care nu a putut fi aşezată în afara suprafeţei haşurate; la secţiunile a căror suprafaţă pe desen e mare, haşurarea se poate limita la o fîşie de-a lungul conturului (v. fig. f); secţiunile a căror lăţime pe desen nu depăşeşte 2 mm se pot înnegri complet, lăsîndu-se la contactul între două secţiuni lumini (v. fig. gi şi 92); dacă o parte importantă din linia de contur e înclinată la 45° faţă de linia de contur sau axa fafă de care se face haşurarea, haşurile se execută înclinate la 30° sau 60°, faţă de această axă sau linie de contur (v. fig. h şi i). 0. Haşuri. Tehn., Geogr., Desen: Sistem de linii paralele, cu grosime egală şi trasate la distante egale, sau de linii paralele încrucişate, într-o aceeaşi zonă a unui desen. în Perspectivă, trasate între două linii de egală tentă, haşurile servesc la exprimarea gradafiei luminii pe suprafaţa unui obiect, după ce s-au trasat liniile de egală tentă; distanţa dintre haşuri dă albul sau transparenţa, iar grosimea lor dă negrul sau intensitatea umbrei; după ce a fost determinată gradaţia luminii, transparenţa haşurilor unei zone reprezintă raportul dintre gradul de lumină al acelei zone şi gradul de lumină al punctului celui mai luminat. în Cartografie, haşurile servesc Ia reprezentările lineare cari urmăresc să redea forma de relief a scoarţei terestre pe o hartă sau pe un plan topografic, şi sînt proiecţiile orizontale ale liniilor de cea mai mare pantă, trase între curbele de nivel. Lungimea, grosimea şi distanţele dintre haşuri se aleg după anumite reguli convenţionale (v. Diapazonul haşurilor). Penfru pantele mai înclinate, haşurile sînt mai groase, mai dese şi mai scurte, iar pentru pantele mai line sînt mai fine, mai rare şi mai lungi. în Desenul industrial, haşurile, majoritatea standardizate (v. fig.), sînt folosite pentru a pune în evidenţă secţiunile şi pentru a indica materialul din care e fabricată piesa desenată, di Co° ° O 0° O'0°o S 1 4 ms h h J "nillll llllll'11'' ...„Illllll 11! i 1111111 Haşuri convenfionale în desenul industrial, a) mefale; b) zidărie de cărămidă obişnuită; c) zidărie de cărămidă refractară, plefre naturale şl produse ceramice; dj) beton simplu; d2) befon armat; ej) lemn în secfiune transversală; e2) lemn în secfiune longitudinală (în lungul fibrei); fj) pămînf; f2) umplutură cu nisip sau cu materiale de Izo-lafie; g) sticlă; h) celuloid; i) materiale plastice, garnituri de orice material (cupru, plumb, asbest, cînepă, in, lînă, piele, carton, hîrtie, plută, bitum, etc.) şi căptuşeli (compoziţie, gumă turnată, ceară, sulf, smoală, etc.); /) lichide; k) pachet de tole de maşini electrice (rotoare/ statoare, transformatoare); I) bobine (elecfromagnefi, rezistente). 7. Hatrpl. hafuri. Agr.: Fîşie îngustă de pămînt necultivat, care desparte două ogoare. Serveşte drept hotar între terenuri agricole aparţinînd unor gospodării individuale diferite. în trecut, haturile ocupau în ţara noastră o suprafaţă foarte Hafcheffin 32 Havare mare de pămînf arabil, care era astfel pierdută penfru cultură. în agricultura socialistă, prin unirea gospodăriilor individuale în gospodării agricole colective, haturile au fost desfiinfate. 1. Hafcheffin. Mineral.: Mineral din grupul ozocherituluî, constituit din hidrocarburi parafinice solide (parafină naturala), cu formula brută C38H78. Are culoare albă şi p. t. 79,4°. 2. Hafhal. Metg.: Grup de aliaje de aluminiu cari se elaborează în trei variante, avînd compozifiile indicate în tablou. Tipul Compoziţia, în % Cu Si Mg Mn Al Hathal A Hathal B Hathal C 3- -.5 0,3-' -0,5 0,2— 1,0 0,5---1,0 0.3---1.0 2---8 0,8--1,5 0/4-“î,0 0,2---0,6 0,3-.-1,5 rest : rest rest Hafhal A e un aliaj tip duralumin (v.), laminabil, şi care se durifică prin tratament termic şi are proprietăţi mecanice superioare. Hafha/ B e un aliaj penfru turnătorie, care se poate turna în nisip sau în cochile metalice, şi care de asemenea se durifică prin tratament termic. E rezistent la coroziune în apă de mare şi în mediu slab alcalin; e folosit la diferite construcţii cari sînt supuse acţiunii unor astfel de medii. Hafhal C e un aliaj laminabil, care se durifică prin tratament termic (după căiireşi îmbătrînire artificială, caracteristicile mecanice pot atinge următoarele valori: Oy=35 kgf/mm2, 5 = 8%, duritatea HB = 90—100 kgf/mm2); are şi o bună rezistenţă chimică. Se frage în bare, în fevi, table, benzi; se poate forja şi matriţa. E folosit la confecţionarea de piese pentru autovehicule, pentru nave, etc. 3. Hatîe, pl. hafii: îngrămădire de nuiele, de pietre, bolovani, etc., penfru a regla cursul unei ape sau pentru a stăvili revărsarea ei (Moldova şi Bucovina). 4. Hafferia. Paleonf.: Sin. Sphenodon (v.). 5. Hauerif. Mineral.: MnS2- Sulfură de mangan cristalizată în sistemul cubic, în cristale adeseori bine dezvoltate. Are culoarea brună-roşcafă (în secfiune subţire) sau brună-neagră, cu luciu semimetalic spre adamantin; are urma roşie-brună. Se prezintă mai rar sub formă de agregate columnare. Prezintă clivaj perfect după (100). Are duritatea 4 şi gr. sp. 3,5t e. Hauser, aliaj Mefg.: Aliaj uşor fuzibil,cu temperatura de topire de aproximativ 100°, cu compoziţia: 33,3% Bi, circa 50% Pb şi restul cadmiu. E întrebuinţat ia construirea de elemente fuzibile pentru aparate de semnalizare sau de acţionare a dispozitivelor de protecţie în caz de incendiu; ca element fuzibil penfru rezervoare sub presiune, etc. 7. Hausmannif. Mineral.: Mnâ04. Mineral din grupul spine-lului, întîlnit în unele zăcăminte de mangan, metasomafice de contact sau hidrotermale, în parageneză cu minerale bogate în oxid manganos, cum şi în zăcăminte sedimentare metamof-fozate de mangan. Cristalizează în sistemul tefragonal, clasa ditetragonal-bipiramidală, în cristale cu habifus octaedric. Prezintă frecvente macle după (101) şi macle polisinfetice caracteristice. Are culoarea neagră, urma brună sau brună-roşcată şi luciul cristalelor proaspete, adamantin sau semi-mefalic. E casant; prezintă clivaj bun după (001); are duritatea 5 şi gr. sp. 4,7—4,9. Colorează perla de borax în violet şi se disolvă în acid clorhidric. împreună cu alte minereuri de mangăn e întrebuinţat în siderurgie. 8. Haustor, pl. hausfori* Bot.: Organ al plantelor parazite (de ex. ciuperci), care pătrunde în organismul plantelor-gazdă, servind la absorptia substanţelor nutritive din celulele acestora. Poate avea forma unui mk balon sau poafe fi ramificat. 9. Hauf. Pisc.: Aspius aspius aspius. Specie de peşte feleos-tean din familia Cyprinidae, răspîndif în }ara noastră In albia majoră a tuturor rîuriior, pînă în zona de dealuri, în Dunăre, în bălţile şi la gurile ei, cum şi în lacurile liforale. Atinge lungimea medie de 30—40 cm şi greutatea de 0,800—1,500 kg. Are corpul alungit, zvelt, capul mic cu gura mare, largă, şi falca inferioară puternică şi arcuită. Spinarea e verde-cenuşie, iar laturile sînt albastre-argintii. Răpitor vorace (singurul răpitor dintre ciprinide), se hrăneşte în special cu puiet de peşte (obleji, plătică, roşioară, caras, clean), dar şi cu crustacee, viermi şi insecte (larve şi adulte). E primul peşte care intră primăvara în bălti, pentru hrană şi reproducere, depunînd icrele în marfie-aprilie; iese de asemenea printre primii din bălţile în cari a migrat, cînd încep să scadă apele. Se pescuieşte la garduri şi cu năvodul. Datorită cărnii gustoase (deşi are multe oase), e căutat în pescuitul economic, dar şi în cel sportiv, deoarece, fiind răpitor, nu există o perioadă de interdicţie şi nici restricfiuni în ce priveşte dimensiunile minime permise la pescuit, iar datorită marii voracităţi, apucă lacom undita, făcînd să se înregistreze bune rezultate la lansetă. Sin. Avat; Havaf, Havut, Peşte-Iup, Gonaci, Vrespere, Boulean, Peşte ţigănesc, Peşte-cu-şapte-nume. 10. Hauterivian. Stratigr.: Etaj al Cretacicului inferior, cuprins între zona cu Saynoceras verrucosum a Valanginianului superior şi zona cu Pseudothurmannia angulicostata a Barre-mianului inferior. Hauferivianul inferior e caracterizat prin prezenta genurilor de amom'ti Leopoldia (Leopoldia castel-lanensis) şi Acanfhodiscus (Acanthodiscus radiafus), iar Haute-rivianul superior, prin prezenta a numeroase forme de crio-ceratide (Criocerafites duvali, Hoplocrioceras fissicosfatum). Alte fosile caracteristice ale acestui etaj sînt belemniful Hibolites jaculum, echinoidele Toxasfer retusus şi Toxasfer complanafus; frecvent se înfîlnesc şi lamelibranhiatele Pinna robinaldiana, Perna MuIlefi, Exogyra Couloni. Faciesurile mai răspîndite ale Hauterivianului sînt faciesul pelagic marnos, argilos (domeniul boreal) sau calcaros cu cefalopode, faciesul neritic de mică adîncime cu calcare ooli-tice, marne cu echinoide, depozite glauconitice, faciesul Fliş larg dezvoltat în Carpati. Local se dezvoltă şi un facies con-tinental-lacustru (în cadrul Wealdianului din Anglia şi în domeniul arctic european). în tara noastră, faciesul pelagic marnos şi calcaros cu cefalopode se găseşte răspîndif în Car-pafii orientali (Basinul Dîmbovicioarei), în Munţii Apuseni (Stratele cu Aptychus din mun(ii Mureşului), în Banat şi în partea de vest a Cîmpiei romîne. Flişul carpatic cuprinde ca depozite hauferiviene: Stratele de Grodischte (Carpati occidentali) şi Stratele de Sinaia superioare (Carpaiii orientali) cu Peregrineila şi Lamellaptychus angulocostafus. 11. Hauyn. Mineral.: (Na, Ca)4-8(AISi04)6(S04)i-2. Feld-spatoid din grupul sodalifului, întîlnit în unele lave vulcanice, lipsite de cuarj, în asociaţie cu leuciful şi nefelinul. Cristalizează în sistemul cubic, sub formă de cristale cu habifus dodecaedric ori octaedric, sau sub formă de granule rotunjite. E albastru strălucitor, albastru ca cerul, verde-albastru şi albastru-verzui, mai rar galben şi roşu. E fragil, translucid, şi are luciu sficlos şi, în spărtură, gras. Are duritatea 5,5, gr. sp. 2,4—2,5 şi clivaj potrivit după (110). 12. Havaj. Mine: Sin. Havare (v.). 13. Havană, pl. havane. 1. Nav.: Plută folosifă la mare, constituită din trunchiuri de arbori, dispuşi în forma unei ţigări de foi şi legaţi cu parîme. Are lungimea de circa 100 m şi volumul de circa 300—400 m3. 14. Havană. 2. Ind. alim.: Ţigară de foi, fabricată din tutunuri de calitate superioară, provenite din Cuba. 15. Havare. Mine: Operaţie de scobire a unor făgaşe în frontul unei lucrări miniere dintr-un masiv de roci sau dintr-un zăcămînt în curs de exploatare, cu scopul de a crea supra- Havare, mărunta de ~ 33 Havat, maşină de ~ fefe libere suplementare, cari să uşureze desprinderea materialului din masiv, la tăiere. Se execută mecanic, cu maşini de havat. Făgaşul poate fi executat paralel cu stratificatia (de ex., tn abatajele de cărbune cu front lung, se execută de preferinfă în intercalafia sterilă sau în porjiunea de strat cu tăria cea mai mică) sau înclinat (secant) fafă de aceasta (de ex. în cazul înaintării galeriilor în cărbune). Dimensiunile normale ale făgaşului scobit sînt: adîncimea 1,20—2,2 m, grosimea 10—20 cm; lungimea variază de Ia 1—300 m, în funcţiune de caracteristicile frontului în care se aplică. Havarea e un procedeu auxiliar care precedă tăierea cu explozivi sau cu ciocane de abataj a rocilor de tărie medie (sare gemă, săruri de potasiu, cărbuni, talc, tufuri, etc.), cari se găsesc în zăcăminte cu stratificafie regulată, orizontale sau cu înclinări sub 45° (pentru galerii se havează Ia orice înclinare), fără falii sau alte accidente tectonice, cu acoperişul (în general) şi culcuşul (în cazul înclinării mari a stratului) rezistente. Aplicarea acestei metode prezintă următoarele avantaje: mecanizarea procesului de tăiere, creşterea productivităţii muncii, mărirea proporţiei de blocuri, reducerea sau suprimarea, în unele cazuri, a consumului de explozivi, etc. Sin. Scobire, Facerea făgaşului, Tăierea şlifului, Şrămăluire, Havaj. V. şî Havat, maşină de 1, măruntă de ~. Mine: Materialul obţinut la executarea făgaşului cu maşinile de havat. O mare parte din acest material rămîne în făgaş, fiind necesară curăţirea Iui fie manual, cu o mică lopată specială, fie mecanic, cu ajutorul unui melc de transport montat chiar pe maşină. Granulafia materialului e de 30 mm, ceea ce, în cazul cărbunelui cu praf exploziv, poate prezenta pericol de explozie. Din această cauză e necesară stropirea făgaşului cu ajutorul unor duze speciale pentru colmatarea prafului. Sin. Măruntă de haveză, Măruntă de havaj, Praf de havare, Rumeguş de havare. 2. Havat, maşină de Mine: Maşină minieră care execută tăierea de făgaşe (scobituri) în zăcăminte de cărbuni, de sare şi de alte roci cu tărie similară, fiind constituită din următoarele părfi principale: dispozitivul de tăiere, dispozitivul de deplasare a organului tăietor în timpul lucrului (avansul), dispozitivul de deplasare (de manevră) a maşinii şi echipamentul motor. în majoritatea cazurilor, avansul organului tăietor şi manevra maşinii sînt executate de un dispozitiv comun. Dispozitivul de tăiere diferă după principiul folosit, şi anume: pentru tăierea făgaşelor, care se efectuează, de regulă, prin aşchierea rocii, se folosesc cufite de havat; pentru roci cu structură fibroasă (de ex. lignit) s-au proiectat şi încercat maşini cu dispozitive de sfredelire a făgaşelor; pentru roci tari, cînd aşchierea nu se poate realiza, s-au încercat dispozitive de tăiere percutante. Dispozitivele cu disc, cari sînt cele mai vechi, au cufiteie montate pe un disc acfionat printr-un sistem de angrenaje conice. Aceste dispozitive au posibilităţi de manevră reduse şi execută făgaşe cu adîncimea maximă de 1 m. înainte de a începe tăierea mecanică e necesar să se sape (manual) o porfiune din făgaş, în care se introduce discul. Dispozitivele cu tijă (v. fig. II) au 100-150 de cufite 2 montate pe o tijă 1, uşor conica, cu diametrul d@ 100—150 mm şi lungimea de 1,5—2 m. Tija e antrenată în mişcare de rotafie, prin intermediul unor angrenaje. Ea e montată pe un suport cu paliere 4, care se poate roti în carcasa dispozitivului de tăiere, astfel încît mişcarea se transmite de la motor la tijă, în orice pozifie s-ar găsi aceasta. Datorita acestei dispozifii, e posibilă introducerea pe cale mecanică a tijei în făgaş, ceea ce constituie un avantaj important fafă de dispozivele cu disc. Dezavantajul consistă în faptul că plasarea cufitelor de havat pe tijă nu asigură continuitatea scobirii în lungul tijei şi nici evacuarea din făgaş a rocii tăiate. Continuitatea scobiturii se realizează prin deplasarea axială pulsatoare a tijei. în acest scop serveşte butucul 5, solidarizat cu un pinion 3; butucul are un şanf elicoidal, prin care angrenează cu rofiie melcate 6, cari antrenează bielele 7; acestea transmit tijei, prin traversa 8, o mişcare alternativă. Pentru evacuarea din făgaş a materialului tăiat, tija are pe toată lungimea un şanf elicoidal 9. Cu toate acestea, evacuarea rumeguşului se face în măsură insuficientă, ceea ce constituie un dezavantaj important ai dispozitivelor de tăiere cu tijă. Un alt dezavantaj al acestora consistă în faptul că, în timpul havării, cufiteie nu sînt accesibile în vederea reviziei şi a înlocuirii. Dispozitivele cu lanf şi cu braf(v. fig. ///), folosite excluziv în construcfii moderne, au cufiteie dispuse /. Scheme constructive aîe dispozitivelor de tăiere prin aşchiere. a) cu disc; b) cu tija; c) cu lanţ şi cu bra|. Dispozitivele de tăiere prin aşchiere se clasifică, după organul pe care sînt aşezate cufiteie de havat, în: dispozitive cu disc (v. fig. / a), dispozitive cu tijă (v. fig. I b), dispozitive cu lanf şi cu braf (v. fig. I c). 1) cuţit; 2) ianî de havat; 3) roată stelată; 4) braţ; 5) suport; 6) şurub de reglare; 7) reductor de viteză; 8) capac; 9) desprăfuitor; 10) locaş pentru ancorarea cablului. pe un lanf de havat 2, acfionat de o roată stelată. în timpul mişcării, lanful e ghidat de un braf, La deplasarea lanfului Havai, maşină de ^ 34 Havat, maşină de ^ într-un sens, se obţine tăierea rocii, cu ajutorul cuţitelor, iar în sens contrar lanţul se deplasează în gol, prin făgaşul tăiat în prealabil. Cuţitele succesive sînt aşezate pe lan} în poziţii diferite, obfinîndu-se astfel un făgaş cu înălţimea de 12 **■ 15 cm; penfru obţinerea unor făgaşe mai înalte (pînă la 40 cm) se folosesc braţe duble. Braţul e prins într-un suport, prin intermediul şurubului 6, cu ajutorul căruia se reglează tensiunea în lanţ. în timpul tăierii, roata stelată trebuie să se rotească în sensul în care să asigure deplasarea, din interiorul scobiturii spre afară, a ramurii active a lanţului, în acest fel, evacuarea materialului mărunt tăiat e realizată chiar prin mişcarea lanţului. Organul de tăiere poate avea lungimea pînă la 3 m. în carcasa dispozitivului de tăiere e montat un sistem de angrenaje cari transmit mişcarea de la mecanismul motor la roata stelată; acest sistem cuprinde 2-i*3 perechi de roţi dinţate, dintre cari o pereche e conică. Carcasa e acoperită cu un capac, care permite vizitarea reduc-torului de viteză. Reductorul mai cuprinde un cuplaj (cu dinţi, cu manşon, sau realizat prin deplasarea unei roţi dinţate), montat între motor şi lanţul de havat. Acest cuplaj poate lipsi la maşinile de havat mici, la cari avansul şi manevra nu sînt acţionate de motorul de acţionare a dispozitivului de tăiere. De regulă nu există inversor de mers, sensul de deplasare corect al lanţului obţinîndu-se prin schimbarea sensului de rotafie al motorului; fac excepţie maşinile echipate cu motor pneumatic, al cărui sens de rotaţie nu poate fi schimbat, şi cari necesită un inversor de mers. în general se folosesc reductoare cu o singură treaptă de demultiplicare, cu viteza de tăiere 1,5*-*2,5 m/s. Pentru maşinile destinate să pornească în condiţii grele, mai există o treaptă, cu v^\ m/s. în scopul uşurării pornirii s-au proiectat şi dispozitive de pornit în gol, cari permit motorului de acţionare să efectueze cîteva rotaţii cu sarcină redusă, fără să preia cuplul necesar pentru punerea în mişcare a lanţului. Acest sistem nu a căpătat extindere. La maşinile de havat de putere mare, a căror viteză de avans depăşeşte 1 *• -1,2 m/min, se ataşează la carcasa dispozitivului de tăiere un desprăfuifor (9), care îndepărtează materialul mărunt de lîngă lanţ, evitînd astfel pericolul ca ramura braţului care se deplasează în gol să antreneze din nou acest material în scobitură. Desprăfuitorul e acţionat, de asemenea, de reductorul de viteză al dispozitivului de tăiere. Pentru reducerea răspîndirii prafului în mină, unele maşini de havat sînt echipate cu dispozitive de stropire cu apă. Aceste dispozitive sînt constituite din pulverizatoare (echipate cu furtun de cauciuc, cu ventil de reglare automată, cu un robinet de închidere), cari împrăştie apa pe lanţul de havat; apa sub presiune e furnisată de o instalaţie specială de pompare. S-au încercat şi instalaţii, plasate chiar pe maşina de havat, folosind un rezervor de circa 300 I. La toate t/puriie de maşini de havat, cu excepţia celor destinate să lucreze în abataje cu front scurt, suportul braţului e astfel montat în carcasa dispozitivului de tăiere, încît permite rotirea braţului în jurul axei roţii stelate, dînd braţului posibilitatea să se rotească, în timp ce lanţul e în mişcare. Rotirea braţului se poate realiza prin următoarele metode; manual, prin acţionarea unui şurub-melc, care angrenează cu o roată elicoidală solidară cu suportul braţului; prin tracţiunea suportului braţului cu ajutorul cablurilor dispozitivului de avans, în care scop, pe suportul braţului se găsesc locaşuri pentru ancorarea cablului (acest sistem e cel mai răspîndit la maşinile de construcţie recentă); printr-un sistem de angre* naje, care primeşte mişcarea de la dispozitivul de avans al maşinii,jprfoe se realizează demultiplicarea necesară; printr-un sistem de angrenaje, care primeşte mişcarea de la arborele roţii stelate, demultiplicarea corespunzătoare realizîndu-se printr-un mecanism cu clichet (care permite, ia nevoie, şi acţionarea manuală). Dispozitivele de tăiere prin sfredelire şi prin percusiune se găsesc încă în faza experimentală. Ele consistă din unu sau din mai multe perforatoare rotative ori percutante, grele, montate pe o coloană de susţinere şi echipate cu un dispozitiv de înaintare automată, avînd totodată posibilitatea de rotire. Fig. IV reprezintă un dispozitiv de tăiere percutant, experimentat cu rezultate bune pe maşina de havat Semăn. El IV. Dispozitivul de tăiere percutant ai maşinii de havat Semăn, f) ciocan; 2) cufit; 3) disc; 4) angrenaj conic; 5) arbore motor. e format din patru ciocane, cu greutatea de 3,5 kg fiecare, avînd la capete cîte un cuţit demontabil. Ciocanele sînt articulate în perechi, pe cîte un disc. Cele două discuri se rotesc în sensuri contrare, fiind acţionate printr-un sistem de angrenaje conice. Viteza periferică a centrului de greutate al ciocanelor e de circa 6 m/s. La turaţia de 300 rot/min se obţin 1200 de lovituri pe minut. Dispozitivul de avans asigură deplasarea, în serviciu, a organului tăietor sau a întregului dispozitiv de tăiere. Mişcarea de avans poate fi rectilinie, organul tăietor deplasîndu-se paralel cu axa sa longitudinală, într-o direcţie aproximativ perpendiculară pe această axă, sau se poate efectua prin pivotare în jurul unei extremităţi. Primul sistem se foloseşte pentru havat în abataje (cu front lung sau scurt), maşina avansînd cu totul, în timpul lucrului, în lungul frontului, în timp ce organul tăietor execută scobitura. Al doilea sistem se foloseşte penfru havat în galerii. în acest caz, în timpul tăierii scobiturii, maşina rămîne imobilă, avansul fiind realizat prin deplasarea dispozitivului de tăiere sau numai a organului tăietor. Operaţia de introducere a braţului în scobitură, la lucrul în abataje cu front lung, se efectuează prin pivotarea braţului în jurul axei roţii stelate, iar la celelalte categorii de lucrări, prin deplasarea rectilinie a dispozitivului de tăiere sau a întregii maşini de havat (v. fig. V). Mişcarea de avans a organului tăietor e realizată de un dispozitiv de avans, lucrînd după unul dintre următoarele principii: deplasarea prin tîrîre pe vatra locului de lucru al Havat, maşină de ~ 35 Havaf, maşină de maşinii de havat, cu ajutorul unui cablu de tracţiune, acfionat de un troliu montat pe şasiul maşinii (principiul cel mai răs-pîndit, folosit excluziv la maşinile de havat de abataj cu V5 Direcţia mişcării de avans, a) în abataje cu front lungj b) în abataje cu front scurt; c) în galerii; 1) introducerea braţului în scobitură; 2) tăierea făgaşului. front lung sau scurt, pentru deplasarea lor în timpul tăierii scobiturii); deplasarea maşinii de havat pe şenile (principiu folosit Ia maşinile de havat universale, numai pentru introducerea brafului în scobitură); rotirea brafului.de havat cu ajutorul unor cabluri de tracfiune, acfionate de un troliu montat pe şasiul maşinii, prin intermediul unui mecanism cu rofi dinfate, sau printr-un sistem şurub-roată melcată (principiu folosit pentru introducerea brafului în scobitură ia maşinile pentru abataje frontale, şi pentru havare la maşinile universale şi la cele pentru lucrări de pregătire); deplasarea dispozitivului de tăiere pe glisiere, prin intermediul unui sistem şurub-piulifă (principiu folosit pentru introducerea brafului în scobitură la maşinile de havat pentru lucrări miniere de pregătire). Acfionarea manuală a dispozitivului de avans e folosită la maşinile de havat mici, pentru lucrări miniere de pregătire, cum şi la unele tipuri de maşini de havat pentru abataje cu front lung, pentru introducerea brafului în scobitură. în toate celelalte cazuri, dispozitivul de avans e acfionat mecanic, de la motorul care furnisează şî puterea necesară tăierii (folosind însă un reductor de viteză separat). Pentru obfinerea unui raport de demultiplicare mare, într-un spafiu mic, aceste reductoare au, în general, un sistem de transmisiune cu clichet, un şurub-roată melcată sau un sistem de angrenaje planetare. Cele mai răspîndite sînt reductoa-rele cu clichet. Viteza normală de avans e de circa 1 m/min, şi cea maximă, de 2,5 m/min (la maşinile foarte puternice). Pentru a mări productivitatea havării în limitele permise de puterea motorului şi a evita blocarea dispozitivului de tăiere în zonele în cari roca e mai tare e necesară reglarea vitezei de avans; această reglare e utilă în special la maşinile de havat pentru abataje cu front lung, întrucît în aceste abataje havarea ocupă o parte importantă din întregul ciclu tehnologic. Maşinile de havat pentru abataje cu front lung, cari nu au posibilităfi de reglare a vitezei de avans, se livrează cu rofi dinfate de schimb, pentru a se modifica, în atelier, raportul de demultiplicare al dispozitivului de avans, în raport cu cerinfele locale. Reglarea vitezei de avans se poate face în trepte sau continuu. Reglarea în trepte se poate obfine cu ajutorul unui reductor cu schimbător de viteză, cu 2—5 trepte. Sistemul e pufin folosit, fiind dificil şi reclamînd dimensiuni mari. Se foloseşte, în general, reglarea în 4—7 trepte a vitezei de avans, folosind dispozitivele cu clichet. Dispozitivele de avans cu clicfiet nu asigură o viteză de avans constantă, ci variabilă după o semisinusoidă. Reglarea consistă, în esenfă, în modificarea duratei de transmitere a mişcării, deci a vitezei medii de avans. Reglarea continuă se poate obfine la mecanismele al căror reductor confine un ambreiaj, prin cuplarea şi decuplarea periodică a acestuia. Cînd ambreiajul e cuplat permanent, se obfine viteza de avans maximă, pe cînd la o decuplare mai îndelungată, viteza scade la zero. Durata de cuplare a ambreiajului în cursul unei perioade se stabileşte de havator şi e comandată de o piesă în rotafie, prin întermediul unui organ special, numit pulsator. Fafă de celelalte sisteme de reglaj, reglajul prin pulsator prezintă avantajul de a asigura reducerea automată a vitezei de avans, în cazul depăşirii unei anumite valori a tracfiunii în cablu, prin patinarea ambreiajului într-o anumită parte a ciclului. Astfel se evită automat suprasolicitarea motorului la tăierea în roci mai tari. Rezultate similare se obfin şi în cazul folosirii transmisiunilor hidraulice, cari au tendinfa de a se extinde, la maşinile de havat puternice. S-au proiectat şi construit numeroase sisteme de reglare complet automată a vitezei de avans, în funcfiune de forfa de tracfiune în cablu, de cuplul la roata stelată a dispozitivului de tăiere sau desarcina motorului de acfio-nare. Ele sînt, în general, cu acţionare hidraulică, mecanică sau electrică, pe care o transmit unui dispozitiv de reglaj cu clichet sau cu pulsator. Fig. VI reprezintă un dispozitiv de reglare special. Mişcarea primită de la motorul principal asincron 1 se transmite la tobă prin intermediul diferenfialului conic 3, care primeşte concomitent mişcare de la un motor auxiliar 2 de 2--4 kW. Această schemă asigură o reducere importantă, mergînd pîna la anularea vitezei de avans, la o variafie de cîteva procente a vitezei de rotafie a motorului principal. Dispozitivele de avans, cu troliu, au una sau două tobe. Acestea pot fi aşezate în patru pozifii (v. fig, VII). Aşezarea VII. ModuI de aşezare a tobelor, a) tobă verticală, aşezată jos; b) tobă verticală aşezată sus; c) tob8 orizontală; d) tobe orizontale aşezate lateral. după schema a e cea mai răspîndită la maşinile de havat, pentru abataje cu front lung, asigurînd cele mai bune condifii VI. Schema dispozitivului de regiare automată cu motor auxiliar şi diferenţial conic (sistem Martînov» Kiricenko). 1) motor principal; 2) motor auxiliar; 3) diferenţial conic; 4--*î3)>ofi dinfate; 14) transmisiune spre tobă. Havaf/ maşină de ** a Havaf, maşină de ^ penfru înfăşurarea regulată a cablului; schema b asigură o bună accesibilitate; schema c e în prezent abandonată, întrucît produce dificultăţi în înfăşurarea cablului şi micşorează stabilitatea.maşinii; schema d e folosită în special la maşinile de havat în abataje cu front scurt. Schemele a şi b permit instalarea unei tobe cu diametru şi cu capacitate mai mari. Tobele sînt confecţionate din oţel, prin turnare sau sudare, şi au diametrul de 335 520 mm; pe ele se poate înfăşură un cablu de 20 — 30 m lungime şi cu diametrul de 13 ••• 19 mm. Această capacitate a tobelor fiind insuficientă penfru parcurgerea unui abataj cu front lung, extremitatea cablului de havaf se ancorează de un stîlp plasat în abataj, care se mută după ce maşina ajunge în apropierea sa. Cablul de havare trebuie să fie foarte flexibil. Sînt preferabile cablurile compound cu diametrul firelor de 0,6 ■■*0,8 mm. Ele se calculează cu un coeficient de siguranţă de 4 •■■ 5. Nu e permisă utilizarea cablurilor supradimensionate, întrucît ele constituie organe de siguranţă cari feresc de suprasolicitări dispozitivele maşinii de havat, cum şi din cauză că supradimensionarea cablului reduce lungimea posibilă de înfăşurare. Dispozitivul de manevră asigură deplasarea maşinii de havat în stare de repaus. Această deplasare se poate efectua cu o viteză sensibil mai mare decît viteza de avans (circa 10 m/min). Deplasarea maşinilor de havaf se poate obţine: Prin tirîre, cu ajutorul aceluiaşi froliu cu care se obţine mişcarea de avans; acest sistem e folosit la maşinile de havat pentru abafaje. (cu front lung şi scurt). în acest caz nu există un dispozitiv de manevră distinct; reductorul de viteză al dispozitivului de avans conţine şi o treaptă de viteză mai mare, pentru viteza de manevră, care se poate cupla, eventual, fără intermediul ambreiajului. -— Pe şenile, sistem folosit la unele tipuri de maşini de havat universale şi penfru lucrări miniere de pregătire. Acţionarea dispozitivului de manevră se obţine, de regulă, prinfr-o transmisiune, de la reductorul de viteză al dispozitivului de avans, cu excepţia anumitor maşini pentru lucrări miniere de pregătire, lă cari avansul se realizează manual. La aceste maşini, şenilele sînt acţionate de un motor separat, transmisiunea de la motor la şenile efectuîndu-se prin intermediul unui mecanism diferenţial şi al unor frîne de şenilă, pentru a permite efectuarea curbelor. Similare, dar foarte puţin răspîndite, sînt dispozitivele de manevra pe roţi cu pneuri. — Pe rofi cu bandaje metalice (de cale ferată), maşina deplasîndu-se pe cale ferată îngustă. Acest sistem e folosit tot la maşinile de havat universale şi pentru lucrări miniere de pregătire, deplasarea efectuîndu-se prin tractare (la maşinile mici), sau prin auto-propulsiune (la maşinile mari), folosind un froliu propriu sau o transmisiune de la reductorul de viteză al dispozitivului de avans. Ambele categorii de dispozitive sînt echipate şi cu frîne. Echipamentul motor folosit la acţionarea dispozitivului de tăiere şi, eventual, a dispozitivelor de avans şi de manevră, poate fi electric sau pneumatic. El e plasat, de regulă, într-un compartiment separat al maşinii de havat, cuplat, prin flanşe, cu carcasa dispozitivului de tăiere şi cu a celui de avans. în cazul acfionării electrice se folosesc motoare, în general asincrone (cu rotorul în scurt-circuit), avînd cuplul de pornire sporit (Ja tensiunea nominală, e de 2,5—3 ori mai mare decît cuplul nominal); uneori se folosesc şi motoare în derivaţie, de curent continuu. Construcţia primelor e cu bare alungite sau cu cbHvFe dublă. Motoarele electrice se caracterizează prin forma 'lor alurrîgită', datorită- înălţimii limitate de gabaritul maşinii de havat la 300—500 mm. Ele sînt dimensionate pentru regim uniorar. Se foloseşte pe scară mare izolaţia de clasa superioară. în aceeaşi carcasă cu motorul electric se găseşte şi comutatorul sensului de rotaţie (la motoarele de curent alternativ) sau controlerul (la motoarele de curent continuu). Cuplarea se face cu ajutorul unui înfreruptor telecomandat, montat sepa at. Răcirea înfăşurării motoarelor electrice se face forţat, cu aer în circuit închis (v. fig. VIII). Ventilatorul 1 aspiră aerul din motorul 2 şi-l refulează în camerele laterale 3 şi 4, echipate cu nervuri de răcire. în camera 3 se găseşte şi controlerul sau comutatorul. Ansamblul e închis înfr-o carcasă antigrizu-toasă. Motoarele cu aer comprimat sînt de tipul cu roţi dinţate, şi anume cu dinţi în V. Deoarece aceste motoare nu permit schimbarea sensului ds rotaţie, la partea dinspre dispozitivul de tăiere, cei doi arbori sînt echipaţi cu pinioane. Prin cuplarea alternativă a două pi-nioane cu reductorul dispozitivului de tăiere se obţin sensuri de rotaţie diferite ale roţii stelate. Face excepţie de la construcţia descrisă echipamentul motor al maşinilor de havat mici, penfru lucrări miniere de pregătire, al căror motor principal e cuplat direct cu dispo-zitivul de tăiere, avînd uneori un motor separat pentru dispozitivul de deplasare. Puterea necesară a motorului de acţionare se calculează cu relaţia: * 102 t^V nt 60 T)J în care ^0,85 e randamentul motorului; rj^ — 0,90 e randamentul dispozitivului de tăiere; r^=0,25 e randamentul dispozitivului ds avans; A (kgf) e forţa de tracfiune în lanţul de tăiere la roata stelată; T (kgf) e forţa de tracţiune în cablul dispozitivului de avans (sau la şenile); vt (m/s) e viteza de tăiere şi va (m/miri) e viteza de avans. Maşinile de havat se clasifică după diferite criterii, dintre cari cele mai importante sînt următoarele: după principful de lucru a! organului tăietor, în maşini de havat prin percusiune şi maşini de havat prin aşchiere, cari pot fi cu braf şi cu lanf, cu tijă, şi cu disc; după forma scobiturii, în maşini de havaf plan şi maşini de havat curb; după poziţia scobiturii, în maşini de havat paralel cu vatra, şi anume lîngă vatră, la o înălţime fixă şi la o înălţime variabilă, şi maşini de havat într-un plan oarecare; după destinaţie, în maşini de havaf pentru abataje (cu front lung şi cu front scurt), maşini penfru lucrări miniere de pregătire şi maşini universale. Maşinile de havat se mai pot clasifica după modul în care realizează avansul, manevra şi introducerea organului tăietor în scobitură, cum şi după agentul energetic folosit. După destinaţie, se deosebesc: Maşină de havat pentru abafaje cu front lung: Maşină de havat destinată să execute havarea în abatajele cu front lung. Maşinile de havat de construcţie VIII. Sistemul de răcire a motorului electric de la maşina de havat pentru abataj cu front lung. 1) ventilator; 2) rotorul electromotorului; 3) camera comutatorului; 4) cameră de răcire; 5) nervură; 6) capac frontal; 7) capac penfru vizitarea comutatorului. Havat, maşină de ~ 37 Havat, maşină de ~ recenta au cele trei dispozitive (de tăiere, de avans şi de manevră) plasate în carcase separate şi asamblate între ele. Dispozitivul de tăiere e de tipul cu lanf şi cu braf. Braful se poate roti în jurul axei rofii stelate, spre a permite introducerea sa în scobitură, şi e dispus, de regulă, lîngă vatră. Carcasele dispozitivelor sînt plasate astfel, încît la nevoie carcasa dispozitivului de tăiere se poate cupla cu cea a echipamentului motor şi în poziţie răsturnată (la 180°), havarea efectuîndu-se, în acest caz, Ia 25—50 cm de la vatră. Pentru 5) echipament motor; 6) carcasa dispozitivului de avans; 7) furtun pentru stropit; 8) manetă d© conducere. a permite havarea la alte distante de la vatră se construiesc şi maşini aşezate pe un postament, prin intermediul unor mecanisme cu şurub, cum şi maşini cu braful plasat pe un cilindru hidraulic. în mod curent se folosesc brafe plane; uneori se construiesc şi maşini cu brafe curbe, sau cu brafe echipate la un capăt cu o turelă tăietoare, cari realizează scobituri în formă de L. Maşinile de havat penfru abafaje cu front lung de puteri mari sînt echipate cu un desprăfuitor, dacă havarea se face lîngă vatră. Mişcarea de avans, ca şi cea de manevră, se execută prin tîrîre, folosind un froliu propriu şi, în general, trolii cu o singură tobă. Maşina se deplasează fie pe vatră, fie pe rama transportorului din abataj. în acest caz, maşina e echipată cu ghidaje corespunzătoare. Fig. IX reprezintă o astfel de maşină de havat, de consfrucfie recentă, în pozifia de lucru. Maşinile de havaf pentru abataje cu front lung pot fi adaptate relativ uşor, pentru lucrul în minele de sare, folosind sănii laterale, pentru havarea în pozifie verticală. Principalele caracteristici constructive ale maşinilor de havat pentru abataje cu front lung sînt: lungimea 2,3—3,5 m (excluziv braful, care are lungimea de 2—2,8 m); lăfimea 0,65—0,80 m; înăifimea 0,30—0,50 m; greutatea 2—4 tf; puterea 25—65 kW (uniorar); capacitatea tobei troliului 12—30 m (folosind un cablu cu diametrul de 16 mm). Lăfimea şi înăifimea sînt limitate de lărgimea culoarului m care se deplasează maşina, respectiv de grosimea stratului, determinînd astfel forma generală alungită a maşinii. Pentru buna desfăşurare a havării e necesar ca maşina să fie stabilă în front, adică braful să aibă fendinfa de a se înfige în rocă. Operafiile cari constituie ciclul de havare într-un abataj cu front lung sînt următoarele: Introducerea brafului în scobitură (v, fig. X), pentru care se pune în mişcare lanful şi se roteşte^ braful cu viteză cît mai mică; dacă rotirea se face cu froliul maşinii, se poate folosi un scripete pentru reducerea vitezej (v. fig. X a). Spre a evita scurtarea frontului havat, dacă rezistenfa acoperişului e suficientă, e de preferat ca operafia să înceapă cu braful rotit spre partea exploatată (v. fig. X b). Penfru stabilizarea maşinii în cursul acestei operafii, se foloseşte un stîlp de sprijin. — Havarea în lungul frontului (v. fig. XI), care se face cu braful rotit la circa 95° fafă de axa longitudinală a maşinii. Pentru deplasarea acesteia se ancorează extremitatea cablului de un stîlp plasat în abataj. Se porneşte lanful de havat şi apoi se deplasează maşina. Dacă stratele au înclinare medie (25—50°), maşina trebuie să mai fie ancorată cu un cablu de siguranfă, manevrat de un froliu, montat la extremitatea superioară a abatajului. în zone cu rocă tare, viteza se reduce corespunzător, folosind posi-bilităfile de reglare ale dispozitivului de avans, sau, în cazuri excepfionale, inter-calînd un scripete penfru demultiplicare. Folosirea unei viteze prea mari poate conduce Ia blocarea lanţului în scobitură. Cînd maşina ajunge lîngă stîlpul de ancorare, se opreşte întîi mişcarea de avans, apoi tăierea, se decuplează toba şi se desfăşoară cablul, legîndu-l din nou de stîlp, după ce a fost mutat la distanfa de 10—30 m. — Havarea coifului de sus (v. fig. XII), care se face manevrînd maşina astfel, încît să descrie o curbă, în care scop stîlpul de ancorare se mută într-o pozifie corespunzătoare, folosind totodată un stîlp de ghidare. — Scoaterea brafului din scobitură, care se face cu lanful în funcţiune, imediat după terminarea havării. — înapoierea maşinii în partea inferioară a abatajului (v. fig. XIII), care se face cu braful blocat în direcfia axei longitudinale a maşinii şi cu cufiteie demontate. Dacă stratele au înclinare mică (sub 17°), deplasarea maşinii se face cu ajutorul troliului, folosind a) normal; b) în strafe cu acoperiş rezistent; frontului. 1) stîlp de sprijin; 2) cablu; 3) stîlp de ancorare; 1) maşină de ' havat; 4) scripete; /) pozifia iniţială de lucru; II) pozi- 2) stîlp de ancorare, fia de terminare a lucrului. viteza de manevră. De vîrful brafului e fixată o rolă, care menţine maşina în direcfia corespunzătoare. La înclinări mai mari, maşina se deplasează prin alunecare, ajutată cu răngi şi folosind froliul ca frînă de siguranfă. IX. Maşină de havaf pentru abataje cu front lung. f) lanf; 2) braj; 3) reductorul dispozitivului de tăiere; 4) desprăfuitor; Havat. maşină de ~ 38 Havat, maşină de ~ Productivitatea maşinilor de havat se defineşte prin lungimea de front sau prin suprafafa havată pe schimb şi e funcfiune de viteza de avans a maşinii şi de consumul specific de cufite. XII. Havarea colţului de sus. maşină de havat; 2) stîlp de ar rare; 3) stîlp de ghidare. Deplasarea, avansul şi manevra se efectuează cu ajutorul unui froliu cu două tobe dispuse în părţile laterale ale maşinii, şi cari pot fi cuplate, decuplate sau frînate independent. Datorită modului în care sînt dispuse elementele componente, aceste maşini sînt mai scurte, dar mai înalte şi mai late decît cele pentru abafaje cu front lung, avînd următoarele dimensiuni: lungime 2- * -3,1 m, lăfime 1 * --1,1 m şi înălţime 0,5—0,6 m. Lungimea braţului e de 1,5-**2 m; puterea motorului e egală cu cea a motorului de la maşinile penfru front lung, iar greutatea e puţin mai mare, la maşini de putere egală. -- Ciclul de havare se compune din urmatoarele faze (v. fig. XV): introducerea braţului în scobitură, într-un colţ al x/l/. înapoierea maşinii de havaf în gol. a) înclinarea stratului = 0---1 7°; b) înclinarea stratuluî = 17*• -27°; f) rola; 2) cablu; 3) stîlp de ancorare. Pentru asigurarea unei productivităţi mai mari a havării trebuie folosite deci maşini puternice (cu viteză de avans mare) şi cuţite armate cu plăcuţe metalo-ceramice (cu uzură mai mică). Productivitatea (pe suprafaţă) e influenţată sensibil, în cazul rocilor moi, şl de lungimea braţului. Mărirea lungimii fronfului de lucru conduce la o creştere a productivităţii, Cea măi mare productivitate se obţine cînd lungimea fronfului se alege astfel, încît^havarea/ pe întregul' front, să se execute în 6—7 ore. 3 " ' b C li XV. Havarea în abafaje cu front scurf (camere), a) introducerea brafului; b) havarea normală; c) havarea pe pantă mar©; d) scoaterea brafului; /) cablu; 2) stîlpi de ancorare a cablurilor. abatajului, folosind ambele cabluri de tracţiune, după care maşina se apropie de front (v. fig. XV a); havarea frontului (toba situată în partea din faţă, adică în sensul înaintării, serveşte la tracţiune, iar cea din partea opusă, la stabilizarea maşinii) (v. fig. XV b), schimbarea poziţiei cablului folosit penfru stabilizarea maşinii, cînd există o pantă mare în abataj, havarea execufîndu-se de jos în sus (v. fig. XV c); scoaterea braţului după terminarea havării, retrăgînd maşina cu ajutorul unui singur cablu (v. fig. XV d). Ciclul următor se execută fie în sens contrar, fie în acelaşi sens, după ce maşina se deplasează cu braţul înainte, cu viteza de manevră. .0- O- 0. 0- 0. ^ ^ ^ o- <£- o- 0 0 o în condiţii normale, productivitatea realizabilă e de 80—160 m de front havaf pe schimb, respectiv de 120—400 m2 suprafaţă havată pe schimb. Maşină de havaf penfru abafaje cu front scurf: Maşina de havat care execută havarea în abatajele cu front scurf (v. fig. X/V). Aceste maşini au numai două carcase, cari conţin echipamentul mo+or, respectiv reducfoarele de viteza penfru tciere şi deplasare. Braţul lor e fixat rigid, în direcţia axei longitudinale a maşinii, lîngi vatră, şi e totdeauna plan. Se folosesc, în general, două tipuri constructive: cu roata stelată montată în partea maşinii dinspre vîrful braţului şi cu roata stelată montată în partea opusă; ultimul tip reclamă prelungirea lanţului pe sub maşină şi prezintă avantajul de a asigura în mai bune condiţii îndepărtarea materialului tăiat. X/V. Maşină de havat pentru abafaje cu front scurt (tip LVS 2), 1) lanî; 2) braj; 3) "reductor de viteză; 4) 'echipament motor; 5) tobe; 6) racordul de alimentare cu energie; 7) role. Productivitatea maşinilor de havat pentru abafaje cu front scurt e mai mică decît a celor penfru front lung, datorită lungimii mici a fron+ului. Caracteristica lor consistă în faptul că pot fi folosite pentru a tăia cîte o fîşie în fiecare schimb. Maşină de havaf penfru lucrări miniere de pregătire (v. fig. XV/): Maşină de havat care execută havarea în cursul efectuării lucrărilor de pregătire (galerii,' preabataje, plane înclinate, etc.). Aceste maşini au dispozitivul de tăiere cuplat direct cu motorul de acţionare şi montat pe un cadru rezemat de două grinzi metalice orizontale; cadrul se poate deplasa de-a lungul grinzilor şi se poate rofi atît în juruf unei axe paralele cu ^grinzile, cît şi după axa roţii stelate. Grinzile de susţinere a cadrului pot culisa pe două coloane verticale. Această dispoziţie permite schimbarea planului de havat, acesta Haveză 39 Hawaian putînd ocupa orice pozifie orizontală, cum şi unele pozifii verticale şi înclinate, asigurînd totodată deplasarea longitudinală şi rotirea brafului înjplanul respectiv. Deplasările men- XV/. Maşină de havaf penfru lucrări de pregătire. I) braf cu lanf; 2) reductor de viteză; 3) motor de acţionare; 4) grindă orizontală; 5) coloană verticală} 6) şasiu; 7) dispozitiv de pivotare; 8) roată; 9,10,11) dispozitiv de fixare în vatfă, în acoperiş şi în frontul de lucru. fionate se realizează manual, prin intermediul unor sisteme mecanice simple (şurub-piulifă, roată dinfată-cremalieră, etc.). Ansamblul e montat, prin intermediul unui dispozitiv de pivotare, pe un şasiu uşor deplasabil în subteran, fiind aşezat pe rofi de cale ferată sau pe şenile (în acest caz se foloseşte un motor separat pentru deplasarea maşinii). Maşina e echipată cu dispozitive penfru fixarea în vatră, la acoperiş şi în frontul de lucru. Dimensiunile maşinilor de havat pentru lucrări miniere de pregătire sînt aproximativ următoarele: lăfimea 0,8 m, lungimea 1,5 m şi înăifimea 1,8 m. Lungimea brafului e de 1,5—3 m, puterea motorului de 5—15kW, iar greutatea, de 1,2—2,5 t. Datorită mobilităfii lor, aceste maşini pot deservi 2—3 lucrări învecinate. în vederea săpării galeriilor se havează mai multe scobituri, dispuse conform schemei de împuşcare alese. După transportul maşinii de havat la frontul de lucru, se aşază braful în planul de havare corespunzător uneia dintre scobituri; apoi se fixează maşina în vatră, la acoperiş şi în frontul de lucru, cu ajutorul dispozitivelor corespunzătoare. Se îndreaptă braful cu vîrful spre unul dintre coifurile frontului de lucru, după care se execută havarea prin trei mişcări (deplasarea dispozitivului de tăiere înainte, rotirea dispozitivului în jurul axei rofii stelate şi retragerea dispozitivului). După deblocarea maşinii, se aşază braful în planul corespunzător unui alt făgaş şi operafia se repetă. A XVII. Maşină de havaf universală. 0 mofor; 2) cap universal; 3) suportul brafului; 4) brat cu lanf; 5) dispozitiv de avans; 6) echipament de deplasare (pe şenile); 7) scaunul havaforului. Maşinile de havat universale sînt compuse din trei carcase, cari confin dispozitivul de tăiere, mecanismul motor şi dispozitivul de avans, analog cu maşinile de havat în abafaje cu front lung (v. fig. XV//). Ansamblul se poate deplasa uşor, fiind montat pe şenile, pe rofi de cale ferată sau pe pneuri, fiind antrenat de dispozitivul de avans al maşinii. La aceste maşini, organul tăietor poate fi aşezat în diferite plane, iar braful se poate roti în jurul axei rofii stelate; aceste mişcări ale brafului se pot efectua mecanic. Organul care permite transmiterea mişcării de la motor Ia lanful de havat, în orice plan şi în orice pozifie s-ar găsi braful, se numeşte cap universal. Maşinile de havaf universale au gabarite mari şi greutate mare, avînd următoarele caracteristici principale: lungime (excluziv braful) 2,7—3,7 m; lăfime 0,8—1,3 m; înălfime 0,8—1,1 m; lungimea brafului 2-3,3 m; greutate 4-71 şi puterea 20-60 kW. Havarea în plan orizontal se poate face după două metode, după cum lăfimea frontului coincide sau e mai mică decît dublul lungimii brafului (metoda arcului complet şi metoda arcului incomplet). în primul caz (v. figr XVIII a), maşina e adusă în imediata apropiere a frontului şi e fixată cu braful rotit înapoi, după care se execută havarea, prin rotirea brafului. în al doilea caz (v. fig. XVIII b), havarea se execută prin trei operafii, şi anume; înaintarea maşinii cu viteză redusă; rotirea brafului (maşina fiind fixată); retragerea maşinii. în mod analog, tăind de sus în jos, se execută şi scobiturile verticale (v. fig. XVIII c). Maşina universală poate fi folosită la cîteva locuri de ^lucru apropiate. ■ i. Haveză, pl, haveze. .Havat, maşină de ^ ). ^ 2. Havuz, pl. havuzuri 1‘descoperif şi aşezat la nivelul terenului, executat din zidărie XVIII. Scheme de havare cu maşina de havaf universală. a) havare în plan orizontal (metoda arcului complet); b) havare în plan orizontal (metoda arcului 'incomplet); c) havare în plan vertical; I) tăierea la mersuRnainte; //)’secerarea;///) tăierea la mersul înapoi. M/ne: Sin. Maşină de havat (v. Arh.: Basin sau rezervor de apă, Maşină de havaf universală: Maşină de havat destinată să execute havarea în abataje-cameră cu frontul de 4—6 m, cum şi în cursul executării lucrărilor miniere de pregătire, cu profil mare. sau din beton, care are amenajate, adeseori, fîntîni fîşni-toare, şi care serveşte ca element decorativ în parcuri, grădini, piefe, etc. 3. Hawaian. Geo/. V. sub Vulcan. Hawe 40 Hedenbergit 1. Hawe. Metg.: Aliaj crom-nichel confinînd 15—21 % Cr şi uneori şi 0,5—2,2% Fe, 0—3% Mn, 0,5—15% Si, sub 0,15% C, şi restul nichel. E un bun înlocuitor at aliajelor nicrom (v.) şi nicroterm (v.) şi e folosit pentru rezisfoare cari pot funcţiona pînă la 1200°. 2. Hay, punte Elf., Telc.: Punte de măsură în curent alternativ pentru inductivităfi. în braful opus inductivităfii de măsurat L (v. fig.) exista o capacitate fixă şi o rezistenfă variabilă. Echilibrul punfii depinde de frecvenfa, iar reglajele celor două rezistente variabile se influ-enfează reciproc. Relafiile de echilibru sînt următoarele: RJL + ^=RhRc. Punte Hay. Factorul de calitate al bobinei e dat de T„ ■ Ra(oC Se foloseşte în special pentru măsurarea inductivităfilor în curent alternativ şi ca schemă de aparat pentru măsurarea factorului de calitate (Q-metru), în cazul factorilor de calitate (v.) mici. s. Hayford, elipsoidul Sui Geod. V. sub Elipsoid de referinfă. 4. Hayne, aliaje Metg. V. sub Stellit. s. Hazna, pl. haznale. Canal. V. Fosă septică. Hădărag, pl. hădărage. 1. Ind. far.: Lemnul cel scurt al îmblăciului, articulat cu coada, cu care se bat grînele. Var. Hădărag, Hadarag. 7. Hădărag. 2. Pisc.: Fiecare dintre lemnele de la cele două capete ale năvodului, de cari frag pescarii. Var. Hădarg, Hadarag, Hădărăg. 8. Hădărag. 3. Ind. far.: Sin. Hădărău (v.), Titirez. 9. Hădărău, pl. hădăraie. Ind. far.: Piesă de lemn — legată la capătul superior de suportul coşului şi sprijinită la celălalt capăt pe piatra alergătoare a morii de apă sau de vînt — care se mişcă continuu prin învîrtirea pietrei, scuturînd teica şi lăsînd să cadă boabele din coşul morii. Var. Hădărag, Hadarag. Sin. Titirez. 10. Hăizaş, pl. hăizaşe. 1. Ind. far.: Teren înclinat pe care se dă drumul la vale lemnelor din pădure (Transilvania). 11. Hăizaş. 2. Ind. far.: Acoperişul casei (Moldova). t2. Hălcire. Mine: Sin. Cioplire (în minele de sare) (v.). 13, Hăfaş, pl. hăfaşe. Geogr.: Cărare îngustă pe versantele muntoase, făcută de obicei de trecerea turmelor de oi. 14, Hăfiş, pl. hăfişuri. Silv.: Sin. (pe cale de disparifie din terminologia de specialitate) Desiş (v.). V. şl sub Arboret 2. 15, Hă|uri. Ind. piei. V. sub Frîu-căpăsfru. ie. HCH. Ind. chim.: Numire convenţională a insecticidului hexaclorciclohexan (v.). Sin. HCC; HCCH; BHC; 666. 17. HDA. Ind. hîrf,, Ind. lemn.: Sin. Hîrtie decorativă de acoperire (v. Hîrtii impregnate, sub Hîrtie). îs. HDS. Ind. hîrf., Ind. lemn.: Sin. Hîrtie decorativă stratificată (v. Hîrtii impregnate, sub Hîrtie). 19. He Chim.: Simbol literal penfru elementul Heliu. 20. Heaviside, condiţia lui Elf., Telc.: Relafia: RC = LG, care trebuie să fie satisfăcută de parametrii primari (lineici) R, C, L şi G ai unei linii electrice lungi, pentru ca viteza de faza şi constanta de atenuare să nu depindă de frecvenfa (v. sub Constanta de propagare a unei linii electrice), ceea ce condifionează propagarea fără distorsiuni a semnalelor pe linie. Dacă G şi R sînt dafi, constanta de atenuare e minima pentru valorile lui L şi C cari verifică condifia Iui Heaviside (v. Linie electrică; încărcarea liniilor). 21. Hechf. Ind. piei.: Forma sub care se prezintă o piele de la care s-au detaşat poalele (v. şl sub Cruoonare), şi care se foloseşte la prelucrarea anumitor piei tehnice sau a altor piei mai grele penfru fefe de încălfăfninte, ale căror poale au o structură prea rară penfru a putea fi folosite la ţroit. 22. Hecla, bronz Metg.: Bronz cu confinut mic în staniu şi în plumb, însă cu confinut mare în fier, caracterizat prin bună rezistenfă Ia coroziune. Are compozifia: 60,4% Cu, 1 % Sn, 0,5% Pb şi restul fier. E folosit ca înlocuitor al bronzurilor de staniu obişnuite, la executarea anumitor piese. 23. Hecnum. Metg.: Aliaj cupru-nichel cu compozifia 55— ■••60% Cu şi 45—40 Ni, cunoscut mai mult sub numirea de consfanfan. V. sub Cupru, aliaje de 24. Hecticoceras. Paleonf.: Amonit jurasic, cu cochilia evo-lută şi larg ombilicată. Circumvolufiunile sînt (în secfiune) ovale sau în patru laturi, iar ornamentafia e formată din coaste cu tubercule periombilicale, prin cari se deosebeşte de genul Oppelia. Specia Hecticoceras inflexum Gross. a fost identificată în Callovianul de la Vadul Crişului, 25. Hecfo-. Gen.: Prefix care indică însutitul unei uni-tăfi de măsură. Exemple: hectometru, hectolitru, hectar. 26. Hectograf, pl. hectografe. Poligr.: Sin. Şapirograf (v.). 27. Hecfomefrice, unde Telc.: Unde radioelectrice cu lungimi de undă cuprinse între 100 şi 1000 m. Undele hecfomefrice se propagă bine, sub forma de undă de sol, pînă la 100—500 km. La aceste frecvenfe, unda ionosferică e puternic absorbită ziua şi permite numai noaptea legături pînă la 2000—3000 km. Undele hectomefrice se folosesc penfru radiodifuziune (535—1605 kHz), pentru aviafie, servicii mobile terestre, etc. Sin. Unde medii. 28. Heddal. Metg.: Aliaj laminabil de aluminiu, cu 1,5%Mnşi restul aluminiu. Ecruisaf, are următoarele caracteristici mecanice: crf= 16—20 kgf/mm2, 6 = 8—10%, tj>=50—55%, duritate HB~A0‘"50 kgf/mm2. Nu se durifică prin tratament termic. Se laminează în bare, în table, benzi, sîrme, profiluri, etc. şi se foloseşte în locul aluminiului pur, cînd piesa reclamă o rezistenfă mecanică mai mare. 29. Heddenal. Mefg.,* Aliaj laminabil de aluminiu, cu compozifia 2—2,3% Mg, 1,3—1,5% Mn şi restul aluminiu. Are proprietăţi mecanice superioare heddal-ului (v.), şi anume: în stare ecruisată are cr,=25—35 kgf/mm2, 5 = 5—6% şi duritate HB~ 70—80 kgf/mm2; în stare recoaptă are 6 = 20—25%. Nu se durifică prin tratament termic. 30. Heddur. Metg.: Aliaj de tipul duraluminului (v.), cu compozifia 3,5—5% Cu, 0,3—0,8% Si, 0,2—1,2% Mn, 0,4—1% Mg şi restul aluminiu. E laminabil, se durifică prin tratament termic şi are proprietăfi mecanice superioare. 31. Hedenbergif.M/neraJ.: CaFe#,[Si206]. Mineral din grupul piroxenilor cu lanfuri anionice simple, avînd compozifia chimică: CaO 22,2%, FeO 29,4%, Si02 48,4% şi confinînd uneori MnO (manganohedenbergit) şi rar a lealii şi alumină. Se formează prin procese mefasomatice de contact, de cele mai multe ori în calcare sau la contactul acestora cu rocile magmatice, fiind caracteristic unor zăcăminte de mag-netit şi de calcopirită. în parageneză cu hedenbergitul se înfîlnesc: ilvaiful, magnetitul, granafii feriferi, epidoful, unele sulfuri (pirotinul, blenda), etc. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, pre-zentîndu-se în special sub formă de mase radiare sau columnare. Are culoare verde închisă pînă fa neagră-verzuie, cu urma cenuşie deschisă, verzuie. Are luciu sticlos, duritatea 5,5—6 şi gr. sp. 3,5. Prezintă clivaj bun după fafa de prismă (110), Heder 41 Heliogratie cu un unghi de 87°. Are indicii de refracţie: 1,732—1,739; ,737—1,745; ng= 1,751 —1,757 şi prezintă pleocroism de la incolor {np) pînă !a verde slab (ng). Se înfîlneşte în URSS, în skarnele zăcămintelor de la Ciokpak (Cazahstan), în mina de la Troiţk (Altai); în ţara noastră se găseşte în skarnele formate la contactul calcarelor cu granodioritele din Banat, etc. 1. Heder, pl. hedere. Agr., Uf. V. sub Combină agricolă. 2. Hedifan. Mineral.: Varietate de mimetesit (v.) care confine 10—14% calciu. E galben-cenuşiu, compact; are duritatea 4,5 şi gr. sp. 5,04. 3. Hegfveifif. Mineral.: Varietate de zircon (v.) care confine 7—12% Th02 şi 1,5% (uneori mai mult) U3C>8. 4. Hehner, indice Ind. alim.: Raportul dintre greutatea de acizi graşi insolubili în apă confinufi într-o anumită sub-stanţă grasă şi dintre greutatea acestei substanfe. Se exprimă, de obicei, în procente. Se determină prin saponificarea cu potasă alcoolică a substanfei grase şi descompunerea săpunului format cu ajutorul acidului clorhidric. Acizii graşi rezultafi sînt separafi din amestec cu ajutorul eterului etilic. Telc.: Procedeu de modulafie generator de curent continuu 5. Heising, modulaţie în amplitudine, în care un debitează un curent total constant pe tubul modulator şi pe tubul oscilator puse în paralel (v. fig.). în funcţiune de tensiunea alternativă aplicată pe grila tubului modulator, rezistenfă lui internă variază, provocînd variafia procentului din curentul total, absorbit de acest tub. Astfel se creează o variafie a tensiunii anodice aplicate oscilatorului, în ritmul tensiunii modulatoare. Curentul total constant se obfinecu ajutorul unei induc-tanfe de valoare mare în m; Monfaj penfru modulaţie Heising-1) borne pentru aplicarea tensiunii modu-fafoare; 2) generafor de curent continuu,* 3) bobină de şoc penfru joasă frecventă; 4) tub modulator; 5) bobină de şoc penfru înaltă frecventă; 6) fub oscilator; 7) monfaj oscilator în trei puncte (Hartley). serie cu generatorul de curent continuu. Modulafia Heising are un randament slab, reclamă tuburi modulatoare de mare putere şi cu factor de amplifi- care mare şi nu asigură o redare bună a frecventelor modulatoare foarte joase. Sin. Modulafie prin absorpfie, Modulafie cu curent constant, Modulafie cu bobină de şoc. 6. Hekisfoferme. Geobof.: Specii de plante cari trăiesc şi se dezvoltă (vegetează) Ia temperaturi sub 0°. Acest grup de plante, din care lipsesc speciile lemnoase, seîntîlneşte aproape excluziv în regiunile arctică şi antarctică, unde temperatura medie în lunile cele mai călduroase e sub 0°. 7. Heienică. Poligr. V. Elenică. 8. Heleşfeu, pl. heleşfeie. Pisc. V. Eleşteu. 9. Helianfină. Chim. V. Metiloranj. 10. Heliasfraea. Paleonf.: Hexacoral colonial din familia Astreidae, cunoscut din Jurasic pînă azi, avînd colonia formată din calicii circulare unite printr-un ţesut calcaros numit coenenchim. Sepfele unui caliciu sînt legate cu sepfele caliciului vecin prin’coaste septale. Specia Heliastrea reussiana E. et H. se înfîlneşte în ţara noastră în Tortonianul de la Bahna (Mehedinţi) şi de la Costei, Lăpugiu-Hunedoara. 11. Helicid. Ind. chim.: Substanţă folosită pentru distrugerea melcilor şi a altor gasteropode. 12. Helicopegmaf. Paleonf. V. Elicopegmaf. is. Helicosfeg. Paleonf. V. Elicosteg, Heliasfraea reussiana. 14. Heiindon, coloranţi Ind chim.: Numire uzuală pentru coloranţii din clasa indigoului şi a tioindigoului (v.), cu excepţia unor coloranţi cum sînt galben Heiindon 3 GN şi brun Heiindon 3 GN, cari sînt antrachinonici — şi galben Heiindon CG sau CM, cari sînt benzochinonici. Toţi aceşti coloranfi dau pe lînă nuanţe cu rezistente foarte bune Ia lumină (6—8) şi Ia piuă (5). Prin imprimare dau nuanfe strălucitoare şi rezistente pe pînza de bumbac. Coloranfii Heiindon utilizabili în imprimerie au fost în mare măsură înglobafi în clasa coloranfilor de tip Indantren pentru imprimare. îs. Helio, pigmenţi Ind. chim.: Numire uzuală pentru unele lacuri şi pentru unii pigmenfi organici. Exemple: azo-lacuri derivate de Ia (3-naftol sulfonat: portocaliu Helio CAG (anilină diazotată cuplată cu acid 2-hidroxinaftaIen-6-su!fonicl sub forma sării de calciu) (sin. Portocaliu Vulcan GR); derivafi ai a-naftolului sulfonat: Bordeaux Helio BL (a-naftilamină diazotată şi cuplată cu acid 1-naftol-5-sulfonic, sub forma sării de calciu). Printre azopigmenţii mai importanfi derivafi de la |3-naftoI e roşul rezistent Helio RBR (|3-naftoI cuplat cu diazo de m-4-xilidină), etc. Se întîlnesc şi pigmenfi derivafi ai antrachinonei. ie. Heliodon, pl. heliodoane. Arh.: Aparat folosit pentru studiul însorini, în arhitectură şi în urbanism, care permite iluminarea artificială a machetei obiectului de studiat (formă de relief, clădire, cuartal, stradă, etc.) în condifiile de iluminare cu lumină solară. Orice tip de heliodon se compune din două părfi: o lampă electrică, care reprezintă soarele; o planşetă cu indicator de orientare, pe care se aşază macheta obiectului şi pe care se măsoară, la scara machetei, umbrele proprii şi cele purtate. La unele tipuri, lampa e fixă, iar planşeta e mobilă şi poate lua orice pozifie fafă de sursa de lumină, iar la altele planşeta e fixă, iar lampa e mobilă şi poate imita mersul aparent a! soarelui pe bolta cerească. 17. Heliodor. Mineral.: Varietate de berii (v.), galben transparent, cu un mic confinut în fier. îs. Helicflîif. Mineral.: Sin. Ecdemit (v.). 19. Heliogen, coloranţi Ind. chim.: Numire uzuală pentru pigmenţi şi coloranfi ftalocianinici (v. Ftalocianine). 20. Heliograf, pl. heliografe. 1. Tehn., Desen: Aparat folosit pentru obfinerea de copii de pe desene, planuri, hărfi, desenate pe hîrtie de calc, pe hîrtii special preparate, sensibile la acfiunea luminii (de ex. hîrtie ozalid). Copiile heliografice se execută după principiul copiilor fotografice (fotocopii). Se deosebesc: heliografe cari folosesc lumina solară şi heliografe cari folosesc lumina dată de o lampă cu mercur (numite impropriu heliografe). Heliografele cu lampă cu mercur sînt mai bune, deoarece pot fi folosite în camere (independent de radiafia solară) şi pot scoate copii cu o lăfime dafă, dar cu lungime relativ foarte mare, fără înnădire. După expunerea Ia lumină, hîrtia sensibilă se developează (înfr-o atmosferă îmbibată cu amoniac) şi se fixează aparent desenul copiat. Desenele în tuş albastru, verde şi roşu nu pot fi copiate, copia desenului apărînd foarte slabă sau ne-apărînd deloc. Sin. Aparat heliografic de copiat. 21. Heliograf. 2. V. sub Insolafie 1. 22. Heliografie. Poligr.: Procedeu de tipar calcografic pentru reproducerea şi multiplicarea originalelor în semitonuri, cu clişee de cupru plane, obfinute pe cale fotochimică. Placa de cupru respectivă se acoperă cu un strat de asfalt cu granule fine, cari descompun clişeul în puncte. După depunere, placa se încălzeşte, pentru ca granulele de asfalt să se lipească de cupru. Se prepară apoi un strat de gelatină, sensibilizat cu bicromat de amoniu, care se aşază pe o placă de sticlă, peste care se aplică originalul de reprodus (în diapozitiv) şi se iluminează. Se îndepărtează diapozitivul, se aşază straiul de gelatină cu fafa în jos peste stratul de asfalt de pe placă şi Heliogravură 42 Heliu se introduce placa cu fotul în apă caldă, care disolvă stratul de gelatină, mai mult sau mai pufin, în funcfiune de acfiunea mai slabă sau mai intensă a luminii care a trecut prin diapozitiv. Se tratează apoi cu clorura ferică, care corodează inegal placa, după grosimea inegală a stratului de gelatină (cu cît stratul de gelatină e mai subfire, cu atît gravarea e mai adînca). Modul de conducere a gravării chimice şi normele cari stau la baza ei sînt aceleaşi ca la rotoheliogravură (v.). Pentru originale policrome se realizează un clişeu prin fotografiere fără filtru (v. sub Reproducere fotografică) şi la tipărire se colorează acest clişeu cu diferite cerneluri colorate, ca şi cum s-ar picta o copie a originalului. î, Heliogravură. Poligr.: Ansamblul procedeelor foto-chimice şi fizice cu ajutorul cărora se execută clişeele de cupru pentru tipărire în heliografie (v.). V. şi sub Rofohelio-gravură. 2. Helîolifes. Paleonf.: Octocoral aberant din subclasa Alcyonaria, caracteristic pentru Siiurian şi Devonian. Colonia masivă e formată din două feluri de calicii tubulare: unele mari, cu planşee distanfate şi cu 12 septe rudimentare (din care cauză e considerai uneori mai aproape de hexacorali), şi altele mici, lipsite de septe şi cu planşee foarte dese. Caliciile sînt prinse într-un coenen-chim tubular. s. Helîomefry, pl. heliometre. Astr.: Instrument folosit pentru determinarea diametrului solar şi a disfanfei unghiulare dintre doi aştri vecini. E compus dintr-o lunetă al cărei obiectiv e constituit din două jumătăfi cari se pot deplasa una fafă de cealaltă, astfel încît se poate obfine suprapunerea celor două imagini. Distanfa unghiulară se obfine direct, citind pe un micrometru valoarea deplasării. 4. Helion; Fiz.: Sin. Particulă alfa (v. a, particulă ~). 5. Heliopora. Paleonf.: Alcionar colonial cunoscut din Cre-tacic pînă azi. Colonia masivă, formată din două feluri de calicii tubulare unite printr-un coenenchim tubular, e foarte asemănătoare cu genul Heliolites, de care se deosebeşte însă prin structura cristalină a scheletului şi prin numărul inconstant de septe, a b Helîolifes. ) aspectul coloniei; b) porţiune mărită. o. Heliosfaf, pl. helic- Heliopora. State. 1. Opt.; Instrument aspecful coloniei; fa) porfiune mSrifîi constituit dintr-un sistem op- c' s une* tic acfionat de un mecanism de ceasornic, pentru a trimite un fascicul de raze sobre înfr-o direcţie determinată. 7. Heliosfaf. 2. Arfe gr.: Instrument de tipul celui precedent, folosit în tipografie pentru a trimite într-o direcfie bine determinată un semnal luminos, cu ajutorul unui fascicul de raze solare. 8. Heliotrop. 1. Mineral.:- Varietate de calcedonie, opacă, verde închisă, cu pete roşii. Varietăfile cari se lustruiesc frumos se prelucrează pentru obiecte ornamentale. 9. Heliofrop. 2. Chim.: Materie colorantă diazoică, obţinută prin diazotarea benzidinei sau a anisidinei cu acid 2-naftol-8 sulfonic şi 1 -n a f toi-4,8-di sui fonic. Se obfin astfel : heliotrop 2 B, care e sarea de sodiu a acidului dianisidin-diazo-dietil-naffilaminsulfonic, sub forma unei pulberi brune, solubile în apă, care colorează bumbacul, într-o baie cu săpun, în roz-violet, — şi heliofrop B, care e sarea de sodiu a acidului benzidin-cisazo-toluilenoxamin-azofrinaffolsulfonic, pulbere galbenă, solubilă în apă, care colorează bumbacul în violet. 10. Heliofrop, pl. heliofroape. 3. Geod.: Instrument de semnalizare folosit în Geodezie pentru a uşura vizibilitatea Ia distanfe mari, care de cele mai multe ori e îngreunată mult de impurităţile şi de ceafa din atmosferă. Heliotropul se aşază în punctul vizat cu teodolitul, de unde el trimite razele soarelui, prin reflexiune pe o oglindă plana, spre punctul de stafie din care se vizează. Instrumentul are, în general, un mecanism care permite menfinerea razelor reflectate pe direcfia constantă de vizare, în timp ce Soarele se mişcă pe bolta cerească. în operafiile de ridicare geodezică se folosesc mai multe heliofroape: unul în stafia de teodolit şi altele în punctele vizate, cari pot comunica două cîte două printr-un cod (folosind lumini colorate: roşu, verde, prin ecranare). în timpul nopţii, heliotroapele sînt înlocuite cu faruri speciale cu lămpi electrice, alimentate de la generatoare de mîna, de la acumulatoare sau de la electrogeneratoare acfionate cu motoare. 11. He iofrop, esenţa de Chim.: Ulei eteric obfinut prin macerarea în grăsimi a florilor din specia Heliotropium peruvianum L.; are miros de vanilie şi de migdale amare; e folosit mult în cosmetică şi în parfumerie. Sintetic, se prepară din safrol, prin fierbere cu hidraf de potasiu alcoolic şi oxidarea produsului obfinut cu bicromat de potasiu şi acid sulfuric. 12. Heliofropar, pl. heliotropari. Geod.: Persoanăcare acfio-nează şî asigură funcfionarea heliotropului (v. Heliotrop 3). 13. Heiiofropină. Chim.: Eterul metilenic al protocatechu-aldehidei. Se prezintă sub formă de cristale albe sau albe- gălbui, strălucitoare, cu p. f. 37° şi p. f. q________pj, 263°, cu miros dulce, caracteristic florii j j 2 de heliofrop. E solubil în solvenfii organici q q obişnuifi; pufin solubil în apă rece, mai HC^ \/ uşor solubil in apa calda, din care poate j jj fi cristalizat în formă de cristale mari. j-jq q|-j Prin expunere la lumină şi la aer, helio- ^C^ fropina devine galbenă şi se descompune, j oxidîndu-se lent în acid piperonilic. Se CHO prepară sintetic, prin oxidarea isosafrolului cu acid cromic ori cu ozon, sau din aldehida protocafechu, prin încălzire cu hidroxid de potasiu şi iodură de metilen. Se găseşte în uleiul eteric al florilor de Spiraea ulmaria şi Robinia pseudoacacia şi în fructele de vanilie. Se utilizează în parfumerie şi în industria săpunului. Sin. Piperonal; 3,4-MetiIendioxibenzaIdehidă. 14. Heîiofropistii. Biol.: Fototropism (v.) care foloseşte ca factor de orientare lumina soarelui. De exemplu: floarea-soarelui îşi îndreaptă capituiele spre soare şi rădăcinile în sens contrar. 15. Heliu. Chim.: He. Element din grupul zero al sistemului period/c (familia gazelor nobile). Are nr. at. 2, gr. at. 4,003, gr. sp. 0,137 şi e zerovalent. Existenfa heliului a fost semnalată în 1868 în spectrul Soarelui, printr-o linie galbenă intensă. Aerul confine 5 cm3 heliu Ia 1 m3. Heliul se găseşte în cantităfi mici în toate mineralele radioactive de uraniu şi toriu (monazit, cleveit, etc.), unde ia naştere în procesul transformărilor radioactive; în cantităfi mai mari, pînă la 1%, se găseşte în unele surse de gaze naturale. Heliul are trei isofopi: ^He şi ^He, cari se găsesc, respectiv, în proporfia de 1,3 * 10—4% şi de 99,9999% în heliul natural, şi ^He, obfinut prin reacţiile nucleare 3U (y, p^He, 3U (n, p) ^He şi 4Be(n,d)2He şi care se dezintegrează cu emisiune de particule |3~, cu timpul de înjumătăfire de 0,89 s. Heliul e un gaz incolor, inodor, cu p. f. —272,1° (la presiunea de 25 at), pl f. —268,98° şi densitatea 0,178 48. Molecula de heliu e monoatomică. Heliul a fost ultimul gaz care a putut fi lichefiat. La lichefierea Iui s-au Helix 43 Helvefică, zona ^ înfîmpinat dificultăţi deosebite, deoarece heliul, ca şl hidrogenul, spre deosebire de alte gaze, la temperaturi obişnuite, prin destindere, nu se răceşte, cl se încălzeşte şi abia sub —250° începe să se comporte „normal". Lichefierea heliului a reuşit numai cu hidrogen lichid, care, prin evaporare, produce o răcire sub temperatura critică a heliului (—268°). Căldura de topire a heliului solid e foarte mică (0,C03 3 kcal/mol), ceea ce înseamnă că forfele cari unesc atomii în cristal sînt foarte slabe, de natura forfelor van der Waals. Solubilitatea lui în apă e apreciabilă: 8,8 cm3 la 1 I de apă, la 20°. în maşinile de lichefiere a aerului prin detentă rămîne o porfiune de gaz nelichefiată, care confine heliu şi neon. Aceste două gaze pot fi separate cu ajutorul cărbunelui activ, care, la temperatura aerului lichid, adsoarbe numai neonul. Acelaşi principiu e folosit la separarea heliului din gazele naturale. Heliul amestecat cu 15% hidrogen e folosit la umplerea baloanelor. Deşi el e de două ori mai greu decît hidrogenul, forfa ascensională a balonului umplut cu heliu reprezintă 93% din aceea a balonului umplut cu hidrogen. Folosirea heliului elimină însă complet riscul aprinderii. Heliu! e folosit ia umplerea becurilor electrice şi a termometrelor cu gaz. Nu se cunoaşte nici o combinaţie a heliului cu alte elemente. j. Helix. Paleonf.: Gasteropod pulmonat terestru cu cochilia foarte variată ca formă — conică globuloasă sau discoidală — şi cu peristomul circular, oval sau semicircular. Cuprinde un număr foarte mare de specii, cari au fost repartizate în numeroase subgenuri. E foarte răspîndif în depozitele terţiare marine şi lacustre, unde a fost adus de rîuri (de ex.: Helix Marioni în Eocenul mediu, Helix rugulosa şi Helix Raimondi în Oligocenu! superior, Helix delphinensis în Ponfian, etc.), cum şi în formaţiunile cuafernare (loess). Specia Helix Mrazeci Sevasfos se în-tîlneşfe frecvent în ţara noastră, în Meo-fianul inferior al regiunii subcarpatice din Muntenia. 2. Heli, telegraf Telc. V, sub Telegraf. St Heller, reacfia lui Chim. biol.: Reacfie folosită penfru recunoaşterea albuminelor. Se bazează pe acţiunea coagulantă a acidului azotic fafă de albumine, care determină formarea unui inel la limita de separare a celor două solufir. 4. Hellhofif. Expl.: Exploziv lichid, brizant. Se obţine prin disolvarea dinitrofoluenului, la temperatura obişnuită, în acid azotic cu concentraţia maximă (65 părţi acid azotic 99% şi 35 părţi dinitrotoluen). 5. Helmholfz, ecuafia lui 1. Mec., Hidr.: Ecuaţie fundamentală din teoria vîrfejuriîov, în care intervin viteza fluidului şi rotorul vitezei, eventual şi forfele exterioare, avînd forme diferite, după cum se referă Ia un fluid ideal sau la un fluid vîscos. Pentru fluide vîscoase incompresibile, ecuaţia Iui Heim-holtz are forma: proiecţiile pe axele de coordonate cartesiens triorfogonale sînt de forma Helix Mrazeci. ^-(£2 grad) rot Q iL Q m care f e forţa exterioară raportată la unitatea de masă, Q şi |x sînt densitatea şi^ viscozitatea dinamică ale fluidului, v e viteza fluidului şi Q = rot v. Dacă viscozitatea e con-ecuaţia devine dQ /Tc .v - . - . |i stantă, (Q grad) v~ rot ţ-\------\/2Q , iar dacă se admite că forţa exterioară derivă dintr-un potenţial, rezultă: grad)i>= y V2£2 , deoarece rot / = 0, pentru /—grad U; în acest ultim caz, («: ± , c)* Vj,dy d 1+„A) Q,-dy c)z/ 4_Q  + o d) M1 f d2 , d2 , d2 ) = 0, incompresibile (div v~0), devine: -(Q grad) v = 0. iar pentru fluide ideale dQ d t Din ecuaţia lui Helmholtz pentru fluide ideale rezultă conservarea în timp a caracterului irotaţional al mişcării: dacă la t — tn, Qo = 0 atunci şi adică Q = const. *n d t punctul considerat ataşat mişcării fluidului pentru orice £>£0- e. Helmholfz, ecuafia lui 2. Opf.: Relaţia AB> / - tg u = = A'B'• /'* tg u\ unde AB şi A'B' sînt, respectiv, lungimea unei dimensiuni a unui obiect şi lungimea corespunzătoare a imaginii respective într-un sistem optic, / şi f sînt distanţa focală obiect şi distanţa focală imagine a sistemului, u e unghiul pe care-1 formează cu axa sistemului optic.o rază de lumină oarecare, ce porneşte din punctul în care obiectul e înţepat de axa sistemului, şi u' e unghiul corespunzător pentru raza emergentă din spaţiul-imagine. 7. HelmhoSfz-Gibbs, ecuafia lui Chim. fiz. V, Gibbs-Helmholtz, ecuaţia lui 8. Helminthoidea. Paleonf.: Urme de tîrîre, atribuite moluş-telor, cari se prezintă sub forma unor canale simple, răsucite şi paralele. Sînt foarte frecvenfe în depozitele Flişului cretacic şi paleo-gen din Carpaţi şi din Alpi- 9. Helmiilfologie. Biol.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul viermilor, moluş-telor şi al altor animale inferioare, cum şi cu studiul bolilor provocate de aceştia. Helmintologia se împarte în: medicală, veterinară şi agricolă. 10. Helminfoze, sing. helminfoză. Zoof.: Boli provocate de helminţi (viermi), cari produc daune economice prin mortalitate, tăier? de necesitate, slăbirea animalelor şi prin pierderea diferitelor organe şi ţesuturi infestate. 11. Helsfife, sing. helofîtă. Oecbot.: Plante cari trăiesc cu partea lor inferioară (rădăcini, rizomi, stoloni, uneori chiar frunzele inferioare) în apă, în nămol sau în sol excesiv de umed, tot timpul anului sau numai o parte din an, în timp ce restul plantei (tulpini, frunze, flori) se dezvoltă în aer. Astfel de plante se dezvoltă în mlaştini, la marginea bălţi-lor, a pîraielor şi a rîurilor, în turbării, etc. De exemplu: Phragmites communis (trestia), Typha (papura), unele rogozuri (Carex riparia, Carex rosfrata, etc.), Rumex hydrolapathum (ştevia de baltă), unele specii de muşchi, etc. Helofitele sînt intermediare între hidrofife (v.) şi xerofite (v.), în condiţiile climatice din stepe, sau între hidrofite şi mesofite (v.), în condiţiile climatice din regiunile muntoase şi deluroase. Sin. Helofiton. 12. HeSsinkif. Pefr.r Rocă aplitică formată din parageneza albitului şi a epidotuîui. îs. Helvefică, zona Sfratigr.: Zona externă a AIpilor, cuprinzînd în Alpii occidentali masivele cristaline autohtone Fliş cu Helminihoidea (amprenfă fiziologică). Helvefian 44 Hematii externe (Belledonne, Mt. Blanc, Aar, St. Gothard, etc.) şi formafiuni mesozoice şi eocene, cu structură în pînze de şariaj (pînzele helvetice), în Alpii orientali se deosebesc două zone externe: una mai la interior, cuprinzînd Flişul din Bavaria, a doua mai la exterior (zona helvetică în sens restrîns), caracterizată prin dezvoltarea unor faciesuri calcaroase în Neocomian (Schattenkaike în Apfian), prin gresii glauconitice cu fosfaţi în Albian şi Cenomanian, marne şi calcare marnoase, în parte roşii, în Turonian-Senonian, cu intercalafii locale de gresii glauconitice (Strate de Wang) şi cu gresii marnoase şi negricioase la partea superioară a seriei (Maestrichtian), gresii glauconitice, arcoze, calcare numulitice şi calcare cu Litho-thamnium în Paleogen. Zona helvetică se prelungeşte spre est în zona Flişului extern al Carpafilor (zona beskidă). 1. Helvefian. Strafigr.: Etaj ai Miocenuiui cuprins între depozitele cu Pecten beudanti şi Pecten hornensis ale Burdigalianului superior şi depozitele cu Amussium denudatum şi Amussium cristatum ale Tortonianului inferior. Fauna Helve-fianului cuprinde mai multe forme comune cu Burdigalianul şi, în general, e numai pufin deosebită de fauna Tortonianului. Fosilele mai răspîndite ale acestui etaj sînt lamelibranhiatele: Oncophora partschi, Cardita jouanneîi, Pecten besseri, şi gasteropodele: Proto cathedralis şi Murex turonensis. Fauna de mamifere cuprinde speciile: Rhinoceros sansaniensis, Acera-therium incisivum şi reprezentanfi ai genurilor Masfodon, Dino-therium, Palaeomeryx, Dicrocerus (fauna deSansan în Franfa). Depozitele cele mai răspîndite ale Heivefianului sînt nisipuri, gresii şi conglomerate (molasă), apoi argile cenuş'i şi marne micacee (Schlier). Heivefianul din Carpafii orientali e reprezentat prin conglomerate (Conglomerate de Brebu) urmate de gresii şi de marne în parte roşcate, cu intercalafii de gips şi tufuri dacitice. Aceste depozite sînt cuprinse între nivelul cu Pecten hornensis (Burdigalianul superior în basinul văii Teleajenului) situat la partea superioară a formafiunii salifere inferioare (Strate de Cornu, în Muntenia) şi Tuful cu globi-gerine din baza Tortonianului. Stratele de Hida din Nord-Vestul Transilvaniei ocupă aceeaşi pozifie stratigrafică. 2. HeSvin. Mineral.: 3(Mn, Fe, ZnjBeSiO^ MnS. Mineral din grupul sodalifului, întîlnit împreună cu granafii în unele sienite eleolitice şi, în mase mai importante, în zonele de contact ale rioIiţelor şi graniţelor cu calcarele. Cristalizează în sistemul cubic, clasa hexakistetraedrică, întîlnindu-se sub formă de cristale tetraedrice sau de mase sferoidale. E galben, galben-brun, roşu-brun, mai rar verde; e semitransparent, cu luciu sticlos. Are spărtura neregulată, concoidală şi clivaj vizibil după (111). Are duritatea 6*--6,5 şi gr» sp. La flacăra suflătorului se umflă şi se topeşte. Are indicele de refracţie «—1,746. în concentraţii mari poate fi ex- q\j2 ploatat ca mine- jj reu de beriliu. CH CH3 ! H | 3 CCC *2 3 ^ ch3-c ch=ch2 C=N 3. Hem. Chim. biol.: Materie colorantă a sîngelui, care, împreună cu o globină, formează cromoproteida numită hemoglo-bină. Formula de constitujie a hemului se poate deduce din formula porfinei. E o porfină la care s-au substituit pa- 0^2 COOH CH2 COOH tru radicali metil (—*CH3) în pozifii le 1, 3, 5, 8, doi radicali vini! (•—CH—CH2) în pozifiile 2 şi 4 şi două resturi de acid CH3 HC5 — Cs' 4C !! / N-C Fe PCH N/ N=c/ '! I \ C y c «C-CHj I H ! CH2 ch2 propionic (—CH2—CH2—COOH) în pozifiile 6 şi 7. Are deci o structură asemănătoare protoporfirinei, avînd însă un atom de fier central legat complex de atomii de azot ai ciclurilor pirolice. Spre deosebire de hemină, în hem, fierul e bivalent. Nu a fost izolat în stare pură; prin oxidare frece în hematină. 4. Hemafeină. Chim.: Substanfă colorantă roşie, obfinută prin oxidarea hematoxilinei. La 250° se descompune fără a se topi. Se prezintă în c istale roşii-cafenii cu luciu metalic verde-gălbui. E pufin solubilă în apă, greu solubilă în alcool şi în eter, insolubilă în cloroform şi în benzen, uşor solubilă în solufie de amoniac, dînd o colorafie violetă-cafenie, şi în solufii diluate de hidrafi alcalini, dînd o colorafie roşie intensă. O solufie de hemateină saturată, proaspăt preparată, de culoare roşie, în apă caldă, dă cu o solufie de sare de plumb, în mediu amoniacal, un precipitat floculant albastru închis. E folosită la vopsirea mătăsii şi la imprimarea bumbacului. Pe mordant de aluminiu dă o colorafie violetă, pe crom neagră-albăstruie, iar pe staniu, o colorafie violetă-roşie. în stare pură e întrebuinţată ca reactiv în reacfii de culoare pentru elemente, iar în microscopie, Ia colorări. 5. Hematie, pl. hematii. Biol.: Globulă roşie din sînge, impregnată cu oxihemoglobină, care face transportul oxigenului de la plămîni în interiorul fesuturilor. 0. Hemafimefru, pl. hematimefre. Chim. biol.: Aparat pentru determinarea numărului de elemente figurate din sînge. Cel mai răspîndit e aparatul Iui Thoma, care se compune din două pipete şi o lamă gradată. Pipeta pentru numărat hematiile consistă dintr-un tub capilar divizat de ia 0,1 ■■•1, continuat cu o dilafafie cu capacitatea de 100 de ori mai mare, însemnată cu cifra 101. în dilafafie se găseşte o mărgea de sticlă care serveşte la omogenelzarea lichidului aspirat. Pipeta e echipată cu un tub de cauciuc prin care se aspiră lichidele. Pipeta pentru numărat globule albe are o dilafafie care e de numai 10 ori mai mare decît tubul capilar. Lama gradată e formată dintr-o lamă groasă de sticlă, care prezintă o excavafie în fundul căreia e gravat un pătrat cu laturi de 1 mm, subîmpărfit prin linii orizontale şi verticale în 400 de cîmpuri sau pătrate mici. Excavafia-are adîncimea de 0,1 mm. 7. Hemafină. Chim. biol.: Combinaţie cu schelet porfinic, care se obţine din hemină prin tratare cu alcalii. Nu se găseşte în stare liberă în organism. Hematina are aceeaşi formulă ca şi hemina (v.), cu diferenfa că în locul atomului de clor are o grupare OH legată de atomul de fier frivalent. în combinaţie cu globina, formează mefhemoglobină (v.). Methemo-globina dă, prin reducere în mediu neutru, hemoglobina, care, prin tratare cu alca!ii, trece în hemocromogen. Sin. Oxihemină. 8. Hemafif. Mineral.: a-Fe203. Oxid de fier întîlnit frecvent în cele mai variate tipuri genetice de zăcăminte şi de roci: în roci magmatice, în special acide, în formafiuni hidro-termale şi pneumatolitice, în asociafie cu cuarf, barifină, etc.; în emanafii vulcanice, mai pufin, sub formă de cristale şi de eflorescenfe pe perefii craterelor vulcanilor şi în crăpăturile lavelor; în zăcăminte sedimentare de alferafie, în condifiile unui climat cald; în unele roci metamorfice (şisturi cristaline cu ifabirit, cuarfite feruginoase, etc.), ca rezultat al deshidratării limonifului la temperaturile şi presiunile mari ale meta-morfismului regional. Cristalizează în sistemul trigonal, clasa ditrigonal scaleno-edrică, avînd o structură cristalină asemănătoare cu a corin-donului. Se prezintă în cristale romboedrice, tabulare şi lamelare, şi frecvent în mase compacte, în agregate foioase sau imbricate, cu structură reniformă, radiar fibroasă (v. Glasskopf) sau pamîntoasă (v. Ocru roşu). Formează macle polisintetice după fafa de romboedru. Aglomerafiile de cristale lamelare pufin deformate, concrescute după plane apropiate de fefele de pinacoid, sînt cunoscute sub numirea de trandafiri de fier. Hemafocrif 45 Hemin-profeide Culoarea e neagră de fler, pînă la cenuşie de ofel, iar în lamele foarte subfiri, hematitul e translucid şi roşu intens. Are urma roşie-vişinie caracteristică şi luciu semimetalic, mat, uneori cu reflexe albăstrui. E casant şi nu prezintă clivaj;_are spărtură concoidală neregulată după fafa de romboedru (1011), duritatea 5,5—6 şi gr. sp. 5—5,3. E optic uniax, cu indicii de refracţie: 8 = 2,69—2,94 şi co=2,90—3,22. Prezintă dicroism, — roşu-brun şi «^=roşu-gălbui. Se disolvă pufin în acid clorhidric şi devine magnetic la temperatură înaltă. Confinînd 70% Fe, e un important minereu de fier. Mai e întrebuinfat şj ca material pentru îngreunarea noroiului de foraj, dar în mică măsură, deoarece e abraziv şi uzează piesele cu cari vine în contact, şi confine adeseori carbonat de calciu, care măreşte mult viscozitatea noroiului. 1. Hematocrif, pl. hemafocrife. Chim. biol.: Aparat folosit pentru determinarea numărului de globule roşii confinute în 1 mm3 de sînge. E format din două tuburi capilare de sticlă, prinse orizontal într-o armatură metalică. Tuburile sînt divizate în 100 de părfi şi au, fiecare, capacitatea de 0,5 mm3. Capilarele se umplu cu sînge şi întregul dispozitiv se montează la o maşină centrifugă. Prin centrifugare, globulele roşii se separă de ser, depunîndu-se la capătul capilarului. Se citeşte limita de separaţie, iar cifra se înmulfeşte cu 100 000, pentru a obfine numărul de globule roşii din 1 cm3 de sînge. 2. Hemafogen. Ind. alim.: Produs alimentar concentrat, obfinut din amestecarea sîngelui cu lapte şi cu diferite substanfe aromatizante. Se prezintă sub formă de pulbere. 3. Hematolit. Mineral.: Mn4*,(Mn,,,lAI)[(OH)8|AsC>4]. Arse-mat natural de mangan şi aluminiu, cristalizat în sistemul romboedric, în cristale clivabile după bază. Are culoarea brună pînă la roşie şi indicii de refracfie co= 1,733, 8 = 1,714. Sin. Diadelfit. 4. Hematologie. Biol.: Ştiinfa care se ocupă cu studiul sîngelui, cuprinzînd compozifia cantitativă şi calitativă a sîngelui, proprietăţile fizicochimice, modificările sîngelui în diferite îmbolnăviri şi clinica bolilor de sînge. s. Hemafoporfirini. Chim. biol.: 1 ^.S-Tetrametil^^-di-hidroxîetil-6,7-dipropionic acid-porfină, substanţă obfinută din hemoglobina prin tratare cu acid clorhidric concentrat, care îndepărtează atomul de fier din molecula hemului şi hidratează radicalii vinilici din pozifiile 2 şi 4 la grupări a-hidroxi-etil. e. Hemafoscop, pl. hemafoscoape. 1. Chim. biol.: Instrument folosit pentru dozarea hemoglobinei din sînge, bazat pe transparenţa acestuia. Se compune din două lame de sticlă gradate, cari se aşază pe o placă de porfelan. Diviziunea la care se poate citi, prin pata de sînge, cifra de pe scârâ gradată, indică hemoglobina confinută în sîngele care se examinează (hematoscopul lui Henocque). 7. Hemafoscop. 2. Chim. biol.: Spectroscop care permite să se examineze direct spectrul sîngelui care circulă în capilarele tegumentelor. 8. Hemafoxilină. Chim.: C16H14CV3 H2O. Pigment flavonic care se găseşte în lemnul de campeş (Haematoxylon campe-chianum) sau băcanul, care creşte "în America de Sud şi în alte regiuni tropicale. E o substanfă incoloră, cristalizată cu trei molecule de apă. La 100—120° pierde apa şi ca substanfă anhidră are p. t. 140°. La 200° se descompune. E solubilă în alcalii, insolubilă în apă, în alcool şi în eter. în natură se găseşte mai pufin liberă şi mai mult ca glucozidă. Prin oxidare trece uşor în hemafină, colorant mai activ. Datorită grupărilor fenolice, are proprietăfi tanante şi e folosită în tăbăcărîe. Substanfa pură e folosită în laborator ca reactiv şi indicator (pH 5,0—6,0 cu virarea culorii de la galben la violet). 9. ^ Hemeralopîe. Biol.: Boală de carenfă, provocată de lipsa vitaminei A din organism. Hemeralopia se manifestă printr-o foarte slabă putere de percepere vizuală în timpul serii. 10. Hemerefride. Chim. biol.: Cromoprofeide cu structură neporfirinică, îndeplinind rolul de pigment feruginos respirator în organismul unor nevertebrate (Sipuncul). 11. Hemiceluloze. Chim., Ind. hîrf. V. Emiceluloze. 12. Hemichordafa. Paleonf.: Grup de animale marine, cari prezintă de o parte caractere de nevertebrate (prezenfa unui cordon nervos ventral afară de cel- dorsal şi stadiul lor larvar asemănător multor larve de echinoderme), iar de altă parte, caractere de cordate (tăieturile branhiale în regiunea faringiană şi existenfa unui diverticul faringian, formafiune rigidă, considerată omologă coardei dorsale). Se cunosc trei clase de Hemicordate: clasa Enteropneusta şi clasa Pterobranchia, cu reprezentanfi actuali şi fosili, şi clasa Graptozoa (Graptolifi) (v.), cunoscută numai în stare fosilă. 13. Hemicianine. Ind. chim. V. Cianinici, coloranfi 14. Hemicidaris. Paleonf.: Echinid endociclic glifostom, foarte frecvent în Jurasic şi în Crefacicul inferior, cu specii cari au trăit pînă în Eocen. Ornamentafia de pe partea superioară a coroanei e asemănătoare celei a genului Cidaris (v.); partea inferioară prezintă însă zone ambulacrare lăfite cu două şiruri de tubercule găurite, pe cari se articulează spinii măciucafi. Radiolele sînt analoge celor de la Cidaris. Specia Hemicidaris crenularis Lam. e cunoscută în fara noastră din Jurasicul de la Hîrşova. Sin. Hemidaris. 15. Hemicyon. Paleonf.: Mamifer de talie mică din ordinul Carnasierelor, caracteristic penfru Miocenul mediu din Ger- mania şi din Franfa. După dentifia sa, care prezintă anumite tendinfe spre cea a Ursideîor, e considerat unul dintre strămoşii ursului actual. ie. Hemidaris. Paleonf.: Sin. Hemicidaris (v). 17. Hemiedrie. Mineral. V. Emiedrie. 18. Hemiepifife. Geobof.: Specii de plante cari se fixează cu rădăcinile pe alte plante, dar cari au şi rădăcini lungi, cari pătrund direct în pămînt. Var. Emiepifite. 19. Hemimelifen.Chim.: 1,2,3-Trimetilbenzen. Lichid incolor, cu p. t. -25,494°; p.f. 176,08°; df =0,894 38; 1,513 92. E solubil în alcool şi în eter; insolubil în apă. Se găseşte, împreună cu alfi metilbenzeni, în fracfiunea de ulei uşor cu p. f. 80—170°, obfinută la prima distilare a gudroanelor cărbunilor de pămînt. în unele petroluri se găseşte în proporfia de 0,06%. 20. Hemimorf. Mineral. V. Emimorf. 21. Hemimorfie. Mineral.: Sin. Emimorfism (v.); var. Emi-morfie. 22. Hemimorfism. Mineral. V. Emimorfism. 23. Hemin-enzime, Chim. biol.: Grup [de enzime cari confin drept grupare prostetică un complex fero-protoporfirinic. Sînt înrudite cu hemoglobina, dar se deosebesc de aceasta prin funcfiunea fiziologică. Din acest grup fac parte enzimele de oxidare celulară cunoscute sub numirea de oxidaze, foarte răspîndite în orga» nismele vii; catalaza şi peroxidaza, cari catalizează reacfiile apei oxigenate; citocromul c şi fermentul respirator, biocata-lizatori ai oxidafiilor din celulă. 24. Hemin-profeide. Chim. biol.: Cromoproteide cu acfiune enzimatică, avînd drept grupare prostetică o comblnafie de structură porfirinică ce confine fier. Din acest grup fac parte hemoglobinele, citocromii a, b şi c, fermentul respirator al lui Warburc, catalazele şi peroxidazele. Hemin-profeidele au, în organismele vii, funcfiuni în legătură cu fenomenele de oxidoreducere. Hemicidaris. Hemină 46 Hemosfafic 1. Hemină. Chim. biol.: Materie colorantă cu schelet porfinic, care se obfine prin tratarea hemoglobinei cu acid acetic în prezenta clorurii de sodiu. Nu se găseşte în stare liberă în organism. Are aceeaşi structură ca şi hemul, deo-sebindu-se de a-cesta prin faptul că atomul de fier e legat complex, dînd reacfiile fierului trivalent şi avînd un atom de clor legat elec-trovalent. Din he-moglobinele din sîngeîe vertebratelor se obţine totdeauna aceeaşi hemină, hemul fiind legat, după specie, de un component proteic specific. Structura heminei a fost stabilită şi prin sinteză. Sin. Clorhemină. 2. Hemiparazife. Geo bot. V. Emiparazite. 3. Hemipneustes. Paleont.: Echinid exociclic atelostom din Cretacicul superior. Avea o formă mare, caracterizată prin fafa sa inferioară plană şi printr-un şanf anterior bine marcat; porii şirurilor externe din fiecare zonă ambulacrară sînt alungiţi transversal. Specia Hemipneustes striatoradiatus Leske a fost identificată în Senonianul (Maestrichtian) dezvoltat în malul de vest al lacului Siutghiol (Palazul Mare). Sin. Spatagoides. 4. Hemiptera. Paleont., Zoo/..* Ordin din clasa Insecta, cu armatura bucală adaptată pentru înjepat şi supt. Aripile posterioare sînt totdeauna membranoase, iar cele anterioare pot fi membranoase (subordinul Homoptera) sau chitinoase numai în regiunea bazală (subordinul Heteroptera). Cuprinde specii parazite Ia plante şi animale (filoxera, puricii şî păduchii pomilor fructiferi, ai cerealelor, etc.), cum şi specii acvatice (scorpionul de apă). Primele Hemiptere apar în Permian, fiind reprezentate prin forme cu caractere sintetice; din Mesozoic sînt cunoscute mai ales speciile acvatice, iar din Terfiar, toate familiile actuale. Specia Lachnus a fost identificată în fara noastră în chihlimbarul din Oligocenul de Ia Colfi (Buzău). 5. Hemisaprofife. Geobof. V. Emisaprofite. 6. Hemifropie. Mineral. V. Emitropie. 7. Hemlock. Bot., Ind. piei.: Tsuga canadensis. Arbore răspîndit în America de Nord, a cărui scoabă confine 9---15% tanin şi foarte pufine substanfe de tipul zaharurilor. Spre deosebire de alte scoarfe, la hemlock ritidomul confine mai multe substanfe tanante decît albumul. în scoarfă se găseşte şi un colorant roşu, care dă pielii tăbăcite o culoare roşietică caracteristică. 8. Hemoglobina. Chim. biol.: Cromoproteidă porfirinică cu funcţiune respiratoare din sîngeîe vertebratelor. E compusă dintr-o grupare proteinică, numită globină (96%), şi dintr-o grupare prostetică, numită hem (4%). Are rol important în menţinerea rezervei de oxigen şi în transportul oxigenului necesar arderilor celulare. Formează cu oxigenul o combinafie uşor disociabilă, oxihemoglobina, acolo unde presiunea oxigenului e mare (în plămîni), şi se disociazăla presiune mică (în capilarele sangvine), punînd oxigenul în libertate. Hemoglobina are şi rolul de a regla echilibrul acido-bazic. Cu oxidul de carbon formează carboxihemoglobina, foarte stabilă. Transformarea hemoglobinei în carboxihemoglobină împiedică rolul de transportor al oxigenului pe care îl are, în mod normal, hemoglobina, şi conduce la asfixie. Hemoglobina e strîns legată de structura globulei roşii, astfel încît Ia centrifugarea sîngelui nu se elimină din aceasta» Produsul normai de degradare a hemoglobinei e urobilina (v.). Din hemoglobină se extrage fierul, prin tratare cu acid clorhidric concentrat, şi se obfine hematoporfirină (v.). Prin tratarea hemoglobinei cu acid acetic, în prezenta clorurii de sodiu, se obfine hemină (v.). 9. Hemoglobinomefru, pl. hemogiobinometre. Chim. biol.: Aparat pentru determinarea cantităţii de hemoglobină din sînge, bazat pe principiul colorimetric. Cel mai răspîndit e hemo-globinometrul Sally, care e compus dintr-o eprubetă gradată şi din două coloane standard cu cari se compară culoarea. Pentru determinarea cantităţii de hemoglobină se recoltează 2 ml sînge, care se amestecă cu o solufie decinormală de acid clorhidric, pînă la diviziunea 10 a eprubetei gradate. Amestecul hemolizat se diluează cu apă distilată pînă cînd se obfine o culoare asemănătoare cu a standardului. Pe diviziunile eprubetei se citeşte cantitatea de hemoglobină, în procente. io. Hemogramă, pl. hemograme. Biol.: Indicafie care cuprinde ansamblul datelor principale privind numărul şi felul componenfilor sîngelui, cum şi unele proprietăfi ale acestuia, cum sînt timpul de sîngerare, timpul de coagulare, viteza de sedimentare, etc. u. Hemoliza. Chim. biol.: Trecerea hemoglobinei din globula roşie în plasmă, în urma spargerii membranei şi înglobării apei, cînd aceasta ajunqe într-un mediu hipotonic. în tehnologia valorificării sîngelui pentru obfinerea serului sangvin se urmăreşte evitarea hemolizei, iar la prelucrarea sîngelui integral se produce hemoliză. în organism, hemoliza nu se produce decît în cazuri patologice, prin păfrunderea toxinelor sau a lichidelor anisotonice de sînge străin. 12. Hemolizine, sing. hemolizină. Chim. biol.: Substanfe de natură animală sau vegetală cu acfiune hemolitică. Produc o liză a globulelor sangvine, separînd hemoglobina. Sînt prezente în veninul şarpelui cobra, în unele saponine de natură vegetală, etc. O acţiune puternic inhibitoare pentru unele hemolizine exercită colesterolul (v.). îs. Hemomefru, pl. hemometre. Chim. biol.: Aparat de laborator folosit pentru dozarea hemoglobinei din sînge. E format din două eprubete gradate, montate alăturat pe un suport, dintre cari una confine solufie colorată etalon. Determinarea se face colorimetric, prin comparafie cu această solufia. 14. Hemosiderină. Chim. biol.: Pigment care confine fier, prezent în sîngeîe bolnavilor de malarie sau de icter hemo-litic, unde rezultă din hemoliza eritrocitelor. Prezenta lui indică un metabolism anormal al fierului în organism, cunoscut sub numirea de hemocromatoză. Depunerea în ţesuturi a acestui pigment se numeşte hemosideroză. v 15. Hemosisian. Ind. chim., Farm.: Produs medicamentos obfinut din extract de plămîni de bovine, cu acfiune hemostatică. Acţiunea hemostatică se datoreşte trombochinazei, care se găseşte în plămîni şi care are proprietatea de a transforma protrombina în trombină; aceasta, Ia rîndul ei, acţionează asupra fibrinogenului, pe care-l transformă în fibrină. Se întrebuinţează, parenteral, în terapeutică. Confine 10uni-tăfi (cocoş). Sin. Clauden. ie. Hemostatic. Biol.: Calitatea unui procedeu sau a unei substanfe de a opri o hemoragie. Mijloacele folosite în acest scop sînt: fizice, ca: compresiunea, sutura, ligatura, răcirea, cauterizarea; sau chimice, ca: astringente, ergotina, antipirina, CH2 II CH CH3 I H j CCC 4? 2 \r.^f a \r'/' CH3-cf c C \C-CH=CH2 \ I ri* " ' .C=N N-C. / \ / ^ HC* Fe+ PCH XC-N/ VN=C CH3—C8X c C ^c—ch3 xc^ xc' I H I ch2 ch2 I I CH2—COOH CH2—COOH Hempel, aparat ~ 47 Heparina perclorura de fier, adrenalina, clorura de calciu, taninul, apa oxigenată, şi coagulantele biologice. i. Hempel, aparat Ind. chim.: Aparat folosit pentru analiza cantitativă şi calitativă a gazelor. E constituit dintr-un tub de nivel de sticlă, cu capacitatea de 110 ml, şi dintr-o biuretă cu capacitatea de 100 ml pentru măsurarea volumului de gaz, de care sînt legate pipete cu solufii absorbante, numărul pipetelor corespunzînd numărului de componenji ai amestecului gazos care se determină. Volumul de gaz absorbit se stabileşte prin diferenfa volumelor din biuretă înainte şî după absorpfie. Pipetele de absorpfie au forme diferite şi confin fiecare cîte o solufie absorbantă. O pipetă de absorpfie e formată din două sau din paîru baloane cu capacitatea de 100—200 ml, situate ia două niveluri (cînd gazul e adus în balonul de jos, lichidul din el e împins în balonul superior), şi dintr-un tub capilar pe care se poate însemna nivelul lichidului absorbant la începutul determinării. — Pentru lichidele absorbante cari nu se modifică prin acfiunea aerului se utilizează pipete simple, formate din două balonaşe situate la niveluri diferite şi comunicînd între ele la partea inferioară printr-un tub în formă de U; balonul inferior, în care se face absorpfia, are la partea superioară un tub capilar în formă de U, prin care se face legătura cu biuretă de măsurare şi pe care se însemnează nivelul soluţiei. Balonul superior serveşte la acumularea solufiei, cînd în primul balon a fost introdus gazul pentru absorpfie. Acest tip de pipetă serveşte la absorpfia bioxidului de carbon. — Penfru absorpfia hidrocarburilor nesaturate în acid sulfuric fumans, pipeta e similara, însă între balonul inferior de absorpfie şi tubul capilar are un al treilea balon, mai mic, umplut cu mărgele de sticlă, cari măresc suprafafa de absorpfie. — Penfru solufii rău mirositoare sau cari absorb oxigen din aer (de ex.: apa de brom pentru absorpfia hidrocarburilor nesatu-rate, solufia alcalină de pirogalol pentru absorpfia oxigenului, sau solufia amonia-cală de clorura cu-proasă penfru absorp-fia oxidului de carbon) se folosesc pipete compuse, similare celor pentru absorpfia bioxidului de carbon, cu diferenfa că balonul superior mai e în legătură cu o pereche identică de baloane în cari se introduc ca izolator între so lufia absorbantă din Aparat Hempel. dispozitiv de măsurare; b) pipetă simplă; ichide de c) pipe*ă compusă; I) biuretă; 2) tub de nivâl; închidere cari servesc 3) ,ub de cauciuc; 4, 8) capilare; 5, 14) cleme; 6) tub capilar de legătură; 7) tub de cauciuc; 9, 10, 12, 13) baionaşe; 11) tub. pipetă şi aerul atmosferic (v. fig.). Pipeta pentru arderea unui amestec gazos, de exemplu penfru arderea hidrogenului sau a metanului, are în locul balonului inferior un flacon în interiorul căruia se găseşte o spirală de platin care devine incandescentă, iar în locul balonului superior se găseşte un vas de nivel, lichidul de închidere fiind mercurul. 2. Hemia. Ind. chim.: Pudră care se obfine din frunzele uscate şi zdrobite de Lawsonia inermis L. şi Lawsonia alba (familia Lytrarieae), arbuşti spinoşi cari cresc în Africa de Nord, în China şi în India. Extractul apos e folosit la vopsitul părului,, obfinîndu-se nuanfe roşietice. Prin amestecarea Iui cu extract apos de indigo (Isatis tinctoria) se obfin toate nuanfele, pînă Ia negru închis. Proprietăţile tinctoriale ale frunzelor de henna sînt datorite lawsoniei (2-hidroxizi-1,4-naftochinonă), pe care o confine în concentraţia de 1%. Solu-fiile de henna sînt acide şi trebuie utilizate la ţH 5,5. a. Henning, formula lui Meteor. V. sub Diagramă aerologică. 4. Henry. Elf.: Unitatea de măsură a inductivităfii, în sistemul de unităfi internaţional (SI). Un henry e inductivitatea unei spire prin care trece un flux magnetic propriu de 1 Wb, cînd spira e parcursă de curentul de 1 A. E egal cu IO9 unităfi coerente de măsură a inductivităfii din sistemul CGS electromagnetic. Simbolul literal al henry-ului este H. 5. Henry, legea iui Chim. fiz.: La temperatură constantă, masa de gaz disolvată într-un lichid e proporfionalâ cu presiunea gazului m — k'P, unde m e masa disolvată la presiunea P şi k e un factor care depinde de natura gazului şi a lichidului şi de uni tăf i le folosite. Jinînd seamă şi de legea gazelor perfecte, rezultă că volumul de gaz disolvat, măsurat la presiunea sistemului, e independent de această presiune. Legea se aplică şi amestecurilor de gaze, masa disolvată a fiecăruia fiind proporfională cu presiunea sa parfiaiă, sau invers, presiunile parfiale p sînt proporfionale cu concentrafiile molare Q ale gazului în solufie: p^h-Ci. Legea e urmată, în general, mai exact de gazul perfect, adică de gazele la presiuni joase fafă de presiunea lor de saturafie. Practic se poate folosi în calcule la presiuni pînă la 50* *60% din presiunea de saturafie. Peste această presiune, solufiiie nu mai aparfin tipului gaz-lichid, ci tipului lichid-lichid, la care legea lui Henry se aplică numai pentru con-centrafii mici (pînă la 5—10%) ale oricăruia dintre componenfi. Abateri importante de la legea Iui Henry apar cînd disol-varea e însofită de alte fenomene ca: disociaţie, asociafie moleculară sau combinafie chimică între solut şi solvent (de ex. solufii apoase de amoniac, de acid clorhidric, etc.). e. Henfriaconfan. Chim.: CHs( ^2)23^3. Hidrocarbură parafinică, component nesaponificabil din multe ceruri de origine animală sau vegetală. Ceara de Candelilla confine 40% hentriacontan; se găseşte, alături de pentatriaconfan, în ceara secretată de prun, în ceara de pe coaja multor fructe, în ceara izolată din porumb, în cea separată din flori, ca şi în unele ceruri animale. 7. Henzer, pl. henzere. Ind. alim.: Recipient cilindroconic sau conic, folosit în industria spirtului pentru dezagregarea, prin fierbere sub presiune, a cartofilor şi a cerealelor (în special a porumbului). Numirea corectă, după numele constructorului, e Henze. Sin. Demfer, Fierbător. 8. Hepalon. Ind. chim., Farm.: Extract apos de ficat de bovine, deprofeinizat. Se prezintă ca un lichid roşu sau roşu-gălbui, transparent, cu reacfie slab acidă. Un miligram de hepalon corespunde, după confinutul său în principii active, la 10 g ficat crud. 9. Hepar. Ind. chim., Farm.: Extract de ficat, preparat din ficat de bovine. Are acfiune foarte intensă de stimulare a hematopoezei, regenerează celulele hepaiice şi acfionează ca antitoxic. 10. Heparina. Chim.: Polizaharidă complexă care confine azot şi resturi de sulfat, constituită din acid glucuronic şi glucozamină. Are acfiune anticoagulantă foarte puternică. Se extrage din ficat şi pulmon. Se prezintă sub formă de pulbere Hepatica 48 Heptilică, aldehidă ~ amorfa, de culoare gălbuie sau brună-cenuşie, pufin higro-scopică, fără miros. E insolubilă în alcool şi în eter; e solubilă în apă şi în solufie isotonică de clorura de sodiu. Datorită proprietăfii anticoagulante, heparina e folosită în industria de valorificare a sîngelui, în concentraţia de 0,33°/oo, ca sfabi-lizant al sîngelui care se usucă prin pulverizare, şi ca medicament. u Hepatica. Paleont.: Briofiie cu aparat vegetativ taloid ramificat dicotomic. Au apărut în Carbonifer, cu gsnul Hepa-ticites; în Mesozoic sînt reprezentate prin două genuri: Palaeo-hepatica şi Marchantites (frecvent şi în Terfiar), comparabil cu Marchantia polymorpha actuală. Nu au valoare stratigrafică. 2. Hepaficifes. Paleonf. V. sub Hepatica. s, Hepatoflavină. Chim. biol.: Pigment galben din clasa flavinelor, care se găseşte în ficat. Are structura chimică identică cu a riboflavinei. V. Riboflavină, Lactoflavină. 4. Hepafonic, pl. hepatonice. Ind. chim. Farm.: Sirop preparat din extract de ficat, cu extract de cola, glicerofosfat de sodiu şi stricnina, folosit în tratamentul debilitătii fizice şi al asteniei nervoase. 5. Heptacosan. Chim.: Hidrocarbură parafinică, CH3CH2(CH2)23CH2CH3. E prezentă în nesaponificabilul din ceara de Carnauba, de albine, de China, eucalipt, gedda, etc.; are p.t. 59,5°, P‘f‘i5mm 270°; e greu solubilă în eter sulfuric, şi e insolubilă în alcool etilic; d«>=0,780, n6J = 1,4345. 6. Hepfacosanic, acid Chim.: CH3(CH2)24CH2COOH. Acid gras monobazic, saturat. E prezent în ceara de China şi în ceara montana. Se separă cu ajutorul acetatului de etiI. Are p.t. 82°. Esterul metilic are p.t, 64° şi p.f. 265---2680. 7. Heptan, pl. hepfani. Chim.: C7H16. Hidrocarbură alifafică saiurată cu şapte atomi de carbon în moleculă, care există sub forma mai multor isomeri. Tofi isomerii sînt lichide volatile, incolore, inflamabile, solubile în cei mai mulfi solvenfi organici, insolubile în apă. Heptanul normal se găseşte în petrol, de unde se separă prin distilare fracfionată. Se găseşte, de asemenea, în uleiul eteric din fructele de Piftospermum resiniferum (Filipine), cărora le conferă miros de petrol şi inflamabilitate. E un lichid incolor, volatil, uşor inflamabil, cu miros similar celui al benzinei. Are p.t. —90,6°, p.f. 98,4°; temperatura de autoaprin-dere în aer 579°, iar în oxigen, 292°; d. 0,6838. E insolubil în apă, miscibil cu alcool absolut, cu eter şl cloroform în orice proporfie. Prin dehidrogenarea heptanului normal la 450---5500, în prezenfă de catalizatori ca: platin pe suport de silicat de aluminiu (procedeul „platforming"), irioxid de crom, oxid de molibden şi vanadiu, se realizează simultan şi ciclizarea, obfi-nîndu-se toluen: CH8 ch3 i I i | -> !! I + 4 H,. H2c CH2 HC CH c xc^ h2 h Prin piroliza heptanului la circa 700°, în prezenfă vaporilor de apă, se obfine o transformare de 75% în etenă. Se întrebuinţează ca etalon Ia determinarea cifrei octanice a combustibilului de motoare (avînd valoarea anfîdetonantă zero) şi ca disolvant uzual pentru extracfie. Proprietăţile fizice ale heptanilor Formula şi numirea P. t. °C P.f. °C d20 4 20 nD CH3 (CH.2)5CH3 n-heptan — 90,60 98,428 0,68376 1,38765 (CHghCH (CH?)âCH3 2-metilhexan —118,276 90,052 0,67859 1,38485 CH3CH2CH (CH3)CH2CH2CH8 3-metilhexan __ 91,850 0,68713 1,38864 (CH8CH2)2CHCH2CH3 3-etilpentan —118,604 93,473 0,69816 1,39340 (CH3)3CCH2CH2CH3 2,2-dimeiilpentan 123/81 79,20 0,67385 1,38215 (CH^CHCH (CH3) CH2CHâ 2,3-dimetiipenfan — 89,784 0,69508 1,39197 (CH3)2CHCH2CH (CH3)2 2,4-dimetilpentan —119,242 80,500 0,67270 1,38145 CH3CH2C (CH8)2CH2CH3 3,3-dimeiilpentan — 34,46 86,065 0,69327 1,39093 (CH3)3CCH (CHs), 2,2,3-frimefifbuîan (fripfan) — 24,912 80,880 0,69011 ; 1,38943 8. Hepfanal. Chim.: Sin. Aldehidă heptilică (v. Heptilică, aldehidă ~). 9. Heptandioic, acid Chim. V. Pimelic, acid 10. Hepfenă, pl. heptene. Chim.: C7H14. Hidrocarbură ali-fatică nesaturată din seria olefinelor; există sub forma a numeroşi isomeri cu catenă lineară sau ramificată, isomeri de pozifie şi isomeri geometrici. E un lichid incolor, inflamabil, care arde cu mult fum. Heptena-1 are presiunea de vapori Ia 37,418°= 100 mm col. Hg; căldura specifică (Ia presiune constantă şi la +20°) = = 0,513 kcal/mol; căldura de formare (în stare de vapori Ia 25°)= -14,89 kcal/mol. Densitatea la 0#=0,7146, la 20°= = 0,6970; viscozitatea Ia 0°=0I44 cP, Ia 20° = 0,35 cP. E solubilă în alcool, în acetonă, în eter de petrol; e insolubilă în apă. Proprietăţile fizice ale unor heptene * Numirea i ... .. ...... P. t. °C P. f. °c d2&° g/cm3 25 D I hepfena-1 —119,029 ■ 93,643 0,69267 1,39713 j cis-2-heptena — 98,5 0,704 1,403 I trans-2-heptena . —109,408 ! 97,95 0,6969 1,4020 i cis-3-heptena — 95,75 0,6987 1,4033 ! frans-3-heptena —136,63 95,67 0,6938 1,4017 ' 2-metiI-1-hexena — 102,840 92,00 0,6986 1,40107 j 2-etil-1-penfena j — î 94,00 0,704 1,402 2,3-dimetil-l-pentena | —134,80 84,26 0,708 1,4007 3-metii-2-etil-1-b,jfena I ! 89,00 i 0,711 ! 1,4070 Heptene se găsesc în petrol, din care se separă greu. Apar ca intermediari în sinteza Fischer-Tropsch şi la aro-matizarea benzinei de cracking alături de alte olefine. Indivizii se ob}in în stare pură prin procedeele generale de preparare a olefinelor. Proprietăfile chimice sînt cele ale olefinelor superioare. Heptenele sînt utilizate în unele sinteze organice. 11. Heptilică, aldehidă Chim.: CH3(CH2)5CHO. Lichid cu miros pătrunzător, foarte persistent. Are p. t. —43°,3 şi p. f, 153°. E solubil în alcool şi în eter; e greu solubil în apă. Se obţine, alături de acidul undecilenic, prin distilarea sub presiune joasă a uleiului de ricin. E întrebuinţat în parfumerie şi ca odorizant pentru .unele băuturi, cum şi, din Hepfodă 49 Hermife, ecuafia lui ~ cauza puterii mari odorante, spre a masca mirosul unor preparate tehnice. Sin. Heptanal; Oenantol; Aldehidă oenantică. 1. Heptodă, pi. hepfode. Elf., Telc.: Tub electronic (v.) cu vid înaintat, care are şapte electrozi în interiorul unui înveliş etanş: cafodul emiţător, cinci grile şi anodul (v. fig.). Serveşte drept convertor (v.) şi constituie o dezvoltare a hexodei (v.), prin introducerea unei grile supresoare destinate eliminării efectului de emisiune se- ________ cundară a anodului. De cele mai multe ori, grilele a doua şi a patra sînt legate electric în inferiorul tubului, avînd un fir comun pînă la soclu. Dacă nu se realizează această conexiune, fiecare grilă avînd Simbolul grafic al conexiuni independente la soclu, tubul 3p ° e ' respectiv se numeşte penfagrilă (v.). Uneori se combină în acelaşi balon o heptodă cu o triodă, obfinîndu-se frioda-hepfodă (v.), tub utilizat frecvent în telecomunicafii. 2. Herapatită. Chim.: Combinafie iodurată cristalină a chininei, prezentînd fenomenul de pleocroism (v.). E folosită la obfinerea polaroizilor (v.). 3. Hercinic, sistemul Stratigr.: Sistem de munfi vechi, cutafi, ridicat către sfîrşitul erei paleozoice, în Carbonifer şi în Permian. Există două orientări principale ale direcfiei cutărilor hercinice în Europa: una NV-SE (armoricană) şi alta NE-SV (varistică). în zonele de trecere de la o orientare la alta apar uneori unghiuri de rebrusment (unghiuri de întoarcere) (de ex. în Platoul central al Franfei). Acest sistem e reprezentat prin masive muntoase parfial peneplenizate, rămase neregenerate de cutarea alpină (de ex. Masivul armorican din Bretania, Masivul central francez, Ardenii, Vosgii, Pădurea-Neagră, parfial Masivul boem, Sudefii, Lysa Gora, Dobrogea de Nord, zona Donefului, Uralii, etc.), formînd Mesoeuropa, şi prin masive cristaline regensrafe şi înglobate în cutările alpine (de ex.: masivele Mercantour, Pelvoux, Mont-Blanc, Aar în Alpi, sau zonele cristaline din Carpafii orientali şi meridionali, cari formează masivele Rodna, Leaota, Făgăraş, etc.). în Siberia, sistemele muntoase de vîrstă echivalentă se numesc Altaide şi apar^ dezvoltate în regiunea îrrafrifilor Altai, Saian, Tian-Şan, etc. în America de Nord sînt de vîrstă hercinică munfii Appalaşi şi, parfial, Munfii Stîncoşi (Rocky Mounfains). în Urali, direcfia cutărilor hercinice e N-S, iar pe marginea occidentală a Platformei ruse şi în Nordul Dobrogei e NV-SE. Cutările hercinice (orogeneza hercinică) au fost însofite de o puternică activitate vulcanică (diabaze, porfire, porfirite) şi de formarea de intruziuni granitice. Sînt considerate hercinice graniţele dîn Nordul Dobrogei şi unele graniţe din Carpafii meridionali şi din Munfii Apuseni. Orogeneza hercinică a durat un interval de timp foarte lung, în care s-au deosebit, pe baza discordanţelor unghiulare, următoarele perioade de intensificare a cutărilor (faze de cutare): Devonianul superior (faza bretonă); Carboniferul inferior (faza sudetă); Carboniferul mediu (faza asturică); Carboniferul superior-PermianuI inferior (faza saalică sau appala-şiană); Permianul mediu-Permianul superior (faza pfaltzică). . Pe teritoriul fării noastre, în zona cristalină a Carpafilor meridionali, au fost identificate urmele fazelor sudetă şi asturică, în Dobrogea, mişcările hercinice au continuat pînă ia sfîrşitul Paleozoicului, şi chiar în Triasic, prin mişcări chimerice vechi. 4. Hercinil. Mineral.: (Fe, Mg) AI2O4. Mineral din grupul spinelilor, în care oxidul de magneziu e înlocuit, în total sau pînă la 3%, cu protoxid de fier, întîlnit în unele zăcăminte de titanomagnetit. Se prezintă sub formă de mase granulare, negre, cu urma cenuşie-verzuie. în secfiuni subfiri e trans^ parent, verde. Are indiceie de refracfie n=~1,8. - 5. Hercules. Astr.: Constelafie din emisfera boreală. Din această constelafie fac parte steaua a, variabilă în mod neregulat, cum şi un roi de stele. Sistemul solar se deplasează către un punct situat în această constelafie. e. Herderif. Mineral.: CaBe[F|P04]. Fosfat de calciu şi beriliu, în care fluorul e uneori înlocuit, total sau parfial, cu OH. A fost întîlnit în unele graniţe. Cristalizează în sistemul monoclinic, adeseori în cristale bine dezvoltate, cu striafiuni în lungul axei principale. E incolor sau slab gălbui, cu luciu sticlos. Are spărtura aproape concoidală, duritatea 5 şi gr. sp. 2,8—3. Are indicii de refracfie: ^=1,604; nm=1,61 6; «g= 1,627. 7. Herghelie, pl. herghelii. 1. Zoo/.: Grup format dintr-un mare număr de cai,finut pe cîmp pentru creştere şi reproducere. 8. Herghelie. 2. Zoof.: Staţiune pentru creşterea cailor, în special a armăsarilor şi a iepelor de rasă, în vederea reproducerii şi ameliorării lor. (Termen folosit în trecut.) 9. Hering, pl. heringi. Pisc.: Ciupea harengus L. Peşte din familia Clupeidae, specific Oceanului Atlantic de Nord, comun în toate mările Europei nordice (Marea Nordului, Marea Baltică şi Marea Albă), cu limita inferioară în golful Byscaia. Atinge lungimea de 20—30 cm şi greutatea de 150—200 g. E bun înotător, avînd corpul turtit, cu musculatura bine dezvoltată şi cu oase subfiri, acoperit cu solzi subfiri şi mari, linia laterală fiind înlocuită cu un sistem de canale situate pe cap. Prezintă numeroase forme sau rase locale, diferind între ele din punctul de vedere biologic şi sub raportul morfologic (numărul de vertebre). Peşte pelagic, trăieşte în bancuri uriaşe (uneori cu lungimea de 4—5 km şi lăfimea de 600—700 m), deplasîndu-se din loc în loc după hrană, care consistă din plancton şi din specii de peşte mărunt. Pentru reproducere migrează spre fărm, depunîndu-şi icrele pe funduri pufin adînci. Treptat, larvele devin din bentonice (de fund) pelagice, terminîndu-şi evoiufia în trei luni. în al treilea an ating 20 cm şi maturitatea sexuală. Heringii se pescuiesc prin mijloace mecanizate, cu unelte mari, înconjurătoare, de plasă (traule). Prezintă o foarte mare importanfă economică în industria alimentară. 10. Hermelină. Zoo/.: Var. Hermină (v.); Ermelină; Ermină, 11. Hermină, pl. hermine. Zoo/., Zooi.: Mustela erminea L Mamifer carnivor din familia Mustelidae, cu talia mică, corpul împreună cu coada avînd lungimea de 25—35 cm, acoperit cu blană, iarna de culoare albă şi coada neagră spre vîrf, şi vara, brună-roşietică, cu coada în întregime neagră. Trăieşte pe terenuri cu vînat mic, pe malurile apelor şi în regiuni păduroase; în fara noastră se găsesc în specia pe malul bălfilor din Delta Dunării şi în pădurile din Nordul Moldovei. Răpitoare sîngeroasă, hermina produce daune mari, de-vorînd puii vînatului mic. E folosită pentru blana ei valoroasă, deasă, suplă şi foarte uşoară. Cele mai frumoase blănuri se obfin de la herm’na siberiană. Fiind distrugătoare de rozătoare, e folositoare agriculturii. Hermina poate fi crescută în captivitate, în adăposturi alcătuite dintr-un cuib construit din lemn şi dintr-un padoc împrejmuit şi acoperit cu împletitură de sîrmă. Animalele captive se hrănesc cu carne,, ouă, fructe. Sin, Hermelină, Cacom, Helge; Var. Ermină. 12. Hermife, ecuafia lut Mat. V. sub Ecuafie diferenţială. 4 Werittîife, fdrWula lui ** 50 Messlâtt t. Hermife, formula lui Maf.: Formulă care exprimă o funcfiune eliptică f[u), căreia i se cunosc polii şi părţile principale respective, cu ajutorul funcţiunii %(u), f(u) \j^x ^ ~~ad~A\ ţ>' — ----- A* în care £------e partea principală a funcţiunii ţ{u) relativă (*-*<) la polul ait 2. Hermife, polinoamele lui Maf. V. sub Polinom. s. Hermite-Osfrogradski, formula lui Maf..* Formulă care reduce integrarea unei fracţii raţionale la aceea a alteia, fără cunoaşterea rădăcinilor numitorului, . f + f d*-J g(x) D(x) J £>!(*) în care D (x) e cel mai mare divizor comun între g (x) şi derivata sa g' (x), Di (x) e cîtul împărţirii lui g (a:) prin D (x), iar C (x) şi Ci (x) sînt polinoame cari se determină prin identificare, după derivarea relaţiei precedente. 4. Hermifică, formă Maf. V. sub Formă bilineară. 5. Heroină. Ind. chim., Farm.: C21H23O5N. Alcaloid obţinut prin acetilarea celor doi hidroxili din molecula morfinei. Are p. t. 172°, E o pulbere albă, cristalină, uşor solubilă în apă şi în alcool, cu reacţie acidă, fără miros şi cu gust amar. Heroina face parte din grupul alcaloizilor extraşi din opiu, conţinuţi în sucul lăptos din mac (Papaver somniferum). S-a stabilit că morfina, respectiv heroina, nu e un derivat al fenantrenului, cum era considerată în trecut. Se poate prepara sintetic prin acetilarea ambilor hidroxili din molecula morfinei, sub acţiunea anhidridei acetice sau a clorurii de acetil. Heroina, prin caracterul acţiunii ei, ocupă un Ioc intermediar între narcoticele generale şi anestezicele locale. Ea elimină sensaţia de durere, acţionînd nu în locul dureros, ci în centrul sensitiv. Clorhidratul de heroină e folosit în Medicină ca antidispneic, ca analgezic şi sedativ. E incompatibilă cu alcooli, bromuri, ioduri, iod şi tanin. Sin. Diacetilmorfină, Diamorfină. 0. Heroină dorhidrică. Chim., Farm.: Sin. Diacetilmorfină clorhidrică (v.). 7. Herpolodie« Mec. V. sub Polodie. 8. Hersă, pl. herse. Tehn. mii.: Grătar metalic care închidea intrarea cetăţilor medieval®, servind ca barieră auxiliară a porţii propriu-zise. Hersa stătea în mod obişnuit ridicată deasupra intrării şi nu era coborîtă decît în caz de pericolr fiind manevrată cu un troliu manual. Pentru a uşura manevra, hersa era echilibrată cu contragreutăţi şi se deplasa între două ghidaje. 9. Hersă nefoscopică. Meteor. V. sub Hi'drometeori. 10. Herschel, efecf Foto.: Imaginea latentă formată într-o emulsie nesensifcilizată la roşu şi infraroşu poate fi slăbită sau eliminată prin expunerea uniformă la aceste radiaţii, cînd ea conţine o bromură solubilă. Efectul e cu atît mai pronunţat cu cît iluminarea e mai slabă şi de o durată mai lungă. După îndepărtarea imaginii latente, stratul sensibil poate fi utilizat ca şi cum nu ar fi fost expus. Efectul Herschel e mai intens Ia emulsiile cu bromură de argint; el e sensibilizat de desensibilizatori şi desensibilizat de sensibili-zatorii cromatici. 11. Hertz, pl. hertzi. Fiz.: Unitatea de măsură a frecvenţei în sistemele de unităţi cari utilizează secunda ca unitate de timp, egală cu numărul de perioade într-o secundă. Are simbolul Hz. Sin. Ciclu pe secundă. în practica se folosesc cu precădere multiplii: kiloherfz (1 kHz=103 Hz) şi mega-hertz (1 MHz = 106 Hz). ; 12. Hertz, problema lui Rez. mat. V. sub Elipsă de contact. 13. Herfziene, unde Te/c.: Sin. Unde radioelectrice (v.). 14. Herzberg, reactiv Ind. hîrf.: Reactiv de colorare, folosit Ia analiza materialului fibros din compoziţia hîrtiei, prin examinare microscopică (v. încercările hîrtiei, sub Hîrtie). E o soluţie de iod-clorură de zinc preparată din două soluţii: solufia A, obfinută din 20 g clorură de zinc anhidră pro ana-lysi şi 10 ml apă distilată, şi solufia B, obţinută din 2,1 g iodură de potasiu pro analysi, 0,1 g iod metalic pro analysi şi 5 ml apă distilată. Soiufiile se amestecă la rece, turnînd din soluţia B în A cu picătura şi amestecînd continuu. Soluţia obţinută e trecută într-o sticlă brună cu dop şlefuit şi i se adaugă un cristal de iod. Se lasă precipitatul să se depună cîteva zile şi se decantează reactivul limpede, păstrîndu-l la întuneric. 15. Hesperidă, pl. hesperide. Bot.: Tip de fruct cărnos, indehiscent, din grupa fructelor simple, care se aseamănă cu baca, cu diferenţa că partea cărnoasă, comestibilă, o formează endocarpul. E caracteristic pentru numeroase plante din familia Rutaceae, cum sînt: portocalul, lamîiul, mandarinul, etc. Epicarpul acestor fructe e galben sau roşu-portocaliu şi are mulţi pori, cari corespund unor pungi secretoare, de origine epidermală; rriesocarpul e spongios şi alb-gălbui, iar endocarpul e bogat în suc zaharat, în diferiţi acizi, în vitamine, etc., cari dau fructelor respective gustul caracteristic. Are celulele alungite sub formă de peri fuziformi, suculenţi. Hesperidele provin din ovare pluricarpelare. Var. Esperidă. 10. Hesperidină. Chim. biol.: C28H34O15. Glucozidă flava-nonică formată din glucoză, ramnoză şi hesperetină, caaglicon. Cristalizează sub formă de ace mici albe; are p. t. 252° şi se descompune Ia 254°. Formează, împreună cu alte gluco-zide, vitamina P. Hesperidină e o combinaţie între I-ramnoză, d-glucoză şi agliconul hesperetină, al cărei nucleu e flavanona. 17. Hesperornis. Paleonf.: Pasăre acvatică din subclasa Ornithure, grupul Odontolcae, caracteristică penfru Cretacicul superior..Atingea înăifimea de un metru; capul, lung şi îngust, avea ciocul ascufit, cu numeroşi dinfi conici, dispuşi într-un şanf; avea aripile reduse, iar picioarele adaptate penfru înot. 18. Hess, legea lui Fiz.: Variafia AU a energiei interne sau A# a entalpiei unei reacfiuni e aceeaşi, indiferent de stadiile acestei reacfiuni. Legea lui Hess e o consecinţă a principiului I al Termodinamicii, adică AU şi AH depind numai de starea iniţială şi de starea finală, şi nu de stările intermediare. Conform acestei legi, căldurile de reacţie la volum constant sau la presiune constantă, cum şi căldurile de transformare fizică, în aceleaşi condiţii fizice, sînt egale cu A^ sau cu A#, adică depind numai de starea iniţială şi de starea finală şi sînt independente de drumul parcurs de un sistem. După legea Iui Hess, ecuafiile termochimice se pot aduna şi scădea ca şi ecuaţiile algebrice. De aici rezultă că legea lui Hess poate fi folosită la determinarea entalpiilor de formare ale unei substanţe, cînd aceasta nu poate fi măsurată experimental. 19. Hesselmann, motor Mş. V. sub Motor cu electro-aprindere şi injecţie. 20. Hessian, pl. hessieni. Maf. V. sub Determinant. 21. Hessian. Ind. text.: Ţesătură de iută avînd legătură de pînză, care se întrebuinţează ca ambalaj, la confecţionarea de saci, şi în tapiţerie. Hessiană 51 Heferomyaria j. Hessiană, pl. hessiene. Geom.: Curbă asociată unei curbe algebrice plane. Fiind dată curba algebrică plană Cn, de ordinul n, reprezentată în raport cu un reper proiectiv de ecuaţia: /(*1. X2, X3) = 0 , în care f (xi, x2, x$) e o formă algebrică de gradul n, punctele de inflexiune ale curbei Cn sînt punctele comune curbei Cn şi curbei H (*i, x2 , x3) = m e)*ic)*2 02/ 8*1 dx2' m c)*f m m <5*1 0)X3 m 0)x2 Q)X3 m 94 = 0 («i + a2 + a3=p) o) apoi C)Xl 0*3 1 C)*2 (5*3 ’ care se numeşte hessiana curbei Cn şi care e de ordinul 3 (n — 2) (v. inflexiune, punct de ~). Dacă Cn are puncte multiple, ele aparfin şi hessianei. Unui punct M’(x[, x2, x'3) din plan îi corespunde, în raport cu o curbă algebrică dată 0^(1), un -şir de n— 1 curbe Ti, ^2, •••, numite-curbe polare. Curba polară de ran- gul p e reprezentată de ecuafia : \ 0*1 0)X2 g)X3/ în primul membru efectuîndu-se ridicarea la puterea p şi înlocuind apoi o expresie de forma: (3LX1 (MX* (M.Ys \c!*i/ W2/ \c1x3J cu o expresie de forma: Heferoceras, Penfru p=n—2, curba polară respectivă e o conică numită po/oconică asociată punctului M' şi a cărei ecuaţie se mai poate scrie: y xx, c>2/ -o A, ’ Hessiana H e formată din punctele din planul curbei Cn, a căror poloconică e formată din două drepte. 2. Hessit. Mineral.: Ag2Îe. Telurură Jde argint, cu circa 63o/0 Ag, de origine hidrotermală, care se întîlneşte în filoanele epitermale de aur şi argint. Cristalizează în sistemul monoclinic, sub 150°, şi, în sistemul cubic, peste 150°, pre-■zentîndu-se în cristale isometrice, compacte. E cenuşie ca plumbul, cu reflexe albăstrui, şi are urma cenuşie ca ofelul; prezintă clivaj imperfect, rar vizibil după (001) şi luciu metalic. Hessitul e secţii; are duritatea 2,5 şi gr. sp. 8,3**-9. E an-isotrop la temperatură joasă şi isotrop, încălzit peste 150°. 3. Hessonii. Mineral.: Varietate de granat cu aluminiu şr calciu, care se -întîlneşte, împreună cu grosularul (v.), ca mineral de contact. între calcare şi rocile magmatice. E incolor, verzui-brun, galben sau roşu. Cristalele limpezi sînt folosite ca pietre prefioase. *4. HET. Chim.: Tetrafosfat hexaetilic (hexaetiltetrafosfat). Sin. HETP. V. şî Insecticid. 5. Hefero-. V. şî sub Etero-. e. Heferoafom. Chim. V. Eteroatom. 7. Heferoauxină. Chim. biol. V. Eteroauxină. ’w 8‘ . Meferocarde. Paleonf.: Gasteropode prosobranhiate a Saror inimă e formată dintr-un ventricul şi un singur auricul. Cochilia e conică şi simetrică în raport cu un plan, nespiralată şi fără opercul. Au apărut în Cambrian, prin forme foarte asemănătoare celor actuale. Genurile mai importante sînt: Patella şi Acmâea, cari nu au valoare stratigrafică. Var. Etero-carde. 9. Heferoceras. Paleont.: Amonit aberant din Cretacicul inferior (Barremian), cu cochilia la început turiculată, dreaptă, şi terminată cu o cîrjă puternică. Ornamentafia e reprezentată prin coaste inelare simple. 10. Heterocerc. Paleonf. V. Eterocerc. 11. Heterociclu, pl. heterocicli. Chim. V. Eterociclu. 12. Heferocrome, radiaţii Fiz. V. Etero-crome, radiafii 13. Heterocromosomi, sing. heterocromo-som: Sin. Alosomi (v.). 14. Heferocrone, sfrafe Geo/. V. Etero-crone, strate 15. Heferodiceras. Paleonf.: Lamelibran-hiat din grupul Rudiştilor, foarte asemănător cu genul Diceras, de care se deosebeşte prin unul dintre cei doi dinţi cardinali ai valvei libere (valva a), care e mai puternic dezvoltat şi străbate la exterior sub forma unor proemi-nenfe calcaroase, şi prin impresiunile musculare cari se găsesc pe prelungirea platoului cardinal. E o formă caracteristică pentru faciesul recifal din Jura*-şicul superior şi din Cretacicul inferior. în Sudul Dobrogei a fost identificat în Cretacicul inferior (Berriasian). ie. Heterodinare. Telc. V. Eterodinare. 17. Heferodină, pl. heterodine. Telc. V. Eterodină. îs. Helerodispers. Chim. fiz. V. Poiidispers. 19. Heterodont. Paleonf. V. Eterodont. 20. Heferodonfa. Paleonf.: Ordin de Lamelibranhiate (v.) caracterizat printr-o fîfînă de tip eterodont. E un grup foarte bogat în genuri şi specii, cuprinzînd cea mai mare parte a lamelibranhiatetor fosile şi actuale. Se împart în două grupuri: eferodonfe cirenoide şî efero-donfe lucinoide, ambele grupuri cuprinzînd forme integri-paliate şi forme sinupaliate. Var. Eterodonte, Heterodonte. si. Heferofermenfafie. Chim. biol. V. Eterofermentafie. 22. Heterofilie. Bot. V. Eterofilie. 23. Heferogamie. V. Eterogamie. 24. Heferognafa. Paleonf.: Echinide exociclice cu aparat masticator format din cinci piese inegale: una mai mare şi patru mai reduse, egale două cîte două. Cuprinde familiile Fibularidae, Clypeastridae şi Scutellidae. Var. Eterognate. 25. Heferolitic, mecanism de reacfie Chim. V. Etero~ litic, mecanism de reacfie 26. Heferomcrf. Mineral.: Sin. Polimorf (v.); var. Eteromorf. 27. Heferomorfie. Mineral.: Sin. Polimorfie (v.); var. Etero-morfie. 28. Heferomorlif. Mineral. V. Eteromorfit. 29. Heferomyaria. Paleonf.: Lamelibranhiate cu impresiuni musculare inegale, datorită reducerii muşchiului anterior sub influenta dezvoltării bissus-ului. Odată cu această reducere se produce şi o reducere a regiunii anterioare a cochiliei (de ex. Mytilus). De cele mai multe ori, cochilia prezintă cîte o urechiuşă de o parte şi de alfa a umbonelui. Cuprind forme cu muşchiul adductor anterior mai mic decît cel posterior, şi forme la cari, în stadiul adult, există numai muşchiul posterior (monomiare). Var. Eteromiare, Hetero-miare. V. şl sub Lamelibranhiate. Heferopice, sfrafe ^ 52 Hexaclorciclohexan î. Heferopice, sfrafe Sfrafigr. V. Eferopice, sfrafe 2. Heferopolar. Mineral. V. Eteropolar. 3. Heferopoliacizi, sing. heferopoliacid. Chim. V. Efero-poliacizi. 4. Heferopolîcondensare. Biol., Ped. V. Eferopolicon-densare. 5. Heferopolimer, pl. heferopolimeri. Chim. V. Etero-polimer. o. Heferoprofeide, sing. heferoprofeidă. Chim. biol. V, Eteroproteide. 7. Heferosporee. Bof.: Plante la cari se formează două tipuri de spori, în sporangi diferiţi. Sporii mai mici (micro-sporii) se formează în microsporange şi dau naştere, prin germinare, plantelor masculine, iar sporii mai mari (macro-sporii) se formează în macrosporange şi dau naştere plantelor feminine. Toate fanerogamele, hidropterideele, isoetaceele şi salaginelaceele sînt heterosporee. Var. Eterosporee. 8. Heferosfatic, monfaj Elf. V. Eterostatic, montaj 9. Heferosfatică, metodă Elf. V. Eterosfatică, metodă 10. Heferosfegina. Paleonf.: Foraminifer perforat din familia Nummulitidae, cu testul plan spiral, cu toate turele vizibile de la exterior; camerele mai tinere sîht simple, iar cele ale adulfilor sînt divizate în cămăru{e. E cunoscut din formaţiunile marine din Eocen pînă azi. 11. Heterostîlie. Bot. V. Eterostilie. 12. Heferosfracî. Paleonf. V. Eterostraci. 13. Heferofactîc. Geo/. V. Eterotactîc. Heferosfegina. 14. Heterotrofie. Biol. V. Eterofrofie. 15. Heferozidă, pl. heterozide. Chim. biol.: Sin. Glicozidă (v.); var, Eterozidă. ie. Heferozis. Biol., Agr. V. Eterozis. 17. Heferozoecie, pl. heferozoecii. Paleonf. V. Eterozoecie. îs. Heflangian. Sfrafi gr.: Etajul bazai al Liasicului, cuprins între stratele cu Avicula contorta şi Choristoceras marshi ale Rheticului şi zona cu Vermiceras spiriatissimum şi Cofoniceras westphalicum a Sinemurianului. în cadrul acestui etaj se deosebesc numeroase zone de amonifi, Hettangianul inferior (ai) fiind caracterizat prin prezenfă genurilor Psiloceras (Psiloceras planorbe), Caloceras, Psilophyllites, Alsatites, Proarietites, iar Hettangianul superior (012), prin prezenfă genului Schlotheimia (S. angulata). Alte fosile caracteristice sînt Osfrea sublamei-losa, Cardinia listeri, C. concinna. în domeniul prealpin, care cuprinde Anglia, Germania şi Nordul Franfei, Hettangianul e reprezentat prin şisturi de culoare închisă, prin calcare albăstrui, local prin gresii calcaroase (Hettange), în timp ce în Sudul Franfei are un facies dolomitic. în domeniul alpin (Alpii occidentali) se dezvoltă un facies detritic al Hettangianului (Faciesul de Gresten) şi faciesul calcarelor roşii cu amonifi (Faciesul de Adneth), cunoscute şi în fara noastră în Carpafii orientali (valea Tepeia în munfii Perşani, şi Curmătura, în masivul Hăghimaş). 19. Heulandit. Mineral.: Ca (AlSisOs^ *5 H2O. Varietate de zeolif, cu compozifia 9,2% CaO, 16,8% A^Os, 59,2% Si02, 14,8% H2O, care confine de cele mai multe ori şi Na20 şi, frecvent, SiO, K2O, BaO. Se întîlneşte în cavităfile amig-daloide ale unor roci magmatice efuzive (bazalte, porfirite, etc.) şi, sporadic, în unele zăcăminte filoniene de argint. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale izolate cu habitus isometric sau tubular. Adeseori se găseşte în mase foioase lamelare, concrescute paralel, sau radiare, sub formă de secrefiuni în cavităfi. E incolor sau alb, galben sau roşu-cărămiziu (din cauza incluziunilor microscopice de goethit), cu luciu sticlos, iar pe fetele de clivaj, după (010), sidefos. E casant, are duritatea 3,5—4 şi gr. sp. 2,18—2,22. Are indicii de refracfie: ^ = 1,498; nm= 1,499; ng = 1,505. în acid clorhidric se descompune uşor, formînd"un gel de silice. 20. Heussler, aliaje Metg.: Grup de aliaje ternare Cu-Mn-Al, cari au proprietăţi feromagnetice, deşi sînt constituite numai din metale neferoase şi neferomagnetice. Au compozifiile cuprinse în limitele: 50—72% Cu, 18—26% Mn, 10—25% Al şi impurităfi constituite din Bi, Sb, B, As. Aliajul cu compozifia 67% Cu, 20% Mn şi 13% Al, călit de la temperaturi înalte, are saturafia magnetică de circa 8000 Gs. Aliajul cu compozifia 61% Cu, 26% Mn şi 13% Ai (corespunzînd aproximativ formulei Cu2MnAI) are inducfia de saturafie de circa 5500 Gs (apropiată de a nichelului pur), însă are permeabilitatea magnetică mult mai mică decît a nichelului. Pentru obfinerea proprietăţilor magnetice optime, aliajele Heussler trebuie supuse unei caliri de Ia temperaturi înalte, urmată de îmbătrînire artificială, temperaturile tratamentelor respective fiind prescrise penfru fiecare aliaj în parte. Sin. Aliaje heussleriene. 21. Heussleriene, aliaje Metg. V. Heussler, aliaje 22. Hevea. Bof.: Numele generic al unor plante, din familia Euphorbiaceae, cari cresc în regiunile tropicale ale Americii de Sud. Speciile mai cunoscute sînt: Hevea brasiliensis şi Hevea guyanensis, din cari se extrag cantităfile cele mai mari de cauciuc natural (circa 20 g pe zi din fiecare arbore). Acestea au fost răspîndite, prin cultură, în Asia de Sud, în Kamerun, etc., Din seminfele plantelor din genul Hevea se extrage ulei comestibil. 23. Hexa-. V. şi Exa-, 24. Hexadoran. Ind. chim.: Insecticidul hexacîorciclo- hexan (v.). 25. Hexadorbenzen. Ind. chim.: Combinafie chimică orga- nică rezultată din substituirea celor şase atomi de hidrogen din benzen cu şase atomi de clor. Are £j p. t. 227° şi p. f. 326°. Industrial, hexaclorben- q zenul se obfine prin clorurarea energică a r, \_ benzenului în prezenfă de catalizatori ca: | jj fier, clorură ferică, triclorură de aluminiu. E CI C C Cl folosit ca fungicid antimăluric pentru grîne. ^C^ se. Hexaclorciclohexan. Chim.: CgH6CI6. Cl Substanfă cristalină incoloră, derivat al ciclo- Hexadorbenzen hexanului. Atomii de carbon au în moleculă o aşezare spafială, corespunzînd la forma scaun a ciclohexanului şi, după pozifia atomilor de clor, produsul poate avea opt isomeri. {şomerii pot fi separaţi prin cristalizare fracfionată sau prin metoda cromatografică. Pînă în prezent au fost separafi, sub formai de cristale caracteristice, următorii: isomerul a cu p.t. 157°; isomerul (3 cu p.f. 309°; isomerul y cu p.t. 112°; isomCruI 8 cu p.t. 137°; isomerul 8 cu p.t. 217°; isomerul rj cu p.f. 90,1° şi isomerul 0. Clorurarea benzenului pentru obfinerea amestecului de isomeri de hexaclorciclohexan se poate face Ia lumină, în absenfa catalizatorilor, cînd se produce o halogenare directă de adifie omolitica, sau Ia întuneric, cu promotori ca: peroxid de benzoil sau azoisobufironitril. Produsul tehnic obfinut prin clorurarea benzenului e folosit ca insecticid, datorită isomerului y. care e un puternic insecticid de contact şi de ingestie. Produsul brut are miros persisfent de mucegai. Compozifia produsului depinde de condifiile şi de procedeele de fabricafie. Astfel, prin procedeul fofochimic rezultă un produs care confine următorii isomeri ai hexaclorciclohexanului: isomerul a 67—70%; isomerul (3 5—6%; isomerul y 13—14%; isomerul 6 circa 6%; isomerul e circa 5%; isomeri ai hepfa-clorciclohexanului, circa 4%, cum şi isomeri ai ocfaclorciclo-hexanului, circa 0,6%. Hexaclorciclohexanul tehnic, ca amestec Hexaclorefan 53 Hexamină de isomeri, e desemnat prin simbolurile HCH, HCC, HCCH, BHC, 666. Prin recristalizări, produsul poate fi concentrat în isomer y la 35%, 55% sau chiar 100%. In ultimul caz, produsul nu are miros şi e cunoscut sub numele de Lindan. Pentru a fi utilizat ca insecticid, produsul brut e condifionat, la diferite concentrafii, în isomer y, prin amestecare cu talc sau prin diluare cu whife-spirit. A fost comercializat sub numirile: Gamexan, Nifroxan, Analcid, Hexacloran, etc. Pentru oameni şi pentru animalele omeoterme, hexaclorciclohexanul e destul de toxic, iar isomerul y, mai mult decît ceilalţi. Pentru determinarea confinutului în gamma-hexaclorciclohexan al preparatelor insecticide se aplică metode de analiză spectrografică (ultravioletă şi infraroşie), cromatografică, crioscopică, polaro-grafică, etc. V. şî Insecticid. 1. Hexaclorefan. Ind. chim.: CI3C—CCI3. Combinafie halo-ganată organică derivînd formal de la etan prin înlocuirea atomilor de hidrogen cu atomi de clor. Are p.t. 186,9“-187,4° în tub închis şi p.f. 185,5°. Se prezintă sub forma de cristale incolore, cu miros aromatic ca şi camforul; e insolubil în apă; e solubil în grăsimi, alcool, eter şi tetraclorură de carbon. Se prepară industrial plecînd de la acetilenă, prin reacfii de adifie şi de eliminare a clorului, şi trecînd prin următorii intermediari: dicloretenă, tetracloretan, tricloretenă, pentadoretan, tetracloretenă şi apoi hexaclorefan. Se foloseşte ca insecticid contra moliilor şi a gîndacilor şi, în terapeutica veterinară, în combaterea distomatozei bovine. 2. Hexaconfan. Chim.: C6oHi22* Hidrocarbură alifatică saturată normală. Se prezintă ca o pulbere (din benzen), cu p.t. 101 —102°, greu solubilă în alcool; solubilă în cloroform, în benlen; insolubilă în apă. Sin. Dimiricil. 3. Hexacorali. Paleonf.: Coralieri izolafi sau cari trăiesc în colonii, de vîrstă mesozoică terfiară şi actuali, caracterizafi prin prezenfă a şase septe principale radiare, între cari apar cicluri succesive de septe secundare. Caliciul prezintă la început cele şase septe principale cari formează ciclul I; apar apoi şase septe secundare, mai scurte, ale ciclului II; toate ciclurile următoare sînt de cîte 12 septe; ciclul III apare între sepfele ciclului I şi II, ciclul IV între sepfele ciclului l şi III, ciclul V între II şi III, etc. Septele unui ciclu apar totdeauna după ce s-au dezvoltat complet septele ciclului precedent. Zidul caliciului (theca) poate fi simplu sau poate prezenta o epitecă; ca structură, atît zidul cît şi sepfele pot fi neperforate, cînd calcifierea e uniformă, sau pot fi poroase (calcifiere incompletă). Ca formafiuni endofecale, Hexacoralii prezintă columelă, sinapticule, disepimente şi planşee, iar ca formafiuni exo-tecăle, pot prezenta (Hexacoralii coloniali) coaste septale sau coenenchim (v. şî sub Zoantari). Se deosebesc două subordine de hexacorali: Hexacorali apori, cu teca şi cu septele calcaipase compacte, cari cuprind familiile; Turbinolidae (genurile Flabellum şi Delthocyafhus); Astreidae (genurile Heliasfraea, Isastraea, Montli-vaultia, Calamophyllia, etc.); Am-phiastreidae (genul Ripidogyra); Fungidae (genul Cyclolites) şi Hexa-corgli poroşi, izolafi, mai rar în colonii, avînd caliciile CU sepie Aşezarea «ptelor h Hexacorali. numeroase poroase, unite diferit între ele, cari cuprind familiile: Eupsammidae (genul Stephano-phyllia); Madreporidae sau corali constructori de recife (genul Madrepora, foarte frecvent în recifele actuale, e cunoscut începînd din Terfiar). Hexacoralii au format recife masive, cari au dat naştere calcarelor recifale. în fara noastră, calcarele recifale sînt cunoscute din Jurasicul mediu şi din cel superior (Munfii Apuseni, Hexactin. Dobrogea, etc.) şi din Terfiar (Lăpugiu, basinul Beiuşului, etc.). Var. Exacoralî, Hexacoralieri. 4, Hexacosanicr acid Chim. V. Cerotic, acid 5. n-Hexacosanol. Chim. V. Cerilic, alcool e. Hexactin, spicul Paleont.: Spicul silicios cu trei axe perpendiculare (triaxon) şi cu şase brafe, caracteristic spon-gierilor silicioşi din grupul Hexactinellidae (v.). V. şî sub Spongieri. 7. Hexactinellidae. Paleonf: Grup omogen de Spongieri silicioşi al căror schelet e format din spiculi hexactini liberi sau grupafi într-o refea regulată. Se deosebesc două subgrupuri: Lyssacinae, cu spiculi liberi sau abia sudafi, spiculii liberi fiind dispuşi în mod neregulat sau aşezafi unii lîngă alfii, constituind o refea foarte suplă,— şi Dictyoninae,cu spiculii sudafi într-o refea robustă cu ochiuri cubice, numită refea dictională. Sudura fiind perfectă, spiculii hexactini îşi pierd individualitatea. Hexactinelidele sînt cunoscute din Cambrian, azi trăind ca indivizi izolafi în mările adînci, de la 300*»500 m. în fara noastră, Hexactinelidele sînt foarte frecvenfe în Jurasicul superior din malul drept al Dunării, unde sînt reprezentate prin grupurile: Cypellia, Craticularîa, Tremadictyon, etc. 8. Hexadecan. Chim.: Sin. Cetan (v.). 9. Hexadecanoic, acid Chim. V. Palmific, acid 10. Hexadecenoic, acid Chim.: Cis^gCOOH. Acid cu legătură etilenică, derivînd din hidrocarbura aciclică saturată, hexadecan. Se găseşte în natură în compozifia grăsimilor naturale. 11. 9-Hexadecenoic, acid Chim. V. Palmifoleic, acid ~. 12. Hexaedru, pl. hexaedre. Mineral. V. Exaedru. 13. Hexafazat, sistem Elf.: Sistem polifazat (v.) cu şase faze. 14. Hexafosfat. Ind. chim., Farm.: Produs medicamentos avînd ca principiu activ fitina. Se prezintă ca o pulbere amorfă, albă, fără miros; în apă e pufin solubilă; e solubilă în acid clorhidric diluat. Din punctul de vedere chimic, fitina e mesoinozithexafosfatul de calciu sau de magneziu şi derivă de la esterul fosforic al mesoinozitei, fiind sarea sa de calciu sau de magneziu. Hexafosfatul e un principiu fosfoorganic care confine 22% fosfor, 12% calciu şi 1,5% magneziu. Prin componenfii săi are acţiune mineralizatoare, vitaminică, şi e un reconstituent general. 15. Hexagiră, pl. hexagire. Mineral. V. sub Axă de simetrie. io. Hexagiroidă, pl. hexagiroide. Mineral. V. sub Axă de simetrie. 17. Hexagon, pl. hexagoane. Geom. V. Exagon. îs. Hexagonal. Geom., Mineral. V. Exagonal. 19. Hexagonal, sistemul Mineral. V. Exagonal,sistemul 20. Hexagonul lui Kâkulâ. Chim. V. Kekule, exagonul lui 21. Hexahidrit. Mineral. V. Exahidrit. 22. Hexakisoctaedru. Minerel. V. Exakisoctaedru (v. sub Cubic, sistemul ~). 23. Hexakistetraedru. Mineral. V. Exakisfefraedru (v. sub Cubic, sistemul ~ ). 24. Hexalină. Chim.: Sin. Ciclohexanol (v.). 25. Hexametafosfat de sodiu. Ind. chim. V. sub Sodiu. 26. Hexametilen. Chim.: Sin. Ciclohexan (v.) 27. Hexamefilendiamînă. Chim.: H2N(CH2)6NH2. Diamină alifatică; se prezintă în cristale cu p.t. 42° şi p.f. 204*»205°, solubile în apă, în alcool şi în benzen. Se prepară din fenol sau din furfurol, trecînd prin nitril adipic, care apoi se hidrogenează. E întrebuinfată ca materie primă Ia fabricarea fibrei sintetice nylon. Sin. 1,6"Hexandiamină. 28. Hexametilentetramină. Ind. chim., Farm. V. Urofropină. 29. Hexamină. Ind. chim., Farm. V. Urofropină. Hexan 54 Hexodă 1. Hexan, pl. hexani. Chim.: CgHn. Hidrocarbură alifatică saturată, cu şase afomi de carbon în moleculă. Se prezintă sub forma mai multor isomeri* Toti isomerii sînt lichide volatile, incolore, cu miros specific, inflamabile, solubile în alcool, în acetonă, eter; insolubile în apă. Hexanul normal, CH3(CH2)4CH3, cel mai cunoscut dintre isomeri, se obţine prin distilare fracfionată din petrol. Are acfiune iritantă asupra pielii. E folosit ca solvent pentru extracfia uleiurilor, a grăsimilor, răşinilor, şi în industria chimică. 2. Hexanif. Expl.: Exploziv compus dintr-un amestec de hexogen şi nitroglicerină. 3. Hexanoic, acid Chim. V. Capronic, acid 4. Hexaoxîanfrachinonă. Chim.: Sin. Rufigalol (v.). 5. Hexasfil. Arh. V. Exastil. 8. Hexasfraea. Paleont.: Hexacoral izolat din familia Astrei-dae, avînd caliciul cilindric, cu o deschidere terminală foarte mare. Primele septe sînt îngroşate spre centru, iar cele mai noi sînt scurte şi subfiri. Columela lipseşte. Specia Hexasfraea magna Kiihn. e cunoscută în fara noastră din Triasicul mediu. ?. Hexenal» Farm., Chim. V. Evipan. 8. Hexenă, pl. hexene. Chim.: C6H12. Hidrocarbură alifa-tică nesaturată, care se prezintă sub formă de isomeri (fiecare avînd cîte o numire distinctă) şi a căror cafenă e fie normală, fie ramificată. E un lichid incolor, cu miros de benzină, inflamabil, volatil. Hexena-1 are următoarele caracteristici: presiunea de vapori la 11,109°= 100 mm col. Hg; densitatea la —50°=0,739, iar !a 20°— 0,6732] viscozitatea la — 50°=0,63 cP, Ia 20°=0,26cP. Căldura de formare (în stare de vapori Ia 25°)= —9,96 kcal/mol. E solubilă în alcool şi în eter; e insolubilă în apă. Proprietafile fizice ale hexenelor Hexena P.t. P.f. d25° «25 °c . °C g/cm3 nD Hexena-(1) (-hexifenă) —138,819 63,485 0,66848 1,38502 cis-hexena-(2) — 141,135 68,840 0,67823 1 ,3948 frans-hexena-(2) —132,970 67,97 66,44 0,67380 1,3907 cis-hexena-(3) —137,820 0,6749 1,3920 trans-hexena-(3) — 113,430 63,08 0,6725 1,3916 2-metilpentena-(1) — 135,760 60,70 0,6769 1,3884 3-mefilpenfena-(1) -153,00 54,14 0,6628 1,3814 4-metiipenîena-(1) — 153,63 53,88 0,6594 1,3799 2-mefifpentena- (2) — 135,070 67,29 0,6815 1,3976 cis-3-msfi/penfena-(2) — 138,445 70,45 0,6942 1,4018 trans-3-meti!pentena-(2) — 135,840 67,63 0,6898 1,3989 cis-4-mefi!penfena-(2) -134,430 56,30 0,6642 1,3849 trans-4-metilpentena-(2) — 140,810 58,55 0,6638 1,3859 2~etilbufena-f1) — 131,530 64,66 0,6847 1,3941 2,3-dimeti lbutena-( 1) —157,27 55,67 0,6731 1,3874 3/3-dimetilbutena-(1) — 115,20 41,24 0,6479 1 ,3730 2,3-diacefilbutena-(2) — 74,80 73,21 0,7034 1,4094 Hexene se găsesc, alături de alte olefine, în petrol. Separarea din amestecul cu parafine cu acelaşi număr de atomi de carbon se face prin distilare azeotropă, prin distilare extractivă, extracfie cu solvenfi sau adsorpfie cu adsorbanji specifici, împreună cu alte olefine constituie un important material intermediar la aromatizarea benzinei de cracking. Hexene se găsesc şi în fracfiunea „ulei uşor", cu p.f. 80---170°, care se obfine Ia prima distilare a gudroaneîor cărbunilor de pămînt. Hexene pure se obfin prin procedeele generale de preparare a olefinelor (v.). Proprietăţile chimice ale hexenelor sînt comparabile cu cele ale olefinelor superioare. Sînt utilizate în sinteze organice. 9. Hexif. Ch im.: Radical organic provenit prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula hexanului normal. După pozifia pe care a avut-o hidrogenul îndepărtat, se deosebesc hexil-1, hexii-2 şi hexil-3. 10. Hexilceluloză. Chim.: Eter al celulozei, obfinut prin acfiunea clorurii de hexil în exces asupra alcalicelulozei, în autoclavă, la 125°, timp de 12—16 ore. Se disolvă în eter etilic şi în benzină, cum şi în alfi disolvanfi nepolari, dar nu se disolvă în alcoolii metilic şi etilic. Hexilceluloză nu are încă utilizare practică, avînd o rezistenfă mică (de 10—15 ori mai mică decît a etilcelulozei) şi o temperatură joasă de înmuiere (58° fafă de 200° a etil-celulozei). Var. Exilceluloză. 11. Hexife, sing. hexită. Chim.: CH2OH(CHOH)4CH2OH. Polioli din seria hexanului; substanfe înrudite, prin structura lor stereochimică, cu monozaharidele. Din cele 16 aldohexoze existente s-au obfinut prin reducere zece hexite: patru perechi de antipozi optici şi două forme meso. Hexitele sînt substanfe cristaline, incolore, solubile în apă; au gust dulce. Formele optic-active rotesc foarte pufin planul luminii polarizate; rotafia optică poate fi mărită prin adăugare de acid boric sau de molibdat de amoniu. Principalele hexife: D-manita (v.), D-sorbita (v.), L-idita (v.) şi dulcita (v.), se găsesc în natură şi pot fi izolate; metodele sintetice de preparare sînt însă preferate izolării din sursele naturale. Celelalte hexife, printre cari: alita, falita (v.), etc. nu se găsesc în natură, dar au fost sintetizate prin reducerea mono-zaharidelor (hexoze) cu amalgam de sodiu, catalitic cu nichel Raney, sau electrolitic. Prin reducerea cetozelor se obfin cîte două hexite, deoarece se formează un nou atom de carbon asimetric. Multe dintre proprietăfile hexitelor se aseamănă cu cele ale hexozelor. — Prin încălzire, singure sau în prezenfă urmelor de acizi, pierd una sau două molecule de apă şi trec în mono- sau di-anhidroderivafi (eteri interni) ciclici. Hexitele sau anhidridele lor parfial esterificate cu acizi graşi superiori sînt utilizate ca emulgafori, defergenfi, în cosmetică şi în industria alimentară. Acefalii ciclici, cari se formează din hexite şi cetone sau aldehide, în prezenfă catalizatorilor acizi, sînt substanfe cristalizate şi pot fi folosite uneori la caracterizarea alcoolului. Hexitele se esterifică uşor cu acizii anorganici sau organici. Oxidate biochimic, hexitele frec în cefoze. Spre deosebire de monozaharide, hexitele nu reduc solufia Fehling şi nu sînt fermentate normal de drojdie. Sin. Hexitoli. 12. Hexifoli: Chim.: Sin. Hexife (v.). 13. Hexochinază, Chim. biol.: Enzimă reprezentativă de transfer, în reacfii Ie de fosforilare. Are un rol important în procesele de fermentafie. Catalizează reacfia de fosforilare a glucozei pe seama acidului adenozinfrifosforic, conducînd la 6-fosfat al D-glucopiranozei (esterul Iui Robinson) şi la acid adenozindifosforic. Această reacfie reprezintă prima treaptă în inijierea procesului de fermentafie. V. Glicoliză. Var. Exochinază. 14. Hexodă, pl. hexode. Elt., Telc.: Tub electronic (v.) cu vid înaintat, care are şase electrozi în interiorul unui înveliş tanş: cafodul — încălzit din exterior — care emite electronii prin efect termoelecfronic, patru grile şi anodul (v. fig.). Tubul se foloseşte drept convertor (v.). Prima grilă, cea mai apropiată de catod, se găseşte, fafă de acesta, Ia un mic potenfial (mediu) negativ. Acestei grile i se aplică semnalul de înaltă frecvenfă produs de oscilatorul local. Grila a doua se găseşte la un potenfial pozitiv înalt fafă de catod. Grila a treia se găseşte la un pofenfial Hexodă. a) schemă; b) reprezentarea hexcdei ca combinaţie de două tuburi. Hexoesfrol 55 Hexoze ch2 (mediu) negativ şi i se aplică semnalul modulat de înaltă frecvenţă care trebuie supus conversiunii. Grila a patra se găseşte ’în vecinătatea anodului şi i se aplică un potenfial înalt, apropiat de cel al anodului. în circuitul anodului se conectează obişnuit un sistem selectiv (circuit acordat, derivare, circuite cuplate, etc.), destinat selectării semnalelor de frecvenfa dorită. Hexoda poate fi considerată, simplificat, ca rezultînd din asocierea succesivă a două tuburi electronice, şi anume o triodă formată din primii trei electrozi (catodul, grila 1 şi grila 2), urmată de o tetrodă, al cărei catod (fictiv) e realizat de electronii cari trec prin grila a doua. „Emisiunea electronică" a acestui catod fictiv e comandată de tensiunea primei grile, ceea ce echivalează cu comanda pantei tetrodei. Curentul prin tetrodă e comandat de grila a treia. Astfel se poate realiza conversiunea. Partea tetrodă a schemei echivalente prezintă toate dezavantajele caracteristice acestui tub, efectul dinatron (v.), datorită emisiunii secundare a anodului. Pentru eliminarea lor se recurge la introducerea unei grile în vecinătatea anodului, legată la catod. Se obfine un tub cu şapte electrozi, heptoda (v.). 1. Hexoesfrol. Chim. biol., Farm.: Derivat al a-etil-|3-sec.- butilstilbenului, cu proprietăfi puternic estrogene. Prin hidro-genarea catalitică a stil- l_j bestrolului se obfine un Cl_j q amestec compus dintr-un u / u # \ mesohexoestrol, cu p. t. j_j 2 j V 7? ° 186° şi activ din punct q C ui C C de vedere fiziologic, şi 'V/H un isohexoestrol, race- . II mic, cu p.f. 129°, inactiv. j-jq__C CH Acest estrogen sin- ^r/ / tetic, deşi are o struc- H CH3 tură deosebită de cea a foliculinei, are totuşi acfiune aproape identică cu a acesteia. Nu e distrus în ficat, ceea ce dă posibilitatea de a fi întrebuinfată per os şi, absorbindu-se mai lent, are acfiune mai durabilă. în sinteza hexoestrolului se poate pleca fie de la anetol, care e un produs uşor accesibil natural (se obfine din seminfele de anason), fie de la acidul fenil-butilic. Fabricarea hexoestrolului din anetol cuprinde următoarele faze: obfinerea (3-a-brom-propil-anisoluIui, prin tratarea anetolului cu acid bromhidric, după care, printr-o reacfie de tip Wurtz, se obfine direct eterul dimetilic al hexoexfrolului, care se hidrolizează. în terapeutică se întrebuinţează esterii hexoestrolului (acetat sau propinat). în industria chimico-farmaceutică indigenă există produsul Sintofolin, care e un hexoesfrol diacetat; 1 mg = 10 000 U.l. foliculină. Sin. Sinestrol; Dihidro-stilbestrol; 3,4 bis(-p-hidroxifenil)-hexan. 2. Hexogen. Chim., Expl.: Ciclofrimetilen-triniframidă. Ex- ploziv brizant din clasa nitroderivafilor alifatici. Formează cristale incolore cu p. t. 200°, iar la *,q 100° se pot menf ine timp îndelungat fără 1 2 descompunere. E greu solubil în majoritatea disolvanfilor. Se obfine, fie prin acfiunea acidului azotic concen- ( ( trat asupra hexametilentetraminei, fie O2N N N NO2 prin acfiunea azotatului de amoniu şi ^C^ a anhidridei acetice asupra p-formalde- j_j hidei. Poate fi cristalizat din glicol 2 fierbinte şi reprecipitat din acetonă. Temperatura de explozie a hexogenului e de 4100°, iar viteza de detonafie, de 8400 m/s. Hexogenul se descompune conform reacfiei: 2C3H6N606-*3 C02 + 3H20 + 3 H2 + 6N2 şi dezvoltă 1323 kcal/kg (H20 sub formă de vapori) şi 908,5 I gaze/kg. h2c/ xch2 Sensibilitatea hexogenului fafă de acfiunile mecanice fiind mult mai mică decît a celorlalfi explozivi br/zanfi face să fie întrebuinfat, în amestec cu trinitrotoluen, la umplerea proiectilelor, prezentînd prin aceasta o brizanfă şi o putere de explozie superioare celor ale nitroderivafilor aromatici. Hexogenul se mai foloseşte pentru mărirea sensibili taţii dinamite-lor gelatine. 3. Hexozani, sing. hexozan. Chim., Ind. hîrf.: Grup din clasa poliozelor, care cuprinde polizaharide formate din resturi de monoze. Din acest grup fac parte mananii, poligluco-zanii, galactanii, fructozanii, koniak-mananul şi galacto-mana-nii. Var. Exozani. 4. Hexoze, sing. hexoză. Chim.: Monozaharide confinînd şase atomi de carbon legafi linear, cinci grupări hidroxil, cum şi o grupare carbonilică, după a cărei funcţiune, aldehidică sau cetonică, se împart în aldohexoze şi cefohexoze. Sînt foarte răspîndite în regnul animal şi în cel vegetal, în cari îndeplinesc funcfiuni biologice importante.. în natură, hexozele se întîlnesc libere, sau sub forma de glucozide, de dizaharide, de oligozaharide şi de polizaharide. Aldohexozele au patru carboni asimetrici în moleculă şi, deci, 16 isomeri optici, dintre cari opt aparfin seriei dextro şi opt seriei levo. D(-f )aldohexozele cunoscute sînt: D( + )ga-loza, D(-f*)idoza, D(-|-)galactoza, D(-f)taloza. Datorită cicli-zărilor posibile intermolecular, fiecare aldohexoză poate prezenta două forme: piranozică şi furanozică, iar după pozifia hidroxilului semiacetalic de Ia Ci, pot exista încă două structuri sterice deosebite, notate a şi (3. Astfel, pentru galacfoză în solufie diluată se, admite un echilibru între cele cinci forme posibile: H 1 OH s c{ 6h HO \£ IV ./! : C : I •O O ! HO CH2OH P-galactoplranoză CHO I H—C—OH I C- H 1 OH 6H 1 1\T l\" n/l OH C -° H CH2OH a-galactopiranoză HO- I -H HO—C—H I H~C—OH I CH2OH «galactoz* H OH 1 I H .c“c v OH 6h hV O f H-C-OH I CH2OH a-galacfofuranoîl OH I I H H * 6h h H~~C C' wn n 'C -OH OH CH2OH 0-gafacfofurgnoză Cetohexozele au trei carboni asimetrici în moleculă şi deci opt isomeri optici (patru dextro şi patru levo). Dintre cetohexoze, cea mai importantă e fructoza. Hexozidaze 56 Hiacinf Aldohexozele sînt reducăfoare, spre deosebire de ceto-hexoze. Cu fenilhidrazina formează fenilhldrazone şi osazone cari servesc Ia identificarea lor. Cu anhidrida acetică, hexo-zele formează esteri poliacetilici, iar cu iodura de metil, eteri polimetilici. Dintre hsxozele răspîndite în natură, cele mai importante sînt: glucoza, manoza, galactoza şi fructoza, cari, prin încălzire cu acizi minerali, frec în acid levulic. Aceste patru monozaharide au şi proprietatea de a fermenta în prezenţa drojdiei de bere, transformîndu-se în alcool etilic, proprietate pe care se bazează industria fermentativă a alcoolului şi a unor băuturi alcoolice naturale. 1. Hexozidaze. Chim. biol.: Subclasă de enzime din clasa hidrolazelor. Hexozidazele catalizează hidroliza glucozidelor şi dizaharidelor în monozaharide. Din această clasă fac parte maltaza, emulsina, invertina şi lactaza. Sin. Glicozidaze. 2. Hexozofosfoisomerază. Chim. biol.: Proteină musculară cu activitate enzimatică (fosforilază), care catalizează transformarea esterului Cori (glucozo-6-fosfat) în esterul lui Robin-son (fructozo-6-fosfaf). V. Glicoliză. 3. Hexuronic, acid Chim. V. Vitamina C. 4. Heyland, coeficientul de dispersiune al lui ~. Elf. V. sub Dispersiune magnetică. s. Heyland, diagrama Elf.: Variantă frecvent folosită a diagramei cercului pentru maşina asincronă (v. Cercului, diagrama ~), ufilizînd anumite simplificări specifice, corespunzătoare construcţiei descrise mai jos. în diagrama Heyland, ca şi în celelalte variante ale diagramei cercului penfru maşina asincronă (Ossanna, BIondel-Heyland, Kosfenko, etc.), se foloseşte proprietatea fazorului curentului electric I\ al statorului, de a avea ca loc geometric al vîrfului său un cerc (dacă se admit constante elementele schemei echivalente, afară de alunecare, care este parametrul variabil al locului geometric). Diagrama Heyland se construieşte după datele obţinute din încercările în gol şi în scurf-circuit ale maşinii. Punctele principale ale acestui cerc sînt P0, P, Pk, Pm (v. fig.), şi anume: P0 corespunzînd curentului de mers în gol Iq (defazat faţă de tensiunea aplicată U\ cu unghiul cpo; cos qpo =—unde miUilo po reprezintă pierderile în fier şi pierderile mecanice determinate Ia funcţionarea ca motor în gol) şi deci alunecării 5 = 0; P corespunzînd curentului nominal In la funcţionarea ca motor; Pk corespunzînd curentului de scurf-circuit k (defazat faţă de tensiunea Ui cu unghiul cp^ dat de cos cp^= Pk = —ttt' und® Pk reprezintă pierderile de scurf-circuit) m\Ukln şi deci alunecării 5=1 (în acest caz, motorul e calat şi alimentat cu o tensiune redusă U^, astfel încît în stator să circule curentul nominal ln ; curentul de scurt-circuit la tensiune normală ar fi 1^=1^—-)’, Pm corespunzînd alunecării 5=00. Curentul respectiv neputînd fi stabilit prin încercări, acest punct se determină prin diferite metode, ca, de exemplu, ducînd dreapta PqP» prin punctul P„- Acesta împarte ordonata lui Pk în raportul R^Ri, R\ fiind rezistenţa pe fază a statorului şi R# rezistenţa pe fază a rotorului, raportată la stator (P^ e aproximativ la jumătatea segmentului P^V). Determinarea centrului cercului se poate face în mai multe moduri: ca exemplificare, în figură centrul se găseşte la inter- secţiunea perpendicularei duse pe coarda P0Pk , prin mijlocul ei, şi a paralelei la axa absciselor, duse prin mijlocul segmentului PqC (perpendicular pe axa absciselor, dus prin punc- Dlagrama Heyland. 1) dreapta puterilor; 2) dreapta cuplurilor; 3} dreapta alunecărilor. tul Pq pînă la intersecţiunea cu OPk). Centrul cercului poate fi considerat în M', în cazul maşinilor de puteri mari. Pentru fiecare punct de funcţionare de pe cerc corespunde o anumită alunecare, la a cărei determinare serveşte dreapta alunecării 3, care se poate trasa în diferite moduri. în figură, această dreaptă e dusă paralel la NP„ (N fiind un punct de referinţă oarecare de pe cerc). Intersecţiunile coardelor PqN şi PkN stabilesc pe această dreaptă valorile 5 = 0 şi 5=1 (deci şi scara de măsură). Puterea maşinii electrice, la tensiune constantă, fiind proporţională cu componenta activă a curentului / cos cp, e reprezentată în figură, pentru un anumit caz de funcţionare, prin segmentul RP. Diferitele porţiuni reprezintă: RP' puterea absorbită Ia mers în gol (pierderi în fier); P"P’ pierderea în înfăşurarea statorică; P"PW pierderea în înfăşurarea rotorică; PPm puterea mecanică (incluziv frecările). P0Pk se numeşte dreapta puterilor. Porţiunea PP", reprezentînd puterea transmisă rotorului de stator, e totodată proporţională cu cuplul (turaţia sincronă fiind constantă). De aceea PqP^ se numeşte dreapta cuplurilor. Cuplul maxim se obţine ducînd o tangentă la cerc paralelă cu această dreaptă; punctul de tangenţă T corespunde segmentului maxim TT". Porţiunea din cerc deasupra liniilor absciselor corespunde funcţionării ca motor, iar cea de sub linia absciselor, funcţionării ca generator. Penfru maşini asincrone de putere mică e mai indicată diagrama cercului corectată de Kostenko. 6. Hf Chim.: Simbol literal pentru elementul Hafniu. 7. Hg Chim.: Simbol literal pentru elementul Hidrargir (mercur). 8. Hiacinf. Mineral.: Varietate de zircon (v.), de culoare roşie sau portocalie. Hiade 57 Hibrid producător direct 1. Hiade. Astr.: Grup de stele cari aparţin constelafiei Taurului, dintre cari cea mai importantă e steaua Aldebaran. 2. Hialin. Pefr.: Calitatea unor elemente minerale din rocile formate prin răcirea rapidă a topiturilor magmatice, de a se prezenta sub formă sticloasă. 3. Hialină. Biol.: Strat de celule, avînd forma unei membrane, situat între stratul aleuronic şi stratul de celule brun, formînd cu acesta din urmă tegumentul seminfei bobului de grîu. 4. Hialit. Mineral.: Varietate de opal incolor şi transparent, cu luciu sticlos accentuat. Se prezintă, de cele mai multe ori, sub formă stalactitică sau în globule cu structură sferolitică (reniformă). Se formează prin alteraţia hidrotermală a silicaţjlor, constituind mici vine în rocile magmatice sau impregnînd trunchiuri de arbori silicifiaţi. 5. Hialo-. Mineral., Pefr.: Prefix folosit pentru a arăta caracterul sticlos al unui mineral sau al unei roci magmatice efuzive. 6. Hialofani. Mineral.: (100 — n)K(AIS/308,^Ba(Al2Si208). Feldspafi de potasiu şi bariu, cu compoziţii variabile, întîlnifi în roci magmatice şi în unele zăcăminte metasomatice de contact. Conţin ca impurităţi Na2Of CaO, uneori SiO, etc. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale identice şi cu aceeaşi structură internă ca a adularului. Se întîlnesc sub formă de geode şi de vinişoare. Sînt transparenţi, uneori cenuşii cu nuanţă gălbuie, verzuie sau albastră, mai rar roşie, cu luciu sticlos şi, pe suprafeţele de clivaj (ca la ortoclazi), sidefos. Au duritatea 6—6,5 şi gr. sp. 2,6—2,82. Se topesc greu şi nu se disolvă în acizi. 7. Hialomucoide, sing. hialomucoidă. Chim. biol.: Substanţe din grupul mucinelor (v.) prezente în organismul animal. Hialomucoida reprezentativă e vifrema, care se găseşte în umoarea vitroasă. 8. Hialuronidaze, sing. hialuronidază. Chim. biol.: Enzime din grupul glicozidazelor sau al carbohidrazelor, subgrupul oligozaharidazelor. Catalizează reacţiile de degradare a acidului hialuronic, componentul macromolecular al ţesutului conjunctiv. Aceste enzime se găsesc în numeroase bacterii patogene, în veninul insectelor şi al şerpilor şi, la animale, în ţesutul testicular. Acţiunea acestor enzime e o acţiune de depolimerizare a macromoleculei acidului hialuronic şi, prin aceasta, uşurează permeabilizarea ţesutului conjunctiv şi permite pătrunderea bacteriilor, a toxinelor, etc. Prezenţa hialuroni-dazelor în spermatozoizi conduce la depolimerizarea acidului hialuronic din învelişul ovulului, la permeabilizarea învelişului acestuia şi, astfel, la pătrunderea spermatozoidului în ovul şif deci, la fecundarea lui. Sistemul acid hialuronic-hialuronidază are un rol important în- bolile colagenului şi, în special, în reumatism. 9. Hibarifă, pl. hibariţe. Termot. V. Supraîncălzitor de abur. (Termen de uzină.) 10. Hibernare. Zoo/., Pisc.: Stare de viaţă latentă a unor specii de peşti şi de mamifere, ca rezultat al scăderii temperaturii sub limita inferioară necesară pentru desfăşurarea normală a unor procese fiziologice. La peşti, hibernarea începe prin faza premergătoare de încetare a hrănirii, imediat ce temperatura apei a atins 8--10° şi cîrduirea, cu trecerea treptată spre locurile de iernare, mai adăpostite. La mamifere, speciile cari hibernează din cauze fiziologice dorm iarna întreagă, iar cele cari hibernează din cauze biologice dorm cu intermitenţe mai lungi sau mai scurte, sau manifestînd o puternică somnolenţă. 11. Hlbolites. Paleonf.: Belemnit jurasic şi cretacic, cu ros-trumul lanceolat, cu un şanţ ventral lung, care porneşte din regiunea alveolară pînă aproape de vîrf. Şanţurile laterale sînt bine marcate, cavitatea alveolară ocu-pînd un sfert din lungimea rostrumului. Specia Hibolites (Belemnites) hastatus Blain e cunoscută în ţara noastră din Jurasicul mediu din munţii Piatra Craiului. 12. Hibrid, pl. hibrizi. Biol., Agr.: Descendent din părinţi cu ereditate deosebită, care întruneşte posibilităţile ereditare ale ambilor părinţi. Dezvoltarea acestor posibilităţi ereditare depinde de capacitatea părinţilor de a transmite însuşirile lor, cum şi de influenţa condiţiilor mediului ambiant. în cazul cînd la hibrid apar numai însuşirile unuia dintre Hibollfes părinţi, acestea se numesc dominante, iar însuşirile hastafus. nemanifestate ale celuilalt părinte se numesc rece- s/ve. Hibridul are de obicei o vitalitate şi o productivitate mai mari decît ale părinţilor. La hibrizii sexuaţi, acest fenomen (v. Eterozis) se manifestă numai la prima generaţie. Datorită plasticităţii hibridului, dezvoltarea bazei lui ereditare poate fi dirijată de om. După felul hibridării (v.), se deosebesc: hibrizi naturali, artificiali, sexuafi, vegetativi, simpli, dubli, complecşi, apropiaţi, depărtaţi. La plante, hibrizii provin din încrucişarea unor linii, soiuri, varietăţi, specii sau genuri diferite; în general, aceşti hibrizi, cu excepţia celor între specii şi între genuri, au o fecunditate normală. La animale, hibrizii sînt descendenţii încrucişării unor indivizi de specii diferite. Produşii obţinuţi prin încrucişarea a două rase diferite se numesc metişi. Animalsle hibride sînt în general sterile; metişii sînt fecunzi. Cei mai răspîndiţi hibrizi sînt la genul Equus: catîrul (măgarXiapă), bardoul (armăsarX măgăriţă), zebroidul (calXzebră); Ia genul Bos: produşii încrucişării boului cu zebu; la genul Ovis: produşii încrucişării mu-flonului cu oaia domestică. La genul Sus s-au obţinut hibrizi prin încrucişarea porcului domestic cu femela porcului mistreţ, iar la genul Caniş, prin încrucişarea între cîine şi lupoaică. Există, de asemenea, numeroşi hibrizi la păsări, rezultaţi din încrucişarea fazanului cu găina, a păunului cu găina, a cocoşului cu bibilica, etc. Se cunosc produşi ai hibridării naturale şi la peşti, în special la cei de apă dulce. în apele ţării noastre, crapul, carasul, caracuda, plătica, batea, roşioara, obleţul şi cleanul dau hibrizi naturali, dintre cari unii sînt fecunzi. Se obţin, în piscicultură, şi hibrizi artificiali, cari prezintă mare importanţă pentru crearea de rase noi valoroase. Sin. Bastard. 13. ~ producător direct. Agr.: Viţă nealtoită, rezultată din încrucişarea între două soiuri, varietăţi sau specii de viţă diferite. Hibrizii producători direct cunoscuţi azi în cultură au rezultat din încrucişarea sexuată naturală sau artificială. Hibrizii producători direct, rezultaţi din încrucişarea sexuată naturală a diverselor specii de viţă americană, au fost importaţi şi folosiţi în Europa pentru înlocuirea viilor atacate de filoxeră, înainte de a fi cunoscute şi folosite viţele altoite. Dintre aceşti hibrizi producători direct, cari în general nu au fost foarte rezistenţi la filoxeră, se cultivă la noi şi astăzi, pe suprafeţe mici, soiurile: Isabella, Lidya, Noah, Clinton, Jaquez. Hibrizii producători direct rezultaţi din încrucişarea sexuată artificială a viţelor americane cu soiuri de Vitis vinifera au fost creaţi mai tîrziu şi folosiţi în lupta contra filoxerei. în ţara noastră sînt răspîndite în special soiurile Seibel, Couderc, Gaillard. Viţele de hibrizi producători direct dau o producţie de vin mai mică şi de calitate mai puţin bună decît viţele altoite şi decît cele indigene. Hibridare 58 Hidantoină i. Hibridare. Biol., Agr., Zoot.i Unirea, pe cale sexuată sau vegetativă, a doi indivizi cu ereditate diferită, pentru a produce un hibrid (v.). Hibridarea e folosită în ameliorarea plantelor, împreună cu selecfia (v.) şi educarea, pentru a obfine soiuri noi; în ameliorarea animalelor se numeşte hibridare numai încrucişarea între specii diferite. La h i b r i d a r ea sex u a f ă, gamefii geniforilor cu ereditate deosebită se unesc într-o celulă nouă: eterozigotul. Hibridarea sexuată poate fi naturală (fără intervenfia omului) sau artificială (dirijată de om). La plante, hibridarea naturală se produce Ia speciile alogame, prin polenizarea cu ajutorul vîntului şi al insectelor. Pentru hibridarea artificială, polenizarea se face după castrarea plantelor-mamă, adică după ce au fost îndepărtate, la aceste plante, inflores-cenfele ori florile masculine sau anterele din florile erma-frodite. în acest caz, polenizarea poate fi: liberă, plantele-mamă fiind semănate în acelaşi cîmp cu plantele-tată; limitat liberă, sub izolatoare cari protejează inflorescenţele plantei-mamă şi în cari se introduc inflorescenfeie plantei-tată — şi forfată, prin transportul artificial al polenului pe stigmatul florii-mame. Rezultatul hibridării depinde în mare măsură de alegerea rafională a părinfilor, care se face pe baza analizei stadiului lor de dezvoltare, al caracterelor lor biologice, al elementelor biologice cari indică productivitatea lor, al însuşirilor lor fiziologice, biochimice şi tehnologice, finînd totodată seamă de scopul urmărit şi de condifiile naturale locale. Penfru permanentizarea, la generafiile hibride, a unui anumit complex de însuşiri caracferizînd unul dintre soiurile inifiale, se foloseşte metoda retroîncrucişării hibrizilor cu soiul-părinte respectiv (hibridare repetată sau regresivă). Pe scară mare se aplică hibridarea apropiată (interspe-cifică), adică încrucişarea între soiuri, subvarietăfi, varietăti şi subspecii făcînd parte din aceeaşi specie. O importanfă practică mare, în special penfru producerea seminfei hibride de porumb, prezintă încrucişarea între linii consangvinizate (autopolenizate), prin care se obfin, în prima generafie, hibrizi mai productivi decît cei rezultafi din hibridarea soiurilor. încrucişînd descendenfii hibrizi din linii consangvinizate se creează hibrizi dubli, cari sînt mai valoroşi decît cei simpli. Prin hibridare dubla se înfelege şi încrucişarea a doi hibrizi simpli între soiuri. în practica ameliorării se foloseşte, de asemenea, hibridarea complexă, care consistă în încrucişarea Unei forme materne cu amestec de polen provenind de la mai multe forme paterne. O altă metodă e hibridarea reciprocă, la care una dintre cele două forme părinteşti serveşte la prima încrucişare ca mamă, iar la a doua, ca tată, şi invers. Hibridarea depărtată, între specii sau genuri, e dificilă, deoarece gamefii plantelor alese ca părinfi au o capacitate slabă sau sînt lipsifi de capacitatea de a se contopi (inter-sterilitate). Dificultăfile întîmpinate la hibridarea depărtată pot fi înlăturate prin aplicarea metodelor miciuriniste: polenizarea cu amestec de polen, hibridarea reciprocă, folosirea hibrizilor intermediari, apropierea vegetativă prealabilă, metoda mentorului (v.). Astfel s-au obfinut hibrizi între următoarele forme depărtate: secară Xgrîu; grîu Xpin; topinamburXfloarea-soarelui; ovăzXodos; mărXpăr; caisXprun; piersicXmigdat. O deosebită importanfă practică prezintă hibrizii dintre cartoful cultivat şi anumite specii sălbatice de cartof, rezistente la înghef, Ia secetă, la atacul dăunătorilor (rîia neagră, gîn-dacul de Colorado, etc.). Un fenomen frecvent la hibridarea depărtată e sterilitatea hibrizilor. Această sterilitate poate fi înlăturată prin diferite procedee: hibridare repetată, tratarea hibrizilor cu colchicină, metoda mentorului, cultivarea hibrizilor pe agrofonduri variate. Hibridarea vegetativă consistă în îmbinarea • prin altoire a caracterelor a două plante de soi sau de specie diferite. La alegerea componenfilor hibridării vegetative trebuie să se fină seamă de vîrstă plantelor respective şi de vechimea lor în cultură. Port-altoaiele mature şi cele sălbatice influenfează mai puternic altoaiele, dacă acestea provin de Ia plante tinere şi cultivate şi sînt de natură hibridă. Schimbul substanfelor plastice între altoi şi porf-altoi poate fi dirijat prin reglarea aparatului foliar al componenfilor altoirii. Prin hibridarea vegetativă s-a obfinut modificarea culorii şi a formei fructelor şi tuberculelor, a formei şi a dimensiunilor frunzelor, a duratei perioadei de vegetafie, a productivităţii, etc., cum şi creşterea rezistenfei la ger, la secetă, la boli, atît la plante erbacee anuale şi perene, cît şi la arbuşti fructiferi şi la pomi. în ameliorarea animalelor domestice prezintă interes practic hibridarea între specii la genurile Equus şi Bos. O importanfă economică deosebită prezintă hibridarea în pisci-cultură. Hibridarea naturală, în special la peştii de apă dulce, e foarte răspîndită în natură şi poate influenfa modificările evolutive ale speciilor. Numeroase specii, încrucişîndu-se uşor în condifii naturale, dau hibrizi interspecifici sau infergenetici perfect viabili, cari adeseori sînt fecunzi. La încrucişare participă, de obicei, un număr mic de indivizi aparfinînd diferitelor specii. Numai în cazuri rare, cînd condifiile de existenfă ale speciilor cari se încrucişează se schimbă brusc, hibridarea în condifii naturale poate avea un caracter de masă. Hibridarea artificială a peştilor se realizează prin fecundare artificială a produselor sexuale, sau prin reproducerea naturală supravegheată şi dirijată, operafie în care reproducătorii, în propor}ia de 2--B masculi per femelă, sînt par-cafi în eleştee mici, pentru reproducere. Prezintă mare importanfă pentru crearea de forme inifiale, pentru realizarea selectivă de noi rase valoroase, cu randament economic mare (creştere puternică, în timp scurf, prin utilizarea la maximum a resurselor de hrană naturală şi artificială), adaptabile Ia condifiile locale şi rezistente la boli. Rezultatele obfinute confirmă că, în procesul fecundafiei hibride, nu toate caracterele genitorilor sînt moştenite de hibrizi, ci numai cele favorizate de mediul înconjurător. Penfru mărirea efectivului de sturioni — familie de peşti cu răspîndire foarte restrînsă şi cu exemplare pufin numeroase, dar cu mare valoare economică — se fac şi în fara noastră încercări de aclimatare a hibrizilor prin reproducere artificială între cegă şi păsfrugă şi între păstrugă şi nisetru, în Dunăre şi în anumite ape salmastre. Sin. Bastardare, încrucişare. 2. Hibridizare. Biol., Agr., Zoot. V. Hibridare. 3. Hickory. Silv.: Lemnul speciilor de caria. (Numire comercială.) Var. Hicori. V. sub Caria. 4. Hida, Sfrafe de Sfrafi gr.: Ansamblul depozitelor detritice din partea de nord-vest a basinului Transilvaniei, cuprinse între Marnele de Chechiş (Burdigalianul superior) şi Tuful de Dej (Tortonianul inferior). Partea inferioară a Stratelor de Hida e constituită din gresii grosiere cu trovanfi şi din conglomerate, iar partea superioară, din gresii stratificate regulat în alternanfă cu marne, cari devin dominante spre limita cu Tuful de Dej. 5. Hidanfoină, pl. hidanfoine. Chim.: 2,4-Dioxo-imidazo-lidina. Compus oxigenat al imidazolidinei. Are p. t. 221°; se disolvă uşor în apă*caldă şi e insolubil în eter. Se formează în reacţia dintre clorura aciduljui bromacetic şi uree: CH2Br H2N CH2—NH | + \o | XCO CO-CI H2N CO—NH^ sau prin reducerea electrolitică a acidului parabamic. E o substanfă solidă solubilă în apă caldă, insolubilă în eter. Hidafofife 59 Hidrant Prin substituirea unui atom de hidrogen, la gruparea CH2, cu un radical organic, se obfin hidanfoine substituite, numite, în general, hidantoine. Hidantoinele substituite dau, prin hidroliză cu hidroxizi alcalini, aminoacizi. Reacfia e utilizată în sinteza hidantoinică după Bucherer. Hidantoinele pot fi preparate, de exemplu, prin trecerea aldehidelor sau a cetonelor în cianhidrine şi tratarea acestora cu carbonat de amoniu. De asemenea, hidantoine substituite se pot obfine din a-aminoacizi cari, prin tratare cu acid cianic, sau prin încălzire cu uree, trec în acizi hidantoici, iar aceştia, prin ciclizare, în hidantoine: R—CH—COOH H2N I nh2 R-aminoacid + )c=o^- h2n R—CH—COOH —h2o NH—C—NH2 îi O R-acid hidantoic -CH—C=0 | \ / NH—C=0 R-hidantoină bina foarte energic cu hidrogenul; reactivitatea scade apcf la clor, la brom şi Ia iod. Hidracizi pot fi obfinufi şi prin metoda dezlocuirii. Sărurile hidracizilor tratate cu un acid mineral, în anumite condifii, trec în hidracizii respectivi: CaF2+H2S04 -> CaS04-f2 HF. în cazul tratării clorurii de sodiu cu acid sulfuric, reacfia decurge în două etape: rece > NaHS04+HCI NaCI + H2S04 NaCI + NaHS04' fa cald Na2S04+ HCI. Dacă în locul acidului cianic se foloseşte acid sulfocianic sau arilsenevoli, se obfin derivaţii sulfurafi corespunzători. Această metodă e folosită pentru caracterizarea şi identificarea aminoacizilor, deoarece hidantoinele corespunzătoare dau reacţii nete şi sînt uşor de caracterizat. Hidantoina formează săruri cu metalele; gruparea — CH2 e reactivă, dînd şi numeroase reacţii de condensare. Unii derivafi disubstituifi ai hidantoinei sînt utilizaţi în Medicină ca medicamente antiepileptice. Sînt însă mai toxici decît luminalul, dar nu produc somnolenfă şi stare depresivă ca acesta. 1. Hidafofife. Bof.: Plante cari se dezvoltă în locuri umede şi cari elimină apa sub formă de picături prin hidatode (de ex. Caltha palustris) sau cari se dezvoltă în locuri uscate, dar cari absorb umezeala din atmosferă, în timpul nopfii, condensînd-o cu ajutorul sării pe care o secretă la suprafafa organelor lor vegetale (de ex. Reaumuria hirtei la, din deşerturile sărate). 2. Hidafogenice, minerale Mineral.: Minerale formate din solufii magmatice bogate în apă. Prin extensiune, termenul e folosit, uneori, pentru toate mineralele formate din solufii apoase, indiferent dacă acestea sînt de origine magmatică, dacă sînt ape de zăcămînt sau ape subterane de origine meteorică. 3. Hidergină. Chim.: Amestec de alcaloizi din grupul ergo-toxinei (v.) hidrogenafi, utilizat în tratamentul turburărilor circulatorii periferice şi ai unor tipuri de hipertensiune. 4. Hidnocarpic, acid Chim.: Acidul 11-(2-cicIopen-tenil)-undecanoic. însofeşte acidul de chaulmoogra în uleiul de chaulmoogra şi, în general, H r rw ■în uleiurile seminfelor de Fia- 2| j 2 courtiaceae. Hc CH-(CH2)10COOH Are proprietăţi similare ce- ^c lor ale acidului de chaulmoogra; H p. t. 59*”60°; e greu solubil în majoritatea solvenfilor organici; e solubil în cloroform; e optic activ: [a]D=+68,10 în cloroform. 5. Hidracizi, sing. hidracid. Chim.: Combinafii ale halogenilor cu hidrogenul. Se obfin prin sinteză directă din elemente: X2+H2 -» 2 HX, în care X reprezintă halogenul. Mecanismul reacfiilor şi condifiile în cari se produc sînt foarte diferite. Fluorul se com- O altă metodă de obfinere a hidracizilor e metoda prin hidroliză. Halogenurile unor metaloizi şi ale unor metale sînt descompuse de apă pînă la hidracizi: PJs+3 H20 H3PO3 + 3 HJ. La temperatura obişnuită, hidracizii sînt în stare gazoasă. Prin încălzire, se descompun în elemente, şi anume cel mai uşor se descompune acidul iodhidric. Legarea atomului de halogen de atomul de hidrogen se face printr-o legătură covalentă. Hidracizii sînt foarte uşor solubili în apă (un volum de apă disolvă la temperatura obişnuită circa 450 volume acid clorhidric, iar la 0°, circa 500 volume). Hidracizii fumegă la aer din cauza marii ten-dinfe de a se disolvă în apă (cu vaporii de apă din atmosferă formează o solufie cu tensiune de vapori mai joasă decît a apei, din care cauză se separă ca fază lichidă sub formă de ceafă). Densitatea solufiilor de hidracizi e mai mare decît a apei. Hidracizii sînt acizi tari, afară de acidul fiuorhidric, care e un acid slab. în solufie apoasă, hidracizii reacţionează cu mai toate substanfele. în stare gazoasă şi în concentrare mare, hidracizii atacă căile respiratorii, printr-o acţiune corozivă, mai slabă, însă, decît a halogenilor. 6. Hidraclon, pl. hidracloane. Ind. hîrf.: Epurator centrifug-turbionar (v. sub Epurator 2), folosit Ia curăfirea pastelor de celuloză, semiceluloză şi maculatură, de impurităfi mai grele decît fibrele (nisip, impurităfi metalice, etc.). 7. Hidrafiner, pl. hidrafinere. Ind. hîrf.: Rafinor conic rapid (900—1800 rot/min) care serveşte la măcinarea (rafinarea) continuă a pastei de hîrtie sau de carton, a semifabricatelor fibroase, a bracului, a maculaturii şi a refuzului de la sortarea pastelor fibroase. V. Rafinor conic. 8. Hidralazină. Farm.: Hidrazinoftalazina; substanfă de sinteză care produce scăderea tensiunii arteriale. E întrebuinfată în tratamentul hipertensiunii. 9. Hidrant, pl. hidranfi. Tehn., Alim. apă: Armatură de închidere care permite legarea Ia conducta sub presiune pentru distribuirea apei, a furtunurilor cu debit mare pentru stins incendii, pentru stropit străzi sau grădini, etc.; legarea se face fie direct, fie prin intermediul unor piese de legătură adecvate, cum sînt gîtul de lebădă (v. fig. I) sau feava cu cot (simplu sau dublu), numită impropriu hidrant portativ (v.), feava de legătură echipată cu contor, etc. După locul unde se montează, se deosebesc hidranfi de interior şi hidranfi de exterior. Hidrantul de inferior se aşază în interiorul clădirilor şi nu e expus îngheţului; de obicei e constituit dintr-un robinet cu supapă-disc, cu filet exterior pentru racordarea Hidrant portativ 60 Hidrapulper fia conducta de apă, şi cu un racord fix cu gheare, penfru furtun (v. fig. //). De obicei, robinetul se montează în firide (nişe) în grosimea zidurilor interioare, împreună cu echipamentul de deservire constituit din furtun, racorduri mobile şi feava de refulare. lebădă. 1) feavă de alamă, dreapfă; 2) coful gîtului de lebădă; 3) racord cu gheare; 4) presgarnitură. II. Hidrant de Interior. 1) corp; 2) capac („înşurubare"); 3) piuliţa cutiei de etanşare; 4) tijă; 5) supapă cu garnitură; 6) racord fix cu gheare. 1. ~ portativ. Tehn., Alim. apă: Piesă pentru legarea furtunurilor la un hidrant, constituită dintr-o feavă (de obicei de alamă) avînd la extremitatea inferioară un racord cu gheare, pentru hidrant, şi la cealaltă un filet sau o pres-garnifură pentru asamblarea cu un cot simplu ori dublu, echipat cu racorduri cu gheare la extremitate, sau cu o piesă fasonată în formă de Y (numită „basin"), care constituie corpul comun a două robinete cu supapă, echipate de asemenea cu racorduri cu gheare, penfru furtun (v. fig.). Termenul hidrant e impropriu pentru această accepfiune. 2. Hidrapulper, pl. hi-drapulpere. Ind. hîrf.: Des-frămăfor hidraulic (v. sub Destrămător 1) folosit la desfacerea în fibre, sub for- de suspensii apoase Hidrantul de exterior se aşază pe căi de circulaţie, în grădini, în curfi, în triaje, etc. şi e expus îngheţului; în principiu, el e constituit dintr-un robinet cu supapă-disc (al cărui corp e numit impropriu cutia ventil ului), dintr-un corp vertical, o tijă de prelungire a tijei robi net'u lui, 1-”B guri cu racorduri penfru furtun, etc. Hidranfii de exterior sînt echi-pafi cu dispozitiv de golire, care poate fi cu acfio-naremanuală(co-mandată de deasupra supapei) sauautomată(prin închiderea supa-’ pei principale sau prin deşurubarea furtunurilor). Hidranfii de exterior pot fi (v. fig. UI): hidranfi subterani (cînd extremitatea prelungirii tijei de acfionare şi racordurile pentru furtun sînt sub nivelul terenului, şi de obicei protejate de o cutie de protecfie) sau hidranfi supraterani (cînd o parte a corpului şi gurile cu racordurile pentru furtun sînt deasupra nivelului terenului, casă nu fie înzăpezite, însă robinetul e la cel pufin 60 cm sub acest nivel, spre a fi ferit de înghef). c) cu cot simplu; 1) corp cu mîner; 2) basin; 3) robinet cu supapă; 4) dublu cot; 5) cot simplu, cu mîner; 6) racord cu gheare; 7) cutie de etanşare. (paste fibroase), a semifabricatelor fibroase, a bracului şi a maculaturii, sub formă de suluri, baloturi sau pachete. Destrămarea se produce sub acfiunea apei puse în mişcare circulară rapidă turbulentă cu ajutorul unui dispozitiv mecanic (în general unu sau două rotoare speciale). Destrămarea se face la consistenta de 2'->8%. III. Hidranfi de exlerior. а) hidranf subteran; b) hidrant de suprafafă (supra-teran); 1) corpul subteran; 2} corpul suprateran; 3) cutia supapei; 4) tija supapei; 5) prelungirea tijei {tubulară sau masivă); 5') feava de protecfie a tijei; б) piulifă; 7) supapă; 8] scaunul supapei; 9) cutie de etanşare; 10) capul protector al tijei; 11) racord cu gheare; 11') piesă de racordare, cu capac; 12) capacul racordului; 13) capacul hidrantului; 14) cu fie de protecfie cu capac. Hidrapulper. I) vas metalic cilindric pentru materialul fibros; 2) disc orizontal cu aripioare (cufite); 3) motor electric; 4) angrenaj conic; 5) cameră de extracţie; 6) sită cu găuri pentru pasta destrămată; 7) palete înclinate; 8) racord pentru ieşirea pastei destrămate; 9) dispozitiv pentru reglarea deschiderii racordului 8; fO) racorduri pentru curăţirea materialului de nisip şi de sfori. Hidrargilif 61 Hidraf de gâze Elementele componente principale ale unui hidrapulper sînt reprezentate în figură. Hidrapulperul poate funcfiona discontinuu (în şarje) sau continuu. Capacitatea de prelucrare, în funcfiune de volumul vasului cilindric (5—40 m3), e de 20—250 t/24 ore. Hidrapulperul e, în prezent, utilajul cel mai folosit Ia destrămarea materialelor fibroase, datorită avantajelor (destrămare mai eficace, menajarea fibrei şi deci menfinerea rezistenfei ei, consum specific de energie mai mic, capacitate mare de prelucrare, etc.) pe cari le prezintă în raport cu celelalte utilaje folosite în trecut, — kollergangul şi ho-lendrul (v.). Hidrapulperul, împreună cu rafinoarele conice (v.), formează elementele de bază ale unei instalafii de măcinare continuă a pastei de hîrtie. 1. Hidrargilif. Mineral.: Al (OH)3. Hidroxid de aluminiu cu compozifia: 65,4% AI2O3 şi 34,6% H20. Confine Fe2C>3 (pînă la 2%) şi Ga203 (pînă la 0,006%) sub formă de amestec isomorf. Se formează prin descompunerea şi hidroliză silicafilor de aluminiu, atît în procese hidrotermale (la temperaturi relativ joase), cît şi, în special, în procese exogene de alterare, în condifiile climei calde tropicale şi subtropicale. Se întîlneşte în zăcămintele de bauxit, în cele de laterit, în formafiunile hidrotermale, în şisturile cristaline şi,în produsele de transformare ale nefelinului. Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale cu habifus exagonal tabular. Sînt frecvente agregatele radiale foioase (sau solzoase), mai rar prezentîndu-se sub formă de stalactite, de concrefiuni sferice sau de mase reniforme. Structura cristalină, asemănătoare cu a brucitului, e stratificată, fiecare strat fiind compus din două refele plane de ioni de hidroxil aşezafi compact, între cari se găseşte refeaua de cationi AI3+. Deoarece sarcina cationului de aluminiu e mai mare decît cea a cationului de magneziu din brucit, aceştia nu ocupă decît două treimi din golurile octaedrice dintre straturile de hidroxil. HidrargilifuI e alb sau slab colorat în nuanfe cenuşii, verzui şi roşietice. Are luciu sticlos şi sidefos (pe planele de clivaj), şi clivajul perfect după (001). Are duritatea 2,5—3,5 şi gr. sp. 2,35. E optic biax, cu indicii de refracfie: Up= 1,566; 1,566; 1,587. Prin încălzire Ia temperaturi înalte, hidrargilituI se deshidratează parfial la 150±5°, transformîndu-se în diaspor sau boehmit care, la 275±5°, trece în corindon (YAI2O3). HidrargilituI, găsindu-se totdeauna în bauxit alături de diaspor, boehmit, alumogel, şi în foarte multe argile aluminoase, alături de caolinit, se întrebuinfează ca materie primă pentru obfinerea refractarelor corindonice, iar în tehnologia aluminiului, la extragerea acestuia (din bauxit). Sin. Gibbsit. 2. Hidrargir. Chim.: Sin. Mercur (v.). (Termen vechi.) 3. Hidrargirism. Ig. ind.: Sin. Mercurism (v.). 4. Hidraf, pl. hidrafi. 1. Chim.: Substanfă care confine molecule de apă adifionate şi care poate fi în rest un element, o bază, un acid sau o sare. La formarea solufiilor, moleculele substanţei dispersate şi moleculele mediului de dispersiune sînt perfect amestecate, reprezentînd sisteme omogene complicate, transitorii între amestecuri mecanice şi combinafii chimice. Cercetarea solufiilor a permis stabilirea, în unele cazuri, a combinafiilor formate din particule ale substanfei disolvate, legate, mai mult sau mai pufin instabil, de moleculele de solvent. Aceste combinafii se numesc în general solvafi, iar în cazul în care mediul de dispersiune e apa, se numesc hidrafi. Formarea hidrafilor se produce chiar în solufie şi se daforeşte unor legături slabe cari se stabilesc între moleculele de apă şi moleculele sau ionii substanfei. Acest fenomen se numeşte hidratare. Solubilitatea ionilor se bazează, de cele mai multe ori, pe o astfel de hidratare. Datorită sarcinii lor electrice şi faptului că molecula de apă e un dipol, ionii atrag moleculele de apă şi se înconjură cu un anumit număr de astfel de molecule. Hidratarea ionilor (în solufie normală) Ion H+ Li+ Na+ K+ NHÎ Mg2+ Ca2+ ■ Sr2+ Ba2+ cr Br~ r Molecule de HaO legate de un Ion 1 13 8 4 4 14 10 8 4 3 2 3 Se constată că anionii, fafă de cationi, sînt mai pufin hidratafi şi că ionii cu volum mic şi cu sarcină electrică mare sînt cei mai hidratafi. în soluţii Ie de baze, de acizi şi de săruri, uneori apa e atît de solid legată de particula substanfei disolvate, încît substanfa nu se poate separa decît sub forma de cristale cari confin apă. Hidroxizii metalelor alcaline formează hidrafi cari pot fi obfinufi cristalini; de exemplu, hidroxidu! de potasiu formează cristale cu 1,2 şi 4 molecule de apă. Dihidratul hidroxidului de potasiu e stabil la temperatura camerei. Acidul sulfuric formează cu apa trei hidrafi cari pot fi separafi din solufie prin cristalizare la diferite temperaturi, cum urmează: H2S04-4 H20 la -24,4°; H2S04-2 H20 Ia -39/6°; H2S04-H20 la +8,1°. Sărurile formează cu apa hidrafi, cari pot fi separafi sub forma unor combinafii cristalizate numite hidrafi cristalini; de exemplu: sulfatul de sodiu formează un hidraf cristalin cu 10 H20 (Na2S04* 10 H20); sulfatul dublu de aluminiu şi potasiu formează un hidraf cristalin cu 12H20 (AlK(S04)2* 12 H20). Multe săruri cristalizează ca hidrafi, cu un număr diferit de molecule de apă; de exemplu: clorura de calciu, CaCl2r formează cristale cu 6, 4, 2 şi 1 H20; sulfatul de cupru, CuS04, cu 5, 3 şi 1 H20. Apa hidrafilor e legată labil şi e uşor deplasabilă. Hidraful cel mai bogat în apă e stabil la temperatură mai joasă şi, prin încălzire, trece în hidrafi mai săraci în apă şi apoi în substanfă anhidră. Tensiunea de vapori a fiecărui hidraf e constantă la aceeaşi temperatură, hidraf ii comportîndu-se, din acest punct de vedere, ca şi lichidele unitare. Hidrafii sulfatului de cupru, de exemplu, au tensiunea de vapori diferită, în funcfiune de numărul de molecule de apă; astfel, Ia 78° tensiunile sînt: pentru CuS04*5H20, 235 mm Hg; pentru CuS04-3 H2Of 145 mm Hg şî penfru CuS04-H20, 25 mm Hg. Apa hidrafilor determină de multe ori forma cristalină şi culoarea acestora; astfel: CuS04*5 H20 e albastru; CuS04*H20 e cenuşiu, aproape alb. Apa din hidrafii cristalizaţi se numeşte şi apă de cristalizare. Această apă e un component indispensabil al refelei cristaline a hidrafilor şi, prin eliminarea ei, refeaua se distruge şi cristalul se pulverizează. 5. ~ de gaze. Expl. pefr., Chim. fiz.: Criohidrat (v.) constituit dintr-o hidrocarbură obişnuit gazoasă (hidrocarburi parafinice uşoare pînă la butan incluziv), cu apa (sub presiune). Are formula generală CnH2n+2~m ^2^ 5* e s*akil la presiuni înalte şi temperaturi joase. Hidrafii de gaze constituie un pericol permanent pentru conductele de gaze naturale combustibile, umede, pe cari le obturează. Hidrafii de gaze se combat prin: deshidratarea preventivă cît mai înaintată a gazelor, înainte de introducerea în conducte şi adăugarea de reactivi cari suprimă limita superioară a temperaturii de stabilitate a criohidrafilor (alcool metilic sau etilic, amoniac, etc.), sau descărcarea conductei de Ia ambele extremităţi şi dezgheţarea ei naturală sau (mai rar) prin încălzire locală. Hidraf 62 Hidrafi de carbon î. Hidraf. 2. Chim.: Termen impropriu (hidrafi de carbon) pentru o clasă de substanfe organice constituite din carbon, hidrogen şi oxigen, a căror formulă brută CW(H20)W arată că oxigenul şi hidrogenul se găsesc în acelaşi raport ca în moleculele de apă. Această clasă de substanfe e constituită din hidroxialdehide, hidroxicetone şi din unii derivafi ai lor şi se grupează în: monozaharide, oligozaharide şi polizaharide. 2. Hidraf. 3. Chim.: Sin. Hidroxid (v.). 3. ~ de cloral. Chim. V. sub Clorai. 4. Hidrafare. Chim. fiz.: Interacfiunea, de natură electrostatică, dintre ionii unui electrolit şi moleculele de apă. Ionii cari ajung în contact cu moleculele de apă atrag polii cu sarcină contrară ai acestor molecule, moleculele orientîndu-se radial. Ordonarea moleculelor de apă scade cu distanfa fafă de ion şi cu temperatura. Numărul de molecule de apă fixate, mai mult sau mai pufin stabil de către ioni, e, în condifii comparabile, cu atît mai mare, cu cît ionul e mai mic şi sarcina Iui mai mare. în unele cazuri se produce şi o combinafie chimică între ion şi moleculele disolvantului. Exemplu: ionul de hidrogen se combină cu o moleculă de apă şi dă ionul de hidroniu, H30+, adică protonul pătrunde în învelişul electronic al moleculei de apă, fenomen însofit de o scădere foarte mare de energie. în general se poate admite că, în vecinătatea imediată a ionului (sfera interioară), moleculele de apă sînt legate mai energic decît celelalte molecule, ca şi la complecşi. O legătură mult mai slabă prezintă moleculele de apă din sfera exterioară; această legătură se numeşte şi hidratare „fizică". Hidratarea ionilor e însofită de degajare de căldură. Căldura sau entalpia de hidratare reprezintă cantitatea de căldură degajată la disolvarea unui ion-gram, considerat în stare gazoasă, într-o mare cantitate de apă. 5. ~a ionilor. Chim. fiz. V. sub Solvatarea ionilor. 6. Hidrafaze, sing. hidratază. Chim. biol.: Enzime cari catalizează reacfia reversibilă de fixare a unei molecule de apă pe un compus organic fără descompunere de moleculă. Din acest grup fac parte: enolaza, fumaraza, aconitaza şi carbonicanhidraza. Enolazâ catalizează transformarea acidului 2-fosfogliceric în acid 2-fosfoenolpiruvic: COOH I CH—O—PO3H2 I -h2o COOH C-0-P03H2 CH2OH CH<> Fumaraza catalizează fixarea unei molecule de apă pe acid fumărie, care se transformă în acid malic: H H—C—COOH II HOOC—C—H 4H,o HO—C—COOH 1 HOOC—C—H I H Aconitaza catalizează, prin eliminarea unei molecule de apă, transformarea acidului cifric în acid cis-aconitic. Reacfia e reversibilă: COOH COOH CH2 • I HO—C—COOH I CH2 I COOH acîd citric CH C—COOH COOH I CHOH I H—C— COOH I ch2 l COOH acid D-isocifric Carbonicanhidraza catalizează reacfia reversibilă: C02-f-H20 ^ H2CO3. 7. Hidrafceluloză. Chim., Ind. text.: Modificare structurală a celulozei, care se formează din celuloza naturală: prin disolvarea celulozei şi precipitarea ei din solufie; prin acfiunea aleaIiilor în solufii concentrate asupra celulozei şi descompunerea ulterioară a alcalicelulozei formate; prin esterificarea şi saponificarea ulterioară a esterilor de celuloză; prin măcinarea fibrelor de celuloză. Se obfine în procesul de merce-rizare (v.), la fabricarea viscozei pentru fibre artificiale. Atît celuloza naturală, cît şi hidratceluloza, au aceeaşi compozifie chimică, diferenfele dintre proprietăfile lor fiind determinate numai de deosebirile lor structurale, cari se referă la: reactivitate, capacitate de absorpfie, higroscopicitate, putere de fixare a coloranfilor, solubilitate atît a celulozei propriu-zise cît şi a esterilor; roentgenogramă. Sin. (impropriu) Celuloză regenerată. a. Hidrafopecfină. Chim. biol.: Substanfă pectică ce se obfine prin fierberea fesuturilor celulare vegetale sau prin încălzirea cu apă uşor acidulată (pH=2,5) şi care provine din hidroliză protopectinei sau a pectozei. 9. Hidrafropică, aldehidă Chim.: Lichid incolor, semi-vîscos, cu p. f. 204° şi cu miros puternic de zambilă. E foarte stabil şi nu se polimerizează. Nu se găseşte în natură. Aldehidă hidrafropică se utilizează în special la prepararea parfumurilor cu miros de C6H5-zambilă, trandafir, liliac. Sin. Aldehidă a-fenil-propionică, Hiacintal. 10. Hidrafi de carbon. Chim.: Substanfe cu formula generală CnH2mOm, în care n şi m sînt identici sau pufin diferiţi unul de altul. Se împart în monozaharide, oligozaharide şi polizaharide; monozaharidele şi oligozafiaridele sînt cunoscute şi sub numirea generică de zaharuri (după zahărul din trestie, cel mai frecvent reprezentant al clasei). Monozaharidele sînt hidroxialdehide (aldoze) sau hidroxicetone^ (cetoze) cari au catene lineare; excepfie fac apioza, hamameloza şi streptoza, cari au catene ramificate. După numărul de atomi de carbon din moleculă se împart în trioze, tetroze, pentoze, hexoze, etc. CH3 I -CH I CHO Hidroxialdehide (aldoze) trioze "I (C3H«03) / tetroze "i (C4H80,) J pentoze ^ (C5Hi0O5) hexoze (cbh12o6) heptoze (C7H1407) Hidroxicetone (cetoze) trioze (c3h6o3) tetroze (c4h8o4) pentoze (C-H10O5) hsxoze (CsHjîPe) heptoze (C7Hl4©7) glicerinaldehidă eritroză, treoză riboză, arabinoză, xiloză, lixoză aloză, altroză, glucoza, manoză/ guloză, idoză, .galactoză, taloză glucoheptoză, manoheptoză, gulo-heptoză, galoheptoză dihldroxlacetonă eritrulozâ ribuloză, xiluloză psicoză, fructoză, sorboză, tagatoză altrocefoheptoze, manohepfuloze, glucoheptuioze Hidrafi de carbon 63 Hidrafi de carbon Grupările =C=0 şi CHOH avînd atomi de carbon asimetrici, aceşti compuşi prezintă fenomenul de stereoisomerie (v.): CH=0 I HO—CH I HO—CH I CHOH î CHOH I ch2oh D-manoză ch2oh I c=o I HOCH I H-COH I H—C—OH I ch2oh D-frucfoză Cetozele confin în moleculă un atom de carbon asimetric mai pufin decît aldozele cu acelaşi număr de atomi de carbon şif în consecinfă, numărul diferitelor cetoze stereoisomere e totdeauna jumătate din numărul aldozelor corespunzătoare. Zaharurile libere nu corespund, de ceie mai multe ori, formulei carbonilice, deoarece, printr-o adifie intramoleculară, gruparea carbonil formează un semiacetal ciclic (lactol) cu una dintre grupările hidroxilice din moleculă. După cum adifia intramoleculară se produce între atomul de carbon 1 şi 5 sau între 1 şi 4 sau 2 şi 5, se formează un ciclu piranozic, respectiv furanozic, şi cari nu dau reacfia cu fuchsină-bioxid de sulf, caracteristică aldehidelor. Prin formarea semiacetalului intern, în locul grupării carbonilice apare o nouă grupare hidroxil, numită hidroxil glicozidic, şi, cu aceasta, un nou centru de asimetrie, şi zaharul apare în două forme diastereoisomere: a şi (3. Aceşti diastereo-isomeri, cari prezintă fenomenul de anomerie (a^ |3) şi muta-rotafie, se deosebesc între ei prin poziţia hidroxilului glicozidic fafă de planul determinat de ciclu şi au rotafii specifice sensibil diferite: HO—C—H I H—COH I HO—C—H I H—COH' H- î -C—o-1 t ch2oh S-glucopiranoză ch2oh ■glucopiranoză C—HO I H-C—OH HO—C—H I H—C—OH H- I -C—OH /S CHjOH D-glucoză (forma aldebidîcă) X 0 1 -n- 1 X H-C-OH H—C—OH H—O—OH HO—C—H 1 HO—v V2 gh şi Q = |i'-5-V 2 gh, în care v e viteza la ieşirea din orificiu sau din ajutaj, Q e debitul, S e suprafafa orificiului, h e sarcina sub care se produce scurgerea, e coeficientul de viteză, datorit pierderilor de sarcină, jx e coeficientul de debit, rezultat din produsul dintre coeficientul de viteză şi cel de contracfiune a vinei de lichid la ieşire. Hidraulică agricola 65 Hidrazids Scurgerea peste deversoare. Valoarea debiiului deversai depinde de caracteristicile deversorului: forma în secţiune transversală, forma în plan, forma secţiunii de trecere, gradul de contracfiune laterală, gradul de înecare. Pentru un deversor dreptunghiular neînecat şi fără contractiune laterală, formula debitului e: ___ Q = m-b-V2 g-Ho/â, în care Q e debitul deversat, b e lungimea de deversare, OLZ^ Hq e sarcina totală, egală cu H e grosimea lamei deversate, vq e viteza de acces, m e coeficientul de debit. Valoarea coeficientului m se determină experimental după tipul deversorului. Calculul hidraulic al canalelor, în cazul mişcării uniforme, se face cu formula lui Chezy. în cadrul studiului mişcării neuniforme, gradual variate, în albii deschise, se stabilesc ecuafia mişcării şi curbele de remu caracteristice, în funcţiune de panta fundului albiei şi de nivelul apei realizat in albie, în raport cu adîncimea normală şi cu cea critică. O problemă specială o constituie saltul hidraulic, fenomen care apare la trecerea de la un regim de curgere rapid la unul lent. Cunoscînd condiţiile în cari se formează diferitele curbe de remu şi saltul hidraulic, se poate studia racordarea biefurilor în diferite cazuri (scurgerea peste un deversor, scurgerea pe sub o stavilă) şi se poate efectua calculul hidraulic al disipatoareior de energie. V. şi Hidraulică subterană. 1. ~ agricolă. Hidr.: Ramură a Hidrotehnicii, care se ocupă cu aplicafiile acesteia în Agricultură, cu rezolvarea problemelor de apărare contra inundafiilor, cu desecări şi asanări, cu irigaţii, cu alimentarea cu apă a fermelor, cu evacuarea deşeurilor lichide, fixarea terenurilor fugitive, domolirea torenfilor şi amenajarea integrală a cursurilor de apă. Sin. (corect) Hidrotehnică agricolă. 2. ~a albiilor. Hidr.: Parte a Hidraulicii (v.) şi a Hidrologiei (v.) care se ocupă cu studiul scurgerii lichidelor cari transportă aluviuni în suspensie şi tîrîte, în albii naturale constituite — în cea mai mare parte — din aceleaşi aluviuni. Pentru rezolvarea problemelor sale, cari fin seamă de influenţa reciprocă dintre albie şi curentul apei, hidraulica albiilor foloseşte rezultatele Hidraulicii şi ale Hidrodinamicii (v.), datele obţinute de Hidrometrie (v.) şi Hidromorfometrie (v.) şi, într-o mare măsură, studiul experimental pe modele. Hidraulica albiilor e utilizată pentru explicarea unei serii de fenomene şi relaţii hidrologice şi hidromorfologice, cum şi pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea raţională a construcţiilor şi a amenajărilor hidrotehnice amplasate în albiile rîurilor. 3. ~ subferană. Expl. pefr.: Ramură a Mecanicii fluidelor (v.), care se ocupă cu studiul deplasării lichidelor, a gazelor şi a amestecurilor lor, prin mediile poroase şi fisurate constituite din roci. Această ştiinţă reprezintă baza teoretică a exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide (ţiţei şi gaze), prin sonde, în cadrul ei rezolvîndu-se: problema împingerii ţiţeiului de către apă şi gaze, din strate, către gaura de sondă; avansarea contactului apă-ţiţei; problema curgerii ţiţeiului gazeificat, prin mediul poros; problemele specifice repartizării pe zăcămînt a sondelor de ţiţei şi de gaze; formarea conurilor de apă; spălarea cu apă sau cu gaze a zăcămintelor de ţiţei; etc. Unele dintre legile Hidraulicii subterane se aplică în Hidrogeologie, în Geologia tehnică, în Hidrotehnică, în Tehnologia chimică, etc. Astfel, teoria filtrării rezolvă probleme legate de alimentarea cu apă şi de irigaţii; calculul afluxului de lichid în colectoarele artificiale şi în construcţiile de drenaj; studiul regimului izvoarelor naturale şi al curenţilor de apă subterani; estimarea infiltraţiei apei sub şi pe lîngă baraje, în cazul infiltrării pe lîngş digurile de pămînt; condiţiile de asecare a terenurilor prin coborîrea artificială a nivelului apelor subterane, şi probleme legate de lupta contra apelor subterane, în cazul alunecărilor de terenuri; în industria chimică, studiul mişcării reactivilor prin mediul poros al catalizatorilor şi mişcarea reactivilor prin filtre speciale, etc. în cadrul Hidraulicii subterane sînt studiate probleme referitoare atît la curgerea prin medii poroase a fluidelor omogene incompresibile şi compresibile, cît şi probleme de curgere eterogenă, staţionară şi nestaţionară, cum şi unele probleme legate de comportarea zăcămintelor de ţiţei şi de gaze în timpul exploatării lor. Relaţiile (ecuaţiile) hidrodinamice generale folosite în studiile de Hidraulică subterană penfru fluidele omogene sînt: ecuaţia continuităţii, ecuaţia de forţă, forma generalizată a legii* lui Darcy şi ecuaţia de stare termodinamică, cari toate pot oferi o infinitate de soluţii (rezolvarea unui caz particular trebuie obţinută adaptînd aceste ecuaţii la cazul respect/v, prin punerea condiţiilor Ia limită). Curgerea unui fluid prin mediul poros e definită de: limitele geometrice ale regiunii în care se urmăreşte obţinerea unei soluţii convenabile; condiţiile limită pe cari trebuie să le satisfacă conturul regiunii şi valoarea masei specifice în condiţiile iniţiale. în cazul curgerii fluidelor eterogene (curgerea simultană a mai multor faze) prin medii poroase se ţine^seamă de permeabilitatea efectivă a mediului penfru fiecare dintre fazele cari curg simultan prin zăcămînt. 4. Hidraulică, rază Hidr. V. Rază hidraulică. O 5. Hidraze, sing. hidrază. Chim. biol. V. II Hidrataze. /^\ 6. Hidrazidă isonicofinică. Chim., Farm. V. HCs b iNH sub Hidrazide. H I 7. Hidrazidă maleică. Chim.: Derivat al hi- HC^#^NH drazinei şi al acidului maleic. Se prezintă sub C forma de cristale incolore cu p. t. 300°. Se II utilizează ca pseudofitohormon şi ca erbicid (v.). O Sin. 3,6-Piridazin-dion. Hidrazidă maleică a. Hidrazide, sing. hidrazidă. Chim..* Combinaţii organice cu formula generală: R—CO—NH—NH2; H2N—HN—COOR sau ROOC—NH—NH—COOR (hidrazide ale acidului carbonic); R—SO2—NH—NH2 (sulfohidrazide); H2N—NH—CO—NHNH2 şi derivaţi (carbohidrazide, dihidrazide), unde R reprezintă un radical organic. Sînt combinaţii solide cristalizate, incolore, inodore, solubile în apă, în alcool, insolubile în cloroform. Procedeele de preparare sînt similare celor folosite la sinteza de amide. De exemplu, acţiunea hidratului de hidrazină asupra esterilor e procedeul cel mai utilizat: R—COOR'-fH2N—NH2-*R—CO—NH—NH2-f R'OH. Sulfohidrazidele se obţin printr-o reacţie similară, plecînd de la sulfocloruri aromatice şi hidrat de hidrazină: C6H5S 02C1 + N H2—N H2 -» C6H5S02N H N H2 -f H C l. Hidrazidele acidului carbonic se pot obţine prin reducerea nitrouretanului. Hidrazidele au caracter bazic, sînt mai uşor hidrolizabile decît amidele şi au proprietăţi reducătoare puternice. Reacţiile mai importante sînt următoarele: adiţionează acizii tari, cu formare de săruri stabile; hidrogenul hidrazidei e reactiv şi poate fi înlocuit cu sodiu; tratate cu acid azotos, hidrazidele trec în azide: R—CO—NH—NH2 + ONOH ^S-R—CO—N=N=N. Hidrazidele sînţ folosite în diverse sinteze organice. Principala lor utilizare se bazează pe acţiunea lor tuberculostaiică. Hidrazida acidului isonicotinic (rimifon, hidrazidă, HIN) e cea mai activă. Produsele ei de condensare cu aldehide şi cetone sînt fot atît de active. Se fabrică pe scară industrială, plecînd de la y-picolina separată din gudroanele cărbunilor de pămînt, Hidrazină 66 Hidrazobenzen care se oxidează la acid isonicotinic; acesia se esferifică cu alcool metilic şi esterul se tratează cu hidrat ds hidrazină. Hidrazida are acfiune specifică fafă de Mycobacterium tuber-culosis şi e inactivă fafă de majoritatea bacteriilor patogene. Se administrează pe cale bucală, în doze de 5--10 mg/kg corp/zi, sau se injectează solufiile ei în apă. De obicei se asociază cu streptomicină sau cu alte medicamente tuberculo-statice; e mai pufin toxică decît streptomicină. Sulfohidrazidels sînt utilizate, sub numirea de porofori, în producţia maselor poroase şi celulare din cauciuc sau din aifi polimeri (clorură de pol i vi nil, poliuretani, răşini ureo-form-aldehidice, etc.), deoarece prin încălzire la punctul lor de topire sau pufin sub punctul de topire se descompun, punînd în libertate azot care, degajîndu-se, face ca masa de material în care au fost dispersafi în prealabil să devină poroasă. i. Hidrazină. Chim.: N2H4. Compus al azotului cu hidrogenul, cu formula de structură: V ~/H N—K y unor agenfi oxidanfi puternici (bicromat de potasiu), dialchil-hidrazinele simetrice trec în azoderivafi. Monoalchilhidrazinele sînt utilizate în tehnică la prepararea derivafilor substituifi ai pirazolului. Monoarilhidrazineîe şi hidrazinele eterociclice se obfin prin reducerea sărurilor de diazoniu sau prin reacfia dintre hidratul hidrazinei şi combinafii aromatice sau eterociclice cari confin un atom de halogen mobil. Diarilhidrazinele asimetrice se obfin prin reducerea azo-derivafilor cu agenfi reducători slabi, sau direct din nitro-derivafi, prin reducere cu zinc şi hidroxid de sodiu. Monoarilhidrazineîe sînt baze slabe; ele formează săruri cu un singur echivalent de acid. Reacfionează cu aldehidsle şi cu cetonele şi dau arilhidrazone. Feniihidrazonele sînt substanfe frumos cristalizate şi servesc la dozarea şi identificarea combinaţiilor carbonilice, în special a zaharurilor. Arilhidrazinele sînt intermediari importanfi în fabricarea derivafilor pirazolului, utilizafi în industria farmaceutică la (antipirină) şi în industria materiilor H' H Se obfine prin acfiunea hipocloritului de sodiu asupra amoniacului în solufie apoasă, în prezenfă gelatinei: - NH3 + NaOCI-^NH2CI + NaOH NH2CI + NH8-»H2N-NH2 + HCI. Hidrazina se obfine şi prin distilarea hidratului de hidrazină în prezenfă hidroxiduiui de sodiu. E un lichid incolor, cu p. f. 113,5° şi p. i. 1,4°, foarte avid de apă. E un agent reducător puternic, reducînd ionii metalelor nobile, folosit în Chimia analitică. Hidrazina e o bază biacidă, putînd forma derivafi prin înlocuirea atomilor de hidrogen cu radicali de hidrocarburi. 2. Hidrazine, sing. hidrazină. Chim.: Derivaţi anorganici sau organici ai hidrazinei. Exemple de derivaţi anorganici sînt: sărurile de diferite tipuri (N2H4'H2S04; N2H4-HCI;N2H4-2 HCI; N2H4-HC103; N2H4• HNO3); sărurile duble (solubile sau greu solubile), ca N2H4-H2SC>4CuS04; combinafii complexe, ca NiCÎ23N2H4. Sulfatul de hidrazină, N2H4*H2S04, se prezintă sub formă de prisme sau de foife incolore, greu solubile în apă rece şi în alcool absolut, cu p. t. 254° (cu descompunere). Fiind greu solubil în apă, e folosit la izolarea hidrazinei din amestecurile obfinute la fabricafie. E folosit şi în acidimetrie şi oxidimetrie, pentru titrări. Monoclorhidratul hidrazinei, N2H4- HCI, uşor solubil în apă rece, se obfine prin încălzirea diclorhidratului în vid; are p. f. 92°. Hidratul de hidrazină, N2H4-H20, e un lichid incolor, cu miros de amoniac, care fumegă slab Ia aer. Are p. t. —51,7°; Df= 1,0320. E stabil numai la temperaturi joase. Prin încălzire se disociază şi pune hidrazina în libertate. Are aceleaşi utilizări ca hidrazina (agent reducător). Derivaţii organici ai hidrazinei sînt combinafii în cari atomii de hidrogen din molecula hidrazinei au fost înlocuifi parfial sau total cu resturi de hidrocarburi. Se deosebesc derivafi alchilici, eterociclici, arilici, după cum radicalul de hidrocarbura e un alchil, un eterociclu sau un arii. După cum au fost sub-stituifi unu sau mai mulfi atomi de hidrogen, se deosebesc: hidrazine monosubstifuife, disubsti t ui te (simetrice şi asimetrice), trisubstituite şi tetrasubstituite. Alchilhidrazinele sînt lichide incolore, higroscopice, cari fumegă Ia aer. Cele asimetrice se obfin, de exemplu, prin alchilarea hidrazinei; dialchilhidrazinele asimetrice se prepară prin reducerea dialchilnitrozaminei, folosind ca agenfi redu-cători zincul şi acidul clorhidric; dialchilhidrazinele simetrice se prepară plecînd de la hidrazină, care se acilează cu acizi alifatici (de ex. acid formic), iar diacilhidrazina obfinută se metilează cu^ dimetilsulfat şi produsul se saponifică. Alchilhidrazinele sînt baze puternice. Prin dehidrogenare în prezenfă sinteze de antipirefice colorante. Arilhidrazinele sînt combinaţiilor indolului, folosite, de asemenea, la fabricarea indazolului, pirazolonantronei. Derivaţii alifatici ai hidrazinei sînt, ca şi aceasta, substanfe toxice convulsive; doza mortală pentru cîine e de 50 mg/kg butilhidrazină. Ei irită puternic pielea şi sînt resorbifi uşor. Monoarilhidrazineîe şi hidrazoderivafii aromatici au acfiune similară acfiunii anilinei. Hidrazine şi hidrazoderivafi Formula şi P. f. numirea °C P. f. °C Alte proprietăţi CH8— NH—NH2 metilhidrazină j <-80 87,5 solubilă în apă; miscibi/ă cu alcool, eter; insolubilă în ligroină c2h5-nh—nh2 efilhldrazină 101,5 solubilă în apă, în alcool, eter C8H5—NH—NH2 feniîhidrazină 19,6 241 (cu descompunere) lichid uleios incolor; hidratul are p. t. 24,1°; la aer se oxidează; d^°= 1,0978; »p°= 1,6081; e solubilă în alcool, în cloroform, eter, benzen; insolubilă în apă CH3-C6Hr-NH-NH2 p-tolilhidrazină 65-66 240 ••-244 [cu descompunere) cristale rombice; solubilă în alcool, eter, benzen; greu solubilă în apă N02-C6Hr-NH-NH. 3-nif rofenilhidrazină 93 ace galbene, solubile în acetonă, greu solubile în apă, benzen (N02)2-C6H3-NH-NH2 2,4-dinitrofenil- hidrazină 194 — prisme roşii-purpurii, insolubile în apă, în eter; solubile în acizi diluaţi c6h5—nh-nh-c6h5 hidrazobenzen 127 —128 foiţe incolore, cu miros de camfor; e greu solubil în apă, e solubil în alcool absolut; foarte solubil în eter 3. Hidrazobenzen. Chim.: C6Hs—NH—NH—CeHş. N, N'-Di-feniihidrazină; derivat disubstituit simetric al hidrazinei. Se prezintă sub forma de foife incolore (din alcool), cu miros de camfor, cu p. t. 127--1280. E greu solubil în apă, uşor solubil în eter. La aer se colorează în roşu-galben. Procedeul industrial de preparare foloseşte ca materie primă nitrobenzenul, care în prezenfă agenfilor reducători (praf de zinc, fier, amalgam de sodiu), sau prin reducere catalitică cu hidrogen, reducere electrochimică în solufie apoasă de hidroxid de sodiu, trece în hidrazobenzen. Prin încălzire (200—3000) sau iradiere cu raze ultraviolete, hidrazobenzenu! trece în azobenzen şi în anilină. Oxidat, în Hidrazoderivafi 67 Hidroevion solufie benzenică cu oxigen sub presiune, la 0°, formează peroxid de hidrogen cu randamentul de 97%. Reacfia e utilizată industrial: C6H5—NH—NH—C6H5-f02 - C6H5N—NC6H5+H202. în prezenfă acizilor minerali, hidrazobenzenul suferă trans-pozifie intramoleculară, benzidinică, şi se transformă în ben-zidină (85%) şi în difenilină (15%). Prin reacfii de condensare cu esterul malonic, în prezenfă de etilat de sodiu, trece în difenii-3t5-dioxo-pirazolidină. Hidrazobenzenul reduce solufia Fehling sau solufia Tollens. Acfiunea sa toxică e asemănătoare cu a anilinei şi cu a ben-zidinei. Din hidrazobenzen se obfine industrial benzidina. E folosit, de asemenea, ca auxiliar în fabricarea peroxidului de hidrogen, ca insecticid, etc. 1. Hidrazoderivafi, sing. hidrazoderivat. Chim.: Derivafi ai hidrazobenzenului la carbonii din cicluri. Se obfin prin reducerea azoderivafilor cu agenfi reducători slabi sau direct din nitroderivafi, prin reducere cu zinc şî hidroxid de sodiu. Au utilizări în Medicină, Farmacie, în sinteze organice, efc. 2. Hidrazone, sing. hidrazonă. Chim.: R2C = N—NH2. Compuşi obfinufi prin condensarea hidrazinei cu o moleculă de compus carbonilic: R2C=0-f H2N—NH2 R2C = N—nh2. Hidrazonele sînt substanfe solide, cristalizate. Avînd temperaturi de topire caracteristice, pot servi la identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. Acizii minerali le hidro-lizează la cald, punînd în libertate compusul carbonilic inifial. Prin încălzirea unei hidrazone cu hidroxid de sodiu la 160-* 180°, gruparea CO e înlocuită cu CH2: R2C —N—NH2 -* R2CH2 + N2. Această reacfie se foloseşte în sinteze. Prin hidrogenarea catalitică a hidrazonelor, cu paladiu, platin sau nichel, se obfin hidrazine disubstituite sau chiar amine primare, printr-o hidrogenare mai energică. 3. Hidremie. Biol.: Mărirea confinutului de apă din sînge, în urma deranjării schimbului de apă între fesuturi şi sînge şi modificării concentrafiei proteinelor din sînge. 4. Hidrie, pl. hidrii. Artă: în antichitatea greco-romană, vas mare, de argilă arsă sau de metal (în special de bronz), ornat cu decorafii picturale, care avea forma de pară răsturnată, foarte umflată Ia mijloc şi susfinută de un picior scurt, şi era echipat cu trei mînere (două mai mici, orizontale, aşezate aproximativ la 2/3 de la baza vasului, şi unul mai mare, vertical, aşezat simetric fafă de celelalte două şi care lega gura vasului cu corpul). Era folosit pentru transportul şi păstrarea apei, uneori şi ca urnă funerară, sau ca urnă pentru tragerea sorfilor ori pentru colectarea voturilor în adunări. s. Hidrinden. Chim.: Hidrocarbură aromatică constituită dintr-un nucleu benzenic şi unul ciclcpenfanic, alipite. Are gr. mol. 118,17, p. f. 177°, d. 0,9639. E solubilă în alcool, în eter şi insolubilă în H apă. A fost identificată în petrol, în frac- C fiunile cari fierb peste 200°, alături de j-jC^ ^C_________CH2 naftalină. Se obfine prin hidrogenarea in- | || | denului cu sodiu sau alcool, sau catalitic. O HC C .CH2 hidrogenare catalitică mai energică poate ^C^ C conduce Ia hexahidrohidrinden. Sin. Indan. j_| 6. Hidrif. Pefr.: Microlitotip caracteristic unor cărbuni terfiari, format din maceralele vitrinit, degradinit şi exinit (în proporfii cari pot fi foarte variabile) şi, uneori, o proporfie mică de sclerotinit, mai rar micrinit, ssmifuzinit şi fuzinit. Hidritul bogat în degradinit e numit hidrif D, iar cel bogat în exinit, hidrit E. Concentrafia specifică a hidritului e apropiată de cea a vitritului şi, în general, mai mare, din cauza confinutului mai mare în cenuşă. La fărîmarea cărbunelui, hidritul trece în clase mai mari decît 1 mm. în generai se moaie bine prin încălzire, dînd însă un cocs mai pufin bun decît vitritul. Prin distilare dă un procent mare de gudron şi de gaze, datorită confinutului lui mare în exinit şi în degradinit. Se hidrogenează uşor, în special cînd conţinutul în materii volatile depăşeşte 25%. Se oxidează mai greu decît vitritul. 7. Hidroacustică. Fiz.: Ramură a Acusticii, care se ocupă cu producerea, propagarea şi captarea undelor acustice în apă. 8. Hîdroaluminafi, sing. hidroaluminat. Maf. cs.: Alumi-nafi ai metalelor alcaline şi alcalino pămîntoase, hidratati cu un număr variabil de molecule de apă. Hidratarea se poate face în condifii normale sau sub acfiunea presiunii şi a temperaturii. Mecanismul hidratării e asemănător cu al hidrosili-cafilor (v.). Hidroaluminafii de calciu apar la hidratarea cimenturilor şi ia prepararea mortarelor şi betoanelor cu ciment. Ei sînt mult mai solubili în apă decît hidrosilicafii, degajînd la formarea lor o cantitate ma e de căldură. 9. Hidroamelioraţii. Agr.: Totalitatea lucrărilor hidrotehnice prin cari se îmbunătăfeşte regimul apei în sol şi la suprafafa solului, pentru a obfine producfii agricole mari, pentru a îmbunătăfi condifiile de aerare, de nufrifie şi de temperatură din sol, pentru a influenfa procesul de solificare, etc. Principalele lucrări hidroameliorative sînt lucrări de îndiguire, de desecare, de irigare, de colmatare şi de conservare a solului de pe terenurile agricole, cum şi, uneori, lucrări de construcfie de basine de acumulare pentru irigafii, lucrări de împiedicare a viiturilor pentru apărarea terenurilor agricole, de aprovizionare cu apă a terenurilor agricole, etc. V. şî sub Ameliorafii. io, Hidroavion, pl. hidroavioane. Av.: Aeronavă cu aripi, mai grea decît aerul dislocat de ea, dotată cu un echipament propulsor, care îi asigură propulsiunea, cum şi cu un dispozitiv de amerisare, care-i permite să plutească pe apă; ca şi la avioane, propulsiunea se obfine prin forfa de tracfiune produsă de elice sau de reactoare, iar sustentafia se obfine prin por-tanfa exercitată pe suprafafa portantă a aripii, datorită mişcării relative dintre hidroavion şi mediul înconjurător. Dispozitivul de amerisare, numif şi amerisor, permite hidroavionului să folosească suprafafa apei în locul unui teren de aterisare; acfiunea hidrostatică şi hidrodinamică a acestui amerisor asigură sustentafia în repaus şi în perioada de hidroplanare, la decolare sau la amerisare. Hidroavionul (v. fig. /) e constituit din planor, care cuprinde fuzelajul, celula şi ampenajele, şi din echipamentul de I. Hidroavioane. a) hidroavion cu flofoare; b) hidroavion cu cocă; 1) fuzelaj; 2) fuzelaj-cocă; 3) celula; 4) flofor; 5) bafonef; 6) gondofa (nacela) motorului. propulsiune, care cuprinde organul propulsor şi eventual motorul lui de antrenare; hidroavioanele cu propulsiune prin reac-fiune sînt echipate cu reactoare (turboreactoare, pulsoreac-toare sau statoreactoare), cari sînt şi organele propulsoare, iar hidroavioanele cu propulsiune prin elice sînt echipate cu Hidroavion 68 Hidroavion grupuri motopropulsoare, la cari elicea e organul propulsor antrenai de un motor cu pision sau de o turbină cu gaz (la hidroavioane cu turbopropulsoare). Planorul hidroavionului e suspendat pe amerisor, care poate fi chiar fuzelajul în formă de cocă sau o pereche de flofoare. Constructiv, hidroavionul diferă de avion, atît prin amerisor, care înlocuieşte aferisorul, cît şi prin următoarele accesorii: dispozitive de remorcare pe apă, ancore, dispozitive de salvare pe apă şi, uneori, dispozitive de catapultare (v. fig. II). i echipat cu două trebuie să cores- II. Hidroavion. 1) fuzelaj; 2) celuia (aripă); 3) aripioară (eleron); 4) derivă; 5) direcţie; 6) stabilizator; 7) profundor; S) flofor (balonet); 9) gondofa (nacela) motorului; 10) ancoră; 11) etravă; 12) efambou. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: hidroavioane cu flotoare, asemănătoare avioanelor, la cari trenul de aterisare e înlocuit cu flotoare, necesare pentru amerisare, plutirea pe apă şi decolare; hidroavioane cu cocă, la cari ansamblul fuzelaj-aterisor e înlocuit cu un fuzelaj etanş, numit cocă, avînd în general baionete laterale, pentru a asigura echilibrul transve-sal; aeronave amîibii, cari sînt hidroavioane echipate cu un aterisor escamotabil, astfel încît pot să ameriseze sau să ateriseze. Din punctul de vedere al materialelor utilizate, în special la construcfia cocei sau a flotoarelor, hidroavioanele pot fi de lemn sau metalice.— Construcfiile de lemn au fost mult timp preferate, chiar pentru aeronave mari, deoarece evită problema coroziunii.— Construcfiile metalice reclamă alegerea unor metale uşoare şi anticorozive, deoarece apa de mare e chimic agresivă. Ca materiale metalice de construcţie se foloseşte ofelul inoxidabil sau duraluminul (eventual acoperit cu foi de aluminiu); deşi ofelul şi metalele obişnuite sînt materiale grele, totuşi se obişnuieşte construcfia din fevi de ofel sudate. Hidroavionul decolează în condifii mai grele decît avionul, decolarea de pe apă comportînd două faze preliminare caracteristice, cari sînt hidroplanarea şi dejojarea. Penfru a evita dezavantajul datorit contactului cu apa, la decolare se foloseşte catapultarea hidroavioanelor, de exemplu de pe puntea navelor. Catapultarea se execută cu ajutorul unui cărucior, care poartă aeronava şi rulează pe o grindă metalică, a cărei fafă superioară constituie calea de rulare. Catapulta cuprinde: un dispozitiv de acroşare la punct fix, pentru ca hidroavionul să fie imobiiizat cînd elicea se învîrteşte; un dispozitiv care permite menfinerea hidroavionului pe cărucior în timpul lansării şi liberarea bruscă a acestuia la finele cursei; un echipament motor, în general pneumatic, şi o frînă. Aeronava catapultată e proiectată cu-*viteza de circa 35--50 m/s, pentru ca în cursa sa liberă să aibă o viteză suficientă pentru sustentafie, o viteză în afara acestor limite putînd provoca accidente. Pentru ca să se poată obfine viteza necesară, cu o catapultă cu dimensiuni corespunzătoare, trebuie să se obfină accelerafii relativ mari, dar cari să nu depăşească aproximativ de cinci ori accsierafia gravitafiei (suportabila de fiinfa umană). III. Hidroavion cu flofoare. fuzelaj; 2) ampenaj; 3) celulă; 4) hobanaj; 5) flofor; 6) motor. Hidroavionul cu flofoare plutitoare, numite flotoare, a căror formă pu,ndă condifiilor hidrodinamice pe apă şi condifiilor aerodi-' (v. namlce in zbor fig. III). Uneori se folosescunsingur flofor central şi două flofoare mici la extre-mităfile aripilor.. Flotoarele se clasifică în două categorii, şi anume: flotoare cu armatură longitudinală, cari au o rezistenfă mai mare şi sînt mai uşoare, şi flotoare cu armatură transversa lă, ca la cocă. Hidroavionul cu flotoare, la care pilotajul e relativ delicat, se construieşte pentru tonaj micsau pentru viteze mari, de exemplu ca hidroavion de turism. La acest hidroavion, care e pufin utilizat din cauza dezavantajelor pe cari le prezintă, reparafiile sînt mai uşoare decît Ia celelalte tipuri de hidroavioane. Hidroavionul cu cocă are fuzelajul în formă de navă sau de barcă, numit cocă, iar penfru asigurarea stabili tăf iî transversale pe apă e echipat cu două b'alonete laterale, eventual escamota-bile sub aripă (v. fig. IV). Coca şi baionetele au profilul exterior al fundului în trepte, numit re-dan, ceea ce permite hidroavionului să de-jojeze, adică înainte de decolare să poată ieşi din apă pînă la nivelul fundului; diferenfa esenfială dintre cocă şi aterisor consistă în faptul că hidroavionul trebuie să învingă rezistenfă hidrodinamică a apei, înainte de dejojare. Coca are pupa ridicată, pentru a putea situa stabilizatorul în curentul de aer indus de elice şi a pune ampenajul orizontal la adăpost de valuri, condijii aerodinamice IV. Hidroavion cu cocă. /) fuzelaj-cocă; 2) ampenaj; 3) celulăj 4) hoba-naj; 5) balonet; 6) motor. Deoarece coca trebuie să îndeplinească şi hidrodinamice, cari de obicei nu sînt Hidrobicicletă 69 Hidrocarburi compatibile între ele, carena cocei (adică partea ei inferioară) se construieşte pentru a satisface condifiile hidrodinamice, iar suprastructura cocei (adică partea ei superioară), pe ce!e aerodinamice (cari sînt finefea, stabilitatea în zbor, etc.). Direc}ia şi profundorul sînt folosite penfru evolufiile în aer, iar o cîrmă marină serveşte ia hidroplanare. Coca e divizată în compartimente cari pot fi etanşe şi trebuie să îndeplinească aceleaşi funcfiuni ca orice fuzelaj; la hidroavioane mari, coca poate avea două etaje. Baionetele laterale, cari sînt flotoare relativ mici, au o formă profilată, pentru ca rezistenfă lor ia înaintare să fie minimă. Totuşi, uneori se folosesc baionete escamotâbile. 1. Hidrobicicletă, pl. hidrobiciclete. Nav.: îmbarcafiune cu un mecanism de antrenare cu pedale, care se pune în mişcare de către echipaj, prin apăsarea cu picioarele pe pedale. 2. Hidrobioiogie: Ramură a Biologiei, care studiază viafa în apă. Ea cuprinde: Studiul diferitelor medii cu toate condifiile generale de existenfă oferite organismelor, ca rezultat al pozifiei geografice şi geologice, al caracterelor hidrografice şi al posibilităţilor de alimentare cu apă, al însuşirilor fizicochimice ale apelor, cu clasificarea mediului (dulce, salmastru şi marin). Studiul raporturilor dintre mediu şi organisme, cu analiza fenomenelor de adaptare a organismelor în apele dulci (curgătoare şi stătătoare), în cele salmastre şi marine, cum şi în regiuni cu condifii climatice deosebite. Studiul raporturilor de conviefuire a organismelor — con-cordanfa şi interdependenta lor constituind un echilibru biologic, legat de circuitul materie? în apă, în care elementele primordiale solvite sînt asimilate de plante (organisme producătoare) şi transformate în materie organică vegetală, care e consumată de animale (organisme consumatoare), iar resturile sînt transformate în bacterii (organisme reducătoare) în corpuri anorganice simple, cari sub formă de săruri nutritive stau din nou la dispozifia organismelor producătoare. Studiul diferitelor faciesuri biologice, adică totalitatea formelor vegetale şi animale (floră şi faună); răspîndirea lor pe biotopi (ape dulci, salmastre şi marine), pe baza entităfii organismului cu mediul; modul de viafă (nutrifie, creştere, reproducere, iernare, comportare), cum şi legile cari determină deplasările lor. Rezultatele acestor studii permit stabilirea măsurilor de ameliorare şi protecfia biotică a locurilor de reproducere şi a efectivelor de puiet şi de reproducători, pentru asigurarea unei reproduceri naturale eficace şi selecfionareâ reproducătorilor, uşurînd dirijarea pescuitului, în special a celui fluvial şi marin. 3. Hidroboracif. Mineral.: MgCaB6On *6 H20. Borat hidra-tat de magneziu şi calciu, cu compozifia 9,9% MgO, 13,9% CaO, 49,5% B2O3 şi 26,7% H20 şi cu confinut redus în alcalii, întîlnit în zăcămintele de sare gemă cari confin bor şi intercalafii de gips, anhidrit şi argile. Cristalizează în sistemul monoclinic, prezentîndu-se în mase aciculare şi fibroase, uneori în formafiuni stalactitice, sferulitice sau stelate. E incolor, alb sau, mai rar, roz, roşu sau cenuşiu, cu luciu sticlos. E casant; prezintă clivaj perfect după (010); are duritatea 2 şi gr. sp. 2,167; indicii de refracfie: 1,522; nm= 1,534; ng= 1,571. Colorează flacăra în verde. în apă e aproape insolubil, dar se disolvă în acizi prin încălzire uşoară. 4. Hidrocarbonaţi, sing. hidrocarbonat. Chim.: Sin. Hi-drafi de carbon (v.). s. Hidrocarburi, sing. hidrocarbură. Chim.: Combinafii organice constituite din carbon şi hidrogen. Atomii de carbon din hidrocarburi se pot lega între ei prin cei patru electroni de valenfă, cu legături simple, duble sau triple, valenfele rămase libere fiind saturate cu atomi de hidrogen. După modul în care se leagă între ei atomii de carbon, se formează catene (lanfuri) drepte, ramificate sau ciclice. în vechile clasificafii, hidrocarburile se împărfeau în două mari clase: hidrocarburi aciclice, numite şi alifatice sau grase (prin analogie cu hidrocarburile înrudite cu acizii din grăsimi), cari cuprindeau hidrocarburile cu catenă deschisă — şi hidrocarburi ciclice, numite şi aromatice, cari cuprindeau derivafi ai benzenului, cu miros aromatic, descoperiţi în unele răşini naturale. Termenul hidrocarburi aromatice şi-a pierdut repede semnificafia inifială, azi cuprinzîndu-se sub această numire hidrocarburile aromatice definite mai jos. în general, toate clasele de hidrocarburi se găsesc în diferite proporfii în petrol şi în gudroaneie de la distilarea cărbunilor, cari constituie sursele principale de hidrocarburi; ele se obfin şi pe cale sintetică. Se cunosc următoarele clase de hidrocarburi: Hidrocarburi saturate aciclice (numite şi parafine sau alcani): Hidrocarburi cari au formula generală CwH2w^2- Parafinele cu catena dreaptă se numesc şi normale; cele cu catena ramificată se numesc isoparafine. Exemple de parafine normale: metan, CH4, etan, CH3—CH3, butan normal, CHă—CH2—CH2—CH3 , octan normal, CH3— CH2— CH2— ch2—ch2— ch2— ch2—CH3. Exemple de isoparafine: CH3—CH—CH3; I CH3 isobutan ch3 I CH3—CH—CH2—C—CH3 l l ch3 ch3 isoocfan Parafinele şi isoparafinele inferioare (pînă la pentan) sînt gazoase; cele superioare sînt lichide sau solide. Ele sînt insolubile în apă; în alcool, cele inferioare se disolvă uşor, iar cele superioare se disolvă greu. Au densitate mai mică decît apa. Hidrocarburi saturate ciclice (numite şi cicloparafine sau naffene): Hidrocarburi cu formula generală CnH2n. Cicloparafinele fac parte din clasa hidrocarburilor aliciclice, care cuprinde hidrocarburile ciciice saturate şi nesaturate cu caractere analoge celor alifatice. Exemple: CH2 h2c h2c ch2 ch2—ch2 ch2—ch2 clclopropan ciclopenfan h2 /c\ h2c ch2 I I h2c ch2 c h2 clclohexan Unele cicloparafine (derivafi mono- şi policiclici ai ciclo-pentanului şi ai ciclohexanului) se găsesc în cantităfi apreciabile în petrol. Derivafi ai cicloparafinelor cu inele de 17 atomi de carbon se găsesc în unele produse animale. Ter-penele sînt, de asemenea, derivafi ai ciclohexanului. Afară de ciclopropan şi de ciclobutan, cari sînt gazoşi, celelalte cicloparafine sînt lichide sau solide. Hidrocarburi nesaturate cu dublă legătură (numite şi alchene sau olefine): Hidrocarburi cari au formula generală CnH2n, fiind isomere cu cicloparafinele. Ele pot fi lineare sau ciclice. Exemple de olefine lineare: etilena, CH2=CH2, Hidrocaul 70 Hidrocoralieri butilena, CH3— CH=CH—CH3, butadiena, CH2«CH-CH=CH3. Exemple de cicloolefine: H HC- -CH HC CH Ncx H2 ciclopentadîenă HC CH II I HC CH, N/ h2 ciclohexadienă H C Olefinele au proprietăfi fizice asemănătoare cu ale parafinelor; propriefăfile chimice sînt însă mult deosebite, datorită marii^ lor reactivităfi (v. Polimerizare, Dien, sinteze ^). Hidrocarburi nesaturate cu triplă legătură (numite şi acetilene): Hidrocarburi cu formula generală CwH2w_2 ■ Exemple: acetilena, CH—CH, metilacetilena sau propina CH3—CEECH, etilacetilena (1-butina), C2H5—C—CH. Acetilenele au, de asemenea, proprietăţi fizice analoge parafinelor şi olefinelor; dintre proprietăţile chimice ale acetilene-lor sînt caracteristice reacfiile de polimerizare şi de adiţie, şi combinaţiile cu metalele. Hidrocarburi aromatice: Hidrocarburi ciclice con-finînd duble legături conjugate neîntrerupt, şi avînd o configuraţie plană lipsită de tensiune. Ciclul cu aceste proprietăfi are şase atomi de carbon; primul termen al seriei aromatice e benzenul. Există hidrocarburi aromatice mononucleare, adică HC CH avînd un singur inel benzenic (benzen, toluen, m! iij, xilen, etc.) şi polinucleare (naftalină, fenantren, antracen, etc.), cari au mai multe inele benze- C nice condensate. Hidrocarburile aromatice au ^ proprietăţi foarte diferite de ale celorlalte hidro- enzen carburi, şi constituie o clasă de substanfe cu foarte multe întrebuinfări. 1. Hidrocaul. Paleonf.; Axul subfire chitinos, prelungirea virgulei, la graptolitii axonofori, care uneşte rabdosomii într-o colonie complexă (v- şi sub Graptolifi). 2. HidroceSuloză. Chim., Ind. hîrf.: Amestec de celuloză şi produse rezultate Ia hidroliză acesteia, cu diverse grade de polimerizare (ajungînd pînă la uliimui produs de hidroliză, — glucoza), care se obfine prin acfiunea apei asupra celulozei în prezenfă acizilor minerali, iar în anumite condiţii (temperatură mai înaltă, reacfie mai îndelungată), sub acfiunea apei în prezenfă acizilor organici, sau a apei şi a vaporilor de apă, în absenfa acizilor. Din punctul de vedere fizic, e un produs neomogen, poli-dispers. Sin. (corect) Celuloză hidrolizaiă. 3. Hidrocenfru, pl. hidrocentre. Hidrof. V. Hidrotehnic, nod 4. Hidrochinonă. Chim.: 1,4-Dioxibenzen. Se prezintă în prisme sau ace albe, cu p. t. 1 69---177°, p. f. 730 mm 285°, uşor solubile în apă fierbinte, în alcool şi eter; greu solubile în benzen rece. E un acid foarte slab; OH constanta de disociaţie în prima treaptă, la 20°, J, e 4,5-10"11. Industrial se obfine prin reducerea chinonei HC CH (v.) cu fier în solufie neutră, sau cu bioxid de U/L iiL1 sulf. ; _ H<\ /CH Hidrochinonă se găseşte şi în natură, sub for- C ma glicozidei arbutina, în frunzele de zmeură şi i în mugurii frunzelor de păr. Hidrochinonă reduce solufia Fehling Ia rece şi solufia de argint amoniacal. în pre-zenfa agenfilor de oxidare trece înfîi în chinhidronă, apoi în chinonă. Analitic, hidrochinonă se identifică ca feniluretan, în prisme cu p. t. 205-'-207o. Cantitativ se titrează cu solufie de iod N/1Q, OH în prezenfă amidonului ca indicator. Hidrochinonă e toxică; administrată în doze repetate de 30—50 mg/kg produce atrofia ficatului şi atacă rinichii. în contact cu hidrochinonă, pielea îşi pierde pigmentafia. E acmisă o concentrafie a hidro-chinonei, la locul de lucru, de maximum 2 mg/m3. Principala utilizare a hidrochinonei e ca developator în Fotografie şi ca stabilizator (agent antioxidant). Hidrochinonă şi alchil-hidrochinonele împiedică rîncezirea grăsimilor, a uleiurilor, a săpunurilor şi e recomandată în acest scop şi pentru grăsimile alimentare. E folosită, de asemenea, ca inhibitor de polimerizare, intermediar pentru sinteze de coloranfi, etc. & Hidrocicţon, pl. hidrocicloane. Tehn., Prep. min.: Aparat de clasare, îngroşare şi concentrare folosit în tehnica preparării mecanice a minereurilor şi a cărbunilor. V. sub Clasor 1. 6. Hidrocic!oiiare. Prep. min.: Operaţia de îngroşare, clasare şi concentrare cu ajutorul hidrocicloanelor. I. Hîdrocinamic, acid Chim.: C6H5—CH2— CH2— COOH. Substanţă cristalină cu miros de zambilă şi de trandafir, cu p. t. 48,5° şi p. f. 280°. E solubilă în solvenţi organici. Se prepară sintetic prin reducerea acidului cinamic cu amalgam de sodiu. Datorită mirosului plăcut, e utilizată în industria parfu-murilor. Sin. Acid 2-fenilpropionic. 3. Hidrocinamică, aldehidă Chim.: C6H5— CH2—CH2—CHO. Lichid uleios, incolor în stare proaspătă, cu miros puternic similar cu al zambilei şi al liliacului, cu p. f. 744 mm221 ■■■224°. E solubil în alcool. Expusă la aer cald, aldehida hidrocinamică se oxidează, trecînd în acid hidrocinamic. Se găseşte în uleiul de Cinnamomum ceylanicum şi Cinnamomum Cassia Bl. Datoriiă stabilităţii sale fată de a lealii, se întrebuinţează frecvent în aproape toate compoziţiile florale (liliac, iasomie, trandafir) în industria parfumurilor, a săpunului şi în cosmetică. 9. Hidrocinamiiic, afco®§ Chim.: C6H5~-CH2—ch2—ch2oh. Lichid incolor cu miros de zambilă şi cu p. f. 235°. E solubil în apă, în alcool şi în eter. Esterificat cu acidul cinamic se găseşte în diferite gume, răşini şi balsamuri, de exemplu în stiraxul asiatic şi în cel american; de asemenea, în uleiul de Cassia. Acidul şi esterii lui sînt utilizaţi în industria parfumurilor, a săpunului, a aromelor, în cosmetică, şi, în special, la prepararea uleiurilor florale sintetice. Sin. AIcool-Y-fenilpro-piIic; 3-Feni!-1 -propanol. 10. Hidrecinemafică: Ramură a Hidrodinamicii care studiază mişcarea fluidelor independent de forţele cari se exercită asupra lor. în Hidrodinamică se definesc noţiunile legate de mişcarea fluidului: curent de fluid, secţiune vie prin curent, secţiune şi perimetru udat, rază hidraulică, debitul curentului, viteza medie pe secţiune. II. HidrocoraSierl. Paleont.: Ordin din clasa Hydrozoa, cuprinzînd atît forme libere (meduze), cît şi forme fixate (polipi coloniali). Colonia, de formă neregulată, e constituită dintr-un ţesut cu aspect fibros, străbătut de cavităţi în cari trăiesc polipii diferenţiaţi funcţional (v. Hydrozoa). Aceştia au facultatea de a se retrage în căsuţe, apărîndu-se. Pe suprafaţa scheletului sînt răspîndiţi porii (gastropori, dactilopori). Căsuţele (hidro-teci) nu au septe radiale, însă uneori au planşee transversale. Diferitele genuri de Hidrocoralieri sînt cunoscute încă din Carbonifer. Cel mai răspîndif gen actual e Millepora. Sin. Hydrocoralinae, Hydroidea, Hidrocore, specii ~ 71 Hidrod inamica i# Hidrocore, specii Oeobot.: Specii vegetale ale căror fructe, seminfesau diaspori, în general, sînt împrăştiate de apa. 2. Hidrocorfizon. Chim., Farm.: Sin. 17-Hidroxicortico-steron (v.), Prednisolonă. 3. Hidrocratice, mişcări Geo/., Geogr.: Mişcări ale suprafefei oceanelor şi mărilor, provocate de schimbările (pozitive sau negative) ale volumului de apă. Ele pot avea un caracter general (mişcări hidrocratice generale sau universale), sau un caracter local, în legătură cu volumul apei unui Iac, al unei mări închise (mişcări hidrocratice locale). Cauzele cari produc mişcările hidrocratice sînt de ordin climatic şi, în măsură mult mai mică, sînt datorite infiltrafiei apei în şcoarfă, proceselor hidrochimice, etc. influenfa climei, reprezentată prin procesul de evaporare» se manifestă sezonier, anual sau pe perioade mai lungi. Cele mai mari schimbări ale volumului de apă oceanic s-au produs în Cuaternar, cînd în fazele reci (glaciare) nivelul ocea-nic era scăzut, iar în fazeie calde (interglaciare) creştea. Amplitudinea oscilaţiilor hidrocratice pe verticală e de cîteva zeci de metri. Studiul mişcărilor hidrocratice e foarte important penfru evolufia paleogeografică a globului (raportul dintre continente, mări şi oceane), pentru rezolvarea diferitelor probleme de ordin practic. Aceste mişcări, influenfînd pozifia nivelului de bază al refelei hidrografice, produc schimbarea întregului sistem de eroziune şi de acumulare a acesteia, schimbarea condifiilor fizice şi chimice ale apei, etc. 4. Hidrocumarină. Chim,: CgHg02. Lacfonă a acidului 2-hidroxihidrocinamic. Cristalizează în plăci, cu p. t. 25° şi p. f. 272°. E solubilă în cloroform, solubilă moderat în alcool şi în eter etilic şi insolubilă în apă rece. Se găseşte în Melilofus officinalis. s. Hidrodinamică: Ramură a Hidromecanicii, care studiază dinamica fluidelor. Ea cuprinde Hidrocinematica (v.), Dinamica fluidului perfect şi Dinamica fluidelor reale. La baza Dinamicii fluidelor stau două propozifii fundamentale, cari exprimă principiul conservării masei şi principiul conservării energiei. Prima propozifie se exprimă sub forma ecuafiei de continuitate, care pentru cazul cel mai general e: 1 do , A — -r- 4- div v = Q, q dt iar pentru mişcarea permanentă a unui fluid incompresibil, devine: divi; = 0, unde q e densitatea fluidului şi v e viteza (exprimată vectorial). A doua propozifie, formulată ca relafie a lui Bernoulli, are diferite expresii, după cum mişcarea e permanentă sau nepermanentă, potenfială, cu sau fără pierderi de energie. Pentru mişcarea permanentă, pe un fir de curent, neglijînd frecările, ecuafia energiei e: p v2 z~i----f-~—=const. Y 2g Dinamica fluidului perfect cuprinde studiul unui model de fluid perfect, model care s-a introdus pentru a da posibilitatea utilizării unor metode de calcul exacte şi mai simple. Deşi în realitate nu există fluide perfecte, totuşi introducerea acestei ipoteze simplificatoare are o valoare practică deosebită. După cum arată experienfa, în numeroase cazuri din natură, în anumite domenii ale mişcării, fluidul poate fi considerat, cu o aproximafie admisibilă, lipsit de viscozitate, forfele de frecare interioară fiind neglijabile în raport cu celelalte forfe cari participă la desfăşurarea fenomenului; aceasta permite să se obfină rezultate mai simple, pe baza cărora să se facă analiza mişcării fluidului real şi să se descopere căile principale de rezolvare a problemelor practice mai complexe. Pentru fluidul perfect, ecuaţiile de mişcare (ecuaţiile Euler) au forma: (D dt dv. ~It dv Q dx y—Y—-— q dy (r) ____= 2_±<^ dt q dz dvx &vx dvx t)Vx 1 &p ~^rr + vx vy vz ^------' c)t x q)x J dy oz Q dx dvy —— 4- z> dt dv, : Q)x dv. dv QVy + vy-^ + vz~^ = Y~ dy dz dvz &z c)vz e)p 5(g^) HQVy) dt dx dy dz _L $£ Q'dy' L 0£f Q C)z’ unde vx, v^, vz sînt componentele vitezei v, p e presiunea, q e densitatea, X, Y, Z sînt componentele forfei masice unitare. Penfru integrarea sistemului e necesară încă o ecuafie, care de obicei e ecuafia de continuitate- Dacă se introduce vectorul vîrtej (Ş, r\, în M{x, y, z) la momentul t şi se notează V2=iu2 + v2 + w2 , ecuafiile (1) se scriu sub forma: (2) dt dy dw d dt dz (y V^ + 2(%u-$w) = Y-~^P (iH 4*2 (^ v — yj «) = 2— q dy I®2. Q dz' t . • • y • 1 (^u- 5V dw \ , A Tn cazul unei mişcări permanente — =—=Uy şi in condifiile în cari forfele masice derivă din potenţialul U, deci d£ dx' Y= d_u dy' 2 = dU dz ' ecuafiile mişcării se scriu: (3) unde S# . . du dQ u — 4-ze;— = -r- » dx dy dz dx dv , dv , dv_dQ u ——h v ——h W ~ ^ t dx dy dz dy dw , dw , dw dQ h——\-v ——\-w —-» dx dy dz dz Q=C/-f JQo Q Hidroelectrică, amenajare ~ 72 Hidroelectrică, amenajare ^ (4) Notînd cu s arcul unei traiectorii, rezultă âs Dacă, în plus, mişcarea permanentă e fără vîrtejuri, vitezele admit un potenfial cp şi _cKP __d

oO+S), Qo fiind o valoare inifială fixă. Funcfiunea S e soluţia ecuaţiei undelor neomogene: (7) d2S 2 a* dt2 a2 A «5— div F, unde a2——, t fiind coeficientul de elasticitate al aerului, Q definit de relaţia p = p0+tS. în cazul în care cîmpul vitezelor e fără vîrtejuri, există o funcţiune de forţă F= —grad U, şi un potenţial de viteze K = gradcp, problema reducîndu-se la ecuaţia: d2V 2 A eu - = <*2Aqp- dt2 dt' dU termenul — —■ fiind densitatea de sursă sonoră. dt Dinamica fluidelor reale cuprinde studiul mişcării laminare şi turbulente, caracterizate prin numărul Reynolds, mai mic sau mai mare decît o valoare critică. Ecuaţiile fundamentale ale mişcării unui fluid vîscos în mişcarea laminară sînt ecuaţiile Navier-Stokes: dvv (8) dt dt dt = X~— ^+vV2^r Q dx x = r_l^+vV2 ' Q dy y = 2 —— —+vV2î’,, Q dz unde v e coeficientul de viscozitate cinematică, iar v2^=- d2v d2vz r + 0*2 0?2 0Z2 sînt: Dacă mişcarea e permanent turbulentă, ecuaţiile Reynolds h Gx«,)+i, (*, *,) +|z (vx v,)=^“7^+ Qx ' *■ c'y +vV2^v —in® dz (9) +VV*»,I “ (e^vx)+|; (Qv'y *>;) +1 (e»; w)]. dx dy +vVV Q dz -Ifi. Q Lc)x 0 {Q< v’x) +-| (K *;)+J, (s^ v‘) ] ■ în cari , v'y şi v\ sînt componentele pulsaţiilor vitezelor. Datorită complexităţii fenomenelor, cazurile de integrabili-tate ale sistemului de ecuaţii diferenfiale Navier-Stokes sînt foarte pufine, iar sistemul de ecuafii Reynolds nu poate fi integrat decît daca se obfin relafii suplementare pentru media produselor pulsaţiilor vitezei. în stadiul actual, rezolvarea diferitelor probleme ale hidro-dinamicii necesită folosirea metodelor de cercetare experimentală. u Hidroelectrică, amenajare Elf.: Amenajare hidrotehnică cuprinzînd una sau mai multe uzine hidroelectrice (v. Uzină hidroelectrică), care utilizează debitul şi căderea unui anumit sector al unui rîu. Repartizarea sectoarelor aferente fiecărei uzine e determinată, în cadrul unui plan general de amenajare, care urmăreşte folosirea optimă a întregii căderi disponibile, precizîndu-se totodată posibilităţile de utilizare a diferiţilor afluenţi, prin capiări secundare, ca şi eventualitatea trecerii, în basinul cursului de apă considerat, a unor rî.uri din basinele învecinate. Elementele caracteristice ale unei amenajări hidroelectrice sînt: debitul modul (debitul mediu într-o perioadă de mai mulţi ani), căderea (diferenfa dintre cotele topografice la extremităţile sectorului amenajat), acumulările posibile. Debitul instalat al unei amenajări hidroelectrice se stabileşte în funcfiune de debitul modul, de acumulările disponibile şi de necesităfile sistemului energetic. Coeficientul de Hidrdelecfrică, uzină ~ 73 Hidrofite instalare, reprezentînd raporful dinfre debilul instalat şi debitul modul, e de 0,7 ■■■1,0 la amenajările hidroelectrice de bază, şi de 1 ■■■ 2,5 la cele de vîrf. După cădere, se deosebesc amenajări hidroelectrice: de joasă cădere, cu H < 15 m; de cădere mijlocie, cu15m < 50 m. în cazul în care amenajarea cuprinde mai multe uzine hidroelectrice, căderea se fracfionează şi caracteristicile diferitelor uzine sînt cele corespunzătoare căderilor aferente. Lungimea sectorului amenajat pentru realizarea unei anumite căderi depinde de tipul uzinei hidroelectrice. La uzinele-baraj şi la uzinele fluviale, întreaga cădere e concentrată la captare cu ajutorul unui baraj, centrala fiind amplasată în inferiorul barajului sau la piciorul acesiuia; la uzinele de derivaţie, căderea e realizată prin derivarea apei, fafă de cursul natural, pe o lungime mai mare sau mai mică; la uzinele de tip mixt, căderea se obfine atît prin construcfia barajului, cît şi prin derivaţie. Alegerea tipului de amenajare se face în func(iune de condifiile topografice, geologice şi tehnico-eco-nomice. Amenajările cu baraje înalte sînt în general indicate în regiunile de munte, unde condifiile naturale sînt mai favorabile şi valoarea suprafefelor inundate e mai mică; amenajările cu derivafie sînt cu atît mai avantajoase, cu cît panta longitudinală a rîului e mai mare. După acumulările cari se pot realiza pe sectorul cursulu de apă considerat, amenajările pot fi: pe firul apei (fără acumulare, şi deci fără posibilitatea de compensare între debitele disponibile şi cele necesare pentru consum) şi cu acumulare (asigurînd compensarea debitelor pe o anumită perioadă). Regularizarea debitelor prin acumulări e caracterizată prin coeficientul de acumulare (raportul a dintre volumul lacului şi volumul afluent în anul mediu, numit şi stoc anual). Se deosebesc: regularizări diurne (a = 0,3 1 %), regularizări săptămînale (cc = 2"*5%), regularizări anuale (a=20'"30%) şi regularizări superanuale (a^100%). După modul de realizare a lor, acumulările pot fi naturale (folosind lacuri existente şi basinul rîului amenajat) şi artificiale (obfinute prin bararea albiei sau a unor depresiuni, ori prin utilizarea stratului de apă cuprins între nivelurile superioare şi cele inferioare ale apei din derivafia uzinei hidroelectrice). Adeseori amenajarea cursurilor de apă se execută „în cascadă", adică uzinele hidroelectrice se realizează în trepte, nivelul de restif uf ie al fiecăreia coincizînd cu nivelul de reten-fie al celei următoare. în unele cazuri, uzinele în cascadă sînt amplasate pe un acelaşi canal de derivafie. La amenajările în cascadă, lacurile de acumulare ale treptelor din amonte prezintă avantajul de a contribui la regularizarea debitului pentru toate treptele din aval, însă beneficiază de un basin de recepfie mai mic; lacurile de acumulare din aval au o influenfă mai mică asupra ahsamblului amenajării, însă regularizează un stoc anual mult mai mare. De cele mai multe ori, în amonte se realizează lacuri de mare capacitate, cu un efect de regularizare anuală sau superanuală, iar în aval se prevăd lacuri de capacitate mai mică, avînd rolul de a regulariza numai debitele afluente din zonele intermediare ale basinului de recepfie. Din punctul de vedere al exploatării, uzinele hidroelectrice dintr-o amenajare în cascadă formează un ansamblu, comandat în general dintr-o singură centrală, celelalte centrale fiind automatizate. Hidroelevator. 1) piesă de racor- 1. Hidroelectrică, uzină Elf. V. Uzină hidroelectrică. 2. Hidroelevator, pl. hidroelevatoare. Cs.; Dispozitiv folosit pentru ridicarea şi îndepărtarea noroiului din excavafiile executate prin procedee de hidromecanizare. Hidroelevatorul e constituit dintr-un difuzor metalic, o piesă de racordare la conducta de noroi şi un ajutaj racordat la conducta de aducfie a apei sub presiune (v. fig.). Funcţionarea hidroelevatorului e asemănătoare celei a trompei de apă, şi anume: curentul de apă sub presiune înaltă, care fîşneşfe prin ajutaj, antrenează la început aerul din conducta de noroi, astfel încît noroiul pătrunde în hidroelevator şi e împins de curentul de apă în conducta de evacuare. Hidroelevatoarele prezintă avantajul că permit ridicarea noroiului pînă la înăifimea de 20---30 m. Prezintă dezavantajul că reclamă un consum foarte mare de apă (15 ••■70 m3 de apă la 1 m3 pămînt), astfel încît sînt economice numai cînd se dispune de un basin de acumulare a apei, situat la înălfime mare deasupra excavafiei. s. Hidroenergetică. Tehn.. Econ. V. sub d'a^ la conduda de Energetică. aduct.e a apel sub i. Hidrofan. Mineral.: Varietate de opal presiune, 2) pies5 (v.), uşoară, poroasă, turbure (cu luciu lăptos), deracordare|a con-cînd e uscată, şi transparentă, cînd confine nnmi. apă. Prin imbibare cu fuchsină, capătă o culoare pe care nu o pierde decît prin fier- sub presiune; 4) di-bere îndelungată în alcool. fuzor. 5. Hidrofil. 1. Chim. fiz.: Calitatea unui sol sau a unui gel de a avea afinitate pentru apă. g. Hidrofil. 2. Chim. fiz.: Calitatea unui material de a fi udat de apă. 7. Hidrotiiffate. Expl. pefr.: Proprietatea suprafefei interne a rocii colectoare, respeciiv a suprafefei externe, libere, a mineralelor cari constituie roca, de a fi umezite preferenfial de apă, fafă de fifei. Se măsoară şi se exprimă indirect prin unghiul limită de contact (v.). Cînd unghiul limită măsurat în faza apă e ascufit, roca e considerată convenfional hidrofilă, iar cînd acesta e obtuz, e considerată hidrofobă. Caracferul de hidrofilitafe, respectiv de hidrofobitate (contrariul hidrofilităfii), are un rol economic foarte important, determinînd în mare măsură fracfiunea de fifei rezidual, care e adeseori de ordinul a 60—90% din confinuful iniţial de fifei al zăcămîntufui. Mijloacele de estimare a hidrofilităfii şi, în special de influ-enfare a ei, sînt încă relativ imperfecte şi în curs de cercetare. La extracfia fifeiului, operaţiile de hidrofobizare, respectiv de hidrofilizare, îşi găsesc aplicaţie la reparaţiile de sonde cu viituri de apă şi la combaterea blocării stratului prin acţiunea noroiului de sapă. 8. Hidrofilizare. Chim. fiz.: Operaţia de tratare a unui material pentru a deveni hidrofil. 9. Hidrofite. Geobot.: Planfe autofrofe, submerse sau plutitoare, cari trăiesc şi se dezvoltă în apă dulce sau sărată. Ca formă exterioară şi ca structură internă, plantele hidrofite sînt foarte variate. Din acest grup fac parte, ca plante submerse: brădişul (Potamogeton pectinatus, Cerafophylium, Myriophyllum), ciu-ma-apei (Helodea canadensis), etc., iar ca plante plutitoare: Hidrofob 74 Hidrofor Echilibrul fizic în sistemul apă-solid-gaz la limita de contact al acestor trei medii. nufărul (Nymphaea alba), broscarifa (Pofamogefon nafans, etc.). V. şl Helofite. t. Hidrofob. 1. Chim. fiz.: Calitatea unui sol sau a unui gel de a nu avea afinitate pentru apă. 2. Hidrofob. 2. Chim. fiz.: Calitatea unui material de a nu fi udat de apă. în sistemul apă-solid-gaz, echilibrul fizic ia limita de contact al acestor trei medii se poate prezenta în două moduri (v. fig.)» după valoarea unghiului 0 pe care îl formează suprafafa solidului cu tangenta la suprafafa lichidului, la limita de separafie dintre cele trei faze. Cînd @^<90°, sistemul e hidrofil; cînd sistemul e hidrofob. La materialele hidrofobe (hidrofuge), ascensiunea capilară e negativă, adică în loc de absorbfia apei în pori se constată respingerea acesteia. Această forfă de respingere poate fi învinsă printr-o presiune mărită a apei, astfel încît orice material hidrofob poate fi impermeabil pentru apă la presiuni foarte mici şi poate deveni permeabil la presiuni mai mari. La uscare, însă, apa se evaporă repede, materialul se usucă şi proprietăţile hidrofuge revin. Materialele hidrofobe se folosesc la hidroizolări, imper-meabilizări, etanşări. Exemple de materiale hidrofobe: bitumul, gudronul, parafina, săpunurile de calciu, etc. Sin. Hidrofug. 3. Hidrofobîfafe. Expl. pefr. V. sub Hidrofilitate. 4. Hidrofobizare, 1. Chim.: Operafia de tratare a unor materiale în scopul izolării lor fafă de apă. Procedeul e aplicat în industria textilă, în industria chimică, în construcfii. Hidrofobizarea poate fi executată fie tratînd suprafafa materialelor cu substanfe hidrofobe (bitum, gudroane, unele uleiuri, cauciuc), fie utilizînd substanfe cari devin hidrofobe numai în urma unei interacfiuni chimice cu ionii existenfi în sistemul de hidrofobizat (săpunuri de sodiu sau de potasiu, abietat de sodiu, etc.). Pentru a obfine un strat de substanfă hidrofoba puternic adsorbită pe suprafafa aplicată sînt necesare două condifii: adausul hidrofob să confină compuşi tensio-activi, avînd o grupare polară cu care se orientează spre suprafafa de hidrofobizat, şi suprafafa de hidrofobizat să confină ioni de calciu sau de magneziu capabili să se combine cu gruparea polară, penfru a forma săpunuri insolubile. Radicalul hidrocarbonat al acestor săpunuri, cu caracter puternic hidrofob, e îndreptat spre exteriorul sistemului, protejîndu-l de acfiunea apei. în cazul utilizării bitumului ca substanfă hidrofobizantăr operafia se efectuează la cald, încălzind totodată şi materialele de hidrofobizat (pulberi şi nisipuri hidrofobe). în cazul utilizării săpunurilor, a abietatului de sodiu, pentru â obfine cimenturi hidrofobe, acestea se adaugă la măcinarea cimentului, iar penfru a obfine mortare şi betoane cu permeabilitate mica, aceste substanfe pot fi adăugate în apa de amestecare a betonului. 5. Hidrofobizare. 2. Ind. fexf.: Sin. Hidrofugare (v.). g. Hidrofon, pl. hidrofoane. Nav.: Aparat de ascultare submarină, bazat pe captarea undelor sonore produse de elice, motoare, pompe, servomotoare, etc. Hidrofoanele pot fi montate pe navă sau lîngă mal. Sînt constituite dintr-una sau din mai multe membrane metalice ori de material plastic, introduse într-o carcasă. Membrana, captînd undele sonore, vibrează transmifînd aceste vibrâfii, schimbate în pulsafii electrice, unui amplificator la care e legată o cască telefonică. Membranele, la nave, sînt montate fix în borduri, spre proră, cît mai aproape de chilă, sau pe un suport mobil, care se poate lăsa sub chilă şi care poate fi orientabil, astfel încît să stabilească şi direcfia zgomotului. Membranele de la mal sînt dispuse în semicerc, stabilirea direcfiei zgomotului cu ajutorul acestora obfinîndu-se prin varierea conectării. Bătaia (distanfa de la care poate să recepfioneze zgomotele) e variabilă, depinzînd de densitatea apei, de starea mării, de adîncimea fundului, etc., şi e cuprinsă între 1 şi 10 mile; în condifii optime, poate atinge chiar 20---30 de mile. 7. Hidrofor, pl. hidrofoare. Aiim. apă, Inst. san.: Insfa-lafie de alimentare cu apă, constituită în principal din pompe de apă, recipiente de presiune compensatoare (cu apă şi cu aer comprimat) şi compresorul de aer, care asigură presiunea de serviciu în refeaua dintr-o industrie, dintr-un cartier sau dintr-o clădire cu mai multe etaje. Hidroforul se instalează cînd presiunea din refeaua conductelor de serviciu e insuficientă, în cazurile în cari folosirea unui rezervor de presiune (subteran, şi situat la o cotă înaltă de teren) sau a unui castel de apă, cari să domine zona de consum, nu e rafională din punctul de vedere fehnico-economic. Hidrofoarele din instalaţiile exterioare se amplasează în puncte cu nivel cît mai înalt (penfru a reduce Ia minimum grosimea perefiior rezervoarelor de presiune), iar cele din clădiri, de obicei, în subsol. Hidrofoarele pot servi fie numai pentru consumul obişnuit de apă, fie numai pentru incendiu, fie simultan în ambele scopuri. în funcfiune de necesităţile refelei deservite, se folosesc hidrofoare cu presiune variabilă şi hidrofoare cu presiune constantă. Y1 Li ■ V 1 I. Schemele unor instalaţii de hidrofor. a) cu presiune variabilă; b) cu presiune constantă; 1) conductă de serviciu; 2) robinet pe conducta de alimentare; 3) elecfropompă; 4) reţinător cu clopot sau cu supapă; 5) recipient unic penfru apă şi aer; 5') volum util; 5") pernă de aer; 6 şi 7) rezervor de apă, respectiv de aer; 8) compresor de aer; 9) conductă de aer comprimat; 10) conductă spre reţeaua de distribuţie; 11) manometru; 12) robinet reductor de presiune; 13) supapă de închidere, comandată de flofor; 14) valvă de siguranţă. Hidrofoarele cu presiune variabilă (v. fig. la) sînt constituite din una sau din mai multe electropompe, cari aspiră apa din conducta de aducfie sau din refeaua de disfribufie Hidroforming, procedeul ^ 75 Hidrogen II. Recipient penfru hidrofor. 1) manfaua recipientului; 2) funduri; 3) capacul gurii de vizitare; 4) feavă de golire a recipientului; 5) şt uf pentruarmafurile indicatorului de nivel; 6 şi 6’) şt uf uri pentru intrarea şi ieşirea apei; 7) ştuf pentru intrarea aerului; 8) şfut penfru manometru; 9) garnitura capacului gurii de vizitare. exterioară — direct sau prin intermediul unui rezervor-fam-pon — şi o refulează în unu sau în mai multe recipiente A metalice, cari au la partea superioară o pernă de aer, şi din cari se alimentează refeaua consumatoare. Instalaţiile mari de hidrofoare au rezervoare separate penfru apă şi pentru aer comprimat. — Electropompele hidro-foarelor funcfionează automat şi intermitent între două presiuni limită ale pernei de aer (pornirea la presiunea minimă şi oprirea cînd presiunea asrului a atins limita superioară, datorită înmagazinării apei în rezervorul hidroforuiui, comandate printr-un releu electric, de un manometru sau de un plutitor montat în inferiorul rezervorului). — Un compresor comandat manual reface perna de aer, compensînd aerul care s-a disol-vat în apă. — Recipientul de hidrofor (v. fig. //), de tablă de ofel, vopsit sau metalizat la interior şi la exterior, e echipat cu valvă de siguranfă, cu robinet de golire, cu racorduri pentru conducta de intrare şi de ieşire a apei, cu manometru şi cu sticlă de nivel, cum şi cu gură de vizitare pentru eventuale reparafii sau curăţiri la interior. La dimensionarea instalaţiei, eiec-tropompele se aleg astfel, încît debitul lor să depăşească debitul maxim orar de consum la presiunea maximă de funcţionare, iar porţiunea de curbă caracteristică între presiunile limită să corespundă unui randament bun. Presiunea minimă de funcţionare a instalaţiei e mai mare decît presiunea de serviciu, incluziv pierderile de sarcină pe conducte pînă Ia punctul de consum cel mai defavorabil. Diferenţa dintre presiunea minimă şi cea maximă se ia de 1 ---1,5 at. Volumul rezervorului de presiune depinde de debitul instalaţiei, de presiunea maximă şi de cea minimă de funcţionare şi de frecvenţa pornirii electro-pompei. Se recomandă 6---10 declanşări pe oră. Compresorul de aer trebuie să refacă perna de aer în 2--3 ore; presiunea de lucru a compresorului e mai mare decît presiunea maximă de funcţionare a hidroforuiui. Hidrofoarele cu presiune variabilă au un cost de investiţie relativ mic, însă au consum de energie penfru pomparea apei mai mare decît în cazul pompării apei într-un castel de apă. Ele constituie tipul folosit cel mai mult. Hidrofoarele cu presiune constantă (v. fig. I b) sînt constituite din electropompe, din elecfrocompresoare şi din două rezervoare de presiune (unul pentru apă şi altul pentru aer), legate între ele printr-o conductă echipată cu o supapă care împiedică pătrunderea apei în rezervorul de aer, şi cu un reductor de presiune (reglat Ia presiunea de funcţionare a instalaţiei), care permite trecerea aerului în rezervorul de apă cu presiune constantă. La scăderea nivelului apei din rezervor sub limita inferioară, pornirea electropompei e comandată de un plutitor şi de un releu electric, iar rezervorul de apă se umple pînă la limita superioară, aerul fiind eliminat printr-o valvă de siguranţă. La dimensionarea instalaţiei se alege tipul de pompă pentru debitul orar maxim al instalaţiei, astfel încît punctul de funcţionare să se găsească în zona de randament optim. Rezervoarele de apă şi de aer se dimensionează pentru a nu se depăşi 6-”1Q declanşări pe oră ale pompei, respectiv ale compresorului. Compresorul de aer se alege penfru debitul necesar completării volumului de aer din rezervor pe măsura consumării apei în instalaţie şi penfru presiunea de lucru a instalaţiei de hidrofor. Hidrofoarele cu presiune constantă prezintă avantajul că pompele lor pot funcfiona permanent la randamentul maxim, iar în refeaua de distribuţie se asigură o presiune constantă (foarte important în cazul anumitor întreprinderi industriale sau penfru unele instalafii de incendiu), însă au instalafii mai complicate (rezervoare mai mari, automatizare a sfafiunii de compresoare, energie mai multă necesară pentru comprimarea aerului). 1. Hidroforming, procedeul Ind. pefr. V. sub Reforming. 2. Hidrofug. Chim. fiz.: Sin. Hidrofob (v.). 3. Hidrofugare. Ind. fexf.: Operafie, în finisarea textilă, care se efectuează pentru micşorarea capacităţii de umezire "a ţesăturilor, fără ca porii acestora să fie astupaţi, pentru ca ţesăturile să nu-şi piardă proprietăţile lor igienice. Hidrofugarea se realizează prin aprefări (v.) aplicate ţesăturilor sau prin modificarea şfructurii chimice a fibrei. Hidrofugarea cu săruri de aluminiu se obţine prin imbi-barea ţesăfurP, ia un foulard, cu o soluţie de acetat sau for-miot de aluminiu. Hidrofugarea cu săpunuri insolubile de aluminiu (sau de cupru) poate fi realizată în două băi succesive, una conţinînd săpun solubil (de sodiu sau de potasiu), a doua sare de aluminiu (acetat sau formiaf), sau într-o singură baie, săpunurile de aluminiu şi cupru fiind disolvate în solvenţi organici. O variantă a procedeului înfr-o singură bale consistă în emul-sionarea acizilor g>aşi în prezenţa sărurilor de aluminiu, săpunul insolubil formîndu-se în timpul uscării {esăfurii. Cleiul, gelatina, cazeina se folosesc în combinafie fie cu săruri de aluminiu, fie cu formaldehida. Parafina se foloseşte sub formă de emulsii, împreună cu săruri de aluminiu şi coloizi protectori ca gelatina, cleiul, eteri celulozici, cazeina. Hidrofugarea rezistentă la spălare, pe bază de săpunuri şi emulsii de parafină, se obfine prin înlocuirea sărurilor de aluminiu cu oxiclorură de zirconiu. Pentru hidrofugare se mai folosesc derivafi metilolici cu catene alifatice suficient de lungi pentru a conferi răşinii care rezultă din policondensarea lor propriefăfi de apret hidrofob, apoi amide ale acizilor graşi, complecşi metalici ai acizilor graşi. Hidrofugarea prin modificarea structurii chimice a fibrei celulozice poate fi realizată prin esterificarea acesteia cu ajutorul clorurilor de acizi graşi, a anhidridelor acestora, prin acfiunea uretaniior, a cetenelor, a isocianafilor, sau prin eferi-ficarea fibrei cu clorură de octodecil-oximetiien-piridină, clo-rură de stearcil-amido-metil-piridină, oxid de etilen substituit, octodecil-etilenuree, siliconi. Sin. Hia'rofobizare. 4. Hidrogel, pl. hidroceluri. Chim. fiz.: Sistem coloidal în stare de gel, în care mediul de dispersiune e apa. Se obfine prin gelatinizarea unui hidrosol. 5. Hidrogen. Chim.: H. Element monovalenf din giupul I al sistemului periodic. Are nr. at. 1, gr. al. 1,0076, valenfa I. Hidrogenul e unul dintre elementele cele mai răspîndite în Univers. Pe Pămînt, el se găseşte în cantităfi enorme, combinat cu oxigenul, sub formă de apă şi în numeroase combinaţii organice. Se găseşte, uneori, şi în gazele vulcanice. Analiza spectrală a demonstrat prezenţa hidrogenului în Soare şi în stele. Hidrogenul e un gaz incolor, inodor, de 14,4 ori mai uşor decît aerul, cu p. t. —259° şi p. f. —253°; se disolvă puţin în apă, dar se disolvă bine în unele metale, în special în paladiu. Molecula lui e biatomică. Hidrogenul are trei iso-topi: hidrogenul în sens restrîns (protiul), deuferiul şi tritiul. Hidrogen arseniaf 76 Hidrogenare, reacfii de ~ Afomul de hidrogen e constituit dintr-un proton şi un electron; prin pierderea electronului, el devine ionul H+, numit proton, în solufie apoasă, ionul de hidrogen e totdeauna hidratat, sub forma de ion hidroniu (H30)+. Atomul de hidrogen poate primi un electron, devenind ionul H", a cărui prezenfă a fost constatată în hidrurile metalelor foarte reactive, cum sînt cele alcaline sau alcalino-pămîntoase. Hidrogenul arde cu o flacără foarte caldă. Un amestec de hidrogen şi aer sau oxigen se aprinde cu explozie. Prin arderea hidrogenului în oxigen se obfine o flacără oxihidrică (v.), cu temperatură foarte înaltă. Hidrogenul se poate combina şi cu oxigenul combinat, de exemplu, cu cel din oxizii metalici, pe care-i reduce la metal liber. Astfel se prepară numeroase metale din oxizii lor, prin reducere cu hidrogen la temperaturi înalte. Exemple: Cu0 + H2 = Cu + H20; Fea04+4H2=3 Fe + 4H20. Hidrogenul se combină direct, cu metaloizii, în condifii cari variază de ia caz la caz. Cu azotul, fosforul şi carbonul, combinarea se produce la temperaturi mai înalte. Hidrogenul se combină cu metalele alcaline şi alcalino-pămîntoase, formînd hidruri cari au caracter de săruri şi se prezintă sub formă de solide albe, greu fuzibile. Prin diso-ciafia acestor hidruri în solufie ia naştere ionul H~, în care atomul de hidrogen are completat primul înveliş de doi electroni, capătînd o configurafie similară gazului nobil celui mai apropiat, heliul. în anumite condifii, reactivitatea hidrogenului e mult sporită fafă de comportarea lui normală. Acest fenomen se observă cînd substanfa care poate reacfiona cu hidrogenul se găseşte chiar la locul unde acesta ia naştere prin altă reacfie. Se spune că, în acest caz, hidrogenul e în stare năsdndă, sub forma de hidrogen atomic. Hidrogen se poate obfine în acelaşi timp cu oxigenul, electrolizînd apa acidulată cu acid sulfuric. Metalele alcaline reacfionează cu apa la temperatura ordinară, punînd în libertate hidrogen, conform reacfiei: 2 Na+2 HsO H2 + 2 NaOH. Alte metale, de exemplu fierul, descompun apa numai la temperaturi înalte: 3 Fe+4 H20 -> Fe3 C+2 H2 , sau, încă, din gazul de cocserie sau de iluminat, cari conţin pînă la 40% hidrogen, provenit din descompunerea substanţelor organice confinute în cărbuni; în acest caz se separă hidrogenul din amestecul gazos, prin răcire puternică. Hidrogenul e folosit ca materie primă în industria chimică, la prepararea multor produşi importanfi: fabricarea acidului clorhidric şi a amoniacului prin sinteză din elemente; în reacfii de hidrogenare catalitică a multor substanfe organice (grăsimi); la obfinerea benzinei sintetice din cărbuni de pămînt; în sudarea autogenă, etc. 1. Hidrogen arseniaf. Chim. V. sub Arsen. 2. Hidrogen, boala de Metg. V. Boala de hidrogen. 3. Hidrogen disponibil. Termot.: Cantitatea de hidrogen care intră în procesul de combustie, putînd dezvolta căldura de reacfie corespunzătoare hidrogenului pur. E definită prin relafia: H^=H——, d 8 în care Wd e cantitatea de hidrogen disponibil; H e cantitatea de hidrogen determinată prin analiza elementară a combustibilului şi O e cantitatea de oxigen determinată prin aceeaşi analiză. Hidrogenul disponibil e folosit la determinarea puterii calorifice a combustibililor solizi şi lichizi, cu ajutorul formulelor empirice. Sensul fizic al acestei no)iuni se referă la faptul că în compozifia combustibililor solizi şi lichizi intră oxigen, iar modul lui de legare în complexul chimic fiind necunoscut, se presupune, în mod arbitrar, că tot oxigenul e legat de hidrogen şi deci, în procesul de combustie, o parte din hidrogenul existent nu va mai reacfiona. 4. Hidrogen, legăfură de ~. Chim. V. sub Valenfă. 5. Hidrogen peroxidaf. Chim., Farm.: H202. Substanfă antiseptică, instabilă, cu proprietăţi oxidante. în contact cu ţesuturile pune oxigenul în libertate, adeseori (în cazul per-oxidazei) oxigen atomic: H202 -> H20+0, cînd are acfiune antiseptică mai intensă, sau oxigen sub formă moleculară (în cazul catalazei): 2 H202 -> 2 H20 + 02. Are gr. mol. 34,016; gr. sp. 1 :(0°); d.1,465; p.t.-0,89°. în comerf se prezintă sub următoarele forme: P e r h i d ro I, hidrogen peroxidat concentrat, confinînd 29—31%H202. E un lichid siropos, incolor sau uşor gălbui, fără miros, cu gust arzător. Apă oxigenată, hidrogen peroxidat diluat, care e o solufie apoasă de 2,9—3,1 % H202; se prezintă ca un lichid incolor, fără miros, cu gust metalic şi acru; în amestec cu apă şi alcool formează solufii active, dar instabile, pentru că pierde uşor oxigenul. Hi per ol, hidrogen peroxidaf adifionat pe uree, CO(NH2)2, H202, şi stabilizat. Per o gen, — tablete a 1 g hidrogen peroxidat adiţionat pe uree, CO(NH2)2, H202, la care se adaugă acid citric ca stabilizator; produsul astfel obfinut e foarte stabil şi foarte solubil în apă, obfinîndu-se prin disolvare o solufie de H202. Hidrogenul peroxidat se prepară pe cale industrială din peroxid de bariu sau din peroxid de sodiu, cari sînt supuse acfiunii acidului sulfuric şi acidului fosforic la temperatură joasă. Produsul astfel obfinut se purifică. Hidrogenul peroxidat diluat se întrebuinţează în special în terapeutica chirurgicală septică, avînd proprietăfi antiseptice, hemostatice, drenante şi dezodorizante deosebite. Sin. Apă oxigenată, Peroxid de hidrogen. 6. Hidrogenare, indice de Chim.: Raportul dintre greutatea hidrogenului absorbit prin hidrogenare cantitativă de o substanfă grasă, şi dintre greutatea acestei substanfe. Se exprimă în procente şi e un criteriu de apreciere a caracterului nesaturat al substanfei grase. 7. Hidrogenare, reacţii de Chim.: Procesele de transformare chimică în cari are loc introducerea hidrogenului în molecula unei combinafii chimice. Termenul se aplică, în special, în cazul combinafiilor organice, la reacfie participînd hidrogen molecular, hidrogen atomic, respectiv protoni. Se Hidrogenare, reacfii de 77 Hidrogenare, reacfii de ~ utilizează frecvent şi termenul „reducere", în special în cazul reacţiilor de înlocuire a oxigenului (sau a altor elemente, de ex. halogeni, sulf, azot) cu hidrogen. în modul de reprezentare electrochimic, unele reacfii de reducere cari se produc în medii ionice pot fi reprezentate printr-un transfer de electroni de la agentul reducător care cedează electroni la combinaţia care se reduce acceptînd electroni. în general, în literatura chimică, nu se face o distincfie riguroasă la folosirea acestor doi termeni. Introducerea hidrogenului în molecula combinafiilor organice se poate face prin reacţii de adifie la legături multiple ca, de exemplu: >C=C<; —C=C—; >C=0; —COOR; —C=N;—N = N—; —N = 0; etc., prin reacfii de substituţie, cu hidrogen, a unei grupări funcfionale ca, de exemplu: R—Cl; R—Br; R—OH; R—SH; etc., sau, în fine, prin reacfii simultane de hidrogenare şi de rupere a unei catene de atomi de carbon numite şi reacfii de hidrogenoliză sau reacfii de hidrogenare distructivă. Nu toate reacfiile cari conduc Ia o creştere a confinutului procentual de hidrogen de Ia materia primă Ia produsul finit pot fi numite reacfii de hidrogenare (de ex. reacfiile de decarboxilare şi de dehidroclorurare). Un mare număr de reacfii de hidrogenare sînt aplicate pe scară industrială (de ex.: în cazul benzinelor sintetice prin hidrogenarea cărbunilor sau a oxidului de carbon, al grăsimilor hidrogenate, în prelucrarea fi}eiului, în hidroformare, rafinare, etc.).— Cele mai multe reacfii de hidrogenare sînt exoterme şi, deci, favorizate, din punctul de vedere termodinamic, de temperaturi joase. Se cunosc, în special, date termodinamice privind hidrogenarea hidrocarburilor olefinice şi aromatice şi a unor derivafi carbonilici. Pentru reacfiile de hidrogenare prin adifie Ia duble legături etilenice şi carbonilice se cunosc date suficiente pentru a se putea reprezenta variafia energiei libere de reacfie (potenfialul isobar) cu numărul atomilor de carbon într-o serie omologă. în fig. a şi b e reprezentată după (R. Fenske) variafia energiilor libere de formare din elemente în stare gazoasă la 1 at la 100° şi la 400° pentru hidrocarburile para-finice normale avînd de Ia 1 •■•12 atomi de carbon (după ecuafia: nC^ + n H2 (g) = nor” mal—CwH2n_j_2(g)) Ş'» de asemenea, pentru hidrocarburile olefinice normale cu acelaşi număr de atomi de carbon (după ecuafia: Procesul hidro ge- nC(s) + (n + 1)H2( g)-> normal—CnH2n(g)). În ordonate sînt reprezentate valorile energiilor libere de formare raportate la un atom de carbon (calorii-gram pe gram-atom), iar în abscise, numărul de atomi de carbon. Penfru a obfine valorile energiilor libere molare e suficient să se multiplice valorile de pe ordonate cu numărul atomilor de carbon ai hidrocarburii parafinice lineare respective. în mod arbitrar s-a atribuit valoarea 0 energiilor libere ale elementelor în starea lor normală de agregare la 1 at şi Ia o anumită temperatură T. Variafia — pozitivă sau negativă — a energiei libere în reacfia de hidrogenare — Ia o anumită temperatură T — e dată de diferenfa dintre energia liberă de formare din elemente la temperatura T a produşilor şi dintre energia liberă de formare din elemente a reactanfilor la aceeaşi temperatură. Din fig. a rezultă că hidrocarburile parafinice lineare au, Ia 100°, energii libere de formare din elemente mai mici decît a) la 100°; b) la 400°; E) energia liberă, în kcal pe afom-gram; na) numărul de atomi de carbon din moleculă; 1) olefine normale; 2) parafine normale. acelea ale olefinelor normale; deci, la această temperatură, reacfia de hidrogenare a olefinelor normale în parafinele respective e termodinamic posibilă şj compozifiile de echilibru sînt favorabile. Valoarea numerică negativă a variafiei energiei libere în reacfia de hidrogenare din aceasta serie omologă scade cu creşterea temperaturii (v. fig. b) şi, pentru olefineie cu număr mare de atomi de carbon, tinde către zero. în acest caz e favorizată, din punctul de vedere termodinamic, reacfia inversă de dehidrogenare. — După condifiile de lucru şi natura reactanfilor, reacfiile de hidrogenare se pot produce printr-un mecanism ionic, radicalic, fără aparifia unor produşi intermediari de o specie bine caracterizată, sau prin mecanismul catalizei eterogene. Reacfiile de hidrogenare (reducere) prin mecanism ionic (numită hidrogenare cu hidrogen în stare născîndă) se produc în prezenfă unui metal şi a unui disolvant donor de protoni ca, de exemplu, apă, alcooli, aci zi, şi se aplică în special la hidrogenarea hidrocarburilor cu duble legături conjugate şi a grupărilor carbonilice. Reacfia se produce prin transferul a doi electroni de la metal la compusul organic care formează astfel un carbanion care extrage protoni de la disolvant, după schema: 2 Na* 2 Na+-{-2 e R—CH=CH—CH=CH—R-f2e -> R—CH—CH=CH—CH—R R—CH—CH=CH—CH—R-f 2 (H—O—H) -> -> R—CH2—CH=CH—CH2R-f 2 HO^. Printr-un mecanism analog se produc şi reducerile electrolitice. în mod analog se pot reduce şî duble legături carbonilice: CgHs—C—C6H5-I-2 Na’ -> II O _ [C6H5-C-C6H5] 2 Na* 2 c6H5-CH—C6H5 I I :0: rO—H Magneziu! şi zincul, cari au un potenfial mâi jos, nu hidrogenează, în aceste condifii, hidrocarburile dienice, dar pot hidrogena, în schimb, duble legături carbonilice. în anumite condifii, hidrogenarea cu metale şi cu disol-vanfi donori de protoni poate fi utilizată Ia hidrogenarea parfială a benzenului în ciclohexadienă, şi chiar la hidrogenarea monoolefinelor. în acest caz se foloseşte sodiu metalic în amoniac lichid în prezenfă de alcool metilic. Viteza reacfiilor de hidrogenare în aceste condifii e foarte mare, în concordantă cu mecanismul ionic. Reacfiile de hidrogenare prin intermediu! atomilor liberi de hidrogen se produc cu mare probabilitate în cazul hidro-genărilor la temperaturi înalte şi în cazul hidrogenărilor în cataliză eterogenă. Recent, s-au adus argumente puternice în sprijinul ipotezei că molecula de H2 şi unele dintre moleculele combinafiilor organice susceptibile de hidrogenare sînt chemosorbite pe suprafafa metalelor, cu formare de atomi sau de radicali liberi (chemosorpfie disociantă). Acest fenomen apare mai frecvent în cazul metalelor transifionale (Fe, Co, Ni, Pd, Pl) cari confin orbitali incomplet ocupafi cu electroni. S-au stabilit, astfel, unele relafii empirice calitative între căldura procesului de chemosorpfie (adsorpfie activată), suprafafa „activă" a catalizatorului, geometria acestei suprafefe, proprietăfile de semiconductori ale unor catalizatori (în special în cazul unor oxizi metalici), de o parte, şi activitatea catalizatorilor de hidrogenare, de alta.-— Studiul cineticii reacfiilor de hidrogenare cuprinde un număr foarte mare de factori, pe lîngă cei enumerafi mai sus (natura reactanfilor, mecanismul reacfiei, activitatea specifică a cata- Hidrogenare, reacfii de ~ 78 Hidrogenare, reacfii de ^ lizatorilor eterogeni), şi anume: temperatura, concentrafia, presiunea, starea de agregare a sistemului în care se lucrează (gaz, lichid, omogen sau eterogen), raportul dintre reactanji, eficacitatea contactării acestora, etc. Condifiile de lucru cari rezultă din posibilităfile de combinare a acestor factori sînt numeroase şi foarte diverse. în general, timpul necesar realizării unei reacfii de hidrogenare poate varia de la cîteva secunde la mai mulfe zeci de ore, în funcfiune de factorii de mai sus. Natura combi-nafiei organice supuse hidrogenării are o importanfă apreciabilă. Astfel, hidrogenarea — în aceleaşi condifii — a aldehi-delor, se produce cu viteze mai mari decît ale hidrocarburilor aromatice şi decît ale esterilor.— Temperatura la care se lucrează are o foarte mare importanfă, întrucît, începînd de la un anumit nivel de temperatură, viteza reacfiei inverse de dehidrogenare (sau a reacfiilor secundare de descompunere termică) devine mai mare decît vitesa reacfiei de hidrogenare propriu-zise. Alegerea unei temperaturi optime depinde de compozifia de echilibru posibilă termodinamic la o anumită temperatură, de eficacitatea catalizatorului (activitate şi selectivitate), de variaţia cu temperatura a vitezei reacfiilor nedorite posibile simultan, de posibilităfile de a mări viteza de reacfie şi de a deplasa compozifia de echilibru ridicînd presiunea, etc. în general, temperaturile de lucru aplicate variază în limite apreciabile cu natura catalizatorului şi a substanfei care se hidrogenează şi, mai pufin, cu presiunea, dar nu depăşesc decît rareori 400° (ca, de exemplu, în cazul unor hidro-genări distructive). Limita superioară de temperatură utilizabilă economic e determinată, de asemenea, de scăderea activităfii catalizatorului la temperaturi înalte. Astfel, utilizînd drept catalizatori metale nobile (platin, paladiu), se obfin viteze de reacfie acceptabile pentru scopuri preparative la temperaturi relativ joase (25'”150°)f pe cînd cu nichel sau cupru se lucrează de obicei între 150 şi 250°, iar cu celelalte metale sau cu oxizi metalici, între 250 şi 400°. Industrial, se aplică atît procedee de hidrogenare în sistem omogen în fază gazoasă, cît şi în sisteme eterogene binare gaz-Iichid, gaz-solid, sau ternare gaz-lichid-solid, gradul de hidrogenare variind după volatilitatea materiei prime, variafia vitezei de hidrogenare a acesteia cu temperatura şi stabilitatea ei termică. Vitezele relative pentru diverse trepte de hidrogenare pot depinde de natura acestor sisteme. Astfel, hidrogenarea naftalinei pe un acelaşi catalizator de nichel conduce în fază gazoasă, în cea mai mare parte, la tetralină, pe cînd în fază lichidă, produsul principal e decalina. De altă parte, hidrogenarea în sisteme eterogene gaz-lichid sau gaz-lichid-solid pune problema realiză ii unui contact eficient între reactanfi şi a unei concentrafii suficiente a hidrogenului în faza lichidă sau în stratul adsorbit pe catalizaiorul eterogen. Contactarea se realizează prin diverse sisteme de agitafie, iar concentrafia mare de hidrogen, prin ridicarea presiunii. — Condifiile de lucru impuse de necesitatea obfinerii unei viteze de reacfie aplicabile în mod economic pe scară industrială variază mult cu structura compuşilor supuşi hidrogenării. Astfel, pentru hidrogenarea cărbunilor e necesar să se lucreze la 450° şi la 300--400 at, pe cînd pentru hidrogenarea diiso-butenei e suficient să se lucreze la 180° şi la 3-*4 at. — în stadiul actual al cunoştinfelor noastre nu se poate prevedea activitatea unui catalizator, astfel încît determinarea activităfii catalitice şi a modului optim de preparare a acestuia se face empiric, în urma unor încercări experimentale. Se folosesc drept catalizatori de hidrogenare un număr foarte mare de metale sau de oxizi metalici, printre cari: Mg, V, Cu, Zn, Cr, Fe, Co, Ni, Ru, Pd, Sn, W, Os, Sr, Pt. Mai frecvent sînt întrebuinfate metalele din grupul VIII (Fe, Co, Ni, Ru, Pd, Pt). în foarte rare cazuri (hidrogenarea asfalturilor) se citează înfrebuinfarea de catalizatori nemetalici ca halogenurile de sulf, de fosfor sau tetraclorura de carbon. Catalizatorii de tipul Fe, Cr, Ni, Mo, W au tendinfa de a favoriza procesele de hidrogenare distructivă (rupere de legături C—-C), pe cînd catalizatorii de tipul Pt, Pd, Cu, ZnO, Ai203 permit hidrogenarea în trepte şi izolarea de produşi intermediari. Activitatea şi specificitatea acfiunii catalizatorilor poate fi apreciabil mărită prin adăugarea anumitor substanfe numite promotori, cum sînt, de exemplu, oxizii de aluminiu, thoriu sau Parametrii de lucru pentru cîteva reacfii de hidrogenare Reac|ia de hidrogenare Catalizator Temperatura j °C. j Presiunea Ha ! at I Sisteme de faza Observafii Efenă-^--> etan Pt, Pd, Cu, pe gel de silice 60 Pt, Pd 240 Cu 1 gazoasă (cataliză eterogenă) Conversiune circa 99%. Productivitate (estimată) : 100 l/kg ca-falizafor/h. Âcetiienă efenă Pd, pe gel de silice 200---250 1 gazoasă (cataliză eterogenă) Randament circa 84% în etenă. Se formează şi circa 10 —12% polimeri. H-> Benzen —--> cicfohexan Pt02 20 2- -3 lichidă (cataliză eterogenă) Randament practic cantitativ. Durata: circa 2 ore. Solvent acid acetic. Naftalină —fetrahidronaffa» lină Ni (Raney) 150 150 lichidă (cataliză eterogenă) în circa 40 min se obţine tetra-lina practic pură. La 200° şi după 5 ore se obţine decalină pură. Fenol -—-—> ciclohexanol Ni, Cr203 pe suport de piatră ponce i 150 1 lichidă (cataliză eterogenă) Se formează şi circa 1-"4% ci-clohexanonă. H Furan > tef rahidrofuran PdO 40 -.50 7 lichidă (cataliză eterogenă) Randament 90•••93%. H . Acid oleic > acid sfearic Ni 150--250 | 5-10 lichidă (cataliză eterogenă) Furfurol -> furfurilalcoo! Cu—Cr%03 pe suport de sticlă 135 1 lichidă (cataliză eterogenă) Randament circa 93%. Durata: cî-feva secunde. Produşi secundari: 2-mefilfuran. Hidrogenarea cărbunilor şi a gudroanelor 79 Hidrogenarea cărbunilor şi a gudroanelor pofasiu. De asemenea, amestecul a două metale poate fi uneori mai activ decît fiecare metal în parte. Astfel, cuprul sau cromul pur nu sînt activi la hidrogenarea olefinelor la temperaturi joase, pe cînd amestecul lor e foarte eficient. Catalizatorii micşti se întrebuinfează mult în practică, făcînd uneori posibilă conducerea reacfiei în direcfia voită. Astfel, variind compozifia amestecurilor de catalizatori utili-zafi la hidrogenarea oxidului de carbon se pot obfine pro-porfii mai mari, fie de alcooli superiori, fie hidrocarburi nesaturate, fie hidrocarburi saturate. Se utilizează adeseori catalizatori micşti la hidrogenarea distructivă a fracţiunilor petroliere. Spre deosebire de reacfiile de cataliză omogenă, la cari viteza reacfiei e proporfională cu cantitatea de catalizator, în reacfiile de cataliză eterogenă viteza de reacfie depinde, în mare măsură, de starea de divizare (suprafafa activă) a catalizatorului. în cazul catalizatorilor metalici, de exemplu, particulele dispersate au dimensiuni între 10~6 şi 10~7 cm. Dată fiind legătura dintre activitatea catalizatorului şi suprafafa lui, modul de preparare a unui catalizator influenfează mult activitatea lui. Pentru a obfine un grad de dispersiune convenabil (10“6*-*10~7 cm) nu sînt suficiente măcinarea şi pulverizarea catalizatorului, ci e necesar să fie preparat prin calcinare, prin precipitare, din aliaje, sau prin unui dintre procedeele fizice de preparare a dispersiunilor coloide (arc electric, moară coloidalâ, etc.). i. ~a cărbunilor şi a gudroanelor. Ind. chim.: Procedeu catalitic de obfinere a carburanfilor lichizi sintetici prin convertirea cărbunilor şi a gudroanelor sub acfiunea hidrogenului. în general, se hidrogenează mai uşor cărbunii cu confinut mare de bitumine (de ex. antracitul nu se hidrogenează), fiind constituifi în mai mare măsură din combinafii macromolecuîare, la cari hidrogenarea e favorizată de existenţa legăturilor carbon-hidrogen sau carbon-oxigen. De asemenea se supun hidrogenării gudroanele de temperatură joasă (de semicarbonizare), mai bogate în hidrogen decît gudroanele de temperatură înaltă. Mecanismul reacfiilor cari se produc în cursul proceselor de hidrogenare e cel al proceselor de cataliză eterogene (adsorpfie activată, formare de hidruri instabile, etc.). Hidrogenarea directă a cărbunilor se produce în două faze: în faza I, lichidă, se obfin uleiuri mijlocii şi grele, prin hidrogenarea catalitică a unei paste formate din praf de cărbune amestecat cu o parte din uleiul greu produs anterior prin hidrogenare. în faza II, vapori, rezultă benzina, prin hidrogenarea uleiurilor de la faza I. După condifiile locale şi după materia primă, se poate efectua întîi semicarbonizarea cărbunilor, după care urmează hidrogenarea în faza vapori, catalitic, numai a gudroanelor rezultate la semicarbonizare. Hidrogenarea gudroanelor de temperatură joasă echivalează, ca proces, cu etapa „faza vapori" din procesele de hidrogenare directă a cărbunilor. Hidrogenarea indirectă a cărbunilor, adică sinteza hidrocarburilor lichide prin hidrogenarea gazului de sinteză, e legată de gazeificarea cărbunilor. Primul procedeu de hidrogenare a cărbunilor a fost procedeul Berglus. Ulterior, procedeul a fost perfecfionat, fiind folosifi catalizatori rezistenfi la acfiunea nocivă a compuşilor cu sulf din materia primă. Datorită marii elasticităfi caracteristice procedeelor de hidrogenare, producfia de tipuri speciale de carburanfi a putut fi stabilită, în limite largi, în funcfiune de necesităfile respective. S-au fabricat, astfel, benzină de automobil, benzină de avîon, carburant pentru motoare cu reacfiune, carburant Diesel şi uleiuri combustibile, cum şi gaz carburant, petrol lampant, uleiuri lubrifiante, parafină,fenoli, etc. Fig. / reprezintă schema unui procedeu modern de hidrogenare a cărbunelui, în faza lichidă, cu un catalizator de oxalat stanos sau de iod, urmată de hidrogenare în faza vapori, cu catalizator care confine, de obicei, 10-- 30% sul-fură de molibden sau de wolfram şi 70-*90% oxid de aluminiu, ori cărbune activ sau sulfură de fier. Condifiile de lucru sînt următoarele: pentru faza lichidă, temperatura de 400...480°, presiunea de 250 -700 at; pentru faza vapori, temperatura de 480-**510°, presiunea de 250**-700 at. /. Schema hidrogenării cărbunelui. j) cărbune curat; 2, 4) ulei greu; 3) ulei recuperai; 5} prepararea pasfei; 6, 15) hidrogen; 7) convertire „fază lichidă"; 8, 21) ape; 9, 22) gaze; 10) scurgerea uleiului greu; 11) recuperarea de nămol; 12, 23) ulei brut; 13, 24) distilare; 14) sursă de hidrogen; 16, 18) ulei mediu; 17, 27) benzina din „faza lichidă"; 19) injecţie; 20) convertire „fază vapori"; 25) carburant (distilare pînă la 200°); 26) tratarea benzinei; 28) benzină finală; 29) cocs. Variafia compozifiei elementare prin îmbogăţirea în hidrogen a materiei prime supuse hidrogenării în două faze e reprezentată în fig. II. Cărbune brut fnpa 6% \ cenuşă 13,6% f car bon 85,7% \ hidrogen 5,5% oxigen ezof sulf 8,8% Gaze (carbon, hidrogen) Benzina f carbon 85,4% 1 hidrogen 14,6% Ape (HoO cu confinut de: “ H2S şl NHS) 11. Schema generală a unei hidrogenări în două faze. Randamentele obfinute la hidrogenare variază cu compozifia cărbunilor întrebuinţaţi şi, de exemplu, pentru huilă sînt următoarele: pentru faza lichidă: apă, hidrogen sulfurat, amoniac Hidrogenarea grăsimilor 80 Hidrograf a l ^7777Z Z=3 $ r circa 6%, hidrocarburi gazoase circa 15%, benzină circa 14%; ulei mediu circa 60%, reziduu circa 5%; pentru faza vapori: apă 5% (fafă de uleiul mediu), gaze 7—20%, benzină 85--*93%. Se obfine astfel, din cărbune, în total (faza lichidă şi faza vapori) 65--70% benzină fafă de masa organică din cărbunele inifial. Cantitatea de hidrogen necesară procedeului e de circa 6,5% în greutate fată de cărbunele iniţial (fără apă şi cenuşă). Prin hidrogenare în faza vapori a gudroanelor de semicarbonizare se obfin următoarele randamente de benzină fafă de gudron: 100% voi., respectiv 72% greutate, constituită din: 68% hidrocarburi saturate, 30% hidrocarburi aromatice, 2% hidrocarburi olefinice, cu un consum de hidrogen de circa 10% greutate fafă de gudronul prelucrat. 1. ~a grăsimilor. Ind. alim., Ind. chim. V. sub Solidifica rea grăsimilor. 2. Hidrogenară. Chim. biol.: Enzimă, întîlnită excluziv în celulele bacteriilor, care catalizează reducerea diverselor substraturi de către hidrogenul molecular. Prin acest proces, bacteriile Hidrogenomonas pot produce metan (v). 3. Hidrogenerator, pl. hidrogeneratoare. Elf.: Generator electric (v.), în general de curent alternativ, acfionat de un motor hidraulic (turbină hidraulică). Axa e, de cele mai multe ori, verticală, turafia e joasă, iar rotorul are poli aparenfi. Masa specifică, din cauza turafiei joase, e mult mai mare decît a turbogeneratoarelor (v.). Se deosebesc două tipuri constructive de hidrogeneratoare cu axa verticală: hidrogenerator suspendat şi hidrogenerator în umbrelă. La primul tip, crapo-dina generatorului e aşezată pe un sistem de susfinere, deasupra rotorului (v. fig. a), pe cînd la al doilea tip, crapodina e aşezată pe un sistem de susfinere sub rotor (v. fig. b); în ultimul caz, rotorul are o formă specială (de umbrelă), pentru ca prin coborîrea centrului de greutate stabilitatea mecanică a maşinii să fie mai mare. Realizarea crapodinei Ia unităfile de putere mare pune probleme dificile, din cauza sarcinilor mecanice mari cari îi sînt transmise. Penfru a evita ambalarea, la descărcarea bruscă, momentul de inerfie GD2 trebuie să aibă valori mari; totuşi, raza rofii polare trebuie limitată, spre a evita eforturi mecanice mari în obadă. Deoarece la turafii joase nu sînt condifii favorabile unei bune ungeri, o frînă specială micşorează durata de oprire a agregatului. 4. Hidrogenezi, sol de Ped.: Sin. Sol hidromorf (v. Hidromorf, sol ~). & Hidrogeolsgie. Geo/.: Ramură a Geologiei, care se ocupă cu studiul apelor subterane (strate acvifere, izvoare), în vederea captării şi folosirii lor pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială a centrelor populate şi a industriilor, a rezolvării unor probleme tehnice legate de inundarea'minelor, construcfii hidrotehnice, drumuri, etc., sau în scopuri terapeutice (izvoare minerale calde sau reci). Hidrogeologia studiază: provenienţa, starea de agregare, şi condifiile în cari se găsesc în scoarţă (în porii, în crăpăturile şi în golurile rocilor) apele subterane; compoziţia şi proprietăţile lor fizicochimice; comportarea rocilor la acţiunea acestor ape şi legile mişcării lor (hidraulica subterană, hidrodinamica apelor subterane); condiţiile fehnico-g9ologice de captare; etc. 6. Hidroglisor, pl. hidroglisoare. Nav. V. sub îmbarcaţiune. 7. Hidrogoethif. Mineral.: Sin. Limonit (v.). 8. Hidrograd, pl. hidrograde. Hidr.: A zecea parte din intervalul dintre nivelul maxim şi nivelul minim al unui rîu, 13 fcwF Hidrogenerator, a) tip suspendat; b) tip în umbrelă. corelat cu o asigurare dată a nivelurilor maxime şi minime respective (de ex., pentru Dunăre, în fara noastră, asigurarea e de 1 %). Hidrogradele variază de-a lungul unui rîu în funcfiune de: debitul în secfiunea respectivă; mărimea şi forma secfiunii transversale; rugozitatea şi panta sectorului considerat; construcfiile hidrotehnice de pe rîu; etc. în general, pe un rîu cu debitul pufin variabil, în amonte de secfiunile îngustate şi de praguri, valorile hidrogradelor sînt mai mari, iar la praguri, sau acolo unde secfiunile se îngustează ori se lăfesc foarte mult, hidrogradele sînt mai mici. Unele hărfi hidrografice ale albiilor şi deltelor se execută în hidrograde, atît planul de referinfă (etiajul) cît şi echi-distanfa dintre curbe (hidrogradul) fiind variabile de la o secfiune la alfa. Hărfile în hidrograde permit evaluarea rapidă a suprafefelor inundate Ia diverse creşteri ale nivelului apei, şi constituie un element important în stabilirea terenurilor respective (de ex.: terenurile situate la 1 —2 hidrograde sînt bălţi permanente; la 2—4 hidrograde sînt terenuri piscicole; ia 4**-7 hidrograde sînt păşuni şi fîneţe; de la 7 hidrograde în sus, sînt terenuri arabile). în funcţiune de numărul hidrogradelor se stabileşte şi înălţimea digurilor (de ex. digurile submersibile se găsesc la 8,5 hidrograde, iar cele nesubmersibile, la 10 hidrograde). 9. Hidrograf, pl. hidrografi. 1. Hidr.: Tehnician care efectuează măsurări ale nivelului apei rîurilor. io. Hidrograf. 2. Nav.: Marinar specializat în ridicarea hărţilor marine. ti. Hidrograf, pl. hidrografe. Hidr.: Graficul variaţiei nivelurilor sau al debitelor unui curs de apă, în funcţiune de timp. Hidrograful nivelurilor se obţine pe baza înregistrării automate a nivelurilor de către limnigrafe (v.) sau pe baza observaţiilor staţionare (v. fig. I). Hidrograful debitelor (debito-grafe) poate fi înregistrat, de asemenea, cu aparate speciale, dar cum aceste aparate nu fin seamă decît de variafia nivelurilor, şi nu de variafia pantelor şi a secfiunilor, înregistrările respective prezintă unele erori. /. Hidrografe de niveluri. a) pe bază de înregistrări automate (fimnigramăj; b) pe bază de observaţii de niveluri. Hidrograful poate fi trasat pentru diferite perioade de timp (o zi, o lună, un an, etc.) sau pentru anumite perioade în cari se produc fenomene hidrologice speciale (hidrograful unei viituri, hidrograful secării rîului, etc.). Anul hidrografic nu coincide, de obicei, cu anul calendaristic; el începe între 1 septembrie şi 1 octombrie, cînd nivelul apelor e cel mai scăzut. Penfru trasarea hidrografului se iau nivelurile (debitele) instantanee, medii zilnice, decadale, lunare sau anuale. Hidrografele utilizate cel mai muli în Hidrologie şi în Hidrotehnică sînt următoarele: Hidrograful multianual, care reprezintă variafia nivelurilor sau a debitelor pe o perioadă suficient de lungă pentru a caracteriza regimul hidrologic al obiectului de apă respectiv. Pentru fara noastră, perioada minimă de timp necesară pentru construirea hidrografului multianual e de 30 de ani. Hidrograf sinfetic 81 Hidrograf sinfetic Hidrograful anilor caracteristici (v. fig. II), care reprezintă variafia nivelurilor sau a debitelor în anii: cel mai ploios, cel mai secetos şi cel mai ^ apropiat de valoarea medie, dar avînd curbe de regim cît mai asemănătoare cu regimul mediu anual. Hidrograful mediu anual reprezintă variafia nivelurilorsau a debitelor (medii zilnice sau lunare) calculate ca medie a tuturor debitelor zilei sau lunii respective, dintr-un şir lung de ani. Hidrograful viiturii maxime (cu o anumită asigurare) reprezintă variafia nivelurilor (debitelor) în perioada în care s-a atins nivelul (debitul) maxim de asigurare respeciivă, de la începutul creşterii nivelurilor (debitelor), pînă la terminarea scurgerii debitelor provenite din precipitaţia care a dat naştere viiturii. Hidrograful tip al viiturii (v. fig. III) se obţine prin schematizarea mai multor viituri suprapuse, reduse astfel încît II. Hidrografele debitelor anilor caracteristici (pe bază de debite medii lunare). 1) ploios; 2) mediu; 3) secetos. III. Construirea hidrografului tip al viiturii. 1) hidrograful tip; 2 — 5) diverse hidrografe reale reduse fa scară. debilul maxim să aibă o aceeaşi valoare pentru toate viiturile respective. Se obţine, astfel, o imagine a viiturii care să nu fie afectată de variaţii cu caracter accidental. î. ~ sintetic. Hidr.: Hidrograf de viitură care se obţine p3 baza precipitaţiilor respective şi a hidrografului unitar, care reprezintă variaţia debitelor într-o secţiune dată a unui turilor maxime de diverse asigurări se bazează pe următoarele ipoteze: în cazul a două ploi torenţiale cu aceeaşi distribuţie relativă, în timp şi în spaţiu, a precipitaţiilor cari se scurg pe suprafafa basinului de recepfie, ordonatele hidrografelor de viitură la un acelaşi interval de timp de la începutul ploii se găsesc în acelaşi raport cu raportul — al precipi- 2 tafiilor efectiv scurse respective (v. fig. I a); hidrograful de viitură produs de o precipitafie avînd intensităfi variabile în timp se determină prin însumarea ordonatelor hidrografelor corespunzătoare perioadelor în. cari ploaia a avut intensităfi aproximativ constante (v. fig. I b). Penfru simplificarea calculelor, hidrograful unitar se construieşte penfru h = 1 mm, iar pentru T se iau 6, 12 sau 24 de ore. Construirea hidrografului unitar, în cazul cînd există obser-vafii hidrometrice şi meteorologice, se face în baza studiului viiturilor produse de ploi cît mai uniform distribuite în timp şi în spaţiu şi cu o durată cît mai apropiată de cea aleasă (de obicei o precipitaţie efectiv scursă de cel puţin 20 mm), Pentru viiturile cercetate se construieşte hidrograful respectiv, se alcătuieşte o harfă a basinului de recepţie pe care se reprezintă staţiunile pluviometrice din basin şi se stabileşte distribuţia spaţială a precipitaţiilor cu ajutorul isohietelor (v.). Pentru fiecare staţiune pluviometrică se stabileşte variaţia în timp a precipitaţiilor pe bază de hiefografe (v.); se corectează hidrografele eliminînd efectul unor variaţii neesenţiale ale precipitaţiilor, cari produc variaţii corespunzătoare în hidrograful viiturii; se însemnează pe fiecare hidrograf de = 1050H'mz Hm = 38 mm V -28 656000m3 d ------------ore b -----*-ore L ipotezele de bază ale metodei hidrografului sinfetic. a) raportul precipitaţiilor efectiv scurse e egal cu raportul ordonatelor hidrografelor generate de precipitaţiile respective; b) hidrograful viiturii produse de o precipitafie cu intensităfi variabile poate fi determinat prin însumarea hidrografelor corespunzătoare perioadelor în cari ploaia a avut intensităfi aproximativ constante. 1) curba hidrografului cunoscut; 2) curba hidrografului calculat; f ) hietograful viiturii cunoscute; 2') hietograful viiturii calculate. curs de apă, în urma scurgerii, de pe suprafaţa basinului de recepţie aferent,: a unui strat de precipitaţie de înălţime unitară, căzută într-un anumit interval de timp (6 ore, 24 de ore, etc.). Metoda utilizată pentru calculul hidrografelor vii- II. Calculul hidrografului unitar. 1) precipitaţii căzute; 2) precipitaţii Infiltrate; 3) precipitaţii scurse efectiv; 4) precipitafii cari au generat viituri secundare; 5) viitura corectată; A, B, C, D, E) staţiuni meteorologice (pe harfă) în cari au fost ridicate hiefo-grafele A'B'C’D’E’ (în stînga schiţei]; a) post hidrometric (pe harfă) în care a fost ridicat -hietograful a’ (în stînga schiţei); m) hietograful mediu pe basin; V) post hidrometric; 2') staţiune meteorologică; 3’) isohietă. viitură punctul iniţial care coincide în timp cu începutul ploii care a generat hidrograful; se trasează linia reprezen-tînd debitul de bază (scurgerea rezervelor existente în albia amonte "anterior viiturii şi aportul rezervelor subterane); se $ Hidrograf sinfefic 82 Hidrograf sinfefic Q(m3/s) calculează volumul (V) al fiecărui hidrograf corectat şi limitat la debitul de bază şi se împarte la suprafafa basinului de recepfie (Ayj respectiv, obfinîndu-se înăifimea stratului de precipitaţii efectiv scurse He, caref comparată cu hietograful precipitafie! corectate, care indică precipitaţia medie căzută (Hw), permite evaluarea precipitaţiilor evaporate şi infiltrate în timpul viiturii; împărţind ordonatele hidrografului viiturii corectate şi limitate Ia debitul de bază prin înăifimea precipitaţilor efectiv scurse, se obfine hidrograful unitar, care are o durată corespunzătoare ploii efectiv scurse (v. fig. II). Pentru a aduce hidrografele unitare de diferite durate Ia o durată anumită (pentru comparafie sau pentru obfinerea unor durate mai mici) se utilizează hidrograful S, care e hidrograful de viitură generat de o precipitaţie a cărei intensitate e egală cu 1 mm pe durata specifică (durata hidrografului unitar) respectivă şi care durează pînă cînd scurgerea, în unitatea de timp, prin secţiunea de calcul, e egală cu precipitaţia căzută în basin în aceeaşi unitate de timp. Ordonatele hidrografului S se deduc din însumarea succesivă a ordonatelor hidrografului unitar situate la distanţe între ele egale cu durata specifică. Vîrful curbei S are valoarea: 1? ?4 M 48 60 17 84 96 tiore) —► Q». regiunea basinului studiat; nomograma care exprimă relafia dintre cantitatea totală de precipifafii, durată (limitată la 2--3 zile) şi frecventă (v. fig. /V). Cu ajutorul acestei diagrame se construieşte hietograful din centrul ploii, astfel încît să aibă intensităfile maxime şi valoarea totală a precipitaţiilor corespunzătoare asigurării de calcul. Valorile acestui hietograf se reduc cu un coeficient r], care reprezintă raportul dintre precipitafia maximă într-un III. Deducerea hidrografului unifar de şase ore (3) din hidrograful unitar 0,278 A de 12 ore (4), cu ajutorul hidrogra- Y ' fului S de şase ore (1), respectiv de 12 ore (2). in care A e suprafafa basmului de recepfie şi T e durata specifică, în ore. Conform ipotezelor admise, ordonatele hidrografului S sînt invers proporţionale cu durata specifică şi, în consecinfă, trecerea de Ia o curbă S de o anumită durată specifică T Ia alta 5', de o durată specifică T’, se face prin înmulfirea ordonatelor curbei S cu raportul T/T'. Ordonatele hidrografului unitar de durată specifică T' se determină scăzînd din ordonatele hidrografului S' ordonatele aceleiaşi curbe decalate cu durata specifică T' (v. fig. IU). Calculul hidrografului sintetic al undei de viitură se face cu ajutorul construirii hietografului precipitaţiei de calcul cu punct şi precipitafia medie în basin şi care se calculează cu ajutorul hărfilor cu isohiete pentru un număr cît mai mare de ploi torenfiale căzute în basin. Hietograful astfel redus, din care se scad valorile pierderilor prin infiltrafie şi evaporafie (egale cu pierderile minime observate în cursul unor viituri reale sau după indicafiile literaturii de specialitate, dacă acestea dau valori mai mici) poate fi considerat ca reprezentînd variafia precipitaţiei medii în basin. Cu ajuforul Iui se calculează hidrograful sintetic, prin însumarea hidrografelor unitare multiplicate cu valorile precipitaţiilor din intervalele succesive Tt decalate corespunzător (v. fig. V). La debitele astfel obţinute se adaugă un debit de bază egal cu de 2*-3 ori debitul mediu multianual şi se obţin astfel debitul maxim şi hidrograful viiturii cu frecvenţa respectivă. în cazul cînd hidrograful sintetic trebuie stabilit penfru altă secţiune decît cea în care s-au efectuat observaţiile şi măsurările, caracteristicile hidrografului unifar în punctul respectiv se determină cu un hidrograf unitar situat în alt punct, pe acelaşi rîu (sau chiar de pe un rîu învecinat analog), cu A 12 ÎS mm/f) 60 "72 84 y6Tl0â jf26 —^t(ore) V. Exemplu de calcul ai unui hidrograf sinfefic. A) Hietograful precipitaţiei de calcul pentru frecvenfa 1% (determinat conform fig. IV); B) curba hidrografului sintetic; I) infiltraţii* 2) precipitaţii efectiv scurse. (Cantitafea fofală de precipitaţii #=240 mm»' durata specifică a hidrografului unifar T=6 ore; intensitatea maximă a precipitaţiilor în şase ore: imax^=24 mm/h; precipitaţii în primele 6 ore; #6=24X6=144 mm; intensitatea maximă a precipitaţiilor în 12 ore: imaxn—14 mm/h; precipitaţii în primele 12 ore: #12=14X12=168 mm; coeficientul de reducere ia precipitaţia medie rjmO,75; precipitaţia medie pe basin în primele 6 ore: 108 mm; infiltraţii în primele 6 oreX6 mm/h= =36 mm; precipitaţii efectiv scurse în 6 ore= = 108 — 36=72 mm; precipitaţii efectiv scurse în următoarele 6 ore = 6 mm; ordonatele hidrografului sinfefic se obţin prin înmulţirea ordonatelor hidrografului unifar cu 72 şi cu 6, produsele se adună cu un decaiaj de şase IV. Nomograme penfru determinarea hietografului precipitaţiei de calcul, a) pentru relaţia: intensitate (i) -durată (t) - frecvenţă (p); b) penfru relaţia: precipitaţii (H) - durată (t) - frecvenţă (p). asigurarea respectivă, folosind următoarele grafice: nomograma care exprimă relaţia dintre intensitatea precipitaţiilor (în ordonată), durata lor (în abscisa) şi frecvenţa lor (în cîmp) pentru ore şi se adaugă debitul de bază.) următoarele formule (adaptate penfru ţara noastră): f=C1(Z.-D)033; ~- BH* ?i A- = h Kh Constanta de hidroliză e invers proporfională cu constanta de disociafie a bazei. Hidroliză poate fi micşorată prin adăugarea unui exces de bază sau de acid. Hidroliză sării unui acid slab şi a unei baze slabe; exemple: CH3*COO*NHÎ-b2 HsO ^ H30+ + OH* + NH3+CH3COOH; 2 H20^ H30+ + 0H-. Reacfia se poate scrie: CH3COO* + NH* ^ NH3+CH3C00H. în generai, BH* + A~ ^ B*-fHA. sarea ne-hidrollzafă bază acid slabă slab Se poate arăta, ca şî mai sus, că: Kh = - ^HA a BH+‘aA a a- /vh2o zk-k. Hidroliză specifică biochimică e cea enzimatîcă. Se produce sub acfiunea enzimelor specifice, numite hidrolaze (v.). Prin hidroliză biochimică, moleculele mari sînt scindate în compo-nenfi cu greutate moleculară mai mică, pînă la anumite stadii, cari variază cu natura enzimei şi a substratului. 3. grad de Chim.: Fracfiunea dintr-o cantitate de sare disolvată, care s-a hidrolizat pînă la atingerea echilibrului. Gradul de hidroliză poate fi calculat cu ajuforul constantei de hidroliză. Dacă ecuafia de hidroliză a unei sări e A* + H20 ^ AH + OH- şi dacă 1 I de solufie confine C moli de sare disolvată şi x e gradul de hidroliză, concentrafia sării hidrolizate, la echilibru, e: (V=c(i-*), iar concentrafiile de AH şi OH" formate sînt: Introducînd aceste valori în relafia: Kh Cah’Coh- 1 — X şi dacă 1—se obfine: *-Vr-V: K-C Gradul de hidroliză e cu atît mai înalt, cu cît constanta de disociafie a acidului, respectiv a bazei, e mai mică şi cu cît produsul ionilor apei (2£H2q) e mai mare. Produsul ionilor apei creşte repede cu temperatura; deci gradul de hidroliză creşte sensibil cu temperatura. în majoritatea cazurilor, gradul de hidroliză e mic; el are o valoare apreciabilă cînd acidul şi baza sînt slabe. în aceste cazuri, gradul de hidroliză e uneori atît de mare, încît concentrafia acidului sau a bazei formate prin hidroliză depăşeşte limita solubilităfii şi substanfa se separă din solufie în stare solidă. Prin urmare, concentrafia ei nu poate atinge valoarea corespunzătoare echilibrului şi astfel hidroliză devine treptat completă. Precipitarea favorizează hidroliză şi o face completă. Gradul de hidroliză poate fi măsurat cu ajutorul determinărilor de pH. 4. Hidrologie. Hidr.: Şfiinfă care se ocupă cu descrierea caracteristicilor obiectelor de apă naturale de pe suprafafa uscatului (pîraie, rîuri, fluvii, lacuri, bălfi şi mlaştini, ghefari şi zăpezi eterne), în interdependenfa lor cu fenomenele atmosferice, ale litosferei şi biosferei, cu tipizarea şi raionarea Hidrolul Iui Miehler 85 Hidromecanizare lor, cu măsurarea diferitelor elemente variabile în timp şi în spa(iu ale acestora, cu determinarea legilor cari exprimă legătura dintre obiectele de apă şi mediul înconjurător, cu metodele de calcul al caracteristicilor principale ale obiectelor de apă şi cu stabilirea sistemelor de prevedere a evolufiei acestora. Ramurile principale ale Hidrologiei sînt următoarele: Hidrografia (v.), Hidrometria (v.), Hidromorfologia (v.), Hidraulica albiilor (v.), Hidrologia generală (Hidrologia teoretică), care studiază şi generalizează legile şi corelaţiile hidrologice, exprimînd interdependenta dintre caracteristicile obiectelor de apă şi factorii cari determină aceste caracteristici, cum şi variafia lor în timp şi în spafiu; Hidrologia inginerească, care se ocupă cu stabilirea metodelor de calcul al caracteristicilor principale ale obiectelor de apă, în vederea obfinerii datelor necesare proiectării, execuţiei şi exploatării judicioase a planurilor generale da amenajare a obiectelor de apă şi a lucrărilor hidrotehnice; prognoza hidrologică (v.). V. şl Oceanografie, Hidrogeologie, Potamologie, Limnologie, Glaciologie. Metodele principale de studiu ale Hidrologiei sînt următoarele: metoda staţionară, care studiază obiectele de apă cu ajutorul unei refele de posturi fixe (v. Hidrometrie, Post hidrometric, Refea hidromefrică); metoda expedifionară, care studiază obiectele de apă de către echipe cari se deplasează în lungul (pe suprafafa) obiectelor studiate (v. Hidrografie); metoda anchetelor, în care studiul obiectelor de apă se face cu ajuforul unor chestionare difuzate pe teritorii mari şi completate de localnici (v. Hidrografie); metoda experimentală, în care studiul se efectuează cu ajutorul unei refeîe de posturi hidrometrice amplasate în toate punctele caracteristice ale refelei hidrografice, pe parcele experimentale sau pe modele, reduse la scară, ale albiilor şi basinelor; metoda statisticii matematice, în care caracteristicile hidrologice sînt studiate cu ajutorul şirurilor valorilor observate penfru aceste caracteristici într-un anumit interval de timp. Hidrologia furnizează date pentru cunoaşterea regimului obiectelor de apă, în scopul folosirii lor în hidroenergetică, irigafii, alimentări cu apă potabilă şi industrială, transporturi pe apă, piscicultura, amenajări sportive, arhitectonice, etc.; penfru combaterea influenfei dăunătoare a apelor (inundafii, înmlăşfinări, eroziuni de maluri, eroziunea solurilor, etc.); pentru proiectarea şi execufia lucrărilor hidrotehnice (baraje, hidrocentrale, prize de apă, porturi, diguri, ecluze, canale, poduri, etc,); penfru stabilirea prognozelor hidrologice necesare apărării contra calamităfilor produse de inundafii, la întocmirea planurilor de execufie şi de exploatare a marilor con» strucfii hidrotehnice; etc. 1. Hidrolul luLMichler. Ind. chim.: 4l4'-Tetrametil-diamino-benzhidrol. în stare pură e incolor, stabil în solufie bazică şi neutră. în solufie acidă, frece în colorant albastru; are p.f. 98°; e solubil în eter, benzen, alcool etilic cald; e insolubil în apă. Dă colorafie albastră cu aldehida formică, cu aldehida acetică, cu cloralul, acetona, acefofenona, etc. Se poate obfine, fie prin reducerea cetonei lui Miehler, fie plecînd de la dimetilanilină, care se condensează întîi cu forrnaldehidă, pentru a forma fetrametil-diamino-difenil-meta-nul, care, apoi, oxidat cu peroxid de plumb, trece în hidrolul lui Miehler. E utilizat ca intermediar penfru fabricarea auraminei (v.) şi a coloranfilor trifenilmetanici. 2. Hidromagnezif. Mineral.: 3 MgC03- Mg(OH)2- 3 H20. Carbonat bazic de magneziu întîlnit ca produs de alterare al serpentinelor. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale mici, fine, acicular radiale. Are culoare albă ca zăpada, duritatea ~3,5 şi gr. sp. 2,2. s. Hidromanganif. Mineral.: Varietate cripfocristalină sau ooliiică de manganit (v.) cu confinut mai mare de apă. 4. Hidromecanică. Mec.: Ramură a Mecanicii generale, care se ocupă cu studiul legilor de echilibru şi de mişcare a fluidelor şi cu acfiunea lor asupra corpurilor solide cu cari ajung în contact. Fluidele au rezistenfe mici la deformafii cari se produc cu viteze mici şi variafii continue ale parametrilor cari caracterizează mişcarea fluidului: viteză, presiune, densitate, etc. Fluide sînt atît lichidele cît şi gazele. Hidromecanica cuprinde următoarele părfi principale: Hidrostatica şi Hidrodinamica. Hidrodinamica se subîmparte în Cinematica fluidului, Dinamica fluidului perfect şi Dinamica fluidelor reale (v. Hidrostatică, Hidrocinematică, Hidrodinamică). 5. Hidromecanizare. Mine, Cs.: Ansamblul procedeelor de mecanizare a lucrărilor de exploatare minieră şi a lucrărilor de pămînt din construcţii, în cari se folosesc dispozitive sau instalafii speciale, cu ajutorul cărora se execută, pe cale hidraulică (cu ajutorul apei), excavarea (dislocarea) materialului pămîntos (prin spălare sau eroziune), transportul lui şi, eventual — cînd viteza curentului de apă scade sub o anumită valoare — depunerea lui (prin aluvionare) în straturi. Hidromecanizarea e completă,- cînd atît săparea şi transportul cît şi, eventual, executarea lucrării de pămînt, se fac cu ajutorul apei, şi parţială cînd, cu ajutorul apei, se efectuează numai una sau unele dintre aceste operaţii (de ex. săparea şi transportul în figuri se fac cu ajutorul apei, iar încărcarea în vagoane, cu mijloace mecanice; săparea se execută cu excavatorul, iar transportul, prin scurgere cu apă, sau parfial cu apă şi parfial cu pompa de noroi, iar depunerea, cu mijloace hidromecanizafe). Hidromecanizarea e folosită: în exploatările de cariere (de nisip, pietriş, balast, argile); în mine subterane (în special de cărbuni); la săparea canalelor şi la adîncirea sau curăfirea celor existente; la săparea fundafiilor deschise; la săpături sub apă, în chesoane, la construcfia podurilor; la construcfia de ferasamente (de căi ferate şi de drumuri), diguri, ram™ bleuri; la stivuirea balastului şi a altor agregate în figuri; la ridicarea şi depozitarea materialelor granulare în silozuri; la sortarea şi clasarea hidromecanică a agregatelor şi a altor substanfe; etc. Avantajele hidromecanizării sînt următoarele: simplicitatea şi costul relativ scăzut al utilajului folosit; productivitatea foarte mare a muncii (40--200 m3/om şi schimb; în exploatările la zi, productivitatea e de trei ori mai mare decît în exploatarea cu excavatoare, iar în exploatările subterane, de cărbuni, de două ori mai mare); numărul mic de lucrători necesari pentru deservirea utilajului; calitatea superioară a lucrărilor executate (diguri, ferasamente, etc.), fafă de lucrările similare executate pe cale uscată; posibilitatea de a deplasa în timp scurt, şi independent de starea atmosferică, cantităfi enorme de material (hidromecanizarea se aplică rentabil de la volume de 3000 m3 la zeci de milioane de metri cubi). Dezavantajele hidromecanizării sînt: necesitatea unei rezerve suficiente de apă, în apropierea frontului de lucru; existenta unei surse de energie electrică ieftină. Există două procedee principale de lucru în hidromecanizare, după cum terenul în care se lucrează e uscat sau sub apă. Primul procedeu, procedeul cu hidromonitoare, care e cel mai folosit, se bazează pe proprietatea unei vine (a unui jet) de apă, — adusă sub presiune (obfinută în mod natural, prin cădere liberă, ca în regiunile cu lacuri de munte, sau cu pompe de apă) în frontul de lucru, cu ajutorul hidro-monifoarelor (v.), — de a înmuia, de a dezagrega şi de a transforma în pulpă (hidromasă) masele pămîntoase sau rocile friabile pe cari le întîlneşte şi de a le transporta sub această formă, fie prin scurgere liberă, pe canale sau pe jgheaburi, fie prin transport pe conducte, cu ajuforul pompelor. Hidromecanizare 86 Hidromecanizare Al doilea procedeu consistă în extragerea rocii (în prealabil afînate printr-un mijloc mecanic sau hidraulic) de sub apă, cu ajutorul unor instalaţii plutitoare (v. Dragă), prin aspirarea rocii (odată cu un curent de apă care o antrenează) cu pompe de nămol (centrifuge sau cu diafragmă) ori cu hidroeleva-toare (v.). Fig. I reprezintă schemele de lucru CU Procedee pentru aplicarea metodei hidro-hidromonitorul în ex- ... mecanizarii. l-, : a) procedeu! descendent; b) procedeul ascendent; PJ°? an. la^,SaU in i) hidromonitor, 2) pantă de scurgere; 3) pulpă Săpături, dislocarea Jg maferja|; 4t §) rezervoare de decantare; 6) dig; materialului facîndu- 7) pompă; 8) conductă de refulare, se fie prin dirijarea vinei de apă de jos în sus, la baza frontului de abataj (metoda descendentă), fie prin dirijarea ei de sus în jos (metoda ascendentă). Prima schemă, cel mai frecvent folosită — deoarece reclamă o cantitate mai mică de apă decît schema a doua — prezintă avantajul că înmuierea inifială a rocii e urmată de o surpare a frontului de lucru şi de o simplă spălare ulterioară a masei dezagregate în timpul surpării. Dezvoltarea fronturilor da abataj în metoda descendentă se face fie longitudinal (v. fig. II a), cu frontul de atac oblic şi cu scurgerea pulpei aproximativ în acelaşi sens cu vîna, fie frontal sau transversal (v.fig./fb), cu scurgerea pulpei în sens contrar vinei hidro-moniforului. în exploatările subterane de cărbuni, materialul tăiat cu ajutorul unui hidromonitor (v. fig. //.Exploatare longitudinală (a) şi fransver-III) e transportat sub sală (b) prin hidromecanizare. formă de furbureală, pe 1) conductă de apă; 2) hidromonitoare; jgheaburile montate în 3) pulpă; S) sensul de înaintare, galerie, pînă la camera insfalafiei de extracfie hidromecanizafă. De aici, prin pompe speciale, turbureala e împinsă pe conductele montate în pufurile de extracfie şi e trecută la suprafafă în instalafia de spălare a cărbunelui, unde se efectuează sortarea acestuia şi clarificarea apelor. în cazul săpării galeriilor prin hidromecanizare se execută, cu ajutorul vinei de apă create de hidromonitor, o serie de făgaşe orizontale, succesive, dinspre vatră spre tavan, cu înăifimea de 15"-20 cm şi cu adîncimea de 30--50 cm. Prin acest procedeu se pot realiza viteze de săpare pînă la 1000 m/lună de fiecare hidromonitor folosit. în exploatările de cărbuni hidromecanizate, sensul de exploatare e descendent, folosindu-se abataje conjugate, cu lungimea de cîte 6”-8 m fiecare, dispuse în evantai, fără susfinere, şi cari as/gură, în timpul tăierii cu hidromonitorul montat în galerie, scurgerea cărbunelui tăiat şi înmuiat spre jgheaburile de evacuare din lungul galeriei respective. III, Schema exploatării hidromecanizate înfr-o exploatare subterană de cărbuni. 1) hidromonitoare în abatajele de deschidere şi pregătire; 2) jgheaburi; 3) camera insfalafiei de extracfie hidromecanizafă; 4) puf; 5) instalafie de spălare a cărbunilor; 6) decanfoare; 7) sfafiune de pompare; a) circulafia cărbunelui; b) circulafia apei. Un hidromonitor poate realiza în abatajele astfel amena- jate o producfie de singur mecanic. Fig. IV reprezintă transportul hidrome-canizat într-o mină de cărbuni. Pompele defurbureală folosite curent au debite de 500-"1000 m3/h şi presiunea de 25 at, per-mifînd extragerea zilnică a circa 2000 t cărbune de la o adîncime de pînă la 240 m. în cazul în care pămîntul săpat prin hidromecanizare se depune în mod sistematic, pentru a forma ferasamente, diguri, etc.. se folosesc tehnici speciale. 180--200 t/schimb, fiind deservit de IV Schema transportului hidromecanizaf înfr-o mină de cărbuni. 1) jgheab; 2) gaferie de preabataj; 3) hidromonitor; 4) galerie de colectare; 5) concasor; 6) conductă de aspiraţie; 7) pompe de furbureală de sector; 8) pompe de furbureală principale de extracfie; 9) conductă de pulpă; 10) conductă de apă sub mare presiune; 11) de fa stafiunea de pompare; 12) de Ia stafiunea de îmbogăfire. Vitezele de depunere a particulelor din pulpe (în special cele cari confin nisip şi pietriş) sînt mici, în medie sub 0,5 m/s. Această depunere se numeşte aluvionare, care se face, fie prin estacade, fie prin depunere longitudinală. Primul procedeu e cel mai frecvent folosit, pentru lucrări de pămînt cu caracter permanent, ca diguri, rambleuri, etc., iar al doilea, folosit mai rar în construcfii, e curent în ope-rafiile de depunere în depozite a nisipului sau a balastului extras prin hidromecanizare sau pentru rambleuri de mare ampriză. Materialul depus prin aluvionare se clasează după dimensiunile granulelor: pe taluzuri se depun fracfiunile mari (mai greu antrenate de intemperii), iar în inferior cele fine. Partea cea mai compactă e cea de pe taluzuri. Fig. V a şi b reprezintă depunerea corectă şi cea incorectă a pămîntului, prin aluvionare, într-un rambleu. V. Depunerea corectă (a) şi incorectă (b) a pămîntului prin aluvionare, într-un rambleu. Hidrome! 87 Hidromefeori V/. Asigurarea scurgerii apei prin puf şi conductă. 1} puf; 2) conducfă de 3) şanf. scurgere; Oricare ar fi procedeul de depunere prin aluvionare, e necesar să se asigure scurgerea apei, fie prin filfrare, fie prin pufuri, cari sînt în comunicafie, la partea inferioară, prin conducte transversale, cu un şanf de scurgere, practicat în afara am-prizei rambleului (v. fig. VI). Dacă materialul depus e impermeabil, prin filfrare se asigură eliminarea unui procent apreciabil din apa folosită la hidrotransport (la nisip: 30%). Aluvionarea prin estacade consistă în construirea, în axa rambleului, a unei estacade de lemn, pe care se sprijină conducta de circulafie a pulpei. Din loc în Ioc, conducta are ori-ficii de distribufie, prin cari pulpa cade pe jgheaburi, de pe cari se scurge, cu viteza de aluvionare, sedimentîndu-se diferit, după calibrul granulelor (cele fine în mijloc, cele mai mari pe taluzuri). Pînă la lăfimea de 25 m Ia baza rambleului se foloseşte o singură estacadă centrală, iar peste 25 m e nevoie de o dublă estacadă, pe care conducta se montează în inel. în primul caz, jgheaburile conduc pulpa pînă Ia margine, asi-gurînd depunerea acesteia direct în taluz, unde e nevoie de fracfiunile mari ale materialului şi de maximul de compacifafe. în al doilea caz, cele două estacade paralele cu axa asigură aluvionarea materialului, de asemenea direct pe taluzuri, folosind lungimi rafionale de jgheaburi. Pentru a asigura exactitatea profilului, oricare ar fi lăţimea lui, se face o depunere iniţială de pămînt, care delimitează conturul, pe înăifimea de 0,5-1 m. Depunerile următoare se fac cu retragere, potrivit faluzului din proiect, pe măsură ce profilul se îngustează spre vîrf, jgheaburile de aluvionare scurtîndu-sef astfel încît pulpa să cadă mereu în dreptul talu-zurilor. Rambleurile late, la cari aluvionarea se face prin duble estacade la partea inferioară, continuă cu o singură estacadă axială, îndată ce ram-bleul s-a înălfat suficient, penfru a avea, la înăifimea h\ (v. fig. VII), o lăţime mai mică decît 25 m. Pe înăifimea h2, aluvionarea se face prin-fr-o singură conducfă aşezată în axa longitudinală a rambleului. Estacadele se fac din lemn, în care caz ele nu se recuperează, sau sînt metalice şi se recuperează. Aluvionarea longitudinală (v. fig. VIII) consistă, în primul rînd, în delimitarea amprizei rambleului, prin depozite (mici diguri) executate de ambele părţi cu excavatorul, înalte de 2—3 m şi cari formeaz| o incintă etanşă (în loc de diguri pot fi folosite panouri mobile de lemn sau de metal, cari se mută pe măsură ce se măreşte înălţimea rambleului). Conductele de aducţie se aşază în lungul taluzurilor rambleului, pe ambele părfi. La aceste conducte sînt racordate tuburi aşezate pe taluz, cu guri de vărsare, prin cari pulpa e vărsată în incintă. Apa decantată e drenată prin pufuri aşezate la capătul fiecărei incinte, legate de cîte o galerie orizontală, etanşă, de evacuare a apei. Pe măsură ce nămolul se depune în interiorul incintei, se execută alte mici diguri sau se ridică panourile, înălfîndu-se şi gura de intrare a puţului, care trebuie să fie totdeauna puţin mai jos decît nivelul apei din incintă. Vărsarea pulpei pe suprafaţa care se formează prin depunere se execută prin deschiderea consecutivă a diferitelor guri, astfel încît debitul de pulpă care iese prin gura deschisă să fie egal cu debitul din conducta principală, penfru a nu se VIL Procedeu de rambfeurilor aluvionare lafe. esfacade laterale; 2) estacadă axiala; conducte; 4) jgheaburi de aluvionare. VIII. Aluvionare longitudinală, a) secfiune transversală; b) executarea digului lateral iniţial; c) executarea digului lateral în cursul procesului de aluvionare; I) conductă principală de pufpă; 2) jgheab de deversare; 3) digul inifial. produce micşorarea vitezei de scurgere şi depunerea în conducfă a granulelor mai mari de pămînt. Cînd s-a ajuns aproape de cofa finală, se prelungeşte conducta axial şi se completează partea superioară prin deversare directă. î. Hsdromel. Ind. alim.: Băutură alcoolică obfinută prin fermentarea alcoolică a mierei. Hidromelul conţine aproximativ 12-13° alcool. Hidromelul se păstrează şi se tratează, pentru învechire, ca şi vinul din struguri. După zece ani capătă un gust intermediar între coniac şi Madera. Se foloseşte şi pentru obţinerea unui rachiu care se întrebuinţează la fabricarea lichiorurilor. Poate fi folosit şi penfru obţinerea unui oţet fin. 2. Hidromefeori, sing. hidromefeor. Meteor.: Produse de condensare a vaporilor de apă din atmosferă. Se deosebesc: produse de condensare pe suprafeţe răcite, produse de condensare pe nuclee de condensare şi precipitaţii atmosferice. Sin. Meteori apoşi. Produse de condensare pe suprafeţe răcite: Brumă: Ansamblul de cristale de gheaţă care se for- mează pe sol şi pe obiectele libere, în urma scăderii temperaturii sub 0°, din cauza pierderii de căldură prin radiaţie în timpul nopţii. Chiciură: Strat de cristale de gheaţă care se formează pe ramurile arborilor sau pe colţurile şi muchiile expuse în atmosferă, cînd temperatura lor scade sub 0°. în cazul în care stratul de gheaţă e continuu, chiciura se numeşte chiciură tare, iar cînd stratul e constituit diu cristale neaglomerate, se numeşte chiciură moale sau promoroacă. Depusă pe conductele liniilor electrice aeriene constituie, în anumite condiţii, sarcina exterioară accidentală cea mai importantă care poate acţiona asupra acestora. Evaluarea greutăţii chiciurei (considerată depusă în mod uniform pe toată suprafaţa conductelor electrice aeriene) se face prin măsurări directe, luîndu-se în calcul condifiile meteorologice cele mai defavorabile constatate o dată la cel puţin cinci ani în regiunea în care se proiectează linia, sau, în lipsa acestora, pe baza datelor prescripţiunilor pentru construcţia liniilor electrice aeriene. în ţara noastră, pre-scripţiunile consideră că depunerea chiciurei se produce la Hidromefeori 88 Hidromefeori temperatura de — 5°, are grosimea de 1,3--> 1,7 cm, după regiunea geografică, şi greutatea volumetrică de 0,9 kg/cm3. Greutatea chiciurei pe suporturi nu se ia în consideraţie în calcule. Presiunea vîntului (considerat că bate pe toate conductele acoperite cu chiciură) se calculează admifînd viteze de 10--20 m/s, după regiunea geografică. Suprasarcina dată de chiciură creează solicitările cele mai mari în conductele electrice aeriene, numai în cazul deschiderilor mai mari decît deschiderea critică. în cazul deschiderilor mai mici, suprasarcina dată de chiciură nu se mai ia în considerafie. Polei: Depozit neted de gheaţă care se formează pe sol şi pe orice suprafafă expusă liber în atmosferă. Rouă: Picături de apă depuse prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în contact cu un corp rece (de ex. cu solul răcit prin radiaţie nocturnă), cînd temperatura corpului rece scade sub o anumită valoare, numită temperatura de rouă. Cantitatea de rouă se măsoară cu drosomefrul, cu lizimetrul, etc. Se folosesc diferite tipuri de droso-metre. într-un tip, determinarea se face măsurînd cu balanţa greutatea totală fie a picăturilor de rouă formate pe o placă de metal sau de sticlă, pe o refea de fire de păr, fie a picăturilor absorbite de o hîrtie de filtru sau de o placă absorbantă. în alt tip de instrument, picăturile de rouă, formate pe o placă de sticlă, sînt colectate într-un vas în care li se măsoară volumul total. Lizimetrul, folosit atît penfru măsurarea cantităfii de rouă, cît şi pentru studiul altor schimburi de apă cu atmosfera, e constituit dintr-o balanfă foarte sensibilă, pe platanul căreia se găseşte un strat de pămînt; se măsoară variafia de greutate a acestui strat (v. Lizimetru). Produse de condensare pe nuclee de condensare: Ceafă: Nor local care se formează la sol, prin răcirea aerului în contact cu acesta (ceafă de contact), prin răcirea datorită radiaţiei nocturne (ceafă de radiaţie), prin invazia unei mase de aer cald deasupra unui sol rece (ceafă de advecţie), prin amestecul dintre două mase de aer cu temperatură şi umiditate diferite (ceafă de amestec). în terminologia meteorologică curentă se numeşte ceafă orice masă de picături care reduce vizibilitatea sub 1 km. Dacă umiditatea relativă a aerului depăşeşte 95%, picăturile au tendinfa de a se depune pe corpurile expuse liber în atmosferă. In acest caz, ceafa devine „umedă". Se numeşte ceafă îngheţată ceaţa formată din cristale foarte fine de gheaţă, care se prpduce la temperaturi sub — 20°. Se numeşte banc de ceaţă o masă de ceaţă cu marginile bine definite, şi negură, o ceaţă deasă care reduce mult vizibilitatea. Nori (v.). Precipitaţii atmosferice; Ploaie: Picături de apă în cădere prin atmosferă. Picăturile provin, fie din condensarea vaporilor de apă în jurul nucleelor de condensare, fie prin topirea fulgilor de zăpadă şi a cristalelor de gheafă, cînd acestea frec prin păfuri de aer în cari temperatura e deasupra lui zero. în marea majoritate a cazurilor, ploile provin din nori cari cuprind regiunile în cari condensarea e în curs, şi în cari coexistă vapori, cristale şi picături. Ploile pot ajunge la sol, sau se pot opri în înălfime, prin evaporare într-o pătură nesafurată. Pentru ca picătura să poată cădea, trebuie ca greutatea ei să nu poată fi echilibrată de curenfii ascendenfi. Dimensiunile lineare ale picăturilor variază de regulă între 1 şi 3 mm, Picăturile de ploaie sînt de cele mai multe ori încărcate electric. Ploaia cu picături încărcate pozitiv e mai frecventă decît cea cu picături încărcate negativ. S-au făcut experienfe spre a provoca condensarea norilor, fie în straturile suprasaturate (menţinute astfel din lipsa nucleelor de condensare), împrăştiind din avioane nisip electrizat sau mărind sarcina electrică a nucleelor existente cu ajutorul emanafiilor subsfanfelor radioactive, fie, în cazurile de instabilitate latentă, prin ruperea echilibrului instabil cu ajutorul exploziilor, sau prin zborul avioanelor. Ploile se împart cum urmează: Bură: Ploaie slabă şi de foarte scurtă durată. Burnifă: Ploaie slabă, formată din picături fine, în special de toamnă. Ploaie de convecfie locală: Ploaie produsă de norii cumulus şi cumulonimbus, formafi în zilele calde de vară, cînd atmosfera prezintă o instabilitate termică mare, şi masele de aer încălzite în contact cu solul urcă în înălfime, unde se răcesc prin destindere adiabafică, şi vaporii de apă se condensează, formînd aceşti nori. Ploaie frontală: Ploaie care provine din nori aparfinînd unui front. Din punctul de vedere al duratei şi al infensifăfii ploii, se deosebesc: Ploaie orografică: Ploaie produsă cînd un curent de aer, mai mult sau mai puţin orizontal, întîlneşte un lanf de munţi, urcă pantele şi se răceşte prin destindere adiabafică, iar vaporii de apă se condensează. Sin. Ploaie de relief. Răpăială de ploaie: Ploaie formată din picături mari şi de scurtă durată. Cantitatea de ploaie căzută într-un interval de timp se măsoară cu p luv io metrul. Pluviometrul se compune dintr-o pîlnie colectoare şi un vas cilindric (colectorul). Cantitatea de apă colectată în piuviomefru se măsoară cu o epru-betă gradată şi se exprimă, fie în litri pe metru pătrat, fie prin înălţimea stratului de apă care s-a format la sol, un strat de 1 mm corespunzînd la 1 l/m2. Diviziunile eprubetei dau direct cantitatea de apă de ploaie exprimată în unul dintre aceste moduri. Pluviometrele instalate în regiunile muntoase sînt protejate printr-un dispozitiv numit pîlnia lui Niphert constituit dintr-un guler tronconic inversat, destul de larg, deschis la ambele capete, şi care înconjură pîlnia colectoare a pluviometrului. Se folosesc şi pluviometre totalizatoare, cari totalizează precipitaţiile căzute într-un interval de timp mai lung. Construcţia lor permite citirea directă a cantităţii de precipitaţii, fără a mai folosi eprubeta gradată. Se numeşte pluviograf un pluviometru care înregistrează creşterea cantităţii de apă provenite din precipitaţii. E constituit dintr-un colector echipat cu un plutitor. Printr-un sistem de amplificare cu pîrghii, creşterea nivelului de apă se înscrie pe o diagramă, pe un cilindru în rotafie uniformă. Grindină: Bucăfi de gheafă cu forme şi dimensiuni variate (de regulă între 5 şi 50 mm), în cădere prin atmosferă. Sînt constituite dintr-un nucleu, în jurul căruia s-au depus straturi de gheaţă, alternativ opace şi translucide. Se produc în interiorul norilor cumulonimbus. Măzăriche moale: Mici’ bobiţe opace, cu aspect de zăpadă, fărîmicioase şi deformabile. Ricoşează cînd ating solul şi cad, de obicei, împreună cu zăpada, la temperaturi apropiate de 0°. Măzăriche tare: Mici bobiţe de gheaţă, cu formă mai mult sau mai puţin sferică, constituite dintr-un sîmbure opac, înconjurat de un strat translucid. Nu ricoşează cînd ating solul. Cad împreună cu ploaia. Hidrcmefrică, miră ~ 89 Hidromonifor Zăpadă: Conglomerate de cristale de apă sub formă de fulgi formafi în atmosferă, sau de strat provenit din aglomerarea fu'gilor. Apa cristalizează In prîsme exagonale, sub formă de lamele (prisme turtite), de prisme (nedeformate) şi de ace (cristale alungite). Prin creştere scheletică, cristalele se dezvoltă, formînd stele cu şase brafe ramificate. Fulgii sînt conglomerate de cristale şi de stele, cari au început să se topească la traversarea unui strat în care temperatura depă-' şeşte puţin 0°. Cantitatea de zăpadă se măsoară cu nivomefrul. Se folosesc diferite tipuri de nivometre: tablă de zăpadă: Planşetă pătrată, de lemn, cu laturi de 1 m, aşezată orizontal, pe care se depune zăpada. Planşeta se aşază într-un loc adăpostit de vînt, la înălţimea de 1 m deasupra solului. Se măsoară înălţimea stratului de zăpadă depus, cu ajutorul unei rigle gradate. Cilindrul lui Hellmann: Cilindru de zinc, deschis la capătul inferior, cu diametrul de 16 cm şi înălfimea de 50 cm. Cilindrul se introduce vertical în masa de zăpadă, pînă la sol. între cilindru şi sol se introduce o placă de metal, care are rolul de capac. Zăpada astfel colectată se topeşte. Se măsoară cantitatea de apă care rezultă. Zăpada poate fi măsurată şi cu ajutorul pluviografului, dacă pîlnia colectoare a acestuia e echipată cu un sistem de încălzire electrică (pentru a se topi fulgii). -Zăpadă grăunfoasă: Zăpadă, sub formă de mici granule (cu diametrul măi mic decît 1 mm), constituită din ace de gheată sau din cristale de zăpadă peste cari s-a depus un strat subţire, asemănător chiciurii. Zăpadă îngheţată: Zăpadă întărită, care a îngheţat, astfel încît prezintă la suprafajă un luciu datorit stratului de gheaţă compactă. Alte forme de precipitaţii sînt următoarele: Aversă: Precipitaţie de scurtă durată, lichidă, solidă sau combinată, însoţită adeseori de manifestaţii electrice. Aversele sînt produse de nori cu dezvoltare verticală (cumulo-nimbus), cari se formează în regiunea dintre corpul şi coada sistemelor noroase. Lapoviţă: Amestec de zăpadă şi de ploaie, sau fulgi de zăpadă aproape topită. V i r g a: Trenă de precipitaţii în cădere prin atmosferă, ca o pînză filamentoasă, formată sub nori cari produc averse de ploaie sau de zăpsdă cari nu ating solul, ci se opresc la diferite înălţimi, prin evaporarea picăturilor sau a fulgilor în straturile de aer de sub nor. — Pe lîngă instrumentele de măsură menţionate, în studiul hidrometeorilor se mai folosesc instrumente numite eva-p o r i m e t r e, pentru măsurarea vitezei medii de evaporare a apei. Cel mai simplu evaporimetru e constituit dintr-o balanţă care măsoară pierderea în greutate a unui rezervor cu apă, expus liber în atmosferă. Evaporarea apei în atmosferă se produce în condiţii complexe şi evaporimetrele dau indicaţii cari nu corespund condiţiilor reale în cari se produce fenomenul în atmosferă. Se folosesc şi evaporimetre înregistratoare, numite eva-porigrafe, cari înregistrează pe o diagramă variaţia nivelului apei din rezervorul expus în atmosferă. î. Hidromefrică, miră Topog. V. Miră hidrometrică. 2. Hidromefrie. Hidr.: Parte a Hidrologiei, care se ocupă cu elaborarea metodelor şi efectuarea lucrărilor de determinare cantitativă a diferitelor elemente cari caracterizează regimul cursurilor de apă, al apelor stătătoare, etc., cum şi cu prelucrarea şi sistematizarea rezultatelor acestor determinări, în vederea elaborării proiectelor de construcţii hidrotehnice şi a planurilor de gospodărire a surselor de apă. Observaţiile şi măsurările cari formează obiectul Hidrometriei sînt: observaţii asupra variaţiei nivelurilor apei; măsurări ale mărimii şi direcţiei curenţilor; măsurări de debite; măsurări ale mărimii, direcţiei şi frecvenţei valurilor; măsurări de aluviuni în suspensie şi tîrîte; măsurări ale formei şi structurii albiei (cuvetei) şi ale modificărilor pe cari acestea le suferă sub acţiunea apei şi a aluviunilor; măsurări şi observaţii asupra fenomenelor de îngheţ; măsurări şi observaţii asupra proprietăţilor fizicochimice ale apei. Măsurările şi observaţiile hidrometrice se execută, fie staţionar, printr-o reţea de posturi fixe, fie expediţionar, de o echipă care se deplasează de-a lungul (sau pe suprafaţa) obiectului de apă studiat. 3< Hidromefru, pi. hidrometre. 1. Tehn.: Aparat care serveşte la măsurarea greutăţii, a densităţii şi a vitezei lichidelor. Sin. ApometrU. V. şl Debit, măsurare de 4. ~ fâihaiiov. Expl. pefr. V. Areometru Mihailov. 5. Hidromefru. 2. Geogr.: Aparat folosit la măsurarea desfăşurării în timp şi a înălţimii mareelor. 6. Hidromefru. 3. Tehn.: Manometru metalic cu scara gradată în unităţi de coloană de apă (de obicei în metri coloană de apă), folosit ca indicator al suprapresiunii apei într-o instalaţie de confort. în instalaţiile de încălzire centrală cu apă caldă, hidromefrul se leagă la conducta de ducere, la mică înălţime deasupra căldării. 7. Hidromodul, pl. hidromodule. Ind. hîrf.: Raportul dintre cantitatea de lichid şi materialul fibros solid folosit în diferite procese de prelucrare, mai ales la fierberea cu agenţi chimici a materiilor prime fibroase, în vederea obţinerii diverselor semifabricate fibroase (celuloze industriale, paste semichimice, etc.). Hidromodulul se exprimă sub forma unei cifre (de ex. 3, care înseamnă că sînt trei părţi în greutate lichid la o parte material solid) sau sub forma de fracţie (de ex. 1:3). 8. Hidromonifor, pi. hidromonifoare. Mine, Cs.: Dispozitiv folosit la tăierea şi transportul hidromecanizat al pă-mîntului, al rocilor sau al minereurilor metalifere dezagregate, depozitate în grămezi foarte mari, prin proiectarea unei vine puternice de apă sub presiune (v. şî sub Hidromecani-zare). Hidromonitoarele pot fi remorcate, în care caz sînt aşezate pe tălpi de lemn sau pe roţi metalice, sau autopropulsate, deplasîndu-se pe şenile. După construcţie, se deosebesc: Hidromonifor cu şurub vertical (v. fig. /), care e constituit dintr-o ţeava de oţel sau de alamă cu ajutaj, un şurub vertical şi două coturi (inferior-superior), legate de ţeavă cu ajutorul unei ar Ucu laţii sferice şi al unui şurub orizontal. Cotul superior şi ţeava hidromonito-rului pot fi rotite împreună atît în plan orizontal cît şi în plan vertical, permi-ţînd astfel urmărirea frontului de lucru al dispozitivului dintr-o aceeaşi poziţie a bazei de reazem. Hidromonifor cu a r t i c u I a f i e cu b i I e (v. fig. II a), care se deosebeşte de cel/£u şurub vertical prin faptul /. Hidromonifor obişnuit (cu şurub vertical). 1) cotul inferior; 2) cotul superior; 3) şurub vertical; 4) şurub orizontal; 5) articulaţie sferică; 6) Jeavă; 7) duză (ajutaj); 8) pîrghie de dirijare a hidromonitorului. Hidromorf, sol /V 90 Hidronalium că legătura dintre cotul superior şi cel inferior e asigurată numai prin intermediul unor rulmenţi cu bile. Apa sub presiune pătrunde în hidromonitor de la o stafiune specială de pompare, viteza vinei Ia ieşirea din feavă atingînd 50 m/s. Sub acţiunea vinei de rfrW^ apă, pămîntul e spălat, yŢ'" ' transformat în noroi, care / a/ se scurge prin jgheaburi sau e pompat prin conducte pînă Ia locul de depunere. Rotirea fevii Hldromonifoare. hidromonitorului se face a cu :ulatle cu bile| b) cu de,l®cfor' manual (la dispozitive 0 cotul superior; 2) teavă; 3) duza; 4) p,r-cu debit redus şi la pre- shie; 5> c0,ul inferior- siuni joase) sau cu ajutorul unui deflector (la dispozitive Ia cari diametrul ajutajului depăşeşte 250 mm, iar presiunea apei e mai mare decît 25 at) (v. fig. II b). La hidromonitoa-rele montate pe şenile proprii (v. fig. III), rotirea fevii se face cu ajuforul unui electromotor, iar Ia cele montate pe tractor, de Ia motorul acestuia, prin intermediul unei transmisiuni. Cantitatea de apă necesară pentru săparea unui metru cub de pămînt variază între 3 şi 8 m3 penfru nisipuri, şi între 7 şi 15 m3 penfru argile. î. Hidromorf, sol Ped.: Sol format în condifii de imbibare cu apă a rocii-mame. Imbibarea e produsă, în general, de un drenaj extern (v. sub Drenarea solului) împiedicat sau imperfect, datorită fie apei de precipitafii, în lipsa unui drenaj intern (v.) bun (cauzată de textura grea a profilului sau a unui orizont al solului, ca urmare a formării argilei în procesul pedogenetic sau a preexistenfei ei în roca-mamă), fie apei freatice situate la mică adîncime. Soluri hidromorfe sînt IăcovişfiIe (v.), solurile gleice (v. sub Glei, Pseudoglei), podzolurile (v.) de depresiune, solurile turboase, etc. Sin. Sol de hidrogeneză. 2. Hidromorfologie. Hidr.: Capitol al Hidrologiei, care studiază formele şi geneza văilor, a albiilor apelor curgătoare şi a cuveteîor apelor stătătoare, în corelafie cu factorii cari determina formarea şi modificarea acestora. Pentru a descrie caracterele generale ale formelor văilor şi cuvefelor şi procesele cari le-au generat, Hidromorfologia foloseşte datele Geomorfologiei (v.), Hidromorfometriei (v.) şi Hidraulicii albii-lor (v.), stabilind o serie de relafii între elementele geometrice ale albiilor şi caracteristicile hidraulice ale curentului respectiv, folosite pentru proiectarea, execufia şi exploatarea lucrărilor hidrotehnice cari se execută în albiile rîurilor. Cele mai importante relafii hidromorfoiogice sînt următoarele: Ţ>m ^v=K-, B=aQarP, H=bQ'lrî,-l tl 1 ,,-a_Y)/N.5 ab I în cari B e lăfimea şi H e adîncimea albiei, Q e debitul şi v e viteza apei, I e panta de formare a albiei, m e un parametru care descreşte de Ia munte la şes (m= 1 •■■0,5), iar a, b, a, (3, y, b ş\ K sînt constante. 3. Hidromorfosmefrie. Hidr.: Capitol al Hidrografiei (v.), care se ocupă cu determinarea mărimilor cari caracterizează dimensiunile şi forma albiilor (cuveteîor). Aceste mărimi sînt, pentru rîuri: dimensiunile secfiunii transversale, panta longitudinală, razele de curbură ale meandrelor, lungimile curbelor şi aliniamentelor, adîncimile maxime în curbe şi minime la praguri, etc.; penfru lacuri: dimensiunile suprafefei lor, adîncimea, volumul, pantele fundului, curba batigrafică, etc. Hidromorfo-metria furnisează, împreună cu Hidrometria (v.), materialul de bază al Hidromorfologiei (v.) şi al Hidraulicii albiilor (v.). 4. Hidromuseovif. Mineral.: Sin. Illit (v.). 5. Hidron, coloranţi Ind. chim.: Coloranfi din clasa coloranfilor de cadă, confinînd sulf în moleculă. Ocupă o pozifie intermediară între coloranfii de sulf şi cei de cadă. Se deosebesc de coloranfii de sulf prin faptul că au rezistenfe mai bune, în special la clor, sînt insolubili sau mai greu solubili în sulfură de sodiu şi pentru vopsire se foloseşte o cadă de hidrosulfit alcalin; au rezistenfe mai slabe decît coloranfii de cadă propriu-zişi, iar adăugarea de sulfură de sodiu Ia vopsire, în unele cazuri, prezintă un avantaj la prepararea căzii cu hidrosulfit şi hidroxid de sodiu. Se deosebesc trei tipuri de coloranfi de cadă cu sulf în moleculă: derivafi de tip tio-indofenol-carbazol; derivafi cu sulf ai antracenului; derivafi ai diarilamino-benzochinonei. Importanfă tehnică deosebită prezintă derivafii din primul tip — albastru Hidron —, cari prin vopsire pe bumbac dau nuanfe plăcute albastre-roşcate, concurînd indigoul. Prin încălzirea indofenolilor cu polisulfuri avînd o compozifie de Na2S5~s, se obfin produse insolubile în sulfură de sodiu şi solubile numai înfr-o cadă de hidrosulfit şi alcalii. Dintre coloranfi, cei mai valoroşi sînt: albastru Hidron R, care se obfine din carbazol şi p-nifrozofenol, trecînd prin indofenol-carbazol, care e sulfurizat; albastru Hidron 3 R, care se obfine prin sulfurizarea unui amestec de indofenoli; albastru Hidron G, care e un colorant verzui, obfinut prin sulfurizarea unui indofenol şi dihidroxidifenilamină. Albaştrii Hidron sînt amestecaţi şi măcinafi, penfru obfinerea tipului standard, într-o atmosferă de azot. Prin utilizarea, în locul carbazolului, a naftocarbazolului şi a di-naftocarbazolului cu adaus de săruri de cupru la sulfu-rizare, se obfin coloranfi verzi din categoria albaştrilor Hidron. Albaştrii Hidron R şi RR dau nuanfe albastru marin şi albastru închis pe bumbac, în special la vopsirea în bucată (salopete, şorfuri, material pentru rochii), concurînd indigoul. Vopsirea se face prin solubilizarea şi reducerea coloranfilor fie cu sulfură de sodiu, hidrosulfit (adăugat către sfîrşit) şi hidroxid de sodiu la circa 70°, fie cu hidrosulfit şi hidroxid de sodiu la circa 60°. Albaştrii Hidron egalizează bine; după vopsire, materialul se oxidează la aer. Se pot obfine nuanfe mai vii prin retratare cu perborat de sodiu sau cu peroxid de hidrogen, însă în dauna rezisfenfelor umede. Coloranfii de cadă cu sulf în moleculă nu sînt utilizafi în imprimeria textilă. g. Hidronalium. Mefg.: Aliaj Al-Mg-Si cu adaus mic de mangan, cu compozifia: 3• ■ • 12% Mg, 0,2—1 % Si, 0,2—0,5% Mn şi restul aluminiu. E un aliaj de turnare care, turnat în cochilă metalică Hidroniu, ion de ~ 91 Hidroperoxizi şi tratat termic, are următoarele caracteristici mecanice: or= = 22”*26 kgf/mm2, 6 = 5• • -10 %; duritatea HB= 70---90 kgf/mm2. E rezistent la coroziune în apa de mare şi în mediu slab alcalin. E întrebuinfat la turnarea diferitelor piese pentru construcţii navale. i, Hidroniu, ion de Chim. fiz.: H30+. Combinafie coordinativă formată, în soluţie apoasă, dintr-un proton şi o moleculă de apă, care e, în realitate, ionul de hidrogen din solufiile apoase: H+ + H r H -j+ :0:H-> [.H :6: HJ în cazul solufiilor acide, se formează ioni de hidroniu şi nu ioni de hidrogen. Nu se produce o disociafie electrolitică, ca în teoria clasică, ci o reacţie chimică la care participă apa. Această reacfie se numeşte reacfie protolifică sau protoliză şi se produce prin transferul unui proton de la molecula de acid la molecula de apă. în cazul soluţiei de acid clorhidric, de exemplu, reacfia care se produce e următoarea: H H- -0: + H—Cl: I H H—O— H :Clf Proprietatea ionului de hidroniu de a ceda un proton altor molecule face ca el însuşi să fie un acid. Astfel, ecuafiile: H30+ + H0~-2H 20 H30+-fNH3^H20 + NH4+ HsO+ + CHsCOO'^ H20 + CH3COOH reprezintă reacfiile protolitice ale unor acizi cu o serie de alte substanfe, cari au proprietatea de a se combina cu un proton. Sin. Ion de oxoniu, Hidroxoniu. 2. Hidroniu, săruri de Chim. fiz.: Hidrafii (în înfe- lesu! clasic) cristalizafi ai acizilor tari: HCI*H20; H2S04*H20; HCI04*H20; etc. sînt săruri de hidroniu şi formularea lor corectă e: [HaO]+Ch [H30]+[HS04]~; [H30]+CI04' ; etc. Prin încălzire, aceşti compuşi se descompun în molecule de acid şi molecule de apă. Sărurile de amoniu sînt similare sărurilor de hidroniu, deoarece ionul de amoniu (NH*) e un acid cationic cu posibilitatea, ca şi ionii de hidroniu, de a ceda un proton altor molecule. s. Hidroperoxizi, sing. hidroperoxid. Chim.: Combinafii organice cari confin gruparea —O—O—H; formal, sînt derivafi ai peroxidului de hidrogen în care unu! dintre atomii de hidrogen a fost înlocuit cu un radical organic care poate fi alchil, cicloalchil, arilalchil, alchilidenic, furii, acil, etc. După natura radicalului organic, hidroperoxizii pot fi clasificaţi cum urmează: alchilhidroperoxizi, R—OOH; oxiafchilhidro-peroxizi, OOH R—CH OH acilhidroperoxizi (peroxiacizi, peracizi), O II R—C- OOH. Există, de asemenea, hidroperoxizi cari confin două sau mai multe grupări —O—O—H. Hidroperoxizii organici sînt substanfe lichide sau solide; cei inferiori sînt solubili în apă. Sînt instabili; în cazul alchil-hidroperoxizilor, stabilitatea creşte în ordinea: primari, secundari, terfiari. Peroxiacizii organici au miros de ozon; membrii inferiori din seria alifatică sînt lichizi, iar cei superiori sînt solizi, mai solubili în apă decît acizii corespunzători. Stabilitatea lor creşte, ca şi în cazul alchilhidroperoxizilor, cu creşterea greutăfii moleculare. Hidroperoxizii acetilenici sînt substanfe lichide, în timp ce dihidroperoxizii acetilenici sînt solide cristaline. Hidroperoxizii sînt substanfe explozive. Pot fi preparafi prin oxidarea combinafiilor organice. Aceste oxidări, numite autooxidări, se produc în prezenfă oxigenului molecular, prin mecanism radicalic înlănfuit: R—H r*+o2 R—OO'+R—H R- + R* R' + ROO- R’ Iniţiere R—OO' \ + R- J propagare ROOH + R’ ROOR } înirerupere Inifierea acestor reacfii se poate face prin lumină, sau prin urme de metale grele. Unii inhibitori pot întîrzia sau pot împiedica complet reacfia. Prin oxidarea hidrocarburilor saturate, viteza de oxidare, ca şi stabilitatea hidroperoxizilor formafi, creşte în ordinea carbon primar, secundar, terfiar. Gruparea CH2 nu e atacată preferenfial, astfel încît se obfine un amestec de hidroperoxizi secundari şi în unele cazuri se obfin bis-hidroperoxizi. Oxidarea isoparafinelor se realizează industrial în prezenfă bromului (din apa de brom), care are rolul de inifiator al reacfiei. Procedeul e continuu, în fază gazoasă; astfel, folosind un amestec de opt părfi isobutan, opt părfi oxigen şi o parte apă de brom, se obfine, lucrînd la 158°, terfiar-butil-hidroperoxidul, cu un randament de 40%. Oxidarea Ia hidroperoxizi a monoolefinelor se produce conform reacfiei: XC=C—C^ + Os H \ \ ! I X=C—C— / I OOH Gruparea —OOH intră la gruparea CH2 adiacentă dublei legături. Cicloolefinele pot fi oxidate în acelaşi mod, la 30-"35°, sub acfiunea oxigenului, în prezenfă radiafiilor luminoase. în cazul olefinelor alifatice e necesară utilizarea unor inifiafori (de ex. clorură cuproasă). Hidroperoxizi dau, de asemenea, unii compuşi eterociclici, unele cetone, combinafii de tipul HN~^-N=C sau HN—C=C (cînd, concomitent, se produce şi deplasarea dublei legături). Hidroperoxizii pot fi obfinufi şi cu ajutorul ozonului. Ozoni-zarea se produce în solvenfi cari intervin în reacfie şi se objin, în general, combinafii cu mai multe grupări funcfionale. Se pot obfine hidroperoxizi, de asemenea, prin alchilarea peroxidului de hidrogen. Alchilarea se poate efectua cu alchil-halogenuri, cu alchiisulfafi, sau prin acfiunea alcoolilor asupra apei oxigenate. Hidroperoxizii sînt acizi slabi şi formează săruri cristaliza-bile, relativ stabile, cu metalele alcaline, în general prin simplă încălzire cu solufii apoase de hidroxizi alcalini. Hidroperoxizii produc o serie de reacfii cari conduc la peroxizi, reacfii cari sînt utilizate cînd peroxizii nu pot fi preparafi prin alte procedee. Ca şi apa oxigenată, hidroperoxizii sînt agenfi oxidanfi şi agenfi reducători. lodura de sodiu în mediu de acid acetic şi alcool iso-propilic reduce cantitativ hidroperoxizii la alcooli, reacfie folosită la dozarea hidroperoxizilor. Oxidarea hidroperoxizilor cu tetraacetat de plumb sau cu săruri de cbriu conduce la cetone. Hidroplanare 92 Hidroponie Peroxiacizii sînt agenţi de oxidare puternici: Xc/ ^C=C^+R-COOOH l/O+R—COOH. /C\ Această reacfie e utilizată analitic la dozarea olefinelor şi, preparativ# la obţinerea oxizilor olefinelor. în acelaşi mod, sulfurile sînt oxidate la sulfoxizi şi sulfone, iar cetonele, la esferi. Prin hidroliză, hidroperoxizii se descompun şi trec în apă oxigenată, în alcooli, aldehide, sau în cetone, după natura radicalului organic. Descompunerea termică a hidroperoxizilor se produce prin-tr-un mecanism radicalic. La temperaturi joase, cei primari dau aldehide şi apă, iar cei secundari şi cei terfiari dau alcooli şi oxigen. La temperaturi înalte trec în cetone şi apă, respectiv în cetone şi alcooli. Această reacţie e utilizată industrial. Hidroperoxizii secundari dau, prin descompunere, aldehide şi alcooli. Unele enzime, cum sînt catalazele, hidroperoxidazele, catalizează descompunerea înceată a hidroperoxizilor primari. Hidroperoxizii sînt folosiţi în industria chimică, în special ca iniţiatori de reacţii în lanţ, cum sînt unele polimerizări, oxi-dări, etc. u Hidroplanare. Av.; Deplasarea unui hidroavion pe apă, prin autopropulsiune aerodinamică. La hidroplanare, aeronava pluteşte pe apă Ia linia de plutire a cocei sau a flotoare-lor, fără a glisa pe redan (care e o configuraţie în scară a carenei plutitorului), decît la decolare. în cursul hidroplanarii (v. fig.), pe vînt slab, motoarele aeronavei funcţionează în regim moderat şi tracţiunea elicelor tinde să provoace „pica-rea" în apă a botului aeronavei, din cauza rezistenţei hidrodina-mice a apei şi a forţelor inerţiale. Pentru a evita această „picare", partea posterioară a cocei, cu ampenajele, trebuie să fie înălţată şi gondolele motoarelor sa fie cabrate cu un unghi de circa 4—5° (adică cu un unghi de trei ori mai mare decît la avioanele terestre); astfel, suflul elicei izbeşte stabilizatorul şi produce un cuplu de cabra r e , care compensează cuplul de picare. După ce viteza de hidroplanare a crescut, punctul de aplicaţie a rezistenţei hidrodinamice a apei se deplasează, apropiindu-se de centrul de greutate al aeronavei, astfel încît efectul acestei rezistenţe se adaugă celui al cuplului de cabrare. Dacă aeronava hidroplanează cu vîntul în spate sau lateral, e necesar să se treacă de la regimul moderat al motoarelor la un regim rapid, pentru ca suflul elicelor să aibă un efect mai eficace pe ampenajul orizontal. Virarea pe apă se obţine cu ajutorul aripioarelor, al ampe-najelor şi al cîrmei; totuşi, la hidroavioane multimotoare se adaugă şi diferenţierea acţiunii motoarelor, atît ca regim de funcţionare, cît şi prin varierea pasului elicelor motoarelor respective. La decolarea unui hidroavion, hidroplanarea e o fază preliminară, urmată dedejojare şi de decolarea propriu-zisă.— De/o/area se produce după hidroplanare, cînd viteză aeronavei e suficient de mare, astfel încît se datoreşte atît portanţei aripilor şi tracţiunii elicei, cît şi efectului rezistenţei apei (al cărei punct de aplicaţie se deplasează pînă după centrul de greutate, odată cu creşterea vitezei). La dejojare, adică la smulgerea hidroavionului din apă, acesta se aşază şi glisează pe redan, avînd coada afară din apă. — Decolarea propriu-zisă se realizează prin comanda profundorului, manevră care împiedică totodată oscilarea longitudinală a aeronavei, periculoasă în special pe timp agitat. Cabrarea hidroavionului se face progresiv şi după decolare acesta e ţinut un timp în palier, pentru a asigura o rezervă de viteză înainte de a lua înălţime. 2. Hidroplancfon. Geobot.: Planctonul (v.) din apă. 3. Hidroponie. Agr..* Cultura plantelor fără pămînt, care se poate realiza ca: hidroponie pe substrat lichid, în care pămîntul e înlocuit cu o soluţie nutritivă conţinînd substanţele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, şi hidroponie pe substrat solid, format dintr-un material inert. Substraturile artificiale se introduc în basine de lemn sau de beton căptuşite cu foi de material plastic impermeabil la apă, avînd dimensiunile: lăţimea 60—70 cm, înălţimea 20--30 cm, lungimea pînă la 20 m şi fundul uşor înclinat. Pentru cultura în mediu lichid, se acoperă basinul cu un grătar de lemn, peste care se aşterne un strat de muşchi (Sphagnum), în care se aşază sămînţa sau se plantează răsadul. Rădăcinile plantelor pătrund în soluţia nutritivă pînă aproape de colet. — Hidroperoxizi organici Formula şi numirea P.f.(p. t.) °C n20 nD Hidroperoxizi CHgOOH metilhidroperoxid 38--40/65 mm 0,9967 1,3641 CH3CH2OOH etilhidroperoxid 41 •••42/55 mm 0,9332 1 ,3800 (CH3)2CHOOH isopropilhidroperoxid H. OOH 107 • -109 0,8927 1,8861 / \ h2.r acizi HCOOOH acid performic — — — CH3 • CO • OOH acid peracefic 0/1 (p- f.) — — C6H5- CO • OOH acid perbenzoic 41 (p. t.) — — p-C6H4(CO • OOH)2 acid dipertereftalic Poziţie de hidropîan. 1) hidroavion; 2) redan; 3) balonef; 4) aripă; 5) gondola motorului; T) tracfiunea elicei; a) unghiul de cabrare faţă de orizontală; |3) unghiul tangentei la redan, faţă de orizontală. Hîdroscala 93 Hidrosom Pentru cultura pe substrat solid se foloseşte de obicei pietriş cu diametrul de 4—6 mm, dezinfectat în prealabil. Solufia nutritiva e adusă, prin pompare, dintr-un rezervor în basin, de unde, după o jumătate de oră, e recirculată în rezervor; această operafie se repetă zilnic de cîteva ori. Solufia nutritivă se completează sau se înlocuieşte la anumite intervale de timp. Rezultate bune se obfin folosind o soluţie care confine, Ia 1000 I apă, următoarele substanfe nutritive: 1300 g azotat de potasiu, 700 g fosfat de calciu, 500 g sulfat de magneziu, 5 g acid boric, 3 g sulfat de mangan, 5 g sulfat de fier, 0,5 g sulfat de zinc şi 0,5 g sulfat de cupru. Cultura plantelor fără pămînt, folosită în special în horti-cultură, prezintă următoarele avantaje: producfie mărită şi scurtarea perioadei de vegetafie prin alimentarea plantelor, în condifii optime, cu substanfe nutritive şi cu apă; lipsa buruienilor şi deci suprimarea cheltuielilor pentru combaterea lor; reducerea pericolului de atac al dăunătorilor; evitarea pierderilor de substanfe nutritive, inevitabile la aplicarea îngrăşămintelor minerale în sol sau extraradicular; posibilitatea cultivării plantelor în orice loc. 1. Hidroscaiă, pi. hidroscale. Av.: Aeroport pentru ameri-sarea hidroavioanelor, care cuprinde ansamblul instalafiilor necesare amerisării, decolării, manevrei, adăpostirii şi întreţinerii hidroavioanelor. 2. Hidroseparafor, pl. hidroseparatoare. Prep. m/n.; Aparat de concentrare cu ajutorul unui curent de apă ascendent, folosit în instalafiile mici de preparare mecanică a cărbunilor cu dimensiuni micişi medii (5—80 mm). Aparatul (v. fig. /) e format dintr-un rezervor metalic, împărfit în două compartimente printr-un prag fix, şi dintr-un registru de reglare. Fundul primului compartiment e format dintr-un ciur înclinat, ^ 8 care comunică în continuare T ^ 7 cu compartimentul următor printr-un spafiu liber, reglabil cu ajutorul registrului. Alimentarea cu cărbuni brufi, clasafi în prealabil între limite strînse, se face Ia capătul superior al primului compartiment; cărbunii debordează peste pragul fix, fiind antrenafi de curentul de apă, şi sînt desecafi pe un ciur aşezat deasupra unui rezervor pentru captarea apei şi a materialului fin care trece prin ochiurile sitei de desecare. Sterilul, care a căzut pe ciurul înclinat, pătrunde în compartimentul al doilea a! aparatului, de de deversare aî cuvei conice; curentul de apă ascendent e produs de apa pompată, din rezervorul de sub ciurul de /. Hidroseparafor. 1) pompă; 2) rezervor de apă (şlam); 3) sifă fixă; 4) registru reglabil; 5) prag fix; 6) elevator pentru evacuarea sterilului; 7) sită pentru desecarea cărbunelui; A) alimentare (cărbune brut); S) sterii; C) cărbune. unde e evacuat cu ajutorul unui elevator sau al unor benzi cu raclete. Capacitatea de prelucrare a unui astfel de aparat atinge 40—50 t/h. După acelaşi principiu funcfionează şi conurile de separare (v. fig. II), folosite de asemenea pentru prepararea cărbunilor, însă cu dimensiuni mai mari (40—100 mm). Aceste aparate sînt formate dintr-un rezervor metalic de formă conică, în interiorul căruia se roteşte un amestecător cu brafe. Partea inferioară a rezervorului comunică cu un elevator, cu ajutorul căruia se evacuează sterilul, iar partea superioară, cu un ciur oscilant, pe care sînt desecafi cărbunii spălafi. Alimentarea cu cărbuni brufi se face pe Ia partea superioară a rezervorului, printr-un tub central, care pătrunde sub nivelul II. Con de separare, f) rezervor conic; 2) amestecător; 3) ax central; 4) tuburi pentru apă; 5) raclete; 6) ciururi de desecare şi clasare; 7) cutie pentru depunerea nămolului; 8) pompă; 9) colector; 10) prag de reglare; 11) tub. desecare, în interiorul cuvei conice, printr-o serie de tuburi cari pătrund prin mantaua acesteia. 3. Hidrosferă. Geogr.; Totalitatea apelor de la suprafafa pămîntului (rîuri, fluvii, lacuri, mări, oceane, etc.) cari, împreună cu atmosfera şi biosfera, constituie învelişurile externe ale globului terestru. Din suprafafa totală a acestuia, hidrosferă, reprezentată în special prin oceane şi mări, ocupă 70,8%, adică 361 000 000 km2, în emisfera nordică, hidrosferă ocupă 60% din suprafafa ei, iar în cea sudică, 81%. 4. Hidrosilicaji, sing. hidrosilicat. Mat. cs.: Silicafi ai metalelor alcaline şi alcalino-pămîntoase hidratafi în condifii obişnuite sau sub acfiunea presiunii şi a temperaturii. în general, hidratarea silicafilor naturali şl tehnici se produce printr-o reacfie de solubilitate incongruentă: prin disolvare, metalele alcaline şi alcalino-pămîntoase trec în solufie şi rămîne insolubil un silicat mai bogat în SiC^- După ipoteza pseudo-morfozei, de exemplu, în locul unui mol de CaO care migrează în apă din reţeaua silicaf ului tricalcic, 3 Ca0*Si02, cu formare de hidroxid de calciu în reţea, intră apă cu formare de hidrosilicat bicalcic, 2 CaOSiCV H2O. După ipoteza hidrolizei totale se consideră că toţi ionii cari constituie reţeaua silicatului trec în soluţie apoasă şi aici se formează hidrosilicat bicalcic şi hidroxid de calciu. Adeseori hidrosilicaţii proveniţi din astfel de reacţii hidrolitice au structuri gelatinoase. Geluri de hidro-silicaţi apar la hidratarea cimenturilor şi constituie baza teoriei coloidale a întăririi lianţilor, fiindcă aceste geluri, pierzînd apa, îmbătrînesc, cristalizează şi capătă rezistenţă. La silicaţi, echilibrele de hidratare depind de mărimea particulelor, — întrucît acestea sînt reacţii de suprafaţă, — de presiune şi de temperatura din sistem. s> Hidrosol, pi. hidrosoli. Chim. fiz.: Sistem coloidal fluid, în care mediul de dispersiune e apa. Proprietăţile caracteristice ale hidrosolilor sînt următoarele: gradul de dispersiune; sarcina electrică a particulelor dispersate în mediul de dispersiune (faza cu constanta dielectrică relativ mai mare e încărcată pozitiv, iar cea cu constantă dielectrică mai mică e încărcată negativ). Din cauza sarcinilor electrice, hidrosolii prezintă fenomenul de electroforeză. «. Hidrosolubil. Chim. fiz.: Calitatea unei substanfe de a fi solubilă în apă. 7. Hidrosom. Paleont.: Totalitatea hidrotecilor cari constituie o colonie fixată de hidrozoare (v. Hydrozoa). Hidrostatic, nivel ~ 94 Hidrotehnic, nod ^ 1. Hidrostatic, nivel Hidr. V. Nivel hidrostatic. 2. Hidrostatică: Ramură a Hidromecanicii, care studiază condifiile de echilibru ale fluidelor, acfiunea lor asupra pereţilor solizi cu cari vin în contact şi condifiile de stabilitate ale corpurilor plutitoare. într-un fluid în echilibru, presiunea e perpendiculară pe suprafafa pe care se exercită, iar mărimea ei într-un punct dat nu depinde de orientarea suprafefei pe care acfionează. Ecuafia fundamentală a Hidrostaticii e p-f-££/ = const., în care p e presiunea într-un punct, q e densitatea fluidului şi U e potenfialul forfelor masice. Dacă forfele masice sînt neglijabile (la gaze, sau Ia lichide supuse la presiuni foarte înalte), ecuafia de echilibru hidrostatic se transformă în /? = const.; deci presiunea e constantă în toată masa fluidului. în cîmpul gravitafional, pentru lichide în repaus, potenţialul forjelor masice e U = gz, unde g e accelerafia gravitafiei, iar z e cota în raport cu un plan orizontal de referinfă. Ecuafia fundamentală a Hidrostaticii ia forma p~{-Yz = const., Y fiind greutatea specifică a lichidului, sau p=pQ-hyh, unde pO e presiunea la suprafafa lichidului, iar h e adîncimea punctului în care se determină valoarea presiunii. Presiunea într-un lichid în repaus e deci direct proporfională cu adîncimea; suprafefele echipotenfiale şi isobare sînt plane orizontale. Dacă lichidul e în echilibru relativ, potenfialul forfelor masice cuprinde şi forfele de antrenare. Acfiunea unui lichid în repaus asupra unui perete solid plan se reduce la o rezultantă perpendiculară pe perete, acfionînd în centrul de presiune al suprafefei şi avînd mărimea F=y‘S-zg, unde S e suprafafa supusă acfiunii lichidului, zg e adîncimea centrului de greutate ai suprafefei. Dacă peretele e curb, acfiunea se reduce la o rezultantă şi la un moment, sau la trei forfe în general neconcurente: Fx~ySx- zgx, Fy=ySyzgy, Fz~y*V, în cari Sx şi Sy sînt proiecfiile suprafefei curbe pe planele yOz şi xOz, zgx şi zgy sînt adîncimile centrelor de greutate ale acestor proiecfii, V e volumul de lichid cuprins între suprafafa curbă şi suprafaţa liberă a lichidului xOy. Un caz particular îl constituie corpurile parfial sau total cufundate în lichid, la cari rezultanta presiunilor se reduce la o forfă verticală ascendentă, egală cu greutatea lichidului dislocat. 3. Hidrostatică, baianţă F/z., Tehn. V. sub Balanfă. 4. Hidrosulfit, pl. hidrosulfifi. Ind. chim.: MeJ [^OJ2-. Sare a acidului hidrosulfuros, a cărui moleculă confine doi atomi de sulf legafi între ei covalent. Acidul hidrosulfuros nu e stabil în stare pură, ci numai ca săruri; nu sînt cunoscute nici sărurile acide ale lui. Teoretic, hidrosulfifii se obfin prin înlocuirea celor doi ioni de hidrogen cu ioni metalici echivalenfi. în industrie sînt folosifi hidrosulfifi de sodiu, de calciu şi de zinc, singuri sau amestecafi cu substanfe inerte, ca şi în combinafii moleculare cu cetone şi cu formaldehide, pentru a le da o stabilitate mai mare sau pentru a le mări puterea reducătoare. Sînt folosifi în vopsitoria textilă, pentru reducerea anumitor substanfe colorante, şi Ia analiza de gaze, pentru absorpfia oxigenului. Sin. Ditionit. 5. Hidrosulfuri, sing. hidrosulfură. Chim.: Sulfurile acide a căror moleculă e formată din anioni HS" şi din cationi echivalenfi. Aceste combinafii sînt săruri acide ale hidrogenului sulfurat, H2S (numit şi acid sulfhidric), formate cu metalele sau cu grupări atomice; de exemplu: sulfura acidă de sodiu, NaHS; sulfura acidă de calciu, Ca(HS)2- Solufia sulfurii acide de amoniu, (NH^HS, e utilizată în laborator penfru precipitarea sulfurilor metalelor grele. Sin. Sulfură acidă, Sulf-hidrat, Bisulfură. 6. Hidrosulfuros, acid Ind. chim.: H2S2O4. Acid oxigenat al sulfului bibazic, confinînd în moleculă doi atomi de sulf legafi covalent. Formula ionică a acidului hidrosulfuros e următoarea: ~:0 0:~] 2~ -V. /S—Sf 2H+. :6 O: Nu e stabil în stare liberă, ci numai ca săruri. Acidul hidrosulfuros liber care se formează în solufie, la acidularea sărurilor sale cu un acid tare, se descompune imediat în bioxid de sulf şi sulf (v. şî Hidrosulfit). Sin. Acid ditionos. 7. Hidrotator, pl. hidrofatoare. Prep. min.: Hidroseparator care lucrează după acelaşi principiu ca şi clasoarele conice (v. sub Clasor 1), folosit pentru tratarea cărbunilor cu dimensiuni mai mici (sub 40 mm), clasafi în prealabil între limite strînse. E format dintr-un rezervor cilindric cu fundul conic, în interiorul căruia se roteşte un amestecător echipat cu mai multe tuburi şi prin care se introduce apa în aparat (v. fig.). Sterilul depus în fundul rezervorului e eliminat cu Hidrotator. I) fund conic; 2) jgheab de alimentare; 3) ciur; 4) elevator; 5) conductă; 6) amestecător; 7) vas de colectare a apei; 8) pompă. ajutorul unui elevator sau al unor benzi cu raclete, iar cărbunii spălafi sînt antrenafi de curentul ascendent de apă în revărsarea aparatului şi sînt desecati pe un ciur oscilant. 8, Hidrotecă, pl. hidroteci. Paleont.: Fiecare dintre căsuţele în cari sînt adăpostifi polipii unei colonii de hidrozoare (v. Hydrozoa). Var. Hydrotheca. 9. Hidrotehnic, nod Hidrof.: Ansamblu de construcfii hidrotehnice executate în albia unui rîu sau pe un canal, în strînsă dependenfă funcfională între ele, şi destinat utilizării apei în diferite scopuri. Se deosebesc: noduri hidrotehnice energetice, cînd se urmăreşte obfinerea de energie hidraulică; noduri hidrotehnice de transport, destinate ameliorării condicilor de navigafie sau de plutărit pe porţiunea respectivă a rîului; noduri hidrotehnice de captare de apă, destinate, în principal, asigurării captării de apă pentru producfia de energie, irigafii, alimentare cu apă, piscicultură, etc.; noduri hidrotehnice de regularizare sau de acumulare de apă, destinate regularizării sau redistribuirii debitului rîului, în diferite scopuri; noduri hidrotehnice complexe, cari (în funcţiune de elementele componente ale complexului) pot fi noduri hidrotehnice de transport şi energetice, de irigafie şi energetice, de transport, energetice şi de irigafie, etc. După mărimea presiunii (diferenfa dintre nivelul amonte şi aval, H), nodurile hidrotehnice pot fi de presiune joasă (//<10 m), de presiune medie (10<#<30 m) şi de presiune înaltă (//>30 m). în componenfa unui nod hidrotehnic intră: construcfii hidrotehnice de bază (barajul, evacuatoarele de ape mari, evacua- Hidrotehnic, sisfem ~ 95 Hidrofipie toarele de zai şi de sloiuri, grătarele, spălările şi golirile de fund, construcţiile şi instalaţiile de reglare a nivelurilor, disi-patoarele, etc.), cari asigură presiunea necesară, variafia nivelurilor, a debitelor şi a rezervelor de apă, cum şi condifiile hidraulice penfru buna funcţionare a biefurilor din amonte şi din aval; construcfii speciale (centralele hidroelectrice, prizele, ecluzele, scările de peşti, etc.), cari asigură utilizarea apei în scopurile în cari a fost construit nodul. La proiectarea nodurilor hidrotehnice, diferitele construcfii componente trebuie concepute astfel, încît ele să conlucreze static şi hidraulic în scopul obfinerii unei eficienfe maxime tehnico-economice. Astfel, de exemplu, la barajele de joasă presiune, reglarea nivelurilor amonte şi evacuarea debitelor maxime pot fi realizate în comun, prin vane cari închid deschideri adînci, şi cari servesc şi Ia spălarea aluviunilor din bie-ful amonte şi din fafa frontului de priză. Sin. Hidrocentru. 1. Hidrotehnic, sistem Hidrot.: Ansamblu de construcfii hidrotehnice grupate în noduri hidrotehnice şi reunite prin construcfii de transport al apei (canale, conducte, galerii sau tuneluri hidrotehnice) sau prin cursul de apă pe cari sînt aşezate, amenajat în vederea folosirii unui curs de apă, a unui basin hidrografic sau a unui grup de basine, în scopuri energetice, pentru navigafie, irigafie, alimentare cu apă, piscicultura, etc. Sistemul hidrotehnic poate avea destinafie unilaterală (sistem hidroenergetic, sistem de irigafie, etc.) sau multilaterală (sistem hidroenergetic complex). 2. Hidrotehnică. Hidrot.: Ramură a tehnicii, care se ocupă cu studiul folosirii apei şi a energiei hidraulice şi cu prevenirea distrugerilor provocate de ape, cum şi cu proiectarea şi executarea lucrărilor şi amenajărilor necesare pentru atingerea acestor scopuri. Foloseşte, ca auxiliare, unele discipline ştiinfifice, ca: Hidrologia (v.), Hidrogeologia (v.), Hidraulica (v.) şi Hidromecanica (v.), cum şi unele discipline tehnico-ştiinfifice cu caracter general din domeniul construcfiilor, ca Geotehnica (v.), Mecanica construcţiilor (v.), Teoria elasticităţii, Rezistenfă materialelor, etc. Obiectivele principale ale Hidrotehnicii sînt: asigurarea transporturilor pe apă (navigafie şi plutărit); utilizarea energiei apelor în mişcare, respectiv a cursurilor de apă, a curenfilor maritimi şi oceanici, a fluxului şi refluxului; procurarea şi distribuirea apei pentru irigafii; colectarea şi îndepărtarea . apelor de pe terenurile cu umiditate în exces (v. sub Desecare); procurarea şi distribuirea apei potabile şi industriale în centrele populate şi industriale (v. sub Alimentare cu apă); evacuarea apelor provenite din precipitafii şi a apelor uzate (v. sub Canalizafie); asigurarea condifiilor optime pentru piscicultură; apărarea centrelor populate, a industriilor, căilor de comuni-cafie, construcfiilor, podurilor, contra acfiunilor distructive ale apelor (apărări de maluri, regularizări de rîuri, îndiguiri); apărarea terenurilor agricole contra eroziunii de suprafafă şi de adîncime. Pentru atingerea acestor obiective, Hidrotehnica studiază şi elaborează: metodele de regularizare şi de utilizare complexă a debitelor rîurilor; metodele de combatere a acfiunii erozive a apelor; metodele de apărare a terenurilor şi a construcţiilor situate pe malurile apelor sau în apă; metodele de studiu şi de utilizare complexă a apelor subterane; metodele de utilizare a curenfilor maritimi şi a mareelor; metodele de proiectare şi exploatare a construcfiilor hidrotehnice, incluziv metodele de studiu al condifiilor naturale în cadrul cărora sînt realizate construcfiile hidrotehnice, şi prognoza influentei acestora asupra condifiilor naturale; metodele şi principiile de modelare hidraulică (v.). Construcfiile hidrotehnice se deosebesc de celelalte construcfii inginereşti prin următoarele caracteristici specifice: funcfionează în contact cu apa, care acfionează asupra lor mecanic, fizicochimic şi biologic; se execută în condifii deo- sebite, cari reclamă, în majoritatea cazurilor, fie evacuarea unor debite importante, a ghefurilor, a plutelor, etc., fie executarea unor lucrări de apărare; dimensiunile şi formele construcfiilor sînt strîns legate de condifiile naturale (hidrologice, topografice şi geologice), astfel încît ele variază foarte mult şi nu permit tipizarea lor (cu excepfia construcţiilor hidrotehnice foarte mici pe canale, conducte, etc.); modifică regimul debitelor, nivelurile apelor de suprafafă şi subterane, etc., cari pot impune reconstruirea altor construcţii sau modificarea condifiilor lor de funcfionare; reclamă, în majoritatea cazurilor, executarea unor lucrări foarte diferite (terasamente, betoane simple şi armate, construcfii metalice, instalafii electrice) şi cu volum mare; reclamă personal tehnic foarte specializat, atît pentru proiectare, cît şi pentru execufie, deoarece eventualele accidente se pot transforma în catastrofe cari provoacă pierderea multor viefi omeneşti şi bunuri materiale. La construcfiile hidrotehnice supuse la presiuni hidrostatice mari prezintă importanfă deosebită problema etanşării, pentru a împiedica circulafia apei dintr-un bief cu presiunea mai mare, în unul cu presiunea mai mică, în scopul evitării pierderilor de apă şi a producerii solicitărilor de subpresiune (v.). La construcfiile hidrotehnice supuse acfiunii hidrodinamice a apei prezintă importanfă problema eroziunii datorite unor viteze de scurgere mai mari decît vitezele admisibile de neeroziune, cari provoacă dislocări şi antrenări ale materialelor de execufie a construcfiilor. s. Hidrotehnică, amenajare Hidrot.: Ansamblul lucrărilor pentru utilizarea resurselor hidraulice ale unui curs de apă sau ale unui sector al acestuia. După rolul lor, amenajările hidrotehnice pot fi: hidroelectrice (pentru utilizarea energiei hidraulice); hidroameiiorative (pentru ameliorarea terenurilor prin irigafii, asanări, etc.); de căi navigabile (penfru asigurarea transporturilor pe apă); economice-sanitare (pentru alimentări cu apă potabilă şi industrială, cum şi pentru canalizafii); piscicole (pentru asigurarea creşterii peştilor); pentru protecfie contra viiturilor, şi turistice. în general, amenajările hidrotehnice nu au un rol unic, ci unul complex, adică combină două sau mai multe utilizări. Solufia optimă e amenajarea integrală, care fine seamă de interesele tuturor ramurilor economiei apelor şi de importanta lor relativă în regiunea respectivă, asigurînd o repartiţie corespunzătoare a debitelor. 4. Hidrotermală, fază Geo/.: Fază din procesul de consolidare a magmei (v.), legată de acfiunea solufiilor reziduale ale magmatismului efuziv şi intruziv, cari au loc la temperaturi cuprinse între 360° şi cîteva zeci de grade deasupra lui 0°. Solufiile respective acfionează asupra rocilor şi mineralelor cu cari vin în contact, schimbîndu-le compozifia chimică şi structura, disolvînd unele elemente din rocile înconjurătoare şi depunînd minerale noi în crăpăturile scoarfei, de cele mai multe ori Ia adîncimi mici (pînă Ia 5 km). Se formează astfel zăcăminte hidrotermale, în majoritatea cazurilor de sulfuri metalice, cari, după predominanfa asociafiilor de minerale, pot fi de temperatură înaltă, medie sau joasă. V. şî sub Filon. s. Hidrotimetrie. Chim.: Măsurarea durităfii unei ape, cu o biuretă gradată şi cu o solufie de săpun în alcool, etalo-nată în raport cu această gradafie. Punînd cîteva picături de solufie din biuretă în apă distilată şi agitînd, se obfine o spumă abundentă şi persistentă; într-o apă dură, spuma se obfine nujpai după introducerea unei anumite cantităfi de solufie, care e proporfională cu duritatea, ceea ce permite determinarea acesteia. 6. Hidrotipie. Foto.: Procedeu de obfinere a fotografiilor în culori (v.), folosit în special la copierea filmelor cinematografice în culori. Procedeul cuprinde următoarele faze: de pe negativul în culori se scot trei pozitive intermediare (printr-o copiere succesivă prin trei filtre de lumină seperatoare de Hidroforf 96 Hidroxialdehide culori) pe o pelicula pancromatică negru-alb; de pe cele trei pozitive se copiază negative cari sînt folosite la obfinerea matrifelor pozitive parfiale în relief; aceste matrife în relief se colorează cu coloranfi solubili în apă, după care urmează trecerea succesivă a coloranfilor de pe cele trei matrife pe un singur strat de gelatină (blanc-film), cu formarea imaginii pozitive colorate. Pentru tipar se folosesc ca matrife reliefuri de spălare, în cari imaginea e formată pe gelatină fanată prin developare, stratul respectiv avînd înălfimi diferite, în funcfiune de iluminare (înăifimea maximă a reliefului e de 3-*4 jx). La copierea matrifelor (pentru obfinerea reliefurilor) se folosesc pelicule fotografice nesensibilizaie sau ortocromatice colorate cu un colorant galben (tarfrazină) sau galben-portocaliu. în ultimul timp se foloseşte pe scară din ce în ce mai mare copierea matrifelor hidrotipice direct de pe negativul în culori, pe peli-cule-matrife speciale, penfru fiecare culoare utilizîndu-se pelicula-mafrifă corespunzătoare. Matrifele în relief se colorează cu coloranfi galbeni, purpurii şi albaştri (solufii slab acide de coloranţi azoici, de antra-chinonă, etc.), după care se transpun, cu ajutorul unor maşini speciale (cari asigură suprapunerea exactă a conturelor celor trei imagini), pe stratul de gelatină umflat al blanc-filmului, producîndu-se astfel o redistribuire a colorantului între cele două straturi (deoarece stratul blanc-filmului e mult mai gros decît cel al matrifei şi mai pufin tanant, cea mai mare parte din colorant trece în blanc-film). Procedeul numit „Tehnicolor", menfionat pe filmele cinematografice în culori, e un procedeu hidrotipic. î. Hidroforf. M/ne, Cs.: Hidromonitor (v.) cu dimensiuni mici, avînd diametrul conductei de admisiune a apei de 100 mm. 2. Hidrofropă, fierbere Ind. hîrf.: Procedeu de fierbere a materiilor prime vegetale, în vederea obfinerii de semifabricate fibroase, în care agentul chimic de dezincrus-tare (disolvare a ligninei) e xilen-sulfonatul de sodiu în concentrafia de 30% (în greutate). Tratarea se face timp de circa 12 ore la 150°, Ia un hidromodul (v.) de 7,5, sau Ia 160° în timp de 2*--3 ore. în cursul fierberii se produc bioxid de carbon şi furfurol, cari pot fi recuperate ca produse secundare. Materialul fiert se separă de solufia hidrofropă cu ajutorul preselor cu şurub. Spălarea se face de la început cu o solufie hidrofropă diluată (circa 20% în greutate) la pH 11, şi apoi cu apă. Solufia hidrofropă poate fi refolosită de 6—7 ori, respectiv pînă la un confinut în lignină de 350 g/i, cînd soljfia devine saturată. Solufia uzată poate fi regenerată precipitînd lignina prin diluare cu apă; apoi se filtrează, după care se aduce la concentrafia necesară. După 30 de fierberi e necesar să se elimine impurităţile acumulate, ca silicea, fierul, acizii organici şi produsele de oxidare a furfurolului, ceea ce se obfine prin precipitare cu var, după care solufia poate fi folosită din nou. Fierberea hidrofropă permite obfinerea unor celuloze cu randament superior fierberii sulfat şi cu un confinut mare de alfa-celuloză. De asemenea, acest procedeu nu ridică probleme în ce priveşte mirosul sau evacuarea apelor reziduale. Lignina şi alte produse secundare pot fi recuperate şi valorificate. Procedeul hidrofrop nu e adecvat pentru fierberea lemnelor de răşinoase. Un procedeu de fierbere hidrofropă modificat, care prevede un adaus de 4% NaOH la solufia de fierbere, permite creşterea randamentului, o deiignificare mai avansată şi creşterea rezistenfelor mecanice, pentru celuloza obţinută. 3. Hidrotrope, substanfe Chim.: Substanfe solubilizanfe, cu compozifii foarte variabile, cari se caracterizează printr-o polaritate puternică. Substanfele hidrotrope pot fi săruri organice, săruri anorganice, ca şi neelectrolifi organici (de ex. ureea). Dintre sărurile anorganice, clorura de calciu e foarte importantă, ea acfionînd însă numai în mediu acid. Colagenul, ca şi alte proteine, e solubilizat de substanţele hidro-frope. 4. Hidrofropie. Chim., Ind. hîrf.: Fenomen prin care se măreşte foarte mult solubilitatea în apă a combinafiilor greu solubile, anorganice şi organice, cu ajutorul unui adaus de săruri — în general organice — uşor solubile. V. Hidrotrope substanfe Hidrofropă, fierbere 5. Hidrofropism. Agr.: Tendinfa de orientare a organelor unei plante fixe, sau a unor animale, astfel încit să se apropie de o sursă de apă (hidrofropism pozitiv), sau să se depărteze de acea sursă (hidrofropism negativ). e. Hidroxiacid, pl. hidroxiacizi. Chim.: Compus chimic care / //° \ confine în moleculă grupări carboxil f —C j şi grupări V OH hidroxil (—OH). Combinafiile chimice de tipul hidroxiacizilor se împart în două clase: acizii-alcooli, confinînd grupările OH legate de o cafenă alifatică sau de catena laterală a unui compus aromatic; de exemplu: CH3*CHOH • COOH, acid a-hidroxipro-pionic (acid lactic); CaHs*CHOH • COOH, acid mandelic — şi acizii-fenoli, cu grupările OH legate direct de nucleul aromatic; de exemplu: H HC C—COOH II I HC C-OH C H acid o-hidroxibenzoic; (acid salicific) Fiecare clasă cuprinde, la rîndul său, anumite subgrupuri de compuşi, cari se diferenfiază între ele prin numărul de hidroxili şi de carboxili pe cari îi confin în moleculă. Astfe1, se deosebesc subgrupurile: monohidroxiacizi monocarboxilici, poli-hidroxiacizi monocarboxilici, monohidroxiacizi dicarboxilici, etc. După pozifia grupării hidroxil fafă de gruparea carboxil, se deosebesc a-, |3- şi y-hidroxiacizi, cu caracteristici deosebite. în natură se găsesc mulfi hidroxiacizi importanfi; ei se obfin, de asemenea, pe cale sintetică, în industrie. Sin. Oxiacid. 1. Hidroxialdehide. Chim.: Combinafii cari confin în moleculă, alături de o grupare aldehidică, una sau mai multe grupări hidroxil (alcoolice sau fenolice). După numărul grupărilor hidroxil, se deosebesc mono- şi polihidroxialdehide. După pozifia ocupată de gruparea hidroxil fafă de cea aldehidică, se deosebesc a-, (3-, y-, 5-hidroxialdehide sau, în seria aromatică, orto-, mefa-, para-hidroxialdehide. Poli-hidroxialdehidele alifatice sînt o clasă importantă de compuşi naturali, hidrafii de carbon. Hidroxialdehidele, numite şi aldoli, sînt substanfe lichide, în unele cazuri siropoase, incolore, distilabile sub presiune redusă, solubile în apă, în alcool, insolubile în eter, în benzen. Hidroxialdehidele sînt compuşi în cari funcfiunea carbonil şi cea alcoolică pot acfiona separat sau concomitent şi dau reacfii caracteristice. Reducerea hidroxialdehidelor reprezintă o cale convenabilă pentru prepararea diolilor, în special a 1,3-diolilor. Unii aldoli sînt folosifi la prepararea de alcooli. în prezenfă agenfilor de oxidare, trec în hidroxiacizi. Hidroxialdehidele sînt modele mai simple de monozaharide şî, ca şi acestea, y- şi 8-hidroxialdehideIe confin grupările ■—OH şi —CHO într-o pozifie favorabilă formării de p-Hidroxianisol 97 Hidroxîcuhnarlnă semiacetali ciclici, prezentînd fautomerie inel-cafenă. La starea de echilibru sînt prezente ambele forme. Hidroxialdehidele alifatice, spre deosebire de cele aromatice, sînt reactive şi greu de obfinut în stare pură. în condifii normale, a-hidroxialdehidele se dimerizează; dimerul, solid, se depolimerizează lent în soluţie apoasă şi trece în monomer. Deshidratarea aldolilor e aplicată la prepararea de aldehide nesaturate. Mai reactivi sînt a Idolii cu atomi de hidrogen în poziţia a. (3-HidroxialdehideIe, cele mai importante hidroxialdehide, se obţin prin condensarea aldehidelor, condensare catalizată de acizi şi de baze, cunoscută sub numirea de condensare aldolică (v. şî sub Aldehide). în această condensare, una dintre moleculele de aldehidă are rolul de component carbonilic, iar cealaltă, de component metilenic. Hidroxialdehidele aromatice se pot obţine, de exemplu, prin reducerea oxi-acidului aromatic corespunzător, ori prin tratarea fenolilor în soluţie de hidroxizi alcalini cu cloroform (sinteza hidroxialdehidelor după Reimer şi Tiemann). Se obţin, astfel, orto- şi para-hidroxialdshide. Hidroxialdehidele sînt intermediari în numeroase sinteze organice. Sînt utilizate industrial şi Ia prepararea unor alcooli superiori (de ex. 2-etilhexanoIuI). u p-Hidroxianisol. Ind. chim.: Eter monometilic al hidro-chinonei. Are p. t. 53° şi p. f. 243°. Se găseşte ca glucozidă în uleiul de anis stelat. Se utilizează în parfu-merie, în cosmetică, în industria aromelor şi în | industria farmaceutică. Sin. 4-Metoxifenol. q CH II CH 2. Hidroxiantrachinone. Chim., Ind. chim. \ V. sub Antrachinonă. j 3. Hidroxicetone, sing. hidroxicetonă. Chim.: hq Combinaţii cari conţin în moleculă, pe lîngă o grupare cetonică, una sau mai multe grupări j -—OH, putînd fi clasificate, după numărul grupă- OCH3 rilor —OH, în mono- sau polihidroxicetone, iar după poziţia grupării —OH faţă de cea ceto- p-Hidroxi- nică, în a-, [3-, y-, S-hidroxicetone. Se cunosc anisoi şi hidroxicetone aromatice. Polihidroxicetonele alifatice cele mai importante fac parte din clasa hidraţilor de carbon. Cele mai multe monohidroxicetone alifatice sînt lichide incolore, distilabile, solubile în apă, în alcool, majoritatea insolubile în ligroină, greu solubile în eter. Hidroxi-cetonele aromatice sînt solide cristalizate. în general, hidroxicetonele alifatice sînt substanţe reactive, majoritatea greu de obţinut în stare pură; cele aromatice sînt stabile. Ele au proprietăţi comune alcoolilor sau fenolilor şi cetonelor şi prezintă fautomerie inel-catenă, putînd exista în formă lineară sau ciclică. Prin reducere, trec în glicoli; gruparea carbonil dă reacţii specifice, formînd oxime şi fenil-hidrazons; iau parte la reacţii de condensare. Spre deosebire de cetone, a-hidroxicetonele sînt agenţi reducători şi reduc soluţia Fehling şi soluţia amoniacală de azotat de argint. Cu fenilhidrazina dau bisfeniihidrazone (osazone), derivaţi utilizaţi la caracterizarea a-hidroxialdehidelor şi cetonelor. Benzoinele, cele mai accesibile 1,2-hidroxicetone, prezintă o serie de proprietăţi caracteristice: Benzoinele mixte există sub două forme isomere. Cea mai stabilă e aceea în care gruparea cetonică e legată de nucleul substituit. Trecerea isomerului instabil în cel stabil se face sub influenţa hidroxidului de potasiu, la temperatura camerei. Benzoinele au un atom de carbon asimetric şi, în consecinţă, pot apărea într-o formă levogiră şi înfr-una dexfrogiră. Pot să apară, de asemenea, în forma unor endioli, cari se pot izola în stare liberă, cînd poziţiile 2,6 ale uneia sau ale ambelor grupări arii sînt ocupate de subsfiîuenţi voluminoşi. Hidroxicetonele aromatice se obţin prin condensarea fenolilor cu cetone. Gruparea cetonică se substituie în poziţia para şi orto, uneori substituţia în poziţia orto fiind preponderentă, ca în cazul 1 -naftoluIui, care dă 1 -hidroxi-2-naftilmetilcetonă. Unele hidroxicetone au fost utilizate la stabilirea configuraţiei unor hidraţi de carbon. y-Aceto-propanolul e folosit în sinteza unor produse farmaceutice eterociclice, ca plasmochi-nul, iar 3-halog3noderivaţii sînt utilizaţi în sinteza vitaminei Bi. 4. Hidroxicifronelal. Chim., Ind. chim.: CH3 CHg I I CH3— C—(CH2)3—CH—CH2—CHO OH Lichid vîscos, incolor, cu miros de crin. Are p. f. 103°. Acizii şi bazele îl polimerizează. Reacţionează cu alcoolii, formînd semiacetali mai stabili. Hidrogenat, trece în hidroxicitronelol. Oxidat cu permanganat de potasiu în soluţie de acetona, dă acid hidroxicitronelic. Se prepară din combinaţia bisulfitică a citronelalului, prin hidratare la temperaturi joase, cu acid sulfuric sau acid clor-hidric, urmată de descompunerea cu carbonat de sodiu a compusului bisulfitic hidroxilat. Nu se găseşte în natură, fiind excluziv un compus de sinteză. Se utilizează în compoziţiile de parfumerie, iar ca acefal, în industria săpunului, pentru compoziţiile cu miros floral. Sin. 2,6-Dimefil-2-hidroxi“Octan-8-al. s. Hidroxicitronelol. Chim., Ind. chim.: CH3 ch3 ch3—C—(CH2)3—CH—(CH2)2OH OH Lichid incolorcu miros decrin. Are p. f. 140°. E rezistent la alcalii şi la acizi. Prin oxidare frece în hidroxicitronelal. Se utilizează în parfumerie ca fixator. Sin. 2,6-Dimeiil-*2-hfdroxi-octan-8-oL 0. 17-Hidroxkorficosferon. Chim. biol.: Substanţă izolată din complexul hormonal (cortină), secretat de cortex (glanda corîicosuprarenală), cu p. t.220°; [a]D= +167°. Face parte drn-tre hormonii corticosu- CH2OH H. ? l HO- H2C o=c H2 N c 7 c ✓ N c 7 c -c Ncx xch2 OH /c-CH H -ch2 CH, prarenali cu acţiune importantă asupra metabolismului hidraţilor de carbon, prin reglarea depunerii glicogenului în ficat şi în muşchi, acţiune care se produce prin influenţarea reacţiilor de fosfori-lare. Hidroxicorticostero-nul are o acţiune antagonistă insulinei. E folosit în Medicină. Sin. Compus F(KendalI), Substanţă M (Reichsfein), Hidrocorti-zon, Cortizol. 7. Hidroxicumarină. Chim.: Derivat din seria combinaţiilor eterociclice cu un inel aromatic, din grupul benzopiranului. Are p. t. 227°. E solubil în apă rece, în alcool, în acid clorhidric. Se găseşte liber în florile de muşeţel şi în coajă de lemn cîinesc (Daphne me-zereum). Se obţine prin distilarea uscată a răşinilor de umbelifere. Sin- HO—C tetic, se obţine plecînd de la alde-hida (3-rezorcilică sau de la rezor-cină, acid malic şi acid sulfuric. E întrebuinţat în industria alimentară şi 7-Hidroxicumarină, Umbeliferonă. C H2 H ur*Ci\n/ HCe C ■Vh C 2CO H în parfumerie. Sin. 7 4-H îdroxilenî l-2-ammonaft alină 98 Hidroxizi 4-Hldroxîfen2I-2-aniînonaffa!înă. Ind. chim.: H H HC^ XCX ^C—NH- I I! I hVVch H H C^ OH H H Indicele de hidroxi! de acefil. 1-0,00075 a 9, HidroxifriariimefanL Chim.: Compuşi organici cari pot corespunde formulelor generale: OH X—Ar—CH—ArX I ArX I -Ar—C-I ArX ArX Intermediar utilizat în industria coloranfilor de sulf. Produsul tehnic are p. t. 132°. Se obfine prin încălzirea (3-naftolului cu p-aminofenol la 195°, sub vid. Excesul de (3-naftol se elimină prin distilare în vid, la maximum 200°, Baza brută e extrasă din topitură, prin fierbere cu o solufie apoasă confi-nînd hidrosulfit de sodiu şi acid clorhidric. Se utilizează în special la fabricarea colorantului negru de sulf tip Indo-carbon (v. şî Indocarbon, coloranfi ~). % Hidroxihidrochinosră. Chim.: Fenol trihidroxilic din clasa fenolilor polihidroxilici. Se prezintă sub formă cristalizată, cu p* t. 140°; e uşor solubil în apă şi în alcool, şi greu solubil în hidrocarburi. E mai reactiv decît fe- y*"* nolii monohidroxilici şi uşor oxidabil, în prin- £ cipal, în mediu alcalin. Se prepară din chi- / nonă, astfel: anhidrida acetică, în prezenfa C unei mici cantităfi de acid acetic, se adifio- C—OH nează (în pozifiile 1, 4), acetilînd, în acelaşi ■\r* timp, intermediarul format. Se obfine triace- ~ til-hidroxi-hidrochinona, din care — prin hi-droliză—-se poate obfine hidroxihidrochinona. s. Hidroxi!, indice de Chim.: Mărime egală cu numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesare pentru a neutraliza acidul acetic obfinut din produsul acetilat rezultat dintr-un gram de grăsime, caracterfstică pentru gradul de hidroxilare al grăsimilor, ca şi indicele de acefil. i unde a e indicele în cari s-a notat cu Ar un nucleu aromatic (arilic) şi cu X o grupare care poate fi un hidroxil sau un atom de hidrogen, în aceeaşi clasă de compuşi sînt grupafi de obicei şi compuşii hidroxichinonici coloranfi de tipul reprezentat prin formula (a) şi, de asemenea, derivafii difenilftalidei, de tipul reprezentat prin formula (b): XAr—C—ArX XAr (a) C HC/ CH li !! HC CH XC^ II O (b) 4. Hidroxilamină. Chim.: NH2—-OH. Bază de aceeaşi tărie ca amoniacul, capabilă să dea săruri cu acizi organici şi anorganici. Are o mare putere reducătoare, din care cauză se Infrebuinfează ca agent reducător în multe reacjii chimice. Se prepară prin hidroliza acidului hidroxil-amin-mono-su!furie, conform ecuaţiei: HO—NH—SO3H + HOH -»NH20H+S04H2, sau prin reducerea electrolitică a acidului azotic. în acest caz, randamentul depinde de natura catodului. Reacfionează cu aldehidele şi cu cetonele, dînd oxime, substanfe frumos cristalizate, cari servesc la purificarea şi la identificarea acestora. 5. indice de Chim.: Indice care exprimă confi- nutul total de grupări carbonil (atît aldehidice cît şi ceto-nice) din oxiceluloze (v.)( determinat prin reacţia cu clor-hidrat de hidroxilamină: O RC^ +H2NOH-HCI -> R—HC=N0H + H20 + HCI. H Acidul clorhidric degajat se titrează cu hidroxid alcalin, în prezenfa unui indicator (albastru de bromfenol). 0. HidroxînaffalinsuEfonici, acizi Ind. chim. V. Naftol- sulfonici, acizi 7. 2-Hidroxi-3-naffoic, acid Ind. chim.: Sin. Acid (3-hidroxinaftoic, Acid (5-oxinaftoic. V. B.O.N. 8. Hidroxiietracosanoic, acid Chim, biol.: Sin. Acid cerebronic (v. Cerebronic, acid Compuşii hidroxichinonici şi derivafii difenilftalidei fac parte din clasa coloranfilor trifenilmetanici acizi. în seria friaril-metanilor, substitufia uneia sau a mai multor grupări auxocrome (—OH, —OCH3) determină o culoare cu atît mai închisă cu cît gruparea e mai pufin acidă (v. Materii colorante). Printre derivafii hidroxitriarilmetanici mai importanfi din aceste puncte de vedere se pot cita: benzaurina, aurina, hexa-metoxiaurina, acidul aurintricarbonic, fenolftaleina, etc. 10. Hidroxifriariimefanici, coloranţi Ind. chim.: Substanfe colorante din clasa coloranfilor triariimefanici (v. Tri-arilmetanici, coloranfi ~), şi anume din seria acidului rozolic (v. Aurină), cari confin trei grupări hidroxi în moleculă. Prezenfa unor grupări carboxilice pe lîngă grupările hidroxi dă acestor coloranfi proprietăfi de mordansare. Uneori, cînd colorantul trebuie să aibă o solubilitate m a mare, pentru a-l face utilizabil la imprimerie, se introduc în moleculă şi grupări sulfonice. Coloranfii hidroxitriarilmetanici sînt utiiizafi la vopsirea lînei şi la imprimarea pe bumbac cu mordanfi de crom. Dau nuanfe de la violet-roşcat la albastru. 11. Hidroxizi, sing. hidroxid. Chim.: Compuşi chimici anorganici, rezultafi din combinarea oxizilor elementelor cu apa, şi cari confin în molecula lor grupări OH. Oxizii elementelor mono-, di- şi trivalente sînt combinafii ionice şi legătura dintre ionul pozitiv (metal) şi ionul negativ (oxigen) e slabă. în hidroxizii lor, legătura dintre hidrogen şi oxigen e intensă şi se formează ioni hidroxil HO“, de exemplu Mg2+ şi 2 HO~. Aceşti hidroxizi sînt baze. Hidroxizii elementelor polivalente (metaloizii) au atomii de oxigen legafi strîns de atomul central, prin legături covalente, ceea ce face ca afinitatea atomilor de oxigen pentru hidrogen să fie mica. Aceşti hidroxizi expulsează ioni de hidrogen, de exemplu (SO,*)2”, 2 H*, şi sînt, de aceea, acizi. La AI(OH)3l legătura dintre oxigen şi metal, de o parte, şi dintre oxigen şi hidrogen, de altă parte, are aproape aceeaşi intensitate şi, de aceea, hidro-xidul de aluminiu are caracter amfoter (fafă de acizi se comportă ca o bază, formînd cationul Al3+, iar fafă de baze se comportă ca un acid, formînd anionul [AIOs]3“). Cele de mai sus se aplică în acelaşi fel şi metalelor mono-, di- şi trivalente din toate subgrupurilesistemului periodic. Comportarea hidro-xizilor ca acizi sau ca baze e determinată de valenfa elementului şi de volumul atomului central; cu cît acesta e mai mic, cu atît se realizează legături covalente între el şi atomii de oxigen, cari nu permit formarea ionilor hidroxil, HO", şi deci a hidroxizilor cu caracter bazic. . Hidrozincif 99 Higrofife, plante ~ De cele mai multe ori se numesc hidroxizi combinafiile oxizilor elementelor mono-, bi- şi trivalente, cu apa, al căror caracter e bazic, datorită ionului hidroxil, HO”. 1. Hidrozincif. Mineral.: Zn5[(0H)3|C03]2- Minereu de zinc care confine 60% Znf întîlnit în zăcăminte de caiamină, ca produs de descompunere şi hidratare a acesteia sau sub formă de cruste şi de stalactite, în peşteri. Se prezintă în mase compacte reniforme şi în eflorescente. Are culoare albă ca zăpada, pînă la gălbuie, fără luciu (pămîntos). E fărîmicios; are duritatea 2—2,5 şi gr. sp. 3,2—3,8. E optic biax. 2, Hidrozoare. Paleonf. V. Hydrozoa. a. Hidruri, sing. hidrură. Chim.: Combinafiile hidrogenului cu metalele şi cu semimetaiele. După natura legăturilor dintre atomi, se deosebesc trei tipuri de combinafii: Hidruri moleculare gazoase, combinafii ale hidrogenului cu elementele din grupurile 1 V*-*VI 1 şi cu borul, obfinute, în general, prin sinteze la caid între oxizii elementului respectiv şi metal, şj descompunere cu acizi. în aceste combinafii, atomii sînt legafi prin covaîenţe. Moleculele îşi păstrează individualitatea lor în toate cele trei stări de agregafie: în cristal ele sînt legate numai prin forfe van der Waals; de aceea ele au temperaturi de topire şi de fierbere joase şi nu au conductibilitate electrică. Hidruri ionice, obfinute prin încălzirea metalelor alcaline sau alcalino-pămîntoase la circa 400—450° în hidrogen uscat. Ele formează cristale incolore cu temperaturi de topire înalte, avînd aceeaşi structură ca şi clorura de sodiu. Toate aceste hidruri sînt reactive. Cu apa se descompun imediat, punînd în libertate hidrogen, cu formarea hidroxidului metalului respectiv. Hidrura de sodiu reacfionează cu bioxidul de carbon, formîndu-se formiat de sodiu. Hidruri inferstifiale, formate prin acţiunea directă a hidrogenului asupra unora dintre metalele din grupurile IV (titan, zirconiu, hafniu), V (vanadiu, tantal), VIII (fier, cobalt, nichel, paladiu, platin), lantanidele şi cuprul, de cele mai multe ori fiind necesară şi o încălzire. Aceste hidruri au o compoziţie foarte variabilă, cu o bună conductibilitate metalică şi de aceea pot fi considerate aliaje. Din comportarea acestor substanţe rezultă că molecula de hidrogen se desface, în momentul disolvării în metal, în atomi de hidrogen, cari se intercalează în interstijiile refelei. 4. Hiduminîysn. Mefg.: Grup de aliaje laminabile Al-Cu-Mg-Si cu adausuri de Fe, Ni şi Ti, cari se elaborează în patru Simbolul Compoziţia, în % Cu Si Mg Fe Ni Ti j Al Hiduminium 50 Hiduminium 53 Hiduminium 56 Hiduminium 59 RR-50 RR-53 RR-56 RR-59 1 1.3 | —2 '■'-2,2 j 1,2 -2 ! 0,6 2.3 ! 0,8 i ! 1 — 1,5 | 1,4 0,8 ! 1,4 1,5 1,3 ! I 1.2 | 0,1 i rest 1.3 i 0,1 i rest 1,2 ! 0,1 I resf , 1,3 ! 0,1 1 rest variante, cu compozifiile indicate în tablou. Se durifică prin tratament termic şi au proprietăfi mecanice superioare (de ex. aliajul Hiduminium 59 are, după călire şi îmbătrînire artificială: c>r — minimum 45 kgf/mm2, 8 = 10%, duritatea HB = == 110-** 120 kgf/mm2). Se laminează în bare şi în profiluri diferite, se forjează, se matrifează. Aliajele sînt folosite Ia executarea de piese supuse la solicitări mari şi la temperaturi înalte (200—300°); de exemplu: pistoane, capete de cilindri la motoare cu ardere internă, etc. Sin Aliaj RR. 5. Hidurax. 1. Mefg.: Aliaj pe bază de cupru, cu compozifii cuprinse în limitele: 8,5-10,5% Al, 0-5,5% Ni, 1,5-6% Fe, 0—6% Mn şi restul cupru. E folosit la executarea de rofi dinţate cari funcţionează în medii agresive, la turaţii joase şi puteri mici, de piese pentru pompe, etc, o. Hidurax. 2. Mefg.; Aliaj pe bază de cupru, cu compoziţii cuprinse în limitele: 2—4% Al, 12—16% Ni, 1—3% Fe şi restul cupru. E folosit la executarea de axe de supape. 7. Hieratic: Var. leratic (v.). 8. Hieriafz, cateare de Sfrafigr.: Calcare de obicei roze sau roşii, uneori nisipoase, bogate în brahiopode, în amoniti de falie mică şi în resturi de echinoderme, cari reprezintă Sinemurianul superior în Alpii calcaroşi de nord. Prin extensiune, se utilizează termenul Facies de Hieriafz pentru toate calcarele bogate în brahiopode ale Liasicului. 9. Hieroglifă, pl. hieroglife. Artă. V. Ieroglifă. 10. Hieroglife. Geol. V. ieroglife. 11. sfrafe cu Sfrafigr. V. Ieroglife, strate cu 12. Hiefograf, pl. hiefografe. Hidr.: Diagramă reprezentînd cantitatea de precipitaţii căzute într-o anumită regiune, în funcţiune de limp. Poate fi construită pentru o varrafie continuă a variabilei timp, cînd se dispune de înregistrări pluviografice (hietograful se calculează ca derivată în raport cu timpul a curbei înre“ gistrate de pluviograf), sau sub forma unor diagrame în trepte, pentru valori finite ale variabilei timp (6 ore, 24 de ore, 1 lună, 1 an, etc.), cînd se dispune numai de înregistrări de precipitaţii efectuate cu ajutorul pluviometrului (v. fig.). mm mm ■ _. #- -4 1 £ wv~ 1 6u\— ■-4—i —4— i,n\ hi! { ?ri\ 2\ W20 8 ! iii!. ■ s W 1? % > H ’ 18 % 8.Y53 7 K 59 Hiefografe. a) hiefograf obţinut pe bază de înregistrări pluviografice; b) hietograf obfinuf pe bază de observaţii pluviometrice; 1) pluviogramă; 2) hiefograf. Hietograful e foarte mult utilizat în Hidrologie şi în Meteorologie (de ex. la calculul hidrografelor sintetice). 13. Hifăy pi. hife. Bof.: Şir de celule alungite, fără clorofilă, a căror totalitate constituie corpul vegetativ ai ciupercilor, numit miceliu. Hifele apar, uneori, ca fire izolate, ca Ia ciuperca Graphicum ulmi Schw., ale cărei hife se dezvoltă prin vasele lemnului timpuriu al celor mai tinere inele anuale (ale albumului) ale ulmului, determinînd, prin înfun-darea acestora, „moartea ulmului". Alteori, hifele se dezvoltă ca o cămaşă de pîslă neregulată, ca ia mucegaiuri. La ciupercile superioare, hifele concresc intim, dînd naştere la ţesuturi mai mult sau mai puţin perfecte, şi anume pelicule, cordoane, rizomorfe. Tipice în acest sens sînt rizomorfeie ciupercii Merulius lacrymans (Wulf.) Fr. şi ale altor ciuperci (de ex. ciuperci xiiofage), cari determină putrezirea lemnului. 14. Higrocazie. Bot.: Fenomenul de punere în libertate a fructelor unor plante, prin desfacerea ramurilor lor la umezeală. De exemplu: roza lerihonului (Anastatica hierochuntica), după fructificafie, pe timp uscat, are ramurile strînse, iar la umezeală, acestea se desfac şi pun în libertate fructele. Ant. Xerbcazie (v.). 15. Higrofile, pianîe Bot.: Plante cari trăiesc şi se dezvoltă în regiuni cu grad înalt de umiditate în sol şi în atmosferă; de exemplu, unele plante de primăvară cin pădurile umede temperate, ca rodul-pămîntului (Arum), sau din ţinuturile ecuatoriale, ca begonia, colocasia şi bananierul (Musa), etc. în vegetaţie există şi asociaţii de plante higrofile (de ex.: asociaţia de Petasites albas, de Struthiopteris germa- nica, etc.). 16. Higrofife, plante Bot.: Plante cari trăiesc şi se dezvoltă într-o atmosferă umedă sau foarte umedă. De exemplu, plantele din subzona pădurilor de molid, dezvoltate la umbra arborilor într-o atmosferă foarte umedă (de ex. ferigele) 7 * Higrofofografică, emulsie 100 Higromefru şi unele specii de muşchi (de ex.: Polytrichum, Hylocomium, Dicranum, etc.). 1. Higrofofografică, emulsie Foto.: Emulsie fotografică care confine iodură dublă de argint şi mercur (sub forma mercuroasă) şi care are proprietatea de a fi sensibilă, concomitent, atît la lumină cît şi la umiditate şi la apă (după acţiunea luminii). Lumina provocînd trecerea colorafiei galbene a emulsiei în negru, apa are proprietatea de a restaura, reversibil, coloraţia primitivă a emulsiei. Emulsia serveşte la obfine-rea unor plăci sensibile speciale, folosite în higrofotografie (v.). 2. Higrofotografie. Foto.: Fotografie pe plăci speciale, sensibile atît la lumină cît şi la umiditate şi la apă, după ce a acfionat lumina în prealabil (v. Higrofofografică, emulsie ~). Serveşte la studiul transpirafiei vegetale, a! perspirafiei animale, al umidităfii solului, al repartifiei apei în materii grase, al permeabilităţii materiilor plastice şi substanfelor hidrofuge fată de apă, etc. s. Higrograf, pl. higrografe. Meteor.: Higrometru (v.) înregistrator, al cărui element sensibil e un mănunchi de fire de păr. Umiditatea e dată în procente de umiditate relativă. 4. Higrogramăr pl. higrograme. Meteor.: Diagrama de înregistrare a unui higrograf (v.). s. Higromefrie. Fiz., Meteor.: Capitol al Fizicii şi al Meteorologiei, în care se descriu metodele şi instrumentele cu cari se determina confinutul în apă al unei mase gazoase, în particular al atmosferei. er. Higrometru, pl. higrometre. Meteor., Tehn.: Instrument folosit pentru măsurarea umidităfii gazelor. După principiul de funcfionare, se deosebesc numeroase higrometre: Higrometru gravimetric: Higrometru constituit dintr-un recipient în care se găseşte o substanfă care absoarbe umiditatea (clorură de calciu, acid sulfuric, anhidridă fosforică, etc.), un contor de gaz şi, eventual, un ventilator sau un ejector pentru aspirarea gazului. Toate acestea sînt montate în serie. Gazul examinat trece prin recipient, unde absorbantul refine umiditatea, şi apoi prin contor, unde se înregistrează cantitatea ds gaz. Cantitatea de umiditate refinută se determină prin cîntărirea recipientului cu absorbant, înainte şi după trecerea gazului. Cunoscînd cantitatea de umiditate refinută, cantitatea de gaz trecută prin aparat, temperatura şi presiunea gazului, pot fi determinate atît umiditatea absolută (v.), cît şi umiditatea relativă a gazului (v.). Higrometru cu fir de păr: Higrometru a cărui funcfionare se bazează pe proprietatea de a se modifica lungimea unui fir de păr omenesc, în funcfiune de umiditatea mediului în care se găseşte. Cel mai simplu higrometru cu fir de păr (v. fig. /) e constituit dintr-un suport, la a cărui parte superioară e legat un fir de păr lung. Acesta e înfăşurat o dată sau de două ori în jurul unei tobe cu ax ori- zontal, care se poate roti cu frecare foarte mică. De capătul firului e legată o greutate care fine firul întins. Pe tobă, frontal, e fixat un ac indicator care se roteşte odată cu toba, vîrful acului deplasîndu-se deasupra unui cadran gradat. Pe suport se găseşte şi un termometru. Cînd umi- 1) suport; 2) fir de păr; ditatea gazului în care e situat higro- 3) punct fix; 4) tobă; metrul creşte, firitf de păr se lungeşte, 5) ac indicator; 6) greu-ceea ce face ca toba să se rotească CU tate; 7) cadran gradat; un anumit unghi. Rotirea tobei poate fi 8) termometru, determinată în dreptul vîrfului acului indicator, pe cadranul care e gradat în procente de umiditate relativă. Gradafia cadranului nu e lineară, deoarece lungimea firului de păr nu variază direct proporfional cu umiditatea. /. Higrometru cu fir de păr. Efectul alungirii firului de păr Ia creşterea temperaturii e neglijabil, cu atît mai mult cu cît dilatarea suportului produce un efect de compensaţie. Higrometru electric cu fir de păr: Higrometru constituit dintr-un mănunchi de fire de păr, ale căror capete inferioare sînt legate la un punct fix(v. fig. II); de capătul superior al mănunchiului e legat un miez de fier moale, care e tras în sus de un resort, astfel încît pozifia pe verticală a miezului depinde de lungimea firelor de păr. Miezul se găseşte în inferiorul unui transformator cu circuit magnetic deschis, al cărui secundar e format din două părfi identice. Cele trei ieşiri din secundarul bobinei sînt legate — prin intermediul unui amplificator — la o punte de măsură. Cînd miezul se găseşte la mijlocul bobinei, for-fele electromotoare induse în cele două jumatăfi ale secundarului sînt egale şi opuse, astfel încît acul aparatului de măsură a punfii e la zero. Variafia umidităfii mediului determină schimbarea lungimii firelor şi deplasarea miezului din po-zifia medie, ceea ce provoacă dezechilibrarea tensiunilor electromo-toare induse în cele două părfi ale secundarului, respectiv deplasarea acului indicator ai aparatului de măsură, al cărui cadran e gradat direct în procente de umiditaterelativă. Dezavantajul higromefrelor cu fir de păr consistă în faptul că fiecare aparat trebuie efalonat separat; etalonarea trebuie refăcută după fiecare schimbare a firului de păr, cum şi la intervale de timp nu prea mari, deoarece proprietăfiie firelor de păr se modifică cu timpul. Higrometrele cu fir de păr prezintă avantajele că sînt simple şi dau indicafii directe; acestea depind numai de starea higrometrică (umiditatea relativă), nu şi de temperatura mediului în care se găsesc. Higrometrele cu fir de »păr se folosesc în cazurile în cari determinarea umidităfii nu trebuie făcută cu prea mare precizie: unele măsurări în Meteorologie, în uscătorii (în partea cu temperatură joasă), instalafii de umezire, în industria textilă, etc. Higrometrele cu fir de păr echipate cu un dispozitiv care permite înscrierea pe o bandă a variafiei umidităfii în timp se numesc higro-grafe. Higrometru cu condensafie: Higrometru bazat pe condensarea vaporilor confinufi în gaz, cînd acesta devine saturat. Pentru determinarea umidităfii absolute a gazelor se foloseşte în industrie un higrometru cu condensafie (v.fig. ///), constituit dintr-un răcitor prin a cărui serpentină intră gazul. Prin răcire, temperatura acestuia trebuie coborîtă sub punctul de rouă, astfel încît să se producă condensafîa unei părfi din vapori. Gazul saturat e evacuat, la o temperatură cunoscută, H. Schema de principiu a higro-metrului electric cu fir de păr. 1) mănunchi de fire de păr; 2) miez de fier; 3) resort de întindere; 4) borne de alimentare; 5) borne de legătură la puntea de măsură. 7 U IU. Higrometrul industrial cu condensafie. 1) răcitor; 2) serpentină de gaz; 3) contor de gaz; 4) tub gradat; 5) termometru pentru gazui saturat; 6) robinet de golire; 7) gaz; 8) apă de răcire. Higromefru 101 Higromefru /V. Higromefru cu puncf de rouă. I) fub U; 2) balon argintat, cu eter; 3) balon învelit în pînza; 4) termometru inferior; 5) termometru exterior; 6) suport. prinfr-un contor de gaz, iar condensatul produs se colectează într-un tub gradat. Raportul dintre cantitatea de condensat colectat, plus cantitatea de vapori saturaţi confinufi în gazul care trece prin contor (determinată din tabelele de vapori saturaţi) într-un timp determinai, şi volumul gazului care trece prin aparat în acelaşi interval de timp, e egal cu umiditatea absolută a gazului (v.). Higromefru cu punct de rouă: Higromefru de condensafie ai cărui principiu de funcfionare se bazează^ pe determinarea punctului de rouă al gazului a cărui umiditate urmează să fie determinată. Aparatul se compune dintr-un tub (de sticlă) în U răsturnat, fiecare ramură terminîndu-se cu cîte un mic balon ('v. fig. IV). în ramura mai lungă e un termometru ai cărui rezervor e cufundat în eterul din balonul respectiv. în restul tubului — care e închis — nu sînt decît vapori de eter. Celălalt balon e învelit cu o bucată de pînză. Pe postament e fixat un termometru. Udînd pînza cu un lichid uşor volatil (eter), acesta se evaporă şi, răcind balonul respectiv, face să scadă presiunea în întregul fub, ceea ce determină evaporarea unei părfi din eterul confinut în celălalt balon, în urma acestor evaporări, temperatura eterului din balon scade şi, în momentul în care ajunge la punctul de rouă corespunzător gazului în care se găseşte higrometrul, vaporii con-finufi în gaz încep să se condenseze pe suprafafa argintată a balonului cu eter. Pe termometrul aşezat în eter se înregistrează temperatura acestuia la începutul condensării, iar pe termometrul de pe suport, temperatura gazului. Raportul dintre presiunea de safurafie a vaporilor, corespunzătoare punctului de rouă determinat, şi presiunea de safurafie corespunzătoare temperaturii gazului, e egal cu umiditatea relativă a gazului (v.), iar greutatea specifică a vaporilor safurafi la temperatura punctului de rouă e egală cu umiditatea absolută a gazului (v.). Presiunile de safurafie şi greutatea specifică a vaporilor se iau din tabelele de vapori safurafi. Higrometrele cu puncf de rouă nu dau rezultate precise, atît din cauza erorii subiective la aprecierea momentului în care începe condensafia vaporilor, cît şi din cauza diferenfei dintre temperatura suprafeţei exterioare a balonului pe care se produce condensaţia şi temperatura eterului în jurul rezervorului termometrului din interior. Higrometrul cu puncf de rouă e folosit în Meteorologie şi în unele lucrări de laborator. Higrometru optic: Higrometru care utilizează banda de absorpfie din infraroşu (de la circa 9500 A) a vaporilor de apă. Un fascicul de radiafie e dispersat după traversarea unui parcurs suficient în atmosferă, izolîndu-se apoi atît banda de la ° o 9500 A, cît şi domeniul spectral de la 8000 A, unde vaporii de apa nu absorb radiaţia. Cele două fascicule sînt primite pe cîte o celulă fotoelectrică şi se măsoară sau se înregistrează diferenţa intensităţilor curenţilor electrici produşi. Ori-cari alte fenomene, afară de variaţia umidităfii aerului, influenţează în aceeaşi măsură ambele fascicule de radiafie, astfel încît diferenfa amintită rămîne neschimbată. E un higrometru foarfe sensibil, fără inerţie, folosif în Meteorologie. Higromefru electrolitic: Higrometru în care se măsoară rezistenţa electrică a unei pelicule de elecfrolif higroscopic, reţinută ^ sub un înveliş subţire cu porozifăţi fine, cari lasă liberă difuziunea vaporilor de apă din atmosferă. E folosit în Meteorologie. Higrometru cu evaporare: Higrometru consfituif în prin** cipiu din două termometre alăturate, unul — termometrul uscat — măsurînd temperatura gazului în condiţii obişnuite, iar celălalt <— termometrul umed — măsurînd temperatura de evaporare a lichidului în gaz. Rezervorul termometrului umed e învelit înfr-o ţesătură hidrofilă subţire (muselină), care are un capăt cufundat într-un mic rezervor cu apă (sau cu lichidul al cărui conţinut de vapori în gaz trebuie determinat). Datorită evaporării, temperatura indicată de termometrul umed — t'im — e mai joasă decît temperatura indicată de termometru! uscat — tîts. Diferenţa tus — tum, numită diferenţă p s i c ro m e f r i c ă, e cu atît mai mare, cu cît umiditatea relativă a gazului e mai joasă. Presiunea parţială a vaporilor din gaz e dată de relaţia: d) -t w 760 [mm col. Hg], în care ps um e presiunea de saturaţie a vaporilor la temperatura termometrului umed, p e presiunea totală a gazului, iar k e o constantă, a cărei valoare depinde de natura vaporilor (pentru vaporii de apa, k=0,5). Cunoscînd presiunea parţială a vaporilor, se poate determina atît umiditatea absolută (v.), cît şi umiditatea relativă a gazului (v,). Există însă tabele numerice, nomo-grame (v. fig. V), cari dau direct umiditatea relativă în funcţiune de diferenţa psicromefrică. Deoarece viteza de deplasare a gazului influenţează intensitatea evaporării — respectiv tum —, Ia psicromef rele de precizie, numite psicro-mefre cu aspiraţie, cele două termometre sînt închise într-o cameră prin care se aspiră gazul astfel, încît viteza acestuia în jurul rezervorului termometrului umed să fie constantă şi V. Diagramă psicromefrică. diferenjă psicromefrică; /ws) temperatura termometrului uscat; ci H •CH 24. Hipercrom, efect Chim., Fiz. V. sub Ipsocrom, efect £5. Hipercromie. Chim.: Fenomenul de intensificare a culorii, prin introducerea unui subsfituent în molecula compusului colorat. 26. Hipereufecfic, aliaj Metg.: Aliaj cu concentraţia în componentul caracteristic mai mare decît cea corespunzătoare eutecticului. V. sub Aliaj. 27. Hipereuîecfică, fonia Metg. V. sub Fontă. 28. HipereuSecfoid, aliaj Mefg.: Aliaj cu concentraţia în componentul caracteristic mai mare decît cea corespunzătoare eutectoidului. V. sub Aliaj. 29. Hipereufecfoid, oţel Mefg. V. sub Oţel. so. Hiperfină, structură F/z. V. Structură hiperfină. 31. Hiperfocaiă, distanţă Fiz., Cinem. V. Distanţă hiperfocală. Hipergeometrică, funcfiune ~ 105 Hipersusfenfafie 1. Hipergeometrică, funcţiune Maf. V. Funcfiune hiper-geometrică. 2. Hiperif. PetrVarietate de gabbro, în care hiperstenul depăşeşte în cantitate feldspstul. 3. Hipermefrop, ochi V. sub Ochi. 4. Hipermetropie: Proprietatea ochiului de a forma imaginea unui obiect depărtat, în spatele retinei. Hipermetrop:a se corectează cu ochelari cu lentile convergente. V. şl sub Ochi. 5. Hiperparazif, pl. hiperparazifi. Biol.: Parazit secund care parazitează un parazit primar. o. Hipersensfhilizare. Foto.: Tratament al emulsiilor fotografice în vederea măririi sensibilităţii, în special a celei cromatice. 7. Hipersfen. Mineral.: (Fe, Mg)2 [Si^Oel- Mineral din grupul piroxenilor cu lanfuri anionice simple. E un piroxen rombic cu peste 14% FeO, care se formează pe cale magmatică în rocile bogate în fier (gabbro-norite, unele trahite şi andezite). E verde pînă la verzui sau brun-negru, cu luciu sticlos, adesecri metalic; are duritatea 5---6 (e casant), gr. sp. 3,3'-3,5 şi multe proprietăfi analoge cu ale enstatitului (v.), de care se deosebeşte prin faptul că e fuzibil. Prezintă irizafii, datorită incluziunilor de iimenif sau de hematit. Se întîlneşte, de asemenea, în gnaisurile cu piroxeni şi amfi-boli şi în gnaisurile cu biolit şi granafi, cum şi în meteorifi. Prezintă clivaj bun după (110), cu unghiul de clivaj de 88° şi separafie după (010) şi (100). E optic biax, cu indicii de refracfie: np= 1.673 -1,715; nm= 1,678-1,728; ng= 1,683-1,731, prezentînd şi un puternic pleocroism: Up~ roşu; = galben; ^=verde-cenuşiu. 8. Hipersfereoscopie. Foto:, Fotgrm.: Stereoscopie obţinută cu ajutorul unei baze foarte mari. 9. Hipersusfenfafie. Av.: Mărirea sustentafiei avioanelor prin dispozitive manevrabile sau automate, instalate fie la bordul de atac sau la bordul de fugă al aripilor, fie pe ampe-naje. Dispozitivele de hipersustentafie modifică curbura aripii sau suprafafa portantă, deoarece sustentafia depinde de inci-denfa profilului, de desprinderea curentului de aer de pe extradosul aripii şi de suprafafa portantă. Hipersustentafia e necesară, pentru că unui avion î se cer anumite performanfe, dintre cari unele sînt contradictorii. Astfel, un avion trebuie să realizeze următoarele performanfe: performanfe de viteză, cari se obfin cu un coeficient de rezis-tenfă la înaintare Cx cît mai mic; performanfe de ridicare, plafon şi decolare, cari reclamă un raport C^/CJ cît mai mic (adică un unghi de atac cît mai apropiat de unghiul de atac al plafonului), unde Cz e coeficientul de portanfă; performanfe pentru coborîre planată şi distanfă de parcurs cu o cantitate de combustibil dată, cari reclamă o finefe cît mal mare; performanfe de aterisare propriu-zisă, cari reclamă o cît mai mare valoare a lui Cz maxim. Prin construcfie se fixează în prealabil familia de performanfe pe cari trebuie să le satisfacă obişnuit un avion şi se ameliorează celelalte performanfe prin dispozitive de hipersustentafie la aripi (ale căror caracteristici diferă întrucîtva de cele ale avionului, din cauza fuzelajului) sau la ampenaje. . Avantajele hipersustentafiei sînt următoarele: mărirea vitezei orizontale, la avioanele cu dispozitive de hipersustentafie escamotabile, prin reducerea suprafefei portante normale (la egalitate de putere a grupului motopropulsor); mărirea por-tanfei la decolare şi la aterisare, ceea ce permite reducerea lungimii de rulare a avionului; ameliorarea securităfii zborului, prin mărirea portanfei, care micşorează riscul pierderii de viteza; reducerea vitezei minime de aterisare; ameliorarea stabilităfii şi a maniabilităfii avionului. Dezavantajele hiper-sustentafiei sînt: reducerea vitezei avioanelor cu dispozitive de hipersustentafie fixe, complicafii constructive şi cost mai mare al avionului. în general, la dispozitivele de hipersustentafie se utilizează efectele de curbură a liniei mediane a profilului, variafia suprafefei, interacţiunea şi controlul stratului limită. Se deosebesc dispozitive pentru întregul profil al aripii şi dispozitive localizate la bordul de atac sau la bordul de fugă (ieşire), ultimele fiind de obicei conjugate. Obfinerea unei portanfe maxime mari trebuie să se realizeze fără o majorare exagerată a incidenţei şi a rezistenfei la înaintare. Dispozitivele de hipersustentafie de bord de atac pot fi cu fante sau cu volefi, eventual pot fi realizate prin modificări de formă, cum e dispozitivul cu bord deformabil. Dintre acestea, dispozitivele cu fante, sînt cele mai răspîndite. — Fanta, fixă (v. fig. ai) sau mobilă (v. fig. a2), e unspafiu creat între aripa principală a unui avion şi o mică aripă auxiliară, fixată în regiunea bordului de atac al aripii principale. Fenomenele cari se produc sînt o interacfiune între aripa auxiliară şi aripa principală, şi un suflaj ai stratului limită de pe extrados. Dispozitive de hipersusfenfafie. ai a2) cu fante fa bordul de atac, fixă/ respectiv mobilă; bj şi b2) cu volefi la bordul de atac, sub bordul de atac (voletul Kruger), respectiv înăuntrul profilului (voleful Betz); c) prin bordul de atac deformabil: 1) cameră umflată; d) cu volefi de curbură, la bordul de fugă; ef*şi e2) cu volefi cu fantă Ia bordul de fugă, rotativ, respectiv rotativ şi deplasabil; ht h Şl h) cu volefi de intrados la bordul de fugă, simplu, respectiv deplasabil (volef Zap), respectiv deplasabil şi cu fantă (volef Fowier). Experimental se constată că fanta de bord de atac prelungeşte partea lineară a curbei Cz=f(i), mărind astfel coeficientul de portanfă maximă Cz max şi unghiul de incidenfă i corespunzător. Aripa auxiliară măreşte însă valoarea coeficientului de rezistenfă Cx în vecinătatea lui Cxmin (la unghiuri mici de incidenfă) şi, pentru a evita acest efect (care prezintă inconveniente pentru zborurile rapide), se renunfă la fanta fixă, introducînd fanta mobilă, numită Handley-Page; fanta mobilă, care permite deschiderea-închiderea ei la comanda pilotului sau automat, se mai utilizează uneori la avioane, în specia! la extremităfile aripilor, unde asigură o mai bună funcţionare a aripioarelor (eieroanelor). Studiul stratului limită arată însă că fanta are un efect defavorabil, în special la numere Reynolds mari, deoarece cînd fanta e închisă, discontinuitatea de pe suprafafa aripii provoacă desprinderea stratului limită. — V o I e ţ i i se introduc fie sub bordul de atac (pe intrados), cum e voletul Kruger (v. fig. bi), fie înăuntrul profilului (prelungind extradosul), cum e voleful Betz (v. fig. b2). Aceste dispozitive pun probleme constructive dificile şi se folosesc rar.— Bordul de atac deformabil e un bord de aripă la care se obfine o deformare locală a profilului, pe intrados, pentru a mări curbura scheletului şi Hiperfensinază 106 Hipocicloidă raza bordului de atac. S-au realizat dispozitive de pînza cau-ciucată, cari se umflă la aterisare (v. fig. c). Procedeul dă rezultate interesante în special pe profilurile actuale, cu curbură mică şi cu rază redusă a bordului de atac. Dispozitivele de hipersustentafie de bord de fugă, de cele mai multe ori asociate cu cele de bord de atac, pot fi cu volefi de curbură, cu volefi cu fantă, cu volefi de intrados, cu volefi multipli, etc. — Voletul de curbură (v. fig. d), care e cel mai simplu, ocupă o porfiune de 20-”30% din coarda aripii şi e articulat cu aripa, iar prin rotirea lui variază curbura profilului. Bracajul voletului produce o depresiune pe extradosul acestuia, care măreşte depresiunea de pe extradosul aripii, dar suprapresiunile de pe intrados cresc, în special pe a doua jumătate a profilului. Astfel se obfine o creştere a portanfei maxime la un unghi de incidenfă constant, care e propor-jională cu bracajul; în acelaşi timp creşte însă şi coeficientul de moment la portanfă nulă. Acest volet de curbură, simplu, nu se mai utilizează astăzi. — Voleful cu fantă eun volet de curbură la care se obfine o fantă între volet şi aripă (v. fig. ei), odată cu bracarea, astfel încît efectul voletului de curbură obişnuit e combinat cu acela al fantei. Fanta trebuie să fie convergentă, pentru a accelera aerul care frece prin ea, şi să aibă o direcfie care să împiedice desprinderea stratului limită pe volet. Incidenfă Ia care se obfine portanfa maximă variază foarte pufin cu bracajul; o funcfionare mai bună la toate bracajele se obfine dacă voletul are pe lîngă rotafie şi o translafie (v. fig. 62), sistem care e folosit la aproape toate avioanele. — Voletul de intrados (v. fig. fj), care lasă neschimbat extradosul aripii şi deformează numai intradosul, are o coardă de obicei egală cu 25% din aceea a aripii şi ocupă toată anvergura. Bracajul produce suprapresiuni şi depresiuni pe volet, efect care se transmite şi asupra aripii, mărind depresiunile în special pe jumătatea posterioară a extradosului. Desprinderea stratului limită e astfel întîrziată, iar hipersustentafia se realizează prin efect de curbură şi de interacfiune, portanfa maximă fiind obfinută la o incidenfă care variază pufin cu bracajul. Variante constructive sînt: voleful deplasabil, numit volet Z a p (v. fig. f2), care se deplasează spre înapoi în timpul bracajului, avînd acelaşi efect ca şi voletul simplu de intrados, dar aduce încă un spor al portanfei maxime, prin mărirea suprafefei aripii (datorită deplasării); voletul deplasabil şi cu fantă, numit volet F o w I e r (v. fig. f^), care combină caracteristicile dispozitivelor precedente, fiind un volet de intrados deplasabil către înapoi, şi cu fantă. — Voleful multiplu e un volet care el însuşi are un dispozitiv de hipersusten-tafie. La acesta, complicaţiile mecanice şi constructive sînt însă mari. Dispozitivele de hipersustentafie cari utilizează controlul stratului limită se împart în două mari categorii, după cum se bazează pe aspirafia sau pe suflajul stratului limită, aceste două procedee putînd fi de altfel combinate. — La dispozitivele cu aspirafie se foloseşte o fantă situată pe extradosul aripii, care aspiră aerul din stratul limită. Dacă aspirafia e suficient de puternică, se evită desprinderea şi se obfine o portanfă mare la incidenfe mari; de asemenea se realizează un spor de viteză în amonte de fantă, ceea ce măreşte circulafia şi provoacă o nouă creştere a portanţei. Aspirafia stratului limită poate fi combinată cu utilizarea unui volet de curbură sau a unui alt dispozitiv de hipersustentafie. — La dispozitivul cu suflaj se foloseşte o fantă de pe extradosul aripii, prin care se trimite o vînă fluidă, pentru a mări energia cinetică a stratului limită. Astfel se suprimă desprinderea şi se accelerează straturile de aer de pe extrados, producînd o circulafie supiementară, deci un nou spor de portanfă. Suflajul poate fi de asemenea combinat cu un dispozitiv de hipersustentafie de bord de ieşire, obţinîndu-se, în general, rezultate mai bune; aceste procedee n-au fost însă folosite pînă în prezent Ia avioanele uzuale. 1. Hiperfensinază. Chim. biol. V. sub Angiotonină. 2. Hiperfensină. Chim. biol.: Sin. Angiotonină (v.). 3. Hiperfensinogen. Chim. biol.: a2-Globulină serică. E o pseudoglobulină de origine hepatică. Are o acţiune activatoare asupra reninei (enzimă eliberată de cortexul renal), împreună avînd proprietăfi hipertensive, ansamblul fiind cunoscut sub numele de hiperfensină. 4. Hiperfiron. Arh.: Element de arhitectură, alcătuit din-tr-o friză şi o cornişă, uneori susţinut de console, aşezat deasupra lintoului unei uşi. 5. Hipertrofie. Biol., Ind. alim.: Mărirea anormală a volumului unui organ sau al unui ţesut, prin creşterea elementelor funcţionale ale ţesutului, fără înmulţirea elementelor celulare. 6. Hiperxerofitie. Oeobot.: Climat foarte arid. 7. Hfpidiomorf. Pefr.: Calitatea structurii rocilor magmatice intruzive de a avea dezvoltarea idiomorfă a primelor minerale cristalizate şi forma mai puţin perfectă a mineralelor cristalizate ulterior, constrînse să adopte forma spaţiilor disponibile între elementele formate anterior. 8. Hipnonă. Chim.: CH3—CO—C6H5. Acetofenonă. Hip-nona e o numire folosită în trecut, în Medicină, pentru aceto-fenona folosită ca soporific. 9. Hipnofic, pl. hipnotice. Farm.: Medicament cu acţiune depresivă asupra sistemului nervos central, cu ajutorul căruia se realizează starea de somn, de durată variabilă (1 ---12 ore), în doze mai mici, unele hipnotice au efect sedativ. Sînt întrebuinţate în insomniile datorite unor tensiuni nervoase, bătrî-nefii, etc. şi în tratamentul unor boli, prin somn prelungit. Hipnoticele cele mai întrebuinţate sînt barbituricele (v.); se mai folosesc: cloral, bromural, adalină, etc. Sin. Somnifer. 10. Hipoabisice, roci Pefr.: Roci magmatice formate Ia mică adîncime, cu structură olocristalină-porfirică (de ex.: porfirele şi porfiritele). 11. Hipoazofos, acid Chim. V. sub Azot. 12. Hipobromos, acid Chim. V. sub Brom. 13. Hipocentru, pl. hipocentre. Geo/.: Locul din inferiorul scoarţei pămîntului, de unde se propagă spre suprafaţă undele transversale şi longitudinale ale unui cutremur (v. şî sub Cutremur de pămînt). După adîncimea hipocentrului, care e foarte variabilă, se deosebesc: cutremure normale (cu adîncimea hipocentrului pînă la 60 km), cari sînt cele mai frecvente; cutremure infermediare(cu adîncimea hipocentrului de 60—200 km) şi cutremure adînci (cu adîncimea hipocentrului pînă la 800 km). 14. Hipocicloidă, pl. hipocicloide. Geom.: Curbă plană, loc geometric al unui punct M situat pe un cerc (C) care se deplasează în planul lui cu o mişcare de rostogolire fără alunecare pe un cerc fix (r), contactul dintre cele două cercuri fiind interior (v. şî sub Epicicloidă). Ecuaţiile parametrice ale hipocicloidei sînt: x={R—r) cos cp + r cos 1 y = {R — r) sin cp — rsin ' în cari R e raza cercului fix, r e raza cercului mobil, iar cp e unghiul format de x'x cu raza punctului de contact T între cele două cercuri. Reperul cartesian Qxy e ales astfel, încît pentru cp = 0 punctul M coincide cu punctul de contact T. în general, o hipocicloidă se poate obţine ca o epicicloidă, prin alegerea convenabilă a cercurilor (v. Epicicloidă). Ţ Dacă raportul — e un număr raţional, hipocicloidă e o R curbă închisă. Hipociclu 107 Hipoclorifi în cazul în care raza cercului fix e dublul razei cercului mobil (R = 2r), ecuaţiile (1) devin: y = 0, x — 2 r cos cp şi punctul M descrie diametrul x'x al cercului fix. Acest rezultat e folosit în teoria mecanismelor, pentru a transforma o mişcare circulară întro mişcare rectilinie. Dacă R = 4r, ecuafiile (1) devin: (2) x = 4rcos3qp, j = 4rsin3cp şi hipocicloidă e o asfroidă (v.). Hipocicloidă corespunzătoare cazului R~3 r J x = r(2 cos cp + cos 2 cp), \ yz=r (2 sin cp — sin 2 cp) se numeşte hipocicloidă lui Sfeiner (v. fig. /) şi e o curbă închisă, avînd trei puncte de întoarcere A, A\, A2 corespun-zînd valorilor cp = 0, I. Hipocicloidă lui Sfeiner. (4) (5) Ecuafiile parametrice ale unei hipocicloide generale sînt: » \ R — r x={R — r) cos cp-f a cos —— cp f (•d \ • • R~r y = [R — r) sin cp — a sin------- cp, unde a —CM (v. fig. II). Formulele (5) sînt valabile şi în cazul R Rl = a — , r\~a------, ct\~ R — r, r r 0 II. Hipocicloidă generală. 2 it 4 k ~3~* ~3~’ Eae formată din trei arce egale tangente la un cerc (y) concentric cu cercul fix (r) şi avînd R raza egală cu , punctele de contact Ci, C2, C cu (y) fiind situate pe bisectoarele unghiurilor interioare ale triunghiului AA\A2. înfăşurăfoarea dreptelor cari confin cele trei proiecţii ortogonale ale unui punct variabil N, situat pe un cerc fix, pe Jafurile unui triunghi înscris în acest cerc, cari sînt dreptele lui Simson, e o hipocicloidă a lui Steiner tritangentă la cercul lui Euler al triunghiului considerat. Coordonatele centiului de curbură corespunzător unui punct M al hipocicloidei sînt j xi = 3 r (2 cos cp — cos 2 cp), \ 3^ = 3 r (2 sin cp-f sin 2 cp), raza de curbură fiind dată de formula: o • 3 q = 8 r sin — cp = 2r)' m, n fiind numere întregi, curba e algebrică de ordinul 2(n — m) şi de clasa 2 n. Fiecare hipocicloidă e formată dintr-un şir de arce egale cari au ca extremităfi punctele cp —0 , ’T" , r R n' şi numărul acestor arce e finit, dacă - e un număr rafional. R Orice hipocicloidă poate fi construită cu ajutorul a două cercuri fixe concentrice (Ci), (C2) de raze r\, r2 (v. fig II), considerînd pe fiecare dintre ele cîte un punct mobil, Afj pa (Ci), M2 pe (C2), ambele mişcîndu-se în sensuri contrare cu viteze unghiulare constante, al căror raport e egal cu un număr c. Punctul M, mijlocul segmentului MiM2, descrie o hipocicloidă generală, ale cărei ecuafii (5) au următorii parametri: (1 +c) r\ n 2t * #-> I c 2 c în cazul particular R~2r, ecuafiile (5) devin: x=(r-i-a) cos cp, y = (r — a) sin cp şi punctul M descrie elipsa: ..**.-+ .?2- = i . (r-fa)2 {r — a)2 Pe această proprietate se bazează elipsograful (v.). Hipocicloidele generale se numesc şi hipotrohoide. 1. HipocicEur pl. hipocicluri. Geom.; Cerc care se rostogoleşte fără alunecare pe un cerc de bază fix în interiorul şi în planul lui, pentru ca un punct al epiciclului să descrie o hipocicloidă. 2. Hipocloriji, sine. hipoclorit. Chim.: Săruri ale acidului hipocloros. Hipoclorifii se obfin prin aefiunea clorului asupra hidroxizilor alcalini sau alcalino-pămîntoşi, ca urmare a reaefiei dintre ionul clor şi ionul hidroxil al bazei: CI2 + 2HO* -> OCI- + CI- + H2O. Ei sînt agenţi oxidanfi puternici. Prin încălzirea solufiilor lor apoase degajă oxigen, iar prin tratare cu acizi pun în libertate clor. ProprietăfiI© oxidante ale hipoclorifilor determină utilizarea lor ca decoloranfi în industrie. Hipocloros,‘acid ~ 108 Hipogen Hipoclorifii mai importanţi din punctul de vedere tehnic sînt*. hipocloritul de calciu (folosit în industria textilă şi în industria hîrtiei ca decolorant, în Medicină ca dezinfectant, iar în industria chimică, la obţinerea produşilor cloruraji), hipocloritul de sodki (v. sub Sodiu), etc. j. Hipocloros, acid Chim. V. sub Clor. 2. Hipocrom, efect Chim., Fiz. V, sub Ipsocrom, efect 3. Hipodermă. Biol., Ind. piei.: Ţesut conjunctiv subcutan, care face legătura între derma şi corpul unui animal. Grosimea hipodermei variază, la diferite animale şi la acelaşi animal, în diferitele regiuni ale suprafeţei pielii, fiind mai mare în locurile cu păr mai rar. Hipodermă e constituită din fibre de ţesut conjunctiv neregulate şi laxe, întrepătrunse cu ţesut muscular, cu numeroase vase sangvine, din cari se desprind arterele şi venele orientate spre derma de deasupra, cu ţesut nervos şi, în special, cu ţesut adipos. în jurul rădăcinilor părului, la pieile în cari foliculii piloşi străpung înîreaga dermă, ajungînd cu bulbii în hipodermă, se observă invaginaţii infundibuîiforme ale hipodermei în dermă, similare unor papile. Structura laxă a hipodermei permite deplasarea şi cutarea pielii pe suprafaţa corpului şi jupuirea ei uşoară, fără deteriorarea dermei, fapt important pentru prelucrarea ulterioară în tăbăcării. în cursul operaţiilor preliminare tăbăcirii propriu-zise, hipodermă trebuie îndepărtată complet de pe piele, ceea ce se efectuează prin ştrecuire şi şeruire, ultimele aderenţe fiind eliminate prin egalizare (fălţuire), blanşiruire şi şlefuire. 4. Hipodigme. Paleont.: Totalitatea exemplarelor folosite cari constituie colecţia pentru definirea unei specii. 5. Hipodrom, pl. hipodromuri. 1. Arh.: în antichitatea greacă, incintă cu formă alungită, amenajată pentru exerciţii şi concursuri de călărie, cum şi pentru întreceri de care. Unele hipodromuri erau destinate gimnaziilor, iar altele erau publice. Marije hipodromuri erau similare circului roman, de care se deosebeau în special prin amplasarea boxelor în cari erau ţinuţi caii pînă la începerea curselor. Cel mai cunoscut hipodrom din Grecia antică a fost cel din Olimpia. în epoca bizantină, hipodromul a avut un rol important în istoria Imperiului oriental, deoarece el constituia adevăratul centru civic al oraşului, unde se reunea poporul atît pentru distracţii, cît şi pentru marile solemnităţi ale vieţii publice şi politice. Cel mai important a fost hipodromul din Bizanţ, început de Sep-timius Severus şi terminat de Constantin. 6. Hipodrom. 2. Arh.: Teren sportiv, înconjurat cu o pistă şi avînd de obicei tribune pentru spectatori, destinat curselor de cai şi concursurilor de călărie. 7. Hipoeufecfic, aliaj Mefg.: Aliaj cu concentraţia în componentul caracteristic mai mică decît cea corespunzătoare eutecticului. V. şi sub Aliaj. 8. Hipoeufecfic, ojel Mefg. V. sub Oţel. 9. Hipoeufecfică, fontă Mefg. V. sub Fontă. 10. Hipoeufecfoid, aliaj Mefg.: Aliaj cu concentraţia în componentul caracteristic mai mică decît cea corespunzătoare eutecfoidului. V. şî sub Aliaj. 11._ Hipofizari. Ind. chim., Farm.: Produs medicamentos care conţine pulbere de hipofiză totală. Are acţiune tonică asupra musculaturii netede şi asupra sistemului nervos. 12. Hipofizare. Pisc.: Metodă pentru grăbirea maturaţiei sexuale a peştilor, sub acţiunea gonadotropă a injecţiilor cu extract de hipofiză. Utilizată în practica reproducerii artificiale, pentru obţinerea de reproducători maturi necesari la anumite perioade fixe, asigurînd astfel producerea de puiet mult mai timpuriu decît în condiţii naturale, şi care, dispunînd de o perioadă de nutriţie mai îndelungată, ajunge chiar din primul an la mărimi comercializabile. Hipofizarea e aplicată mult în practică în reproducerea artificială la sturioni, ciprinide şi percide. Practicată la stu- rioni, femelele de morun cu greutăţi variind între 125 şi 127 kg injectate cu 300 mg hipofiză uscată de «păstrugă — la temperatura de 11,5° — s-au mafbrat în 60 de ore, obţinîndu-se circa 10 kg icre mature, ceea ce reprezintă, în medie, 400 000 de icre pentru fiecare femelă. Metoda injectărilor hipofizare, utilizată şi în ciprinicultură' — la reproducerea artificială a crapului, pentru care s-au folosit doze de 3-*-5 hipofize pantru un exemplar de 5 kg — şi a plăticii, a permis, Ia temperatură normală de reproducere, apariţia tuturor instinctelor reproducerii şi depunerea normală a icrelor, la 20 de ore după lansarea reproducătorilor injec* taţi, în basinele de reproducere. în cazul colectării icrelor şi lapţilor prin mulgere, se remarcă curgerea lor cu o uşurinţă neobişnuită. Practicarea metodei poate asigura şi obţinerea unor cantităţi mai mari de alevini de peşti valoroşi, prin folosirea hipo-fizelor de peşti nevaloroşi (de ex. hipofizarea crapului cu extract hipofizar de roşioară). Urmărind evoluţia icrelor de nisetru după efectuarea injecţiilor hipofizare s-au constatat, în unele cazuri, pînă Ia 49% segmentări anormale. Injecfiile hipofizare nu pot înlocui totuşi, în întregime, condiţiile necesare pentru maturaţia normală a elementelor sexuale. 13. Hipofiză, pl. hipofize. Biol., Ind. chim., Farm.: Glandă endocrină, situată sub creier, într-o scobitură a osului sfenoid, Hipofiză e compusă din trei părţi: lobul anterior, lobul posterior şi cel intermediar. în terapeutică prezintă importanţă numai lobii anterior şi posterior. Lobul anterior reprezintă 8/9 din glandă şi conjine mai mulţi hormoni, dintre cari mai importanţi sînt hormonul de creştere şi hormonii cari stimulează funcţionarea altor glande. Astfel, tireostimulina reglează funcţiunea tiroidei, gonadosfimulina A reglează glandele genitale influenţînd maturaţia foiiculilor şi secreţia foliculinei, gonadostimulina B reglează formarea corpului galben şi secreţia progesteronei, iar hormonul lactotrop acţionează asupra secreţiei laptelui. Lobul posterior reprezintă 1/9 din glandă şi secretă trei hormoni mai importanţi: oxitocina, care influenţează contracţiunile uterine, hormonul vasopresor, care reglează tensiunea arterială, şi hormonul antidiuretic, care reglează metabolismul apei în organism. în industria farmaceutică se foloseşte hipofiză de bovine, care are greutatea de ciica 2—2,5 g, şi cea de porcine, care are greutatea de 0,3 g. Hipofiză se recoltează imediat după jupuire, se curăţă de ţesuturile străine şi apoi se conservă în acetonă sau prin congelare. 14. Hipofosfafi, sing. hipofosfat. Chim.: Săruri ale acidului hipofosforic, H4P2O6. Hipofosfatul e neutru cînd toţi ionii de hidrogen sînt înlocuiţi cu cationi de valenţă corespunzătoare, de exemplu Ag4P20e, şi e acid cînd înlocuirea e numai parţială, de ex: Na H3 P206*2 H2 O; Na2H2P206*6 H2 O; Na3HP206*9 H2O. Sărurile acidului hipofosforic sînt greu solubile în apă, iar cele neutre sînt greu solubile chiar în acizi. Hipofosfatul de sodiu, Na4P206, e folosit la separarea thoriului de celelalte pămînturi rare, prin precipitarea hipofos-fatului de thoriu: (4 Na+ + P2064i + (Th4++4 N03-) = ThP206+4 (Na+ +NO3). 15. Hipofosfifi, sing. hipofosfit. Chim.: Săruri ale acidului hipofosforos, H3PO2. Hipofosfiţii sînt solubili în apă şi, prin încălzire, dezvoltă hidrogen fosforat, care se aprinde spontan, cu miros displăcut; cu sărurile de argint, dau un precipitat negru de argint metalic. io. Hipofosforic, acid Chim. V. sub Fosfor. 17. Hipofosforos, acid Chim. V. sub Fosfor. îs. Hipogen. Geol.: Calitatea unui mineral, a unei roci sau a unui proces geologic, de a avea originea în interiorul Pămîntului. Hipogeu 109 Hipparion i. Hipogeu, pl. hipogeuri. Arh.: în sens larg, orice încăpere sau grup de încăperi subterane (cariere, cripte, pivniţe, etc.). în sens restrîns, excavaţie subterană, simplă sau cu aspect de edificiu, care servea drept mormînt în Antichitate. Cuprindea totdeauna una sau mai multe încăperi sepul-crale, în cari erau depuşi morţii, pe un pat funebru sau într-un sarcofag. Adeseori hipogeul e un simplu cavou săpat în pămînt, acoperit cu o movilă de pămînt sau de pieire (tumulus). Uneori au fost folosite vechi cariere sau mine (de ex.: la Teba, Ia Siracuza), iar alte hipogeuri au fost săpate în tuf (de ex. mormintele etrusce, unele catacombe creştine) sau în stîncă. în unele ţinuturi, pereţii sînt decoraţi cu fresce reprezentînd scene din viaţă sau din lumea morţilor (de ex. hipogeurile din necropolele egiptene). Uneori hipogeul e semnalat Ia exterior prin faţade sculptate (ca în necropolele din Persia, Lycia, Cyrene). Numeroase hipogeuri sînt construite în întregime în piatră (mormintele din Micena şi de pe Via Appia). Marile hipogeuri seamănă adeseori cu un cartier de oraş, uneori chiar cu două etaje, care a fost îngropat. Hipogeurile au fost folosite în aproape toate ţările din civilizaţia antică (în Siria, Fenicia, Persia, Asia Mică, Africa, Grecia, Italia, Sicilia, Sardinia, şi în special în Egipt, cele mai renumite din această ţară fiind hipogeurile din Valea regilor, unde se găsesc numeroase morminte ale regilor din dinastiile XVII1--XX şi cari sînt adevărate palate subterane, cu multe camere, coridoare şi scări, de forme foarte regulate şi distribuite după un plan sistematic). Unele hipogeuri prezintă un plafon în formă de boltă piramidală; altele au însă un plafon format din platbande largi, separate de chesoane rectangulare, susţinute uneori de pilaştri puternici plasaţi Ia intersecfiunea platbandelor. \j 2» Hipologie. Zoot.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul calului. 3. Hipomefrie. Zoot.: Ramură a Zootehniei, care face clasificarea cailor după anumiţi coeficienţi obţinuţi din raportul dintre greutate, înălţime sau dimensiuni ale altor părţi ale corpului. 4. Hipomefru, pl. hipometre. Zoot.: Instrument de măsură a dimensiunilor lineare ale părţilor corpului animalelor: lungimea, înălţimea, etc. E constituit dintr-o riglă de lemn gradată, pe care e solidarizată, la o extremitate, o clemă cu un braţ articulat, şi dintr-un cursor echipat cu un dispozitiv de blocare (cu şurub sau cu pană) şi pe care e articulat al doilea braţ; cele două braţe articulate sînt aduse, Ia măsurare, în poziţie perpendiculară pe riglă, iar Ia transport sînt rabăţute şi alipite de riglă (v. fig.). 5. Hipoparia. Paleont.: Ordin de Tri-lobiţi care cuprinde forme cu sutura facială vizibilă pe faţa ventrală (v. şi sub Trilobiţi). e. Hipopeda, pl. hipopede. Geom.: Curbă de intersecţiune a unei sfere şi a unui cilindru de rotaţie tangent interior sferei. în raport cu un reper cartesian ortogonal Oxyz, avînd originea O în centrul sferei şi planul Oxy perpendicular pe generatoarele cilindrului, ecuaţiile curbei sînt: /4\ x2-\-y2-\-z2—r2=0 V ; x2+(y-a)2-{r-a)2 = 0, r fiind raza sferei. Curba există dacă sînt îndeplinite condiţiile de inegalitate —**■<#<-fr şi, în acest caz, are un punct dublu în punctul de contact între sferă şi cilindru şi două vîrfuri în punctele comune sferei şi dreptei: x = 0, y — r—2 a. Curba are forma cifrei opt descrise pe sferă şi din această cauză se mai numeşte lemniscată sferică. Planele Oxy, Oyz sînt plane de simetrie a curbei cari se proiectează ortogonal pe planul Oyz după parabola: x = 0, z2 = 2a(r—y). Fasciculul de cuadrice cari confin hipopeda e format din cuadrice de rotaţie. Hipopeda e reprezentată parametric de ecuafiile: i x — 2 (a — r) sin cp cos cp, (2) f y = r+2(a-r) sin2 cp, \ 2= — 2 's/a (r—a) sin cp. 7. Hiposceniuni. Arh. V, sub Orchestră. 8. Hipostil. Arh.: Calitatea unei încăperi, a unei săli sau a unui apartament din palatele sau templele egiptene de a avea tavanul susfinut de coloane. Cel mai cunoscut exemplu e sala hipostilă din Karnak. 9. Hipostom. Paleont.: Piesă chitinoasă ventrală situată în partea superioară a gurii la Triiobifi (v.). Sin. Labrum. 10. Hiposulfaf. Chim.: Numire improprie a sării acidului diiionic, H2S2O6, care corect se numeşte ditionat (v.). 11. Hiposulfif. Ind. chim.: Sare a acidului tiosulfuric, H2S2O3, care impropriu e numit şl acid hiposulfuros, de unde derivă şi numele sării hiposulfit. Sin. Tiosulfat (v.). 12. Hiposulfuros, acid Ind. chim. V. sub Sulf. 13. Hipotenuza, pl. hipotenuze. Geom.: Var. Ipotenuză (v.). 14. Hipofermal. Geol.: Caracterul asociafiilor de minerale formate pe cale hidrotermală, în condifii de temperatură înaltă. 15. Hipofrachelium. Arh.: Porfiunea superioară a unei coloane, situată imediat sub ultima mulură a capitelului, şi care formează un fel de gît al acesteia. Sin. Colaron, Gît, Gorjă. ie. Hipoxanfină. Chim. biol.: C5H4ON4. 6-Hidroxipurina. Sub-stanfă din grupul purinei, foarte răspîndifă în organismul plantelor şi al animalelor. Se prezintă sub forma de pulbere cristalină, care Ia 150° se descompune fără să se topească. Se formează prin dezaminarea cu acid azotos sau pe cale enzimatică a ade-ninei, component al acizilor nucleici. Se obfine pe cale sintetică, plecînd de la tiouree şi ester cian-acetic. Se prepari, de asemenea, din triclor-purină, prin hidroliză parfialăşi reducere. Sin. Sarcină. 17. Hipparion. Paleont.: Mamifer imparicopitat, din familia Equidae, foarte răspîndit în Pliocenul din Europa şi din Asia. De mărimea unui asin, avea picioare cu trei degete (tri-dactil), dintre cari mijlociul, mult mai dezvoltat, iar degetele laterale, scurte, nu mai atingeau pămîntul. Măselele, cu coroană înaltă şi cu numeroase încreţituri de smalf, aveau o insulă de smalf caracteristică, prin care se deosebesc de cele ale genului Equus. A evoluat la sfîrşitul Miocenului din Merychippus din America de Nord, ajungînd prin migrafiune în Asia şi în Europa, unde caracterizează fauna de mamifere pliocene (fauna cu Hipparion). în Eurasia e reprezentat prin numeroase specii cari s-au menfinut pînă în ,Villafranchian, în timp ce în America de Nord ultimii reprezentanfi se găsesc în Ponfianul de pe coasta Pacificului. Prin forme robuste (Hypsohipparion), în Africa persistă şi în Pleistocenul inferior. Hipomefre. a) penfru măsuraf animale mari; b) pentru măsurat animale mici. Jr=eC~- OH HO sC-------N 1| A 7 \ Nî—ic ?NHX Hippurifes 110 Hisfazarînă Cele mai cunoscufe specii din Europa sînt Hipparion gra-ciIe Kaup (formă robustă) şi Hipparion mediterraneum Hensel (formă zveltă). în fara noastră, resturile acestui ecvideu au fost identificate în Sarmafianul mediu de Ia sud-est de Iaşi (Dealul-Păun); în Meofianul de la Zorleni; în regiunea Vrancea (pîrăul Gălimea); în Dacianul de Ia Bereşti, Măluşteni, Berevoeşii-Muscel. Localităţile clasice din Europa în cari s-au găsit resturi de Hipparion sînt: Pikermi, Samos (Grecia), Tarackleia, Ciobruci, Cimişlia, Novoelisavetovka, etc. (URSS), Mont-Leberon (Valea Ronului-Franfa), Eppelsheim (Germania), etc. Sin. Hippotherium. î. Hippurifes. Paleont.: Lameiibranhiat din grupul Rudistae, ale cărui valve sînt modificate datorită fixării: valva dreaptă conică-alungită, prinsă de substrat prin vîrf; cea stîngă, oper-culară, slab convexă sau concavă. Pe suprafafa valvei fixate se observă coaste logitudinale şi 2-"3 şanfuri paralele cu coastele; suprafafa valvei opercu-lare e poroasă, cu deschideri ovale apropiate (osculi). Structura valvei drepte cuprinde un strat extern gros şi un strat intern neted. Stratul extern se îndoaie spre interior, formînd trei creste corespunzătoare celor trei şanfuri externe: creasta ligamentară (L) şi pilierii (E anterior, S posterior), în dreptul crestei ligamentare se găseşte un dinte în forma literei H, mărginit de două fosete dentare, locaşul celor doi dinfi de pe valva operculară. între foseta posterioară şi stîlpul S se găseşte o lamă pe care se prindea muşchiul posterior; cel anterior era fixat pe peretele cavităfii, între pilierul E şi foseta anterioară. Animalul ocupa numai porfiunea superioară a cavităfii, secretînd în partea inferioară pereţi concavi, anas-tomozafi. Valva stîngă (operculară) are aceeaşi structură: un strat infern neted şi un strat extern străbătut de canale fine, cari se reunesc în canale din ce în ce mai mari, acestea deschi-zîndu-se împrejurul valvei. Pe partea inferioară a acestei valve e dezvoltată fîfîna, sub forma unui dinte anterior puternic, la baza căruia se prindea muşchiul anterior, un dinte posterior lamelar şi o lamă mioforă, pe care se prindea muşchiul posterior, între cei doi dinfi, de o parte şi de alta a crestei ligsmen-tare, o fosetă dentară în formă de 8 era locaşul dintelui din valva dreaptă. La diferite forme, aceste caractere variază şi sînt luate în considerafie Ia clasificarea Hipurifilcr, cari se împart în: Hipu-ritide fără pori (Torreifes, Cretacicul superior); Hipuritide cu pori (Hippurites s. str., Turonian-Danian); Hipuritide cu îndoituri multiple (Batolites, Sanfonian, Pironea, Campanian-Maes-trichtian). Hipurifii au trăit în grupe de indivizi, formînd calcare cu Hippurifes sau recife cu Hippurifes. în fara noastră sînt frecvenfi,în faciesul de Gosau, dezvoltat în Rarău, Ia Cisnădie-Sibiu, în Pădurea Craiului, etc., speciile Hippurites cornuvaccinum Goldf. şi Hippurifes radiosus. 2. Hipso-. V. şî sub Ipso-. 3. Hipsocrom, efecf ~ Chim., Fiz. V. Ipsocrom, efect 4. Hipsocromie. Chim., Fiz. V. Ipsocromie. 5. Hipsograf, pl. hipsografe. Te/c. V. Ipsograf, sub Ipso-metru. e. Hipsografică, curbă Hidr. V. Ipsografică, curbă 7. Hipsografie. Gen., Geogr. V. Ipsografie. 8. Hipsomeîrică, formulă V. Ipsometrică, formula 9. Hipsomefrie. Topog., Geod. V. Ipsometrie. 10. Hipsomefru, pl. hipsomefre. 1. Te/c., Topog. V. Ipsc- metru. 11. Hipsomefru. 2. Silv.: Sin. Dendrometru (v.). Var. Ipso-metru. 12. Hipsofermomefru, pl, hipsofermomefre. Topog. V. Ipso-fermomefru. 13. Hipurază. Chim. biol.: Enzimă din grupul hidrolazelor. Face parte din subgrupul enzimelor cari hidrolizează legătura amidică (amidaze). Acfiunea sa specifică consistă în scindarea acidului hipuric în acid benzoic şi glicocol. Sin. Hipuricază, Hisfocim. 14. Hipuric, acid Chim. biol.: C6H5—CO—N H—CH2—COOH. N-Acil-derivat al glicocolului cu benzoilul. Are p. t. 190°. A fost izolat din urina calului. E produs în organismul tuturor mamiferelor. Are importantul rol fiziologic de a fixa acidul benzoic provenit prin oxidarea unor omolog? ai săi şi de a-i elimina prin urină ca acid hipuric. Sin. Benzoil-glicocol. t5. Hipuricază. Chim. b/o/»: Sin. Hipurază (v.). ie. Hirudină. Biol., Ind. alim.: Subsfanfă extrasă din lipitoare (Hirudinea), care previne coagularea sîngelui. Se foloseşte în concentraţia de 1,5°/oo. i7. HirudSsiiculfyră: Creşterea lipitorilor pentru necesifăjile medicinii populare. io. Hisîngerif. Mineral.: Silicaf de fier hidratat, din grupul alofanului, cu compozifie variabilă. Se prezintă sub formă de mase amorfe, compacte, reniforme, de culoare neagră ca smoala, cu luciu gras-sticlos. Are urma verde-brună, spărtura concoidală; e casant şi transparent. Are duritatea 3 şi gr. sp. 2f6“-3. E optic isotrop, cu indicele de refracfie variabil. 19. Hîsop, ulei eferic de Ind. chim.: Ulei eteric extras din iarba perenă Hyssopus officinalis L., din familia Labiatae. Aceasta creşte în stare naturală pe fărmurile Mediteranei, în zonele temperate ale Asiei şi e cultivată în Sudul Franfei. Randamentul de distilare e de 0,15*"0,3% Ia planta proaspătă şi de 0,3*”0I8% Ia planta uscată. E un ulei cu miros agreabil, aromatic, uneori camforat, cu gust uşor amar. E solubil în alcool. Uleiul confine peste 50% l-pinocamfonă şi în resf alde-hide, a- şi (3-pinen, camfen, l-pinocamfeol. Se utilizează ca aromă pentru lichioruri amare, în parfumerie pentru apele de colonie, şi în Medicină, ca tonic. 20. Hisfamină. Chim. biol.: Amină biogenă sau proteino-genă, care rezultă din decarboxilarea histidinei. Are gr. mol. 111,15, p. t. 86 (in tub închis) *.__p p,, pj, . > i» şi p.f, 209-210°. N C—CH2~CH2—NH2 Se găseşte în ergof (cornul j| || secarei), cum şi în hipofiză, HC CH mucoasa intestinală, etc. Se pre- NH pară industrial din aminoacidul histidină, prin decarboxilare produsă de bacterii sau realizată prin tratare cu acid sulfuric diluat la 270°. Histamina se poate obfine, de asemenea, sintetic, şi din butindiol. în organism, în cantităfi mici, histamina produce efecte fiziologice puternice. Ea stimulează muşchii netezi şi glandele şi are un efect dilatant asupra capilarelor şi contractant asupra uterului. E un toxic violent. în terapeutică se întrebuinţează clorhidraful de hisfamină, C5H9N3-2 HCI, numit şi diclorhidrat de imidazoIii-4-((3-etilamină), care se prezintă ca o pulbere albă, cristalină, higroscopică, fără miros, cu gust acru, uşor solubilă în apă şi în alcool, insolubilă în eter. Are gr. mol. 184,08 şi p. f. 240°. E un stimulent fiziologic al secrefiei gastrice şi al tonusului musculaturii netede; provoacă vasodilatafie periferică. Sin. Imida-zolil-4-(|3-etilamină). 21. Hisfazarină. Chim.: 2,3-Dihidroxianfrachinonă. E un isomer al alizarinei, care se obfine, împreună cu aceasta, în cursul sintezei din anhidridă ftalică şi pirocatehină. Spre deosebire de alizarină, hisfazarina nu frece prin oxidare în pur-purină. Histereza 111 Hîrfie 1. Hisfereză. Fiz. V. Isterezis. 2. Histerezis. Fiz. V. Isterezis. 3. Histidază. Chim. N---C—CH2— CHNH2— COOH HC CH \/ N H biol.: Enzimă din grupul hidrolazelor, subgrupul amidazelor. Hisfidaza e o cicloamidază cu acţiune specifică asupra 1-histidinei. 4. Hisfidină. Chim. biol.: Aminoacid esenţial care intră în constituţia globinei din sînge şi a multor altor proteine. Se prezintă sub formă de cristale foarte dure, solubile în apă. Are gust dulce şi alcalin în acelaşi timp. Prin decarbo-xilare dă o bază azotata, histamina (v.). Sin. 4(5)-imidazolil-3-alanină. 5. Hisfochimie. Biol. V. Istochimie. e. Histocim. Chim.: Sin. Hipurază (v.). 7. Histogramă, pl. histograme. Gen., Tehn. V. Istogramă, sub Diagramă 1. s. Histohemine. Chim. biol. V. Istohemine. o. Histoiogie. Biol. V. Istologie. 10. Hîsfoite, sing. histonă. Chim. biol.: Proteine bazice, solubile, cu o constituţie relativ simplă, apropiată de a prot-aminelor. Histonele se găsesc în globulele roşii din sîngele păsărilor, în nucleoproteidele din timus, în spermatozoizi şi în ţesutul embrionar. Sînt constituite, în cea mai mare parte, din aminoacizi bazici, între cari predomină lizina şi histidina. 11. Historial. Arh., Arfă. V. Istoriat. 12. Hîngaş, pl. hîngaşe. Ind. făr.: Jgheab la teascurile ţărăneşti folosite la prepararea vinului. 13. Hînţău, pl. hînfăurl. Ind. făr.: Bancă cu pîrghie- cleşte de fixare folosită de rotar pentru a menţine imobile spiţele, cînd se cioplesc cu cuţitoaia. E construită ca şi scăunoaia de dogar. Sin. Scaun de spiţe. 14. Hîrciog, pl. hîrciogi. Zoot.: Cricetus cricetus L. Mami- fer rozător din familia Muridae, originar din stepele Asiei, răspîndit şi în ţara noastră, prin cîmpiile cultivate, poieni, în grădini, la marginea pădurilor şi în tufişurile de arbuşti. Are corpul scurt (pînă ia 30 cm) şi îndesat, terminat cu o coadă mică şi subţire, şi acoperit cu o blană castanie pe spate, neagră pe pîntece, iar la cap, în dreptul obrajilor, are cîte o pată galbenă; fălcile au cîte o pungă pentru depozitarea proviziei de seminţe, pe care o transportă în galerii în vederea hibernării. Are mişcări vioaie, poate face salturi aprecia- bile, iar Ia nevoie e şi înnofător. Se hrăneşte cu grăunţe, în special de in, cu boabe de fasole şi de mazăre. Odată cu scăderea temperaturii, prin noiembrie, astupînd canalele de ieşire şl de intrare, se retrage într-un anumit compartiment al vizuinii, unde hibernează pînă în februarie, cînd se trezeşte şi începe să consume din rezervele înmagazinate. Blana hîrciogului, numită hamster, de calitate superioară, moale şi rezistentă, se valorifică în industria blănurilor. Fiind un dăunător în agricultură, se combate prin prinderea cu ajutorul capcanelor, prin momeli toxice, prin inundarea cuibului sau prin gazarea acestuia cu gaze toxice (cloro-picrină, anhidridă sulfuroasă, sulfura de carbon) şi săparea galeriilor. îs. Hîrdău, pl. hîrdaie. Ind. făr.: Sin. Ciubăr (v.). 16. Hîrlef, pl. hîrleţe. Tehn., Mine, Agr., Silv.: Sin. Cazma (v.). 17. Hîrlostea, pl. hîrlostele. Prep. min.: Plan înclinat, construit din scînduri, sprijinit pe picioare de lemn şi acoperit cu pînză de lînă scămoasă, care serveşte la reţinerea firişoa-relor de aur din nisipurile aurifere cari se spală cu apă. 18. Hîrtie, pl. hî rfii. Ind. hîrt.: Produs industrial papetar în formă de foaie, obţinut, în general, prin împîslirea fibrelor vegetale (fibre celulozice) cu sau fără adaus de fibre animale, minerale, artificiale sau sintetice şi de materiale de umplutură, de încleire şi de colorare. Fabricarea hîrfie i, de Ia prepararea pastei do hîrtie pînă la împachetarea produsului finit, comportă următoarele faze principale: obţinerea pastei de hîrtie, omoge-neizarea şi reglarea consistenţei şi a debitului pastei de hîrtie, epurarea pastei de hîrtie, fabricarea propriu-zisă pe maşina de fabricat hîrtie, finisarea hîrtiei brute şi operaţiile finale (sortarea, numărarea, cîntărirea, împachetarea, etc.). Ca operaţii secundare şi anexe, procesul tehnologic al fabricării hîriiei mai cuprinde recuperarea fibrelor din apele de scurgere şi reutilizarea apelor grase şi a bracului. Materiile prime folosite la fabricarea hîrtiei (respectiv Ia prepararea pastei de hîrfie) sînt semifabricatele fibroase şi apa, iar în ultimul timp, pentru fabricarea unor hîrtii speciale (de ex.: hîrtii rezistente la diverşi agenţi chimici sau la temperaturi înalte, hîrtii de filtru speciale, etc.), şi fibre organice sintetice (de ex.: nylon, orlon, dacron, etc.), fibre minerale (de ex.: asbest, sticlă, zgură, etc.), etc. Semifabricatele fibroase (v.) mai importante folosite la fabricarea hîrtiei sînt următoarele: pasta mecanică de lemn albă, obţinută din lemn de răşinoase (molid şi brad), întrebuinţată în special ia fabricarea hîrtiilor inferioare de tipar (de ex. hîrtia pentru ziare) şi, în proporţii mai mici, a hîrtiilor semifine (semiveline), şi din lemn de plop, întrebuinţată la fabricarea hîrtiilor de tipar voluminoase (cu greutate specifică aparentă mică) de calitate bună; pasta mecanică de lemn brună, cu rezistenţă şi elasticitate mai mari, folosită la fabricarea hîrtiilor inferioare de ambalaj, şi a diverselor hîrtii industriale; celuloza sulfit, de lemn de răşinoase (v. sub Celuloză), neînălbită şi înălbită, întrebuinţată la fabricarea majorităţii hîrtiilor, cărora Ie conferă proprietăţile de rezistenţă şi de elasticitate necesare; celuloza sulfat, de lemn de răşinoase neînălbită, folosită în special Ia fabricarea hîrtiilor rezistente de ambalaj (hîrtie pentru saci), a hîriiilor elecfroizolante, a hîrtiei pentru sfoară şi a diverselor hîrtii industriale (hîrtie pentru tuburi textile, hîrtie-suport pentru abrazivi, etc.), şi înălbită, pentru fabricarea hîrtiilor de tipar opace şi a hîrtiilor de tipar cu celuloze de lemn de foioase sau da plante anuale; celulozele înnobilate pot înlocui parţial pasta de bumbac înălbită la sorturile de hîrtie respective (de ex.: hîrtia sugătoare, hîrtia imitaţie de piele, etc.); celulozele sulfit sau sulfat înălbife de foioase, în special de plop, mesteacăn şi fag, conferă hîrtiei calităţi bune de imprimare şi sînt întrebuinţate la fabricarea hîrtiilor de tipar superioare; celulozele obfinute din plante anuale şi din deşeuri agricole (de ex.: stuf, esparto, bambus, paie, bagasă, etc.) tind să înlocuiască celulozele preparate din lemn de răşinoase, în toate sorturile de hîrfie şi în special la hîrtiile de scris şi tipărit; pasta de cîrpe, întrebuinţată la fabricarea hîrtiilor fine, speciale (de ex.: hîrtie de ţigarete, hîrfie pentru bancnote, hîrfie de filtru, hîrtie pentru documente, titluri, etc.); semicelulozele, obţinute din lemn şi din plante anuale, cari cuprind o serie de semifabricate fibroase cu randamente superioare celulozelor (60—85%) şi cu calităţi tehnologice intermediare între pasta mecanică şi celuloză (celuloze de mare randament, paste semi-chimice, paste chimico-mecanice, etc.), sînt întrebuinţate în special la fabricarea hîrtiei pentru carton ondulat şi înlocuiesc parţial celuloza, la hîrtiile inferioare de tipar şi de ambalaj; pasta de maculatură, întrebuinţată la fabricarea hîrtiilor inferioare de ambalaj, iar cînd e decernelizafă şi înălbită poate fi folosită şi Ia fabricarea hîrtiilor albe de calitate mai bună. Apa, care se întrebuinţează în procesul de fabricaţie în cantităţi de 300—1000 I pentru 1 kg hîrtie, trebuie să înde- Hîrfie 112 Hîrtîe plinească următoarele condifii: să fie limpede (conţinutul în suspensii 0—10 mg/l); să aibă duritatea maximum 12 grade germane şi ţH 6,5—7,2; să conţină bioxid de carbon maximum 10 mg/l, tier maximum 0,1 mg/l, mangan maximum 0,05 mg/l; să nu conţină cantităţi prea mari de silice. Economisirea apei proaspete în procesul de fabricaţie a hîrtiei se realizează printr-un circuit complet închis al apei de fabricaţie, în care se reutilizează în întregime apa de scurgere de la maşina de fabricat hîrtie, de la moara de pastă, etc. Din cauza acumulării de mucilagii, de bacterii (în conducte, rezervoare, etc.) şi a spumei, cum şi din cauza înfundării duzelor şi a ţevilor stropitoare cari servesc la curăţirea sitelor sau a flanelelor, procedeul nu e însă totdeauna practic. S-au adus totuşi unele îmbunătăţiri prin introducerea dezinfectanţilor, folosirea de mecanisme speciale cari permit utilizarea apelor grase la ţevile stropitoare, etc. Materialele auxiliare mai importante folosite la fabricarea hîrtiei sînt următoarele: materiale de încleire, materiale de umplere şi materiale de colorare, şi, în ultimul timp, răşini sintetice şi latexuri naturale şi sintetice, pentru obţinerea hîrtiilor rezistente în stare umedă, imitaţie de piele, etc. Materialele de încleire sînt: cleiul de colo-foniu, cel mai întrebuinţat, la încleirea în masă a majorităţii hîrtiilor, şi care se obţine prin saponificarea colofoniului cu soluţii alcaline, din dispersiuni de colofoniu liber (cleiuri tip Bewoid), sau prin disolvarea Ia rece a colofoniului cu o soluţie de sodă caustică (cleiuri tip Delthirua); cleiul de amidon (sub forma de soluţie 4% amidon de cartofi gelafinizaf, sau soluţie 25% amidon solubil), sau paperina (amidon modificat), folosit ca adaus la cleiul de colofoniu, pentru a anula friabilitatea acestuia, sau pentru îmbunătăţirea tuşeului şi a sunetului hîrtiei; reţinerea materialelor de umplere; împiedicarea „pră-fuirii" hîrtiei la operaţiile ulterioare de tipărire; mărirea rezistenţei la radere; silicaful de sodiu (sticla solubilă), întrebuinţat singur sau în amestec cu clei de colofoniu, uneori şi cu clei de amidon, pentru a da hîrtiei de tipar rezistenţă Ia cernelurile de tipar, pentru a mări gradul de reţinere a materialelor de umplere şi randamentul de încleire cu colofoniu, pentru a da sunet, etc.; cleiul animal de piele sau de oase, întrebuinţat în trecut la încleirea hîrtiei Ia suprafaţă, e folosit astăzi mai puţin, pentru hîrtii speciale, cari necesită „sunet" sau rezistenţă la radere (de ex.: hîrtia pentru bancnote, unele hîrtii de desen); cleiurile emulsionate, constituite dintr-un amestec de colofoniu cu ceară montană sau parafina îmbunătăţesc stabilitatea dimensională şi aşezarea plană (fără ondulaţii) a hîrliei, însă îi micşorează rezistenţa şi, în proporţii mai mari, au un efect hidrofob; cleiurile obfinute din răşini sintetice (de ex. răşini 'melamino-formaidehidice, ureo-form-aldehidice, polietileniminice, etc.), folosite la fabricarea de hîrtii cu caracteristici speciale, în special rezistente în stare umedă (de ex.: hîrtii pentru cartografie, hîrtii pentru cretare, etc.); cleiul de bifum, folosit la încleirea hîrtiilor de ambalaj impermeabile şi izolante, cum şi a cartoanelor pentru încălţăminte; sulfatul de aluminiu (sub forma de soluţii de sulfat de aluminiu tehnic, de alaun de potasiu sau de alaun de amoniu) se întrebuinţează la precipitarea şi fixarea cleiului de colofoniu şi a altor agenţi de încleire în masă. Materiale de umplere, în general albe, insolubile în apă, cu granulaţie fină şi inactive din punctul de vedere chimic cu ceilalţi componenţi ai pastei de hîrtie, sînt următoarele: caolinul şi talcul, întrebuinţate la fabricarea celor mai multe hîrtii inferioare şi semifine (semiveline) de scris şi tipărit; gipsul, lenzina, sulfatul de calciu deshidratat (analina) şi sulfatul de bariu (blanc fix, baritină), întrebuinţate la prepararea maselor de acoperire pentru hîrtiile cretate şi ca materiale de umplere în paste pentru hîrtii superioare şi subţiri de tipar; creta naturală şi carbonatul de calciu precipitat sau carbonatul de magneziu, întrebuinţate în special Ia fabricarea hîrtiei de ţigarete; bioxidul de titan, folosit pentru hîrtiile de tipar cele mai fine. La hîrtiile superioare (veline) de tipar se foloseşte şi un material de umplere fibros pe bază de silicat de calciu, care se obţine chiar în fabricile de hîrtie, prin tratarea silicafu-lui de sodiu cu clorură de calciu, în prezenfa fibrelor de celuloză. Coloranţii întrebuinţaţi la fabricarea hîrtiei sînt în special coloranţi organici solubili în apă, şi, în măsură mai mică, coloranţi organici insolubili (pigmenţi organici); pigmenţi i minerali nu se folosesc aproape deloc. Coloranţii organici întrebuinţaţi cel mai mult sînt următorii: coloranţii bazici cu afinitate bună pentru fibrele cari con|in incrustanţi (de ex.: paste mecanice, semiceluloze, celuloze neînălbite, etc.) şi cari se întrebuinţează în special la colorarea hîrtiilor inferioare, încleite şi neîncleite; coloranţii acizi, cari, neavînd afinitate bună pentru fibrele papetare, trebuie fixaţi pe fibră cu sulfat de aluminiu şi sînt întrebuinţaţi, în general, la colorarea hîrtiilor încleite; coloranţii substanfivi sau direcţi, cu afinitate mare pentru fibra de celuloză, pe care o colorează direct, fără adaus de agenţi de fixare, şi cari se întrebuinţează, în general, Ia colorarea hîrtiilor superioare (fine) fără conţinut de pastă mecanică şi a hîrtiilor neîncleite (hîrtii sugătoare), a hîrtiilor melate (la cari fibrele din compoziţia pastei sînt colorate diferit), cum şi a hîrtiilor fără pastă de lemn, încleite, cărora li se cere rezistenţă bună la lumină, Ia apă, la frecare (radere) şi la căldură; pigmenţii organici insolubili în apă, aderenţi la fibră numai pe cale mecanică şi fixaţi prin încleire sau prin adaus de sulfat de aluminiu, rezistenţi Ia lumină, la apă, la acizi şî alcalii, se întrebuinţează numai la colorarea hîrtiilor celor mai fine, cărora li se cere o rezistenţă bună a culorii, şi numai pentru nuanţe deschise sau mijlocii. Prepararea pastei de hîrfie cuprinde următoarele operaţii tehnologice: pregătirea semifabricatelor fibroase şi măcinarea, iar pentru anumite sorturi de hîrfie, şî încleirea, umplerea şi colorarea. Pregătirea semifabricatelor fibroase consistă în destrămarea şi mărunţirea lor înainte de a fi introduse în instalaţiile de măcinare, pentru a scurta „furnusul" (durata) măcinării, a evita formarea de noduri şi de aglomerări în pasta de hîrfie şi pentru a uşura transportul semifabricatelor în rezervoarele de alimentare a utilajelor de măcinat. în instalaţiile mai vechi se foloseau în acest scop diverse maşini de destrămat (v. şî sub Destrămare 1), în special kollerganguri, recomandate pentru fabricarea celulozei din paie şi din esparto, iar pentru tăierea sulurilor semiuscate se utilizează un cuţit circular cu cărucior. în instalaţiile moderne şi în special Ia instalaţiile de măcinare continue se folosesc, pentru destrămarea semifabricatelor fibroase, desfrămătoare hidraulice (v. sub Desfrămăfor 1), în special hidrapulperul (v.), în cari se obţine o pastă cu consistenţă mică (3—8%), care poate fi transportată prin pompare. Măcinarea pastei de hîrtie (v.) se poate executa discontinuu, cu ajutorul holendrelor (v.) (de ex. pentru fabricarea hîrtiilor fine şi semifine şi a mai multor sorturi de hîrfie pe aceeaşi instalaţie, cu* schimbări frecvente de sorturi sau de culoare), sau în instalaţii continue formate din agregate avînd Ia bază rafinoare conice sau rafinoare cu discuri (pentru aproape toate sorturile de hîrtie şi, în special, pentru hîrtii de masă cari se fabrică pe maşini de mare viteză, de exemplu pentru hîrtia de ziare, hîrtia de ambalaj, etc.). Operaţiile de încleire, umplere şi colorare se execută de obicei concomitent cu măcinarea, încleirea şi colorarea pufîndu-se executa şi după formarea hîrtiei pe maşină. Hîrfie 113 Hîrfie încleirea hîrtiei (v.) se realizează fie la suprafaţă (pe foaia de hîrfie), fie în masă (în pasta de hîrtie), pentru anumite hîrtii speciale (de ex.: hîrtia de bancnote, hîrtia superioară de desen, etc.), folosind succesiv ambele sisteme. Hîrtia încleită e mai rigida, se prăfuieşte mai pujin la tipărire şi are o rezistentă mai mare. Umplerea hîrtiei e operaţia prin care se înglobează în hîrtie o cantitate de materii minerale fin divizate (materiale de umplere), pentru a-i da calităţi mai bune de tipărire şi opacitate; pentru a îmbunătăţi satinajul; pentru a mări, în general, gradul de alb şi a îmbunătăţi stabilitatea dimensională a hîrtiilor; pentru a regla viteza de ardere a hîrtiei (de ex. la hîrtia de ţigarete), etc. Un adaus exagerat de umplutură poate produce însă efecte contrare, şi anume: scăderea rezistenţei şi a încleirii, prăfuirea în timpul tipăririi, accentuarea fenomenului de „dublă-faţă" (diferenţierea care se produce pe maşina între cela două feţe ale hîrţiei, etc.). Colorarea hîrtiei e operaţia prin care se modifică, cu ajutorul coloranţilor, culoarea de bază a hîrtiei. Ea cuprinde colorarea propriu-zisă şi nuanţarea hîrtii lor albe, şi se realizează în masă, prin imersiune şi prin imprimare sau vopsire la suprafaţă. Există şi procedee speciale da colorare, pentru obţinerea hîrtiilor de efect (de ex.: a hîrtiilor melate, a hîrtiilor de tapete, etc.). Colorarea hîrtiei în masă consistă în adăugarea soluţiei sau a suspensiei de coloranţi în pasta de hîrtie în timpul măcinării. Fixarea coloranţilor pe fibră se face prin încleire sau numai prin adaus de sulfat de aluminiu. Colorarea hîrtiei prin imersiune consistă în trecerea hîrtiei gafa fabricate prin soluţii de coloranţi (de obicei acizi), pe maşini speciale de vopsire. Procedeul se utilizează pentru hîrtiile de mătase şi creponate, pantru hîrtiile decorative cu gramaj mai mare şi, uneori, şi pentru hîrtiile sugătoare şi pergaminate. Colorarea hîrtiei prin imprimare se execută pe una sau pe ambele feţe ale hîrtiei, folosind coloranţi (aceiaşi ca şi la colorarea prin imersiune) în soluţie sau în suspensie. Aplicarea soluţiei sau a suspensiei se face prin: imprimare cu ajutorul unor cilindre cu cauciuc, cu pîslă sau cu alt material potrivit; vopsire cu mîna sau cu maşini speciale de tipul celor cu perii; pulverizare cu aer comprimat, etc. (pentru colorarea cu şabloane şi pentru colorarea hîrtiilor de efect); cu ajutorul unuia sau al mai multor valţuri de calandru. Pentru nuanţarea hîrtiilor albe se folosesc recent produse chimice cari, fără a fi substanţe colorante, produc „înălbire optică" (v. sub înălbire). Ele absorb radiaţia ultravioletă şi o transformă în radiaţie albastră-violetă, vizibilă. Omogeneizarea şi reglarea debitului şi consistenţei pastei de hîrfie. Omogeneizarea se practică la pasta de hîrtie măcinată în holendre pentru a se egaliza (compoziţia, consistenţa, gradul de măcinare, etc.) diferitele şarje. Aceasta se obţine cu ajutorul unui rezervor (butie) de amestecare, a cărui capacitate corespunde volumului a 3—5 holendre, echipat cu un agitator mecanic cu palete sau cu o pompă de circulaţie, care serveşte la transportul materialului la rezervoarele de rezervă ale maşinii de j fabricat hîrtie. (Rezervoarele se construiesc din beton sclivisit hidrofug, iar pentru hîrtiile mai fine, căptuşit cu plăci de faianţă.) Reglarea debitului şi a consistenţei pastei de hîrtie care fese din rezervoare spre maşină e necesară penfru a se putea menţine un anumit gramaj (v.). Această reglare se efectuează: manual, prin scoaterea materialului din rezervoare cu ajutorul unei roţi cu cupe, sau cu o pompă, într-o cutie de reglare care are o deschidere reglabilă cu ajutorul unui oblon, şi al unui fus cu scală gradată, — sau automat, cu ajutorul regulatoarelor de consistenţă şi de debit, simple sau combinate. Epurarea pastei de hîrfie se efectuează penfru eliminarea impurităţilor (nisip, rugină, impurităţi mecanice, etc.) şi a nodurilor (aglomeraţii de material fibros, fibre mai groase, etc.) din pasta de hîrtie diluată înainte de a intra în maşina de fabricat hîrtie. La maşinile mai vechi, eliminarea impurităţilor grele se face trecînd suspsnsia de material diluat printr-un daznisipar (v.); la maşinile de construcţie recentă, deznisipa-rele sînt înlocuite cu epuratoare centrifuge de tip Erkensator sau, mai recent, cu epuratoare turbionare (v.) de tip Vortrap, hidraclon sau centricliner. Aglomeraţiile fibroase se elimină prin trecerea suspensiei prin prinzătoarele de noduri aşezate în capul maşinii de fabricat hîrtie. Fabricarea propriu-zisă a hîrtiei pe maşină (v. Hîrtie, maşină de fabricat ~) se execută pentru obţinerea hîrtiei brute (sub forma unei benzi continue înfăşurate într-un sul) din suspensia diluată şi epurată da pastă de hîrtie. Ea cuprinde următoarele operaţii tehnologice: Deshidratarea pastei de hîrfie şi formarea benzii umede, care se execuîă pe si ta maşinii de fabricat hîrtie şi cuprindă: lansarea suspensiei diluate de material pe sită cu ajutorul cutiei de distribuţie sau de alimentare a maşinii; deshidratarea liberă pe sită, cu ajutorul ciljnşlrelor-registre; deshidratarea forţată cu ajutorul cutiilor sugare cu vid; presarea şi deshidratarea benzii umede de pe sită c^i ajutorul presei sau al cilindrului sugar primitor. Tpt pe sita sa face şi filigranarea hîrtiei (v. sub Filigran). Stoarcerea benzii u m e d e se face pe partea preselor umede, cu sau fără flanele, care cuprinde în general 2*--4 prese cu cilindre simple sau (la maşinile moderne) cu cilindre sugare cu vid. Preluarea benzii umede de la partea sitei şi transportul ei la partea preselpr se efectueşză manual sau automat, cu ajutoruj unor dispozitive specişle. Hîrtia intră în partea preselor cu o uscăciune de circa 18% şi iese cu o uscăciune de circa 35"-40%. Uscarea h î r f i e i se face, pînă la circa 95% absojut uscat, prin trecere peste cilindre uscătoare, peste cari circulă flanele uscătoare (v. sub Flanelă 2) cari preiau umiditatea. Ca agent de încălzire a cilindrelor se foloseşte, în general, şbur de joasă presiune (0,5--'2,5 at), şi uneori (la uscarea hîrtiilor subţiri, măcinate aspru, şi la uscarea cartoanelor), abur de presiuns mai înaltă (5---8 at). Cînd hîrtia a căpătat o uscăciune de circa 80%, se efectuează uneori (la hîrtii mai bine satinate), în ultima treime a părţii uscătoare, o netezire umedă a hîrtiei, cu ajutorul unei prese speciale formate din două cilin,dre de oţel. Finisarea hîrtiei pe maşină cuprinde: răcirea, netezirea pe ambele feţe, satinareş pe o faţă, tăierea în lung şi înfăşurarea benzii de hîrtie. Prima şi ultima operaţie se aplică obligatoriu la toate sorturile de hîrtie. Răcirea benzii de hîrfie se obţine prin trecerea acesteia peste unu sau peste mai multe cilindre răcitoare, răcite în inferior cu apă, şi se efectuează pentru eliminarea electricităţii statice care se acumulează în hîrtia supraîncălzită, şi a cutelor; la unele hîrtii fine, răcirea se face pe ambele feţe cu ajutorul unui aparat special de umezire, format dintr-un cilindru răcitor şi o flanelă umezită cu apă, între cari circulă banda de hîrtie. Netezirea se execută prin trecerea benzii de hîrtie răcite printr-o serie de cilindre de fontă dură, suprapuse vertical (netezitorul sau calandrul maşinii). Satinarea cu luciu pe o fafă a hîrtiei se execută cu ajutorul unei prese speciale formate dintr-un cilindru purtător rigid, un cilindru de presare elastic şi un cilindru satinor (v. şî Hîrtie, maşină de fabricat ->*). Tăierea în lung se execută pentru refilarea (tăierea) marginilor hîrtiei pentru îndreptare şi, evantual, pentru separarea ei în mai multe benzi înguste; se execută prin trecerea benzii de hîrtie între perechi da cuţite circulare (cuţite-taler) suprapuse. înfăşurarea hîrtiei sub forma de suluri permite Hîrfie 114 Hîrfie manipularea uşoară şi prelucrarea mai deparfe la maşinile de finisai. Se execută ia maşinile de construcţie recentă, cu ajutorul aparatelor de înfăşurat cu tobă purtătoare de tip Pope (v. sub înfăşurător). în ultimul timp, pe maşina de fabricat hîrfie se poate executa şi operafia de acoperire (înnobilare) a suprafefei. Finisarea hîrtiei se efectuează după ce sulul de hîrtie brută părăseşte maşina de fabricaţie, pînă la intrarea hîrtiei în sala de alegere (sortare), şi consistă în: umezire (care uneori se face fot pe maşina de fabricaţie), safinare (v.)f înfăşurarea în suluri şi în bobine, şi tăierea în coli. Operaţiile finale sînt: sortarea sau alegerea hîrtiei; numărarea, în vederea separării colilor de hîrfie corespunzătoare numărului necesar penfru formarea topurilor (v.) sau a baloturilor; împachetarea, pentru transportul Ia consumator şi depozitarea (baloturilor, sulurilor şi bobinelor), care se face în stive, în încăperi închise, ferite de umezeală şi, dacă e posibil, cu aer condifionat, după sort, format şi gramaj. încercările hîrtiei. Pentru stabilirea calităfii şi verificarea caracteristicilor cerute de standarde şi de norme, hîrtia e supusă următoarelor încercări principale: încercări pentru stabilirea compoziţiei, încercări mecanice, încercări fizice, încercări optice şi fotometrice, şi analize chimice. Pentru hîrtiile folosite în electrotehnică (penfru cabluri telefonice, pentru cabluri de energie electrică, penfru condensatoare, etc.) se fac şi unele încercări electrice, iar pentru cele de tipar se fac încercări pentru stabilirea capacităfii de tipărire. încercările penfru stabilirea compoziţiei hîrtiei urmăresc stabilirea conţinutului de material fibros, de material de încleire şi de umplutură, şi determinarea umidităfii. Determinarea materialului fibros se face prin analiză microscopică şi urmăreşte determinarea compo-zifiei materialului fibros, a naturii fibrelor, a caracterului măcinării pastei şi a dimensiunilor fibrelor. Stabilirea compoziţiei materialului fibros se face după ce hîrtia a fost supusă acţiunii reactivilor de colorare selectivă a fibrelor (reactivul iod-clorură de zinc, reactivul iod-iodură de potasiu, reactivul iod-clorură de zinc-azotat de calciu, etc.). Determinarea consistă în evaluarea (în procente) a proporţiilor diferitelor fibre conţinute în preparatul observat la microscop prin numărarea fibrelor respective cari apar în cîmpul vizual, ţinînd seamă de coloraţiile specifice ale reactivului folosit (se ţine seamă de lungimea fibrelor şi de gradul lor de măcinare şi fibrilare). Determinarea naturii fibrelor consistă în determinarea la microscop, pe preparate, a originii materialului fibros (pastă mecanică de lemn de răşinoase şi de foioase, celuloză de lemn de răşinoase şi de foioase; celuloză sulfit şi celuloză alcalină; celuloză înălbită şi neînălbită), şi în determinarea gradului de înălbire (v. înălbire, grad de ~). Determinarea caracterului măcinării pastei se apreciază după gradul de prelucrare a fibrei şi după lungimea ei, iar dimensiunea fibrelor se măsoară la microscop sau cu ajutorul unui aparat de microproiecfie. Determinarea materialelor de încleire şi impregnare se face pentru controlul hîrtiei numai în cazuri speciale, prin analiză chimică. Determinarea materialelor de umplutură se face global, prin determinarea cantitativă a cenuşii care rămîne după calcinarea hîrtiei, şi parţial, pentru fiecare fel de material de umplutură, prin analiză chimică calitativă şi cantitativă. Determinarea umidităţii se face (într-un flacon de cîntărire, uscat şi cîntărit în prealabil la balanţa analitică, încălzit la 100"'105°) prin diferenţa de greutate înainte şi după uscare sau prin uscare în etuve speciale cu balanţă, greutatea după uscare fiind citită direct pe cadranul acesteia. încercările mecanice se execută asupra unor epruvefe de hîrtie condiţionate în prealabil la temperatura de 20±5° şi la o umiditate relativă a aerului de 60-*65%. Tăierea epruvetelor se face cu un cuţit (v. fig. I) care permite obţinerea de epruvefe cu diferite lăţimi, prin deplasarea unei rigle de care se sprijină marginea probei de hîrtie. încercările mecanice cuprind: încercarea Ia tracţiune, determinarea rezistenţei la piesnire, la îndoire, Ia sfîşiere, Ia răsucire, Ia frecare şi la I. Cu|ii penfru tăierea epruvetelor. I) dispozitiv de apăsare a hîrtiei; 2) cuţit de tăiere; 3) arc variabi/; 4) pîrgh/e de lungime variabilă; 5) şab/on de distanfare; 6) placă de femn. lovire, la care se mai adaugă determinarea rigidităţii, determinarea capacităjii de comprimare şi determinarea elasticităţii. încercarea la t r a c ţ i u n e se face cu ajutorul unor dinamometre, în funcţiune de gramajul hîrtiei, şi cuprinde determinarea sarcinii de rupere, a lungimii de rupere, a rezistenţei (de rupere) la tracţiune, a alungirii, a gradului de împlinire şi a lucrului mecanic de rupere Ia tracţiune. Lungimea de rupere şi alungirea se determină la orice fel de hîrtie, iar celelalte încercări, numai de la caz la caz. Se numeşte indice de fineţe al hîrtiei raportul dintre lungimea de fixare (în m) a unei epruvefe de hîrtie în clemele dinamometrului pentru încercarea acesteia la tracţiune şi greutatea medie a epruvetei (între clemele de fixare) (în g). Indicele de fineţe înmulţit cu sarcina de rupere (în gf), măsurată la dinamomefru, dă lungimea de rupere (în m), care e o caracteristică importantă a hîrtiei (sau a cartonului). Rezistenţa la piesnire se determină, în special, la hîrtiile destinate confecţionării ambalajelor (pungi, saci, etc.). Caracteristicile mecanice cari sînt stabilite în cadrul încercării Ia piesnire sînt: rezistenţa la piesnire, indicele de piesnire şi săgeata de bombare (v. Piesnire, încercare la ~). Rezisfenfa la îndoire consistă în determinarea, în special, a numărului de duble îndoiri (v. îndoiri, numărul de duble ~), cum şi a rezistenţei Ia îndoire continuă sau sub presiune. Rezisfenfa la s f î ş i e r e se stabileşte asupra unui număr de epruvefe crestate în prealabil la margine, sau fără cresfare prealabilă (rezistenţa iniţială la sfîşiere). Rezisfenfa la răsucire se determină numai la unele h>rfii speciale (de ex. hîrtie elecfroizolanfă penfru cabluri) şi consistă în măsurarea numărului de răsuciri la cari rezistă o bandă de hîrtie cu anumite dimensiuni sub o sarcină deferminafă. Rezisfenfa la frecare se determină, uneori, la hîrtiile din cari se confecţionează ambalaje şi se exprimă, în general, prin numărul de mişcări pe cari le execută un corp abraziv, cu o granulaţie determinată (de ex.: hîrtie de şlefuit, materiale ceramice, cauciuc, etc.), care freacă o epruvetă de hîrtie, pînă cînd aceasta se rupe. Rezisfenfa la lovire se determină, uneori, tot Ia hîrtiile folosite la confecţionarea ambalajelor şi se exprimă, în general, prin lucrul mecanic necesar ruperii epruvetei de hîrtie lovite, în anumite condiţii, de un pendul, sau prin elasticitatea hîrtiei la lovire. Rigiditatea se determină numai la unele hîrtii speciale (de ex. hîrtii pentru note muzicale). Ea reprezintă contrarul proprietăţii hîrtiei de a avea aspectul de cîrpă şi nu trebuie confundată cu contrarul proprietăţii hîrtiei de a avea „moli- Hîrfie 115 Hîrtie dune" (compresibilitate sub acţiunea unei presiuni exercitate perpendicular pe suprafaţa foii de hîrtie). Ca p a c i f a f e a de co mprimare se determină în special la hîrtiile de tipar şi se exprimă prin valori rezultate din diferenţele de grosime sau de netezime ale epruvetei de hîrtie supuse la diferite sarcini de presiune, sau prin durata de amortisarea oscilaţiilor unui pendul de o anumită greutate, care se mişcă pe o epruvetă de hîrtie aşezată pe o suprafaţă tare. Elasticitatea se determină numai în cazul unor studii speciale ale hîrtiei. Prin înregistrarea alungirii elastice în funcţiune de alungirea totală se obţine curba de elasticitate, din care se pot calcula: gradul de elasticitate (raportul dintre alungirea elastică şi alungirea totală pentru o anumită solicitare), gradul mediu de elasticitate (raportul dintre aria cuprinsă între curba de elasticitate şi proiecţia ei pe coordonata alungirilor şi aria pentru elasticitate perfectă) şi gradul de eficienţă elastic (raportul dintre lucrul mecanic pentru deformarea elastică şi lucrul mecanic pentru deformarea totală). încercările fizice se referă la determinarea formatului şi a oblicităţii acestuia, a direcţiei longitudinale şi transversale a colii, a feţei corespunzătoare sitei, a gramajului, a grosimii şi a densităţii aparente, a deformaţiei relative lineare la umezire, a capacităţii de absorpţie, a răsucirii la umezire, a gradului de încleire, a permeabilităţii la aer, apă, grăsime şi vapori de apă, a netezirii, a stabilităţii termice, a durabilităţii, a gradului de impuritate şi a inserţiilor metalice, şi a numărului de găuri străpunse. Formatul (v.) se verifică prin măsurarea directă a dimensiunilor (lungime şi lăţime), cu ajutorul unor rigle, iar obli citat ea lui, prin abaterea colilor de hîrtie de Ia forma dreptunghiulară. Direcţiile lo n g it u d i n a l ă (corespunzătoare direcţiei de mers a benzii de hîrtie pe maşina de fabricat hîrtie) şi fransversa/ă se determină, în special, prin metoda benzilor: Se aşază una peste alta două benzi cu lungimea de 150 mm şi lăţimea de 15 mm, tăiate după cfouă direcţii perpendiculare, şi se strîng Ia un capăt, mişcîndu-se ia stîngă şi la dreapta (v. fig. II). Dacă amîn-două benzile sînt apropiate, banda de dedesubt e cea tăiată după direcţia longitudinală (v. fig. H a), iar dacă se desfac, cea de deasupra e tăiată după direcţia longitudinală (v. fig. II b). Faţa corespunzătoare sitei, respectiv faţa inferioară a hîrtiei, care nu e identică cu cea superioară, se determină prin aşezarea unei epruvete de hîrtie pe suprafaţa unei soluţii foarte diluate de carbonat de sodiu sau a u°ui agent de umezire (de ex. soluţie de penetrol 5%, încăl-2;tâja 50°). Dacă după 10---B0 de secunde, faţa umezită prezintă ia observarea cu lupa marcajul lăsat de ochiurile sitei, faţa e aceea corespunzătoare sitei. Gramajul (v.) se determină cu gramiera (v.) sau cu o balanţă^ tehnică cu precizia pînă Ia 0,01 g; grosimea se determină sub presiunea de 1 kgf/cm2, exercitată pe epru-vetă, aria suprafeţei pe care se exercită presiunea fiind de 2 cm2 la hîrtiile obişnuite, şi de 10 cm2 la cele voluminoase, folosindu-se micrometrul special pentru hîrtie, sau un opti-metru (v.) pentru hîrtiile foarte subţiri, iar densitatea sp arenf ă (raportul dintre masa materialului şi volumul II. Deferminarea direcţi el longitudinale şi transversale prin metoda benzilor. /) banda tăiată longitudinal. corespunzător) se determină prin calcul, din grosimea şi gramajul hîrtiei respective. Deformaţia relativă lineară la umezire reprezintă variaţia dimensiunilor hîrtiei sub influenţa variaţiei umidităţii acesteia. Se determină, în general, prin măsurarea lungimilor a două linii trasate cu creionul perpendicular una pe alta şi paralele cu laturile epruvetei (longitudinală şi transversală), înainte şi după tratamentul epruvetei (umezire în apă la 20 ± 2°f umezire în apă şi uscare ulterioară sau ţinerea, un timp determinat, într-o atmosferă cu umiditatea relativă de 95 ± 2% şi temperatura de 20 ± 2°) condiţionate în prealabil. Pot fi folosite, însă, şi aparate speciale. Capacitatea de absorpţie a lichidelor (apă sau soluţii apoase, iar pentru hîrtii electroizolante, ulei) e caracterizată prin absorpţia capilară (absorpţia în înălţime), care se exprimă în milimetri, adică înălţimea pînă la care se ridică lichidul, după un a-numit timp, prin ca-pilaritate, într-o e-pruvetă de hîrtie introdusă în lichidul respectiv. Se determină cu aparatul Klemm - Winkler (v. fig. ///), înălţimea de absorpţie considerîn-du-se la nivelul lichidului, şi prin absorpţia prin Înmuiere, care se exprimă în procentefaţă degreu-tatea iniţială a epruvetei şi reprezintă creşterea greutăţii hîrtiei după înmuiere. La hîrtiile penfru rotoheliogravură se determină şi capacitatea de absorpţie faţă de xilol, care reprezintă timpul necesar pentru absorpţia totală (cînd dispare luciul) a unei picături de soluţie 5% gudron în xilol, aşezată pe suprafaţa hîrtiei; la hîrtia sugătoare se determină capacitatea de absorpţie superficială a cernelii, care se exprimă, fie prin viteza de sugere, în secunde, fără ca cerneala să se împrăştie pe hîrtia de scris, fie prin mărimea împrăştierii, pentru o viteză de uscare care se menţine constantă. Răsucirea la umezire se determină prin aşezarea unor epruvete de hîrtie sub forma de benzi (100 X 50 mm) pe suprafaţa apei distilate. Dacă hîrtia nu se răsuceşte după 1”*2 minute, se consideră că nu are răsucire la umezire. Gradul de încleire se determină pentru stabilirea capacităţii hîrtiei de a nu lăsa să fie pătrunsă de apă sau de alt lichid (v. şî sub încleire 2). Permeabilitatea hîrtiei se determină la aer, apă, grăsimi şi vapori de apă. Permeabilitatea la aer se exprimă, fie prin volumul de aer care trece printr-o arie anumită a epruvetei într-un timp şi sub o presiune date, fie prin timpul necesar pentru trecerea unui anumit volum de aer printr-o arie a epruvetei şi sub o presiune dată, şi se determină cu ajutorul porozimetrelor (v.). Permeabilifafea la apă reprezintă capacitatea hîrtiei de a lăsa să treacă apa, fie sub presiunea atmosferică, fie sub o presiune anumită. Se determină, fie cantitatea de apă care trece prin hîrtie într-un anumit interval de timp, fie presiunea la care apa începe să treacă prin hîrtie, fie timpul necesar pentru ca o anumită cantitate de apă să treacă prin hîrtie. Permeabilifafea la grăsime se determină în special la hîrtiile folosite la ambalarea produselor grase, fie cu grăsime, stabilind timpul, în III. Aparatul Klemm-Winkler penfru deferminarea absorpfiel capilare. 1) baie; 2) placă de fixare; 3) stativ; 4) suport; 5) şurub de calare; 6) şurub de fixare; 7) epru-vefă de hîrfie; 8) ilnie gradată. 8 Hîrfie 116 Hîrtie minute, necesar pentru ca grăsimea să străbată, în anumite condifii, prin hîrtia examinată şi să producă pe o altă hîrtie, cu care se găseşte în contact, o pată de grăsime de anumite dimensiuni, fie cu fuchsină, stabilind numărul de pete pe cari o soiufie de fuchsină, după ce a străbătut hîrtia de examinat, Ie formează pe o altă hîrtie, cu care se găseşte în contact. Permeabilitatea la vapori de epă se determină, fie prin măsurarea diferenfei dintre greutatea inifiaJă şi cea finală a camerei aparatului în care se produce evaporarea, incluziv proba de examinat într-un anumit interval de timp, fie prin măsurarea umidităfii aerului, în camera de absorpfie, în imediata apropiere a probei, la începutul încercării şi după un anumit interval de timp. Netezimea, una dintre cele mai importante caracteristici fizice ale hîrtiei, în special ale hîrtiei de tipar, se determină prin: măsurarea microgeometriei suprafefei prin pipăire; măsurarea pe cale mecanică a rezisfenfei la frecare opuse de suprafaţa hîrtiei; aprecierea pe cale optică a microgeometriei suprafefei (la o mărire slabă şi sub o iluminare laterală); determinarea pe cale optică, cu ajutorul luciului, şi măsurarea porozităfii suprafefei (v. şl sub Netezime 2). Stabilitatea termică se caracterizează prin scăderea caracteristicilor mecanice (rezisfenfa la tracţiune, la piesnire, la îndoire, la răsucire, şi rigiditate) ale hîrtiei, determinate după încălzirea acesteia într-un termostat (v.), ia o temperatură şi într-un interval de timp anumite, şi se exprimă în procente fafă de valoarea aceloraşi caracteristici înainte de încălzire. Durabilitatea sau rezistenţa la î mbăt rî ni r e determină capacitatea unei hîrtii de a rezista la acfiunea factorilor interni şi externi, cînd e păstrată timp îndelungat sau e supusă la diverse solicitări mecanice (îndoiri, mototolire, înfăşurare, etc.) în timpul folosirii (v. şi sub Îmbătrînirea hîrtiei). Gradul de impuritate se exprimă prin numărul de impurităfi (diferite inserfiuni şi pete) cu dimensiuni de cel pufin 0,25 mm, calculat pentru suprafaţa de 1 m2. Impurităţile trebuie să se distingă în mod clar de fondul general al hîrtiei, cu ochiul liber (Ia lumina zilei, fără acţiunea directa a razelor solare sau, mai bine, la lumina unei lămpi electrice albastre, acoperite cu un geam mat), apariţia lor nefiind obţinută prin tratare cu reactivi chimici. Impurităfi le sînt de provenienfă organică (părfi de coajă, mănunchiuri de fibre nemăcinate, aglomerafii îngroşate sau presate de fibre, bucăţele de brac nemăcinat); diferite pete (particule de amidon, de cauciuc, pete de colofoniu, de răşini sintetice, de ulei); inserfiuni nemetalice de culoare neagră şi închisă (particule de cărbune, de coloranfi), sau de culoare deschisă (caolin, gips, etc.); inserfiuni metalice (particule de fier, de cupru, bronz). Numărul de găuri străpunse se determină prin observarea la microscop a unei suprafefe de hîrfie cu aria de 1 cm2 sau prin numărarea petelor de fuchsină (soiufie de fuchsină 1% în glicerină 90%) cari apar pe o hîrfie velină prin trecerea sol uf iei de fuchsină prin găurile străpunse ale probei încercate. La aceste încercări se adaugă şi unele încercări fizice speciale, specifice anumitor hîrtii, ca: determinarea vitezei de filtrare şi a refinerii particulelor Ia filtrare, determinarea rezis-tenfei la radere, deosebirea dintre pergamentul vegetal şi hîrtia imifafie de pergament, deosebirea filigranului natural de cel artificial, etc. V it eza de filtrare şi capacitatea de reţinere a particulelor la filtrare se determină numai la hîrtiile de filtru. Prin viteza de filtrare, care se determină cu aparatul Herzberg (v. fig. IV), se înfe-lege cantitatea de apă distilată, în mili litri, care trece, într-un minut, printr-o hîrfie de filtru cu aria suprafefei de încercare de 100 cm2, sub presiunea unei coloane de apă cu înălfimea de 50 mm. Capacitatea de refinere a particulelor se stabileşte cu ajutorul precipitatului de sulfat de bariu din clorura de bariu şi sulfat de potasiu, pentru hîrtia de filtru de laborator, şi cu ajutorul pămîn-turilor decoloranfe (sondafin, vege-falin), penfru hîrtia de filtru industrială şise exprimă prin calificativele: clar, slab opalescent, opalescent, turbure, acordate filtratului obfinut. Rezistenţa la radere se determină, la hîrtia de scris şi în special la hîrtia. ds desen şi de calc, prin stabilirea gradului de încleire (prin metoda liniilor) pe locul curăţit CU guma ori CU alt 'V-Aparatul tip Herzberg pentru mijloc mecanic de radere. determinarea vitezei de filtrare încercările optice şi fotome- ., * h,rtiel d» ,lltru; trice, foarte importante pentru hîr- 11 cl,lnclru de sticla; 2 şi 31 ca-tiile de tipar, se referă la: deter- pace me,all«i 4> robinet; 5| tub minarea culorii şi a gradului de alb, de stlciî; 61 Pîlnie> 7 81 ca‘ determinarea opacitătii (a trans- m8rele disP°zitivu'lji de filtrare; parenţei) şi determinarea luciului. garnlturadecauduc;IO) feavi . ... de scurgere laferafă; 11) feavă Determinarea culorii şi de |egStura a camerei , cu ci_ a gradului de alb se bazează „ndrull; 12) robinet cu trei căi; pe măsurarea fluxului luminos re- 13) balon cotaf_ de m mL flectat difuz, respectiv a gradului de remisiune (v. Remisiune, grad de ~) al hîrtiei. Culoarea se stabileşte comparînd lumina reflectată de hîrtie şi de o probă-etalon, pentru diferite lungimi de undă ale radia-fiilor componente ale fluxului luminos reflectat (reflexiune spectrală), cu ajutorul unui specfrofotometru monocromatic sau al unui specfrofotometru redus. Culoarea poate fi stabilită (mai puţin exact) şi cu ajutorul fotocolorimetrelor, folosind în general trei filtre la examinarea probei: roşu (700 mtu), verde (546,1 mji) şi albastru (438 mji). Cu ajutorul fotocolorimetrelor, culoarea se exprimă numeric prin examinarea remisiunilor probei încercate prin cele frei filtre, sub o iluminare stabilită, determinînd, comparativ cu cele trei culori de bază (roşu, verde, albastru), coeficienfii tricromatici (v. sub Culoare); suma celor frei coeficienfi tricromatici caracterizează culoarea respectivă. Gradul de alb (v. şl sub înălbire) se consideră media coeficienfilor tricromatici ai probei respective; pentru determinarea lor se folosesc fofometre cu observafie vizuală sau fofometre cu celulă fotoelectrică. Determinarea opacităţii care caracterizează cantitatea de lumină lăsată să treacă de o probă de hîrtie se realizează cu ajutorul diafanometrului (v.), al fofometrelor (v.) sau al opacimetrelor (v.) fofoelectrice, ori prin examinarea relafiei de contrast, rezultată din comparafia gradelor de remisiune obfinute, cînd proba de încercat e aşezată atît pe un fond negru cît şi pe un fond alb. Determinarea luciului are Ia bază măsurarea gradului de reflexiune cu ajutorul fofometrelor, al reflecto-mefrelor (v.) sau cu ajutorul unor aparate speciale cari Hîrfie 117 Hîrtie măsoară gradul de polarizafie al luminii reflectate direct de proba de încercat. Analiza chimică se referă, în general, la următoarele determinări: cenuşa şi analiza componenţilor ei; aciditatea şi aicalinitatea; conţinutul în cloruri şi sulfaţi; în clor liber, arsen şi săruri de plumb, şi, mai rar, la analize calitative şi cantitative ale materialelor de încleire şi de impregnare. Determinare a cenuşii se face prin calcinarea hîrtiei într-un creuzet de platin, la circa 800°, într-un cuptor electric, şi se exprimă în procente de greutate, raportate la hîrtia absolut uscată. Analiza componenţilor cenuşii se face prin metode curente gravimetrice, volumetrice şi, în special, colorîmetrice, şi se referă la: determinarea silicei, a oxizilor de fier şi de aluminiu, a fierului, a calciului, magneziului, manganuîui şi cuprului. Determinarea acidităţii şi a alcalinităfii, caracterizate prin aciditatea sau aicalinitatea actuală (pH), şi aciditatea sau aicalinitatea potenţială (conţinutul de acizi sau de baze titrabile în extractul apos al hîrtiei) se face: pentru pV\, fie direct, pe hîrtia de încercat, cu ajutorul hîrtiei indicatoare sau al soluţiilor indicatoare (v. Indicator 2), fie în extractul apos al probei de încercat, colorimetric, cu hîrtii sau cu soluţii indicatoare, sau electrometrie (potenfiometric), iar pentru aciditatea sau aicalinitatea potenţială, prin titrarea extractului apos a! hîrtiei cu soluţie 0,01 n hidroxid de sodiu, respectiv acid sulfuric, folosind o soiufie alcoolică de fenolftaleină 1 % ca indicator. Deferminarea clorurilor şi a sulfafilor se face în extractul apos al hîrtiei, prin titrare cu soluţie 0,01 n azotat de argint în prezenţa cromatului de potasiu ca indicator, în cazul stabilirii conţinutului de cloruri, şi prin precipitarea sulfaţilor cu soluţie 10% clorură de bariu (extractul apos fiind acidulat cu acid acetic glacial), calcinarea şi apoi cîntărirea precipitatului de sulfat de bariu obţinut, în cazul determinării sulfaţilor. Determinarea clorului I i b e r se face calitativ, pe hîrtia umezită cu apa distilată, cu ajutorul hîrtiei indicatoare iodamidonate. Determinarea a r s e n u I u i şi a sărurilor de plumb (în special la pergamentul vegetal folosit la ambalarea produselor alimentare grase) se face în extractul apos, de obicei numai calitativ, prin metoda Gutzeit, sau prin metoda Reinisch, în cazul stabilirii prezenţei arsenului, şi prin precipitarea sulfurii de plumb cu hidrogen sulfurat, în cazul stabilirii prezenţei sărurilor de plumb. Sorturi de hîrfie. Hîrtia se fabrică în numeroase sorturi (peste 250). După gramaj,se deosebesc: hîrtie foarte subţire(6-"24 g/m2); hîrfie subţire (25---50 g/m2); hîrtie normală (51 *-*90 g/m2); hîrtie groasă (91-160 g/m2). După compoziţia materialului fibros folosit la fabricarea hîrtiei, se deosebesc hîrtii fabricate din: pastă de cîrpe (de ex. hîrtia de bancnote); celuloză şi pastă-de cîrpe (de ex. hîrtia de tipar pentru ilustraţii, penfru acte şi documente, de filtre, etc.); celuloză sulfit înălbită (de ex. hîrfie pentru timbre, pentru registre, de calc, velină de scris şi de tipar, de desen, etc.); celuloză sulfat înălbită (de ex. hîrtie pentru impregnare, hîrtii de tipar veline); celuloză sulfit neînălbită ex. hîrtie pelur, pergaminată, etc.); celuloză sulfat neînălbită (de ex. hîrtie penfru izolaţii electrice, pentru sfoară, PeAn*[u saci, etc.); celuloză sulfat neînălbită şi celuloză sulfit neînălbită în orice proporfie (de ex. hîrtie pentru saci); celuloza sulfit înălbită, cu maximum 50% pastă de lemn înălbită (de ex. hîrtii semiveline de scris şi de tipar, pentru coperte, etc.); celuloză sulfit neînălbită, cu maximum 50% pastă de lemn (de ex. hîrtie pentru afişe, penfru pungi, penfru unele ambalaje speciale, pentru tuburi textile, etc.); celuloză sulfat neînălbită, cu maximum 50% pastă de lemn (de ex. hîrtie penfru ambalaj); celuloză sulfit neînălbită cu peste 50% pastă de lemn (de ex. hîrtie pentru ziare, de tipar, cărfi şcolare, de scris-concept, etc.); pastă de lemn şi pastă de maculatură în orice proporfie (de ex. hîrfie penfru unele ambalaje inferioare). — Hîrtiile fabricate numai din celuloze înălbite în amestec cu sau fără pastă de cîrpe înălbite se numesc şi hîrtii veline, iar cele fabricate din celuloză sulfit înălbită în amestec cu 40--60% pastă mecanică înălbită se numesc şi hîrtii s e m i v e I i n e. După destinaţie sau după caracteristica lor principală, se deosebesc: hîrtii cari se obfin în stare finită în procesul de fabricafie şi cari se utilizează ca atare, şi hîrtii cari, după fabricare, sînt supuse la diverse tratamente penfru a le face corespunzătoare destinaţiei lor. Toate sorturile de hîrtie cari nu au strat acoperitor, nu sînt vopsite, tratate sau impregnate după fabricare, se numesc hîrtii n a t u r. HîrtLile obfinute în stare finită în procesul de fabricafie sînt următoarele: Hîrtiile pentru tipar: Cuprind sorturi de la cele rrai fine (numai din celuloză înălbită, hîrtii veline) pînă la cele de calitate inferioară (hîrtie de ziar cu peste 75% pastă mecanică), în ce priveşte compozifia, livrate în suluri seu în coli de diferite gramaje, 'satinate, cu luciu pe ambele fefe sau pe o fafă, sau cu netezime de maşină. Se deosebesc: Hîrtia pentru ziare, fabricată din celuloză sulfit neînălbită (maximum 20%) şi pastă mecanică (minimum 75%), cu gramajul de 50 g/m2, cu o proporfie mică de material de umplutură (maximum 7% cenuşă) şi neîncleită; are netezime de maşină şi e folosită în special la maşinile de tipar rotative de mare viteză. Hîrtia penfru cărfi şcolare are aceeaşi compoziţie ca hîrtia de ziar, însă are gramajul de 65 g/m2, conţine o proporţie mai mare de celuloză (maximum 40%), material de umplutură (maximum 12% cenuşă), şi are o slabă încleire (0,25 mm); e folosită la tipărirea cărţilor de masă (de ex.: cărţi şcolare, broşuri ş? publicaţii periodice) pe maşini de tipar înalt rotative şi plane. Hîrtia penfru afişe, cu gramajul de 32 g/m2 şi satinaj cu luciu pe o parte, are o compoziţie mai bună decît hîrtia pentru cărţi şcolare (maximum 50% pastă de iemn) şi e folosită la tipărirea afişelor pe maşini de tipar înalt plane. Hîrtia pentru edifii e cel mai răspîndit sort de hîrtie de tipar, cu gramajul de 60--100 g/m2, folosit penfru tiparul înalt (tipo), fie pe maşini plane, fie pe maşini rotative, al cărţilor, broşurilor şi publicaţiilor periodice. Se fabrică în trei tipuri principale: tipul A, velină, tipul B, semivelină şi tipul C, avînd compozifia hîrtiei pentru cărfi şcolare. Are satinaj cu luciu pe ambele fefe sau cu netezime de maşină (mat) şi încleire slabă, cerută de procedeul de tipar înalt (0,25 mm). Poate avea filigran din dungi paralele (vărgătură). Hîrtia penfru offsef, destinată tiparului plan pe maşini offset; se fabrică cu gramajul de 60—160 g/m2 şi în special în coli, în trei tipuri, ca şi hîrtia pentru edifii. E hîrtia de tipar cu încleirea cea mai bună (1,25»*1,5 mm), avînd în vedere că tiparul offset se execută la umed. în general, are netezime de maşină şi o stabilitate dimensională satisfăcătoare. Hîrtia pentru litografie e similară hîrtiei offset, însă are o netezime mai mare. Hîrtia penfru 'rotoheliogravură, destinată tiparului adînc pe maşini rofoheliografice plane sau rotative, are un grad de încleire slab (0,25--0,50 mm) şi un satinaj cu luciu intens. Se fabrică cu gramajul de 60--130 g/m2, în aceleaşi tipuri calitative ca şi hîrtia pentru edifii, cu diferenfa că, în compoziţie, materialul de umplutură e într-o proporfie mai mare (pînă Ia 20%). Hîrfie 118 Hîrfie Hîrfia penfru ilustraţii e o hîrtie penfru edifii, velină, avînd satinajul cu luciu intens, indicată pentru tiparul înalt al similigravurilor fine, monocrome sau policrome. Hîrtia biblie e o hîrtie pentru ediţii, velină, subţire (cu un gramaj redus de 40 g/m2), însă suficient de opacă (material de umplutură: oxid de titan sau sulfat de bariu), indicată pentru lucrări de volum mare (de ex.: dicţionare, lexicoane, enciclopedii, etc.). Hîrtia pentru bancnote e o hîrfie specială, fabricată numai din fibre textile (bumbac, in, mătase) cu sau fără fibre sintetice, foarte bine încleită (cu răşini sintetice), avînd în general filigran, pentru tipărirea bancnotelor prin diverse procedee de tipar (înalt, offset, taille-douce, etc.). Se caracterizează şi printr-o rezistenfă mare la rupere, Ia mototolire şi îndoire, o bună rezistenfă la frecare şi o stabilitate dimensională la tipar, mare. Hîrtia pentru cartografie, destinată tipăririi hărţilor prin procedeul de tipar plan, în special offset, e o hîrfie velină, în a cărei compozifie intră şi fibre textile sau fibre sintetice. Se încleiază foarte bine cu răşini sintetice, pentru a avea o bună rezistenfă Ia frecare şi în stare umedă; are, de asemenea, o bună stabilitate dimensională. Hîrflile penfru scris cuprind diverse sorturi, de la cele mai fine (veline), pînă la cele de calitate inferioară (hîrtie concept cu compozifia hîrtiei penfru cărfi şcolare), caracterizate prinfr-un grad de încleire înalt (1 —1,5 mm), pentru ca să nu sugă şr să nu -întindă cerneala Ia scris. Penfru corespondenţă, hîrtia de scris poate avea filigran sau diverse desene presate. Penfru copii Ia maşina de scris se fabrică hîrfia pelur, subfire, de 30 g/m2, cu o încleire mai slabă (0,5 mm). La hîrfia de scris pentru acte (documente), în genera! cu filigran, se folosesc în compozifie şi fibre textile (de bumbac), pentru a avea o durabilitate mai mare. Hîrfia penfru agende e o hîrfie velină, între hîrfia de scris şi hîrtia pentru edifii, cu un gramaj relativ redus (50 g/m5) şi o opacitate mai mare. Hîrtiile penfru desen cuprind hîrtii veline, fără material de umplutură, cu sau fără fibre textile (bumbac) şi cu un grad de încleire foarte înalt (2 mm), destinate desenului, în general, cu creionul şi cu tuş. Au o bună rezistenfă la radere. Hîrtia penfru desen obişnuită, cu gramaje între 130 şi 160 g/m2, are suprafafa netedă sau granulată şi se pretează şi la desenul în acuarelă. Hîrfia penfru studii e o hîrtie de desen subfire (transparentă), cu gramajul de 24 g/m2 şi încleire mai slabă (1 mm), şi e folosita în special penfru schife cu creionul, în desenul tehnic şi arhitectural. Hîrfia de calc, folosită Ia copierea desenelor pe hîrtii fotosensibile de tipul ozalid, e o hîrtie de desen fabricată în mod special (prin măcinarea foarte înaintată a pastei de hîrtie), astfel încît să se obţină o transparenţă bună. Hîrtiile sugătoare cuprind hîrfii veline poroase, fabricate dintr-o celuloză sulfit specială, cu sau fără fibre textile, penfru a avea o mare absorpfie capilară de apă. Se deosebesc: Hîrtie sugătoare obişnuită, folosită la uscarea scrisului cu cerneală, şi fabricată numai din celuloză sulfit înălbită, specială. Se fabrică în diverse grosimi şi uneori e colorată în diverse tonuri. Hîrtie de filtru industrială, creponată sau netedă, folosită Ia filtrarea diverselor suspensii în industrie (în special a uleiurilor tratate cu pămînturi decolorante). Se fabrică din celuloză sulfit înălbită, specială, cu sau fără fibre textile (bumbac), iar în unele cazuri, chiar din celuloză sulfit specială, însă neînălbită (foarte moale). Hîrfia de filtru de laborator se fabrică în general dinfr-o celuloză sulfit specială, înnobilată (cu confinut de alfa-celu-loză ridicat), în amestec cu celuloză de bumbac înnobilată. Se fabrică două sorturi: pentru lucrări calitative, cu o refinere mai mică a particulelor fine la filtrare, însă cu o viteză de filtrare mai mare, şi pentru lucrări cantitative (numai din celuloză de bumbac înnobilată), cu o refinere foarte bună a particulelor la filtrare şi o cantitate de cenuşă foarte mică (sub 0,1%). Hîrfia pentru cromatografie e o hîrtie de filtru de laborator, specială, folosită la analiza cromatografică. Hîrtia pentru reacţii de picătură e o hîrtie de filtru specială, cu formă pătrată, şi cu dimensiunile 2X2 cm, ori rotundă şi cu diametrul de 2 cm, pe care se execută reac-fiile de picătură. Datorită puterii sale mari de absorpfie, o singură picătură depusă pe suprafafa hîrtiei e imediat difuzată, din care cauză şi reacfia de culoare care se produce ulterior e considerabil sensibilizată. Hîrfiile pentru izolafii elecfrice cuprind o serie de sorturi de hîrtie folosite ca maferial izolant în industria electrotehnică, de la cele mai subţiri (hîrfie pentru condensatoare de 6-**10 g/m2 şi hîrtie pentru cabluri telefonice) pînă la cele mai groase (hîrtii pentru cabluri de energie electrică). Se fabrică din celuloze sulfat neînălbite, speciale, întrucît li se cere o rezistenfă mare, lipsa impurifăfilor (în special Ia hîrfiile penfru condensatoare şi cabluri telefonice) şi o rigiditate dielectrică (v.) corespunzătoare. Sin. Hîrtie elecfroizo-lantă. V. şî Hîrtie impregnată, şi Izolant electric. Hîrfiile pentru ambalaj cuprind sorturi numeroase, avîpfd în vedere diversitatea condifii lor cerute şi a produselor de ambalat. Se livrează în suluri (de cele mai multe ori)- şi în coli. Sin. Hîrtie de împachetat. — Cele mai obişnuite sorturi de hîrtie de ambalaj sînt următoarele: Hîrtia Duplex, fabricată din două straturi, în general pe maşini cu site cilindrice, din materiale fibroase cu caracteristici diferite (în special netezime şi culoare), penfru diverse utilizări (ambalaje, lucrări de legăforie, plicuri^ tapete, lucrări decorative, etc.). Hîrfia inferioară penfru ambalaj (de uz curent) e fabricată din celuloză sulfit inferioară şi pastă de lemn sau maculatură în diverse proporfii, fără material de umplutură, cu încleire slabă (0,5 mm) şi cu gramajul de la 65---160 g/m2. Hîrtia penfru pungi e o hîrtie inferioară, pentru ambalaj, cu o proporfie mai mare de celuloză sulfit inferioară, pentru a fi mai rezistenfă. Hîrtia tip sulfit e o hîrtie de ambalaj superioară, satinată, cu luciu pe o parte, fabricată din celuloză sulfit neînălbită (uneori şi cu o proporfie redusă de pastă mecanică, pînă la 25%), cu gramajul de Ia 35---120 g/m2, cu o încleire mai bună (0,75 mm) şi cu o rezistenfă mai mare. Uneori are şi filigran din linii paralele (vărgăfură). Hîrtia tip sulfat e o hîrtie de ambalaj superioară, similară hîrtiei tip sulfit, însă fabricată din celuloză sulfat neînăl-bită, din care cauză are culoare brună şi rezistentă mai mare. E folosită ca hîrtie de ambalaj mai rezistentă. Sin. Hîrtie Kraft. Hîrfia tip sulfat pentru confecţionarea sacilor de hîrtie e o hîrtie de ambalaj de culoare brună, foarte rezistentă, fără maferial de umplutură şi cu încleire bună (1,5 mm), fabricată numai din celuloză sulfat. Hîrfia pergaminată e o hîrtie subfire de ambalaj rezistentă, bine încleită, transparentă şi cu aspect sticlos (măcinare înaintată), cu gramajul de 30---50 g/m2, fabricată numai din celuloză sulfit specială, neînălbită sau înălbită, astfel încît săaibă o permeabilitate slabă Ia grăsimi şi la apă. E hîrtia folosită curent la ambalarea produselor alimentare. Sin. Pergamin. Hîrtie 119 Hîrfie Hîrtia imitaţie de pergament e o hîrtie pergaminată, cu gramajul de la 40—100 g/m2, pufin permeabilă la grăsimi şi la apă şi rezistentă la sterilizare. E folosită la ambalarea produselor alimentare grase, în locul hîrtiei pergament. Hîrfia mătase e o hîrtie de ambalaj subfire (20—25 g/m2), în general de celuloză sulfit neînălbită, cu adaus de cîrpe şi, rareori, şl de pastă mecanică, satinată, cu luciu pe o parte, şi folosită în special ca strat de protecfie la ambalarea obiectelor fragile şi a fructelor, pentru scrisori transportate cu avionul, pentru ambalarea decorafiilor, etc. Hîrfiile-bază şi hîrtiile-suporf cuprind hîrtii de diferite calităfi şi compozifii, cari servesc Ia tratamente de acoperire, în vederea obfinerii unor hîrtii finite cu proprietăfi speciale la suprafafă (v. sub Hîriii acoperite). Hîrfiile penfru tratare chimică cuprind mai multe sorturi de calitate superioară (de celuloză înălbită şi pastă de cîrpe), cu capacitate de absorpfie mare fafă de solufiile chimice cu cari se tratează. Hîrfiile penfru impregnaf cuprind mai multe sorturi obfi-nute din celuloză sulfit sau sulfat înălbită, cu o bună capacitate de absorpfie pentru parafină, ^ceruri, uleiuri, solufii de răşini sintetice, etc. Hîrtiile penfru figarefe sînt hîrtii subfiri (14—18 g/m2), speciale pentru confecţionarea ţigaretelor şi a cărticelelor cu foife pentru ţigarete, fabricate din pastă de cîrpe, în special de in (sau de bumbac, pentru calităţile inferioare) ori din pastă de cîrpe în amestec cu o proporţie mică de celuloză sulfit specială. Hîrfia are în compoziţie material de umplutură (carbonat de calciu) şi agenţi chimici cari activează arderea, dar nu schimbă gustul tutunului. Hîrtia trebuie să îndeplinească anumite condifii de permeabilitate la aer (porozitate), de combustibilitate şi culotaj (partea de hîrtie care se înnegreşte de la marginea scrumului). Hîrtiile pentru aparate şi maşini cuprind mai multe sorturi de calităfi şi compozifii diverse, fabricate special pentru a corespunde folosirii la diferite maşini şi aparate (de ex.: maşini de calcul, maşini penfru casă, maşini de cules monotip, seismografe, electrocardiografe, aparate telegrafice, viteso-meire, aparate înregistratoare, etc,). Hîrfiile penfru indusfria fexfilă cuprind două sorturi principale: Hîrfie penfru tuburi textile, fabricată din celuloză sulfit neînălbită şi pastă mecanică, satinată, cu luciu pe o parte, în diverse culori, şi folosită Ia confecfionarea tuburilor fron-conice pe cari se înfăşoară firele textile. Hîrfie penfru filat, fabricată numai din celuloză sulfat, penfru a avea o rezistenfă mare, în special Ia răsucire, fără material de umplutură şi satinată, cu luciu pe o parte. Serveşte la fabricarea sforii de hîrtie şi a firelor de hîrtie, din cari se fac diverse fesături, în special pentru saci. Hîrfiile penfru utilizări diverse cuprind în special diverse sorturi de hîrtii pentru şters, dinfre cari cele mai importante sînt: hîrfia igienică, care e o hîrtie subfire (42 g/m2), fabricată din celuloză sulfit neînălbită şi pastă mecanică (minimum 50%), cu creponaj de maşină, care se livrează în general în suluri mici; hîrfia penfru şerveţele, care e o hîrtie subfire (30 g/m2), cu creponaj de maşină, albă (de celuloză sulfif înălbită) sau colorată (de celuloză sulfit înălbită în amestec cu pastă mecanică înălbită), care se livrează în foi mici pătrate. Hîrtiile cari după fabricare sînt supuse la diverse tratamente sînt următoarele: Hîrtii acoperite: Hîrtii cari cuprind diferite calităfi de hîrtii finite cari au fost supuse unui tratament superficial de acoperire cu straturi de diverse substanfe (minerale, de 3 încleire, coloranfi, metalice, etc.), cu scopul de a le conferi proprietăfile cerute de utilizarea lor. Hîrtie abrazivă: Hîrfie rezistentă fabricată din celuloză sulfat, acoperită pe o fafă, cu ajutorul unui liant, cu pulbere, în general de carburi metalice (în special carbură de siliciu şi de aluminiu), cu granule de diferite mărimi. E folosită la şlefuirea şi lustruirea pieselor metalice. Sin. Hîrtie emeri; Hîrtie de şmirghel. Hîrtie carbon: Sin. Hîrtie copiativă neagră (v. Hîrtie copia-tivă). Hîrtie copiativă: Hîrtie subfire (16—20 g/m2)f în general velină, acoperită pe o fafă cu un strat cerat copiafiv, colorat în negru sau albastru. E folosită la multiplicarea prin copiere la maşina de scris (negru) sau prin simpla apăsare cu creionul, a textelor, a desenelor, etc. Sin. Hîrfie carbon (negru), Hîrtie indigo (albastru)* X Hîrfie crefată: Hîrtie pentru tipar sau decorativa, înnobilată prin acoperirea hîrfiei-suport, pe ambele fefe, cu un strat mineral alb sau colorat (v. înnobilarea hîrtiei). Sin. Hîrtie Kunstdruck. Hîrtie cromo: Hîrtie pentru tipar sau decorativă, înnobilată prin acoperirea hîrfiei-suport — preparată din celuloză albită, cu confinut de pastă de lemn — pe o singură fafă, cu un strat mineral alb sau colorat (v. înnobilarea hîrtiei). E folosită în cromolitografie, la imprimarea monocromă şi policromă (mai ales a etichetelor)* Hîrfie de şlefuit: Hîrtie rezistentă, fabricată din celuloză sulfat, care, după ce a fost acoperită pe o fafă cu un strat de clei (de obicei clei de piele), e presărată cu pulbere de piatră ponce în r-=- granule de diferite mărimi, cu muchiile şi vîrfurile tăioase dispuse spre exterior şi la înălţime uniformă (v. fig. V). Se foloseşte Ia şlefuit (mai ales lemnul), sub forma de foi, de benzi late sau înguste, de discuri, suluri, etc. Hîrtia-suport trebuie să fie rezistentă, flexibilă şi să nu crape (în special cînd trece peste roţi şi peste cilindre cu diametrul mic), să nu se lungească prin încălzire şi prin întindere în maşinile de şlefuit, să se taie neted şi să ţină bine liantul. Distribuţia granulelor pe hîrtia de şlefuit poate fi rară ori spaţiată (penfru şlefuirea lemnului moale ori a lemnului bogat în răşină sau murdar ori umed), sau deasă (pentru şlefuirea lemnului tare). Hîrtie de transport: Hîrfie specială, de circa 70 g/m2, semi-încleifă, acoperită cu un strat format dintr-un amestec de amidon, glicerină şi gelatină, la care cerneala aderă uşor. Serveşte la operafia de transport care se foloseşte în tehnica grafică. V. şî sub Transport. X Hîrfie emeri: Sin. Hîrtie abrazivă (v.). Hîrfie fotografică: Hîrfie velină specială de diferite grosimi, înnobilată, acoperită cu un strat de sulfat de bariu (bari-tată) şi apoi cu un strat de emulsie fotosensibilă (care nu diferă de compozifia emulsiei materialelor sensibile negative), folosită Ia obfinerea copiilor de pe negativele fotografice. Hîrtiile fotografice au însă o gamă de tonuri (contraste) mult mai mică, deoarece ele nu se privesc prin transparentă, ci prin reflexiune. După agentul sensibilizafor din emulsie, se fabrică trei sorturi de hîrtie: cu clorură de argint (pentru copii prin contact; au o sensibilitate Ia lumină mică şi necesită timpi de expunere lungi); cu clorobromură de argint (pentru copii prin contact şi pentru măriri; au o sensibilitate mijlocie şi necesită timpi de expunere medii); ■>4: V, Dispoziţia granulelor de abraziv pe hîrtia de şlefuit, a şi b) vedere de sus a benzii de şlefuif cu distribuţie deasă, respectiv rară a granulelor; c) secţiune transversală. Hîrfie 120 Hîrfie cu bromură de argint (pentru măriri; au sensibilitate mare şi expunere scurtă). Se fabrică rar şi hîrtii cu iodo-clorură, cu o sensibilitate foarte mică şi cari se folosesc numai la fotografii prin contact. Hîrtiile fotografice se fabrică în diferite grade de contrast, notate în general cu cifrele 1*-6 (1 — foarfe moale pentru negative foarfe dure; 6 — foarte dură pentru negative „şterse"). Hîrtiile sînt livrate în foi cu formate variabile, începîhd de la 6x9 cm, şi în suluri, cum şi în nuanfele de culori: albă (care dă cea mai clară reproducere a detaliilor şi foloseşte complet domeniul de nuanţe al pozitivului), chamois (crem) (care atenuează unele detalii şi reduce gama de nuanţe, fiindcă lipsesc luminile extreme) şi ivoriu. Nuanfa sau tonul fotografic depind însă şi de revelator. La multe dintre hîrtiile fotografice, tonul imaginilor poate fi schimbat şi ulterior, prin diverse procedee de virare (v.). Suprafafa hîrtiei fotografice poate fi: foarte lucioasă (deasupra stratului de emulsie, un strat protector de gelatină), lucioasă, semimată (în stratul de emulsie sînî înglobate substanfe speciale, cari dau acest aspect), mată şi foarte mată. Se mai deosebesc suprafeţe netede, mătăsoase, granulate, reliefate, cu raster (v.). Caracterisficile hîrfiei fotografice în funcfiune de aspectul suprafefei Suprafafa hîrfiei Redarea detaliilor Granulafia Detaliiie în umbre Contrastele imaginii Retuşul pozitivului foarte lucioasă foarte clară pusă mult în eviden|ă apar clar xime foarfe dificil lucioasă foarte clară pusă clar în eviden^ apar clar foarfe dificil semimată bună pusa mal pufin clar în evidentă apar mai pufin în evidentă micşorate fără mari dificulfăf i mată atenu- ată atenu- ată apar numai parfial atenu- ate foarfe mată foarfe atenuată mult atenuată multe detalii din umbre sînt atenuate foarfe atenuate foarfe uşor Hîrfie fotografică arisfotip: Hîrfie fotografică cu clorură de argint, pe care, prin expunere la copiere, se obfine o imagine vizibilă care nu mai necesită developare. Pentru fixarea imaginii obfinute şi pentru a îmbunătăfi culoarea acesteia, hîrtia fotografică se supune unei tratări speciale, într-o soiufie de fixaj-viraj. Hîrfîe fofolifo: Hîrfie rezistentă, acoperită cu un straf de gelatină sau de albumină, care se sensibilizează cu o soiufie de bicromat de amoniu, şi care serveşte Ia prepararea clişeului de calcar planografic prin report fofolitografic (v.). După expunere se developează în apă curgătoare. Hîrtie fotosensibilă: Hîrtie acoperită, la care una dintre fefe e sensibilă Ia aefiunea radiafiilor luminoase. E folosită la obfinerea copiilor fotografice şi a copiilor de pe desene în creion sau în tuş pe hîrtie transparentă (v. Hîrtie ozalid; Hîrtie fotografică). Hîrtie glace: Hîrtie cretată cu luciu foarte intens, obfinut prin înglobarea în masa de acoperire a unor canfităfi mari de ceruri, şi prin satinaj puternic. E folosită ca hîrtie decorativă. Hîrfie gumată: Hîrtie sulfat subfire şi flexibilă (cu lăfimea de circa 25 mm şi grosimea de 0,05 mm), unsă pe o fafă cu clei de bună calitate şi fără grăsimi sau acizi, sau cu adezivi sintetici, sub forma de bandă; se foloseşte mai ales la înnădirea fgilor de furnir în paralel, îrţ prelungire sau prin alipire cant Ia cant. La înnădirea furnirelor de miez la placaj, benzile sînt perforate astfel, încît iipirea să se poată face direct între cele două fefe ale furnirelor suprapuse pe o suprafafa cît mai mare. în ateliere, aplicarea benzilor de hîrfie gumată se execută manual. în fabrici — mecanizate — operafia se execută la maşini speciale, cari desfăşoară banda de pe o bobină, o umezesc cu apă caldă şi o presează peste canturi, uşurînd priza cleiului prin role încălzite electric; avansul fîşiilor de furnir e asigurat de o pereche de role conice, cari apropie totodată canturile furnirelor. Hîrtie heliografică: Sin. Hîrfie ozalid (v.). Hîrfie indigo: Sin. Hîrtie copiativă albastră (v. Hîrtie copiativă). Hîrfie metalizată: Hîrfie acoperită cu pulbere metalică (bronzuri sau culori) prin vopsire, tipărire sau depunere sub vid (evaporare catodică), ori cu folii metalice, prin caşurare. E folosită în special ca materia! de ambalaj şi decorativ; e folosită, de asemenea, în industria poligrafică (Ia poleirea copertelor, ca hîrfie penfru coperte, şi Ia tipărirea reclamelor şi a prospectelor), şi în electrotehnică. Hîrtie negativă: Hîrtie fotosensibilă, folosită în locul plăcilor şi al peliculelor fotografice, la obfinerea negativelor (v.), în special a celor cu dimensiuni mari, fie prin fotografiere directă, fie prin mărire. E folosită şi la unele aparate de măsură, cari înregistrează curbele unor mărimi pe cale fotografică (de ex. la polarograf). Hîrtie ozalid: Hîrtie fotosensibilă folosită la copierea desenelor tehnice, de consfrucfie, etc., executate în creion sau în tuş pe hîrtie transparentă (de ex. hîrfie de calc). E fabricată din hîrfie de celuloză înălbită cu încleire potrivită şi uscată lent (pentru a nu se încreţi), acoperită cu un strat care conţine o sare de diazoniu şi un component decuplare (un fenol). Prin expunere Ia lumină, componentul diazoic se descompune în părţile luminate şi se conservă în cele umbrite, iar prin developare înfr-o atmosferă de amoniac, cuplarea se produce numai în. părţile neexpuse la lumină, cari apar colorate. Hîrtia-suport trebuie să fie rezistenfă, cu o revenire rapidă după îndoire şi mototolire şi cu o capacitate de întindere redusă, cu ea lucrîndu-se pe cale umedă. Hîrtie parafinată: Hîrfie acoperită cu un strat de parafină, pe o fafă sau pe ambele feţe. Acoperirea se face la cald, cu parafină topită, pe maşini speciale. Se poate obţine şi la rece, prin impregnare, parafina fiind disolvafă în solvenţi (benzină sau alcool). E folosită ca material de ambalaj sau la confecfionarea de obiecte (de ex : pahare, pungi, efc.) impermeabile Ia apă sau Ia alte lichide. Hîrfie pentru fotocopii: Hîrtie fofografică specială, penfru fotografierea directă a actelor, a documentelor, a desenelor etc., caracterizată prin faptul că imaginile cari se obfin prezintă contraste. Hîrfie penfru negrografie: Hîrtie fotosensibilă, acoperită cu strat de gumă arabică sensibilizafă cu bicromat de potasiu, folosită în negrografie (v.), Ia copierea desenelor lineare sub formă de linii negre pe fond alb. Hîrfie-pigmenf: Hîrtie de calitate bună, pufin încleită, acoperită cu un strat de gelatină colorată, care, sensibilizată cu bicromat de amoniu sau de potasiu, serveşte Ia executarea clişeelor în heiiogravură, prin intermediul sitei (roto-heliogravură). Se fabrică diferite calităţi de hîrtie-pigment, cari variază în special după cum e folosită vara sau iarna. Hîrfie pînzată: Sin. Papirolin (v.). X Hîrfie sfidată: Hîrtie de şlefuif, în care pulberea de piatră ponce a fost înlocuită cu pulbere de sticlă. Sin. Glaspapir, Glaspapier. Hîrtie, maşină de fabricai ~ 121 Hîrtie, maşină de fabricai ~ Hîrfiile liniate penfru scris, veline sau semiveline, cuprind: Hîrfia milimetrică, în general de desen, însă mai subfire (65—80 g/m2)r sau de calc, imprimată pe o fafă, cu două familii de linii rectangulare, la distanţe de cîte un milimetru; liniile, distanţate Ia cîte un centimetru şi un decimetru, sînt de obicei mai groase, pentru a uşura măsurările în cursul executării desenelor. Hîrfia penfru nofe muzicale e o hîrtie velină imprimată pe ambele fefe cu portative muzicale. Hîrtia penfru caiete are pe ambele fefe diverse liniat uri (dictando, caligrafie, matematică, etc.), obfinute prin liniere sau tipărire. Hîrfiile impregnafe mai uzuale sînt: Hîrfia antiseptică: Hîrfie cu circa 75% in şi 25% bumbac, care se curăfă cu solufii alcaline şi se sterilizează la 100°, apoi se impregnează cu glicerină, cu vaselină, alcool, eter sau cloroform şi se imbibă cu o soiufie de iodoform în? eter. In acest fel se obţine o hîrfie cu un confinut în iodoform pînă la 30%. în locul iodoformului se poate întrebuinfa acid carbolic sau sublimat, cu alcool şi apă distilată ca solvenfi, E folosită ca material de pansament. Hîrtie bachelizafă: Hîrtie electroizolanfă impregnată cu o soiufie de bachelită într-un solvent organic. E folosită în industria electrotehnică, mai ales la obfinerea materialelor stratificate de tip pertinax. Hîrfie decorativă de acoperiie: Foaie formată din 2—4 straturi de hîrtie impregnată cu răşini sintetice şi imprimată cu desene decorative sau cu tente monocrome, care se aplică pe un suport rigid, prin presare şi încleire concomitentă, pentru finisarea anumitor panouri plane. Straturile succesive cari compun hîrtia decorativă de acoperire pentru finisare sînt: filmul de melamină de protecfie, consistînd dintr-o foaie de hîrfie velină subfire, cu gramajul de 20—50 g/m2, neîncleită în masă, impregnată 200% cu răşină melaminică sau cu o răşină combinată de melamină-uree-form-aldehidă; foaia de hîrfie cu desenul decorativ sau colorată în masă, cu confinut mare de alfa-celuloză şi încărcată cu litopon sau cu oxid de titan, avînd inifia! gramajul 150—200 g/m2, iar după impregnare cu răşină melaminică, gramajul de circa 350 g/m2; filmul adeziv sau hîrtia-barieră, consistînd dintr-un film de bachelită (v.) sau de alt adeziv impregnat într-o foaie de hîrtie, cu gramajul de 18—20 g/m2, impregnată 100% cu răşină. Cele frei straturi de hîrtie, sau numai primele două, pot fi aplicate pe următoarele suporturi prefabricate: placaje, panele, plăci fibrolemnoase, plăci aglomerate, placi de fextolit, plăci de fibră de sticlă, sau pot să constituie stratul exterior al hîrtiei decorative stratificate (v.). Hîrtia decorativă de acoperire se prelucrează cu unelte aşchiefoare penfru lemn, de preferinţă cu plăcufe dure, însă cu ascufire specială. Hîrfia decorativă de acoperire se aplică pe panouri-suport: Ia confecţionarea mobilei, în construcfii de interior (uşi, lambriuri, pereţi despărfitori), în amenajări inferioare de vagoane şi nave, etc. Sin. Hîrtie HDA; HDA. Hîrfie decorativă stratificată: Plecă formata din 9—30 de straturi de hîrtie sulfat impregnată cu răşini fenol-formaldehidice, suprapuse şi solidarizate între ele prin presare Ia cald şi Ia presiune mare, şi acoperite apoi, pe o fafă sau pe ambele fefe, cu hîrfie decorativă de acoperire (v.). Plăcile de hîrtie decorativă stratificată speciale, rezistente Ia focul de figară sau la alte surse concentrate de căldură, au intercalate, sub hîrtia decorativă, cîte o foifă metalică, penfru dispersarea căldurii de la punctul de contacf. Plăcile au grosimea de 1,2—4 mm, iar formatul poate atinge 2750X 1250 mm. Suprafafa lor e rezistentă la uzură normală, la alcool, la acizi şi la baze diluate, la cerneaiă, etc. Ele rezistă la temperaturi pînă la 130°, la apă rece, la fierbere timp îndelungat şi la atacul ciupercilor şi al insectelor. Plăcile de hîrtie decorativă stratificată sînt folosite ca: panouri de mobilă, perefi despărfitori, lambriuri, placaje pentru uşi plane, amenajări interioare de caroserii de autovehicule, de vagoane, avioane şi nave, tablouri de comandă, firme publicitare, tăblife indicatoare, etc. Sin. Hîrtie HDS; HDS. Hîrtie indicatoare: Hîrtie care se obfine prin înmuierea într-o soiufie indicatoare a unor fîşii de hîrtie de filtru cu pori foarfe mici. După uscare, se foloseşte în lucrări de laborator. Hîrtie indicatoare de polaritate: Hîrtie de filtru îmbibată cu o subsfanfă reactivă (de ex. fenolffaleină), folosită pentru determinarea polariiătii conductelor iegafe la o sursă de curent continuu. Polaritatea se determină aducînd firele — cari sînt în legătură cu cei doi poli ai sursei — în contact cu hîrfia înmuiată în apă, astfel încît capetele acestora să fie distanţate între ele cu 10 mm. Prin trecerea curentului electric, apa se disociază în ioni pozitivi de H^O* (cafioni) şi în ioni negativi de OH“ (anioni); cai ionii migrează spre polul negativ (cafod), unde colorează hîrtia în roşu. Hîrfie medicinală: Hîrfie impregnată (îmbibată) cu diferite medicamente sau cu antiseptice. Se fabrică hîrtie medicinală cu iodoform, cu făină de muştar (sinapisme), cu atropină (antireumatică), hîrtie antigufoasă, antiasfmatică, hemostatică, iodată, efc. E folosită ca medicament, fie pentru uz extern sau în fumigaţii, fie ca hîrfie pentru ţigarete medicinale. Hîrfie zaharată: Panglică de hîrfie impregnată cu o substanţă zaharoasă (caramel), care, la înmuiere în apă, se disolvă şi se decolorează. Serveşte la stabilirea înălţimii apei într-un rezervor cu produse petroliere albe. Măsurarea se face lipind hîrfia zaharată de panglica ruletei, şi măsurînd apoi lungimea porţiunii decolorate. Hîrfiile frafate mai importante sînt: Hîrfia anticorozivă, care e o hîrfie de ambalaj tratafă în masă (la pregătirea pastei de hîrfie) sau superficial (hîrtie finită, acoperită sau impregnată) cu agenţi chimici (de ex. benzoat de sodiu) cari îi conferă proprietatea de a apăra contra coroziunii obiectele metalice ambalate cu o astfel de hîrtie, în timpul transportului sau al depozitării. E folosită, în special, la ambalajul pieselor de oţel, penfru a le apăra de rugina provocată de agenţii atmosferici. Hîrfie-pergamenf. V. sub Pergament vegetal. î. maşină de fabricai Ind. hîrf.: Agregat complex pentru fabricarea, sub formă de bandă continuă, a hîrtiei şi a anumitor tipuri de carton cu gramaje mici. Se folosesc următoarele clase principale de astfel de maşini: maşini cu sită plană, maşini cu sită cilindrică şi maşini combinate, cu sită plană şi cu sită cilindrică, ori cu mai multe site plane. Maşina de fabricai hîrtie cu siiă plană e maşina folosită cel mai mult. Foaia de hîrfie se formează pe o sifă plană, fără fine, în mişcare continuă, care^preia pasta de hîrfie dintr-o cutie de alimentare, aşezată la capătul maşinii, şi o transformă înfr-o bandă continuă de hîrtie. Pe sită, fibrele materialului, cari constituie o suspensie foarte diluată (0,8—1,5%), se împîslesc formînd o bandă de hîrtie, şi se elimină cea mai mare partea apei, prin scurgere şi apoi prin sugere („filtrare"); apa care a mai rămas se elimină din banda de hîrfie prin stoarcerea la prese umede şi prin evaporare (uscare), cu ajutorul unor cilindre uscătoare, încălzite cu abur. In continuare, Hîrtie, maşină de fabricat ~ 122 Hîrfie, maşină de fabricai ~ banda se răceşte, se netezeşte, se taie eventual în benzi mai înguste şi se înfăşoară în suluri. Sin. Maşină de fabricat hîrtie, cu sită lungă. etc.). — Elementele părfii cu viteză variabilă (ale căror turafii variază în raporturi cuprinse între 1:3 şi 1:12) pot avea mai multe sisteme de antrenare, şi anume: la maşinile vechi, cu /. Schema instalafiei unei maşini de fabricai hîrfie cu si fă plană, A) parfea pregătitoare; B) parfea umedă (Bj —. secfiunea sitei; B2 — secfiunea preselor); C) partea uscată (C* — secfiunea uscătoare; C2 — secţiunea de finisare); D) finisare; 1) cufie de pastă de hîrtie; 2) cutie de amestecare (diluare); 3) apă penfru diluare; 4) prinzăfor de noduri (curăfirea pastei)»' 5) cufie de alimentare; 6) gură de ieşire a pastei pe sită; 7) sită; 8) cilina'ru-piepfar; 9) cilindre-registre; 10) cufii sugare; 11) egutor; 12) cilindru suga-primifor; 13) cilindre de conducere a sitei; 14) presa umedă I; 15) presa umedă II; 16) presa umedă III (presa de întoarcere); 17) presă offset (de netezire); 18) flanele umede; 19) bandă de hîrfie; 20) cilindre conducătoare de flanelă; 21) grupul uscător I ; 22) grupul uscător II ; 23) cilindre uscătoare; 24) flanele uscătoare; 25) presa de încleire; 26) dispozitiv pentru controlul umidităţii hîrtiei; 27) calandru! maş.inii; 28) înfăşurător; 29) cufit longitudinal; 30) maşină de bobinat; 31) suluri de hîrfie. După confinuful în apă al materialului în curs de prelucrare, la maşina cu sită plană (v. fig. /) — ca de altfel la orice tip de maşină de fabricat hîrtie— se deosebesc două grupuri sau părfi principale: parfea umedă şi parfea uscafă; instalafia de fabricat hîrtie cuprinde şi parfea pregătitoare — cu instalafiile de amestecare, reglare, diluare şi curăfire a materialului fibros, cari pregătesc pasta de hîrtie (v.) pentru prelucrarea pe maşina propriu-zisă. Din punctul de vedere al vitezei de funcfionare, la orice maşină de fabricat hîrtie se deosebesc: parfea cu viteză con-sfântă sau partea constantă (compusă din rezervoare, regulatoare de consistenfă şi de debit, epuratoare, prinzăfoare de noduri, pompe de material (de pastă), pompe de vid, pompe de apă, etc., a căror viteză, respectiv turafie de lucru, sînt constante în timpul funcfionării maşinii), — şi parfea cu viteză variabilă sau parfea variabilă (constituită din sita maşinii, presele umede şi partea uscată, a căror viteză de lucru depinde de sortul de hîrfie care se fabrică şi de tensiunea viteze mici, antrenare colectivă cu un singur motor, cu arborele de transmisiune la perete sau cu transmisiuni paralele cu curele (prin curele la diferitele elemente antrenate situate la acelaşi nivel cu maşina, sau reglarea vitezei ^elementelor antrenate făcîndu-se cu ajutorul rofilor conice); la maşinile de con-strucfie recentă, cu viteze mari, acfionate cu mai multe motoare (de cele mai multe ori de curent continuu), pentru fiecare element antrenat al maşinii (cilindrul primilor, cilindrul inferior al preselor umede, grupuri separate de cilindre uscătoare, cilindrul inferior al calandrului, înfăşurătorul). Antrenarea cu mai muîte motoare permite să se schimbe uşor viteza în limite largi şi în trepte fine, cum e necesar la schimbarea întinderii benzii de hîrfie; ea nu ocupă loc mult şi suprimă un mare număr de curele, de acuplaje cu fricfiune, transmisiuni intermediare, etc. Partea umedă a maşinii de fabricat hîrfie e compusă din două secfiuni numite secfiunea sitei şi secfiu-n ejja «p rVs e I.oYjJu m e^d e. Majoritatea elementelor aces- & II. Schema secfiunii sitei a unei maşini de fabricat hîrfie cu mare viteză, l) cufie de alimentare închisă; 2) sifă; 3) cilindru-pieptar; 4) cilindre-registre; 5) cutii sugare (aspiratoare); 6) egufor;'7) cilindru sugar (aspirator) primitor; 8) cilindre de conducere. necesară în banda de hîrfie, în diferitele locuri ale procesului de producfie). Elementele părfii cu viteză constantă a maşinii de fabricat hîrtie sînt acfionate, de cele mai multe ori, cu motoare asincrone, pentru fiecare element în parte (pompe de pastă, rezervoarele maşinii, prin?ătoare de noduri, pompă de vid, tor secfiuni sînt cilindre rotative, numite în uzine valfuri, de diferite consfrucfii, după funcfiunea îndeplinită. Secfiunea sitei (v. fig. II) cuprinde: cutia de alimentare (sau de distribufie) cu linealul; masa sifei şi sita (v. sub Sita maşinii de fabricat hîrtie) cu cilindrul-pieptar (sau frontal), cilindrul sugar (aspirator) primitor sau presa Hîrfie, maşină de fabricaf ~ 123 Hîrfie, maşină de fabricat ~ primitoare; cilindrele-registre, cilindrele conducătoare, cilin-drele de întindere, cilindrele de reglare, regulatorul sitei, mărginaşele, aparatul de scuturare, egutorul, cutiile aspiratoare (cutii sugare), pompele de vid, etc. Cutia de alimentare distribuie pe sita maşinii, printr-o deschidere longitudinală numită gura (buza) linealului (v.), pasta de hîrtie care a fost curăfită, diluată şi cu consistenta şi debitul reglate în prealabil. La maşinile cu viteză mică, mai multe conducte de alimentare cu secfiune variabilă 1, obturate cu plăci perforate, amovibile, cari livrează pasta într-o HI. Cufie de alimentare deschisă (cu presiune hidrostatică). 1) cutie de alimentare; 2) cilindru cu găuri; 3) stropitoare („şpriţuri") de apă; 4) gura (buza) linealului; 5) sită; 6) cilindru-piepfar; 7) cilindre-registre; 8) dispozitiv de reglare a deschiderii gurii; 9) mărginaşă; 10) paserelă. trecerea materialului din gura linealului pe sită se face prin intermediul unei plăci de cauciuc. Cutia de alimentare trebuie să asigure trecerea uniformă a pastei pe întreaga lăfime a sitei, fără a produce cu-renfi, valuri sau bule de aer, şi serveşte ca tampon pentru uniformizarea materialului. Se construiesc, fie cutii de alimentare deschise, cu presiune hidrostatică, fie cutii de alimentare închise, cu presiune hi-drodinamică.Cufiile deschise, construite, în general, din lemn (v. fig. /II), se folosesc pînă la presiuni de trecere a materialului pe sită cu valoarea de 2 m col. apă şi cu viteza maximă a maşinii de 350 m/min. Cutiile închise, metalice, se folosesc la maşini de mare viteză şi lucrează cu presiuni practic nelimitate, produse de o pompă. Au ancombra-ment mic, iar drumul urmat de pastă e scurt. Cutiile închise se construiesc fără pernă de aer (v. fig. IV) şi cu pernă de aer(v. fig. V). Un tip mai nou de cutie închisă, folosită la maşini cu viteza de peste 600 m/min şi lăfimea IV. Cutie de alimentare închisă (cu presiune hidrodinamică) fără pernă de aer, 1) cutie de alimentare; 2) intrarea pastei în cutie; 3) cilindre cu găuri; 4) dispozitiv de reglare a deschiderii gurii; 5) gura (buza) de ieşire a pastei pe sită; 6) sita maşinii* de lucru de peste 7 m (v. fig- VI), asigură un curent de pastă uniform, fiind echipată cu: Vy Cutie de alimenfare închisă (cu presiune hidrodinamică) cu pernă de aer. J) cutie de alimentare; 2) intrarea pastei în cutie; 3) cilindre cu găuri; 4) pernă de aer; 5) gura (buza) de ieşire a pastei pe sită; 6) sită; 7) cilin-dru-pieptar; 8) cilindre-registre. cameră de turbulentă; o strangulare calibrată 2, pentru orientarea curgerii şi eliminarea vîrtejurilor; cilindrul de rectificare cu discuri 3, care dirijează curentul pe direcfia maşinii şi elimină complet orice turbulenfă; un basin 6, relativ mare, şi două serii de cilindre perforate 4 şi 5 permit liniştirea relativă a pastei, omogeneizează şi mai mult curgerea şi împiedică orice flocu-lafie. Presiunea pernei de aer se alege în funcfiune de viteza maşinii şi se menfine constantă (prin ad-misiune sau eliminare de aer, automate). Masa sitei (v. Sita maşinii de fabricat hîrtie, sub Sită) constituie partea principală a secţiunii sitei, pe sită formîn-du-se banda de hîrtie şiîncepînd deshidratarea acesteia. Sita (o fesăfură de bronz sau de ofei inoxidabil, cu ochiuri de diferite mărimi, după sortul de hîrtie) e o bandă fără fine care se mişcă, fiind trecută peste c i I i n d r u 1-p i e p t ar (v. Pieptar, cilindru- ~) neantrenat de lîngă cutia de alimentare şi peste cilindrul sugar (aspirator) primitor, care e antrenat (v. fig. II). La partea superioară, sita, care poate atinge lungimea de 40 m, se sprijină pe un grup de cilindre numite cilindre-registre, şi apoi pe un număr variabil de cutii aspiratoare (numite şi cutii sugare). în partea cilin-drelor-registre se elimină, prin scurgere, aproape 85% din apa care se găseşte în pasta de hîrtie şi se formează foaia V/. Cutie de alimentare închisă, pentru maşină cu viteză mare. 1) conductă de alimenfare cu secţiune variabilă; 2) strangulară calibrată; 3) cilindru de rectificare a curentului; 4 şi 5) cilindre perforate; 6) basin. Hîrtie, maşină de fabricat ~ 124 Hîrfie, maşină de fabricat ~ de hîrtie. Deshidratarea benzii de hîrtie continuă pe sită în parfea cutiilor aspiratoare, unde apa e extrasă prin filtrare, cu ajutorul vidului, şi apoi la presa primitoare, prin stoarcere, sau la cilindrul aspirator (sugar) primitor, prin aspirare cu ajutorul vidului. Uneori, între cutiile aspiratoare e montat un egutor (v.), care stoarce apa din banda de hîrtie, netezeşte faţa de deasupra hîrtiei şi, uneori, formează filigrane (v.) în banda de hîriie; alteori, în special la maşinile cu viteză mare, o parte sau toate cutiile aspiratoare sînt înlocuite cu unu sau cu mai multe dispozitive de sugere tip Rofabelt (v.), cari prezintă avantajul că realizează o deshidratare mai bună, un mers mai uşor, şi provoacă o uzură mai mică a sitei. După cilindrul inferior al presei primitoare, sau după cilindrul sugar primitor, sita se întoarce spre cilindrul - pieptar şi e susţinută, ghidată şi reglată de o serie de cilindre metalice conducătoare, de întindere şi de reglare. Deasupra sitei, în prima treime (în regiunea cilindrelor-registre), mărginaşele (v.) împiedică pasta de hîrtie să curgă afară de pe sită. La majoritatea maşinilor, masa sitei e echipată şi cu un scufurător al sitei (v.) în regiunea cilindrelor-regisîre; prin scuturarea sitei, reglabilă atît ca amplitudine cît şi ca frecvenţă, se combate parţial tendinţa fibrelor de a se aşeza în sensul de mişcare al sitei, şi deci se realizează o împîslire cît mai bună, care să dea hîrtiei anisotropie cît mai redusa. La multe maşini, masa sitei poate fi înclinată, în funcfiune de natura pastei de hîrtie şi de calitatea cerută hîrfiei finite, diferenţa de nivel dintre cilindrui-piepfar şi cilindrul primitor putînd atinge 650 mm, însă maşinile de construcţie recentă, cu cufie de alimentare închisă şi cu presiune înaltă se construiesc, în general, cu masa sitei neînclinabilă, viteza pastei putînd fi reglată prin cutia de alimenfare. Sub secţiunea sitei sînt dispuse canale şi rezervoare penfru primirea apelor provenite de la deshidratarea benzii de hîrtie, numite ape grase, cari sînt folosite din nou în circuitul de fabricaţie sau cari se trimit la recuperatoarele (v.) de fibre şi de material de umplutură. înir-un rezervor dispus sub sită se colectează şi pasta care cade de pe cilindrul primitor, prin răzuire, cînd se rupe banda de hîriie. Secfiunea preselor umede (v. fig. Vil) serveşte Ia stoarcerea în continuare a apei din banda de hîrtie. De obicei, maşinile sînt echipate cu două sau cu trei prese umede, însă unele maşini speciale au cinci sau şase prese. Fiecare presă e formată în principal din două ci-lindre rotative paralele şi suprapuse, permiţînd reglarea presiunii dintre ele; cilindrul inferior e acoperit cu o cămaşă de cauciuc şi poate să fie sau să nu fie cilindru aspirator, iar cel superior are o cămaşă de granit, de stonit sau, uneori, de fontă speciala, şi are suprafaţa lustruită. Unele maşini au încă o presă supie-mentară, fără flanelă, numHă presă offset (sau de netezire). Banda de hîriie umedă trece prin prese fiind purtată de flanele ae lînă, umede, cari reduc presiunea cilindrului superior. Flanelele trec peste cilindre de ghidare, de îndreptare şi întindere. Fafa superioară a hîrtiei, fiind în contact cu cilindrele superioare ale preselor, e mai netedă decît faţa inferioară, care se găseşte în contact cu flanela. De aceea, VII. Secfiunea prese/or umede de Ia o maşină de fabrîcaf hîriie. I şi II) presa întîi umedă, respectiv a doua; III) presa a freia, de întoarcere; IV) presa a pafra, offset; î) presă primitoare; 2) cilindru uscător; 3) flanela presei I; 4) flanela presei II; 5) flanela presei III; 6) bandă de hîrfie; 7) răzuifor. presa a treia e de obicei o presă de întoarcere (sau inversă), în care hîrtia se răstoarnă astfel, încît faţa inferioară vine în contact cu cilindrul superior al presei, spre a primi şi ea o netezime corespunzătoare. La ieşirea din presa primitoare sau de pe cilindrul sugar primitor, uscăciunea benzii de hîrfie e între 12 şi 22%; după prima presă e cuprinsă între 18 şi 30%; după presa a doua, între 33 şi 36%, iar după presa a treia, între 36 şi 42%. Pentru mărirea capacităţii de des- hidratare în secţiunea preselor umede — în vederea reducerii sarcinii secţiunii uscătoare din parfea uscată a maşinii — se folosesc diferite dispozitive, printre cari următoarele tipuri de dispozitive: cu cilindre preîncălzifoare între prese; cu tratarea benzii de hîrtie cu aer cald între prese; cu încălzirea benzii de hîrtie prin radiaţii infraroşii; cu încălzire electrică directă a benzii de hîrtie între prese (v. fig. VIII), care e cel mai recent dispozitiv. Apa din banda de hîrtie, din flanelă sau din ambele formează temporar, în timpul trecerii printre cilindrele dispozitivului de încălzire, conductorul curentului electric (v. fig. VIII). La acest sistem se dezvoltă căldură atît în interiorul materialului cît şi la suprafaţa lui. Aceste dispozitive de încălzire electrică măresc uscăciunea la sfîrşitul secţiunii preselor umede cu circa 5%, ceea ce permite mărirea vitezei (şi deci a producţiei maşinii respective) cu circa 30%, fără mărirea secţiunii cilindrelor uscătoare, iar costul necesar încălzirii electrice e cu 20-'*30% mai mic decît la folosirea aburului. Presele umede influenteazăşi calitatea hîrtiei, prin presarea mai puternică obţinîndu-se o hîrtie mai densă şi mai rezistentă. Vitezele cilindrelor preselor umede trebuie să crească treptat de la prima presă la ultima, astfel încît fiecare presă umedă trebuie acţionată independent, iar hîrtia trebuie să fie întinsă între ele, penfru a împiedica formarea de cute. Cele trei prese sînt dispuse în pantă, pentru a apăra hîrtia de VIII. Partea preselor umede ale unei maşini de fabricat hîrtie, cu dispozitiv de încălzire electrică directă a benzi/ de hîrfie. / şi II) presa întîi umedă, respectiv a doua; IU) presa a treia, de întoarcere; 1 şi 2) primul şi al doilea dispozifiv (între presele / şi //, respectiv II şi III) cu cilindre de încălzire; 3) transformator de alimenfare cu energie electrica pentru uscare. Hîrtie, maşină de fabrică! ~ 125 Hîrfie, maşina de fabricat ~ apa care se scurge de Ia presă. La ieşirea din presă, banda de hîrtie e separată de flanelă, cu ajutorul unui cilindru conducător, montat deasupra flanelei, pentru ca hîrtia să nu absoarbă din nou umiditatea din aceasta. Da la ultima presă umedă, hîrtia fie intra direct în partea uscată a maşinii, fie trece în prealabil printr-o presă offset (v. fig. VII). fontă specială şi au suprafaţa polisată, sau, uneori, sînt cro-mate. Cilindrele uscătoare de hîrfie au diametrul între 1250 şi 3200 mm, iar cilindrele uscătoare de flanelă, între 600 şi 1800 mm. încălzirea cilindrelor se face cu abur de joasă presiune (0,5'"2,5 at), puţin supraîncălzit. Condensatul se elimină din cilindre cu ajutorul unor căuşe sau prin sifon. IX. Partea uscată a unei maşini de fabricai hîrfie. 1) cilindru de intrare; 2) cilindru uscător de hîrtie; 3) netezitor umed; 4) cilindru uscător de hîrfie, suplementar; 5) cilindre conducătoare; 6) calandru; 7) înfăşurăfor; 8) cilindru uscător penfru flanelă; 9) mecanism penfru întinderea f/anelei uscătoare; 10) axuri de reglare; 11) cilindre pentru îndreptare. Partea uscată a maşinii de fabricat hîrfie (v. fig. IX) e compusă din două secţiuni principale, numite secţiunea uscătoare (sau secţiunea cilindrelor uscătoare) şi secţiunea de finisare, la cari se adaugă uneori o secţiune secundară, secfiunea de înnobilare a suprafeţei hîrfiei. Secfiunea usca- i toare e compusă din ci- hŞ lindre uscătoare pantru hîrtie şi din cilindre uscătoare pentru flanelele uscătoare, încălzite cu abur. Banda de hîrtie livrată de presele umede cu uscăciunea de 33‘"42% e supusă unei uscări în continuare, trecîn peste cilindrele uscătoare, pînă cînd atinge uscăciunea de circa 95%. Ea e presată pe mantaua cilindrelor prin intermediu! flanelelor uscătoare; pentru a şe produce o uscare şi o netezire uniformă, hîrtia vine alternativ în contact cu fetele netede ale cilindrelor, cari sînt dispuse pe două rînduri suprapuse (v. fig. X). Numărul de cilindre uscătoare depinde de sortul hîrtiei şi de viteza maşinii (pasta măcinată gras reclamă un număr mai mare de cilindre uscătoare decît pasta aspră; la viteze mai . . . . mar! =!« ^ • •• , , 12) admlsiunea aburului. rriari ale maşinii, numărul de cilindre creşte). Maşinile mari sînt echipate cu 40--60 de cilindre uscătoare, grupate în mai multe grupuri cu acfionare separata. Cilindrele uscătoare cave sînt în general turnate din @'v&! Ti n X. Secfiune transversală prin secfiunea uscătoare a maşinii de fabricat hîrtie. 1) cilindru penfru uscarea hîrfiei în etajul inferior; 2) cilindru penfru uscarea hîrfiei în etajul superior; 3) cilindru uscător pentru pîsle din grupul de jos; 4) cilindru uscător pentru pîsle din grupul de sus; 5) cilindru pentru ghidarea flanelei din grupul de jos; 6) cilindru pentru ghidarea flanelei din grupul de sus; 7) hotă deasupra părfii uscătoare; 8) paserelă pentru deservirea cilindrelor de sus; 9) rofi dinţate ale cilindrelor uscătoare; 10) axurile cilindrelor; II) evacuarea condensatului; Depunerile pe cilindrele uscătoare, ca şi hîrtia care se rupe din cînd în cînd şi are tendinţa de a se înfăşură pe ele, sînt îndepărtate cu ajutorul unui răzuifor montat la fiecare cilindru. Cilindrele uscătoare sînt distribuite în mai multe grupuri, numărul cilindrelor uscătoare grupate depinzînd de felul măcinării pastei şi de natura materialului fibros, cari determină contracţiunea longitudinală şi transversală a benzii de hîrtie, la trecerea peste cilindre. Hîrtiile cu o contracfiune mai mare (pasta fiind măcinată gras) necesită împărţirea cilindrelor în grupuri mai numeroase, însă cu un număr mai mic de cilindre. La fabricarea sorturilor de hîrtie de calitate superioară şi medie, secţiunea uscătoare are la intrare (v. fig. IX) un cilindru de încălzire cu diametru mic (600---1000 mm), menţinut la temperatură mai joasă (40*"60°), încălzirea prea bruscă fiind defavorabilă calităţii hîrtiei. în general, temperatura cilindrelor uscătoare creşte spre mijlocul secţiunii uscătoare pînă la circa 110°, pentru ca apoi să scadă în trepte pînă la 85---900. Uneori, la sfîrşitul secţiunii uscătoare se montează un cilindru uscător, suplementar, cu diametru mai mare. Fiecare grup de cilindre uscătoare e îmbrăcat cu o flanelă uscătoare, care se usucă pe un cilindru uscător special. Antrenarea cilindrelor uscătoare se face prin roţi dinţate fixate pe fusurile din spatele maşinii, angrenate între ele, fiecare grup avînd antrenare separată. La sfîrşitul secţiunii uscătoare (unde hîrtia şi-a pierdut elasticitatea), mai multe cilindre conducătoare de hîrtie, rezemate elastic pe suporturi cu arcuri, menţin hîrtia totdeauna întinsă. Uneori, penfru mărirea productivităţii secţiunii uscătoare, se introduce aer cald sub întreaga secţiune uscătoare sau între cilindrele uscătoare. La maşinile moderne de fabricat hîrtie, căldura se recuperează colectînd aerul şi aburul care se ridică la partea de sus a secţiunii uscătoare cu o hotă, care e aşezată deasupra secţiunii (v. fig. X); concomitent se realizează şi îmbunătăţirea microclimatului din hala maşinii. Secfiunea de finisare (v. fig. / şi IX) efectuează o serie de operaţii finale, pentru a obţine, la ieşirea de pe maşină, fie direct un produs finit bun pentru diferite utilizări, fie o banda de hîrtie potrivită pentru operaţiile de finisare Hîrfie, maşină^de fabricafie 126 Hîrfie, maşină de fabricat ^ ulterioare, cari urmează să se execute pe maşini speciale. Aceste operaţii constau în netezirea umedă, răcirea hîrtiei, netezirea uscată (sau netezire de maşină), tăierea longitudinală a benzii de hîriie, umezirea şi înfăşurarea ei în suluri, efectuate în subansamblurile de finisare (netezitor umed, răcitor, calandru, dispozitiv de tăiere longitudinal, umezitor, înfăşurător) descrise mai jos. Unele maşini nu sînt echipate cu toate aceste subansambluri (nu toate operafiile sînt necesare la orice sort de hîrtie). Netezitorul umed e folosit numai Ia maşinile cu viteză mai mică decît 200 m/min, pentru hîrtiile cari rămîn numai cu netezime de maşină. Netezitorul, care e o presă formată din două cilindre de fontă dură, paralele, şi cu axele în acelaşi plan vertical, se intercalează înaintea ultimelor 2—3 cilindre uscătoare obişnuite, sau înaintea cilindrului mare de uscare finală. în această fază, hîrtia are o uscăciune de 80—82% şi e încă destul de plastică pentru a fi uniformizată de netezitorul umed, fără a i se închide culoarea şi fără a căpăta pete sticloase (hîrtia „cristalizează"). Răciforul serveşte la obfinerea unei umidităfi determinate a benzii de hîrfie şi a unei supleţe mai mari a acesteia, cari contribuie la netezirea ei în calandrul maşinii, împiedicînd formarea cutelor şi ruperea hîrtiei. Se construiesc răcitoare cu cilindre răcitoare (1—2 cilindre de cupru cave, cu diametrul de 600—800 mm, răcite cu apă) şi răcitoare cu tobă şi cu flanelă umedă. Ultimul tip de răcitor, folosit la maşinile cu viteză mare, e format dintr-un cilindru de fontă cu diametrul de 1250 mm, avînd mantaua îmbrăcată cu tablă de cupru şi răcită continuu de un curent de apă din interior. Toba se roteşte cu partea inferioară înfr-o flanelă umedă (umezită cu ajutorul unor ţevi stropitoare şi apoi stoarsă într-o presă, la umiditatea dorită). Trecînd între flanelă şi tobă, hîrtia e răcită şi umezită pe ambele feţe. Calandrul maşinii asigură netezirea hîrtiei răcite, prin trecerea benzii printre cilindrele de fontă călită ale acestuia (v. Calandrul maşinii, sub Calandru 1, Calandru pentru hîrtie şi carton). Dispozitivul de tăiere longitudinală e dispus în urma calandrului maşinii şi serveşte la tăierea pe margini a benzii de hîrtie, penfru refilare (v.), cum şi la tăierea în două sau în mai multe benzi, cu lăţimile cerute de prelucrarea ulterioară a hîrtiei sau de formatele comandate. în general, tăierea longitudinală pe maşină se face numai la maşini cari au viteza maximă de 150 m/min. Dispozitivele de tăiat longitudinal pot fi: cu cuţife-disc (talere) staţionare, cu cuţite-disc staţionare şi cu contracuţite-disc mobile, cu un singur cuţit-disc mobil dinţat (v. sub Tăiere longitudinală). Umezitorul (v.) serveşte la umidificarea benzii de hîrtie, în vederea satinării cu luciu la calandrul de satinat (v. sub Calandru 1). Umezitorul e dispus înaintea înfaşurăforului şi e format dintr-un cilindru avînd la periferie perii aplicate, cari se umezesc într-un jgheab plin cu apă; o ţeavă stropitoare care împroaşcă apa pe o placă de alamă şi un stropitor de apă cu aer comprimat. înfăşurătorul (v. înfăşurător pentru hîrtie) asigură înfăşurarea benzii de hîrtie în sul, la extremitatea maşinii. Maşinile vechi, cu viteze mici, sînt utilate cu înfăşurătoare cu fricţiune, iar maşinile de construcţie recentă, cu viteze mari, sînt utilate cu înfăşurătoare cu tobă tip Pope sau tip Autoflyte. Secţiunea de înnobilare a suprafefei hîr-t i e i constituie un echipament al anumitor maşini moderne de fabricat hîrtie, pentru îmbunătăţirea calităţii hîrtiilor (în special a hîrtiilor de tipar, în vederea îmbunătăţirii capacităţii de tipărire) sau penfru tratamente de impermeabilizare, încleire şi impregnare la suprafaţă. Secţiunea cuprinde dispozitive de încleire, de impregnare sau de acoperire la suprafaţă cu straturi minerale. Acestea sînt, fie o presă de încleire, (v.), pentru încleire şi impregnare la suprafaţă sau pentru acoperire cu straiuri minerale subţiri (3—6 g/m2), fie un dispozitiv de cretare pe maşină (v. Massey, dispozitiv ^), dacă stratul acoperitor e mai gros (15—25 g/m2). De cele mai multe ori, echipamentul de înnobilare e dispus în secţiunea uscătoare, între penultimul şi ultimul grup uscător (v. fig. /). Dispozitivul de cretare pe maşină poate fi dispus la sfîrşitul secţiunii uscătoare şi, în acest caz, el însuşi e echipat cu cilindre uscătoare sau cu dispozitive de uscare cu radiaţii infraroşii. Uneori, înaintea dispozitivului de cretare e montat un calandru de netezire, asemănător cu calandrul maşinii (v. şî sub înnobilarea hîrtiei).— Exemple de maşini de fabricat hîrtie, cu sită plană, speciale: Maşina de fabricat hîrfie cu cilindru satinor: Maşină de fabricat hîrfie, în general cu sită plană, care produce hîrtii satinate pe o singură parte (de ex.: hîrtie pentru tole de transformatoare, hîrtie pentru afişe) şi la care secţiunea uscătoare e compusă din două grupuri: primul, pentru uscarea prealabilă (pînă la umiditatea în banda de hîrtie de circa 40%), iar al doilea, format dintr-un cilindru satinor (v. fig. XI), care XI. Parfea uscătoare a unei maşini de fabricat hîrtie, cu cilindru satinor? >4) partea pentru uscare prealabilă; B) partea pentru uscare definitivă; 1 şi f') flanelă; 2 şi 2') cilindre uscătoare pentru flanele; 3) cilindru satinor; 4) presă satinoare; 5) înfăşurător; 6) bandă de hîrtie. înlocuieşte calandrul. Uneori, după cilindrul satinor se mai montează un grup de cilindre uscătoare obişnuite, pentru uscare suplementară; aceasta permite mărirea productivităţii maşinii, însă micşorează în oarecare măsură satinajul hîrtiei. Maşina de fabricat hîrtie cu preluare automată: Maşină de fabricat hîrtie cu sită plană, la care banda de hîrtie nu trece liber de la presa primitoare la prima presă umedă, ci e transferată cu ajutorul unei flanele superioare de preluare, de care se lipeşte la ieşirea din presa primitoare (v. fig. XII), *Xll.ifSchema maşinii de fabricat hîrfie, cu preluare automată. 1) sită; 2) presa I; 2') presa /I; 3) cilindru uscător; 4) hotă; 5) ventilator; 6) cilindru cenfral, anfrenat;7) flanelă superioară; 8) spre înfăşurător; a) unghi reglabil. şi la care partea uscătoare e constituită, de obicei, dintr-un singur cilindru uscător. Cilindrul uscător, cu diametru mare, Hîrfie, fire de ~ 127 Hoban e de construcfie similară celei a cilindrului satinor, însă funcţionează fără flanelă. Maşinile cu preluare automată sînt folosite, de preferinfă, la fabricarea hîrtiilor subfiri, cu gramajul pînă la 40 g/m2 (de ex.: hîrtia de mătase, hîrtie pentru şervetele, etc.)f deoarece partea lor uscătoare (cilindrul uscător) are. productivitate mică. Maşina de fabricat hîrtie cu preluare cu vid: Maşină de fabricat hîrtie cu sită plană, de mare viteză, la care transferul benzii de hîrtie de Ia cilindrul sugar primitor la presele umede se face cu ajutorul vidului, folosind dispozitivul numit „Pick-up" (v.). ^Maşina de fabricat hîrtie cu sită cilindrică: Maşină de fabricat hîrtie, la care partea sitei e formată din una sau din mai multe site cilindrice, ca şi la maşina de fabricat carton (v. sub Carton), celelalte părfi fiind similare celor de la maşina cu sită plană. Maşină combinată de fabricat hîrfie: Maşină de fabricat hîrtie, la care partea sitei e formată, fie din două sau din trei site plane, fie din site plane şi site cilindrice, celelalte părfi fiind similare celor de la maşina cu sită plană. Diferitele site (plane) ale maşinii sînt dispuse la etaje diferite. Benzile de hîrfie formate pe diferitele site ale maşinii se unesc la presa primitoare a ultimei site, de unde intră în partea uscată a maşinii. Maşinile combinate sînt folosite la fabricarea hîrtiilor cu două fefe (de ex. hîrtie cu calităfi, compozifie, culori, etc., diferite pe cele două fefe), cum şi a hîrtiilor rezistente, electroizolante, pentru cabluri telefonice), deoarece — Ia aceeaşi grosime — hîrtia din mai multe straturi e mai rezistenfă decît cea dintr-un singur strat. 1. Hîrfie, fire de Ind. text.: Fire obfinute din benzi (fîşii) de hîrtie specială pentru filat, cari se răsucesc prin rostogolire transversală. Operafia poate fi efectuată şi în timpul preparării hîrtiei, cînd aceasta e încă umedă. De asemenea, înainte de a fi tăiată, hîrtia poate fi imprimată, pe o parte sau pe ambele părfi, cu straturi de fibre de lînă, de in sau de iută. Firele de hîrtie se folosesc la fabricarea sforilor pentru diverse fesături din hîrtie şi, mai ales, Ia confecţionarea sacilor şi a hainelor de protecfie speciale (fesătură impregnată). 2. Hîrfop, pl. hîrfoape. Geogr.: Formă negativă de relief, reprezentată printr-un fund de vale largă, în semicerc, adîncă, fără ramificafii, cu versante repezi şi cu microrelief ondulat, în trepte, rezultat în special din alunecări şi surpări. Hîrtopul apare în basinele de recepfie ale văilor, cari se dezvoltă în depozitele sedimentare neogene constituite din alfernanfe de nisipuri, argile, pietrişuri, marne, etc. Hîrtoapele sînt caracteristice unor regiuni din podişurile şi dealurile din Transilvania, Moldova, Piemontul getic, etc. 3. HIeî. Ped.: Sin. Glei (v.). 4. HEohă, pl. hlobe. Ind. făr.: Sin. Hulubă (v.). 5. Hluj, pl, hlujeni. Ind. făr.; Tulpina sau coceanul porumbului, după ce s-au cules ştiuIefii. Sin. Hlujan, Cocean, Strujean, Tujlean, Covrag, Lujer. 6. Ho Chim.: Simbol literal pentru elementul Holmiu. 7. Hoban, pl. hobane. Av.: Tijă sau coardă de ofel profi- lată, care serveşte la rigidizarea legăturii aripilor cu fuze^ lajul, la unele avioane monoplan sau biplan. Se folosesc tije de ofel rotunde sau ovale, filetate la extremităfi, cum şi coarde de pian (cu rezistenfă de circa 140 kgf/mm2); uneori, hobanele sînt cabluri metalice rigide, cu inimă de ofel, cari însă prezintă dezavantajul că se întind după un anumit timp, ceea ce provoacă dereglajul celulei. Hobanele, cari suportă numai solicitări de întindere, au tendinfa de a vibra, astfel încît trebuie legate prin articulafii cu rotulă sau cu cardan. Consfrucfia avioanelor cu hobane e pe cale de a fi abandonată. Hobanele filetate sînt tije metalice (de ofel) profilate, cu filet la extremităfi, cari se înşurubează în papuci articulafi cu piesele de asamblat, asigurînd solidarizarea acestor piese şi întinderea corespunzătoare a hobanului (v. fig. I a, b). b =~i2no ' cu V0~ — 15,6 dBm şi cr^1,95. Dacă volumul e reglat pe fiecare cale, cr~0. Abaterile puterii instantanee în jurul volumului V au distribuţia din fig. II. Ca rezultat, nivelul total pentru N căi, în dBm, depăşit un timp e (timp de suprasarcină), dedus din experienţă, e dat în fig. III pentru s = 0; 0,001 şi 0,01. Factorul de vîrf (raportul dintre nivelul total maxim şi cel mediu) tinde spre 13 dB cîndfiV creşte. Numărul de căi încărcate echivalent cu N căi e dat în dB de diferenţa c'intre Numărul de masă Abun- denta Timpul de înjumăfătire Tipul dezintegrării Reacfia nucleară de obţinere 160 - ~ 20 min probabil, captură K Tb159 (a,3 n) Holeo 161 \ 162/ unul 60 z altul 4,5 h (obfinuti în amestec) captură K emisiune |3 Tb1^ (a,2 n) Ho*el, Tb159 (a,n) Ho*62 Dy161 (p,n) Hoiel, Dyl62 (p,n) Ho1^ 163 7 z captură K Dyl63 (p,n) Ho^S 164 - 35 min emisiune |3 - Dy164 (p,n) Ho^ 165 100% - - - 166 ! ~ 27 h emisiune J3~ Hoi65 (n, Y) Ho*G6 02 0,3 05 II. Distribuţia probabilităţilor abaterilor puterii instantanee fafă de volumul convorbirii. 2 4 810 \ III. încărcarea unui sistem cu N căi funcfiune ds numărul N al căilor, depăşită 0,01 din timp (curba 1), 0,001 din timp (curba 2) şi maximă (curba 3). a) căi nereglafe; b) căi reglate. nivelul pe N căi şi cel pe o cale. Pentru proiectare se recomandă să se ia 8 = 0,001. 1. Hollerif, carton Ind. hîrf.: Carton pentru maşinile de contabilizat prin perforare (v. sub Carton). 2. Holm, pl, holmuri. Geogr.: Deal cu formă caracteristică conică, cu vîrful lat şi rotunjit, prezentînd un aspect de masiv izoiat care domină regiunile înconjurătoare mai joase. (Termen local în podişul Moldovei.) 3. Holsnîu. Chim.: Ho. Element chimic trivalent din grupul lantanidelor. Nr. at. 67, gr. at. 164,94. Holmiul, împreună cu celelalte elemente din grupul lantanidelor, şi cu scandiul, 4. Hol©-. V. şi Olo-. s. Holoeefali. Paleonf. V. Olocefali. 6. Holoceluloză. Chim., Ind. hîrf. V. Oloceluloză. 7. Holocen. Sfrafigr.: Diviziunea superioară a Cuaternarului, care începe odată cu retragerea ultimei glaciaţiuni nordice (timpul gotoglacial) şi durează şî astăzi. Schimbările climatice de cari e legată retragerea gheţarilor sînt marcate prin modificarea vegetaţiei. Astfel, începutului climatului încă rece (arctic) îi corespunde flora cu Dryas octopetala, Salix polaris şi Betula nana (floră de tundră); în acest timp pătrunde în Marea Baltică fauna cu Yoldia. Urmează o fază de climat tot rece (subarctic sau preboreal), cînd se produce în Baltică o a doua migraţiune a faunei cu Yoldia. Climatul devine apoi mai uscat (boreal), dezvolfîndu-se păduri de mesteceni şi de pini, iar fauna fiind caracterizată prin gasteropodul de apă dulce Incylus fluviafilis şi, în ocean, pe coastele scandinave, de fauna cu Mya şi cu Mytilus. Faza următoare e o fază de climat umed (atlantic), în timpul căreia se dezvoltă păduri de stejar, turbă cu Sphagnum în mlaştini, floră cu Trapa nafans în lacuri. Apa sărată, cu moluşte marine, printre cari Liftorina littorea, pătrunde iar în Baltică, iar pe coastele Mării Nordului se dezvoltă o faună cu Tapes ameus şi Dosinia exoleta. Urmează o climă mai uscată, dar încă caldă (sub-boreală); pădurea de stejari e înlocuită cu păduri de pini şi începe migraţiunea fagului spre nord. în fine, climatul devine mai rece şi umed (subatlantic), fauna cu Liftorina din Baltică e înlocuită de fauna cu Mya, iar în apele dulci trăieşte în abundenţă gasteropodul Lymnea obovata. în mlaştini se depune turbă cu Sphagnum, iar vegetaţia pădurilor e dominată de molid şi de fag. La începutul Holocenului, continentele iau conturul cunoscut astăzi. în dezvoltarea sa, Homo sapiens trece de la prelucrarea Holociclice 135 Homo Holopfychlus. pietrei cioplite din Paleolitic, la cea a pietrei lustruite, evo-iuînd spre folosirea metalelor. Ca tipuri de sedimente holocene se deosebesc: varve în lacurile scandinave (situate în fata frontului de retragere a gheţarilor), calcare lacustre, turbă în mlaştini, nisipuri de dune iiforale şi fluviali le, lehmuri loessoide, pietrişuri în şesurile aluviale. Srn. (învechit) Aluvium, Postglaciar; var. Olocen. 1. Holociclice. Geobot. V. Olociclice. 2. Holocrisfalină, structură Pefr. V. Olocristalină, structură 3. Holocronic.^Gen. V. Olocronic. 4. HoSoedrie. Mineral. V. Oioedrie. 5. Holoeniimă. Chim. biol. V. OIoenzimă. o. Hoiogeic. Gen. V. Ologeic. 7. Holoparaiife. Geobot. V. Oloparazite. s. Holoprofeide* Chim. V. Oloprofeide, 9. Holopfychîus. Paleont.: Peşte din grupul Crosopteri-gienilor, cu corpul relativ mare, acoperit cu solzi ganoizi rotunjiţi şi imbricaţi. înotătoarele dorsale sînt apropiate de cea caudală, de tip eterocerc. Cele pectorale, bise-riafe (penate), sînt lungi, iar cele abdominale, scurte. Dinţii au smalţul cu structură labirintică (pătruns în dentină/ca la Stegocefali). E caracteristic pentru Devonianul din Europa şi din America, unde se găseşte în Gresia veche roşie (Old red sandstone). 10. Holosaprolife. Geobot. V. Olosaprofife. 11. Holosiderif. Pefr.: Rocă de origine cosmică (meteorit), constituită în cea mai mare parte din fier, cu un confinut mic şi variabil de nichel, cu care fierul formează un aliaj. Mai confine în cantităţi foarte mici: froHif, carburi şi fosfuri de fier, de nichel şi de cobalt, apoi grafit, diamant, magnetit, etc. Prin atac cu acid azotic se pun în evidenţă figurile lui Widmannsfaffen. Var. Olosiderit. 12. Holosfom. Paleont.: Perisfom continuu (v. sub Echi-noidea, Gasteropoda). Var. Olostom. 13. Holosfomatae. Paleont.: Subordin de echinide la cari perisfomul e rotund şi branhiile sînt interne. Var. Olosfomate. 14. Holofecă, pl. holoteci. Paleont.: învelişul calcaros continuu al coloniilor masive de Madrepore, dezvoltat de la vîrful de fixare al coloniei pînă Ia caliciile marginale. Var. Olofecă, Holotheca. 15. HoEothuroidea. Paleont.: Clasă de echinoderme cu forme alungite, fără test calceros continuu. în epidermă sînt răspîndite numai plăci nesudete (sclerite), de forme foarfe variate (rotiforme, disciforme, turiforme, ancoriforme, etc.). Gura e înconjurată de tentacule (podii peribucale) ramificate, în lungul corpului sînt dezvoltate cinci zone ambulacrare, fiecare zonă cu cîte două şiruri de ambulacre cu ventuze. Au simetrie bilaterală externă, iar în interior, simetrie penta-radiară combinată cu simetrie bilaterală. Au o musculatură subcutanată foarfe dezvoltată, deplasarea efectuîndu-se prin mişcări vermiforme. Holofuridele au avut şi au un mare rol în distrugerea recifelor şi în formarea calcarelor fine, deoarece înghit fragmente de corali pe cari apoi le expulsează sub forma de nămol calcaros. Sînt identificate prin sclerite încă din Cambrian, în care s-au înfîlnit (în Cambrianul din Colombia) şî impresiuni ale corpului întreg. Specii mai importante se întîlnesc în Meso-zoic. Var. Oloturide. Sin. Holoturide, Castraveţi-de-mare. 16. Holozide, sing. holozidă. Chim. V. Olozide. Homalonofus delphino- cephalus. ra, 17. Homalonotus. Paleont.: Trilobit din familia Homolodonti-dae, cu cefalon şi pigidiu egal dezvoltate (isopigidieni). Cefalo-nul, lipsit de ţepi genali, cu glabelă puţin distinctă, e triunghiular. Pigidiul, de asemenea triunghiular, posedă rahis bine individualizat şi segmentat. Specia Homalonofus delphinocephalus Green e clasici pentru Gothlandian. îs. Homar, pl. homari. Pisc.: Homarus vul-garis L. Specie de crustaceu marin, din familia Astacidae, asemănător racului, însă de dimensiuni mult mai mari, atingînd lungimea de 30*"50 cm şi greutatea de 2-**5 kg. Homarul se hrăneşte cu crustacee, cu peşti, etc. Datorită cărnii mult apreciate, se fac încercări pentru cultivarea lui. Aclimafarea încercată în Mare în zona apelor noastre, a dat rezultate parţiale. 19. Homeodonf. Paleont. V. Omeodont. 20. Homeomorf. Paleont. V. Omeomorf. 21. Homeopolar. Mineral. V. Omeopolar. 22. Homespun. Ind. text.: Ţesătură de lînă, de obicei de fire de lînă regenerată, produsă pe război manual. în general, penfru această ţesătură se folosesc legături diagonal cu efecte de culori. Are lăţimea de 70 sau de 140 cm, iar desimea, de 12-"16 fire de urzeală şi 8-**12 fire de bătătură. Se foloseşte pentru stofe de îmbrăcăminte. Sin. Ţesătură homespun. 23. Homilit. Mineral.: Ca2Fe [OlBSiO^. Mineral din grupul borosilicaţilor, isomorf cu datolitul (v.), înfîlnit în unele sienite nefelinice. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale adeseori tabulare după (001 ). Are culoare brună-neagră, pînă la neagră, urma verde-albicioasă, luciu slab, gras-sticlos, şi spărtura neregulată pînă la concoidală. în general opac, în secţiuni subţiri e transparent. Are duritatea 5 şi gr. sp. 3,3. 24. Hominieni. Paleont.: Sin. Hominidae. V. sub Homo. 25. Homo. Paleont.: Omul; gen unic din familia Hominidae. Caracterele specifice Omului sînt legate de adaptarea la staţiunea verticală şi bipedă; atît modificările oaselor scheletului (coloana vertebrală cu patru curburi, lărgirea basinului, alungirea şi înclinarea colului femurului, etc.), cît şi dezvoltarea specială a unor muşchi (muşchii fesieri, cuadricepsul crural, etc.) şi a ligamentelor din regiunea basinului, contribuie la menţinerea poziţiei verticale a corpului. Membrele superioare, liberate de funcţiunea de sprijin, s-au scurtat; musculatura articulaţiilor permite mişcări variate. Membrele inferioare sînt adaptate numai pentru locomoţiune. Cutia craniană, mare, adăposteşte creierul, organul funcţiunilor psihice umane, care poate atinge, în medie, volumul de 1450 cm3. Fruntea e înaltă şi fafa fără bot (orfognafă); maxilarul inferior are bărbie. Tipurile genului Homo descoperite în Pleistocen au fosf separate în grupurile Paleoanfropieni şi Neoantropieni. Paleoanfropienii sînt cunoscuţi din Pleistocenul inferior (Chellean, Acheulean) şi din Pleistocenul mediu (Musferian), fiind reprezentaţi prin Homo heidelbergensis şi Homo neander-fhalensis. Homo (Palaeoanfhropus) heidelbergensis e reprezentat prinfr-o mandibulă descoperită într-o carieră de nisip de pe valea Elgenz.în apropiere de Heidelberg (Germania). Deşi de dimensiuni mari, masivă şi cu ramura verticală foarte lată, are şirul de dinţi relativ mici şi cu caractere umane (v. fig. /). în aceeaşi carieră au fosf descoperite recent instrumente de piatră lucrate grosier, ceea ce denotă că acest tip uman era într-un stadiu intelectual primitiv. I. Mandibulă de Homo heidelbergensis. Homocentric, fascicul ~ 136 Hon Homo neanderthalensis (Homo primigenius), găsit sub forma unul schelet aproape complet, într-o grotă din colina La Chapelle-aux-Saints (valea Dor-dogne - Franfa), era cunoscut anterior numai printr-un craniu găsit în 1856 la Nean-derthal, lîngă Dus-seldorf (Germania). Resturi incomplete s-au găsit ulteriorîn multe puncte dinSpania, Belgia (La Spy), Italia, Croaţia (Krapina), Cri-meea, iar apoi în Palestina (Muntele Cârmei), în Africa,în Asiacen-trală (Teşic-Taş). A trăit în Paleoliticul mediu şi în cel superior, în glaciafiunea Riss şi în interglaciafiunea Riss-Wurm. Caracterele lui sînt următoarele: talia mică (1,55---1,65 m), pozifia verticală, dar cu membrele inferioare pufin îndoite şi curburile coloanei vertebrale mai pufin accentuate. Craniul *are partea facială mai dezvoltată decît partea cerebrală, fruntea teşită şi arcadele sprîncenelor proeminente; capacitatea craniană, în medie, 1400 cm3; puternic proqnatism; lipsa bărbiei (v. fig. //a). Neandertalienii trăiau în peşteri, cunoşteau focul, vînau animale, cu a căror blană se acopereau. Lucrau instrumente din cremene, pe cari le ciopleau numai pe o singură fafă. Neoantropienii sînt reprezentafi prin Homo sapiens f o s s i I i s din Pleistocenul superior (Aurignacian, Solutrean, Magdalenian), diferenfiat în rasele: europeoidă (Cro-Magnon), mongoloidă (Chancelade) şi negroidă (Grimaldi). Tipul Cro-Magnon, descoperit în regiunea Dordogne (Franfa) nu se deosebeşte, în general, prin caractere, de omul actual (Homo sapiens). Avea înălfimea de aproximativ 1,80 m şi craniul dolicocefal, cu capacitatea de 1500 cm3; fruntea înaltă, nasul îngust (leptorinian), maxilarul inferior robust, bărbie proeminentă (v. fig. II b). Prin ansamblul caracterelor sale, tipul Cro-Magnon aminteşte de Kabylii actuali din Africa de Nord. Tipul Chancelade era de talie mică (1,50—1,60 m). Craniulf foarte alungit (dolicocefal), avea capacitatea de circa 1700 cm3. Fruntea era foarte înaltă, bombată, cu arcadele pufin pronunfate, fafa cu pomefii proeminenţi şi nasul relativ îngust. Mandibula era puternică, cu bărbie bine marcată (v. fig. II c). Oasele scheletice lungi, robuste, denotă o musculatură puternică. Tipul Chancelade, care a apărut în Sud-Vestul Europei la sfîrşitul Paleoliticului, prezintă multe asemănări cu eschimoşii actuali. Tipul Grimaldi, găsit într-o peşteră de lîngă Menton (Franfa), de talie mijlocie, avea craniul voluminos, dolicocefal, cu fafa largă, cu orbite rectangulare; nasul lat (platirinian) şi prog-natism alveolar, bărbie pufin accentuată (v. fig.//d). Membrele inferioare sînt mult alungite în raport cu cele superioare. Neoantropienii se adăposteau în peşteri, ardeau foc în vetre şi utilizau pentru iluminat grăsimea animalelor. Erau vînători, mai ales de animale mari: mamufi, reni, mistrefi, zimbri, etc., dar cunoşteau şi pescuitul. Domesticiseră cîinele. Prelucrau unelte din piatră şi din os, pe cari le ciopleau şi Ie retuşau cu măiestrie. în multe peşteri-Iocuinfe din Franfa, Spania, etc., au fost descoperite manifestări artistice ale oemenilor preistorici sub forma de picturi murale, sculpturi, gravuri pe fildeş sau în os. O calotă craniană de tip Cro-Magnon a fost găsită şi în fara noastră, în peştera de la Cioclovina (Hunedoara). Din apropiere de Stînca-Ştefăneşti (pe Prut), ca şi din alte părfi, se cunosc unelte din faza aurignaciană (v. şî sub Paleolitic). î. Homocentric, fascicul Opt. V. Omocentric, fascicul 2. Homocerc. Paleont.: Tip de înotătoare caudală cu lobii externi egali, caracteristică peştilor osoşi (v. şi sub Pisces). Var. Omocerc. Sin. Gefirocerc. 3. Homocisteină. Chim. biol. V. Omocisteină. 4. Homoclin. Sfrafigr.: Succesiune de strate cari înclină în acelaşi sens şi cu aceeaşi valoare unghiulară, în care nu se precizează dacă ele aparfin unei structuri monoclinale sau unui flanc de cută. Numirea se aplică numai la zone restrînse de observaţie. Var. Omoclin. 5. Homodispers. Chim. fiz.: Var. Omodispers. Sin. Iso-dispsrs (v.) . 6. Homolka, baza lui Ind. chim.: Diamino-fuchson-imină. Colorant obfinut prin acfiunea alcaliilor asupra pararozanilinei, cînd se elimină o moleculă de acid clorhidric. Are . culoare galbenă-brună, pufin intensă; e o bază puternică, regenerînd cu acizi sărurile puternic colorate ale pararozanilinei. 7. Homomiarii. Paleont. V. sub Lamelibranhiate. 8. Homomya. Paleont.: Lameîibranhiat din ordinul Hetero-dontae, familia Panopaeidae, cu cochilia echivalvă, alungită, deschisă anterior şi posterior. Valvele, puternic bombate, au numai o carenă posterioară. Se cunosc diferite specii, din Triasic pînă în Cre^acic. Astfel, în Triasicul din împrejurimile Tulgheşului a fosf identificată specia Homomya fassaensis Wissm.; alte specii, în Triasicul din munfii Codru, etc. 9. Homoseiste. Geol.: Var. Omoseiste. V. sub Cutremur de pămînt. — — - . 10. Homosulfanilamidă. Farm. V. Marfanil. 11. Homofaxie. Geol. V. Omotaxie. 12. Homofermie. Geogr. V. Omotermie. 13. Hon, pl. honuri. Mett.: Unealtă de aşchiere folosită la honuire, constituită, în principal, dintr-un corp rotativ de ofel, la care sînt legate elastic 3—12 bare abrazive paralelepipedice; un mecanism de reglare cu şurub comandă deplasarea radialâ a barelor, pentru a varia diametrul de prelucrare. Pentru prelucrarea de piese de ofel se folosesc bare abrazive de electro-corund, iar pentru fontă, bare de carbură de siliciu, cu granu-lafia între 80 şi 600 şi cu lisnt organic sau ceremic. Se folosesc: la honuirea obişnuită, bare cu granulafia 150—300; la honuirea în două operajii, pentru netezirea preliminară, bare cu granulafia 80—150, iar pentru cea de finisare, bare cu granulafia 150—250; la honuirea de finifie se folosesc bare cu granulafia 300—600. Prinderea honului la arborele principal al maşinii de honuit se face prin intermediul unei îmbinări mobile (de obicei, arliculafie sferică), care îi permite auto-centrarea după axa găurii care se prelucrează. Sin. Cap de honing, Cap de honuit. Honurile de construcfie recentă asigură reglarea şi men-finerea presiunii de lucru a barelor abrazive între anumite //. Craniile oamenilor preistorici. a) omul de la Neanderthal (Homo primigenius); b) craniul omului Cro-Magnon (Homo sapiens); c) craniul omului de rasă Chancelade; d) craniul negroid al omului de rasă Grimaldi. Honda, aliaj ~ 137 Honuire limite, deplasarea uniformă a barelor abrazive în direcţie radială şi întreruperea automată a distanţării barelor abrazive, cînd diametrul ale-zajului prelucrat atinge o anumită valoare. Honul re-prezentatîn figură e constituit din capul de lucru, inferior, şi din capul de reglare, superior, cuplate prin două articulaţii cu ajutorul unei tije tubulare cu capetele cu suprafeţe sferice. în corpul capului de lucru sînt frezate(şase) canale longitudinale, în cari. sînt introduse fără joc suporturile barelor abrazive, cari sînt legate între ele cu ajutorul a două inele elastice. Fixarea barelor abrazive în suporturi se face cu plumb topit sau cu celuloid disolvat în acetonă. Supor-turilebarelorabra-zive pot fi apropiate sau depărtate cu ajutorul unui mecanism adecvat (cu plăci intermediare, conuri, şi un sistem de roţi de angrenaj cu dantura exterioară şi interioară). Un dispozitiv cu bucele de frînare şi cu opritoare permite să se exercite, pe suprafaţa care se prelucrează, o presiune a barelor abrazive cu atît mai mare, cu cît frînarea a fost mai puternică, şi să se limiteze desfacerea maximă a barelor abrazive. Reglarea honului la dimensiunea dorită a alezajului se face cu ajutorul unor diviziuni trasate pe carcasa capului de lucru. Fiecare diviziune indică variaţia cu 0,025 mm a diametrului alezajului care se prelucrează. Operaţia de honuire se efectuează introducînd în alezajul piesei care se prelucrează capul de lucru al honului cu suporturile barelor abrazive strînse. Se cuplează rotirea arborelui principal al maşinii de honuit şi se frînează uşor buceaua de frînare, iar barele abrazive se depărtează de axă şi încep să lucreze. De obicei se exercită o astfel de frînare de două sau de mai multe ori, după adausul de prelucrare lăsat pentru operaţia de honuire, pînă cînd opritoarele întrerup desfacerea ulterioară a barelor abrazive. 1. Honda, aliaj Mefg.; Aliaj pentru magneţi permanenţi, cu compoziţia: 10—25% Ni, 15->-36% Co, 8—25% Ti şi restul fier. Are forţă coercitivă şi inducţie remanentă foarte mari, însă, în raport cu alte aliaje sau oţeluri cu proprietăţi similare, e excesiv de costisitor. V. şî Magnetice, materiale 2. Honing. Metf.: Sin. Honuire (v.). . 3. cap de Metf.: Sin. Hon (v.)f Cap de honuire, Cap de honuit. 4. maşină de Metf.: Sin. Maşină de honuit (v. Honuit, maşină de ~). 5. Honuire. Metf.: Prelucrare de netezire, cu ajutorul unor bare abrazive cu granulaţie fină, fixate pe un cap special ex- Hon de construcţie perfecţionată, a) cap de reglare; b) cap de lucru; 1) corpul capului de lucru; 2) bară abrazivă; 3) inele elasfice; 4) suporturile barelor abrazive; 5) plăci intermediare; 6) conuri de reglare; 7) arbore central; 8) tijă tubulară; 9) piese sfetice (articulaţii); 10) roată dinţată montată pe arbore; 11) roată dinţată exterioară; 12) bucea cu coroană dinţată Ia inferior; 13) bucea de frînare; 14) opritor reglabil; 15) carcasă cu diviziuni exterioare,de reglare. tensibil — numit hon (v.) — căruia i se imprimă, de către arborele principal al maşinii de honuit, o mişcare de rotaţie, concomitent cuomişcare rectilinie alternativă; honuirea se aplică, în general, la prelucrarea alezajelor cilindrice şi, în special, la prelucrarea cilindrilor de motoare şi de pompe cu piston. Datorită mişcărilor efectuate de hon, traiectoriile mişcărilor de lucru ale granulelor abrazive pe suprafaţa care se prelucrează a piesei au forma unor linii elicoidale cari se întretaie, creînd o reţea de urme („haşuri"), caracteristică acestei prelucrări (v. fig.). Schema mişcărilor honului şi refeaua traiectoriilor granulelor abrazive. 1) lungimea cu care bara abrazivă depăşeşte capătul cursei; 2) suprapunerea; 3 şi 4) pozifia barei abrazive la începutul primei curse de translafie, respectiv la sfîrşitul acestei curse; 5) pozifia barei abrazive la sfîrşitul cursei de întoarcere; 6) unghiul de intersecfiune al traiectoriilor granulelor abrazive; (3) unghiul de înclinare al traiectoriilor. Pentru a realiza o calitate uniformă a prelucrării pe întreaga suprafaţă de prelucrat, barele abrazive trebuie să depăşească alezajele cu circa 25 mm, la ambele capete ale cursei. De obicei, honuirea e precedată de rectificare şi, uneori, de alezare, broşare sau sfrunjire de finiţie. în funcţiune de felul prelucrării anterioare, de precizia şi calitatea suprafefei, honuirea se efectuează într-o singură operaţie sau în mai multe operaţii (honuire de degroşare, honuire de semifinisare şi honuire de finisare). Adausul de prelucrare e de 0,01—0,2 mm la diametru şi depinde de diametrul alezajului, de felul prelucrării anterioare şi de natura materialului prelucrat. în general, la prelucrarea pieselor de fontă, adausul e de două sau de frei ori mai mare decît la piese de oţel tratat termic. La piese de oţel, adausul în diametru are, de exemplu, următoarele valori: 0,01—0,04 la găuri cu diametrul de 25—125 mm; 0,02—0,05 la găuri cu diametrul de 150—275 mm; 0,04—0,06 la găuri cu diametrul de 300—600 mm. La piese alezate sau rectificate, adausul poate fi mai mic decît la piese broşate. Precizia de prelucrare a alezajelor poate atinge valori între 0,005 şi 0,02 mm (deci cu toleranţe corespunzătoare claselor 1 şi 2 de precizie STAS); se pot obţine astfel alezaje cu formă geometrică (macrogeometrie) foarte corectă, cînd conicifafea şi ovalitatea se menţin în limitele de 3—5 \i. Cînd există o conicitate pronunţată a alezajului pe o anumită porţiune, se reglează cursa honului pentru porţiunea conică şi apoi, pe măsura dispariţiei conicităţii, se măreşte treptat cursa pînă la lungimea normală. în condiţiile obişnuite de lucru, prin honuire se înlătură ovalitatea alezajului. Calitatea suprafefei (microgeometria) obţinută prin honuirea de finisare ajunge pînă la o înălţime medie pătrafică a microneregularităţilor, Hmp —0,025 jjl în general, prin honuirea în două faze (degroşare şi finisare), calitatea suprafeţelor se poate obfine cu foleranfe corespunzătoare claselor de calitate 9—13 (după GOST 2789-51), iar prin honuirea simplă, cu toleranţe corespunzătoare claselor de calitate 9—11. Viteza de aşchiere e viteza de mişcare a barelor abrazive pe traiectoria elicoidală. Unghiul de înclinare (3 al traiectoriei e determinat prin raportul dintre viteza mişcării longitudinale vl şi viteza de rotire vr ale honului: fg $ = vi/vr. De obicei, se aleg pentru (3 valori cuprinse între 15 şi 30° (unghiurile mari Honuire, cap de ~ 138 Hoplifes penfru honuire de degroşare, iar cele mici, pentru finisare). Viteza mişcării alternative (de franslafie) a honului, va, e de aproximativ 15--20 m/min, pentru piesele de fontă sau de bronz; de 10---15 m/min penfru piesele de ofei moale, şi de 5---10 m/min pentru piesele de ofel călit. Viteza de rotaţie a honului, vr, se ia de 60--75 m/min Ia piesele de fontă sau de bronz; de 45"*65 m/min Ia piesele de ofel moale, şi de 20-*35 m/min la piesele de ofel călit. La honuire se foloseşte ca lichid de răcire un amestec de 90% petrol lampant şi 10% ulei de maşini, Ia prelucrarea pieselor de ofel, respectiv petrol lampant pur, la prelucrarea pieselor de fontă. Honuirea pieselor de bronz se execută, de obicei, cu apă sau uscat. Avantajele honuirii sînt, în principal: realizarea unei precizii înalte în ce priveşte forma şi dimensiunea; realizarea unui grad înalt de calitate a microgeonretriei fefei prelucrate; pro-fductivitate mare, care depăşeşte productivitatea sfrunjirii de sinifie sau a rectificării interioare. Dintre dezavantajele honuirii ce menfionează imposibilitatea corectării poziţiei axei alezajului care se prelucrează, datorită faptului că se foloseşte o sculă oscilantă; inaplicabilitatea la netezirea anumitor metale deosebit de maleabile, de exemplu a unor metale neferoase (porii barelor abrazive ale honului se îmbîcsesc repede cu aşchiile metalice maleabile). î. cap de AAeff. V. Hon. 2s Honuif, cap de Meff. V. Hon. 3. ~r maşină de Meff., Uf.: Maşină-unealtă cu aju- torul căreia se execută operafia de honuire (v.). Piesa de prelucrat se prinde pe masa maşinii, iar unealta — honul cu bare abrazive — se fixează în capătul arborelui principal. Lanţul cinematic principal al maşinilor de honuit trebuie să asigure arborelui principal o mişcare de rotaţie şi o mişcare de franslafie alternativă, concomitente, cu vitezele necesare. De obicei, maşinile se construiesc cu acţionare hidraulică a mişcării de trans-lafie alternativă şi numai uneori cu acfionare mecanică. Arborele principal al maşinii de honuit poate fi orizontal sau vertical. Maşina de honuif verticală poate avea unu sau mai mulfi arbori ^principali, verticali. E maşina de honuit folosită curent în majoritatea atelierelor de prelucrare mecanică, la prelucrarea alezajelor scurte (de ex. alezajele cilindrijor la motoarele de automobil, de tractor, etc.). în general, arborele principal e rotit cu ajutorul unui motor electric separat, iar mişcarea rectilinie alternativă a honului e imprimată hidraulic. în timpul prelucrării, piesele Schema cinematică a unei maşini de honuif verticale, cu un singur arbore principal. 1) motor electric; 2) arbore de antrenare; 3) arbore cu roti dinţate calate; A) ax intermediar; 5) arbore principal; 6 şi 7) roti dinţate cilindrice; 8) pompă cu piston rotativ; 9) motorul de antrenare a pompei; 10) sertar reversibil; 11) cilindrul sistemului oleohidraulic; 12) piston; 13) pîrghie de comandă; 14) fijă; 15) seriar; 16) hon; a) pozifie sens în jos; b) poziţie sens în sus; c) pozifie de oprire; - - - ) circuitul uleiului sub presiune;---------) circuitul de scurgere a uleiului. de prelucrat se prind pe masa maşinii, iar honul se prinde în capătul arborelui principal (v. fig.). Figura reprezintă schema cinematică a unei maşini de honuit verticale, cu un singur arbore principal. Arborele principal e antrenat de un motor electric şi poate avea trei trepte de viteză, prin angrenarea corespunzătoare dintre cele trei rofi dinfate ale unui acuplaj mobil şi un ax intermediar cu frei rofi dinfate caiafe pe el, şi prin intermediul unui angrenaj cu roţi dinţate de schimb şi cu roţi dinţate fixe. Mişcarea rectilinie alternativă a honului se efectuează cu ajutorul unui mecanism hidraulic, echipat cu o pompă de ulei cu pistoane rotitoare, antrenată de un motor electric propriu separat. Un sistem cu sertar reversibil imprimă mişcarea pe verticală a arborelui principal, iar printr-un schimbător de sens, fixat pe arborele principal, care acţionează asupra unei pîrghii oscilante între două poziţii a şi b, se inversează sensul de deplasare pe verticală a arborelui principal şi a honului. Oprirea maşinii se face manual, ^punînd pîrghia oscilantă în poziţia c. Vitezele de deplasare a arborelui principal în sus şi în jos sînt egale. Maşinile de honuit cu mai mulţi arbori principali se folosesc, de obicei, Ia honuirea simultană a alezajelor la blocurile cilindrilor de motoare. Maşina de honuit orizontală se foloseşte rareori, în general la honuirea găurilor adînci (de ex. a cilindrilor lungi) sau a anumitor piese cu dimensiuni mari, cari nu se pot prinde pe masa maşinii de honuit decît cu axa alezajului în poziţia orizontală. în primul caz, piesele se prind cu un capăt în dispozitivul de prindere şi antrenare în mişcare de rotaţie lentă a arborelui păpuşii port-piesă, iar cu celălalt capăt se reazemă într-o lunetă fixată pe batiuI maşinii de honuit; honul e antrenat de arborele principal rezemat în păpuşa port-unealtă şi execută mişcarea principală de lucru (constituită din mişcarea de rotaţie şi din mişcarea rectilinie alternativă, concomitente). Mişcarea de translaţie alternativă se realizează, de obicei, prin acţionare hidraulică. Lichidul de răcire pentru suprafaţa care se prelucrează e introdus prin arborele păpuşii port-piesă. în a! doilea caz, piesa care se prelucrează se prinde pe masa maşinii de honuit, iar honul e antrenat în mişcarea de lucru de arborele păpuşii port-unealtă. 4. Hooke, legea lui Rez. maf. V. sub Elasticitate, şi sub Elasticitatea solidelor anisotrope. 5. Hopeif. Mineral.: Zn3(P04)2*4 H20. Fosfat hidratat de zinc, foarte rar, cristalizat în sistemul rombic, clasa bisfenoidală. Are culoarea albă-cenuşie; în cristale mari, cu lungimea pînă la 1 cm, e incolor sau are culoarea albă pînă la galbenă. Are luciu sticlos, sau, după (100), sidefos. Are duritatea 2,5-"3 şi gr. sp. ~3. 6. Hoplifes. Paleonf.: Amonit caracteristic pentru Albianul mediu cărui cochilie e ornamentată cu coaste puternice, dezvoltate cîte 2—3 dintr-un tubercul ombilical. Pe partea ventrală (externă), coastele sînt întrerupte de un şanţ neted. Reprezentat în zona alpină prin' numeroase specii (peste 120), a fost separat, după morfologia ex- ternă, în mai multe genuri: Ho- Hoplifes denfafus. piites s. str., Anahoplites, Calliho-plites, Discohoplites, Epihoplites, Pleurohoplites, etc. în Sudul Dobrogei, specia Hoplifes dentatus Sow. e caracteristică zonei „cu dentatus" din Albian. în Carpaţi se găsesc şi alte specii: Hoplifes carpathicus Z.H., Hoplites rumanus Herb. din familia Hoplitaceae, şi pentru cel superior, a 139 Hornblendif lt Hoppler, viscozimefru Fiz. V. sub Viscozimefru. 2. HopuS sapei. Expl. pefr.: Lungimea (jocul sau amplitudinea) cursei verticale a sapei la forajul cu percusiune. Hopul sapei poate fi variat de la suprafafa, prin modificarea cursei balansierului, mutînd butonul de manivelă, şi, respectiv, capul de jos al bielei, la altă gaură a manivelei, la forajul cu percusiune uscat (canadian sau pensilvan), sau prin mutarea căuşului de la capătul de jos al praştiei, sau al tijei de bătaie, la altă gaură a balansierului de la granic, la forajul cu percusiune hidraulic (de ex. sistem „Alianţa"). 3. Horaifă, pl. horaife. Drum.: Drum nepavat, format în mod natural, prin circulafie, printre casele unei localifăfi, de obicei rurale. 4. Hordelnă. Chim. biol.: Proteină solubilă, vegetală, din familia gliadinelor, grupul prolamineior, care se găseşte în bobul de orz (Hordeum vulgare), solubilă în alcool de 70—80° şi în aleaIii, insolubilă în apă şi în alcool absolut. Din cauza lipsei de aminoacizi din compozifia sa, nu are valoare alimentară completă. b. Hordenină. Chim. biol.: H H C— C HO—cf XC-CH2-CH2~N(CH3)2 Nc=c/ H H Derivatul N-dimetilat al firaminei. Se găseşte în embrionul bobului de orz. Se poate obfine din firamină, prin mefilare cu iodură de metil în*mediu alcalic, şi îndepărtarea metilului legat de gruparea fenolică. Are p.f. 117,8°. Cristalizează sub forma de ace; e uşor solubil în apă, în alcool şi în eter. Are aefiune simpaficomimetică şî, probabil, rol de apărare s contra aminelor toxice rezultate din decarboxilarea amino-acizi-lor. Sin. [|3-(4-Oxi-fenil)-etil]dimetilamină; N-Dimetiltiramină. 6. Horef, pl. horefe. Pisc.: Sin. Juvelnic (v.). 7. Horiodacna. Paleont.: Lamelibranhiat limnocardiid întîl-nif în fara noastră în forajul de la Mărculeşti-lalomifa. Are valve subţiri, cu partea anterioară regulat arcuită şi cu cea posterioară mai alungită. Suprafafa externă e netedă, neornamentată, iar pe cea internă sînt dezvoltate 7—8 coaste radiare foarte pronunfafe, străbătute de-a lungul lor de cîte un şanf. Jîfîna e redusă la un dinte cardinal rudimentar, însofit de o foseta mică. Specia Horiodacna rumana Sabba a fost găsită recent şi în Dacianul din Oltenia (Zăvalul). a. Hormoni, sing. hormon. Chim. biol.: Substanfe indispensabile organismului, produse de secrefia internă a unor glande sau a unor fesuturi şi cari au proprietatea de a provoca, în cantităfi foarte mici, diferite fenomene fiziologice deimpor-tanfă vitală şi de a aefiona ca regulatori funcfionali. Ei pot ajunge la locul de eleefie, pe cale sangvină (hemocrină), sau pe cale nervoasă (neurocrină). Hormonii animali se împart în: hormoni glandulari, hormoni aglandulari sau tisulari, hormoni celulari. Din punctul de vedere chimic, hormonii glandulari se clasifică în hormoni de natură proteică (proteohormoni) şi hormoni de natură sterolică (hormoni steroizi). Profeohormonii pot fi derivafi ai unor aminoacizi, ca hormonul produs de tiroidă (firoxina) şi hormonul produs de zona medulară a glandelor suprarenale (adrenalina), respectiv ai unor polipeptide, ca hormonul pancreatic (insulina), şi hormonii lobului anterior al hipofizei. Hormonii steroizi sînt derivafi ai ciclopentanfenantrenului; ei sînt secretafi de glandele sexuale sau de glandele cortico-suprarenale. Hormonii mai imporfanfi sînt: testosteronul (hormon andro-genic), estradiolul (estrogenic), estriolul (estrogenic), proge-steronul (progestafional), corticosteronul (glicogenetic), corti-zolul (glicogenetic), aldosferonul (are aefiune de refinere a sodiului), desoxicortteosferonul (areaefiune de refinere a sodiu-lui şi de eliminare a potasiului), hidroxiandrostendionul (slab androgenic), epinefrina (vasoconstricfor glicogenolitic), nor-epinefrlna (vasoconsirictor neurohumoral), insulina (hipergli-cemic glicogenolitic), glucagonul (hiperglicemic glicogenolitic), hormonul tiroidian (măreşte consumul de oxigen), hormonul paratiroidian(regleazămetabolismul calciului şi fosforului), hormonul de creştere (anaboiism profeinic; creşterea oaselor), hormonul adrenocorticotrop, (stimulează secrefii corticosupra-renalei), hormonul de stimulare a folicuIilor (stimulează folicuIii ovarieni), hormonul luteinizant (induce secrefia glandelor şi ovulafia), prolactina (stimulează produefia laptelui), tireotro-pina (stimulează produefia de hormon tiroidian), vasopresina (aniidiuretic, vasoconstricfor periferic), oxitocina (stimulează contracfiunea muşchiului uterin). 9» Hormoni vegetali. Biol., Agr.: Sin. Auxine (v.). 10. Horn, pl. hornuri. 1. Arh., Cs.: Canal de fum îngropat în zidărie, care conduce gazele de ardere de la sobă pînă la nivelul podului, de unde începe campadura (v.). 11. Horn. 2. Arh., Cs.: Hotă de zidărie deasupra vetrei fărăneşti. 12. Horn. 3. Arh., Cs.: Prin extensiune, întregul coş de fum al unei sobe de încălzit. Sin. Ogeac. 13. Horn, antenă Tefc.: Sin. Anfenă-pîlnie, Pîlnie. V. sub Antenă, şi sub Pîlnie electromagnetică. 14. Hornblendă. Mineral.: Ca2Na(MgF-)4(AIFe—) [(Si, Al)4On]2 (OH)2. Mineral din grupul amfibolilor, cu compozifia chimică inconstantă, raporturile dintre magneziu şi fierul bivalent, de o parte, şi dintre aluminiu şi fierul trivalent, de altă parte, fiind foarfe variabil. Confine aproape totdeauna Ti02 în proporfie de 0J —1,25%. Se formează pe cale magmatică, fiind un mineral tipic al rocilor magmatice intermediare: sienite, diorite, granodiorite, etc.; de asemenea, e mineralul principal al amfibolitelor, al şisturilor amfibolice, şi se găseşte şi în gnaisuri. Prin aefiunea solufiilor hidrotermale, hornblendă se transformă în serpentin, în cîorif, epidof cu calcif şi cuarf, iar prin alterare se transformă în montronit, în carbonafi, iar la suprafafă, în limonif, opal şi halloysit. Cristalizează în sistemul monociinic, clasa prismatică, în cristale cu habifus prismatic, columnar, mai rar isometric (granular). Culoarea e verde sau brună de diferite nuanfe, în special închise, pînă la neagră; are urma albă cu nuanfă verzuie, şi luciu sticlos. Prezintă clivaj perfect după fafa de prismă (110) cu un unghi de circa 124° şi imperfect după (001). Are duritatea 5,5—6, şi gr.sp. 3,1 ■■•3,3. E optic biax, cu foarte puternic pleocroism. Se topeşte greu, transformîndu-se înfr-o sticlă verde închisă. După particularităţile compozifiei chimice şi după proprie-făfile optice, se deosebesc următoarele varietăţi: Hornblendă comună, neagră-verzuie, întîinită în special în şisturile cristaline amfibolice. Prezintă pleocroism: rc^incolor, galben-verzui, nm = verde-brun şi ng = verde. Hornblendă bazalfică, brună-neagra, cu un confinut mare de sesevioxizi, în special Fe203 şi Ti02 (pînă la 2—3%). Prezintă pleocroism: rip =galben-verzui, nm~verde-brun şi wg = albastru sau brun închis. 15. Hornblendif. Pefr.: Rocă magmatică infruzivă din familia peridotifelor, constituită în cea mai mare parte din amfiboli (hornblendă), alături de feldspafi calcosodici şi de minerale Hornea 140 Hosfaflon Hornea llgnleri. accesorii ca: granafi şi zoizit. Culoarea rocii variază de Ia verde pînă la verde-negru. E o rocă tare, care prezintă dificultăfi Ia rupere şi la tăiere. 1. Hornea. Paleont.: Sin. Horneophyton (v.). 2. Horneophyton. Paleont.: Plantă din grupul Criptogamelor vasculare, ordinul Psilophytales, caracteristică Devonianului mediu. Are aparatul vegetativ format dintr-un rizom bul-biform cu perişori absorbanţi, şi tulpină aeriană, ramificată dicotomic, lipsită de frunze. Aparatul reproducător e reprezentat prin sporangi terminali. Sin. Hornea. 3. Horner, regula lui Mat.: Dacă f(x) = = aoxn-}-aixn~^" + an este un polinom întreg în x, cîtul C(x) = bQXn~* + bixn~2-\-----ŞÎ restul r—f(x) al îm- părfirii lui f(x) prin x — a, se obţin, prin relafiile succesive, bQ=a0, bi=abo-bai, b2=abll + a2, -, bn_^=abn_2 + an_2, r = = Jran' Re9ula se ro3! poate aplica începînd cu ultimul coeficient: se împarte acesta prin a, se adună cîtul cu an—\i se împarte prin a, se adună cîtul cu an_2> etc.; sumele astfel obţinute sînt coeficienţii cîtului cu semn schimbat. Dacă, în cursul operaţiilor, se obţine un număr indivizibil prin a, f(x) nu se divide prin x — a. 4. Hornera. Paleont.: Briozoar din ordinul Cyclostomata, familia Horneridae, cu colonia (zoarium) rămuroasă. Zoeciile tubulare, cu peristom circular, sînt dispuse neregulat pe fata ventrală, iar avicela, globuloasă, e situată dorsal. Se întîlnesc numeroase specii, din Eocen pînă azi. 5. Hornesit. Mineral.: Mg3(As04)2 • 8 H20. Mineral din grupul vivianitului (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale columnare mari, grupate. Prezintă clivaj perfect după (010), iar în foiţe subţiri e elastic, ca gipsul sau talcul. Are culoare albă pînă Ia roză-roşietică şi luciu sidefos. Are duritatea 1 şi gr. sp. 2,7. 6. Hornfels. Pe/r.; Rocă metamorfică de contact, din categoria corneenelor (v.), care se formează din argile, la contactul cu masele magmatice granitice. 7. Hornifos. Geol.: Coş vulcanic cu dimensiuni reduse, lipsit de un con la gură, ds-a lungul căruia se produc ema^ naţii de gaze şi de vapori în regiunile vulcanice. 8. Homstein. Petr.: Rocă sedimentară silicioasă, tare, compactă, cenuşie-gălbuie. 9. Horofermă. Silv.: Limita inferioară a temperaturii pînă la care mai poate exista o pădure. Raportată la tetratermă (v.), horoterma e de 10°. 10. Horse-back. Geo/.; Canal natural săpat de apă la partea superioară a stratelor de cărbune şi care e umplut cu argilă, cu nisip sau chiar cu material psefitic. E un caz special de discordanţă locală (v.). 11. Horst, pl. horsturi. Geol.: Structură geologică faliată în care blocul central a rămas relativ mai ridicat decît com- Horsf (A) şl graben (B). partimentele învecinate (v. fig.)- Horstul apare mărginit de două structuri, mai mult sau mai puţin- simetrice, de falii în trepte descendente, cari au fie caracter normal (ipoteza ,liftului"), fie caracter invers (ipoteza „rampelor"). Horstul aducînd la zi roci mai vechi, în jurul altora mai tinere, reprezintă, morfologic, de cele mai multe ori, o regiune cu relief pozitiv (de ex. zonele dintre marile grabene africane). Sînt însă şi cazuri în cari horstul nu se manifestă la suprafaţă (de ex. Dobrogea centrală, cuprinsă între liniile tectonice Peceneaga-Camena şi Capidava-Canara). Horsturile, ca şi grabenele (v.), apar în regiuni de platforme tinere epihercinice, cari mai păstrează încă o oarecare mobilitate pe verticală, deşi nu mai pot reacţiona prin cutare la eforturile tectonice. 12. Horticultura. Agr.: Cultura plantelor de grădină. Cuprinde următoarele ramuri: legumicultura (v.), pomicultura (v.), floricultura (v.) şi arhitectura peizajistă (v. sub Arhitectură). 13. Hoskins, aliaje Meig.: Grup de aliaje Ni-Cu, cu conţinut mare de cupru, cu compoziţii cuprinse în limitele: 59—68 % Ni, 10—19% Cu şi restul fier; unele tipuri conţin 34—37% Ni. Au rezistenţă mare la coroziune şi la temperaturi înalte. Sînt întrebuintate la aparatură pentru industria chimică, a petrolului şi a hîrtiei, în construcţii navale, etc., unde se cere o rezistenţă mare la agenţi chimici. Aliajele Hoskins sînt cunoscute şi sub numirea de aliaje Fahrife. 14. Hospital, regula lui l'~. Mat.: Regulă pentru calcu- lul limitei către care tinde, pentru valorile x-^a ale variabilei, raportul f(x)/g(x), cînd /(x)->0 şi respectiv x->a x->a cînd f(x)->co şi g(x)->co. în aceste cazuri, limita raportului x—>a x->a precedent e egală cu limita raportului derivatelor funcţiunilor considerate, cînd ultima limită există. Dacă şi ultima limită se prezintă sub una dintre formele 0/0 sau co /co , se repetă aplicarea regulii la raportul derivatelor, pînă cînd se obţine o limită determinată. Regula se aplică şi celorlalte forme nedeterminate 100, 0°, oo°, căutînd limita logaritmului, care se pune sub una dintre formele 0/0 sau oo /co, şi anume sub acea formă care conţine logaritmul la numărător. 15. Hostaciclină. Ind. chim., Farm.: Antibiotic din grupul tetraciclinelor. E o pulbere cristalină galbenă, inodoră, puţin solubilă în apă (0,5%o)î sarea sodică e mai uşor solubilă. E termostabilă; încălzită la fierbere, îşi păstrează activitatea în cea mai mare parte. Are p. t. 214°. Se prepară pe cale fermentativă din Streptomices texasi sau din Streptomices aureofaciens. Se poate prepara şi sintetic, prin dehalogenarea reductivă a aureomicinei. E un antibiotic cu spectru larg de acţiune, mai activ faţă de bacilii gram-negativi. Se absoarbe rapid; are stabilitate mai mare şi efecte secundare mai puţine. Prezintă fenomenul rezistenţei încrucişate faţă de aureomicină şi tera-micină. Sin. Tetracină; Acromicină; Sanclomicină. 16. Hostallon. Ind. chim.: Politrifluor-clor-elenă. Masă plastică, obţinută prin polimerizarea trifluor - clor-etilenei (CF2=CFCI) în autoclave sub presiune, la 45—70°, sub acţiunea peroxidului de benzoil (0,1-”0,3%) în soluţie de tetraclo-rură de carbon sau cloroform. E o masă dură, cu densitatea 2,1; are rezistenţa Ia fracţiune 400—430 kgf/cm2 în stare amorfă, şi 490—530 kgf/cm2 în stare cristalină; alungirea la rupere 30—50%, în stare amorfă, şi 25—40%, în stare cristalină; rezistenţa la încovoiere 550—600 kgf/cm2; rezistenţa Ia compresiune 2200—5600 kgf/cm2, în stare amorfă, şi 140 kgf/cm2, în stare cristalină. Modul de răcire determină starea structurală a masei pieselor. Cînd răcirea se face încet, piesele formate devin puternic cristaline, iar prin răcire bruscă, ele devin amorfe. E o masă termoplastică şi poate fi prelucrată, după procedeele generale cunoscute (presare, extrudare şi injectare), la temperatura de 250—300°. Politrifluor-clor-etena e rezistentă la rece fată de agenţii chimici. Nu se cunosc disolvanţi cari să disolve produsul sub 100°. Din politrifluor-clor-etenă se fabrică garnituri, membrane, plăci, tuburi, ventile, etc. Hoslocaină 141 Hrean Sub forma de dispersiune în disolvanfi organici, hostaflonul e folosit Ia acoperirea metaleior şi la impregnarea materialelor poroase, ca asbestul. 1, Hostocaină. Chim.: Clorhidrat de oo-butil-amino-2-me-til-6-clor- acetanilidă. E folosit în Medicină, pentru anestezie rapidă şi profundă. Prezintă o toxicitate foarte redusă, eli-minîndu-se repede. 2. Hotar, pl. hotare. Cad., Topog., Geogr.; Linia despărţitoare dintre două teritorii cu caracter politic sau administrativ diferit (de ex.: hotar de fara, de regiune, de raion, etc.), sau între teritorii cu diferite utilizări economice, sau de exploatare agricolă, industrială, etc. (de ex.: hotar de pădure, hotar de tarla, etc.). Cînd hotarul e marcat de elemente sau de obstacole naturale (munfi, ape curgătoare, farm de mare, etc.) se numeşte hotar natural, iar cînd e marcat de stîlpi, movile, borne, etc., se numeşte hotar convenţional. Operafia topografică de defalcare a unei suprafefe de teren între două unităfi agricole, în vederea înlocuirii unui hotar sinuos cu o linie dreaptă, care permite o exploatare mai rafională a terenului agricol, se numeşte rectificarea hotarului. în cadoul lucrărilor de defalcare şi împărfire în tarlale, înlocuirea hotarelor sinuoase se face fără a modifica supra-fefele celor două unităfi. 3* piatră de Cad., Topog.: Piatră cioplită, de obicei paralelepipedică, sau bornă confecfionată din beton, aşezată la limita de despărfire a două parcele sau a două proprietăfi funciare. 4. Hotă, pl. hote. Tehn.: Obiect sau construcfie de zidărie, de metal, de sticlă, etc., care se aşază deasupra unei surse de substanfe nocive gazoase mai uşoare decît aerul, pentru izolarea cît mai bună a acesteia de restul atmosferei încăperii şi pentru colectarea şi evacuarea substanfelor nocive printr-un coş sau canal de ventilafie. Dimensiunile hotei în plan trebuie să depăşească dimensiunile corespunzătoare ale sursei de degajare de substanfe nocive; hota trebuie să fie cît mai aproape de sursa de degajare, astfel încît persoanele să nu poată pătrunde sub ea, în zona de acumulare a substanfelor nocive. Dacă hota captează vapori de apă, ea poate fi izolată termic sau echipată cu jgheaburi de scurgere a condensatului. După forma sursei de substanfe nocive şi după amplasamentul ei, se folosesc hote tronconice, hote în trunchi de piramidă (v. fig. a şi b) sau — pentru degajări neuniforme în timp— hote cilindrice, numite şi hofe-paravan sau Hofe metalice. a) şl b) hota ia foc de forjă rotund, respectiv dreptunghiular şi alăturat de perete; c) hotă-paravan, cilindrică; d) hotă cu perefl (cu şorfuri) rabatabili. paravane (v. fig. c). Pentru a evita abaterea de la verticală a curentului de gaze nocive, datorită unor curenfi orizontali în încăpere, se folosesc hote cu perefi laterali rabatabili, numifi şorfuri, pe două, trei sau patru laturi (v. fig. d). 5. Hotărnicie. Cad.: Ansamblul de operafii şi de măsuri prin care se stabileşte şi se materializează pe teren, prin borne, făruşi, pietre de hotar, etc., limita sau hotarul (v.) între două proprietăfi (de obicei proprietăfi funciare). 6. Hotel, pl. hoteluri. Arh.: Clădire cu multe încăperi, mobilate, destinată adăpostirii călătorilor. Un hotel complet se compune, în general, din următoarele elemente: camere individuale (cu unu, două sau, mai rar, trei paturi), cari pot fi însofite de antecamere, de camere de toaletă sau de baie; apartamente compuse din două sau din mai multe camere; hali de primire, cu biroul portarului, depozit de bagaje, scară şi ascensoare, cabine telefonice; unu sau mai multe saloane pentru aşteptare, conversase, lectură şi corespondenfă; unu sau mai multe restaurante, cu bar şi arie de dans (cu orchestră), incluziv serviciile auxiliare (bucătărie, oficiu, depozite, etc.), birouri pentru administrata hotelului şi încăperi penfru personalul de serviciu; garaje pentru vehiculele călătorilor şi ale persoanelor din administrafia hotelului. Uneori hotelurile au şi mici magazine deschise spre hali (florărie, debit de tutun, papetărie, parfumerie, birou de voiaj, etc.), cum şi grădini, terase, piscine, săli de festivităfi şi de banchete, etc. Unele hoteluri sînt amenajate în scopuri speciale, cum sînt, de exemplu: hotelurile turistice, aşezate de obicei în afara centrelor populate (în munfi, pe marginea unui lac, în mijlocul unei păduri); hotelurile penfru aufomobilişti (sin. Motel), situate în afara centrelor populate, la marginea auto-stradelor; hotelurile de zi. 7. Howal. Metg.: Aliaj Al-Si-Mg-Mn, cu adaus mic de titan, cu compozifia: 0,5—1,5% Si, 0,5—1,5% Mg, 0,3—1,3% Mn, 0,1% Ti şi restul aluminiu. E laminabil şi se durifică prin tratament termic. După călire şi îmbătrînire artificială, are următoarele caracteristici mecanice: Gr = 30—35 kgf/mm2; 5 = 6—8%; duritatea HB = 95—110 kgf/mm2. 8. Howey, maşină de clişee~. Arfe gr.: Maşină folosită pentru gravarea clişeelor după principiul similigravurii foto-mecanice, compusă din următoarele organe principale: un cilindru 1, pe care se aşază originalul 2, fixat pe acelaşi ax cu un cilindru 3, care poartă placa metalică de zinc sau de cupru a clişeului 4, curbată în prealabil. Axul e rotit de un motor electric 5. Acelaşi motor roteşte, prin intermediul unei transmisiuni de rofi dinfate Ri, R2, un ax filetat 6, şi care deplasează de-a lungul său un dispozitiv cu celula fotoelec-trică 7, şi un dispozitiv 8, care are ca organe principale o daltă de gravat 9, perpendiculară pe Maşina de clişee Howey. suprafafa clişeului şi în contact cu ea, şi un electromagnet 10, aşezat în circuitul celulei fotoelectrice. Cu ajutorul maşinii Howey se pot executa clişee la distanfă, originalul găsindu-se în altă localitate, de exemplu pentru mai multe ziare cu serviciu central de informafii. 9. Hoyberg, metoda Chim.: Metodă folosită pentru dozarea grăsimii din lapte, întrebuinfînd pentru disolvarea cazeinei o soiufie alcalină în locul solufiei de acid sulfuric de la metoda Gerber. Fafă de aceasta din urmă, metoda Hoyberg prezintă avantajul că nu necesită centrifugare. Determinarea se face în butirometre analoge celor de la metoda Gerber, însă avînd altă capacitate şi gradate astfel, încît indică numărul de grame de grăsime confinut în 100 g lapte. 10. Hozrasciof. Ec.: Sin. Gospodărire chibzuită (v.). 11. Hrean. Agr.: Cochlearia armoracia L., Armoracia lapathi-folia. Plantă erbacee’ perenă, cultivată, din familia Cruci-ferae. Are rizomul cilindric, cu lungimea de 50—80 cm, cu coaja galbenă şi miezul alb, confinînd uleiuri eterice şi fitoncide. Tulpina, puternică, atinge înălfimea de 80—120 cm, iar frunzele sînt late, lucioase, cu pefiolul lung; inflorescenfa Hrib 142 Hugoniof-Rankine, ecuafia Iui ~ e un racem cu flori albe, iar frucful e o silicvă mică, cu seminfe adeseori sterile. Cerinfele hreanului faţă de umiditate sînt mari, însă excesul de apă provoacă putrezirea rizomilor. Preferă solurile calca-roase. Terenul destinat plantării se pregăteşte printr-o arătură adîncă de toamnă şi prin îngrăşarea cu băligar, la care se adaugă îngrăşăminte minerale, azotate şi fosfatice. Hreanul se plantează primăvara, folosind rizomi cu lungimea de 25 cm, păsfrafi timp de un an în pepinieră. în timpul perioadei de vegetafie, la sfîrşitul lunii iulie, rizomii se copcesc. Prima recoltă se obţine, chiar în anul plantării, produefia ridieîndu-se la 100—300 q/ha. Hreanul e atacat de rugina albă a cruciferelor şi de cerco-sporioză, care se combate prin stropiri cu zeamă borde-leză. Dăunători periculoşi sînt puricele de pămînt al hreanului (Haltica armoraciae Fh.) şi rozătorul frunzelor de hrean (Phaedon cochleariae L.), combătufi prin prăfuiri şi stropiri cu DDL Rizomii hreanului sînt folosifi în alimentafie şi în industria farmaceutică. i Hrib, pl. hribi. Bot.: Sin. Mînătarcă (v.). 2. Hribtină. Pisc.: Sin. Ana (v.). 3. Hrisfianovici, ecuafiile canonice ale lui F/z., Mec.: Ecuafii utilizate la studiul scurgerii plane subsonice a gazelor, cari au forma c)0 GiS c)S c)9 unde cp e potenţialul vitezelor, e funefiunea de curent şi 0 e unghiul pe care viteza îl face cu axa Ox, iar *= —1 şi S e variabila definită prin relafia d5= în care X e raportul dintre modulul vitezei W şi viteza critică c (adică X — w/c), n fiind exponentul adiabatic. Aceste ecuafii au fost obfinute printr-un procedeu de simetrizare a sistemului Iui Ciaplîghin şi au fost rezolvate prin aproximafii succesive, ajungîndu-se Ia rezultate practice după calcule destul de laborioase. 4. Hrişcă. Agr..* F agopyrum esculentum Monch., F. Sagit-fafum Gilib. Plantă anuală erbacee cultivată, din familia Polygonaceae, aparfinînd grupului cerealelor. Are rădăcină pivotantă, care pătrunde adînc în sol, tulpina erectă, cu înălţimea de 30—60 cm, frunze de formă triunghiulară sau sagitat-cordaîă, flori numeroase, de culoare albă-roz, dispuse în raceme, şi cu miros puternic. Frucful e o nuculă cu trei muchii, cu lungimea de 4—6 cm, de culoare brună sau cenuşie. E sensibilă la înghefurile de primăvară, fiind însă o plantă cu perioadă de vegetafie foarte scurtă (70—85 zile); poate fi semănată tîrziu, cînd pericolul înghefului nu mai există; e adecvată deci şi pentru cultura în regiunile nordice şi muntoase. Cerinfele de umiditate sînt mari, în special în prima fază de vegetafie. Preferă soluri uşoare şi mijlocii, acide sau neutre; nu se dezvoltă pe soluri calcaroase. Deşi are capacitatea de a solubiliza substanfele nutritive greu solubile din sol, hrişcă are totuşi nevoie de îngrăşăminte minerale, în special fosfatice. Băligarul se aplică plantei premergătoare. Hrişcă poate fi cultivată după orice altă plantă. Pregătirea terenului consistă într-o dezmiriştire de supra-fafă şi într-o arătură adîncă de toamnă sau (dacă împreju- rările îngăduie aceasta), dintr-o arătură de vară la 20 cm adîn-cime, însofită de o lucrare cu grapa şi urmată de o arătură de toamnă superficială ori mijlocie. Se seamănă în luna mai pînă la începutul lunii iunie, folosind 65 kg sămînfă/ha. Dacă terenul e lipsit de buruieni nu sînt necesare lucrări de întrefinere; în caz contrar se aplică 1—2 praşile. Pentru a intensifica fecundafia, se execută polenizarea artificială suplementară. Hrişcă se coace neuniform şi se recoltează Ia sfîrşitul lunii august sau începutul lunii septembrie, cînd 2/3 din boabe au ajuns Ia maturitate. Produefia maximă e de 12—18 q boabe/ha şi 24/32 q paie/ha. Cultivată în mirişte, ca plantă de nutref, hrişcă se recoltează după 6—8 săptămîni de la semănat. Bolile cari atacă mai frecvent hrişcă sînt: fusarioza, făinarea şi mana hrişfei. Boabele de hrişcă decorticate şi făina de hrişcă sînt folosite ca aliment. Penfru animale, hrişcă e un nutref verde valoros, iar boabele pot fi folosite ca hrană pentru bovine şi pentru păsările adulte. Hrişcă e, de asemenea, o bună plantă meliferă. 5. Hrubă, pi. hrube. 1. Arh.: încăpere sau galerie (simplă sau ramificată), de obicei izolată de alte construcţii, amenajată sub pămînt, cu perefi şi tavan (boltit) de zidărie, care serveşte la depozitarea produselor (de obicei alimenfare). e. Hrubă. 2. Arh.: Galerie subterană, servind ca loc de trecere. 7. Hrubă. 3. Arh.: Casă primitivă în formă de bordei îngropat, învelit cu pămînt. 8. Huber, feoria Sui Rez. mat. V. sub Rupere, teorii de 9. Hubmefru, pl. hubmetre. Te/c.: Sin. Deviometru (v.). 10. Hubneriî. Mineral.: MnWO,*. Wolframat natural de man-gan, din seria isomorfă hubnerit-ferberif, întîlnit în filoanele hidrotermale de cuarf localizate în masivele granitice, în unele filoane pneumatolitice şi în pegmatite. Prin dezagregare formează acumulări psilomelanice, de culoare neagră, cari confin WO3. Cristalizează în prisme ortorombice. Are culoarea roşcată sau violetă (brumărie), cu urma deschisă galbenă-cafenie şi chiar galbenă. în fragmente mici e translucid, cu indicii de refracfie.“ ng — 2,32, nm=2,22, ^ = 2,17. Are aceleaşi întrebuinţări ca wolframitul (v.)f cu care e isomorf. 11. Huc, pi. hucuri. Geogr.: Albie veche, părăsită, umplută cu apă, care are aspect de lac sau de baltă şi care seacă vara. Hucurile sînt caracteristice penfru lunca Prutului. 12. Hudă, pl. hude. 1. Arh. V. Hudifă. 13. Hudă. 2. Arh.: Spărtură într-un zid, într-un gard sau perete, etc., pe unde se poate trece. (Termen regional, Oltenia, Transilvania.) 14. Hudă. 3. Arh.: Gaură ascunsă, Ioc secret. (Termen regional, Banat.) 15. Hudă. 4. Arh.: Ocnă, baie. (Termen regional, Transilvania.) 16. Hudifă, pl. hudife. Arh.: Stradă strîmfă şi lăturalnică; ulicioară. (Termen regional, Moldova, Bucovina, Transilvania.) 17. Hudră, pl. hudre. Arh.: Spărtură în gard sau în zid. (Termen regional, Transilvania.) 18. Hughes. Telc.: Aparat telegrafic imprimafor, sincron, cu mişcare continuă, care lucrează cu alfabetul Hughes. V. sub Telegraf. 19. Hugoniof-Rankine, ecuafia lui Fiz.: Relafie între presiunea şi densitatea unui gaz, înainte şi după traversarea undei de şoc, exprimată sub forma \Q 1 Q 2/ >4-1 \Q2 Qi/ (P2-P1) unde pi şi Qi sînt presiunea şi densitatea înainte de unda de şoc, p2 şi (?2 s?nt aceleaşi mărimi după unda de şoc, iar k e exponentul adiabatic. Huilă 143 Huilă grasă 1. Huilă, pl. Huile. Pefr., Geol.: Cărbune humic (v. sub Cărbune 1) rezultat prin fenomenul de încărbunare, din vege-tafia unor păduri uriaşe, şi, într-o mai mică măsură, din plante acvatice (alge), şi din microorganisme. Zăcămintele de huilă se găsesc, în cea mai mare parte, în formaţiunile geologice paleozoice (în Carbonifer) şi, într-o proporţie mai mică, în formajiunile Mesozoicului inferior (Rhe-tian, Liasic, Dogger) şi ale Cretacicului inferior. Ele sînt răspîndite pe fot globul, cele mai importante fiind concentrate în emisfera nordică. în Europa, zăcăminte de huilă se găsesc în special în fosele marginale paralice ale marilor catene muntoase din Carbonifer (catenele varistice); de exemplu: în regiunea sudetă, în regiunea renana, în munfii Ardeni, în Anglia. în fara noastră huile se găsesc în Valea Jiului, unde cărbunele variază de la cărbune brun huilos, la huilă cu flacără lungă şi la huilă cu gaz şi, în special, în Banat (la Anina), unde se găsesc huilă grasă, huilă de cocs, huilă slabă degre-santă (semigrasă) şi huilă antracitoasă. Huila e un cărbune fosil, compact, uneori şistos pînă la fibros, de culoare neagră sau neagră-cenuşie (foarte rar brună închisă), cu luciu sticlos, gras, cu urmă neagră şi cu spărtură concoidală sau neregulată (colfuroasă). în general fărî-micioasă, are duritatea 1,5—2,5 şi gr. sp. 1,2—1,5. Nu reacţionează cu hidroxizii alcalini şi are reacfia acizilor humici negativă (indiciu pentru un cărbune fosil humic cu un grad de carbonificare superior cărbunilor bruni). Compozifia chimică ele-mentară a huilelor e: C 75—94%, H 3,5—5,5%, S 1 *”4%, (O + N) 1,5—20%, restul apă (higroscopică şi de zăcămînt). Pe supra-fefe lustruite se deosebesc relativ uşor componenfii de bază: vitritul, claritul, durituI şi fuzitul, cum şi şistul combustibil; proporfiile relative ale acestor constituenfi depind de materialul genetic vegetal, şi de condifiile de încărbunare (pentru alte proprietăfi, v. sub Cărbune 1). Dintre numeroasele clasificajii ale huilelor, cel mai frecvent utilizată —cu mici variafii de ordin local — e cea în care se fine seamă de cantitatea de materii volatile raportate la materia combustibilă şi de aspectul cocsului rezultat, în ordinea descrescătoare a materiilor volatile, clasificafia e următoarea: huila cu flacără lungă (flambantă); huilă de gaz; huilă grasă; huilă de cocs; huilă slabă degresanfă (semigrasă); huilă antracitoasă. în relafiile internafionale, huilele sînt determinate printr-un număr de cod, format din trei cifre, cari reprezintă: cifra 1, clasa huilei, exprimată prin procentul de materii volatile, respectiv prin puterea calorifică superioară pentru huilele cu peste 33% materii volatile; cifra 2, grupul huilei, care indică proprietăfile de aglutinare; cifra 3, subgrupul huilei, care indică susceptibilitatea de cocsificare. Delimitarea claselor, a grupurilor şi a subgrupurilor corespunde, în mare măsură, clasificafiilor naţionale existente. în general se consideră huile tofi cărbunii cari au o putere calorifică superioară de minimum 5700 kcal/kg (calculată la sub-stanfă uscată în aer) şi fără cenuşă. Din punctul de vedere industrial, huilele sînt cei mai importanfi cărbuni, constituind baza de materii prime pentru fabricarea cocsului metalurgic, şi pentru numeroase produse chimice necesare industriei de sinteză organică. 2. ~ anfraciioasă. Pefr., Ind. cb.: Huila cea mai veche, reprezentînd ultima treaptă de încărbunare a huilelor, înainte de antracit. Se aprinde greu, arde cu flacără scurtă, fără fum, şi fără să se umfle în timpul arderii. Confine: 4—10% materii volatile; 88—94% C; 3,5-4% H; 1,2-9% (O + N) şi sub 4% apă. în îimpul arderii degajă foarte multă căldură, avînd puterea calorifică de 8100—8800 kcal/kg. Componenţii petrografici sînt greu de deosebit, din cauza stadiului lor superior de metamorfozare. Nu are proprietăfi de cocsificare, reziduul de la cocsificare fiind pulverulent, fărîmicios. Se întrebuinfează drept combustibil special (la fabricarea brichetelor). Sin. Huilă slabă. 3. ~ cu flacără lungă. Pefr., Ind. cb.: Huila cea mai tînără în scara de încărbunare a huilelor, avînd compozifia chimică elementară: C 75-80%; H 4,5-5,5%; (0 + N)14,5-21 %. Arde cu flacără lungă, galbenă, luminoasă, şi produce fum mult, datorită procentului mare de materii volatile pe care-i confine (41—50%). Are puterea calorifică 6500—7800 kcal/kg. Are culoare neagră, cu fîşii alternative iucioase-mate, cari reflectă compoziţia petrografică (din punctul de vedere pefro-grafic, predomină vitritul şi claritul cu fuzit în mici fragmente). Are spărtura concoidală şi urma neagră-brună. Nu are capacitate de aglutinare sau aglutinează foarte slab. Se întrebuinfează în focarele industriale, în generatoare de gaz, la locomotive, drept combustibil casnic, iar in ultimul timp, în amestec, la alcătuirea şarjelor de cocsificare. Sin. Huilă flambantă. 4. ~ cu flacără scuiSă. Pefr.: Nume generic penfru huilele cu procent mai mic de materii volatile (19—30%). De exemplu: huila de cocs, huila slabă degresantă, huila antracitoasă. 5. ~ de cocs. Pefr., Ind. cb.: Huilă tipică penfru fabricarea cocsului, cu compozifia chimică elementară aproximativă: C 81—90%; H 4—5%; (O + N) 6—15%. Are culoare neagră, luciu puternic, fiind în general fărîmicioasă şi prăfoasă. Are un confinut mediu de materii volatile, cuprins între 19 şi 30%, şi puterea calorifică 7300—8800 kcal/kg. Arde cu flacără scurtă, fără fum, şi degajă multă căldură. Structura petrografică rru e vizibilă cu ochiul liber; vitritul e într-un stadiu avansat de metamorfozare, avînd în lumină reflectată capacitate mare de reflexiune, iar structura lemnoasă nu e vizibilă; proporfia de fuzit e mult crescută. Huila de cocs are o capacitate optimă de aglutinare; la cocsificare se obfine un cocs topit, dur, rezistent, compact, folosit în metalurgie. 6. ~ de gaz. Pefr,, Ind. cb.: Huilă tînără, cu compozifia chimică elementară: C 75—85%; H 4,5—5,5%; (O + N) 10—21 %. Confine un procent mare de materii volatile (35—45% ) (din care cauză dă un randament mare de gaz şi gudron) şi se deosebeşte, ca aspect macroscopic, de huila cu flacără lungă, prin stratificafia mai pufin clară şi prin luciul mai accentuat. Componenfii petrografici caracteristici, vitritul şi claritul, apar în diferite proporfii, iar fuzitul şi durituI, numai ca urme; vitritul are o putere de reflexiune crescută fafă de huilele flambante, dar păstreză caracterul lemnos. Arde cu flacără lungă sau scurtă, fără fum, şi dezvoltă puterea calorifică de 6700—8400 kcal/kg. Huila de gaz se caracterizează printr-o mare capacitate de aglutinare; dă un cocs umflat pînă la spongios. Se întrebuinfează în: uzine, la producerea gazului de iluminat, la semicarbonizare, iar în ultimul timp, în amestecurile de şarjă pentru fabricarea cocsului. 7. ~ grasă. Pefr., Ind. cb.: Huilă cu un grad de metamorfozare superior, cu compozifia chimică elementară: C 78—88%; H 4,4—5,5%; (O + N) 6,5—18%, cu un procent de materii volatile cuprins între 25 şi 38% şi cu puterea calorifică de 7000—8700 kcal/kg. Are culoare neagră, luciu puternic, gras, de cele mai multe ori fiind fărîmicioasă. Componentul vifritic prezintă o carbonificare evoluată, cu putere de reflexiune mare. înce-pînd de la acest tip de huilă, odată cu creşterea gradului de carbonificare creşte şi proporfia de durit şi fuzit, cum şi de vifrit fuzitizat, procentele respective variind de la un cărbune la altul şi chiar în acelaşi zăcămînt. Huilă slaba degresanfă 144 Humificare Huila grasă are capacitate de aglutinare mare, dă un cocs bun, topit, umflat, Întrebuinţat în siderurgie. 1. ~ slabă degresanfă. Pefr., Ind. cb.: Huilă cu un confinut relativ mic de materii volatile (10■ ■ -19%). Arde cu flacără scurtă şi cu pufin fum. E, în general, fărîmiciosă pînă la prăfoasă. Compozifia chimică elementară se caracterizează printr-un confinut bogat în carbon (86—92%) şi sărac în hidrogen (3,5—4,5%) şi în oxigen (O + N) (3,2—11%). Puterea calorifică e de circa 7700***8900 kcal/kg. La cocsificare dă un cocs acceptabil, de la aglomerat pînă la praf, şi se întrebuinfează la alcătuirea şarjelor de cocsificare, ca degresant. Sin. Huilă semigrasă. 2. HuSă. Hidr.: Mişcarea de ondulafie a suprafefei mării, după încetarea furtunii, formînd valuri în formă de unde cilindrice regulate, avînd drept curbă directoare o sinusoidă. Asupra formării şi propagării hulei s-au emis mai multe teorii, dintre cari cele mai importante sînt următoarele: Teoria sifonării, prin care se presupune că două molecule de apă situate —în direcfia de propagare — la o distanţă de jumătate de val, se mişcă în fevile verticale de aceeaşi lungime ale unui sifon. Apa din ramurile verticale ale unor astfel de sifoane, şi deci moleculele de suprafafă, oscilînd în jurul pozifiei de echilibru (nivelul apei liniştite), dau naştere valurilor de hulă. Numai la o anumită adîncime (în ramurile orizontale ale sifoanelor) se produce încă o mişcare de oscilafie, a moleculelor de apă, pe orizontală. Teoria sifonării, nu are astăzi utilizare practică. Teoria orbifara (teoria lui Gerstner), cea mai utilizată astăzi în practică, are la bază următoarele legi: hula e produsul mişcării orbitare a particulelor lichide, fiecare dintre acestea descriind un cerc; particulele lichide avînd centrele de oscilafie pe aceeaşi orizontală, se găsesc într-un acelaşi moment, pe o trohoidă (v.); razele orbitelor descresc în adîncime după o lege excepfională; viteza de propagare a undelor de hulă variază direct proporfional cu rădăcina pătrată din lungimea undei şi invers proporfional cu viteza unghiulară de rotafie a particulelor lichide. Hula se deosebeşte de marea agitată prin faptul că valurile ei nu se sparg şi au profilurile simetrice. Hula e caracterizată prin dimensiunile valurilor cari au lungimea pînă la 900 m şi înălţimea pînă la 15 m, şi perioada maximă de 24 s. 3. ~ de fund. Nav.: Hulă cu pantă foarte abruptă, provocată de o hulă cît de uşoară din larg, care ajunge pe fundurile mici din apropierea uscatului. 4. ~ de uragan. Nav.: Hulă provocată de vînturile violente ale unui uragan. O astfel de hulă se poate deplasa cu viteze de circa 25 noduri sau mai mult, şi poate parcurge sute sau chiar mii de mile; e un semn prevestitor de uragan (ciclon) cu pînă la 24 de ore înainte. s. Hulă atmosferică. Mefeor. V. sub Gravitafie, unde de ~. 6. Huller. Ind. text. V. Decorticarea seminfelor de bumbac, sub Decorticare 1. 7. Hulubă, pl. hulube. Ind. făr.: Fiecare dintre cele două prăjini prinse articulat de crucea vehiculului, între cari seînhamă un cal. Se leagă de ham prin cîte o curea, de inelele cari fac legătura între pieptarul şi vînarul hamului. Hulubele servesc la cîrmirea şi oprirea vehiculului. Sin. Rudifă; var. Hlobă, Hlu bă. 8. Huîudef, pl. huludefe. 1. Ind. făr.: Fusul fevii suveicii. Sin. Lemnuş, Surcel. g. Huludef. 2. Ind. făr.: Cui care articulează profapul de inima carului (v. sub Car 1). * io. Hum, pl. humuri. Geogr.; Martor de eroziune, calcaros, reprezentat printr-o ridicătură de teren (munte, deal), care domină relieful negativ al depresiunilor carstice. 11. Huma|i, sing. humaf. Ped.: Compuşi cu caracter de săruri ai acizilor humici, rezultafi prin substituirea hidrogenului din grupările carboxil şi oxidril, prin cationii Ca++, Mg++, Na+, K+, Li+, disociafi în solufia din sol. Humafii de Ca şi Mg, insolubili în apă, sînt acumulafi în orizontul cu humus, contribuind la formarea structurii glomerulare, în timp ce humafii alcalini, solubili în apă, migrează în profilul solului. înlocuirea parfială a grupărilor carboxil şi oxidril cu R111 (OH)++sau r'^OH)*, în care RI,J = AI, Fe, dă compuşi cari au proprietatea de schimb de cationi (aluminohumafi şi ferohumafi)# 12. Humă, pl. hume. Pefr.: Sin. Argilă plastică (v. sub Argilă). 13. ~ de Teişani. Expl. pefr.: Varietate de humă, exploatată la Teişani (reg. Ploieşti) şi folosită în special la prepararea noroaielor de foraj, în regiunile petrolifere din fara noastră. După scoaterea din carieră, huma se usucă întîi în condifii naturale, apoi în cuptoare speciale cu aer cald, la temperatura de 105°, pînă ia obfinerea unei umidităfi maxime de circa 4%, în care stare e supusă măcinării. Huma de Teişani are următoarele caracteristici fizice: gr. sp. 2,5; cofinutul în nisip, maximum 4%; nu produce efer-vescenfă cu acidul clorhidric; finefea: reziduu 2% pe sita nr. 015 şi. 10% pe sita nr. 006. 14. Humici, acizi Ped., Chim., Ind. cb.: Substanfe macromoleculare de natură coloidală, de culoare neagră-brună, extrase din humusul solului, avînd funcfiuni acide (v. şî sub Humus; Huminici, acizi Humină). Se pot obfine şi acizi humici sintetici, similari celor naturali, prin tratarea zaharurilor cu acizi, prin încălzirea celulozei la temperaturi înalte, prin oxidarea fenolilor cu solufii alcaline, etc. Indiferent de provenienţa lor, acizii humici se descompun peste 80°, cu eliminare de bioxid de carbon şi apă; ard la temperaturi înalte cu producere de scîntei; sînt solubili în solufii alcaline concentrate (amoniac, hidrat de sodiu), dar insolubili în bromură de scetil; în prezenfa anumitor săruri de a lealii) şi, de amoniu, frec în humafi; sînt absorbanfi de gaze şi absorb unele substanfe în soiufie. Acizii humici sau derivafii lor sînt întrebuinfafi la încleitul hîrtiei, Ia tăbăcitul pieilor, limpezirea apelor, prepararea baifu-lui de mobile, etc. Sin. (uneori) Acizi huminici (v. Huminici, acizi ~). 15. Humici, cărbuni Pefr. V. sub Cărbune. 16. Humificare. Ped.: Procesul de descompunere a materiei Organice moarte şi de sinteză a unor complexe organice noi (v. sub Humus), rezultat al activităfii biologice a microorganismelor din sol (bacterii aerobe şi anaerobe, ciuperci) şi, în mult mai mică măsură, a faunei solului (insecte, viermi, etc. cari devorează şi digeră o parte din resturile organice). Fazele acestui proces sînt următoarele: divizarea înaintată a fesuturilor resturilor organice; descompunerea rapidă a sub-stanfelor organice uşor atacabile (zaharuri, celuloză, amidon, proteine) şi, mai lentă, a ligninelor, în compuşi organici mai simpli sau în produse finale de descompunere (CO2, N02, NO3, NH3, CH4, H2O, etc.); îmbogăfirea reziduală în lignine foarte rezistente la descompunere; sinteza de noi proteine şi de alfi compuşi în plasma microorganismelor; formarea substanfelor organice noi, cu structură moleculară complexă (v. Humici, acizi ~). După tipul de vegetafie şi de climă, se deosebesc următoarele tipuri principale de humificare: Humificare de tip acid, sub pădure, rezultat al aefiunii ciupercilor, în climă umedă, temperată sau rece. Resturile organice anuale (frunze, ace, conuri, ramuri, amestecate cu muşchi, licheni, ferigi, ciuperci, ierburi) constituie litiera (v.) din Humina 145 Humus care se formează cea mai mare parte a humusului. La intervale mari se produce foarte încet humificarea trunchiurilor şi a rădăcinilor de arbori. Mineralizarea e rapidă, lipsa bazelor făcînd humusul puţin rezistent. Se formează cantiiăfi mici de humus amorf, în cea -mai mare parte sub forma de humus brut (v. Mor). Humificare de iip neutru, sub vegetaţie ierboasă, rezultat al acţiunii bacteriilor aerobe şi anaerobe, în clima regiunilor de stepă. în perioada de secetă, vegetaţia se usucă pe sol; iarna e presată de stratul de zăpadă şi, împreună cu rădăcini moarte din primii 15--30 cm de la suprafaţa solului, sînt supuse, în primăvara următoare, activităţii bacteriilor. Unele substanţe din resturi, ca celuloza şi emiceluloza, se descompun repede; altele, ca lignina, se păstrează mai mulţi ani. Iarna, cu întreruperea activităţii biochimice, găseşte un maferial humificat m parte, care se adaugă celui provenit din perioada de vegetaţie următoare. Humusul se poate acumula astfel, pînă cînd se atinge un echilibru între formarea de humus şi mineraiizaţie, echilibru care se modifică odată cu evoluţia condiţiilor. Humusul e saturat cu baze, în special calciu, şi e coagulat, ceea ce favorizează formarea glomerule-lor, în inferiorul cărora activează bacteriile anaerobe. Humificare în climă de deşert, sub vegetaţie de tufişuri, cu două subtipuri: de deşert rece şi de deşert, cald. în deşertul rece (tundra), perioada de vegetaţie e scurtă, iar temperatura joasă nu permite o dezvoltare apreciabilă a activităţii microorganismelor (ciuperci); se formează humus brut, cu turbă de muşchi, în deşertul cald, perioada lungă de secetă provoacă moartea unei vegetaţii sărace cu mult înainte de sosirea anotimpului rece, astfel încît rămîn cantităţi mici de materie organică. Descompunerea pînă la mineralizare, de către bacteriile aerobe, se produce, fiind favorizată de condiţiile climatice, înainte de a începe o nouă perioadă de vegetaţie. Rezultă o foarte mică acumulare de humus la suprafaţa solului. Rădăcinile sînt rare şi pătrund adînc, spre a găsi oarecare umezeală; de aceea humusul nu se poate acumula nici în adîncime. 1. Humina. Ped.: CigH^Og. Fracţiune a humusului, insolubilă în soluţii alcaline, care se extrage din sol cu ajutorul unei soluţii 0,1 n de NaOH, după oxidarea acestuia cu HNO3. E formată din complexe de acizi huminici (v. Huminici, acizi ~) şi acid fulvic (v. Crenic, acid ~), cari au pierdut mare parte din funcţiunile lor acide, prin polimerizare şi condensare. Are proprietăţi acide slabe. Se găseşte în foarte mare proporţie în solonceacuri (pînă la 64% din humusul tofal), în cernoziomuri (circa 25%), şi lipseşte cu totul din turbe. V. şî sub Humus. 2. Huminici, acizi Ped.: Substanţe brune pînă Ia negre, obţinute prin fracţionarea humusului (v.), solubile în soluţii alcaline şi insolubile în acizi. Fracfiunea acizilor huminici, insolubilă în alcool, are formula brută: Qg^sC^NKCOOH^OH^CH.CO). împreună cu acidul fulvic (crenic), acizii huminici sînt constituenţii principali ai humusului. Cea mai mare cantitate de acizi huminici se găseşte în cernoziomuri (pînă Ia 40% din humusul total), iar cea mai mică, în podzoluri (pînă la 10%). De Ia podzoluri la cernoziomuri, acizii huminici se îmbogăţesc în carbon. Acizii huminici au o mare capacitate de schimb pentru cationi, care creşte de Ia podzoluri la cernoziomuri (v. şi sub Humaţi). Sin. (impropriu) Acizi humici (v. Humici, acizi ~). 3. Humif. 1. Mineral.: Mg7[(OH, f)21 (SiO^]. Mineral metamorfic, foarfe rar, cristalizat în sistemul rombic, similar, din punctul de vedere al proprietăţilor, condroditului (v.), care cristalizează însă în sistemul monoclinic. 4. Humif. 2. Mineral.: Amestec amorf de curif (v.) cu soddyt (v.), care se prezintă sub forma de depuneri sau de cruste de culoare roşie vie, portocalie sau galbenă, rezultat prin alterarea uraninitului. s. Humife. Pefr.: Sin. Cărbuni humici (v. sub Cărbune 1). e. Hummefi, schemă Elf.: Schemă electrică a unui circuit defazor (v.), permiţînd realizarea unui defazaj de un sfert de periodă între o tensiune şi un curent electric armonic alternativ. E formată din două ramuri in paralel (un rezistor Ri şi o im-pedanţă Z\ = Ri + +jXi), conectate în serie cu o impedanţă Z = R+jX (v. fig.). Penfru a obţine un defazaj de jt/2 între curentul I\, din ra-_ mura de impedanţă Z\ ft? i—'uuuwnr- —vwwvw- --VWIWM---- Schemă Hummel. şi tensiunea IJ aplicată acestui mon- taj, trebuie să fie satisfăcută relaţia: R(R2JrR\)JrR\R2— XiX2~0. V. şl Gyorges, schemă ^. 7. Hymodursf. Pefr.: Varietate de durif (v.) cu 95—51 % substanţă humică (vitrifică). 8. Humofas. Ind. chim., Agr.: Îngrăşămînt organominerel, obţinut prin tratarea turbei cu amoniac şi cu acid fosforic, şi care conţine 7% N şi 25% P2O5. 9. Humogeiif.. Ped.: Formaţiune organică naturală, provenită din coagularea acizilor humici. 10. Hum@S@gie. Ped.: Ştiinţa aplicată care se ocupă cu studiul evoluţiei diferitelor forme de humus. 11. Humus. Ped.: Material amorf, de culoare brună pînă la neagră, produs prin humificarea (v.) resturilor organismelor moarte depuse pe sol şî în sol şi în care nu se mai păstrează urme ale structurii corpurilor din cari derivă. Materia primă a humusului e constituită, în special, din frunze, fructe, tulpini, rădăcini şi din produse ale metabolismului microbian, iar în a! doilea rînd, din resturi şi excreţiuni ale faunei solului. Rădăcinile moarte contribuie în special la formarea humusului din solurile cari se găsesc sub vegetaţie ierboasă; frunzele şi vegetaţia ierboasă de sub arbori, la formarea humusului în solurile de sub pădure; etc. Formarea humusului din materialul organic brut şi sinteza compuşilor noi sînt redate în schema următoare: Maferial organic inifiaf _______________I I Descompunere totală (mineralizare) * C02, Baze, NH3, NOf, PO4------------ I . Se degajă — —> Descompunere parjială * Produşi intermediari de descompunere I IJ_________ Sinteză de compuşi organici în celulele microorganismelor Polifenoll Acizi uronici 1_____ Aminoacizi Polipeptide >Enzime secretate Sinteză (eter o poli condens are) >Humus<— Componenţii humusului se împart în: substanfe numi ce, cari pot fi insolubile în a lealii (humină, humolignină sau ulmină şi cărbune de provenienţă incidentală) şi solubile în a leal ii (acizi huminici şi acizi fulvici); substanfe nehumice, printre cari: lignina, celuloza, emiceluloza, proteinele şi produsele mole- 10 Humus btuî 146 Huronian, sistemul ~ culare inferioare de descompunere (acizi organici, aminoacizi, etc.); bifumene (grăsimi, ceruri, răşini, acizi graşi, etc.). Compozifia humusului se determină, aproximativ, prin extragerea din sol a substanfeior humice, puternic colorate, cu ajutorul unei solufii alcaline de hidroxid de sodiu. Se separă humina (v.) insolubilă, în soiufie trecînd humusul solubil (acizii humici). Tratînd solufia cu acid clorhidric, acidul fulvic rămîne în soiufie, precipitîndu-se acizii huminici (v. Huminici, acizi ~) din cari, cu alcool, se separă acidul himatomelanic (solubil) (v. Himatomelanic, acid ~) şi acizii humici (insolubili). Confinutul mediu de carbon în humus e de 58%. O parte din acest carbon se găseşte ca xiloză şi glucoza (fie din pentozani şi hexozani, fie din poliuronide), iar peste 50% se găseşte obişnuit în alfi compuşi (o bună parte în lignina). Azotul humusului provine în parte din proteine, şi în parte din complexe stabiîe, încă insuficient definite. Azotul confi-nut în acidul fulvic e hidrolizabil în întregime, pe cînd cel din acidul huminic, numai jumătate, restul fiind legat de nucleul ligninic. Humusul are proprietăfile coloizilor hidrofili, putînd absorbi cantităfi mari de apă şi făcînd să crească capacitatea de refinere a apei în sol. Poate fi dispersat şi floculat. Proprietăfile de acizi puternici ai acizilor humici extraşi din sol sînt datorite grupărilor oxidril fenolic şi carboxil. Humusul are capacitatea de schimb de cationi, mărimea acesteia depin-zînd de natura acizilor humici şi de tipul de sol, — com-portîndu-se ca un mediu oxidoreducfor. Se deosebesc humus neutru, saturat cu baze, constituit în mare parte din acizi huminici şi din humafi, şi humus acid, în care predomină acidul fulvic. Humusul neutru e format în stepă şi în silvostepă şi are proprietăfi fizice şi chimice favorabile creşterii plantelor: găsindu-se în stare coagulată, e un factor activ în formarea structurii glomerulare; conferă ^solului o bună permeabilitate pentru aer şi apă şi o capacitate crescută de refinere a apei; constituie un important rezervor de substanfe nutritive. Humusul acid e factorul căruia i se datoreşte formarea solurilor de pădure (v. şî Litieră, Mull, Moder). Datorită funcfiunilor sale acide, provoacă debazificarea silicafilor primari din rocă, prin a căror alterare se formează argilă pe care o dispersează, uşurînd astfel migrafiunea ei în profil. Confinutul în humus al stratului de la suprafafa al cernoziomului din URSS atinge 12% şi mai mult, iar al cernoziomului din fara noastră 8% (v. şî sub Cernoziom). în podzolurile cu humus (montane) poate atinge 25%, dar sub formă de humus brut (v. sub Mor). Cel mai mic confinut de humus se găseşte în solurile cenuşii de semideşert (2% şi mai pufin) şi în solurile tinere aluviale (sub 1%). în solurile de pădure, humusul descreşte repede în profilul solului, în primii 20 cm găsindu-se 50% din întreaga cantitate confinută într-un strat de 100 cm; în cernoziomuri, humusul scade treptat în profil, în primii 20 cm găsindu-se numai 24"-30% din totalul confinut în 100 cm. între humusul şi argila coloidală din sol se formează complexe argilo-humice, în cari cele mai multe particule de argilă au orientări definite. în aceste complexe, fie că humusul coloida! pătrunde în refeaua argilei coloidaie, fie că se produce o acoperire a particulelor de argilă cu o peliculă de humus. în soluri sînt posibile două tipuri de complexe argiio-humice: într-unul, format în solurile cernoziomice, particulele de argilă şi de humus sînt unite prin ioni de calciu; în celălalt, format în solurile podzolice, fierul, poate şî man-ganul şi aluminiul, pot înlocui calciul. Prin acfiunea microorganismelor, humusul se descompune (unele părfi mai uşor, altele mai greu) punînd în libertate, sub forme uşor accesibile vegetafiei, azotul şi alte elemente nutritive. Intensitatea acestei descompuneri, măsurată prin cantitatea de bioxid de carbon degajată în sol, variază cu: temperatura, umiditatea, aerisirea, reacfia soiului, bogăţia lui în substanfe nutritive, etc. Din punctul de vedere al fertilităfii, se deosebesc: humus activ şi humus inactiv. Humusul activ participă intens la procesele fizico-chimice de formare şi evolufie a solului şi a structurii lui, cum şi a însuşirii lui esenfiale, fertilitatea. E un produs de sinteză al bacteriilor anaerobe, secretat sub forma mole-cular-solubilă, care după ce imbibă glomerula, trece în coloizi, cari cimentează glomerulele solului structurat. Humusul inactiv participă foarte slab la dinamica internă a solului şi la formarea şi păstrarea structurii acestuia. E constituit din produse de descompunere parfială a materiei organice şi din diferite alte materii nehumice (de ex.: humusul rezidual foarte vechi; humusul negru cărbunos al unor podzoluri puternic acide; humusul sulfoferos al fostelor lăcovişti aflat într-un orizont profund al solului; humusul solurilor fosiie, al solurilor îngropate, etc.). î. Humus feruf. Ped.: Sin. Mor (v.). 2. Hunie, pl. hunii. Geogr.: Vale torenfială, îngustă şi cu perefi drepfi, formată în malurile abrupte constituite din depozite loessoide şi folosită ca linie de circulafie între cîm-purile înalte şi lunci. Aceste văi, cu aspect de porfi naturale, se formează sub acfiunea complexă a animalelor şi a omului (drumuri de carufe), la care se adaugă acfiunea continuă a apelor de şiroire şi a celor torenfiale. Văile de tip hunie sînt caracteristice în fara noastră în cîmpia Olteniei, la nord de Turnu Măgurele şi de Calafat. 3. Hurdă, pl. hurde. Tehn. mii.: Eşafodaj de lemn, aşezat la partea superioară a turnurilor cetăţilor, pentru a asigura înălfimea necesară, astfel încît apărătorii să poată bate uşor cu proiectile terenul de la baza zidurilor. 4. HureauSif. Mineral.: (Mn, Fe*‘)gH2(P04)*4 H20. Fosfat natural hidratat, de mangan şi fier, cristalizat în sistemul monoclinic, în mici cristale, de cele mai multe ori tabulare după (100). Se prezintă în mase compacte, uneori fibroase. E transparent, incolor sau roşu-gălbui ori roşu-brun. Are duritatea 5 şi gr. sp. 3,2. 5. Huronian. Stratigr.: Sistem de depozite precambriene în America de Nord, cuprins între Ontarian şi formaţiunea Ani-mikie a Algonkianului şi străbătut de graniţele algomiene. Sistemul huronian s-a format după intensa eroziune care a urmat orogenezei laurenţiene (intervalul epilaurenţian) şi a durat pînă la începutul orogenezei algomiene, cînd s-au produs puternice intruziuni granitice. în Europa, Huronianului îi corespunde aproximativ sistemul de depozite constituit după cutările svekofennidice şi care a fost afectat ulterior de cutările careliene (v. Karelian). Sistemul huronian, dezvoltat în regiunea marilor lacuri de pe continentul nord-amerîcan, are grosimea pînă 1a 5000 m şi cuprinde, la parfea sa inferioară, conglomerate de origine glaciară (tillite), urmate de cuarţite, jaspuri, calcare şi pînze de roci magmatice, totul fiind străbătut de graniţe. Sisteme probabil echivalente cu Huronianul nord-american sînt: seriile preminice (Stratele de Barbacena) din America de Sud; complexul epimetamorfic din Sahara, cuprins între discordanţa farusică şi discordanţa tassilică; complexul metarhaic din Egipt, străbătut de intruziunile shaitice; sistemul Dharwar şi formaţiunea Aravalli în India; formafiunea auriferă din finutul Olekma-Vitim din Asia centrală. 6. Huronian, sistemul Sfrafigr.: Sistem de munfi vechi, peneplenizafi, cari s-au format la finea Algonkianului inferior. Prin extensiune, numirea e dată astăzi tuturor sistemelor % Huruiaiă 147 Hidrasfis cutate în Algonkian şi cari suportă discordant unghiular depozitele necutate ale Cambrianului. Sistemul huronian a fost identificat în Canada, unde are direcfia V-E, în insulele Hebride, unde trece la direcfia SV-VE; aproximativ de aceeaşi vîrstă sînt şi cutările observate între Karelia şi Marea Albă (cutările carelide). Sin. Catena huroniană. i, Huruiaiă. Ind. făr.: Var. Hurluială; v. Urluială. Hurum, aparat Ind.hîrf.: Aparat pentru analiza frac- fionară a fibrelor prin sortare verticală, e constituit din: un cilindru de sticlă aşezat într-o montură metalică, o pîlnie conică, o sită, un robinet cu trei căi, un agitator acţionat manual şi tubu-iura de cauciuc necesară. Pentru fracţionarea fibrelor, se amestecă 2 g de material fibros (pastă mecanică absolut uscata) într-o cantitate mică de apă, pînă la disparifia cocoloaşelor; apoi se toarnă pasta în cilindrul aparatului, se diluează cu o cantitate determinată de apă şi se agită intens un timp determinat. Pasta e lăsată să treacă întîi printr-o sită rară, nr. 25, şi apoi prin una mai deasă, nr. 100 sau 120. Filtratul care a trecut în pîlnia conică poate fi spălat cu apă proaspătă şi scurs la canal, cu ajutorul robinetului cu trei căi şi a două tuburi de cauciuc. Pasta refinută pe prima sită e uscată (pînă la starea absolut uscată) şi, prin cîntărire, se determină confinutul (în procente din greutatea probei) al grupului A de fibre (fibre lungi); cantitatea de pastă trecută prin sita nr. 100 sau 120 constituie grupul C al materialului fibros (material fin); grupul B de fibre (fibre scurte) e diferenfa dintre proba luată şi suma grupurilor A şi C. La analiza fracfionară a celulozelor se foloseşte un set mai mare de site, cu finefea între 25 şi 120. s. Husă, pl. huse. Tehn.: îmbrăcăminte de pînză tare şi deasă, de obicei impermeabilă, sau de muşama, cu care se Aparatul (v. fig.) Schema aparatului Hurum. 1) cilindru de sticlă; 2) sită schimbabilă; 3) pîlnie metalică; 4) robinet cu treî căi; 5) montură metalică; 6) garnitură de cauciuc; 7) amesfecător; 8) mecanism de acţionare manuală a amestecăfo-rului; 9) tub de alimentare cu apă; Î0) tub de scurgere a filtratului; II şi 12) poziţia robinetului spre conducta de apă, respectiv spre canalizare. Greutatea medie a animalului e de 350 kg. E un animal viguros, rezistent, vioi, pufin pretenfios la hrană şi uşor de condus. Sin. Hufan. 10. Huygens, ocular Opt. V. sub Ocular. 11. Huygens, principiul iui Fiz.: Principiu relativ la propagarea unei mişcări vibratorii, conform căruia suprafeţele de undă succesive ale unei unde date sînt înfăşurătoarele suprafefelor de undă ale undelor elementare presupuse emise de toate punctele uneia dintre suprafefele de undă ale undei respective, în momentul în care acea suprafafă de undă ajunge în acele puncte. Pe principiul lui Huygens se poate baza teoria fenomenelor de difracfie. El este de fapt o teoremă rezultînd din ecuafia undelor. 12. Hyaenodon. Paleont.: Mamifer carnivor cu caractere primitive, din grupul Creodonta, familia Hyaenodontidae, care a trăit în Eocen şi în Oligocen. Dentifia e relativ specializată în sens carnivor (dezvol- tarea carnasierilor), asemănîndu-se cu a hienelor. Structura scheletului e însă într-un stadiu primitiv. Membrele au cîte cinci degete. E frecvent în Eocenul superior, în Oligocenul şi în Mio- cenul inferior din Europa şi în Miocenul inferior din America de Nord. 13. Hyamină. Ind. chim.: Produs cation-activ cu care se tratează fibrele celulozice pentru a le proteja contra acfiunii microorganismelor şi a mucegaiurilor. Produsul ^ e rezistent la acfiunea r___C Zr ^ I ci—c; c—o— n—ch3 ci ci XC=C/_ /\ 1 I CI CI C16H33 CH3 acoperă unele instrumente, piese sau materiale în timpul transportului pe distanfe mici, sau în timpul cînd nu sînt în funcfiune, în scopul de a fi ferite de praf, de noroi, ploaie, zăpadă, şi de alfi agenfi nocivi. Exemple: husă de automobil, husă de motor, husă pentru instrumente topografice sau geodezice, etc. 4. Huscă. Ind. făr.: Sare obfinută prin fierberea apei sărate de izvor, sau din bălfi sărate. (Termen regional, Moldova şi Bucovina). 5. Huscher. A gr.: Sin. Aparat de curăfit ştiulefi V. sub Recoltat, maşină de ~ porumb. e. Husleancă. Ind. alim.: Produs acido-Iactic asemănător iaurtului, avînd o tehnică de preparare apropiată de a acestuia. Se obfine din lapte smîntînit, după o evaporare înaintată, insămînfat cu o maia (iaurt de la o fabricafie anterioară) de bacterii lactice. Husieanca are o conservabilitate mare, putînd fi păstrată timp îndelungat în recipiente bine închise. 7. Hussakif. Mineral.: Varietate de xenotim (v.), care confine pînă la 6% SO3 şi, probabil, oxid de calciu. 8. Hufan, pl. hufani. Zoot.: Sin. Huful. 9. Huful, pl. hufuli. Zoot.: Rasă de cai de munte, răs-pindită în# regiunea carpatină din Nordul Moldovei şi în Ucraina transcarpatică. înălfimea la greabăn e de 1,26-*1,36 m. apei. El confine ca sub-stanfă activă sarea de t ri m;et!i laeltj I am o niu a pentaclorfenolului. 14. Hybnichel. Metg.: Ofel crom-nichel de tipul 18/8 (18% Cr, 8% Ni), căruia i se adaugă şi peste 3% Al, pentru reducerea pierderilor prin arsură (scorii) la temperaturi înalte şi pentru îmbunătăfirea prelucrabilităfii. 15. Hydaspian. Sfrafigr.: Subetajul inferior al Anisianului, avînd ca fosile caracteristice gasteropodul Natica stanensis şi crinoidul Dadocrinus gracilis. ie. Hydra, metal Metg.: Grup de ofeluri aliate W-Cr, cu compozifii cuprinse în limitele: 0,26--0,3% C, 9—10% VV, 3*«*3,5% Cr (0,5% Mo; 2,5% Ni) şi restul fier. Sînt folosite la executarea de piese sau de scule de lovire (matrife, ştanfe, tampoane de amortisare, etc.), cari lucrează Ia temperaturi înalte. Var. Hydra-metai. 17. Hydractinia. ZooI., Paleont.: Hidrozoar din ordinul Hydroidea, familia Hydractinidae, cunoscut ca fosil din Eocen. Forma actuală se dezvoltă în special pe cochilii de gasteropode, în cari trăiesc pagurii. Colonia posedă o parte de bază (hidro-rize) prin care se fixează, cu o structură particulară, formată din tuburi ramificate şi întrefesute (anastomozate), constituite din cenosare (endoderm, ectoderm, mesoglee) acoperite de periderm (cuticulă secretată de ectoderm). Acest schelet bazai poate fi cornos sau calcaros. Pe aceste hidrorize se dezvoltă polipii (hidrant), diferenfiafi după funcfiunea îndeplinită în colonie. V. şi sub Hydrozoa. îs. Hydrastis. Bot.. Farm.: Hydrastis canadensis Linn. Plantă perenă de la care se foloseşte rizomul. E galbenă-cenuşie la exterior şi galbenă intensă în interior. Are gust amar. Confine trei alcaloizi: berberina (circa 3,5—5%), hidrastina (2—3%) şi tetrahidroberberina (1 %). Cel mai important dintre aceşti alcaloizi, hidrastina, are p. t. 132°. Prin oxidare cu acid azotic diluat, hidrastina se dedublează în acid opianic Hydractinia. 10* Hidrobia 148 Hystrichosphaeride Hydrobia spicu/a. şi în hidrastinină, alcaloid cu p. t. 116—117°. Rizomul de Hydrasfis mai confine: meconină, substanfe pectice, zaharoase, rezinoase, fitofosfină şi o cantitate mică de ulei eteric, fluorescent. Rizomul de Hydrastis e mult folosit în Medicină sub forma de infuzie, de tinctură şi de extract, datorită proprietăţilor lui astringente şi antihemoragice. în aceeaşi măsură sînt folosite şi sărurile alcaloizilor săi: clorhidratul, bromhidra-tul, sulfatul şi bitartratul de hidrastină, ca şi clorura şi clorhidratul de hidrastinină. 1. Hydrobia. Paleont.: Gasteropod prosobranhiat, de apă dulce sau salmastră, din familia Hydrobiidae. Are cochilia de dimensiuni mici, conică, neornamentată. Peristomul e continuu (olostom), Sînt caracteristice următoarele specii: Hydrobia vitrella stefanescui penfru Meofian, Hydrobia spicula stefanescui pentru Ponfian, Hydrobia grandis co-balcescui pentru Dacianul superior şi Levantinul inferior, toate din formafiunile dezvoltate în fara noastră, în Subcarpafi, 2. Hydrox, cartuş M/ne, Expl. V. sub Cartuş metalic de abatai. 3. Hydrozoa. Paleont.: Clasă din încrengătura Coelenterata, subîncrengătura Cnidaria, cuprinzînd, în general, animale marine (pufine şi de ape dulci). Corpul, cu simetrie radiară, e constituit din ectoderm şi endoderm, separate printr-o lamă anhistă, mesoglea. Cavitatea gastrică, simplă, e lipsită de septe. Scheletul, cînd există, e cornos sau calcaros, de origine ectodermică. Polipii sînt diferenfiafi prin funcfiu-nile pe cari Ie îndeplinesc în colonie: unii mari — hrănitori (gastrozoizi), alfii mici, cu rol de apărare (dactilozoizi) sau de reproducere (gonozoizi, gonoferi sau blastosiili). Ciclul evolutiv e caracterizat prin alternanfă de generafii: indivizii generafiei sexuate, meduzele, sînt liberi; cei asexuafi, polipii, sînt fixafi. Colonia se dezvoltă prin înmugurire. Hidrozoarele fosile cuprind patru ordine: Hydroidea, colonii cu polipi diferenfiafi reunifi printr-un fesut tubular, formînd masa coloniei şi ramurile; Sphaeractinoidea, cu scheletul coloniei format din lame (lamine) despărfitoare perforate, străbătute de tuburi cu contur neregulat; Labechioidea, colonii masive, sferice sau cilindrice, calcaroase,. cu tuburi zoidale avînd planşee transverse; Sfromafoporoidea, cel mai important ordin, cu reprezentanfi numai fosili, ale căror colonii mari sînt formate din lame (lamine) şi stîlpi (pilieri). Sin. Hidrozoare. 4. Hymenopfera. Zoo/., Paleont.: Ordin din clasa Insecta, care cuprinde forme a căror armatură bucală e adaptată penfru fărîmat şi lins. Aripile au trei nervuri principale, cari pornesc de la bază, întretăiate în jumătatea externă de cîieva nervuri transversale neregulate. Albinele, viespile şi furnicile, cari sînt clasificate în acest ordin, duc viafă socială. Primii reprezentanfi ai acestui ordin sînt cunoscufi din Liasic, evolufia lor fiind legată de aparifia plantelor cu flori. Cîteva genuri au fosf găsite şi în fara noastră, în Terfiarul de la Săcel-Oltenia (Camponotus şi Myrmica) şi în Miocenul de la Daia Săsească-Sibiu (Formica). 5. Hyolifhes. Paleont.: Organisme bizare din Paleozoic, constituite dintr-o cochilie calcaroasă conică, cu o parte plată şi alta bombată, astfel încît secfiunea apare subeliptică, iar aspectul genera! e de papuc, datorit dezvoltării mai mari a fefei plate. Striurile de creştere sînt bine marcate pe cochilie, care se închide ermetic printr-un oper-cul fixat cu o fîfînă. în partea inferioară a cochiliei se găsesc perefi interni, transversali, concavi spre deschidere. Pe laturile Hyollthes. a) aspectul general al cochiliei cu opercul; b) vedere laterală ; c) opercul. cochiliei, ca şi ale operculului, sînt marcate două linii arcuite, comparabile cu liniile arcuite (pteropodiile) existente la Ptero-podele actuale. Se presupune că duceau viafă bentonică, animalul stînd culcat pe partea plată a cochiliei. Au trăit din Cambrian pînă în Permian. 6. Hyperm 50. Metg.: Sin. Hypernic (v.). 7. Hypernic. Metg., Elf.: Aliaj binar Fe-Ni cu compozifia 50% Fe şi 50% Ni, caracterizat prin permeabilitate magnetică inifială foarte mare. în urma unei recoaceri magnetice (tratament termic care consistă în încălzirea, în hidrogen, a materialului la 1200°, urmată de răcire Ia 400—6000, temperatură Ia care materialul e supus unui cîmp magnetic de cîfiva oerstezi, şi apoi de răcire la temperatura ordinară), are următoarele caracteristici: permeabilitatea inifială 4000 Gs/Oe; permeabilitatea maximă 80 000 Gs/Oe; forfa coercitivă 0,05 Oe; inducfia de safurafie 16 000 Gs. Are punctul Curie la 500°. Aliajul e întrebuinfat la fabricarea de piese penfru construcfii electrotehnice. Are proprietăfi apropiate de ale permailoy-ului, dar e mai pufin costisitor decît acesta. 8. Hyrachyus. Paleont.: Mamifer perisodactil din familia Hyrachydae, care a trăit în Eocenul mediu din America de Nord. Avea mărimea unei vulpi cu craniul alungit, cu orbite mari. Are dantură completă, cu incisivii şi caninii alăturafi, aceştia din urmă dezvoltafi ca mici defense. Membrele, relativ scurte, au patru degete anterioare şi trei posterioare. Specia Hyrachyus eximina Leidy are răspîndire mare în Eocenul mediu din America de Nord. 9. Hyracofherium. Paleont.: Mamifer perisodactil din familia Equidae, care a trăit în Eocenul inferior, în Europa şi în America de Nord. Craniul avea botul scurt şi orbitele deschise la partea posterioară. Molarii superiori, cu cîte şase tubercule (tip bunodont) erau cu coroana scurtă (tip brahio-dont). Membrele anterioare se terminau cu cîte patru degete, iar cele posterioare cu trei, dintre cari degetul mijlociu mai dezvoltat. în mers se sprijineau pe toate degetele. Prezintă importanfă pentru studiul evolufiei Equidae-Ior (v.). Sin. Eohippus. 10. Hyriopsis. Paleont.: Lamelibranhiat nidae, cu valve alungite (pînă la 20 cm), terioare aliforme. Suprafafa valvei e vă-lurită puternic, caracter după care se recunosc chiar fragmente sau numai mulajele interne. Reprezentat prin cîteva specii, e frecvent în sedimentele din Subcarpafi, în-cepînd din Meofian pînă în Levantin. De exemplu: în Levantinul de Ia Valea Budu-rească (Reg. Ploieşti) se întîlneşte specia Hyriopsis problematica cobalcescui. Azi trăieşte o singură specie în India de Est, în China, Japonia şi în Borneo. 11. Hysfrichosphaeride. Paleont.: Grup dispărut de microorganisme (Protista), cu pozifie sistematică incertă, al căror corp era format dintr-o căsufă cu lojete globulare, ornamentat cu spini. Aveau dimensiuni de ordinul micronilor (50--100 ^). Duceau viafă pelagică, fiind predominante în special în planctonul cretacic. Sînt cunoscute din silexite şi din fosfafi silurieni, din calcare, marne şi şisturi calcaroase bituminoase, din cretă şi calcare cretacice, din argile eocene, din fosfafi oligoceni. Unele forme au avut mare răspîndire (Micrhystridium din Silurian pînă în Cretacic); altele, mai restrînsă (Cammosphaeropsis, Jurasic-Cretacic), sau caracterizînd numai unele etaje (Micrhystridium bigoţi Defl, Bajocian). Prezintă importanfă în prospecfiunile petroliere. din familia Unio-cu prelungiri pos- Hyrlopsis problematica. I, i, I, t 1. I 1. Elf.: Simbol literal pentru intensitatea curentului electric. în curent alternativ, 1 reprezintă valoarea efectivă a intensităjii curentului electric, iar valoarea ei instantanee se reprezintă prin simbolul i. 2. I 2. Fiz.: Simbol literal pentru intensitatea sonoră (densitatea de flux de energie sonoră). 3. / 3. Opt.: Simbol literal pentru intensitatea luminoasă. 4. 7 4. Fiz.: Simbol literal pentru entalpie. 5. 7 5. Mec.: Simbol literal pentru momentele de inerţie geometrice. 6. I Chim.: Simbol literal folosit uneori pentru iod (v. şl J) 7. I: Simbol pentru cifra unu în sistemul de scriere latină 8. I, acid Chim.: Acidul 2l5-aminonafto!-7-sulfonic 6-amino-1-naftol-3-sulfonic. E greu solubil în apă. Sarea de sodiu e uşor solubilăjn apă, cu fluorescenţă albastră. Soluţia ja cald a acidului I dă cu clorura ferică o coloraţie neagră-brună. Cu acidul azofos formează un diazoderivat galben, greu solubil. Cu săruri de diazoniu poate fi dublu cuplat: în mediu acid, în poziţia 1, şi în mediu alcalin, în pozifia 6. Cuplarea acidă e importantă şi prin faptul că produsele pot fi trecute în triazoli, cari pot apoi fi cuplaţi, în mediu alcalin, cu săruri de diazoniu, pentru a forma coloranţi valoroşi. Penfru fabricarea industrială a acidului I se utilizează mai multe procedee, pornind de la p-naftol, prin intermediul P-naftilaminei sau al acidului 2-nafti!amin-1 -sulfonic (acidul Tobias). Iniţial s-a utilizat, pe scară mare, procedeul de sul-fonare cu oleum a |3-naftilaminei, pînă la formarea unui amestec de acizi 2-naftiIamin-6,8-disulfonic (acidul amido G) (v. Gamma, acid ~) şi 2-naftilamin-1,5,7-trisulfonic. Acest procedeu a fost abandonat astăzi în multe din ţările industriale, din cauza acţiunii cancerigene a |3-naftilaminei. — Prin sulfonarea cu oleum a acidului 2-naftilamin-1 -sulfonic se obfine acidul 2-naffi!amin-1,5,7-trisulfonic. Acidul I poate fi utilizat, sub forma de pastă, la fabricarea unor coloranţi, pentru obţinerea de şemifabricate mai complicate. E unul dintre intermediarii cei mai importanţi în industria de coloranţi azoici penfru bumbac, cu substantivitate mare, şi pentru alte fibre celulozice; de asemenea, ş] pentru lînă (coloranţi Autazol). Dintre derivaţii săi, utilizaţi ca intermediari pentru coloranţii azoici, cei cari au valoare tehnică sînt următorii: aci- dul fenil I (v. Fenil I, acid ~); acidul N-benzoil I; acidul carbonil I, care se obţine prin fosgenarea unei soluţii apoase a sării de sodiu a acidului I, etc. 9- *_1. Mat., Elf.: Simbol literal pentru unitatea imaginară: z== V~ 1. (în Electrotehnică se foloseşte şi simbolul j = V“ 1 •) io. i 2. Elf.: Simbol literal pentru valoarea instantanee a intensităţii curentului electric (variabil sau alternativ). 11. i 3. Eli.: Simbol literal, în iluminatul electric, pentru, indicele de încăpere. 12. i 4. Fiz.: Simbol literal pentru entalpia unităţii de masă 13. i 5. Opt.: Simbol literal pentru unghiul de incidenţă 14. i 6. Mec.: Simbol literal pentru raza de inerţie (raza de giraţie). 15. i 7. Mş.: Raportul de transmisiune al unei transmisiuni de mişcare. io. i 6. Hidr.: Simbol literal pentru gradientul hidraulic. 17. i 9. Chim., Fiz.: Simbol literal pentru factorul lui van't Hoff. îs. i 1. Chim.: Simbol pentru „inactiv", folosit înaintea numelui unei substanţe chimice. 19. î 2. Chim.: Simbol penfru prefixul iso-, folosit înaintea numelui unei hidrocarburi ramificate. 20. Iahîmovif. Mineral.: Sin. Cuprosklodowskit (v.). 21. lahf, pl. iahturi. Nav. V. sub Navă. 22. lancila, Seria ds Stratigr.: Orizont inferior al Neo-cretacicului din Sinclinalul Babadag (Nordul Dobrogei), reprezentînd Cenomanianul, constituit din conglomerate, gresii şi calcare nisipoase, roşcate-gălbui şi albe, cu fragmente de echinoide, Exogyra digitata, E. halitoidea, Lopha carinata, Neohibolites sp. 23. lanus, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi azoici bazici, cari conţin grupări cuaternare de amoniu, utilizaţi la vopsirea semilînii şi a mătăsii. Se deosebesc: coloranţi disazoici (tris-azoici), cari conţin drept component diazotat iniţial clorura de m-amino-fenil-frimetil-amonium, drept componenţi centrali 3-toluidina sau alfa-naftilamina, şi drept componenţi finali de cuplare, fenilmetilpirazolona, beta-naftolul, etc. (de ex.: galben lanus G, R; roşu lanus B; violet lanus; brun lanus B, R), şi coloranţi monoazoici, cari conţin drept component diazotat un derivat al safraninei (de ex.: verde lanus B; albastru lanus G; etc.). 24. Sapă, pl. iepe. 1. Zoo/.; Femela calului. V. sub Cabaline. 25. Iapă. 2. Ind. făr.: Fiecare dintre scîndurelele de sub războiul de Jesut ţărănesc, pe care ţesătoarea apasă cu picioarele, ca să schimbe iţele. Sin. Tălpigă. ?6. laprac, pl. iapraci. Pisc.: Specie de somn (v.), cu greutatea de 1»-2 kg. 27. Iar, pl. iaruri. Geogr.: Vale adîncă şi îngustă, cu versante abrupte şi stîncoase, cu profil transversal similar celui al canioanelor (v.). 28. Iarbă, pl. ierburi. 1. Bot., Agr.: în sens larg, toate plantele erbacee; în sens restrîns, speciile de graminee cari intră în compoziţia fîneţelor şi păşunilor naturale sau cultivate (de ex. iarba cîmpului = Agrostis alba L.; iarba-grasă = Sedum maximum; iarba-mare= Inula helenium; etc.). 29. ~ de mare. Bot.: Zostera marina. Plantă erbacee acvatică din familia Potamogetonaceae, care creşte pe fundul nisipos sau mocirlos al mării, în apropiere de coastă. Frunzele Hj Hj C C ho3s—cf XCX V—nh2 I ll I -*HC r C CH Y' xc^ OH Iarbă de Sudan 150 Iască ei, cu lungimea de mai mulţi metri, sînt folosite la umplerea saltelelor şi la tapisatul mobilelor. 1. ~ de Sudan. Agr.: Andropogon halepense; Sorghum sudanense. Plantă anuală din familia Graminaceae# folosită ca nutreţ verde, ca fîn, ca nutreţ murat, şi pentru păşune. Are rădăcina fasciculată puternic dezvoltată, tulpina erectă, atingînd înălţimea de 3 m; frunze cu lungimea de 45—60 cm şi lăţimea de 2—4,5 cm; inflorescenţe în formă de panicul răsfirat; fructe ovale, alungite, de culoare brună. Iarba de Sudan cere o climă caldă şi e rezistentă la secetă. Poate fi cultivată după orice plantă, însă se dezvoltă cel mai bine după plante prăşitoare. Nu e pretenţioasă faţă de sol; ca îngrăşămînt se dă băligar în cantitate de 20 t/ha şi, în lipsa acestuia, superfosfat (170—250 kg/ha) şi azotat de amoniu (100—150 kg/ha). Pregătirea solului pentru însămînţare (între 1 şi 20 mai) se face ca la porumb. Se seamănă 35—50 kg/ha sămînţă, cu puritatea de cel puţin 90% şi cu facultatea germinativă de 70—90%. înainte de răsărirea plantelor se distruge crusta solului prin g ăpare. Recoltarea începe la apariţia primelor panicule; se pot obţine 3—4 coase pe an. Se cultivă şi în mirişte, ca plantă intermediară. Producţia de masă verde e de 250—400 q/ha, producţia de fîn de 40—140 q/ha şi cea de sămînţă de 6***12 q/ha. 2. Iarbă. 2. Bot.: Plantele cari formează gazonul (v.) din spaţiile verzi. 3. Iarbă neagră. Silv.: Calluna vulgaris (L.) Huli. Subarbust din familia Ericaceae DC., genul Calluna Salisb. Apare sporadic, sub formă de tufişuri dese, în regiunea montană, pe soluri silicioase, sărace şi puternic acide. E indicatorul unor foarte slabe condiţii de vegetaţie. 4. larma, pl. iarmale. Pisc.: Specie de somn (v.), cu greutatea de 2—5 kg. 5. Iarnă, pl. ierni. Astr., Meteor.; Anotimpul cel mai friguros, care începe (în emisfera boreală) la solstiţiul de iarnă (22 decembrie) şi se termină la echinoxul de primăvară (21 martie). 6. Iarovizare. Agr.: Totalitatea procedeelor pentru realizarea, pe cale artificială, a condiţiilor de temperatură şi de umiditate caracteristice stadiului de iarovizare (v. larovizare, stadiu de ~), prin care trebuie să treacă plantele, Ia începutul dezvoltării lor, pentru a putea fructifica. Ele consistă în umezirea, aplicată în camere de iarovizaţie (magazii sau alte încăperi), a seminţelor, cu o cantitaie de apă puţin mai mică decît cea necesară germinaţiei — şi în expunerea lor ulterioară Ia o temperatură specifică speciei şi soiului respectiv. iarovizarea se practică în scopul reducerii perioadei de vegetaţie a plantelor după semănat, ceea ce asigură creşterea producţiei la hectar, întinderea arieî de cultură a unor specii în regiuni cu climă mai puţin favorabilă (de ex. mai spre nord de aria lor normală) şi dă posibilitatea de a semăna primăvara cereale de toamnă. Sămînţă cerealelor păioese, întinsă într-un strat subţire de 25—30 cm, se stropeşte în trei reprize, în timp de 24 de ore, cu o cantitate de apă reprezentînd 48—55% din greutatea boabelor. La a doua repriză, apa poate fi înlocuită cu o soluţie de formalină, pentru a apăra plantele cari se dezvoltă din sămînţă respectivă de atacul mălurii şi al unor anumite forme de tăciune. în timpul stropirii, sămînţă trebuie lopătată şi temperatura încăperii menţinută Ia 10—12°. După umectare, sămînţă se păstrează la aceeaşi temperatură, şi anume: grîul, pînă cînd la suprafaţa tegumentului unei părţi din boabe apare germenul; orzul şi ovăzul, timp de 15—20 de ore, fără să se aştepte apariţia germenului. Se aplică apoi tratamentul termic la temperaturile şi cu durata următoare: pentru grîul de toamna, 0—2°, timp de 36—55 de zile; pentru grîul de primăvară, 10--120, timp de 5—7 zile; pentru orz şi ovăz, 2—5°, timp de 10—14 zile; pentru sămînţă plantelor de zi scurtă (porumb, mei, sorg, bumbac, soia, etc.), 20—30°' timp de 8—15 zile; pentru sămînţă de sfeclă de zahăr, 5—7°, timp de 12 zile, după umezirea cu 90 I apă Ia 100 kg seminţe; etc. Seminţele iarovizate se seamănă cu semănătorile obişnuite, cantităţile de sămînţă date Ia hectar fiind însă mai mari decît cele normale, deoarece, în urma iarovizării, greutatea şi volumul seminţelor cresc. Un tip de iarovizare specială e forţarea tuberculelor de cartof. Aceasta se face în două etape: încolţirea tuberculelor Ia temperatura de 12—15°, pînă cînd se obţin colţi cu lungimea de 2—3 mm, şi expunerea tuberculelor încolţite, la lumină şi la temperatura de 15—17°, timp de 20—25 de zile, penfru a asigura o dezvoltare viguroasă a colţilor, pînă la lungimea de 5 mm. Sin. Vernalizare. 7. stadiu de Agr.: Primul stadiu de dezvoltare a plantelor, determinat de temperaturi specifice fiecărei specii sau fiecărui soi de plantă, în îmbinare cu alţi factori de vegetaţie, în special cu umiditatea. Stadiul de iarovizare e ulterior germinaţiei şi poate fi anterior însămînţării şi străpungerii tegumentului seminţei, sau ulterior însămînţării (cînd planta e în cîmp sau în seră). Dacă, în cursul stadiului de iarovizare, plantele nu au condiţiile de mediu corespunzătoare acestuia, ele continuă să crească, dar îşi pierd capacitatea de fructificaţie. Plantele anuale de toamnă şi cele bisanuale au nevoie, în primul lor stadiu de dezvoltare, de temperaturi mai joase, cari, pentru cerealele de toamnă, variază între 0 şi 10°, şi de durate de 25—40 de zile, după specie şi soi. Plantele de primăvară trec, de asemenea, printr-un stadiu de iarovizare, însă de durată mai scurtă. Condiţiile de iarovizare sînt realizate pe cale naturală, în timpul iernii sau la începutul primăverii, în cîmp, după semănatul plantelor — sau pe cale artificială, în laborator sau în magazii; în cazul din urmă, ele se aplică seminţei înainte de semănat. După stadiul de iarovizare al plantelor urmează stadiul de lumină (v. Lumină, stadiu de ~). 8. Iască. 1. Bot., Silv.: Aparatul (corpul) fructifer al ciupercilor Fomes fomentarius L. (Fries) şi Fomes igniarius L. (Fries) din familia Polyporaceae, cari cresc prima pe fag şi pe mesteacăn, a doua pe salcie, pe ulm şi pe alte specii forestiere, şi cari provoacă putrezirea lemnului. Forma lor e semicirculară (ca nişte etajere sau console suprapuse) cu lăţimea medie de 30 cm şi grosimea de 15 cm. Sub stratul cortical tare se găseşte un strat medular mai moale, care se poate separa de restul consolei şi din care se prepară, prin fierbere cu soluţii alcaline, un produs uşor inflamabil (la o simplă scînteie), numit de asemenea iască şi folosit la aprinderea focului (feştile pentru candele, material pentru aprindere la amnar). în unele regiuni păduroase, stratul medular e folosit uneori în industria casnică, Ia confecţionarea de obiecte (caschete, genţi, etc.) imitînd pielea de căprioară. Prin extensiune, termenul iască e folosit pentru corpul fructifer al mai multor specii de ciuperci xilofage: iasca cafenie [Ganoderma applanatum (Pers.) Pat. = Polyporus drya-deus Fr.], iasca cerului [Poria obliqua (Pers.) Bres.], iasca de cioată a stejarului [Daedalea quercina Pers. şi Stereum hirsu-tum (Willd.) Fr.], iasca de ciot a molidului [Leptoporus borea-lis (Fr.) Pilat = Polyporus borealis (Fr.) Wahl.], iasca de ciot a pinului [Phellinus pini (Thore) Pilat = Trametes pini Fr.], iasca de ciot a stejarului [Phellinus igniarius (Fr.) Quel. = = Polyporus igniarius (L.) Fr.], iasca de putregai pestriţ (Stereum frustulosum Fr.), iasca de rădăcini [Fomes (Polyporus) annosus Fries = Trametes radiciperda Hart.], iasca galbenă [Griphoja sulphuraea (BuII.) Pilat = Polyporus sulphu-reus Fr.]. Iască 151 Iaz de decantare 1. Iască. 2. Bof.: Produs inflamabil rezulfat din prepararea corpului fructifer al ciupercilor din genul Fomes. V. sub Iască 1. 2. Iasomie, pl. iasomii. Bof.: Jasminum officinale L. Mic arbust căfărător din familia Oleaceae, originar din Sudul Asiei, cultivat ca plantă ornamentală (pentru florile ei în general albe, uneori cu miros plăcut) şi pentru extragerea, din flori, a unui ulei eteric folosit în industria cosmetică. în Orient, tulpina de iasomie e întrebuinţată la fabricarea ţevilor de pipă (ciubuce). în ţara noastră creşte sălbatic, în Sudul Dobrogei, în locuri stîncoase, calcaroase, o varietate de iasomie, iasomia sălbatica (Jasminum fruticans L.), folosita la fixarea taluzelor. 3. Iatac, pl. iatacuri. Arh.: Dormitor sau cameră mică de culcare, într-un apartament, respectiv nişă mare, într-un dormitor, în care se aşază patul. Var. Etac, Ietac. 4. Safrochîmie. Chim.: Perioadă în dezvoltarea Alchimiei, caracterizată prin cercetări şi încercări sistematice în scopul întrebuinţării preparatelor chimice ca produse medicamentoase. 5. Iaurt. Ind. alim.: Produs lactat preparat din lapte de vacă, de oaie, bivoliţă, capră, etc., integral, parţial sau total smîntinit, pasteurizat, omogeneizat sau neomogeneizat, concentrat sau neconcentrat, coagulat excluziv prin fermentare lactică provocată de bacteriile lactice specifice: Lactobacillus bulga-ricus şi Streptococcus thermophilus. Prepararea iaurtului în cantităţi mici consistă în menţinerea laptelui la temperatura de 35—45°, cînd se dezvoltă în special bacteriile termofile existente în mod natural în lapte. în prepararea industrială, se încălzeşte laptele la circa 90°, se menţine la această temperatură 15—30 de minute şi se răceşte la 45°; apoi se însămînţează fermentul şi se menţine la această temperatură 4—5 ore, pentru a se produce fermentaţia. Iaurtul are un gust acid plăcut, aromă specifică, datorită prezenţei aldehidei acetice produse de bacilii lacţici, cum şi conţinutului său în aminoacizi. Proprietăţile nutritive ale iaurtului sînt superioare celor ale laptelui proaspăt (100 g iaurt dau 105 calorii, în timp ce 100 g lapte nu dau decît 65—70 calorii) şi, în plus, are multe calităţi curative, dietetice şi antibiotice. Pentru îmbunătăţirea gustului şi pentru aromafizare se folosesc: sucuri concentrate sau gemuri de căpşuni, portocale, ananas, prune, etc. în scopul împiedicării separării zerului din iaurt se prepară cremele de iaurt, cari se obţin din lapte fiert şi concentrat cu un adaus de stabilizatori. Grăsimea e răspîndită uniform în toată masa produsului, împiedicîndu-se astfel formarea peliculei de caimac. Iaurtul e folosit şi la prepararea diferitelor brînzeturi, fie plecînd de la lapte însămîntat cu maia de iaurt, fie ameste-cînd iaurtul cu diferite brînzeturi, în anumite proporţii. Iaurtul se ambalează în recipiente de sticlă, de carton parafinat sau de anumite mase plastice. e. lavaşa, pl. iavaşale. Zoot.: Ustensilă metalică sau de frînghie, pentru stăpînirea animalelor supuse unui tratament dureros, sau a animalelor nărăvaşe, prin prinderea buzei lor supe-rioare.—lavaşaua metalică e constituită din două braţe articulate la un capăt, la celălalt capăt una dintre ele fiind echipată cu un inel, care se lavaşa de metal, prinde în nişte caneluri de pe al doilea a) pentru bovine; b) pentru braf, după ce buza animalului a fost cabaline, apucată între cele două braţe (v.fig.). lavaşaua de frînghie e formată dintr-un laţ şi dintr-un mîner de lemn sau metalic, care prin răsucire face ca laţul să strîngă buza superioară a animalului. 7. Saz, pl. iazuri. 1. Pisc., Agr.: Bazin format prin bararea (iezirea) unui curs de apă cu ajutorul unui baraj de pămînt (iezătură) amplasat transversal, într-un puncf favorabil al văii. Acelaşi baraj, cu secţiune frapezoidală şi în care se încastrează diferite lucrări hidrotehnice (stăvilare, deversoare, călugări) poate fi amplasat pe una dintre văile în derivaţie ale unui rîu, în zona de inundaţie a unui curs de apă (în albia majoră), pe un braţ mort al rîurilor, sau transversal pe o vale alimentată cu apă din precipitaţii sau din izvoare. Construite în zonele de deal, de coline şi de şes, iazurile sînt destinate, în special, creşterii speciilor de peşti de ape calde (crap, caras, lin, plătică, văduviţă) sau pot fi folosite şi pentru culturi irigate, pentru morărit, adăpat, etc. Amenajarea unui iaz e condiţionată de o serie de factori, şi anume: condifii de climă, legate de primăveri timpurii şi calde, cari asigură o lungă perioadă de hrănire, şi, decî, de creştere a peştelui, şi o bună reproducere, un regim termic echilibrat; condiţii de sol, legate de natura fundului, care trebuie să fie impermeabil, penfru a asigura menţinerea apei, de prezenţa elementelor nutritive fertilizante (fosfor, azot, calciu, magneziu, sodiu, potasiu, etc.), de cari depinde bogăţia florei şi a faunei; condiţii de relief, legate de versante naturale corespunzătoare, cari să asigure o adîncime favorabilă (1,2**-1,5 m), fără îndiguiri pe distanţe mari, costisitoare şi greu de întreţinut, şi avînd o pantă naturală corespunzătoare (de circa 1 /1000), care să permită vidarea, fără înclinaţii mari, pe distanţe scurte; condiţii hidraulice, legate de asigurarea alimentării cu apă (din pîraie sau din rîuri cu ape de scurgere prin terenuri cultivate sau îngrăşate, cum şi din ape de evacuare din orezării, încărcate cu săruri şi cu faună nutritivă bogată) în toate perioadele procesului de producţie (cantitativ şi calitativ); condiţii hidrobiologice, legate de proprietăţile fizicochimice ale apelor (temperatura maximă 30°, transparenţa mică, alca-linitafea 1,8*-*5, pH 7,2—7,5, calciu 45—120 mg/l, substanţe organice 50—110 mg/l, substanţe în suspensie 15—40 mg/l, cloruri 0—0,20 mg/l, azotaţi 0,005, fosfaţi 0,006—0,9), şi de prezenţa vegetaţiei dăunătoare în exces. lazurile vidabile se numesc iazuri semisisfemafice, iar cele pentru a căror golire e necesară tăierea iezăturii se numesc iazuri primitive. Terenurile cele mai indicate pentru construirea de iazuri sînt cele amplasate în cîmpii cu suprafeţe cultivate, avînd fundul de sol negru (cu cernoziom şi nămol mineralizat), apa de culoare verde constantă, provenită din pîraie sau din rîuri cari străbat terenuri cultivate, cu vegetaţie dură şi submersă strict marginală. Productivitatea naturală a unui iaz scade de la un an la altul, ca efect al proceselor biologice de dezvoltare a florei şi a faunei şi a! unor procese chimice de putrefacţie. Pentru menţinerea şi ridicarea productivităţii se intervine prin aplicarea de amendamente şi de îngrăşăminte (productivitate de ameliorare) şi prin distribuirea de hrană (productivitate de furajare). 8. ~ de decantare. Mine: Construcţie amenajată — de obicei — pe un teren orizontal, amplasat în aval de o instalaţie de preparare a minereurilor sau a substanţelor nemetalifere, sau de o spălătorie de cărbuni, în care apele folosite în procesul tehnologic de preparare sau de spălare respectiv depun, prin decantare, particulele solide fine (sub 1 mm) conţinute în suspensie şi, în parte, şi substanţele chimice cari se găsesc în turbureală. lazurile de decantare (v. fig,) se construiesc folosind depunerea subacvatigă, laz de nămol 152 îchfhyosaurus Se construieşte întîi digul 1, din pămînt bine bătut, ca să nuTpermită infiltrarea prin el a apelor cari se vor depozita în iaz. în interiorul suprafefei iazului se construiesc, din scîn- de utilizare, procentul de impurităfi, randamentul absolut de fibră raportat la tulpina topită, randamentul absolut de fuior şi randamentul relativ_de fuior. laz de decantare. 1) dig de amorsare; 2 şi 2’) sonde inverse pentru colectarea şi evacuarea apei limpezite înainte de epoca îngheţului (2) şi în epoca îngheţului (2’)' 3) conductă de evacuare a apei limpezite; 4) conductă deversoare; 5) jgheab d0 reparfifie a turbureii); 6) rigolă de scurgere; 7) cămin cu vane; Nt) nivelul apei în epoca îngheţului; N2) nivelul apei înainte de epoca îngheţului; 8) apă limpezită; 8’) apă turbure de Ia instalafia de preparare; 9) zăpadă; 10) steril sedimentat; 11) mîl. duri sau din tuburi metalice, sondele de colectare (sonde inverse) a apelor limpezite 2, cum şi conducta de evacuare 3, care colectează apa sondelor inverse şi o evacuează din iaz, fie într-o apă curgătoare, fie penfru a fi folosită din nou în procesul de preparare sau de spălare. Turbureala de Ia instalafia de preparare e adusă la iazul de decantare, după caz, fie prin cădere liberă, fie prin pompare. 1. ~ de nămol. Canal.: Basin de decantare îngropat în pămînt şi cu radierul impermeabil. Funcfionează, pînă Ia umplere, ca decantor, ca digestor, şi apoi ca pat de uscare a nămolului. 2. Iaz. 2. Hidrot.: Canal descoperit, abătut din cursul unei ape curgătoare, spre a duce apa la o moară, Ia un joagăr, Ia o piuă sau la o fabrică. 3. ifeîneă* pl. ibînci. Ind. far.: Pătura, uneori bucata de piele care se aşază sub şea, pentru ca aceasta să nu roadă spinarea calului. Var. lebîncă, Ebîncă. Sin. Japiu. ' 4. Ibrişin» Ind. text.: Aţă de cusut, de bumbac sau de mătase răsucită, prezentată pe o feavă de hîrtie. Ibrişinul confine un fir cu lungimea de circa 200 m; poate fi colorat în diferite nuanfe; e folosit la cusături, împletituri şi broderii. Var. Ibrişim. 5. Ic, pl. icuri. 1. Tehn.: Sin. Pană, Pană de despicat, Despicător. V. Pană 2. 6. Ic. 2. Ind. lemn.: Pana de lemn cu care se calează cufitul (fierul rindelei) în deschiderea pentru talaş din corpul rindelei. V. fig. sub Rindea. 7. Ic. 3. Ind. făr.: Piesă de lemn, la piatra mişcătoare a morii sau a rîşnifei, cu care se reglează măcinişul. 8. Ie. 4. Mine, Geol.: Intercalafie petrografică, în formă utile, de pană, întîinită atît în zăcămintele de minerale cît şi în rocile înconjurătoare. Un ic se poate forma şi în cursul lucrărilor miniere, în urma intersectării suprafefelor acestora cu rocile în cari sînt excavate (v. fig.). (Termen minier, Valea Jiului.) 9. Iear-118. Agr., Ind. text.: Varietate de cînepă creată în fara noastră prin hibridare între varietatea Carmagnola (v. sub Cînepă) şi un soi de cînepă franscaucazian. Se tinde ca această varietate să înlocuiască soiul existent de cînepă comună, fafă de care prezintă superioritate în ce priveşte sarcina de rupere a liberului, indicele Ic. 1) abataj; 2) ic în rocă; 3) ic format prin lucrări. 10. iceberg, pl. iceberg-uri. Geogr.: Bloc mare de gheată plutitor, desprins din ghefurile permanente ale calotelor polare, în momentul în care acestea ajung, în curgerea lor, la mare. Aceste blocuri sînt transportate de curenţii marini reci cari se scurg spre ecuator, de-a lungul coastelor estice ale continentelor, la distanfe mari de locul desprinderii, înălfimea unui iceberg atinge 100---2G0 m, volumul cufundat în apă fiind de aproximativ 11 ori mai mare decît cel din afară. Var. Aisberg. Sin. Gheţar plutitor. 11. Seeboaf, pl. iceboaf-uri. Nav.: Sin. Sanie cu vele (v.). 12. Idifhyoermus. Paleont.: Crinoid silurian din ordinul Flexibilia, cu baza brafelor constituită din plăci primibrahiale şi secundibrahiale, incorporată la caliciu. Caliciul creşte astfel în înălfime, iar brafele sînt ramificate dicotomic şi sînt lipsite de pinule. 13. khfhyofîiss. Paleont.: Pasăre de mărimea unui porumbe!# cin subclasa Qrniihurae, grupul Odontolcae, caracteristică pentru Cretacicul inferior. Avea sternul carinat, şi centurile, membrele anterioare şi cele posterioare, ca la păsările actuale. Păstra însă şi unele caractere reptiliene: vertebre amficelice şi dinţi ascuţiţi implantaţi în alveole. Era o pasăre de ană, care se hrănea cu peşti, şi care poate fi comparată, ca aspect şi mod de viaţă, cu pescăruşul actual. 14. 8chfhy©saurys. Paleont.: Reptilă mesozoică din ordinul Ihtiosaurienilor, adaptată la viaţa marină pelagică. Avea corpul fuziform, ca al unui peşte, fără gît, putînd atinge lungimea de 10 m, cu botul foarfe alungit, cu numeroşi dinţi conici simpli” dispuşi într-un şanţ comun şi cu membrele transformate în palete înotătoare, prin scurtarea oaselor lungi şi prin înmulţirea oaselor mefacar-piene, metatarsiene şi a falangelor. Membrele anterioare erau bine dezvoltate, iar cele posterioare, reduse. Avea ochii mari şi protejaţi de inele scleroticale osoase. Ca şi peştii, avea o înotătoare dorsală şi una enormă, caudala, formată din doi lobi inegali; porţiunea terminală a coloanei vertebrale, îndoită, pătrundea în lobul inferior mai mare. Vertebrele erau de tip amficelic (v. fig.). ihtiosaurii erau animale vivipare, cum demonstrează scheletele embrionilor găsite în scheletele adulte. în ţara noastră au fost găsite vertebre de îchfhyosaurus în Triasicul mediu de la Hagighiol (Dobrogea). îchfhyosaurus. A) vertebră de îchfhyosaurus. Ichthyosfega 153 Iconoscop 1. Ichthyosfega. Paleont.: Amfibian din ordinul Sfegocefa-liîor, descoperii în Devonianul superior din Groenlanda, considerat cel mai vechi dintre tetrapodele cunoscute, şi important pentru evoluţia acestora. Prezintă caractere colective de peşti crosopterigieni şi amfibieni. Craniul, turtit, era acoperit de plăci dermice osoase, dispuse ca la crosopterigianul Osteo-lepis. Maxilarul, foarte alungit, avea dinfi conici ascuţiţi, cu smalful cutat. 2. Icnografie. Arh.: Numire folosită în primele tratate de Construcţii, Arhitectură, Perspectivă (Vitruvius) pentru proiecţia pe geometral (planul orizontal de proiecţie) a secţiunilor de nivel prin clădiri, edificii, fortificaţii, etc. Nu mai are curs, astăzi, decît rareori în tratatele de Arhitectură. Sin. Secţiune de nivel. 3. knologie. Paleont.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul urmelor de locomoţiune lăsate de vertebrate pe unele sedimente. 4. Iconîl. Foto. V. Glicin. 5. Iconogen. Foto.: OHCioH5(NH2)SG3Na. Sarea de sodiu a acidului a-amino-3-naftol-(3-sulfonic. Se întrebuinţează ca revelator fotografic în prezenţa sulfifului şi a carbonatului de sodiu. 6. Iconografie. 1. Artă: Studiul descriptiv al reprezen- tărilor poriretale sau simbolice realizate prin artele plastice, în Istoria Artelor, Iconografia se ocupa cu studiul reprezentărilor figurate în diferitele opere de artă, căutînd să stabilească originea şi semnificaţia istorică şi simbolică a acestor reprezentări. 7. Iconografie. 2. Arfă: Colecţie de portrete ale oamenilor celebri. 8. IconoSogîe. Artă: Disciplina care studiază şi interpretează reprezentările portretale şi simbolice folosite în artele plastice. 9. Iconomefru, pl. iconomefre. Foto.: Vizor cu ajutorul căruia se pune la punct un aparat fotografic, pentru a obţine imaginea de dimensiuni date a unui obiect. 10. Iconoscop, pl. iconoscoape. Jele.: Prototipul tubului videocaptor (traductorul imagine-curent folosit în televiziune), bazat pe utilizarea fenomenului de acumulare de sarcini. Elementele acestui fub sînt conţinute într-un balon de sticlă 7 de formă cilindrică (v. fig.)» terminat cu două calote sferice şi avînd o prelungire tubulară în care M m se găseşte tunul electronic care generează fasciculul electronic de explorare. Tunul electronic, în forma cea mai £ simplă, conţine cafodul K, grila de control al intensităţii fasciculului analizor G, şi anodul A, realizat sub forma unui depozit metalic care acoperă o parte din pereţii conoscop. interiori ai tubului. Adeseori există doi anozi: anodul accelerator (primul anod) şi anodul colector (al doilea anod). Concentrarea (focalizarea) fasciculului analizor e obţinută pe cale magnetică cu ajutorul bobinei de focalizare Bf/ iar deflexiunea e de asemenea magnetică şi se obţine cu bobinele Bd. Jinfa explorată de fasciculul electronic e constituită de un mozaic fofoelectric M, depus pe un suport plan (o foiţă subţire de mică, m). Cealaltă faţă a suportului e metalizată şi constituie un electrod numit placa de semnal PS, legată la o bornă electrică de ieşire E. Mozaicul fofoelectric se obţine depunînd întîi un strat subţire de argint, prin vaporizare în vid. Prin încălzire la temperatura de topire a argintului, stratul depus se divide, datorită tensiunilor superficiale, în picături microscopice izolate electric unele de altele. Picăturile de argint se oxidează apoi uşor şi se activează prin expunere la vapori de cesiu, cari reduc parţial oxidul de argint. Fiecare picătură formează astfel o celulă fotoelectrică elementară cu oxid de cesiu pe bază de argint, stratul semiconductor fiind oxidul de argint. Sensibilitatea fotoelectrică e de ~15jj,A/im. Pe mozaicul astfel constituit se formează, cu ajutorul unui obiectiv O, imaginea optică a scenei S captate Iconoscopul funcţionează cum urmează: Mozaicul foto-electric, fiind depus pe o placă de mică, formează o ţintă izolată, expusă bombardamentului electronic. Energia cinetică a electronilor din fasciculul explorator e apreciabilă şi sub acţiunea lor se produce emisiunea secundară a ţintei (coeficientul de emisiune secundară fiind de ordinul 5—6). Electronii secundari sînt colectaţi de anod şi, astfel, potenţialul punctului bombardat se apropie de cei al anoduluh Se realizează practic instantaneu un echilibru electric, cînd pentru fiecare electron primar anodul colector primeşte de la elementul bombardat un singur electron secundar, ceilalţi electroni secundari căzînd înapoi, fie pe acelaşi element, fie pe elementele din jur. în aceste condiţii, potenţialul elementului bombardat se stabilizează la o valoare cu aproximativ 3 V mai mare decît potenţialul Ia care se găseşte anodul colector. Acest potenţial de stabilizare e acelaşi penfru toate elementele ţintei şi nu depinde de valoarea iniţială a potenţialului elementului bombardat. în intervalul de timp dintre două explorări succesive, potenţialul fiecărui element scade datorită captării de electroni secundari emişi de elementele cari se găsesc sub bombardament electronic, în acest interval de timp, potenţialul elementelor neexpuse Ia lumină atinge o valoare cu aproximativ 1,5 V mai mică decît a anodului colector. Pentru elementele iluminate, diferenţa de potenţial element-anod e — 1,5 + # [V], creşterea de potenţial u fiind provenită din acumularea sarcinilor electrice pozitive, prin emisiune fotoelectrică, în intervalul de timp dintre două explorări succesive. Tinînd seamă de valoarea potenţialului de stabilizare, rezultă că, în momentul explorării, potenţialul unui element al ţintei suferă o variaţie aproximativ egală cu jS?u — A,5 — u [V]. Această valoare e însă variaţia diferenţei de potenţial de la bornele capacităţii Ce (reprezentate de element şi de p'aca de semnal în momentul explorării) şi modificarea corespunzătoare a cantităţii de electricitate cu tkq~Ceky determină, în momentul explorării, producerea unei impulsii de curent de valoare medie A* = = A simbol de inoxidabil (la tuburile de curenfi mari). Reci- reprezenfare a pientul metalic poate fi complet etanş şi vidat jgnjtronu!ui. o dată pentru totdeauna la fabricarea tubului, sau poate avea vidul menfinut printr-o pompă de vid. Presiunea vaporilor de mercur saturafi din interiorul tubului e de ordinul miimilor sau al sutimilor de milimetru coloana de mercur. Trl stare de funcfionare (tubul aprins), fenomenele în tub sînt similare celor întîlnite Ia gazotron (sau fanotron, v.), însă amorsarea se face în mod diferit (tubul fiind numit ignitron după modul de aprindere folosit). Deoarece catodul nu e încălzit (ca la gazotron), aprinderea gazului nu se poate face decît cu ajutorul electrodului Egp (care are rolul unui electrod de comandă), în modul următor: stratul de gaz dintre vîrful electrodului şi baia de mercur (v. fig. II) e străpuns la aplicarea, între aceştia, a unei tensiuni de 50-**200 V; ca urmare, trece un curent de 10---30 A şi aprinderea locală se transformă repede într-o pată catodică la suprafafa mercurului. Dacă în acest interval de timp anodul e la un potenfial pozitiv fafă de catod, în cîteva microsecunde se ionizează spa-fiul anod-catod şi se stabileşte un arc electric între electrozii principali. Ignitronul (ca şi gazotronul şi tiratronul) e alimentat în circuitul anodic de o sursă de curent alternativ, astfel încît el se poate stinge la fiecare alternantă negativă a tensiunii de alimentare. Dacă, în intervalul alternanfei pozitive a acestei tensiuni, se reglează momentul în care electrodul de aprindere primeşte tensiunea de amorsare, se poate varia momentul aprinderii ignitronului şi deci se poate varia curentul prin ignitron într-un mod similar celui posibil la excitron (v.) sau la tiratron (v.). Ignitronul, ca şi excitronul, combină avantajul unei capacităfi de curent foarte mari a redresorului cu arc de mercur (sau cu baie de mercur) cu proprietatea de reglare, îl. Principiul amorsării Ignl-tronului. 1) elecfrod de apirindere; 2) catod. 12- 9- 8 2 III. Ignitroane. , a) pentodă pentru 20 kV şi 200 A; b) ignitron cu pompă de vid; c) ignifron pentru instalaţie de redresare; d) ignitron pentru instalaţii de sudură; /) borna anodufui; 2) borna cafodului; 3) borna electrodului de aprindere; 4) borna anodului auxiliar; 5) borna grilei-ecran; 6) baie de mercur; 7) anod; 8) anod auxiliar; 9) anod intermediar; 10) electrod de aprindere; 11) vîrful electrodului de aprindere; 12) grilă de comandă; 13) grilă de deionizare; 14) grilă-ecran; 15) cilindru interior; 16) cilindru exterior; 17) intrarea apei; 18) ieşirea apei; 19) spirală pentru ghidarea apei; 20) apărătoare; 21) radiator; 22) izolator; 23) capac de Kovar; 24) legătură etanşă de Kovar; 25) manşon de Kovar; 26) borna grilei de comandă; 27J bucea izolatoare; 28) tub de evacuare; 29) cămaşă; 30) încălzitor; 31) capac; 32) ecran; 33) cuvă cu vid. Ignifie 163 Ihfiofaună caracteristică tiratronului. în ce priveşte principiul de funcţionare, între ignitron şi tiratron există o diferenţă fundamentală: în timp ce la tiratron electrodul de comandă (grila) se foloseşte pentru a întîrzia aprinderea gazului ori a vaporilor de mercur, la ignitron electrodul de comandă (ignitorul) se foloseşte penfru a provoca aprinderea. Ignitroanele au două aplicaţii principale: redresarea (şi inversiunea) şi întreruperea sincronă a curentului alternativ (v. întreruptor sincron). în prima categorie de aplicafii, sarcina e continuă (neîntreruptă) şi probabilitatea de apariţie a arcurilor inverse e mică. în a doua categorie de aplicaţii, funcţionarea e intermitentă, iar curenţii sînt de mare intensitate şi de scurta durată. în general, ignitroanele au construcţii difeiite după domeniul de utilizare. Se construiesc ignitroane pentru redresarea tensiunilor joase (v. fig. III c), cum şi penfru redresarea tensiunilor înalte (10—20 kV) (v. fig. III a). Pentru a eviia apariţia arcurilor inverse (v. Aprindere de întoarcere) se introduc între anod şi catod mai multe grile de protecţie (v. fig. UI a). Folosirea unor astfel de ignitroane deschide noi posibilităţi în distribuţia şi comanda energiei electrice. Ignitroanele cu pompă de vid se utilizează cînd se cer curenţi redresaţi foarte mari, ca în aplicaţiile din tracţiune, din oţelării, din industria electrochimică şi din industria minieră; ele pot funcţiona cu tensiuni mai înalte decît ignitroanele sigilate obişnuite, fără grile de protecţie. Ignitroanele complet etanşe se construiesc pentru curenţi mai mici şi tensiuni mai joase; ele sînt preferabile, totdeauna, ignitroanelor cu vid menţinut prin pompare, cînd satisfac cerinţele de curent şi de tensiune ale aplicaţiei respective, deoarece evită necesitatea unei instalaţii de pompare (de vid). La ignitronul cu pompă de vid, echipat cu grilă de protecţie, aceasta poate fi utilizată şi ca grilă de comandă, per-miţînd utilizarea ignitronuiui în redresoare cu reglarea automată a tensiunii. La ignitronul de acest tip (v. fig. III b), amorsarea se face cu ajutorul electrodului de aprindere 11, care primeşte o tensiune de comandă în impulsie; arcul format între electrod şî baie trece apoi la anodul auxiliar 8, iar electrodul de aprindere e lăsat inactiv în timpul semiperioadelor de lucru următoare, pentru a nu se uza vîrful său. Dacă potenţialul anodului 7 şi al grilei 13 au valorile corespunzătoare unei funcţionări normale, se formează arcul principal între baia de mercur şi anodul 7. Acest arc nu se poate menţine, dacă în circuitul anodic curentul scade sub o anumită valoare; în acest caz rămîne în ignitron numai arcul pe anodul auxiliar. La ignitroanele cari funcţionează ca întreruptoare sau comutatoare sincrone (de ex. la comanda maşinilor de sudat) (v. fig. Hi d), apariţia arcurilor inverse şi consecinţele !or sînt mult mai puţin grave decît la circuitele de redresare; de aceea construcţia lor e mai simplă. Lipsesc ecranele dintre anod şi catod, cari nu mai sînt necesare; prezenţa lor ar fi chiar dăunătoare, deoarece ar provoca o creştere a căderii de tensiune pe arc, la trecerea unor curenţi foarte mari, cum se întîlnesc la aparatele de sudură. î. Ignifie: Sin. Aprindere (v.). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 2. Igrasie. Cs.: Umezeală persistentă a pereţilor de zidărie ai unei clădiri, produsă prin reţinerea apei în porii materia-l®lor^din cari sînt construiţi (cărămidă, beton, mortar, tencuiala). Igrasia poate fi produsă de următoarele cauze: uscarea insuficientă a materialelor puse în operă în stare umedă (de ex.: beton, mortar) şi a căror umiditate se păstrează şi după darea în folosinţă a construcţiei, datorită aportului permanent, ulterior, de vapori de apă cari se produc în anumite încăperi ale acesteia (de ex.: în baie, în bucătărie, etc.); infil- trarea apei din teren sau a apei provenite din diferite instalaţii inferioare sau exterioare defectate (conducte, burlane, jgheaburi, etc.); lipsa unei ventilaţii eficiente a încăperilor în cari se produc în mod obişnuit vapori de apă (băi, bucătării) sau în cari se desfăşoară anumite procese tehnologice umede; condensarea vaporilor de apă pe pereţi, datorită unei încălziri neeficiente sau unei încălziri intermitente, cu variaţii mari de temperatură; diferenţa mare de temperatură dintre cele două feţe ale peretelui sau umiditatea prea mare a aerului din încăperile vecine. Igrasia constituie un defect al pereţilor, deoarece creează un mediu de locuit insalubru, produce efecte inestetice, prin petele şi eflorescenţele de pe faţa pereţilor, provoacă degradarea materialelor din cari sînt executaţi aceştiavşi micşorează capacitatea de izolaţie termică a lor. Ea poate varia ca intensitate, şi poate fi locală sau generalizată, în funcţiune de natura şi de intensitatea cauzelor cari o produc. Mijloacele de combatere folosite cel mai frecvent sînt următoarele: amenajarea unei bariere contra vaporilor (v.); amenajarea unui perete subţire la mică distanţă de peretele igrasios, pentru a crea un circuit de aer îa suprafaţa acestuia, care să provoace evaporarea umezelii şi evacuarea vaporilor de apă în exterior; amenajarea unor orificii drenante în masa zidăriei, cari să colecteze umezeala şi să permită realizarea unui circuit de aer, între interiorul zidăriei şi exterior; folosirea de hidrofuge la prepararea betoanelor şi a mortarelor; intercalarea unei hidroizolaţii între fundaţii şi pereţii clădirii; asigurarea unei ventilaţii şi a unei încălziri eficiente a încăperilor; aplicarea unui tratament prin electroosmoză; încălzirea masei zidăriei prin ţevi în cari circulă apă caldă, urmată de aplicarea unei hidroizolaţii care să împiedice ridicarea apei prin capiiaritate, de la nivelurile inferioare ale zidului, sau de aplicarea altei metode pentru împiedicarea condensării şi a pătrunderii ulterioare a apei în zidărie. V. şl sub Zidurilor, uscarea 3. Iguanodon. Paleont.: Reptilă din ordinul dinosaurienilor, subordinul Ornithopodae, caracteristică pentru Cretacicul inferior, adaptată la staţiunea bipedă, cu sprijinirea şi pe coadă. Membrele anterioare erau scurte, pentadactile, iar cele posterioare puternice, tridactiie. Centura pelviană, de tip avian, poseda postpubis. Era un animal erbivor cu dinţi comprimaţi lateral, tăioşi şi zimţuiţi, similari dinţilor şopîrlei actuale din America de Sud numită Iguana. Var. Iguanodcnt. 4. Ihfargan. Farm.: Combinaţie complexă între ihtiol şi argint. E un produs brun, solubil în apă şi cu proprietăţi antiseptice. Se întrebuinţează în terapeutica veterinară. 5. Ihfiocol. Ind. chim.: Sin. Clei de morun, Clei de peşte (v. sub Clei). s. Ihiiodorulife. Paleont.: Spini mari, uneori foarfe puternici, cu o structură care aminteşte structura unui dinte, găsiţi în diferite sedimente şi atribuiţi unor specii de peşti. Se presupune că erau împlîntaţi în cap sau în partea anterioară a înotătoarelor. 7. Ihîiofag, pl. ihtiofagi. Pisc.: Animal care se hrăneşte cu peşte. Dintre păsări, mari consumatori de peşte sînt pelicanul sau babiţa, cormoranul, stîrcul, pescăruşul, etc., iar dintre mamifere, vidra, ondatra şi şoarecii de apă. Se combat prin distrugerea adulţilor, a puilor şi a ouălor păsărilor. a. Ihfiofaună. Pisc.: Totalitatea peştilor cari populează apele globului, lhtiofauna a apărut în apele dulci sau în zona litorală a mărilor, deoarece peştii primitivi, atît cei fosili, cît şi cei cari au supravieţuit, sînt fie forme de apă dulce, fie că se reproduc în aceste ape (sturioni, salmonide, ciprinide). Formele mai noi filogenetic (scombride, gadide) sînt forme marine pelagice. După mediul biofic, se deosebesc: ihtiofauna marină, care populează apele sărate (polihaline); salmasfră, care populează ir Ihtîoffalm 164 {Muşin, îeorema lui ~ apele sălcii (mesohaline); şi de apă dulce, care trăieşte în apele oligohaline. După deplasările dintr-un mediu în altul, se deosebesc: ihfiofauna sedentară (ale cărei faze vitale se desfăşoară toate în acelaşi habitat), semimigrafoare (care rămîne aproape tot anul în aceiaşi loc, dar pentru hrăniră, iernare şi reproducere întreprinde scurte deplasări), migratoare (care întreprinde deplasări lungi, trecînd dintr-un basin cu anumite caractere hidrologice în altul, în care apele au cu totul alte însuşiri fizicochimice). Ihfiofauna marină a fării noastre e compusă din peşti autohtoni din vechiul lac pontic (sturioni, scrumbii de Dunăre şi guvizi), peşti de origine mediteraneană adaptati (chefali, calcani, cambule) şi peşti cari migrează periodic din Medite-rană (scrumbii albastre, stavrizi, pălămidă, hamsii, aterine). 1. Ihfioffalm. Mineral.: Sin. Apofilit '(v.)* 2. Ihfiol. Farm., Chim.: C2sH36S306(NH4)2- Amestec de săruri de amoniu ale acizilor sulfonici din uleiul obfinut prin distilarea uscată a unor şisturi bituminoase sau a unor roci cari confin fosile de peşti marini. Confine circa 10% sulf. E un lichid uleios-vîscos, brun-negru, cu miros puternic de gudron şi cu gust caracteristic. E solubil în apă şi în glicerina; e parfial solubil în alcool 90° şi în eter. Se amestecă în orice proporfie cu lanolină, cu vaselină; nu se amestecă cu uleiurile grase şi cu uleiul de vaselină. E astringenf, antiseptic şi antiparazifar. Activitatea sa se datoreşte,, în mare parte, sulfului pe care-l conţine. E folosit ca medicament, sub formă de unguent ihtiolaf, produsul numindu-se Cutaniol. S-au obfinut produse de sinteză cu proprietăfi asemănătoare, ca: Tigenolul şi Tiolul. 3. Ihtiologie. Pisc.: Ramură a Ştiinfei care se ocupă cu studiul peştilor. Obiectul Ihtiologiei cuprinde: studiul derivării formelor actuale de peşti din formele paleontologice, cum şi evolufia speciilor în cursul timpului (filogenia); studiul zoologic al acestor animale (înfăţişare, caractere specifice, culoare) şi împărţirea lor pe grupe zoologice; studiul structurii corpului peştilor, adică morfologia şi anatomia lor, cum şi funcţionarea diverselor organe (fiziologia lor); studiul biologiei, cu împăr-firea pe grupe biologice după natura apelor, felul hranei, timpul şi locul de reproducere, raportul dintre diferitele specii de peşti şi rolul peştilor răpitori; studiul distribufiei geografice, al felului de pescuit al diverselor specii şi al valorii şi importantei economice, în vederea unor acţiuni raţionale de aciimatare a peştilor, a practicării unui pescuit în epoci şi cu utilajele corespunzătoare, şi a industrializării produselor. 4. Ihfioscop, pl. ihfioscoape. Pisc.: Tub metalic cu lungimea de 50—60 cm, cu peretele acoperit cu un strat de negru de fum, echipat la partea inferioară cu un capac transparent de cristal montat etanş, cu ajutorul căruia pot fi observate direct dintr-o barcă, pe mare calmă, aglomerafiile de peşti (în special marini), pînă la adîncimea de 30---40 m. Un dispozitiv ihtioscopic cu care se pot face observafii pe mare agitată e constituit dinfr-o fereastră cu dimensiunile de 10X15 cm, echipată cu un geam de cristal cu grosimea de 5 cm, apărat de un hublou glisant de ofel, fixat etanş la fundul navei, aproape de chilă (între două crevace). Observarea se face fie direct prin fereastră, fie printr-un tub perisco-pic, fie cu un sistem de oglinzi cari permit urmărirea aglomeraţiilor de peşti dinfr-o cabină a navei sau de la timonerie. 5. Si. Ind. piei.: Părfile rare şi spongioase ale pielii, situate în poale şi corespunzătoare subsuorilor. e. 81 Simbol pentru cifra doi în sistemul de scriere latină. 7. III Simbol penfru cifra frei în sistemul de scriere latină. 8. IjoiSfe, sing. ijolif. Pefr.: Roci magmatice alcaline bazice, cu structură olocristalină porfiroidă, constituite din minerale melanocrafe, în special piroxeni, nefelin, biotit, iar ca minerale leucocrafe, numai feldspafoizi. Se prezintă cu o structură rubanată, cu dungi şi vine pegmatoide, continînd şi unele minerale rare (niobosilicafi, niobafi, ferofitanafi, etc.). Compozifia chimică a ijolifelor e, în medie, următoarea: 45% Si02, 15*--20% AI2O3, 6”-10% }<20-f-Na20, foarte pufin CaO. 9. lleanda Mare, Strafe de Sfrafigr.: Depozite ale Oligocenului din Nord-Vestul Transilvaniei, constituite din argile foioase negre şi bituminoase, cu eflorescente de sulfaţi pe fetele de separafie şi cu solzi de Ciupea (v.), comparabile cu şisturile disodiliforme ale Flişului paleogen din Carpafii orientali. Aceste strate stau pe marne, cu fefe de alterafie alburii-gălbui şi cari confin mici cardiacee, cunoscute sub numele de marne de Bizuşa. în regiunea văii Someşului, unde au dezvoltarea cea mai caracteristică, Sfratele de lleanda Mare ating grosimea de 150 m. în ansamblu, Sfratele de lleanda Mare sînt considerate echivalente ale Stratelor de Tim inferioare (orizontul argilelor roşii cu nisipuri), dezvoltate mai la sud. 10. ISgner, agregat Elf.: Convertisor rotativ (v.), constituit dintr-un motor trifazat şi un generator de curent continuu, avînd un volant pe arborele comun. Sin. Convertisor Ilgner. 11. Ilîc, pl. ilice. Ind. texf.: Produs de îmbrăcăminte similar vestei bărbăteşti. Se confecţionează din catifea sau din postav negru sau roşu, care se ornează cu găitane şi mărgele. Face parte din costumul nafional şi e purtat, în general, de fefe şi femei în unele regiuni ale fării. 12. Ilimeriiare. Ped.: Migrafiunea în profilul solului, sub profecfia silicei coloidale, a particulelor coloidale de argilă, fără descompunerea acesteia. Termenul serveşte penfru a se diferenfia procesul care are loc în formarea podzolului propriu-zis, cu descompunerea argilei, de procesul' podzolirii secundare, în care descompunerea nu se produce sau se produce într-o măsură mai mică. Sin. (mai rar) Degradare fexturalâ (v.). V. şî sub Degradare podzolică, Parapodzoi, Podzolire secundară. 13. Iliniu. Chim.: Sin. Promefiu (v.). 14. Ilinski, reactiv —. Chim.: a-Nifrozo-p-naftol. Se prezintă sub formă de cristale brune-porfocalii, sau de pulbere, uşor solubile în alcool la cald, în eter, benzen, acid acetic glacial şi în solufii de alcalii. Se topeşte îa 109,5°. E folosit în Chimia analitică, la deferminarea gravimetrică sau colori-metrică a elementelor Co, Pd, Cu, Fe. 15. Iiiuşsn, feorema lui Plasf.: Dacă deformafia corpului elastoplastic e simplă, adică dacă tensorii directori ai tensiunilor sty şi ai deformafiilor (v. sub Deviafor) rămîn neschimbafi în timpul variafiei tensiunilor şi deformafiilor, toate teoriile elasticifăfii, cari se formulează cu ajutorul unor reiaţii de forma: în care L şi L* sînt operatori lineari, coincid între ele, afirmînd că tensorii directori ai tensiunilor şi deformafiilor specifice coincid : Sij~ eij ' şi că invariantul păfrafic al tensiunilor e o funcfiune determinată de invariantul pătratic a! deformafiilor: S2 = 4>(E2). Deci, în cazul încărcărilor simple, foate teoriile bazate pe relaţia (1) coincid cu teoria lui Hencky-lliuşin (v.). în (1), L şi L* sînt operatori lineari de forma: L {sij}=Asij+B dif+J0c^d^+' ‘ ‘ • unde A, B, C, depind numai de invarianfii fensorului , X e parametrul de care depinde încărcarea corpului (de ex. timpul, sau un alt parametru monoton crescător cu timpul), iar L* e un operator de aceeaşi forma. în L şi L* ar putea Iliuşin, teoria lui Hencky- ~ 165 ISuminanf normal interveni eventual şi alţi termeni (derivate de ordin superior, efc.)# iar unii dintre termeni ar pufea să lipsească în anumite cazuri particulare. i. Iliuşin, teoria Iui Hencky- Plasf.: Una dintre teoriile plasticităfii, care are la bază următoarele trei ipoteze: 1. Deformata de volum specifică e proporţională cu tensiunea normală medie, conform relafiei: g = 3 Ks, în care K e o constantă numită modul de compresibilitate, #1 + 02 + (T3 , ,v i. ei B2 £3 tj=—------------ e tensiunea normala medie, iar 8 =------------------- e deformafia de volum specifică. 2. Tensorii directori ai deformaţiei specifice etj şi ai tensiunii Sţj coincid (v. Deviatorul director al tensiunilor): c .. — p .. sau 2 smn~ernn (fără sumare pentru D ei în care ~ a 8^- e deviatorul tensiunilor (v.), er}~ 1 = eij——‘''sbjj e deviatorul deformafiilor specifice (v.), Gi e intensitatea tensiunilor (v. Deviatorul tensiunilor), ei e intensitatea deformaţilor (v. Deviatorul deformafiilor). 3. Intensitatea tensiunilor e o funcţiune determinată de intensitatea deformafiilor: <*, = f{ei). Teoria lui Hencky-Iliuşin e cea mai simplă teorie a plasticităţii, fiind o teorie întreagă. De aceea ea are o largă aplicare în tehnică. Ea este în concordanţă cu experienfele în cazul încărcărilor simple, cînd coincide cu majoritatea teoriilor existente ale plasticităfii, cari se bazează pe relaţii lineare între tensiuni şi deformaţii (v. sub lliuşin, teorema lui ~~). în cazul încărcărilor complexe, teoria nu mai dă rezultate în bună concordanţă cu experienţele. Sin. Teoria micilor deformaţii elasfoplasfice. 2. ISIaenus. Paleont.: Trilobit mare, din subordinul Opisfo-paria, cu triiobaţia ştearsă. Cefalonul e asemănător cu pigidiul, ambele fiind mari şi nedivizate. E foarte răspîndit în Silurian. 3. HSif; Mineral.: K3. Titanat de fier cu compozifia chimică: 36,8% Fe, 31,6% Ti, 31,6% O, care confine uneori magneziu sub formă de amestec isomorf, alteori mangan pînă la cîteva procente. Se formează prin segregaţiune din magmă, în rocile bazice (gabbrouri, diabaze, piroxenite, etc.), în pegmatitele sienitice, în parageneză cu feldspaţii, biotitul, rutilul, magnetitul, etc. Se întîlneşte şi în filoane infruzive de minereuri de fier titani-fere, pe crăpături alpine şi în unele aluviuni sedimentare. Prin descompunere se transformă într-un amestec mecanic de hematit şi rutil. Cristalizează în sistemul trigonal, clasa romboedrică, în cristale cu habitus mai frecvent tabular sau romboedric şi mai rar lamelar. Uneori formează macle după fafa de rombo-edru (1011). E înfîlnit, de obicei, în granule neregulat diseminate şi rareori în mase granulare compacte. Culoarea e neagră de fier sau cenuşie de ofel, cu urma, de cele mai multe ori, neagră, uneori brună sau brună-roşcată. Are luciu semimefalic, clivaj imperfect după fafa de rombo-edru, duritatea 5—6 şi gr. sp. 4,72. E opac, iar în lamele subţiri, translucid. E slab magnetic şi optic anisotrop (n^>2,72). Formează uneori concentraţii sub forma de zăcăminte, ca în Munfii llmen din Uralul de Sud (localizat în sienife ne-felinice), în Suedia, Norvegia, Canada, etc. în concentraţii poate fi exploatat pentru extragerea titanului, folosit în special sub formă de oxid de titan. Extragerea se face după procedeul cu acid sulfuric concentrat la cald: o parte din fier se separă ca FeSC>4‘7H2Of iar hidroxidul de titan format se separă prin hidroliză sulfatului; se extrage, de asemenea, prin tratarea iimenifului cu clor sau prin fuziune alcalină (carbonat, sulfură, sulfit sau sulfat de sodiu), în prezenţa carbonului; se obţine un titanat de sodiu şi fier sub formă metalică sau sub formă de sulfură de fier, care se elimină prin disolvare în acizi diluaţi. Incluziunile de ilmenit cari se găsesc în cuarfifele folosite Ia fabricarea materialelor refractare silica măresc rezistenţa acestora la şocuri termice şi micşorează tendinţa lor de fisurare. 7. Ilmenorutil. Mineral.: Varietate neagra de rutil, conţi-nînd 14—20% Nb2C>5 şi 11—14% Fe2C>3. E formată din cristale mixte de rutil şi tapiolit. s. Ilofycin. Chim. biol.: Sin. Erifromicină (v.). 9. Iluminanf normai, pl. iluminan(i normali. Fiz.: Sursă de lumină, standardizată de Comisia internaţională a Iluminatului, folosită în mod obligatoriu la deferminarea colorimetrică a culorii corpurilor iluminate. Întrucît e necesară determinarea culorii obiectelor sub diverse lumini, se folosesc mai mulţi iluminanţi normali, şi în special: lluminanful normal A, considerat ca producînd lumina artificială specifică lămpilor cu incandescenţă; e constituit dintr-o Iluminare 166 Ifu minat lampă cu incandescentă cu filament de wolfram în gaz inert, funcfionînd la temperatura de culoare de 2848 °K. Iluminanful normal B, cu temperafura de culoare de 4800 °K, consistă din iluminantul A, echipat cu un anumit filtru, pentru a reprezenta, din punctul de vedere colorimetric, lumina directă a soarelui. Iluminanful normal C, cu temperatura de culoare de 6500 °K, consistă din iluminantul A, echipat cu un anumit filtru, pentru a reprezenta lumina zilei. Iluminantul normal E, cu temperatura de culoare de aproximativ 5500 °K, reprezintă lumina colorimetric „albă" (acromatică) a radiatorului de egală energie şi e realizat din i!u-minaniui A echipat cu un anumit filtru. 1. iluminare. 1. Fiz.: Aefiune de a radia lumină pe suprafafa unui corp (v. şl Iluminat). 2. Iluminare. 2. F/z.: Mărime fotometrică egală cu limita £ a raportului dintre fluxul luminos A^ primit de o suprafaţă elementară şi aria A^ a acesteia, cînd ultima tinde către zero: . .. A$ dO E~ lim A a ->o AA dA Iluminarea e deci densitatea superficială a fluxului luminos incident pe o suprafaţă. Unitatea de măsură' a iluminării în sistemul de unităfi internaţional SI e luxul (lx); unitatea de măsură în sistemul CGS e fotul (ph). 1 ph — 104 lx. Ecuaţia de dimensiune în sistemul de unităţi internaţional SI e L~2 I. Dacă I e intensitatea luminoasă a sursei de lumină punctiforme O în direcţia punctului P al suprafefei considerate, 9 e unchiul de incidenţă al luminii în P şi r e distanţa sursă-punct, iluminarea produsă de sursă în P e dată de relaţia: E = —— (legea inversului pătratelor distanţelor). Iluminarea într-un punct nu e definită decît dacă se indică şi orientarea suprafeţei din jurul punctului. în tehnica iluminatului interesează în special ilu-minarea orizontală Eh\ există multe cazuri în cari suprafaţa utilă fiind aproximativ verticală, interesează şi iluminarea verticală Ev (săli de desen, muzee de pictură, iluminatul străzilor şi al pieţelor, etc.). Adeseori se consideră iluminarea medie a unei suprafeţe O plane de arie A care primeşte un flux luminos O: E= Cînd se cunoaşte diagrama iluminărilor (diagrama isolux) a unui plan de utilizare, se calculează iluminarea medie a acelui plan făcindu-se media iluminărilor din centrul unui număr suficient de mare de pătrate în cari s-a împărţit planul. Întrucît ochiul e în general sensibil la strălucirea unui obiect iluminat, iar aceasta e funcţiune de iluminarea obiectului şi de modul în care lumina e reflectată şi transmisă de obiect, normele de iluminat indică de obicei nivelurile de iluminare medie recomandabile pentru anumite situaţii (v. tabloul). Măsurarea iluminării se face destul de simplu cu aparate numite luxmefre. 3. ~, cantitate de Fiz.: Mărime fotometrică egală cu integrala, extinsă asupra unei anumite durate, a produsului iluminare prin timp: L= f 2 E dt. Unitatea MKSA de cantitate de iluminare e luxul-secundă (!x*s), care e egală cu cantitatea de iluminare corespunzătoare iluminării constante de un lux în timp de o secundă. Dimensiunea în sistemul MKSA: L 2TI. Unitatea CGS de cantitate de iluminare e fotul-secundă (ph-s): 1 lx*s = 10~4 ph-s. 4. efect de ~ intermitentă. C/nem.: Micşorarea în-negririi stratului fotosensibiî, în cazul cînd iluminarea se face intermitent, faţă de înnegrirea obţinută cu aceeaşi cantitate de iluminare, dar cînd fluxul de lumină cade continuu pe materialul fotosensibiî. 5. factorul de ~ al zilei. Cs. V. Factorul de iluminare al zilei. 6. Iluminat. Fiz.: Producerea şi răspîndirea luminii, în special cu scopul de a permite desfăşurarea activităţii omeneşti. Un iluminat bun trebuie să creeze ochiului condiţii favorabile asigurării unei activităţi vizuale rapide, neobositoare şi nedăunătoare. Nivelurile minime sau recomandabile penfru iluminări (v.), în funcţiune de activitatea care se desfăşoară într-un anumit spaţiu, sînt prevăzute în Norme de iluminat (v. Iluminare); se normează adeseori şî raporturile de iluminări dintr-un anumit spaţiu, cum şî luminanţele şi relaţiile de iuminanţe din cîmpul vizual. Normele prevăd, în general, şi anumite condiţii penfru limitarea efectului de orbire (v. Orbire), a efectului stroboscopic (v.), etc. Din punctul de vedere al naturii surselor de lumină folosite, se deosebesc: Iluminatul natural, produs de lumina zilei, datorită luminii solare directe şi luminii difuzate de bolta cerească. Iluminatul artificial, realizat cu surse de lumină artificiale. O instalaţie de iluminat se caracterizează, în primul rînd, prin: iluminarea medie produsă, Em\ coeficientul de uniformitate al iluminării; factorul de utilizare a fluxului luminos, u\ factorul de eficacitate sau de eficienţă luminoasă, rj. O instalaţie de iluminat trebuie să satisfacă condiţii generale de ordin igienic-fiziologic, condiţii speciale, particulare fiecărei activităţi, condiţii de siguranfă în funcfionare, condifii economice, condifii de ordin estetic. Condiţiile generale de ordin igienic-f iziologic sînt în special următoarele: Iluminarea medie trebuie să corespundă valorii indicate de normele de iluminat pentru locul şi activitatea respectivă; coeficientul de uniformitate al iluminării E . ku=—— nu trebuie să fie mai mic decît cel prevăzut de t-'max norme; iluminarea medie a spafiilor alăturate nu trebuie să fie prea diferită; iluminarea nu trebuie să varieze sensibil în timp (în acest scop trebuie atenuată pîlpîirea luminii lămpilor cu descărcări în gaze sau în vapori metalici, iar tensiunea la bornele lămpilor electrice nu trebuie să varieze în timp cu mai mult decît 4% şi aceasta de cel mult 10 ori într-o oră); luminanţa (strălucirea) suprafeţelor expuse privirii nu trebuie să depăşească anumite valori, cari depind de poziţia şi de întinderea lor, cum şi de durata privirii; între luminanţele suprafefeior expuse privirii nu trebuie să existe contraste prea mari (în general e indicat ca luminanfa maximă să o aibă obiectul privit, suprafefele imediat vecine să aibă lumi-nanfe de 33»--100% din luminanfa maximă, iar în fot cîmpul vizual, raportul luminanfelor să nu depăşească valoarea 10); să nu existe în cîmpul vizual imaginile unor obiecte strălucitoare, cari să provoace orbire prin reflexiune; să nu existe în cîmpul vizual lumini de diverse culori; instalafiile electrice nu trebuie să producă zgomote supărătoare sau o creştere exagerată a temperaturii ambiante; instalafiile cu combustibil nu trebuie să producă emanaţii dăunătoare sau neplăcute, nici o creştere exagerată a temperaturii ambiante. Condiţiile speciale legate de natura activităţii sînt în special următoarele: Iluminatul trebuie să fie difuz sau direcţional, după natura activităţii; în cazul iluminatului direcţional, direcţia preferenţială trebuie aleasă astfel, încît umbrele să ajute Ia distingerea detaliilor; culoarea luminii trebuie să fie potrivită scopului; fiecare loc de lucru are cerinţe speciale, cari trebuie cunoscute şi respectate. Iluminat 167 Iluminat Iluminări medii penfru anumite activităţi în cazul iluminatului artificial electric (valori minima) Nr. cri. Felul activităţii Iluminare (în lx) Exemple de aplicare şi observaţii Iluminat incandescent Iluminat fluorescent general com- binat general com- binat 1 2 Iluminat interior Lucrări cari necesită distingerea detaliilor cu dimensiuni mai mici decît 0/2 mm (foarte fine) Fond închis, contrast slab - 500 - 1000 Gravură, desen, mecanică fină, lustruirea sticlelor optice, sortarea fibrelor textile, prelucrarea textilelor de culoare închisă, cules şi imprimat în tipografie, montarea aparatelor electronice Fond închis, contrast puternic, sau fond deschis, contrast slab 125 300 300 700 Fond deschis, contrast puternic 75 150 200 500 Lucrări cari necesită distingerea detaliilor de0,2---1 mm (fine) Fond închis, contrast slab 125 300 300 700 Contabilitate, dactllografie, modelare fină în turnătorii, prelucrarea pieselor fine, fabrici de lacuri şi vopsele, prelucrarea textilelor de culoare deschisă, stereotipie/ linotipie, vitrine cu obiecte fine Fond închis, contrast puternic, sau fond deschis, contrast slab 75 150 200 500 Fond deschis, contrast puternic 30 150 300 3 Lucrări cari necesită distingerea detaliilor de 1 •■•10 mm (semifine) Fond închis, contrast slab 50 75 150 - Modelare simplă în turnătorii, prelucrarea pieselor mijlocii şi mari, săli de maşini în centrale, ateliere de prefabricate din beton armat, malaxoare, mori, prepararea maselor plastice, prelucrarea cărbunelui Fond închis, contrast puternic, sau fond deschis, contrast slab 30 - 100 ~ Fond deschis, contrast puternic 20 - 75 - 4 Lucrări medii mai pretenţioase 50 - 150 - Forje, furnale, turnătorii, birouri, săli de lectură, cantine 5 Lucrări cari necesită distingerea detaliilor de 10— 100 mm. Activitate de control intermitentă, care nu cere distingerea de detalii 25 - - - Fabricarea săpunului, spălarea chimică, montarea pieselor mari, instalaţii de filtrare, albire, evaporare în industria chimică 6 Lucrări cari necesită distingerea detaliilor de peste 100 mm 15 - - - Fabrici de ciment, otefării, depozite de articole mici, vestiare, duşuri, toalete 7 Activitate în depozitele de articole mari sau cu materiale în pulbere; coridoare/ scări principale 10 - ~ 8 Locuri de trecere secundare 5 - - - 9 Iluminat exferior Lucrări de precizie mijlocie 3-*5 - - - Prima valoare e valabilă penfru un contrast mare între obiect şi fond; a doua, pentru un contrast mic 10 Lucrări de precizie mică 1 • *2 - - - 11 Lucrări cari necesită distingerea obiectelor mari în imediata apropiere a lucrătorului sau privirea generală a suprafeţelor, fără detalii 0,5-1 - 12 Iluminat de protecţie în lungul gardurilor 0,5 - - 13 Străzi şi pieţe cu trafic de peste 2000 de vehicule pe oră 15 - 30 *) - Em — - ^ 3/75 14 Străzi şl pie}e cu trafic de 500---2000 de vehicule pe oră 8 - 15*) - Em ^mxn 15 Străzi şi piele cu trafic de 200- -500 de vehicule pe oră; drumuri cu trafic intens 3 8’) - 16 Străzi şl pieţe cu trafic sub 200 de vehicule pe oră 1 - 3*) - ^m\n 17 Spatii de circulafie în gări cu trafic mare 10 - 30 *) | — Peroane, locuri de încărcare, scări, pasaje 18 Spatii de circulaţie în gări cu trafic redus; spaţii de circulaţie în porturi cu trafic mare 5 - 15*) Peroane, locuri de încărcare, scări, pasaje; cheuri şi locuri de acostare 19 Spatii de circulaţie în porturi cu trafic redus 1 - 3*) - Cheuri şl locuri de acostare *) Aceste valori sînt considerate recomandabile (nu minime). Iluminat 168 Iluminai Condiţiile privind siguranţa de funcţionare sînt în specia] următoarele: Instalaţiile electrice sau de gaze trebuie să corespundă normelor în vigoare; lămpile cu combustibil nu trebuie să se încălzească prea mult, nici să încălzească exagerat obiectele vecine; ele trebuie să prezinte o stabilitate suficientă a poziţiei, etc. Condiţiile de ordin economic sînt în special următoarele: Instalaţia trebuie să fie economică, atît ca investiţie, cît şi ca exploatare şi întreţinere; în acest sens, înlocuirea lămpilor arse, cum şi curăţirea instalaţiei (care are o deosebită importanţă pentru păstrarea eficacităfii luminoase) trebuie să se facă rapid şi comod. Condiţiile de ordin estetic şi psihologic sînt în special următoarele: Instalafia să aibă aspect estetic; să realizeze o ambianfă luminoasă plăcută, care să contribuie la concentrarea privirii asupra locului de lucru, să permită repausul intermitent al vederii, să creeze o atmosferă plăcută şi stimulantă. Un rol important în această privinfă e atribuit condifionării culorilor folosite pentru tavan, perefi, pardoseală, utilaj, mobilier, etc. După natura energiei care e transformată de sursa primară în lumină, iluminatul artificial poate fi prin combustibil şi electric. Iluminatul prin combustibil se foloseşte acolo unde, din diverse cauze, nu e realizabil iluminatul electric, cum şi în anumite cazuri: pentru iluminatul exterior cu aparate portative (lanterne), ca iluminat de siguranfă la defectarea celui electric, etc. Combustibilul poate fi solid (lumînări), lichid (lămpi cu petrol, cu uleiuri vegetale), gazos (lămpi cu gaz alimentate cu gaz de iluminat, gaze naturale, etc.). Emisiunea luminoasă a lămpilor cu combustibil e bazată pe fenomenul de incandescenfă. Iluminatul electric e realizat prin lămpi electrice (v.). E cel mai răspîndit, din cauza marilor avantaje pe cari le prezintă din punctul de vedere al eficacităfii luminoase, al igienii, al simplicităfii şi al siguranfei de funcfionare, al multiplicităţii formelor sub cari poate fi folosit. După natura curentului electric folosit, se deosebesc: Iluminat electric prin instalafii de curent continuu, folosite astăzi în special acolo unde preexistă o refea de curent continuu (căi ferate electrificate în curent continuu, tramvaie, troleibuse, macarale, staţiuni cu redresoare industriale, uzine electrochimice, etc.) şi pe vehicule, unde e avantajoasă folosirea de acumulatoare. Instalafiile de curent continuu folosesc orice lămpi cu incandescenfă, dar numai anumite lămpi cu descărcări, echipate cu dispozitive auxiliare speciale. Iluminat electric prin instalafii de curent alternativ, cari sînt cele mai răspîndite. Acestea pot fi: de frecvenfă industrială (50 Hz în fara noastră); de înaltă frecvenfă (350—1000 Hz), cari au căpătat oarecare răspîndire în ultimii ani, datorită avantajelor pe cari le prezintă iluminatul fluorescent: regim de descărcare mai favorabil, avînd ca urmare o eficacitate luminoasă mărită cu 5—25% şi o durată crescută a lămpilor; limitoare de dimensiuni mici (condensatoare), deci corpuri de iluminat mai uşoare şi mai pufin costisitoare; factor de putere mare, fără a fi necesare condensatoare suplementare; pîlpîire neglijabilă; aprinderea fără starter uşor realizabilă, în special cu montaje rezonante; montaje mai simple, cu mai pufine conductoare. Dezavantajele instalafiilor de înaltă frecvenţă sînt datorite în special dificultăţii procurării de generatoare de înaltă frecvenţă, de putere şi calitate convenabile. Se prevede utilizarea înaltei frecvenţe în situaţii în cari importă reducerea numărului de lămpi şi corpuri de iluminat şi economia de conductoare [instalaţii cu iluminări foarte mari (cîteva mii de îucşi) şi instalaţii cu iluminări mari şi pe arii marij. După tensiunea de alimentare a lămpilor, se deosebesc iluminat prin instalaţii de joasă şi de foarte joasă tensiune şi de înaltă tensiune. ^Iluminatul prin instalafii de joasă tensiune are tensiunea de alimentare de 110—230 V şi e folosit în cele mai multe instalaţii de iluminat electric. Iluminatul prin instalafii de foarte joasă tensiune are tensiunea de alimentare sub 65 V, şi e folosit în încăperile'pericu-loase din punctul de vedere al electrocutării (încăperi umede, foarte încălzite, cu vapori corozivi, cu gaze sau cu depuneri conductoare, cu pulberi bune conducătoare de electricitate, cu multe obiecte metalice, etc.), unde nu se depăşesc, în general, 36 V, dacă nu se iau măsuri speciale de protecţie,— sau pentru alimentarea corpurilor de iluminat mobile în condiţii foarte periculoase (lucrări în cazane sau în apropiere1 de mase metalice mari, în poziţii incomode), unde nu se depăşesc, de obicei, 12 V. Iluminatul prin instalafii de înaltă tensiune are tensiunea de alimentare peste 1 kV, şi e folosit în pozifii greu accesibile, pentru alimentarea lămpilor de înaltă tensiune; prezintă o serie de avantaje în anumite cazuri (tuburile luminoase cu descărcări în gaze utilizate penfru iluminatul festiv şi de reclamă; lămpile fluorescente cu catod rece, cu durată mare, cu forme variate, supoHînd uşor regimul de aprindere-stingere repetate şi variafia continuă a fluxului, folosite în unele hale înalte şi pentru iluminatul festiv şi arhitectural; lămpile cu xenon, cari au o tensiune de aprindere de cîteva zeci de kilovolfi, dar funcfionează la tensiune joasă). După mecanismul emisiunii luminoase a lămpilor electrice folosite, se deosebesc tipurile de mai jos. Iluminatul prin incandescenfă e realizat cu lămpi electrice cu incandescenfă (v.). Acest fel de iluminat prezintă următoarele avantaje principale: simplicitatea instalaţiei şi a întreţinerii, dimensiunile relativ mici ale lămpilor şi ale aparatelor de iluminat, gama vastă de puteri pentru lămpi, culoarea plăcută a luminii, preţul mic al lămpilor. Iluminatul prin incandescenfă are însă o eficacitate luminoasă relativ mică şi nu redă fidel culorile obiectelor. Sin. Iluminat incandescent. Iluminatul prin luminescentă e caracterizat prin eficacităţi luminoase mai mari decît în cazul precedent şi prin instalaţii mai complicate (datorită necesităţii dispozitivelor auxiliare ale lămpilor); el are variantele principale de mai jos. Iluminatul prin fluorescenţă e realizat prin lămpi fluorescente cu vapor? de mercur Ia presiune joasă. Avantajele principale ale iluminatului fluorescent sînt: eficacitate luminoasă mare; gamă variată de culori, permiţînd redarea fidelă a culorilor obiectelor iluminate; posibilitatea de a crea uşor surse luminoase întinse, cu strălucire mică; durată mai mare a lămpilor. Iluminatul fluorescent implică însă instalafii mai complicate şi mai costisitoare, cu lămpi numeroase (puteri unitare mici) şi cu dimensiuni mari. Ei e recomandat în special acolo unde sînt necesare iluminări mari (sute sau mii de lucşi) pe suprafeţe mari, sau unde se cere să se distingă exact culorile. Iluminatul fluorescent poate produce turburări de vedere şi de ordin general, dacă instalaţia nu e bine executată, adică dacă: iluminările realizate sînt prea mici (se recomandă iluminări medii de cel puţin 250 lx pentru lămpile fluorescente „lumina zilei" şi de 150—200 lx pentru celelalte lămpi fluorescente); montajul şi aşezarea lămpilor nu înlătură pîlpîirea luminii; lămpile sînt expuse direct privirii; sînt prezente în cîmpul vizual, simultan sau succesiv, lămpi de diverse culori. Sin. Iluminat fluorescent. Iluminatul cu lămpi cu vapori de mercur poate fi Ia presiune medie (^1 at), înaltă (~10 at) sau foarte înaltă (peste 20 at), fără sau cu strat de luminofori pentru corectarea culorii luminii. Acest iluminat prezintă următoarele avantaje principale: eficacitate luminoasă mare, număr mic de lămpi cu fluxuri Iluminat 169 Iluminat unitare mari şi cu dimensiuni mici, durată mare a lămpilor, corp luminos punctiform pentru corpuri de iluminat cu oglinzi sau pentru proiectoare. Dezavantajele sînt: instalafii mai complicate, cu lămpi mai costisitoare, străluciri mari, redare nesatisfăcătoare a culorilor (mai pufin accentuată la lămpile cu luminofori), imposibilitatea reaprinderii imediate. Iluminatul cu lămpi cu vapori de mercur e folosit pe scară mare pentru spatiile mari interioare şi exterioare puternic iluminate, acolo unde redarea culorilor nu prezintă mare importanfă. Iluminatul cu lămpi cu vapori de sodiu prezintă avantajul unei eficacităfi luminoase foarte mari, al unei străluciri mici şi al unei durate mari a lămpilor. El denaturează însă puternic culorile, necesită o instalaţie mai complicată, foloseşte lămpi cu puteri unitare mici, şi cari nu se pot reaprinde imediat. Iluminatul cu lămpi cu vapori de sodiu e folosit pentru spaţiile întinse (în special exterioare), cu iluminări destul de mari, unde nu e necesară distingerea culorilor. Iluminatul cu lămpi cu xenon prezintă următoarele avantaje: lumină cu compoziţie spectrală foarte apropiaiă de lumina zilei, eficacitate luminoasă destul de mare, sursă de lumină punctiformă cu luminanţă (strălucire) foarte mare, potrivit pentru corpuri de iluminat cu oglinzi şi pentru proiectoare; necesită însă dispozitive auxiliare mai complicate, pentru aprinderea prin impuls de înaltă tensiune. Acest iluminat e folosit la iluminarea puternică a spaţiilor mari (în special exterioare), unde se cere o lumină apropiată de lumina zilei, şi la locurile de lucru în cari e necesară compararea culorilor. Iluminatul cu lămpi cu arc se foloseşte în locurile în cari sînt necesare surse de lumină puncti-fbrme de luminanţă (strălucire) foarte mare, care nu poate fi obţinută cu ajutorul altor lămpi. Emisiunea de lumină e datorită, în parte, lumi-nescenţei gazelor şi vaporilor din aer parcurşi de descărcare, în parte incandescentei electrodului pozitiv. Lămpile cu arc au o eficacitate luminoasă destul de mare şi o lumină apropiată de lumina zilei, dar necesită o instalaţie complicată şi dificilă, cum şi o întreţinere mai pretenţioasă. Iluminatul cu lumină mixtă se realizează prin combinarea unor surse de lumină incandescente Ş*f luminescente, fie uneori în aceeaşi lampă, fie în lămpi diferite, însă aşezate în acelaşi aparat de iluminat. De obicei se folosesc lămpi cu incandescenţă şi lămpi cu vapori de mercur sau lămpi cu incandescenţă şi lămpi fluorescente. Componenta „incandescentă" a luminii e bogată în radiaţii roşii şi galbene şi, practic, e lipsită de pîlpîire în curent alternativ; componenta „luminescentă" a luminii e bogată în radiaţii verzi şi violete şi corespunde unei eficacităţi luminoase mari. Se obţine, astfel, o lumină foarte apropiată de lumina zilei, cu o eficacitate luminoasă destul de mare. Din punctul de vedere al repartizării surselor de lumină în raport cu obiectele de iluminat, se deosebesc iluminat general, local şi combinat. Iluminatul general serveşte pentru a ilumina cît mai uniform întregul spaţiu considerat, fără să se ţină seamă de necesităţile speciale ale anumitor porţiuni ale acelui spaţiu. Repartiţia corpurilor de iluminat e de obicei uniformă, putînd fi însă şi localizată în raport cu aşezarea anumitor obiecte importante. Iluminatul local serveşte pentru a ilumina anumite suprafeţe relativ mici (de obicei un loc de lucru). Folosirea unui iluminat excluziv local nu e admisă, contrastul dintre suprafeţele iluminate şi cele neiiuminate fiind dăunător pentru vedere şi stînjenind observarea obiectelor neiluminate. Sluminaiul combinat foloseşte iluminatul general şi cei local (numit uneori, în acest caz, iluminat suplementar); sistemul e indicat acolo unde există multe locuri de lucru cari necesită iluminări puternice. După repartiţia spaţială a fluxului luminos produs de sursele de lumină, se deosebesc tipurile de mai jos. Iluminatul direct (v. fig. a) are peste 90% din fluxul lu- minos emis de sursele de lumină în- dreptat direct spre suprafaţa de utilizare. Iluminatul direct e simplu, economic şi produce umbre puternice. Uniformitatea iluminatului seobţine însă mai greu şi există un contrast mare de strălucire între suprafaţa de uli.izare şi partea superioară a încăperii; pentru a nu exagera acest contrast se evită corpurile de iluminat cari nu emit deloc flux luminos în emisfera superioară. Iluminatul direct e folosit în cazul în care interesează, în primul rînd, economia (hale industriale mari) şi cînd fluxul emisferic superior nu are utilizare (hale cu acoperiş de sticlă, vitrine, etc.). Iluminatul semi-direct (v. fig. b) are cea mai mare parte (60*”90%) din fluxul luminos emis de sursele de lumină îndreptat direct spre suprafaţa de utilizare. Acest sistem prezintă în mare măsură avantajele iluminatului direct, contrastul dintre suprafaţa de utilizare şi partea superioară a încăperii fiind însă mai mic. Iluminatul semidirect e foarte mult folosit în instalafii economice, Reprezentarea schematică a diferitelor feluri de iluminat după distribufia spafiaiă a fluxului luminos, — şi diferitele tipuri de corpuri de iluminat corespunzătoare, a) direct; b) semidirect; c) mixt; d) indirect; e) semiindirect. Iluminat minier 170 Iluminat minier Insă mai pretenfioase (birouri, unele industrii, clădiri administrative, locuinţe). Iluminatul mixt (v. fig. c), numit şi difuz, are 40—60% din fluxul luminos emis de sursele de lumină îndreptat direct spre suprafafa de utilizare, iar restul, spre alte suprafeţe, de unde se reflectă parfial pe suprafafa de utilizare; acest iluminat reclamă perefi şi tavane în culori deschise, cu factor de reflexiune suficient de mare. El produce o iluminare destul de uniformă şi o ambianfă plăcută, fiind folosit în instalafii mai pretenfioase şi relativ economice (birouri, localuri administrative, şcoli, locuinfe, etc.). Iluminatul semiindirect (v. fig. e) are cea mai mare parte (60—90%) din fluxul luminos emis de sursele de lumină îndreptat spre plafon şi spre alte suprafefe arhitecturale cu factor de reflexiune mare, de unde se reflectă parfial pe suprafafa de utilizare. Iluminatul e uniform, plăcut şi produce umbre foarie pufin marcate; se utilizează în cazul în care interesează în special crearea unei ambianfe plăcute şi cînd nu sînt dorite umbre puternice (cluburi, săli de fes-tivităfi, săli de lectură, locuinfe, etc.). Iluminatul indirect (v. fig. d) are cel pufin 90% din fluxul luminos produs de sursele de lumină îndreptat spre plafon şi spre alte suprafefe arhitecturale cu factor de reflexiune mare, de unde se reflectă parfial spre suprafafa de utilizare. Se realizează, astfel, un iluminat uniform şi fără umbre, care se foloseşte în cazul în care interesează, în primul rînd, crearea unei ambianfe plăcute şi cînd nu sînt necesare umbre (cluburi, săli de lectură, săli de desen, etc.). Din punctul de vedere al orientării luminii incidente pe suprafafa de utilizare, se deosebesc tipurile de mai jos. Iluminatul direcţional e realizat astfel, încît lumina incidenfă pe suprafafa de utilizare să vina dinfr-o direcfie principală. Iluminatul direcţional produce umbre cari dau obiectelor iluminate plasticitate şi e recomandat în locurile în cari trebuie apreciat relieful (configurafia spafială a obiectelor). Iluminatul difuz e iluminatul la care nu se poate atribui luminii incidente o direcfie principală. Iluminatul difuz se realizează prin surse de lumină întinse (tavane luminoase, corpuri de iluminat sau elemente luminoase cu suprafaţă mare, iluminat indirect, etc.) sau printr-un număr mare de surse de lumină punctiforme uniform distribuite; el nu produce umbre şi e indicat numai pentru anumite activităfi: lectură, desen, operafii chirurgicale. După scopul pe care-l urmăresc, se deosebesc iluminat normal, de siguranfă, de proteefie şi de pază, festiv şi arhitectural. Iluminatul normal asigură condifiile vizuale necesare executării diferitelor lucrări sau proceseîn condifii normale de lucru. Iluminatul de siguranfă e destinat suplinirii iluminatului normal la întreruperea accidentală a acestuia, pentru a permite fie o eventuală evacuare a oamenilor din clădire, fie continuarea lucrului acolo unde aceasta e neapărat necesară (săli de opsrafie, centrale electrice, etc.). Cazurile în cari trebuie instalat un iluminat de siguranfă, cum şi modul de alimenfare independentă a acestuia pentru a-i asigura funefio-narea la întreruperea iluminatului normal, sînt prevăzute de norme. Iluminatul de proteefie şi de pază are ca scop iluminarea anumitor treceri şi a limitelor terenurilor importante. Iluminatul festive realizat cu proiectoare cu flux larg (iluminat intensiv), cu tuburi luminoase, cu lămpi şi corpuri de iluminat de forme speciale şi de diverse culori, în special cu ocazia anumitor evenimente sau comemorări. Un caracter similar are şi iluminatul de reclamă. Iluminatul arhitectural e realizat prin panouri, benzi şi coloane luminoase, scafe, tavane luminoase, etc., pentru a sublinia anumite elemente arhitectonice din interiorul sau de la exteriorul clădirilor monumentale. După natura spafiului iluminat, se deosebesc tipurile de mai jos. Iluminatul interior, în clădiri, realizat în special cu ajutorul corpurilor de iluminat, în anumite cazuri cu elemente luminoase arhitectonice (panouri, coloane, tavane, etc.) sau cu proiectoare mici (vitrine, muzee, etc.). Iluminatul interior se clasifică, la rîndul lui, în: iluminatul industrial, iluminatul birourilor, iluminatul şcolilor, iluminatul localurilor comerciale, iluminatul localurilor sanitare, iluminatul locuinfelor, iluminatul localurilor social-culturale. Iluminatul exterior al spafiilor deschise se realizează prin corpuri de iluminat pentru exterior şi prin proiectoare; întru-cît ochiul e adaptat Ia străluciri mici, evitarea orbirii (v.) are o importanfă considerabilă. Se deosebesc, între altele: Iluminatul public al spafiilor destinate circulafiei publice de autovehicule (străzi, piefe, drumuri, efc.) sau de pietoni (parcuri, grădini publice, etc.); iluminatul spafiilor industriale exterioare; iluminatul gărilor de cale ferată; iluminatul terenurilor de sport; iluminatul festiv exferior. Iluminatul mijloacelor de transport pune piobleme specifice în ce priveşte lămpile (rezistenfă la şocuri şi la frepi-dafii), aparatele de iluminat şi alimentarea cu energie electrică. Se deosebesc, între altele: iluminatul materialului rulant (penfru căi ferate, tramvaie, metropolitane, etc.); iluminatul autovehiculelor, iluminatul avioanelor şi iluminatul navelor, î. ~ minier. Mine: iluminat realizat prin măsuri speciale organizatorice şi tehnice luate în lucrările miniere subterane pentru a se obfine condifii optime posibile de securitate şi de igienă la locurile de lucru. Iluminatul lucrărilor miniere de suprafafa (de ex. în cariere) nu diferă de cel obişnuit decît în măsura în care condifii locale (de ex.: praf de cărbune exploziv, gaze explozive, etc.) impun măsuri analoge celor adoptate în subteran. Iluminatul minier se realizează cu un echipament (dispozitive şi instalafii) special. Fiecare persoană care intră în mină trebuie să poarte cu sine o lampă portativă (v. şî sub Lampă de mină) distribuită de lămpăria (v.) minei. în camere subterane, în punctele permanente de activitate, în fronturile de lucru, etc., iluminatul se realizează şi cu lămpi fixe sau cu proiectoare. Sursele de iluminat în subteran trebuie să asigure iluminarea uniformă, fără variafii cari obosesc ochii, fără jocuri de umbră şi lumină, fără străluciri cari provoacă orbire relativă. în tablou sînt indicate capacităfile de lumină (în lx) pentru diverse locuri de muncă din subteran. Locul de lucru Capacitatea de lumină lx Rampe şi galerii la puţuri 15---20 Galerii şi staţii de încărcare 20 Săli de maşini, ateliere subterane, garaje de locomotive, posturi de prim ajutor, camere de explozivi 30 Puncte de circulaţie Intensă, galerii cu transport mecanizat 25 Grajduri, depozite de materiale 10 Fronturi de lucru 30 Alegerea sterilului din cărbune 20 Iluminarea în subteran cu lămpi de mină portative nu e totdeauna suficientă, atingînd numai 0,01 lx penfru lămpi de siguranfă cu benzină, 0,02 lx pentru lămpi electrice şi 0,1 lx pentru lămpi cu acetilenă. Prin văruirea pere[ilor, a tavanului şi, eventual, a susfine-rilor, iluminarea poate fi mărită prin majorarea coeficientului de reflexiune al luminii cu 1—20%. Iluminarea cea mai bună Iluminat, secfie de ~ 171 Imagine de reglaj se obfine folosind lămpi fixe cu incandescenfă, alimentate de la refea, avînd intensitatea luminoasă de 262,5 luminări inter-nafionale şi fiind aşezate la 4 m una de alta, iar recent, prin introducerea iluminatului cu lămpi fixe cu luminescenfă. Iluminatul corect în mină prezintă următoarele avantaje : securitatea personalului mult mărită; mişcările de bucăfi de roci detaşate pot fi observate mai uşor; creşterea condifiilor igienice de lucru (ochii nu obosesc); creşterea productivităţii muncii şi a calităfii produsdlor, în urma vizibilităfii majorate a frontului de abataj sau de săpare; etc. în cariere, exploatări la zi sau halde, punctele de atac al treptelor cu maşini de tăiat, punctele de încărcare sau de descărcare, căile de transport, etc., se luminează cu mijloace obişnuite (lămpi fixe de tip exterior, proiectoare fixe, etc.). 1. secţie de C/nem.: Secfie de deservire cu utilaj de iluminat a echipelor de filmat, echipată cu proiectoare cinematografice cu puterea între 0,5 şi 20 kW cu lămpi cu incandescenfă sau cu arcuri electrice; cabluri pentru alimentarea cu energie electrică; grupuri electrogene; etc. 2. iluminaţie. 1. Fiz.: Densitatea de suprafaţă a puterii radiafiei care cade pe o suprafafa, adică limita raportului dintre fluxul de energie incident şi aria pe care cade, cînd aceasta tinde către zero. în sistemul MKSA, unitatea de ilu-minafie e watt-ul pe metru pătrat, iar în sistemul CGS, ergul pe secundă şi centimetru pătrat. s. Iluminaţiei 2. Fiz.: Iluminare (v. Iluminare 1) puternică a anumitor obiecte, în special cu ocazia unei festivităfi. 4. Ilustraţie, pl. ilustraţii. Artă, Arfe gr., Poligr.: Pictură în culori' de apă sau în guaşă, gravură, litografia, reproducere mecanică după lucrări de pictură, grafică, etc., destinată să orneze texte scrise de mînă sau imprimate. Sin. Figură. 5. liuvial, orizon! Ped.: Orizont în care s-a acumulat materialul migrat din orizontul eluvial (v. sub Eluvial, orizont ~). Se deosebesc: orizontul C, de iluviere (v.) a sărurilor pufin solubile (carbonat de calciu, uneori şi de magneziu, sulfat de calciu, etc.), şi orizontul B, de iluviere a coloizilor (argilă, hidroxizi de fier şi de aluminiu, silice, humus), situat între orizonturile A şi C (v. şî Profilul solului, sub Sol). Adîncimea şi grosimea orizonfurilor iluviale sînt cu atît mai mari, cu cît textura rocii de formare a solului e mai nisipoasă, iar clima mai umedă. Sin. Orizont iluvionar. 6. Iluviere. Ped.: Acumularea, la oarecare adîncime în profilul solului, a produselor de alterafie migrate din orizontul aîuvial. La adîncime mai mare se acumulează sărurile provenite din precipitafii din solufia solului, cînd, în timpul per-colării (v.), concentrarea atinge saturafia, în urma disolvării de noi cantităţi de săruri (de ex. formarea orizontului C). Dacă însă percolarea e liberă şi favorizată de o textură uşoară, de umezeală abundentă, de o cantitate mică de săruri mai rr.uit sau mai pufin solubile, iluvierea sărurilor solubile poate să nu se producă, ele fiind spălate de stratul freatic. Existenfa acestuia la mică adîncime poate provoca o acumulare temporară a sărurilor în perioada uscată, prin ridicarea capilară în soiufie a sărurilor, spălaie anterior de apa freatică. Acumularea devine permanentă în regiunile cu climă uscată, iluvierea producîndu-se prin mişcarea ascendentă a sărurilor, din apa freatică mineralizată. Iluvierea particulelor fine se poate produce mecanic, prin antrenarea lor Ia începutul unei ploi, dacă în materialul solului există pori destul de mari, sau dacă se formează crăpături adînci; procesul încetează o dată cu umflarea masei, datorită umezirii. Argila coloidală în stare dispersă migrează în adîncime, pînă întîlneşte o zonă mai bogată în electrolifi, cari provoacă precipitarea, favorizată şi de compacizarea orizontului de argila acumulată mai înainte. în solurile cu reacfia net acidă, în cari se produce descompunerea argilei (în orizontul eluvial), componenfii coloizi ai acesteia (AI2O3 şi Fe^Os), cu sarcină pozitivă, sub protecfia Si02, uneori şi a acizilor humici (acizi ful viei), cu sarcină negativă, migrează în profil, unde precipită la atingerea punctului isoelectric al fiecărui component coloidal. Iluvierea se produce de jos în sus, de la adîncimea la care condifiile existente la început provoacă precipitarea, pe măsură ce se produce acumularea, a cărei consecinfă e compacizarea orizQntului iluvial. Natura, adîncimea şi intensitatea iluvierii, cum şi timpul necesar pentru iluviere, depind de climă, deci de tipul genetic al solului, de textură şi de condiţiile locale de relief şi de apă freatică. 7. Iluvionar, orizont Ped.: Sin. Orizont iluvial (v. Ilu- vial, orizont ~). 8. Ilvaif. Mineral.: CaFe2,,Fe,,,Si208(0H). Silicat calcifer de fier, al cărui confinut în FeO e variabil şi care confine MnO pînă la 9%. Se formează în unele zăcăminte meta-somatice de contact, in special în zon=i skarnelor, în asociafie cu granafii (andraditul), cu hedenbergitul, cu magnetitul, etc., şi a fost găsit şi în sienitele nefelinice. Prin alterare trece în limonit. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombo-bipiramidală, în cristale (întîlnite numai în geode), cu habitus prismatic şi cu striafiuni verticale pe fefele de prismă. De cele mai multe ori se găseşte în granule de formă neregulată, ca mase gra- nulare compacte, sau în agregate radiare, columnare sau fibroase. Are culoarea neagră, cu nuanfă brună sau verzuie şi urma neagră-cenuşie sau neagră-brună. Are luciu semimetalic sau gras, clivaj imperfect după (001) şi (010), şi spărtura neregulată, în parte concoidală. în secfiuni subfiri e foarte pufin transparent şi în lumină incidenţă prezintă o puternică bire-flexiune (^=1,91; nm~ 1,89). E casant, are duritatea 5,5"*6 şi gr. sp. 3,8—4,1. Sin. Lievrit. 9. Image-orfîcon. Telc.: Sin. Superorticon. V. Orticon. 10. Imaginar, număr Mat. V. sub Număr. 11. Imagine, pl. imagini. 1. Mat.: Elementul b al unei mulfimi B care, prin funcţiunea (v.) } dată, corespunde elementului a al unei mulfimi A: b — ţ(a). Elementul a e imaginea inversă a lui b. Elementul b poate avea o imagine inversă formată din mai multe elemente. Fiind dată o funcfiune / pe o mulfime A, aceasta face să corespundă fiecărei mulfimi ECA muifimea f(E) formată din toate imaginile f(x) pentru cari x£E. Mulţimea f(E) e de asemenea numită imaginea mulfimii E, iar E e inclusă în imaginea inversă a mulţimii f(E). Dacă M şi M' sînt două mulţimi în cari s-au definit cîte o operaţie numită înmulţire, cp o aplicaţie a mulţimii M pe M' care asociază fiecărui element a din Mo imagine bine determinată, a'— acp din M', astfel încît fiecare element din M' să posede cel puţin o imagine inversă în M, mulţimea M' e o imagine omomorfă a mulţimii M. 12. Imagine. 2. Geom., Fiz.: Repariiţie bidimensională a unor proprietăţi sau mărimi optice prin care se realizează reprezentarea plastică a unui obiect. Sin. Imagine optică. 13. ~ axonomefrică. Geom. persp.: Reprezentarea grafică plastică a unui obiect, realizată prin proiecţie paralelă oblică sau prin proieefie ortogonală. Pe o astfel de imagine se pot măsura direct dimensiunile obiectului reprezentat după direcfia celor trei dimensiuni principale (lungime, lăfime, înălfime), folosind scările respective. Pentru a fi reuşită, imaginea axono-metrică trebuie să fie cît mai asemănătoare imaginii obiectului respectiv, astfel cum e înregistrată de ochiul omenesc. 14. ~ de reglaj. Telc.: Imagine de televiziune tip, transmisă de stafiunile de televiziune pentru determinarea parametrilor de calitate a imaginii şi pentru reglarea diferitelor elemente ale lanfului de televiziune. Această imagine se emite şi pentru a da telespectatorilor posibilitatea să regleze televizoarele, Sin- Miră. Imagine de televiziune 172 Imagine de televiziune imaginea de reglaj conţine o serie de elemente geometrice, fiecare dintre ele servind la determinarea unui anumit parametru de calitate a imaginii. Penfru ca imaginea de reglaj sa fie cît mai apropiată de o imagine obişnuită de televiziune, ea are formatul standard de 4/3, iar strălucirea ei medie e apropiată de media dintre strălucirea părfilor albe şi negre. Cadrarea corectă a imaginii de reglaj pe ecranul unui televizor asigură o folosire raţională a mărimii ecranului (pentru ca imaginea să nu fie mai mica decît ecranul) şi o recepţionare integrală a informaţiei transmise (imaginea să nu depăşească ecranul). Imaginea de reglaj transmisă de Studioul de Televiziune Bucureşti (v. fig.) confine o reţea de bare orizontale şi ver- Schema imaginii de reglaj a Studioului de Televiziune Bucureşti. ticale cari împart imaginea în 6X8 = 48 pătrate egale notate cu litere în direcţie verticală şi cu cifre în direcţie orizontală. Nelinearitafea baleiajelor pe verticală sau pe orizontală ale televizoarelor e indicată de faptul că pătratele din imaginea de reglaj apar pe ecranul cinescopului sub forma unor drepi-unghiuri inegale. Dacă, de exemplu, dreptunghiurile din partea stîngă a imaginii de reglaj sînt mai înguste în direcţie orizontală decît cele din partea dreaptă a imaginii, înseamnă că baleiajul pe orizontală e încetinit la începutul liniilor şi accelerat spre sfîrşitul lor. Tot penfru aprecierea linearităţii baleiajelor servesc cercul mare din centrul imaginii de reglaj (pentru linearitatea în parfea cea mai importantă, centrală, a cadrului) şi cercurile mai mici din colţuri. Folosirea în acest scop a cercurilor e determinată de faptul că ochiul e mult mai sensibil la o deformare a unui cerc decît la o deformare a unui pătrat. Grupurile de cercuri concentrice albe şi negre de egală grosime din centrul şi din colţurile imaginii de reglaj servesc la determinarea calităţii focalizării fasciculului de baleiaj. Dacă fasciculul nu are o secţiune rotundă, cercurile albe apar mai înguste (cele negre mai late) pe direcfia în care fasciculul e mai turtit şi mai late (cele negre mai înguste) pe direcţia în care fasciculul e mai alungit. Pentru deferminarea definiţiei servesc „penele" verticale şi orizontale din cercul mare din mijloc şi din cercurile mai mici din coifuri. Ele sînt fascicule de linii negre a căror grosime variază în lungul lor, separate prin intervale albe de aceeaşi grosime. Grosimea (iniilor în punctul în care ele încă mai^apar distincte una de alfa pe ecranul televizorului determină definiţia imaginii recepţionate. Puterea de definire pe orizontală se determină cu ajutorul „penelor" verticale, iar cea pe verticală, cu ajutorul „penelor" orizontale. Gradaţia de lîngă pană indică direct numărul de elemente fine albe şi negre cari pot fi distinse pe o dreaptă orizontală sau verticală de lungimea înălţimii cadrului. Acelaşi rol ca şi penele îl au grupurile de linii verticale din pătratele C 2, C 7, D 2, D 7. Dreptele înclinate la 45° din pătratele B3 şi B6 arată calitatea întreţeserii dintre cîmpurile pare şi impare. Dacă întreţeserea nu se face corect, dreptele se transformă în linii frînte. Pentru deferminarea calităţii transmiterii gradaţiilor de strălucire se folosesc scările orizontale şi verticale situate în inferiorul cercului mare al imaginii de reglaj şi constituite din mai multe trepte de cenuşiu. Variafiile de strălucire de la o treaptă la alfa sînt egale din punctul de vedere al sensafiei vizuale. Pe ecranul unui televizor se consideră satisfăcătoare distingerea a 8 gradafii de cenuşiu. în sfîrşit, dreptunghiurile negre de diverse lungimi din parfea inferioară a imaginii de reglaj, folosite de Studioul de Televiziune Bucureşti, servesc la determinarea calităfii transmiterii de către lanţul de televiziune a părfilor mai mari cu strălucire uniformă din imagine. Cînd transmiterea acestor părfi se face defectuos pe ecranele televizoarelor, spre dreapta dreptunghiurilor respective din imaginea de reglaj, apar aşa-numitele „dîre" albe sau negre. î. ~ de televiziune. Te/c.: Imaginea opfică a scenei transmise prinfr-un sistem de televiziune, aşa cum apare pe ecranul cinescopului. Caracteristicile principale ale unei imagini de televiziune sînt: dimensiunile, definiţia, strălucirea şi contrastul imaginii. Dimensiunile imaginii sînt determinate de distanfa de vizionare şi de raportul optim dintre această distantă d şi înălfimea imaginiii h. Lăfimea imaginii de 4 hj3 rezultă din formatul ei egal cu 4/3. Pentru o strălucire egală cu 100---1000 apostilbi, folosită în mod obişnuit Ia televizoare, puterea de rezoluţie a ochiului e în medie de V. Pentru televiziune, acest unghi poate fi luat egal cu 1,5', avînd în vedere că, prin obosirea ochiului în timpul vizionării, puterea de rezoluţie scade. Pentru norma de 625 de linii rezultă astfel un unghi maxim de vizionare a imaginii (considerat pe înălţime) de circa 15°, o valoare minimă a distanţei de vizionare dmin ~4 h şi o distanţă optimă de vizionare d={4'"6) h, ceea ce determină şi dimensiunile optime ale imaginii. De exemplu, dacă d —1,5 m (condiţiile vizionării la domiciliu), rezultă h~3Q cm, adică o imagine de circa 40X30 cm2. Definiţia imaginii (v.) de televiziune e determinată de numărul maxim c de detalii fine pe cari ea le poate conţine. Dacă M, respectiv N, reprezintă numărul de elemente cari se pot distinge pe verticală, respectiv pe orizontală, rezultă c = MN. Definiţia pe verticală rezultă din numărul z de linii în cari se descompune imaginea: M = kz( 1-(3), unde k^0,75 e un coeficient care ţine seamă de structura „lineară" a imaginii, ia*r (3 e durata relativă a drumului de întoarcere pe verticală. Conform normei OIRT (v. sub Normă de televiziune), [3 — 0,0736---0f0864 şi rezultă £(1 — |3)^0,7, adică M&435 elemente. Definiţia pe orizontală e limitată de frecvenţa maximă transmisă, adică de lăţimea benzii de videofrecvenţă A/ a sistemului de transmisiune: unde n e numărul de cadre transmise pe secundă, iar a e durata relativă a drumului de întoarcere pe orizontală. Conform Imagine fofografică 173 Imagine normei 0\R, n = 25 cadre/secundă, « = 0,18—0,20, A/»6 MHz, adică N«610 elemente şi definiţia rezultă c^265 000 elemente. în practică, la receptoarele obişnuite, banda video transmisă e mai îngustă şi definiţia pe orizontală se reduce în mod corespunzător. Strălucirea (v.) imaginii de televiziune e determinată de energia cinetică a electronilor din fascicul (adică de tensiunea anodică a tubului cinescop) şi de randamentul transformării energiei cinetice în energie luminoasă pentru fosforul depus pe ecranul tubului. Strălucirea maximă care se poate obţine e limitată de apariţia efectului de pîlpîire, din cauză că frecvenţa critica pentru care ochiul nu mai distinge discontinuitatea în timp a imaginii creşte odată cu creşterea strălucirii şi devine la un moment dat mai mare decît frecvenţa de 50 Hz cu care se transmit semicadrele în televiziune, conform normelor europene. Pentru a suprima pîlpîirile la strălucire mare trebuie luate măsuri speciale în televizoare (v. şî Explorare întreţesută, sub Explorarea imaginii). Contrastul imaginii (v.) de televiziune, definit ca raportul dintre strălucirea maxima şi strălucirea minimă în două puncte oarecari ale imaginii, e limitat atît din cauza limitării strălucirii maxime cît şi din cauza limitării stălucirii minime. Strălucirea minimă e limitată de difuziunea luminii de la părţile luminoase la părţile mai întunecoase ale imaginii. Acest fenomen duce îa reducerea contrastului în special pentru detaliile mici. La tuburile moderne, cu ecran aluminizat, se obţine un contrast egal, aproximativ, cu 100, mult mai mic decît contrastul multor scene din natură. De aceea, exponentul de contrast (v. Contrast, exponent de ~) al transmisiunii e subunitar (y< 1 )■ Afară de aceasta, contrastul se mai reduce din cauza iluminării ecranului cinescopului cu lumina ambiantă din încăperea în care are loc vizionarea (v. sub Contrastul imaginii). 1. ~ fotografică. Foto.: Imaginea unui obiect înregistrată pe un material fotosensibiî. Imaginea poate fi în stare latentă (v. Imagine latentă), înainte de developarea materialului, poate fi o imagine negativă (v.), respectiv o imagine pozitivă (v.)( aceasta din urmă fiind asemenea obiectului, nu numai ca formă, ci şi ca luminozitate. 2. ~ latentă. Foto.: Imaginea fofografică încă invizibilă, produsă în stratul sensibil al plăcii, al filmului sau al hîrtiei fotografice, sub acţiunea luminii sau a altor radiaţii. Imaginea latentă se face vizibilă cu ajutorul developatorilor. 3. ~ negativă. Foto.: Imagine fofografică inversă în raport cu originalul, din punctul de vedere al tonalităţii; ea are părţi opace (negre), unde stratul sensibil a fosf impresio- . nat mai mult de radiaţii, şi cari corespund părţilor luminoase ale originalului ■— şi părţi transparente (albe), unde stratul sensibil a fosf impresionat mai puţin sau nu a fost impresionat deloc, şi cari corespund părţilor întunecate ale originalului. 4. ~ optică. Fiz.: Sin. Imagine (v. Imagine 2). 5. ~ perspectivă. Geom. persp.: Reprezentarea grafică plastică a unui obiect sau a aspectelor spaţiului, realizată prin procedeul proiecţiei centrale (conice), care ţine seamă însă şi de condiţiile biologice ale viziunii umane. Imaginea axono-metrică e în totul similară imaginii obiectului respectiv, astfel cum e înregistrată de ochiul omenesc. c. ~ plastică. Geom. persp.: Sin. Model optic (v.). 7. ^ pozitivă. Foto.: Imagine fofografică asemenea cu originalul din punctul de vedere al tonalităţii. Se obţine pe un strat fotosensibiî iluminat cu un fascicul care a străbătut o imagine negativă. a. ~ secundară. Foto.: Imagine fotografică formată de produsele de oxidare a developatorului (v.) într-un revelator (v.) fără sulfit sau cu un conţinut mic de sulfit. Formarea imaginilor secundare stă la baza diverselor aplicaţii practice, printre cari unele procedee de întărire. Imaginea secundară e capabilă să fixeze coloranţii bazici, faţă de cari are rolul unui mordant, astfel încît dă posibilitatea de a întări imaginea prin imersiune într-o soluţie convenabilă a acestor coloranţi. Imaginea secundară are proprietăţi reducat-oare marcate faţă de diverse săruri sau faţă de complecşi metalici; ea poate fi întărită mai ales prin imersiune într-o baie de virare (v.) cu ferocianură de cupru sau înfr-o soluţie amoniacală de nitrat de argint; această ultimă reacţie a servit ca bază a unui procedeu de inversiune (v.). Acizii humici ai imaginii secundare a developatorilor polifenoiici pot, prin funcţiunile lor fenolice, să cupleze cu diazoicii (v. Pozitiv prin diazo-tipie), pentru a da coloranţi azoici. 9. Imagine. 3. Fiz.: Punctul de întîlnire a razelor fasciculului de raze provenite de la un puncf-obiect, după ce au străbătut unu sau mai mulţi diopfri, sau au fosf reflectate pe una sau pe mai multe oglinzi. Sin. Punct imagine. Se numeşte imagine reală (v. fig. /) imaginea care poate fi prinsă pe un ecran şi care constituie, deci, un puncf /. Imagine reală. a) înfr-o oglindă concavă sferică; b) înfr-o lentilă convergentă; O) oglindă; C) cenfrui oglinzii; F) focarul principal al oglinzii; L) lenfilă; F') focarele lentilei; AB) obiect; A’B’) imaginea reală a obiectului. de acumulare de lumină. O astfel de imagine se obţine cînd razele pornite din puncfui-obiect şi cari cad pe sistemul optic formează un fascicul emergent conic, convergent în puncful-imagine. Se numeşte imagine virtuală imaginea care se obţine cînd razele emergente formează un con divergent, imaginea fiind obţinută prin intersecfiunea prelungirilor acestor raze. Ea nu constituie, deci, un punct de acumulare de lumină şi nu poate fi prinsă pe un ecran. Deoarece fasciculul de raze emergente e identic cu acela care ar proveni (în lipsa sistemului optic) de la un obiect real ocupînd poziţia imaginii virtuale, ochiul unui observator situat în calea fasciculului percepe această imagine. II. Imagine virtuală, a) într-o oglindă concavă sferică; b) într-o lenfilă convergentă; O) oglindă; C) cenfrui oglinzii; F) focarul principal al oglinzii; L) lentilă; F') focarele principale aie lentilei; AB) obiect; A'B’) imaginea virtuală a obiectului. Ansamblul imaginilor punctelor unui obiect constituie imaginea obiectului respectiv, care e reală sau virtuală, după cum imaginile diferitelor puncte ale obiectului sînt reale, respectiv virtuale. Imagine 174 Pentru ca un sistem optic să dea o imagine punctuală pentru un punct-obiect, acest sistem trebuie să fie stigmatic, altfel, imaginea e astigmatică. Pentru ca un sistem optic stigmatic să dea o imagine asemenea cu obiectul respectiv, sistemul trebuie să fie aplanetic şi ortoscopic (v. sub Aberafie optică). 1. imagine. 4. Fiz.: Impresia vizuală produsă de o imagine, în sensul de sub Imagine 2. 2. ^ în relief. Foto.: Imagine care consistă într-o impresie vizuală de spaţial. Se obfine privind două reprezentări convenabile ale unei figuri prin intermediul unui dispozitiv adecvat. V. sub Anaglifului, procedeul şi sub Stereoscop. s. ~ stereoscopică. 1. Geom. persp.: Imagine în relief (v.). 4. ~ stereoscopică. 2. Geom. persp.: Imagine în relief obfinută privind prinfr-un stereoscop. 5. Imagine electrică. 1 .'E/f., Fiz. V. sub Imaginilor, metoda ~. & Imagine electrică. 2. Telc.: în televiziune sau în foto- telegrafie, o repartifie bidimensională a unei mărimi electrice locale (potenfial, densitate de sarcină, etc.) ale cărei elemente (valori) sînt puse în corespondenta biunivocă cu ale unei imagini optice transmise (corespondenta conservînd relaţiile de vecinătate ale elementelor corespondente, cum şi ordonarea valorilor mărimilor corespondente). Dacă mărimea locală e densitatea numerică a electronilor dintr-un fascicul, imaginea electrică se mai numeşte imagine electronică. 7. ~ electronică. Telc. V. sub Imagine electrică 2. a. Imagine, frecvenfă-V. Frecvenfă-imagine, sub Frecvenfă 3. 9. Imagine, impedanţă-^. Elf., Telc. V. Impedanfă-ima-gine, sub Impedanfă electrică 2. 10. Imagine magnetică. Elf., Fiz. V. sub Imaginilor, metoda 11. Imagine sonoră. 1. Fiz.: Punct de acumulare de energie sonoră, în urma reflexiunilor undelor sonore pe suprafefe de formă convenabilă. 12. Imagine sonoră. 2. Cinem.i Imaginea optică corespunzătoare înregistrării sonore pe pelicula unui film. îs. Imaginii, corectarea ~ fotografice. Foto.: Ansamblul proceselor chimice de întărire (v.) sau de slăbire (v.) a imaginilor fotografice negative sau pozitive, cum şi de înlăturare a petelor, şi al proceselor mecanice de retuş (v.) de pe acestea. Procesul corectării se desfăşoară mai uniform în cazul cînd se tratează negativele sau pozitivele încă neuscate. Stratul de emulsie al imaginii supuse corectării nu trebuie să aibă pete de grăsime, urme de degete, etc. Urmele grase se îndepărtează cu ajutorul unui tampon de vată înmuiat în tetraclorură de carbon. Pentru a proteja stratul de emulsie în timpul corectării se recomandă durificarea acestuia înlr-o soiufie de formalină, urmată de tratarea într-o soiufie de fixare acidă proaspătă şi spălarea cu apă. înainte de corectare, imaginea trebuie spălată bine, deoarece prezenfa urmelor de tiosulfat de sodiu de la fixare poate provoca formarea de pete. 14. .maginilor, metoda Fiz., Mat., Elf.: Metodă de determinare a cîmpurilor produse de surse date într-un domeniu omogen şi isotrop mărginit de suprafefe de discontinuitate, care consistă în considerarea surselor date situate în mediul omogen şi isotrop infinit extins — şi în introducerea unor surse suplementare, echivalente cu suprafefele de discontinuitate suprimate, în privinfa contribufiei la producerea cîmpului în domeniul dat. Problema determinării cîmpului într-un domeniu mărginit se reduce la problema determinării cîmpului produs de surse într-un domeniu omogen şi isotrop infinit extins; dificultatea consistă numai în determinarea pozifiei şi a valorilor surselor suplementare, astfel încît să fie satis- făcută condifia de echivalenfă indicată. Sursele suplementare (numite şi surse-imagini ale surselor date în raport cu suprafefele de discontinuitate) trebuie determinate astfel, încît să rămînă neschimbate condifiile inifiale şi condifiile îa limită de pe fafa inferioară domeniului a suprafefelor de discontinuitate cari se suprimă (condifii cari împreună cu sursele iniţiale determină în mod univoc cîmpul). Sursele-imagini sînt situate de obicei în interiorul suprafefelor de discontinuitate, nefiind însă în general univoc determinate. Metoda imaginilor are aplicafii în special în determinarea cîmpurilor electrice şi magnetice statice şi stafionare. Sursele-imagini se numesc în aceste cazuri imagini electrice, respectiv imagini magnetice. In Electrostatică, imaginile reprezintă corpuri cu sarcini electrice adevărate, cari asigură aceeaşi variafie a potenfialului electrostatic pe suprafefele de discontinuitate. De cele mai multe ori, aceste suprafefe sînt conductoare, şi deci echipotenfiale. Exemple: Imaginea unui corp punctual încărcat cu sarcină electrică fafă de un plan conductor infinit de potenfial nul reprezintă d\ 1 v*o ¥ VW*? w a- i r c -i'f o' j] ////■'/,•//V////.'/'.'/ fi ss///////// ss / z d\ H -?V y/-? / ^ \ p V--0 „ « rrr777777T777??-:s-r?-r? u c- ŢI 0" a 6 c • I. Imaginile electrică ale unor corpuri punctuale încărcate cu sarcină electrică în raport cu suprafeţe conductoare plane, a) în cazul unui plan conductor infinit; b) în cazul unui diedru conductor sc cu a==:~ (» întreg); c) în cazul a două piane paralele. un corp punctual aşezat simetric fafă de primul în raport cu planul şi încărcat cu o sarcină egală şi de semn contrar (v. fig. J a). Pozifia corpului-imagine electrică coincide cu pozifia imaginii optice virtuale care s-ar obfine dacă planul ar fi înlocuit cu o oglindă plană (această proprietate nu se regăseşte în cazul unor suprafefe conductoare curbe). în cazul unui diedru de plane conductoare de potenfial nul cari formează între ele un unghi a=- apar n— 1 imagini (unde n e un număr întreg, v. fig. / b). în cazul a două plane paralele conductoare şi de potenfial nul între cari se găseşte o sarcină punctuală, imaginile se obfin printr-un şir infinit de „reflexiuni", ca şi în cazul oglinzilor plane paralele (v. fig. I c). Imaginea unui corp punctual încărcat cu sarcină electrică fafă de o sferă conductoare de potenţial nul şi situată Ia distanfa d de centrul acesteia va fi un corp punctual încăr-R cat cu sarcina #*= —- situat II. Imaginile unul corp punctual în-electrică în raport cu o sferă conductoare de potenţial nul (OM=d; OM'=d'). în interiorul sferei în punctul obfinut prin inversarea geome- , w A , f | « ■•■ayiiims Uliu trica m raport cu sfera de raza cărcat cu sarcjnă R a punctului în care se găseşte corpul-obiect: d — d'=-R2, unde d' reprezintă distanfa imaginii de la centrul sferei (v. fig. II). Metoda imaginilor electrice poate fi aplicată şi în cazurile în cari sarcinile date nu sînt punctuale, ci sînt repartizate. De exemplu, dacă în fig. /, în locul corpurilor punctuale se consideră fire rectilinii încărcate uniform cu densitate lineară de sarcină electrică şi paralele cu planele considerate, Imaş 175 Imbibare imaginile vor fi de asemenea fire rectilinii încărcate cu densităţi de sarcină de semn contrar, cîmpul fiind plan-paralel. Imaginea unui fir rectiliniu încărcat cu densitatea lineară de sarcină ţ>/# paralel cu axa unui cilindru conductor de rază r şi situat în exteriorul său la distanfa d de axă, e un fir rectiliniu parale! cu axa, încărcat cu densitatea lineară de sarcină —q1 şi situat în interiorul cilin- ţ2 drului la distanfa d' = -j, urma firului-imagine pe planul transversal obfinîndu-se prin inversarea geometrică a urmei firu-jui-obiect în raport cu cercul secfiunii transversale a cilindrului (v. fig. III). — în cazul cînd suprafafa de discontinuitate e planul de separafie infinit dintre doi dielectrici omogeni şi isotropi, avînd, respectiv, permitivităfile ei şi 82 (v. fig. IV), iar în dielectricul de permitivitate 81 se găseşte un corp punctual cu sarcina electrică q, situat la distanfa d de planul de separafie al dielectricilor, imaginea lui în raport cu planul e situată simetric fafă de plan şi sarcina • ■ » Si S2 imaginii are valoarea q — | ^ q M III. Imaginea unui fir rectiliniu infinit încărcat cu sarcină electrică cu densitatea lineară qj în raport cu un cilindru conductor de rază r (OM=d; OM'zzd'). Sl+ 82 Pentru calculul cîmpului în dielectricul cu permitivitatea 82 se înlocuieşte sarcina q cu sarcina II ^ 1 A I U « q ———presupunind ca in Ji*Ao MAo A- Mr ///. - ! cu planul de discontinuitate în care curenfii îşi păstrează atît sensurile cît şi intensităfile (v. fig. V b). Pentru cazul unor diedre sau plane paralele cari limitează medii feromagnetice nesaturate se procedează ca şi în Electrostatică, utilizînd însă imaginile magnetice. în cazul cînd suprafafa de discontinuitate e planul de separafie dintre două medii magnetice cu permeabilităfile şi ji2 (v. fig. V/), imaginea magnetică a unui fir rectiliniu infinit parcurs de curentul i şi situat în mediul de permeabilitate [ii se obfine prin oglindire în raport cu suprafafa de discontinuitate, firul-imagine fiind parcurs de curentul z' = ——— Pentru cal- ^2 + M-i cuiul cîmpului în mediul cu permeabilitatea \i2 se consideră, în locul curentului i, curentul z" =—^—i de VI. Aplicarea metodei imaginilor penfru cazul în care suprafaţa de discontinuitate reprezintă frontiera de separaţie a două medii magnetice cu permeabilităţi diferite. IV. Aplicarea metodei imaginilor pentru cazul în care suprafaţa de discontinuitate e frontiera de separafie a doi dielectrici. Si +82 întregul spafiu există numai dielectricul cu permitivitatea 82-Procedeul se poate extinde şi la distribufii de sarcini, cum sînt, de exemplu, firele rectilinii paralele cu planul de separafie ai dielectricilor şi încărcate cu densitate lineară de sarcină electrică. Problemele cîmpului electrocinefic pot fi tratate pe baza analogiei electrostatice. In cîmpul magnetic staţionar şi c u a s i s t a-f i on a r, imaginile reprezintă conductoare parcurse de curenfi, astfel încît să se asigure aceeaşi valoare a componentei tangenţiale a intensităfii cîmpului magnetic pe suprafefele de discontinuitate. De cele mai multe ori, aceste suprafefe sînt frontierele de separafie între medii neferomagnetice şi medii feromagnetice ne- saturate, cu per meabilitate practic infinită. Astfel , în aceste condifii, Imaginea magnetică a unui fir rectiliniu infinit parcurs de curentul de conducfie, V e de asemenea un fir rectiliniu infinit, situat simetric fafă de pri-nnul în raport cu planul şi parcurs V. Imaginile magnetice ale unor conductoare filiforme parcurse de curenfi situate deasupra unor plane feromagnetice nesafurate (\ij&). a) cazul unul conductor rectiliniu paralel cu planul; b) cazul unei spire plane paralele cu planul. in acelaşi sens de un curent de aceeaşi intensitate i (v. fig. V a). Mai general, orice configurafie geometrică de conductoare filiforme parcurse de curent şi situate în plane paralele cu planul limită al feromagneticului are drept imagine magnetică o configurafie geometrică de conductoare simetrică în raport M-2+M*i acelaşi sens cu i, presupunînd că întregul spafiu e ocupat de mediul cu permeabilitatea ^2 (v* fig- V/). în cîmpul electromagnetic nestaţionar, imaginile reprezintă, în acord cu teorema de unicitate (v.) a determinării acestui cîmp, distribufii de sarcini electrice adevărate şi de curenfi electrici de conducfie cari asigură, în domeniul dat, aceeaşi distribufie inifială a cîmpului electromagnetic ca şi prezenfa suprafefelor de discontinuitate, cum şi aceeaşi distribufie şi variafie în timp a componentelor tangenţiale ale intensităfii cîmpului electric E sau ale intensităfii cîmpului magnetic H, pe frontierele reprezentate de aceste suprafefe de discontinuitate. în regim armonic permanent, imaginile trebuie să asigure numai condifiile de pe frontiere. De exemplu, dacă suprafafa pămîntului se aproximează printr-o suprafaţă plană perfect conductoare, cîmpul electromagnetic radiat de o antenă în prezenfa pămîntului se poate determina considerînd imaginea antenei în raport cu suprafafa pămîntului. Această imagine se obfine prin oglindirea configuraţiei geometrice a antenei în care sarcinile îşi schimbă semnul, iar curenfii îşi păstrează intensităfile şi sensul (v. fig. VII). — Deoarece echivalenfa realizată de metoda imaginilor asigură acelaşi cîmp electric şi magnetic în domeniul dat, forfele şi momentele exercitate asupra corpurilor-obiect, cu sarcini date, pot fi calculate în regim stafionar şi ca forfe exercitate la distantă de corpurile cu sarcinile-imagine (în mediul omogen infinit extins), numite şi forfe-imagini. De exemplu, în cazul unei sarcini punctuale situate în fafa unui plan conductor, forfa exercitată asupra corpului cu sarcină punctuală se poate calcula ca forfă exercitată (conform legii lui Coulomb) de corpul-imagine. Metoda imaginilor prezintă importanfă pentru determinarea capacităfilor şi inductivitafilor liniilor electrice, cum şi penfru determinarea cîmpurilor electromagnetice. Ea se utilizează şi pentru determinarea funcţiunilor lui Green, în cazul unor probleme mai generale de determinare a cîmpurilor. 1. Imaş, pl. imaşuri. Agr.: Sin. Izlaz (v.). 2. Imbibare. Chim. fiz., Tehn.: Fenomenul de absorpfie a unui lichid într-un corp solid poros, sau în anumite corpuri 1 VII. Imaginea electromagnetică a unei antene în raport cu suprafaţa pămîntu-lul aproximată cu un plan perfect conductor. Imbibare, capacitate de ~ 176 Imersiune cu structură macromoleculară, uneori coloidală. Imbibarea e capilară, dacă e datorită tortelor de tensiune superficială, ca în cazul corpurilor poroase, cari pot fi macromoleculare (de ex. în imbibarea intermicelară), şi moleculară, dacă moleculele de lichid sînt legate prin valenţe secundare de macro-moleculele liofile faţă de acel lichid. Imbibarea moleculară e un fenomen de disolvare a lichidului de imbibare în corpul solid imbibat, şi poate fi deci limitată sau i I i m i t a t ă, în opoziţie cu imbibarea capilară, care e totdeauna limitată. Uneori, imbibarea unui coloid constituie faza preparatoare a disolvării acestuia (gonflarea) în lichidul imbibat. — Dintre proprietăţile mecanice ale corpului imbibat, cele cari se modifică sînt rezistenţa si elasticitatea. Raportul dintre greutatea lichidului care poate fi imbibat şi a corpului care se imbibă limitat depinde de natura şi de constituţia lichidului şi a corpului, de presiune şi de temperatură, imbibarea putînd trece şi din limitată în ilimitată, dacă se urcă temperatura sau se schimbă constituţia, de exemplu concentraţia în acizi, baze şi săruri, a lichidului imbibat. Astfel, mărirea gradului de polimerizare al substanţelor macro-moieculare măreşte, în general, capacitatea lor de imbibare cu un anumit lichid faţă de care sînt liofile. — Exemple: La temperatura ordinară, un volum de gelatină se imbibă limitat, cu 10—13 volume de apă, trecînd într-o galertă (piftie) stabilă. Prin urcarea temperaturii, ea devine imbiba-bilă ilimitat, pierde rigiditatea şi trece din starea de gel în starea de sol, în apa în exces. — Săpunurile sînt imbibabile ilimitat cu apă. — Capacitatea de imbibare a coloizilor amfoferi (de ex. a proteinelor) depinde de exponentul de hidrogen al lichidului îmbibat, minimul de imbibare fiind în jurul punctului isoelectric. — Trecerea proteinelor din starea de imbibabile ilimitat cu apă la starea de imbibabile limitat se poate obţine tratîndu-le cu anumite substanţe, de exemplu tratînd polipeptidele cu amide, cu sulf, efc. — Prin imbibare ilimitată în anumite hidrocarburi lichide (de ex. în benzină), cauciucul frece într-o soluţie vîscoasă. Imbibarea lui devine limitată dacă se adaugă în lichidul respectiv circa 0,0025% divinilbenzen. Acelaşi cauciuc se poate îmbiba din nou ilimitat, dacă e supus acţiunii unor factori chimici (auto-oxidare) sau mecanici (prin cari se rup macromoleculele sale filiforme). Imbibarea are numeroase aplicaţii în tehnică: în industria pielăriei, produsul se imbibă cu apă de var, pentru a se uşura procesul de tăbăcire, care se face imbibînd apoi produsul cu tanant, fiindcă grupările polare ale moleculei proteice, solvatate prin imbibare cu apă de var, reacţionează apoi cu tanantul, desăvîrşind tăbăcirea. — în industria lemnului, imbibarea prezintă o mare importanţă: Cu apă, lemnul se imbibă limitat, mărindu-şi rezistenţa îa rupere. Plăcile de lemn folosite pentru parchete sînt îmbibate cu uleiuri, cu lacuri, etc., spre a li se mări rezistenţa şi impermeabilitatea. — în industria textilă, imbibarea se foloseşte la mercerizare şi la vopsirea ţesăturilor. De asemenea, la fabricarea fibrelor artificiale e nevoie de celuloză îmbibată; fiindcă celuloza nu se imbibă molecular cu solvenfii obişnuiţi (apă, etc.), în cari e însolubilă, ea trebuie supusă întîi acţiunii unei baze puternice; capacitatea ei de a se îmbiba cu soluţii creşte, după cum baza folosită e hidroxidul de sodiu (20-”25%), hidroxidul de litiu, sau reactivul Schweizer, care e cel mai bun disol-vant al celulozei, şi pentru care capacitatea de imbibare a celulozei e maximă. 1. capacitate de Chim. fiz., Tehn.: Valoarea maximă a gradului de imbibare (v.) al unui corp faţă de un lichid pentru care prezintă capacitatea de imbibare limitată în condiţii fizice date. 2. cjrad de Chim. fiz., Tehn.: Greutatea de lichid îmbibată în unitatea de greutate a corpului care se imbibă. 3. temperatură optimă de Chim. fiz., Tehn.: Temperatura la care capacitatea de imbibare a unui corp cu un anumit lichid e maximă. 4. viteză de Chim. fiz., Tehn.: Creşterea gradului de imbibare în unitatea de timp. 5. Imbibifie. Chim. fiz., Tehn.: Faptul imbibării. 6. Imbricat. Bot.: Mod de aşezare a frunzuliţelor într-un mugure, în care unele acoperă pe altele, ca solzii de peşte sau ca olanele de pe acoperişul unei case. 7. Imbricată, dispozifie Geol.: Dispoziţie de acoperire mutuală parţială a elementelor psefitice aplatisate, din pietrişurile aluviunilor actuale sau din conglomerate. Această dispoziţie poate servi la stabilirea direcţiei şi a sensului curenţilor de apă în cari Dispoziţia imbricafă a piefrişuluî. S) sensul de curgere ai apei. Structură imbricată. s-au depus pietrişurile respective, deoarece elementele apia-tisate sînt totdeauna orientate perpendicular pe direcţia curentului şi sînt înclinate spre amonte (v. fig.). 8. Imbricată, structură Geol.: Structură geologică formata din asociaţii de cute-falii (cute-solzi), caracterizată printr-o succesiune repetată de flancuri normale de cută, separate de falii longitudinale de încălecare. Penfru a putea fi deosebită de o structură monoclinală, afectată de falii inverse conforme, paralele între ele, structura imbricată trebuie urmărită pe direcţie, prin cartare, pînă în zonele periclinale ale cutelor-solzi (v. fig.). Structura imbricată apare frecvent în regiunile de fliş şi, uneori, şî în depozitele de molasă. 9. Imbricaţi©. Artă: Ornament sculptat, în relief sau în săpătură (confraimbricafie), uneori traforat sau pictat, care imită solzii de peşte sau ţiglele de pe un acoperiş (v. fig.). A fost folosit, din Antichitate, la decorarea bazelor şi a fusurilor coloanelor, a mozaicurilor, vaselor, etc.; în arhitectura romanică a fost folosit pe scară mare la ornamentarea coloanelor, a fleşelor, cloşetoanelor, cornişelor, etc., fiind alcătuit din elemente în arc de cerc, iar ulterior, din elemente în formă de arc ogival sau polilobat. 10. Imbrifug. Tehn.: Calitatea unui material, a unui semifabricat sau a unui fabricat, de a fi impenetrabile la ploaie. Exemplu: pînză imbrifugă. 11. Imersare. Fiz., Tehn.: Cufundarea parţială sau totală a unui corp într-un lichid. 12. Imersiune. 1.Fiz.,Tehn.,Mineral.: Starea de cufundare parţială sau totală a unui corp într-un lichid, sau însăşi acţiunea de cufundare (imersarea). în Mineralogie, imersiunea serveşte la deferminarea indicelui de refracţie al unui corp solid transparent prin cufundarea succesivă în lichide cu indice de refracţie cunoscut. Cînd indicele lichidului are aceeaşi valoare ca şi indicele corpului solid, conturul acestuia nu mai poate fi distins. Gama de lichide folosită în determinări după acest principiu se poate obţine prin amestecul, în proporţii diferite, de vaselină lichida imbricaţie (a) şi contra-imbrlcaţie (b). Imersiune 177 Imidazol ;(HD=.1f48) şi monobromnaftalină («D=1,66), nD fiind indicele de refracjie pentru radiafia galbenă a sodiului, cu lungimea de undă medie de 5893 A. i. Imersiune. 2. Fiz.: Procedeu de lucru în microscopie, descris mai jos, folosit pentru îmbunătăţirea puterii separatoare. Distanfa minimă dintre două puncte văzute separate cu un microscop e dată de: 1,22 X s~.— ------, nsmu unde X e lungimea de undă a radiafiei folosite în observafie, u e unghiul format cu axa instrumentului de razele cele mai înclinate fafă de axă cari, venind de la un punct-obiect de pe axă, pot pătrunde în instrument, şi n e indicele de refracfie al mediului în contact cu prima lentilă a obiectivului microscopului. Puterea separatoare se îmbunătăţeşte prin mărirea indicelui de refracfie n. în acest scop, între preparatul microscopic observat şi prima lentilă a obiectivului se introduce, în contact cu ambele, o picătură de lichid cu indice de refracfie cît mai mare. în acest scop se întrebuinfează apa, cu nD = 1,333, uleiul de cedru, cu nD = 1,525, sau monobrom-naffalina, cu nD= 1,66, nD fiind indicele de refracfie pentru radiafia galbenă a sodiului (dublat cu lungimea de undă O medie A, —5893 A). Un obiectiv construit pentru observare în astfel de condifii se numeşte obiectiv cu imersiune. Se numeşte imersiune omogenă imersiunea în care indicele de refracfie al lichidului întrebuinţat e foarte apropiat de cel al sticlei din care e confecfionată lentila şi pentru care, deci, mediul care separă preparatul de obiectiv e aproape omogen din punctul de vedere optic. Lichidul între-buinfat în acest scop e, de obicei, uleiul de cedru. a Imersiune. 3. Astr.: Fenomenul pătrunderii unui corp ceresc în conul de umbră al unui alt corp ceresc. 3. Imersiune. 4. Geol.: Fenomenul geologic de coborîre a uscatului sub nivelul mării. Ant. Emersiune, Exondare (v.). 4. Imersiune, linie de ~ maximă. Nav.: Linia curbă trasată în planurile de construcfie pe bordajul navei, la 76 mm sub intersecfiunea suprafefei exterioare a bordajului cu suprafafa superioară a punfii pereţilor etanşi şi paralel cu această punte. Această linie serveşte la calculul lungimilor inundabile. în cazul cînd nu există o punte continuă a perefilor etanşi se trasează o linie de imersiune maximă teoretică pînă la care, finînd seamă de imersiunea şi de modificarea de asietă care se poate produce în urma unei avarii, perefii principali etanşi ai navei îşi menfin etanşeitatea. s. Imersiunea carenei. Nav.: Distanfa măsurată pe verticală, la mijlocul navei, dintre planul suprafefei de plutire şi planul orizontal care cuprinde linia de bază (v. fig.). La calculul deplasamentului şi al coeficienţilor de finefe ai navei complet încărcate, ca şi la dimensionarea elementelor corpului navei, se^ foloseşte imersiunea măsurată pînă la suprafafa de plutire cores-. punzătoare încărcăturii maxime de cocă, în timp ce la calculul deplasamentului şi âl coeficienţilor de finefe ai navei 6. Imersiunea submarinului. Nav.: Adîncimea la care navighează un submarin. Se deosebesc: Imersiune de atac: Imersiune Ia care un submarin poate ataca cu periscopul de atac. Mărimea ei e funcfiune de lungimea acestuia, care garantează turelei o imersiune de 3—4 m, necesară penfru a nu fi lovită de navele uşoare de suprafafa. Imersiune de observafie: Imersiune permisă de periscopul de observafie, şi a cărei mărime e, în general, de 5—7 m. Imersiune de siguranfă: Imersiunea pe care o ia un submarin fără periscop la suprafafă (cu periscopul coborît) pentru a fi în siguranfă fafă de orice navă de suprafafă. Mărimea minimă a imersiunii e de 10 m. Imersiune maximă: Imersiunea pentru care e construit să reziste un submarin. Construcţiile recente de submarine permit o imersiune de peste 200 m. 7. Imidazol. Chim.: 1,3-Diazol. Combinafie cu caracter aromatic. Pozifiile 4 şi 5 din imidazol lente, cînd hidrogenul iminic e liber; derivaţii imidazolului se prezintă, în acest caz, în două forme tautomere. Imidazolul prezintă fenomenul de asociafie moleculară, asociafii de mulfi anioni şi cationi uniţi cap la cap în şiruri lungi. Substituia hidrogenului iminic micşorează sensibil tempe-ratu a de topire şi de fierbere a imidazolului; subsfitufia în poziţia 4 sau 5 nu afectează în aceeaşi măsură constantele fizice ale imidazolului. Imidazolul se prezintă sub formă de cristale incolore; e solubil în apă, în amoniac lichid şi în solvenfi polari; e pufin solubil în hidrocarburi şi în alfi solvenfi nepolari. Imidazolul se poate obfine din glioxal şi amoniac în prezenfa formaldehidei: HC=0 NH3 | + -f o=ch2 HC=0 NH3 eterociciică sînt echiva» HC4-------SN I! i! HC# sCH N/ H -h2o HC- CH HC—HN Alchil- sau arilderivafii imidazolului se pot obfine în mod similar prin condensarea compuşilor dicarbonilici cu o alde-hidă şi amoniac (sinteza Radziszewski). Astfel, din benzii, benzaldehidă şi amoniac se obfine lofina. Unele monozaharide, tratate cu amoniac în prezenfa hidro-xidului de zinc, dau derivafii 4-, respectiv (5)-substituifi ai imidazolului: D-glucoza 2 NH8 d v -Hr H "W'i â 4 - ii— £3 M/ HC I! H3C—c H /Nx CH II N Imersiunea carenei. LAC) plan de plutire a bordului liber (linia de apă de calcul); LA) plane de plutire ale carenei (linii de apă); LAO) plan de plutire zero (linia de bază'; Ppr) perpendiculara-prora; Ppp) perpendiculara-pupa; 1/4, /'?, 1- -10) plane transversale (teoretice); 5) perpendiculara de mijloc; I, II, III) plane longitudinale (teoretice); a) puntea principală a navei; b) puntea teugă; c) parapet. goale se foloseşte imersiunea măsurată pînă la suprafafa de prietăfi aromatice tipice. De exemplu, are o mare stabilitate chi-plutire corespunzătoare navei goale. mică, caracter saturat şi dă reacfii de substitufie aromatică tipică. Imidazolul e o bază relativ tare (constanta de disociafie ca bază 10-7), formînd cu acizii săruri cristalizate; are, de asemenea, caracter slab acid, în prezenfa amoniacului lichid formînd săruri cu metale ca NJa, K, Ca, Mg, Co, Zn. Cu derivafii organo-magnezieni dă haloge-nuri de magneziu-imida-zol. Imidazolul are pro- 12 Imide 178 iminfc Arii- sau alchilderivafii imidazolului au proprietăfi chimice âpropiate de ale imidazolului. N-Alchiiimidazolii se obfin la tratarea imidazolului cu halogenuri său cu sulfafi de alchil şi la tratarea sării cuaternare rezultate cu a l ca Iii, sau prin tratarea sărurilor de argint ale imidazoiilor cu halogenuri de alchil. Nucleul imidazolic stă la baza multor combinafii biologic active ca: histidins, histamina, purinele; pilocarpiria e un derivat al N-mefil-imidazolului; de asemenea, există multe medicamente de sinteză cu nucleu imidazolic. Sin. Glioxalină. î. Imide, sing. imidă. Chim.: Combinafii cari confin gruparea = NH legată de un metal (imide metalice) sau de un radical acil divalent (imide organice). Imidele metalice se obfin, fie prin încălzirea amidelor metalice sub presiune joasă, fie prin sinteză totală din azot, hidrogen şi un metal alcalino-pămîntos, şi pot fi considerate derivaţi ai amoniacului în care doi atomi de hidrogen sînt înlocuiţi cu metale, de exemplu: Li2NH, CaNH. Imidele organice sînt combinaţii eferoaliciclice cu formula R—NH, în care R e un radical acil bivalent: CO- R\ sau R so2- CO- so2- COOH < + H2NR' COOH CO R \lR‘ + 2H20 ccr co co R^ \> + CO(NH2)2-> R^ NH +NH3 + CO2 co co/ COCI -I- H2NR' COCI /co\ R NR'4-2 HCI. NCO/ Imidele mai pot fi obţinute şi prin alte metode, printre cari: — Hidroliză dinitrililor: HoC—CN + h2o H2S04 diluai H2C—CN H2C—CONH2 I _h2c—conh2. -nh8 h2c—co I \ h2c—co NH ■— închidere de ciclu, ca în sinteza industrială a zaharinei: H H C C HCX XC—CH3 HC^ CHs II I II ! KMnQ4 ^ HC, XC^ H C—so2ci HC C—S02NH2 HC H C—COOH anhidrizare HC Ax C—CO HS'C' H -so2nh2 "V* ^>NH -CO Numirea lor se obţine prin adăugarea sufixului -imidă la rădăcina numelui acidului sau la numele hidrocarburii corespunzătoare. imidele sînt în general solide, cristaline. Multe imide sublimează fără să se descompună. Imidele acizilor dicarboxilici altfatici sînt practic însolubile în apă. Solubilitatea în solvenţi organici variază cu natura radicalului organic. Metodele generale de preparare a imidelor pornesc de la acizii dicarboxilici, anhidridele, clorurile acide sau sărurile lor cu metale alcaline, cari, tratate cu amoniac, cu amine sau cu uree (uneori chiar cu carbonat sau cu acetat de amoniu) frec în imide: H zaharină Imidele au proprietăţi similare celor ale combinaţiilor aii-fatice corespunzătoare. Cele stabile au caracter slab acid şi formează săruri cu metalele. Ftalimida potasică, obţinută la tratarea ftalimidei cu hidroxid de potasiu alcoolic, e utilizată la sinteza aminelor primare (metoda Gabriel). Prin hidroliză alcalină, în solujie apoasă, imidele trec în monoamidele acizilor dicarboxilici corespunzători. Imidele sînt folosite în sinteze de amine primare (ftalimida potasică), ca agenţi de bromurare (bromsuccinimida), ca agenţi de umectare, emulgatori, detergenţi (laurilsulfo-succinimida); în terapeutică; N-vinil-imidele şi imidele ciclice ale acizilor dicarboxilici olefinici sînt folosite la prepararea unor răşini sintetice; sarea de sodiu a zaharinei e folosită la îndulcirea alimentelor bolnavilor de diabet. 2. îmine, sing. imină. Chim.: Combinaţii organice cari confin în molecula lor gruparea divalentă = NH. Se deosebesc: !mine alifatice, în cari gruparea =NH e legată de acelaşi atom de carbon, şi anume: aldimine, R—CH=NH, cefimine, NH II R2—C=NH şi a-imino-acizi, R—C—COOH. /mine ciclice, în cari gruparea =NH e legată la doi atomi de carbon diferifi, ca în trimetilenimină (azotldină), NH—CH2—CH2—CH2 , tetrametilenimină (pirolidina), etc. NH—CH2—CH2—CH2—C H2, i—-----------------1 NH II Iminoeteri, cu formula R—C—OR' ca, de exemplu, acet-NH II imino-etileterul, CH3—C—O—QH5. Iminele sînt lichide în general instabile. Aldimrnele nesubstituite polimerizează şi hidrolizează uşor; cefiminele sînt mai stabile. Aldiminele reacfionează cu aminele primare, dînd produşi de condensare, baze Schiff, cari prin hidrogenare trec în amine secundare: R—CH=NH + H2N—CH2—R -NHo +2H R—CH=NCH2—R bază Schiff -> R—CH2—NH—CH2—R. Prin hidroliză, aldiminele trec în aldehide, iar cefiminele, în cetone. Iminele apar ca intermediari în diverse sinteze organice, în special în sinteze ale derivafilor carbonilici. Prin descompunere cu alcool, în absenfa apei, iminoeterii conduc la orto^steri: RC(OC2H5)=NH-HCl4-2HOC2H5 RC(OC2H6)8+NH4CL iminopeptidaze 179 Imobil Există mai multe metode de obţinere a iminelor. De exemplu: înlocuirea oxigenului din gruparea carbonil a derivafilor carbonilici cu gruparea =NH. în locul derivaţilor carbonilici pot fi folosiţi eteri ciclici. Iminele mixte se obţin din compuşi dicarbonilici, înlocuind un singur oxigen cu gruparea = NH, ca în chinonimină: o=c6h4=nh . Aldimenele N-substituite, RCH=NR', se formează prin condensarea aldehidelor cu amine. Cetimine se pot obfine prin reacţia dintre compuşii organo-magnezieni şi nitrili: R—C=N + R'Mgi -» RR'C=NMgl --^°-*RR'C=NH. Cetimine se obfin şi prin reacfia dintre cetone şi amoniac. Imino-eterii se obfin sub formă de clorhidraţi, introducînd HCI uscat într-o soluţie eterică de nitril şi etanol: NH • HCI uri Ar R—C=N+C2H5OH —-------------> R-C xoc2h5 Iminele sînt folosite în diverse sinteze organice. 1. lminopep!idazer sing. iminopeptidază. Chim. biol.: Enzime din grupul proteazeior, subgrupul peptidazelor. Imino-peptidazela au o acţiune hidrolitică asupra polipeptidelor de tipul glicil-prolinei, în care prolina e angajată prin gruparea iminică. 2. Imitanfă. Elf.: Fiecare dintre funcfiunile impedanjă, respectiv admitanfă —de intrare sau de transfer— ale unei reţele electrice exprimate sub formă operafională. La refele cu parametri concentrafi, o imitanfă e raportul a doi determinanţi (cari rezultă din scrierea ecuafiilor reţe- 1 'tc ~ 1 respectiv Yjk^^r—~^^jk ^ec‘ ©deforma unei func- * jk ţiuni rafionale de variabila complexă p\ lei), cuprinzînd elemente de tipul 2jjs=pLjkJ[-Rjk + W{p)~ AmPm+Am_xpm-1+---+A0 B„Pn+Bn-iPn~'+- * -\-Bq _ Am{p-pi)(.p-ţ2) ■ ■ '{p~pm) ~B„{p-p\){p-ţ'2y--{p~p'n)' Zerourile şi polii determină rezonanţele de tip serie şi derivaţie. Imitanţa e o funcţiune analitică în tot planul, cu excepţia punctelor pi"‘p^, unde sînt polii. Zerourile şi polii determină -— pînă la o constantă multiplicativă — imitanfa. Două reţele ale căror imitanţe corespunzătoare au aceleaşi zerouri şi aceiaşi poli diferă printr-un transformator ideal — Ja imitanţe de intrare — sau printr-un amplificator ideal— la imitanţe de transfer. Distribuţia zerourilor şi a polilor imitan-fei în planul complex permite clasificarea circuitelor şi stabilirea criteriilor de realizare în concret a acestora, cum şi sinteza reţelelor (v.). Imitanţa unei reţele e realizabilă în concret, dacă ea corespunde unei reţele stabile formate din elemente reale (dacă nici una dintre oscilaţiile proprii nu are amplitudinea crescătoare în timp). 3. Imitaţie, pl. imitaţii. Tehn.: Produs industrial (comun sau sjDecial) ori tehnic, mai puţin valoros, sau de calitate inferioară, folosit pentru a înlocui un material preţios sau o tehnică superioară, costisitoare, şi realizînd o mare asemănare cu acestea (de ex.: double pentru aur; strass pentru diamant; stuc pentru marmoră; nuc pentru lemn de palisandru, etc.). 4. ~ de blană. Ind. piei.: Blană comună sau mai puţin valoroasă, înnobilată prin procedee tehnologice speciale, pentru a imita aspectul blănurilor costisitoare şi rare» Astfel: din pielea de vulpe roşie se fac imitaţii de vulpe argintie şi de vulpe albastră, cum şi imitaţii de zibelină şi de jder; din pielea de opossum se fac imitaţii de vulpi argintii şi albastre, de jderi sau de skunks; pieile de veveriţă servesc la fabricarea imitaţiilor de blănuri de răpitoare mici: zibelină, nurcă, jder. Cele mai multe imitaţii se fac din piei de miel. Astfel, prin tundere scurtă, la maximum 9 mm, se fac imitaţii de Breitschwanz (piei moarate), imitaţii cu şabloane (tigru, leopard, panteră, zebră, etc.); prin tundere mai lungă, la maximum 15 mm, se fac imitaţii de lutru (seal-lamb), biber, nutria, skunks; din piei de miel netunse se obţin imitaţii de vulpi argintii, albastre, încrucişate, de biber, opossum, focă. înnobilări variate se mai fac pe piei de iepure de vizuină, de panteră, pisici răpitoare, pisici domestice, iezi, etc. 5. ~ de piele. Ind. piei: Piele ieftină sau de calitate inferioară, prelucrată prin diferite procedee, care imită desenul feţei unor piei exotice (crocodil, aligator, şarpe, şopîrlă, etc.) sau al unor piei căutate pentru frumuseţea lor deosebită (focă, porc, marochin). Imitaţiile se fac din piei de oaie, de capră, de cîine, de bovine exotice ieftine, sau din piei de orice specie cu defecte de suprafaţă. Principalul procedeu de fabricare a imitaţiilor de piele e presarea la presa hidraulică cu o placă gravată prin galvano-plastie, avînd negativul desenului feţei pielii care urmează să fie imitată. O categorie aparte de imitaţii de piele e imitaţia „antic", la care se urmăreşte să se dea pielii un aspect de uzură (v. şî înlocuitori de piele). e. Imediai, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi de sulf (v. Sulf, coloranţi de ~). 7. Immelmann. Av.: Evoluţie acrobatică a unui avion, în care se pleacă din zbor orizontal şi se descrie un sfert de cerc în urcare, apoi, cînd se ajunge în poziţia superioară, se roteşte avionul în jurul axei sale longitudinale şi al unei axe orizontale, iar după aceasta se revine la verticală în jos, descriind un arc de cerc de sens contrar celui iniţial (v. fig.). Evoluţia devine complexă, dacă acest immel-mann se efectuează în alte variante, de exemplu cobo-rînd cu roţile avionului în interiorul cercului sau urcînd din zbor pe spate, etc. V. şî sgb Evoluţiile avionului. s. ImmersoL Chim.: Eter ricinic sulfonat, avînd formula: Evolufie Immelmann. O H9C4 C—C17H32—OSO2—ONa E rezistent la acjiunea sărurilor de calciu şi de magneziu, a acizilor organici şi anorganici, a sulfatului de sodiu, etc. E folosit ca agent de pătrundere şi de egalizare la aplicarea coloranţilor direcţi (vopsirea mătăsii artificiale). 9. Immissarium. Arh.: în antichitatea romană, basin deschis, aşezat deasupra solului şi destinai înmagazinării unei cantităţi oarecari de apă provenite dintr-un apeduct sau dintr-un castel de apă. 10. Imobi!. 1. Gen.; Calitatea unui ob:ect de a nu-şi schimba poziţia faţă de un corp sau faţă de un referenţial dat. imobil 180 impedanfa de unda î. Imobil. 2. Gen..* Calitatea unui obiect de a nu putea fi mişcat fafă de pămînt şi nici de a se mişca singur, — sau calitatea lui de a fi considerat ca atare. Se deosebesc: obiecte imobile prin natură (construcfiile, plantafiile) şi obiecte imobile prin destinafie, cari sînt bunuri legate durabil de un imobil prin natură, în conformitate cu destinafia economică-sociala a acestuia (de ex. ascensoare, etc.). 2. Imobil, plB imobile. Arh., Cs.: Clădire de locuit. 3. Imobilizare. Gen.: Suprimarea oricărei posibilităţi de mişcare sau de circulaţie, a unei fiinfe sau a unui obiect, reducîndu-le la o stare totală de nemişcare, înţepenire sau blocare. 4. ~a macazului. C. f. V. sub Centralizare, instalafie de 5. Impact. 1. Gen., Mec.: Sin. Ciocnire, Incidenţă. o. moară cu Prep. min. V. sub Moară şi sub Măcinare. 7. puncf de Elf., Telc.: Porţiunea de dimensiuni mici a feţei interioare a ecranului unui tub catodic interceptată de acest fascicul şi corespunzătoare „punctului" luminos, numit spot, care apare pe ecran. a. împaci. 2. Rez. mat.: Raportul rj dintre săgeata vd, pe care o capătă o grindă, cînd e solicitată de forţe dinamice (cari se aplică, adică, de la început cu întreaga intensitate sau cu oricare altă intensitate diferită de zero), şi dintre săgeata v$ a grinzii solicitate de aceleaşi forţe, dar static, adică astfel încît să crească încet şi continuu de la valoarea zero pînă la valoarea lor finala: vd vs Coeficientul ji=1 +r] se numeşte multiplicator de impact, coeficient de impact sau factor dinamic. 9. Impact. 3. Tehn. mit.: Ajungerea în contact a unui proiectil, a unei mine sau a unei bombe, cu obiectul în care se trage. Locul contactului se numeşte puncf de impact, iar unghiul sub care proiectilul loveşte obiectul respectiv se numeşte unghi de impact. Se foloseşte la studiul tragerilor artileriei, în special la operaţia de reglare a tragerii sau la tragerea de efect. în cazul cînd punctele de impact se găsesc într-un plan orizontal sau în teren, ele se numesc şl puncte de cădere. 10. Impar. Mat.: Calitatea unui număr întreg de a nu fi divizibil cu doi. Sin. Nepereche, Fără soţ. 11. Impară, funcţiune Mat. V. Funcţiune impară. 12. Imparidlgifafe. Paleont.: Sin. Imparicopitate, Periso-dactile (v.). 13. Imparipenafă. Bot.: Calitatea frunzei compuse, cu un număr impar de foliole, la care nervura principală se termină cu o foliolă (de ex. Ia nuc, etc.). 14. Impedanţă acustică. Fiz.: Raportul complex dintre presiunea sonoră aplicată unui sistem acustic şi fluxul acustic corespunzător (reprezentate în complex), la o frecvenţă dată. Unitatea ei de măsură e dyn s/cm5 în sistemul CGS, sau N s/m5 în sistemul MKS. Componenta reală a impedanţei acustice e rezistenţa acustică, provenită din rezistenfă fluidului datorită viscozităţii într-un sistem disipativ, sau din rezistenţa de radiaţie. Componenta imaginară a impedanţei acustice e reacfanţa acustică, datorită de o parte inerfiei mediului (exprimată prin inertanfa mjS2, unde me masa vibrantă, iar S e aria suprafeţei prin care trece unda sonoră) şi, de altă parte, elasti-cităfii mediului (exprimată prin capacitanţa acustică S2/k, unde k e elasticitatea). în cazul unui tub acustic cu secfiunea S şi lungimea l (analogul unei linii electrice lungi), dacă Zq e impedanfa gurii tubului, impedanfa lui acustică terminală e: 77 col .QC.tol Zq cos----? sin — y = .Qc_____________c S c a 1 S 77 . (iii t .QC COV Z0 sin----h;-7rcos — coc unde j = Y-1, q e densitatea gazului, c e viteza sunetului în gaz şi co e pulsafia. Cornetul acustic, care poate fi considerat un fub cu secţiune variabilă în lungul acestuia, e un adaptor de impedanfe, permifînd un cuplaj mai bun al sistemului mecanic vibrant cu aerul înconjurător. Aceasta se datoreşte faptului că impedanfa acustică a intrării cornetului poate fi făcută egală cu impedanfa mecanică, calculată finînd seamă de masa şi de rigiditatea membranei, iar impedanfa ieşirii cornetului poate fi făcută cît mai apropiată de impedanţa aerului, în cazul impedanţei acustice a unei suprafeţe, aceasta poate fi o suprafaţă definită geometric într-un mediu sau o suprafaţă care se mişcă a unui dispozitiv mecanic. în acest caz, impedanfa acustică e egală cu impedanfa mecanică (v.) raportată la pătratul ariei acestei suprafefe. 15. Impedanţă acustică caracteristică. Fiz. V. sub Impe-danfă acustică specifică. ie. Impedanţă acustică specifică; Fiz.: Raportul complex dintre reprezentările în complex ale presiunii sonore şi vitezei de vibrafie a particulelor într-un punct al unui mediu în care se propagă unde sonore de frecvenfă dată: 2 = P - £c , unde p e presiunea acustică, v e viteza particulei, q e densitatea medie a mediului, c e viteza de propagare a sufletului prin mediul considerat, a e constanta de atenuare, co = 2jt/, unde / e frecvenfă sunetului. Impedanfa acustică specifică depinde de natura mediului şi de tipul de undă (plană sau sferică). în cazul unui mediu nedisipativ (a=0), impedanfa acustică specifică în cîmpul unei unde progresive plane e zs=qc şi se mai numeşte impedanţă acustică caracteristică. Unitatea de măsură e dyn s/cm3 în sistemul CGS, şi Ns/m3, în sistemul MKS. 17. Impedanţă de undă. 1. Elf., Telc.: Mărime caracteristică unui anumit mediu de propagare a undelor electromagnetice la o frecvenfă dată şi definită de relafia: _ {-*Vi în care ji, respectiv 8, sînt permeabilitatea (v.) complexă, respectiv permitivitatea (v.) complexă, ale mediului presupus cu pierderi' (prin conducfie electrică, isterezis şi viscozitate, electrice şi magnetice), iar h = 1, respectiv 4 jt (în unităfi rafionalizate, respectiv nerafionalizate) e coeficientul de rafio-nalizare. Impedanfa de undă astfel definită e egală cu cîtul intensităfii cîmpului electric (multiplicat cu x) prin intensitatea cîmpului magnetic ale unei unde plane care se propagă în mediul considerat omogen şi nemărginit. Dacă mediul e fără pierderi, = şi £ = e sînt reale şi impedanfa de undă e reală. în vid, ea e egală cu Yjio/fio^ 120 jt Q. Impedanfa de undă 181 Impedanfa electrică 1. Impedanfa de undă. 2. Elf., Telc.: Mărim© definita pentru a caracteriza comportarea unei maşini sau a unui aparat electric, în regim transitoriu Ia aplicarea unei unde de şoc, de impedanfa caracteristică (v.) a liniei electrice cu parametri repartizafi, echivalentă cu maşina sau aparatul în condifii bine determinate. 2. Impedanţă echivalentă. Eli., Telc.: Mărime complexă 'avînd dimensiunea unei impedanfe electrice (v. Impedanfă electrică 2) definită pentru un circuit elecfric^dipolar linear (sau practic linear) la o frecvenfă dată, de raportul dintre reprezentarea în complex Uy a tensiunii aplicate la borne (după regula de la receptoare) şi reprezentarea în complex / a curentului absorbit (v. fig.): Z. j Y' Re + ! c G_jBe În aceste relafii, Ye e admitanfa echivalentă, Re e rezistenta echivalentă, Xe e reactanfa echivalentă, Ge e conductanfa echivalentă, Beesusceptanfa echivalentă. Raporturile Le~XJjod, respectiv Ce=— BJjw, se mai numesc inducfivitafe echivalentă (dinamică), respectiv capacitate echivalentă (dinamică) a circuitului. 7 Impedanfe echivalenfe. a) scheme de principiu penfru definirea impedanţei echivalenfe; b) impedanfe conecfafe în serie; c) impedanfe conectate în paralel; d) dipol generator. în cazul unui circuit pasiv, impedanfa echivalentă are partea reală pozitivă (/^>0) şi coincide cu impedanfa dipolului constituit de circuit (v. Impedanfă electrică 2). Dacă acesta e constituit din n impedanfe Zk conectate în serie, avem: Z.= SZ* îi Y, k = 1 *= t Y iar dacă acesta e constituit din n impedanfe Zk conecfafe în paralel, avem: HU)~' ŞI Y, k=\ (teoremele impedanfelor echivalente). în cazul unui circuit activ, avînd ca schemă echivalentă un generator de tensiune E în serie cu o impedanfă interioară Zit impedanfa echivalentă e: — — ~E şi depinde de curentul debitat I, putînd avea şi rezistenfă echivalentă (partea reală) negativă (dacă generatorul debitează putere activă în exterior). în cazul general, decif impedanfa echivalentă — spre deosebire de impedanfa electrică obişnuită (v. Impedanfă electrică 2) — nu depinde numai de parametrii circuitului, ci şi de curentul acestui circuit. 3. Impedanţă electrică. 1. Elf., Telc.: Mărimea reală şi pozitivă Z — caracteristică unui circuit electric dipolar de curent alternativ în regim permanent sinusoidal, linear şi pasiv (sau pasivizat), la o frecvenfă dată — definită de raportul dintre valoarea efectivă Uy a tensiunii aplicate la borne şi valoarea efectivă I a curentului care trece prin circuit, cînd în laturile acestuia nu se induc tensiuni electromotoare din exferior: z4>o. Sin. Impedanfă scalară. Această relafie, în care tensiunea aplicată la borne e luată după regula de la receptoare, se mai numeşte (impropriu) legea lui Ohm în curent alternativ. între impedanfa Z, admitanfa Y, rezistenfă i£>0, reacr fanta X^O, conductanfa G, susceptanfa B<0 şi defazajul tpS0^|(p|0 şi capacitivă, dacă X<0 şi depinde de frecvenfă / (sau pulsafia a> = 2jt/) a tensiunii aplicate. Impedanfa unui circuit serie cu rezistenfă R, inducfivi-tatea L şi capacitatea C, Ia frecvenfă /=cd/2jt, are expresia: z=V*,+(i“-cî.)' şi are un minim (egal cu R) Ia frecvenfă de rezonanfă (v.) /o=1 /2 nVTC (cînd ^ = Ico-^ = o). Impedanfa interioară a unui dipol linear generator (a unei surse) e impedanfa dipolului pasivizat. — Unităfile de măsură ale impedanfei electrice (neafectate de rafionalizare) sînt aceleaşi ca ale rezistenfei electrice, în sistemul MKSA, această unitate e ohmul (Q), definit de impedanfa unui dipol care absoarbe un curent sinusoidal cu valoarea efectivă de un amper, cînd e alimentat cu o tensiune aplicată sinusoidală cu valoarea efectivă de un volt fi £2 = 109 u CGSes = -4-10*llu CGSemV \ 9 / 4. Impedanţă electrică. 2. Elt., Telc.: Mărime complexă — caracteristică unei refele electrice lineare de curent alternativ în regim permanent sinusoidal de frecvenfă dată — definită de raportul dintre reprezentările în complex ale unei tensiuni şi ale unui curent din refea, în condifiile în cari acest raport depinde numai de parametrii elementelor de circuit ale refelei şi de frecvenfă. Sin. Impedanfă complexă. impedanfă caracteristică 182 Impedanfă caracteristică Simbolul folosit curent pentru impedanfe e litera 2 (deasupra căreia se pune — uneori — bara pentru a preciza caracterul de mărime complexă şi a o distinge de modulul ei). Modulul 2 = |2| al impedanfei complexe se mai numeşte impedanfă scalară, iar argumentul (p al a-cestei mărimi complexe se mai numeşte argumentul impedanfei. Valoarea ei *) impedanfa proprie a_unei laturi; b) impedanfa reciprocă se mai nu- rnutuafă a doua faiuri Zjfe—jnLjţ, ; c) impedanfă meşte admifanfă mutuală a două ochiuri Zpr~Zi~\-j(nL. (complexă). Exemple: __ ; fmpedanfa proprie 2 a unei I ai u r i pasive (fără ramificafie) de refea elecfrică_iineară e definită de raportul dintre căderea de tensiune U în latură, cînd nu se induc tensiuni electromotoare din exterior, şi curentul I care determină această cădere de tensiune (v. fig. a): ____ Z^Ulf=Zej*==R + jX,_____________ unde j=V — 11 modulul Z ~\Z\ = U/1R2+X2 e impedanfa scalară (v. şl Impedanfă electrică 1), argumentul cp = arctg X/R e defazajul laturii de circuit, partea reală R e rezistenţa laturii, iar partea imaginară X e reactanfa laturii (v. şl sub Circuit electric 1). Relafia de mai sus se mai numeşte (impropriu) forma complexă a legii lui Ohm (v. Conducfiei, legea ~ electrice). Dacă latura are o rezistenfă R, o inducti-vitate L şi o capacitate C (toate în serie), impedanfa ei corn* plexă e 2 = i^+icoI'f col — Dacă latura e activă, confinînd o sursă de tensiune electromotoare E, şi în ea se induce din exterior tensiune electromotoare Uex= — jcoO^Yo» ,ar tensiunea la bornele laturii e Ub, suma Ua—E±Uy-\-Uex (în care se ia semnul + sau —, după cum tensiunea la borne e luată după regula de la receptoare sau de la generatoare, v. sub Asociafle, reguli de ~ a sensurilor pozitive) se numeşte tensiune aplicată laturii şi există relafia: U=E±Uh + Uex = Zl. numită generalizarea legii lui Ohm în curent alternativ sau teorema lui Joubert. Valoarea reciprocă a impedanfei complexe e admitanfa complexă Y a laturii: r=4=4=re_,'<)’=G-ifi, 2 U unde G e conductanfa, iar B e susceptanfa laturii. Dacă se numerotează cu ;= 1, 2,—/ laturile unei refele, impedanfa proprie a laturii j se mai notează 2f- sau 2?y. Impedanfa mut ual ă Zjk a două laturi (j) şi (k) de refea, în raport cu anumite sensuri de referinfă (marcate prin borne polarizate) (v. fig. b), e definită de raportul dintre căderea de tensiune indusă în latura j şi cureniul Ik din latura k care o induce: - ujk ^jk j — k lk şi e pur imaginară (Lfiind inductivitatea mutuală corespun- zătoare, iar co = 2jt/ e pulsafia). Impedanfele mutuale satisfac relafiile de reciprocitate: Impedanfa proprie Z’s a unui ochi (*) de refea e suma tuturor impedanfelor proprii şi mutuale ale laturilor cari constituie ochiul respectiv: l l ^SS “ S £ Zkm Cms • h~\ m=1 C£s, fiind coeficientul de conexiune (v.) al laturii k !a ochiul j (v. şî Curenţilor, metoda ~ ciclici). Impedanfa mutuală Z'p.r a două ochiuri independente (p) şi (r) de refea e suma tuturor impedanfelor comune şi mutuale ale laturilor celor două ochiuri (v. fig. c): 11 ^pr~ £ £ ^kp^km^mr’ k-î m— 1 Impedanfa unui dipol linear şi pasiv (sau pe si vizat) e definită de cîtul dintre tensiunea Uy aplicată la borne (după regula de la receptoare) şi curentul absorbit /, cînd în laturile circuitului dipolar nu se induc tensiuni electromotoare din exterior: Z = Ujl=llY=Re + jXe (v. şi Impedanfă echivalentă, şi Impedanfă de intrare). Impedanfa interioară a u nui dipol l i n ea r ş i activ (generator) e impedanfa dipolului pasivizat, considerată în serie cu generatorul de tensiune (v.) echivalent dipolului, sau în paralel cu generatorul de curent echivalent dipolului. — Două impedanfe electrice Z\ şi Z<£ se numesc inverse, dacă produsul lor e egal cu o mărime reală R2, pozitivă şi constantă, adică independentă de frecvenfă: ZiZ2 = R2 (v. Dipoli inverşi, sub Dipol 1). Două impedanfe electrice Z\ şi 22 se numesc conjugate, dacă sînt complex conjugate: Zi = Ri+jXi; Z2~R\—)Xi. 1. ~ caracteristică. 1. E/f., Te/c.; Impedanfă definită de media geometrică a impedanfelor imagine ale unui cuadripol, egală totodată cu media geometrică a impedanfelor iterative, respectiv şi cu mediile geometrice ale impedanfelor de gol şi de scurt-circuit (luate de Ia „porfi" diferite): z=Vf^:=V^=V^=ViA=V l (pentru notafii, v. sub Cuadripol). La un cuadripol simetric (de ex. la o linie electrică), impedanfele imagine şi iterative coincid şi sînt egale cu impe-danta caracteristică: zf=z^z,.t=zfl=zfi. La o linie electrică (v.), impedanfa caracteristică se exprimă, în funcfiune de rezistenfă lineică R, inductivitatea (mpedanje. Impedanfă caracteristică 183 Impedanfă de transfer liheică L, capacitatea lineică C, conductanfa lineică G şi pulşafia co, prin relafia: _____ 7 =Z~\! c \G+ja>C' fiind pur rezistivă şi egală cu: z'=Vl' în cazul liniilor fără pierderi (sau cu pierderi mici la frecvente suficient de înalte) sau satisfăcînd condifia lui Heavi-side GL—RC. i. ~ caracteristică. 2. Elf., Telc.: Impedanfă definită de media aritmetică a impedanfelor iterative ale unui cuadripol (v.): Zk=TlZ't + Z' j-±V {a+dY 4 C2 C2' =±y(^)2 2. ~ caracteristică. 3. Elf., Telc.: Sin. Impedanfă de undă (v.). 3. ~ complexă. Elf., Telc. V. Impedanfă electrică 2. 4. ~ conjugată. Telc. V. sub Impedanfă electrică 2. 5. ~ de adaptare. Elf., Telc.: Impedanfa de intrare pe care trebuie să o aibă receptorul pasiv conectat la bornele de ieşire ale unei surse sau ale unui circuit (cuadripol, lanf de cuadripoli, linie electrica, etc.) pentru a se putea realiza condifiile optime de transfer al semnalului sau al energiei de la sursă la receptor, numite şi condifii de adaptare ale receptorului la generatorul echivalent sursei. Există diferite impedanfe de adaptare, după modul cum aceasta e definită. în cele ce urmează ne referim la circuite electrice lineare. Dacă adaptarea se defineşte prin maximul puterii active transferate^receptorului de generatorul dat (de impedanfă interioară Zg=Rg-l~jXg=Zge7Cpg), impedanfa de adaptare 2 a acestuia e conjugata impedanţei interioare a generatorului: , Z = R + jX==Z*g^Rg-jXg=:Zge-™g (presupunînd că R şi X sînt variabili în mod independent). Dacă adaptarea se defineşte prin anularea componentei inverse (reflectate) a semnalului la punctul de joncfiune dintre sursă şi receptor, impedanfa de adaptare e egală cu impedanfa interioară a generatorului echivalent: Z = Zg . în cazul particular în care „sursa" e un cuadripol, respectiv o linie de transmisiune, impedanfa de adaptare definită prin anularea undei reflectate e egală cu impedanfa imagine, respectiv caracteristică, dacă’şi la capătul de intrare al cuadri-polului sau al liniei e realizată adaptarea corespunzătoare (v. şî Cuadripol, şi Linie electrică). în multe cazuri din practică, impedanfa interioară are Imaginară neglijabilă şi cele două accepfiuni ale adaptării coincid. 6. ^ de ieşire. Elf., Telc.: Impedanfă definită pentru un multipol electric linear şi pasiv, cu n perechi de borne asociate (avînd curenfi egali şi de sensuri contrare) în condifii date de funcfionare, de impedanfa interioară (v. sub Impedanfă electrică 2) a dipolului generator constituit de multipolul completat cu generatoarele date cari îl alimentează pe la toate perechile de borne, afară de una (perechea de borne de ieşire) (v. fig.). 7. ~ de intrare; Elf., Telc.: Impedanfă definită pentru un multipol electric linear şi pasiv, cu n perechi de borne asociate (avînd curenfi egali şi de sensuri contrare) în condiţii date de funcfionare, de cîtul dintre tensiunea aplicată Uy. (după regula de la receptoare) la una dintre perechile (;) de borne (considerate borne de intrare) şi curentul absorbit lj pe Ia aceste borne, cînd Ia toate celelalte perechi de borne sînt^ conectate anumite impedanfe ~ J 2C, de sarcină: sk le Impedanfă de ieşire. M) multipol linear şi pasiv alimentat din exferior (s-a reprezenta! cu linia întreruptă dipolul generator echivalent). Impedanfă de intrare. M) multipol linear şî pasiv; Zs^ impedanfe de sarcină. unde indicele S simbolizează condifiile de funcfionare, adică valorile impedanfelor de sarcină (v. fig.). în particular, se deosebesc: Impedanfa de intrare de scurf-circuif 2/ » cînd toate celelalte perechi de borne sînt în scurt-circuit (2^ = 0; k^j); impedanfa de intrare de mers în gol 2?-ft (notată şi 2?;-), cînd toate celelalte perechi de borne sînt în gol (25^=co). V. şi Antenă. 8. ~ de mers în gol. Te/c. V. sub Impedanfă de intrare. 9. ~ de sarcină. Elf., Telc.: Impedanfa de intrare a unui receptor care e legat direct la bornele de ieşire ale unei surse de energie electrică, sau la bornele de ieşire ale unui multipol. 10. ~ de scurt-circuit. Telc. V. sub Impedanfă de intrare. 11. ~ de transfer. 1. Elf., Telc.: Impedanfă definită, pentru perechile de borne ; şi k ale unui multipol electric linear şi pasiv cu n perechi de borne asociate (avînd curenfi egali şi de sensuri contrare), de raportul dintre tensiunea UjQ care se stabileşte în gol la bornele j şi curentul Ik cu care e alimentat multipolul pe la perechea de borne k, cînd toate celelalte perechi de borne sînt în gol: zik=(PJh)if= o V?tk) ■ Sin. Impedanfă de transfer de mers în gol. Dacă se cunosc toate impedanfele de transfer Z^ şi toate impedanfele de intrare (v.) de mers în gol Z^, ecuafiile multipolului pasiv («-port) sînt (v. şi Cuadripol 1): 0=1,2,. ••,»). Uj~Zjih+2j2l2+ ■ +2,/?, +' Impedanfă de fransfer 184 Impedanfă electrică Conform feoremei reciprocităfii, Zjk~~Zkj. Impedanfa de transfer astfel definită e un caz particular al unei mărimi numite funcţiune de fransfer (v.) şi e un element al matricei inverse matricei admitanfelor de transfer (v.). Sin. Impedanfă de transfer de mers în gol. i. ~ de fransfer. 2. Elf., Te/c.: Impedanfă definită, pentru perechile de borne j şi k ale unui multipol electric linear şi pasiv cu n perechi de borne asociate, de valoarea reciprocă a admitanfei de fransfer (de scurf-circuit) a acelor perechi de borne ^Ht) Yjk Vt/u.-o o (k?tj) adică de cîtul dintre tensiunea aplicată la bornele j şi curentul de scurf-circuit la bornele k, cînd toate celelalte perechi de borne sînt scurf-circuitate. Sin. Impedanfă de transfer de scurf-circuit. 2. ~ directă. Elf. V. sub Componente, sisteme de ^ simetrice. 3. ~-imagine. Elf. Tele.: Fiecare dintre impedanfele 2^ şi Zj asociate perechilor de borne 1, 2 ale unui cuadripol dat definite de condiţiile ca una să fie impedanfa de intrare la bornele cari îi corespund dacă cealaltă e impedanţa de sarcină la celelalte borne, şi invers (v. sub Cuadripol). La un cuadripol simetric, impedanţele-imagine sînt egale între ele şi egale cu impedanţa caracteristică a cuadripolului. Sin. Impedanţă caracteristică imagine. 4. ~ inferioară. Te/c., Elf. V. sub Impedanţă electrică 2, şi sub Generator 2. 5. ~ inversa. 1. Te/c. V. sub Impedanţă electrică 2. 6« ~ inversă. 2. Elf. V. sub Componente, sisteme de ~ simetrice. 7. ~ iterativă. Elf., Te/c.; Fiecare dintre impedanţele ZCy şi Zr asociate celor două sensuri 1, 2 de transmisiune a semna- 2 lelor printr-un cuadripol dat, definite de valoarea pe care trebuie să o aibă impedanţa de sarcină (în cazul sensului de transmisiune considerat) pentru ca impedanţa de intrare corespunzătoare să fie egală cu ea (v. sub Cuadripol). La un cuadripol simetric, impedanţele iterative sînt egale între ele şi egale cu impedanţa caracteristică a cuadripolului. Sin. Impedanţă caracteristică iterativă. 8. ~ mutuală. Elf., Te/c. V. sub Impedanţă electrică 2. 9. ~ omopolară. Elf. V. sub Componente, sisteme de ~ simetrice. 10. ~ proprie. Elf., Te/c. V. sub Impedanţă electrică 2. 11. ~ scalară. Elf., Te/c. V. Impedanţă electrică 2. 12. ~ terminală. Te/c.: Impedanţa de intrare a receptorului (terminalului) conectat la ieşirea unui lanţ de cuadripoli sau a unei linii de telecomunicaţii. îs. Impedanfă electrică. 3. Elf., Te/c.: Sin. Impedanţă operaţională (v.). 14. Impedanfă electrică. 4. Elf., Te/c.: Elementul de circuit, sau circuitul electric dipolar, pasiv, de curent alternativ, care prezintă o anumită impedanţă de intrare (v. Circuit electric 2, şi Dipol 1). Termenul impedanţă e folosit impropriu în această accepţiune. 15. ~ de reglaj. C.f.: Bobină de reactanţă care se introduce în circuitul de cale în curent alternativ, în serie cu bobina secundară, a transformatorului de cale, pentru limitarea intensităţii curentului la shuntarea circuitului de cale prin roţile locomotivei sau ale vagoanelor, şi pentru reglarea intensităţii curentului sau a factorului de putere a circuitului de cale (v.). Montaje pentru obţinerea reactanfelor electronice (fără reprezentarea surselor şi a efementefor de circuit necesare alimentării în curent continuu a fubufui). a, b) montaje pentru obţinerea ,de inducti-vităfi; c, d) montaje pentru obţinerea de capacităţi. ie. ~ electronică. Te/c.: Circuit electronic dipolar (din punctul de vedere al componentelor alternative), prezentînd o anumită impedanfă echivalentă la semnale de o frecvenţă data, dependentă atît de parametrii R, L, C ai laturilor sale cît şi de condifiile de funefionare ale tubului electronic sau ale elementului semiconductor care intră în componenfa lui. Sin. Circuit de impedanfă, (parfial) Circuit de reactanfă. Cu ajutorul impedanfelor electronice se pot obfine capa-cităfi echivalente sau inductivităfi echivalente dependente de panta tubului considerat. în cazul tuburilor cu pantă variabilă se ob- ^ -fin astfel reactanfe electronice dependente de^--j- tensiunea de polarizafie 1______ a tubului, utilizate în modulafia de frecvenfă şi în reglajul automat a frecvenţei -sau al acor* R dului emifătoarelor şi receptoarelor radio. Cele mai simple montaje pentru obfinerea de reactanfe electronice sînt cele din figură, cari consistă din friode(sau pen-tode) cu reaefiune negativă de tensiune prin intermediul unor circuite rezistenfă-capacitate sau rezisfenfă-inductivitate. De exemplu, în cazul montajului din fig. a, impedanfa echivalentă e Ze~RJ( 1—^(3), unde Rţ e rezistenfă inferioară a tubului, e factorul de amplificare, iar (3 e factorul dej-eaefiune. Neglijînd unitatea fafă de produsul jjt(3 se obf ine 2^=1 /5-f-jozRC/S, adică dipolul e echivalent cu o rezistenfă 1/5 conectată în serie cu o inductivitate RC/S (de obicei reactanfa acestei inductivităfi e mare fafă de 1/5). 17. Impedanfă electrică dinamică. Elf., Te/c.; Mărime definită ca o impedanfă electrică complexă (v. Impedanfă electrică 2) în funefiune de componentele alternative de o anumită amplitudine şi frecvenfă ale tensiunii şi curentului dintr-o refea electrică oarecare, în general activă, nelineară şi nereciprocă, în condif ii de funefionare date. Se deosebesc impedanfe dinamice de intrare, de ieşire, de transfer, etc., cari depind în general de amplitudinea componentelor considerate, de tensiunile sau de curenfii cari caracterizează punctul de funefionare al refelei şi, în general, de condifiile de funefionare ale acesteia, prezentînd utilitate practică în folosirea unor anumite aproximafii. Impedanfele dinamice de transfer nu satisfac în general condifia de reciprocitate: ia. ~ electrică a unui fraduefor e’ecfroacusfic. Te/c.: Im-pedanfa dinamică de intrare ZT la bornele unui traductor electroacustic în timpul funefionării lui. Această impedanfă dinamică se scr.’e aditiv ca sumă a impedanfei electrice de blocare şi a impedanţei electrice cinetice. Impedanfa electrică de blocare ZBe valoarea impedanfei traductorului în condifiile în cari echipajul mobil (de ex. membrana) e blocat. Impedanfă electrică cinetică 185 Impedanfă operafională Impedanfa electrică cinetică Zm e diferenfa dintre impedanfa electrică a traductorului ZT, cînd echipajul mobil (membrana) e liber, şi impedanfa electrică de blocare ZB: Zm~ZT — ZB ■ Impedanfa cinetică e echivalentul electric al impedanfei mecanice a sistemului şi se poate exprima şi prin relafia: 77 Ă2 în care A e impedanfa electromecanică mutuală (v.), iar Zmec e impedanfa mecanică a echipajului mobil. 1. ~ electrică cinetică. Telc. V. sub Impedanfă electrică a unui traductor electroacustic. 2. ~ electrică de blocare. Te/c. V. sub Impedanfă electrică a unui traductor electroacustic. 3. Impedanfă electrică statică. Elf.: Impedanfa de intrare la bornele electrice ale unui sistem electromecanic, cînd păr}ile sale mobile se găsesc în repaus. La traductoarele electroacustice, impedanfa statică coincide cu impedanfa de blocare (v. Impedanfă electrică a unui traductor electroacustic). 4. Impedanfă electromecanică mutuală. Telc.: Mărime complexă, caracteristică unui traductor electromecanic de vibrafii la o frecvenfă dată, definită de valoarea comună a raporturilor: aJLJ:. V I în cari U e tensiunea utilă a traductorului, V e viteza echipajului mobil, F e forfa electromagnetică aplicată acestuia, iar I e curentul absorbit de traductor (toate reprezentate în complex). Pătratul acestei impedanfe electromecanice e egal cu produsul impedanfelor electrice (U/I) şi mecanice (F/V) corespunzătoare. 5. Impedanfă, funcfiune Elf., Telc.: Funcfiunea complexă Z (p) de o variabilă complexă /co, care se obfine făcînd substitufia ;co->£ în expresia complexă a impedanfei electrice (v. Impedanfă electrică 2) de intrare (v.) sau de transfer (v.) a unei refele electrice lineare şi pasive (sau pasivizate). Funcfiunea impedanfă are valori cari coincid cu impedanfa operafională (v.) corespunzătoare. Printr-o substituţie analogă se defineşte şi funcfiunea admitanfa Y (p) (de intrare sau de transfer). în automatică şi în sinteza refe-lelor (v .), variabila complexă se notează şi cu s. Nu pot fi funcfiuni-impedanfă (sau funcfiuni admitanfă) decît funcfiunile de o variabilă complexă numite real pozitive, cari: sînt reale pentru valori reale ale variabilei p şi au partea reală pozitivă pentru valori cu partea reală pozitiva ale variabilei p(o> 0 implică Re(Z)>0). Dacă reţeaua caracterizată are numai parametri concentrafi R, L, C, funcfiunea impedanfă (sau admitanfă) corespunzătoare se poate pune totdeauna sub forma unei fracfii rafionale (deoarece rezultă din cîtul a doi determinanfi, ca urmare a rezolvării sistemului de ecuafii lineare ale refelei cu ajutorul regulii lui Cramer). Dintre funcfiunile rafionale sînt însă funcfiuni real pozitive Şi pot fi funcfiuni impedanfă sau admitanfă numai cele cari satisfac următoarele condifii: sînt reale pentru valori reale ale variabilelor, sînt analitice în semiplanul drept (g>0), au părţile reale nenegative pe axa reală (co = 0), au pe axa imaginară (<7=0) numai poli simpli şi cu reziduuri reale şi pozitive. Funcfiunile impedanfă şi admitanfă se studiază în teoria sintezei refelelor (v.). o. Impedanfă mecanică. Mec.; Mărime complexă—caracteristică unui sistem mecanic oscilant în oscilafie forfată sinusoidală de frecvenfă dată — definită de raportul dintre forfa F şi viteza V, ambele reprezentate în complex: 2=-|=2eî>. V Modulul Z al impedanfei mecanice se mai numeşte impedanfă mecanică scalară. Valoarea reciprocă a impedanfei mecanice e admitanfa mecanică. în particular, considerînd ansamblul compus dintr-un rezonator şi un excitator, se deosebesc două cazuri. — Cînd rezonatorul reacfionează asupra excitatorului, se realizează în ansamblul lui un sistem cuplat, a cărui stare e definită prin două variabile independente, cu două grade de libertate, în cazul în care sistemul e şi simetric, deci cele două constante elastice (ki a rezonatorului şi k2 a excitatorului) sînt egale, se deosebesc: impedanfa primară F -\~kA2 Vi în care A2 e amplitudinea rezonatorului, V\ e viteza excitatorului şi k e constanta elastică a elementului elastic care leagă rezonatorul de excitator: impedanfa sec undară Z2 = k A± V2 în care Ai e amplitudinea excitatorului şi V2 e viteza maximă a rezonatorului; impedanfa de intrare Vi în care simbolurile au semnificaţiile indicate mai sus (toate fiind reprezentări în complex). — Cînd rezonatorul nu reacfionează asupra excitatorului, starea rezonatorului e definită printr-o singură variabilă, iar sistemul e cu un grad de libertate. Expresia modulului impedanfei e: în care h e constanta de amortisare, k e constanta elastică şi m e masa rezonatorului, iar co e pulsafia excitatorului. 7. Impedanfă operafională. Elf., Telc.: Mărimea complexă Z(p), funcfiune de o variabilă complexă /?=cr-J-;co şi carac-terizînd o refea electrică lineară, definită de cîtul dintre transformata (imaginea) Laplace a unei tensiuni instantanee u(t) şi transformata (imaginea) Laplace a curentului instantaneu corespunzător i(t) din refea, la valori de condifii inifiale „nule" şi în situafia în care acest cît depinde numai de parametrii elementelor de circuit ale reţelei şi de p: JB.P\;«({)] Z(p) = în locul transformatelor Laplace (v.) se pot folosi transformatele Carson (v.) ale aceloraşi funcfiuni de timp. Se numesc valori de condifii inifiale „nule", acelea cari consistă în anularea curenfilor şi a sarcinilor (condensatoarelor) din toate laturile refelei în momentul inifial (f = 0). Impedanfa operafională a unui circuit coincide cu impedanfa lui complexă obişnuită (v. Impedanfă electrică 2), în cazul cînd^ = ;coia numai valori imaginare. De exemplu: pentru o latură de circuit serie R, L, C se obfine: Z(p) = R+pL+jc- Impedanfă relativă 186 Impermeabilizarea betonului Datorită acestei analogii sedefinesc impedanfe operafionale proprii, mutuale, de intrare, de ieşire, de transfer, echivalente, etc. în acelaşi mod în care se definesc impedanfele complexe corespunzătoare în regim permanent sinusoidal — şi din orice teoremă relativă lă aceste impedanfe complexe se obfine o teoremă relativă ia impedanfele operafionale făcînd substitufia ;co->p (de ex. teoremele impedanfelor echivalente, serie şi paralel). Se numeşte admitanfă operaţională Y (p) o mărime inversă unei impedanfe operafionale (v. Admitanfă 3). V. şî Impedanfă, funcfiune 1. Impedanfă relativă. Elf.: Raportul dintre căderea de tensiune, produsă de curentul nominal ln care străbate un receptor de impedanfă 2, şi tensiunea nominală pe fază Vn a circuitului din care face parte impedanfa, exprimat de obicei în procente. Valorile impedanfei relative ale unei maşini sau ale unui aparat electric de un anumit tip variază pufin de la un exemplar la altul (spre deosebire de valorile absolute ale impedanfei). De exemplu, reactanfa de dispersiune relativă a unui generator de curent alternativ e cuprinsă între 20% şi 35%; reactanfa de dispersiune relativă a unui transformator cu două înfăşurări, între 5% şi 12%. Valoarea absolută a impedanfei 2 se obfine din valoarea relativă z (%) prin relafiile (în cari Un = '\j3 Vn): ? z K 7 z 3 VI z un z=WoT„ sau 2=Too^T sau Too în general, deoarece o refea electrică cuprinde transformatoare, toate impedanfele trebuie raportate la o tensiune unică V fVnY n pe baza relafiei: 2- ( —) * unde £• e impedanfa la ten- t/ siunea Vni. 2. Impedanfele de calcul ale reţelelor trifazate dezechilibrate. Elf. V. sub Componente, sisteme de simetrice. 3. Impedanfele liniilor electrice. Elf.: Impedanfele echivalente în serviciu ale conductoarelor unei linii electrice. în calculul liniilor electrice polifazate intervin impedanfe proprii ale conductelor de fază şi impedanfe mutuale între conductele de faza, de obicei cu valori lineice, adică raportate la unitatea de lungime a liniei. Pentru o linie trifazată nesimetrică, impedanfele lineice ale celor trei faze au expresiile: Zn=n-Wco/i; 222 — ^2 + ; Z3s = r3 + j(x>î3; în cari r?- sînt rezistenţele iivităfile lineice de calcul, tivitatea liniilor trifazate). 2j2 = 22i = /C0?7?i2 I Zl3=Z3i =/(ow13; ^23 = 2'32 = iww23, lineice, iar 1;- şi m^ sînt induc-proprii şi mutuale (v. sub Induc- n calculul căderilor de tensiune Aceste valori intervin lineice ale celor trei faze: Dacă sistemul de curenţi e simetric (v. Componente, sisteme .2x de ~ simetrice), notînd (cu a~e 3 ) 21 = 2n-f tf22]2-|-tf2i3, 22 = 222 + ^2223"ftf22l , 23=233 + #223i -MZ32, relaţiile cari exprimă căderile de tensiune devin: AUi^Ztlu A£/2 = Z272i At/3=2373, în cari2i, Z2, 23 sînt impedanfele echivalente în serviciu ale Dacă m\2=m\3=w23=ni, rezultă: Zk=r+j(.o(lk-m) k~\, 2, 3. în cazul sistemelor nesimetrice şi dezechilibrate nu se pot defini impedanţe echivalente proprii ale fazelor decît în condiţii restrictive şi, în general, se folosesc impedanţele de calcul, respectiv impedanţele directă, inversă şi omopolară cari intervin în teoria componentelor simetrice (v. Componente, sisteme de ~ simetrice). 4. Imperfecţiunea sondelor. Expl. pefr.: Caracteristica sondelor cari, după deschiderea stratului productiv prin săpare, nu prezintă pe suprafaţa inferioară a găurii de sondă, în dreptul stratului respectiv, condiţii perfecte de curgere din strat în gaura de sondă. O sondă se consideră perfectă din punctul de vedere hidrodinamic, cînd stratul productiv e deschis pe toată grosimea şi nu e tubat, afluxul de fluide producîndu-se pe toată suprafaţa pereţilor găurii de sondă în dreptul acestui strat. Se numeşte grad de imperfecţiune al sondei, coeficientul cu ajutorul căruia se apreciază imperfecţiunea deschiderii unui strat cu o gaură de sondă. O sondă se consideră imperfectă din punctul de vedere hidrodinamic în cazul în care, la intrarea din strat în gaura de sondă, lichidul înfîmpină o rezistenţă oarecare şi în cazul în care, din strat, fluidul nu pătrunde în gaura de sondă pe toată adîncimea, respectiv pe toată grosimea stratului productiv. în primul caz, gaura de sondă avînd în dreptul stratului productiv o coloană perforată sau un filtru, se creează o rezistenţă care ss opune curgerii libere a fluidului din strat în gaura de sondă; prin urmare, sonda devine imperfectă hidrodinamic, după modul sau caracterul de deschidere a stratului. în al doilea caz, stratul productiv poate să nu fie deschis pe toată adîncimea, ceea ce face ca din strat în gaura de sondă curgerea să se producă numai pe o anumită înălţime de strat; deci sonda e imperfectă hidrodinamic după gradul de deschidere (v.) a stratului productiv. 5. Imperială, pl. imperiale. Transp.: Etaj acoperit sau neacoperit, la unele vehicule de transport în comun (tramvaie, vagoane, dar în special autobuse), amenajat pentru a transporta un număr mai mare de bagaje sau de pasageri şi pentru a mări astfel capacitatea de transport. 6. Impermeabil. 1. Gen.: Calitatea unui material de a nu permite unui fluid (gaz sau lichid) să treacă prin el. 7. Impermeabil, pl. impermeabile. 2. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte confecţionat dintr-un material care nu permite trecerea prin ei a unui fluid (gaz sau lichid). Produsul se poartă peste îmbrăcăminiea exterioară, pentru protecţia hainelor şi a corpului uman, de acţiunea agenţilor externi şi, în special, a ploii. s. Impermeabilizare. Tehn.: Operaţie prin care un material permeabil în raport cu un anumit fluid e făcut impermeabil, astfel încît nu permite trecerea fluidului prin masa lui. Impermea-bilizarea trebuie deosebită de etanşare, care se referă Ia trecerea fluidului pe la rosturi sau pe la încheieturi. 9. ~a betonului. Bet., Mat. cs.: Operaţia de preparare a unui beton în mod special, pentru a fi cît mai compact şi pentru a nu permite trecerea cu uşurinfă a apei prin ei. Permeabilitatea unui beton se datoreşte existenfei porilor şi fisurilor deschise din masa lui, cari sînt produse de următoarele cauze: sedimentarea betonului, existenfa apei libere şi a aerului închis sub formă de spumă, absorpfia interioară a apei, variafia de umiditate, contracfiunea betonului, variafiile de temperatură, îndesarea insuficientă, încărcările exterioare, etc. în porii şi în fisurile cu lărgimea mai mică decît 1 ja, apa nu poate circula în masa betonului, deoarece e legată puternic datorită fenomenului de adsorpfie. Ea poate circula, însă, prin porii cu diametrul de 10*• • 100 jx, formafi sub agregate datorita sedimentării particulelor fine din pasta de ciment, cum şi prin Impermeabilizarea pămîntului 187 Impermeabilizarea textilelor canalele capilare, cu diametrul de 1—50 jx, formate prin evaporarea apei. Porii închişi contribuie în mică măsură la mărirea permeabilităţii betonului, iar cînd sînt produşi artificial, prin folosirea substanţelor antrenoare de aer, ei contribuie la micşorarea acestei permeabilităţi. Cînd aceşti pori sînt puşi în legătură unii cu alţii prin microfisurile provocate de variaţiile de temperatură şi de contracţiunea betonului, permeabilitatea betonului creşte. Permeabilifafea betonului e sporită de apele agresive, dulci sau acidulate, cari produc formarea de goluri şi de fisuri în masa betonului, prin corodarea acestuia. Factorii cari influenţează permeabilitatea betonului sînt: dozajul de ciment, respectiv factorul apă/ciment, natura mineralogică a cimentului, contracţiunea şi curgerea lenta a betonului, cum şi îngheţurile şi dezgheţurile repetate. Permeabilitatea unui beton e cu atît mai mare cu cît cantitatea de apă de amestec, contracţiunea şi curgerea lentă a betonului sînt mai mari, deoarece aceşti factori provoacă formarea de pori şi de microfisuri. Natura mineralogică a cimentului influenţează permeabilitatea, deoarece un conţinut mai mare de C3S (silicat tricalcic) şi C3A (aluminat tricalcic) accentuează hidratarea (legarea apei libere), faţă de un conţinut mai mare de C2S (silicat bicalcic). Cimenturile belitice provoacă formarea de pori şi de fisuri în cantitate mai mică, deoarece dezvoltă mai puţină căldură de hidratare, astfel încît au pierderi de umiditate şi variaţii de volum mai mici decît cimenturile alifice. Au însă contracţiuni mai mari, deoarece faza hidratată a lor conţine un procent mai mare de geluri. Cimenturile cu conţinut mare de C3A, care măreşte cantitatea de căldură de hidratare, şi cimenturile cu confinut mare de C2S, care sporeşte contracţiunea şi curgerea lentă, nu sînt indicate pentru executarea betoanelor impermeabile. îngheţurile şi dezgheţurile repetate măresc permeabilitatea betonului, deoarece provoacă fisurarea acestuia şi mărirea fisurilor existente. Micşorarea permeabilităţii unui beton poate fi realizată prin următoarele măsuri: sporirea dozajului de ciment, deci micşorarea factorului apă/ciment; alegerea unei granulozităţi a agregatelor care să realizeze un amestec mineral cu minimum de goluri; folosirea unei cantităţi de apă de amestec strict necesară pentru hidratarea cimentului şi asigurarea lucrabilităfii; folosirea de adausuri inerte (de ex. nisip fin măcinat) cari să umple golurile dintre granulele agregatelor; alegerea unui ciment cu compoziţie mineralogică adecvată; menfinerea umidităfii betonului în timpul întăririi; mărirea compacităfii prin vibrare; adăugarea de plastîfianfi (antrenori de aer sau peptizanfi ai cimentului), cari micşorează tendinfa de sedimentare a betonului, permit reducerea factorului A/C (deoarece îmbunătăfesc lucrabilitatea) sau formează bule de aer închise într-o membrană mineralizată (microsferoizi), cari sînt impermeabile; folosirea de substanfe hidrofobe. Permeabilitatea unui beton scade cu timpul, datorită fenomenului de autocompacizare a acestuia, care e cauzată, în principal, de colmatarea porilor de către materialul fin din apa de preparare (de ex. argila fină în suspensie), de bulele de aer din apă (cari obturează canalele capilare), de bioxidul de carbon din apă (care produce colmatarea hidroxidului de calciu din faza cristalină a formafiunilor hidratate), cum Ş» de umflarea gelurilor din faza hidratată a pietrei de ciment (cînd betonul e păstrat în mediu umed). 1. ~a pămîntului. Geof.: Totalitatea operaţiilor cari se efectuează în scopul micşorării coeficientului de fi 11rafie (permeabilitate) al unui pămînt. Se deosebesc: impermeabilizarea în masă a pămîntului şi crearea unor elemente impermeabile îri corpul lucrării de pămînt respective, pentru a împiedica pătrunderea apei în interiorul acesteia sau de a o străbate. Impermeabilizarea în masă se realizeeză de obicei prin aplicarea procedeelor de consolidare (v. Consolidarea pemîn- turilor) dintre cari, în astfel de cazuri, sînt de preferat cele prin cari se introduc în pămînt substanfe cari pot să producă atît întărirea, cît şi reducerea permeabilităfii materialului: ciment, silicat de sodiu, bitum, etc. Pentru o impermeabi-(izare temporară (de ex. în cazul executării unor fundafii sau a unor construcfii subterane sub nivelul hidrostatic) se poate aplica procedeul înghefării (v. înghefarea pămîntului). După forma şi funcfiunea lor, elementele impermeabile cari se prevăd în interiorul sau pe lîngă construcfiile ori masivele de pămînt sînt: straturi sau căptuşeli orizontale ori înclinate, utilizate la protecţia taluzelor sau la prevenirea pierderilor de apă din canale, basine de acumulare, etc.; pinteni la baza barajelor, pentru oprirea infiltraţiilor de apă din bieful amonte; nuclee sau sîmburi impermeabili, penfru etanşarea barajelor şi a digurilor de materiale permeabile (nisip, pietriş, anrocamente); etc. Elementele impermeabile se execută din: argilă, mortare argiloase, bitum, mixturi asfaltice, pămînt silicatizat, etc. (în ultimul timp şi din mase plastice), prin injecţii, foraje alăturate, etc. 2. ~a pielii. Ind. piei: Operafie prin care se asigură pieilor pentru fefe de încălţăminte şi pieilor pentru haine o rezistenfă mai mare sau totală la trecerea apei. Ea e determinată de structura fesutului dermic, de operafiile preliminare făbăcirii, de felul tăbăcirii şi al ungerii, de impregnarea cu diverse substanfe şi grăsimi (v. Impregnarea pielii) şi de felul vopselelor şi al apreturilor aplicate pe fafa pielii. Operaţiile mecanice de îndesare a ţesutului dermic, ca vălţuirea tălpii sau lustruirea şi călcarea pieilor pentru fete, dau numai o impermeabilizare aparentă a pielii, care se pierde după ce aceasta a fost udată prin purtare în mediu umed. Ungerea pielii cu grăsimi nesulfatate îi măreşte impermeabilitatea, în timp ce folosirea uleiurilor sulfatate are o influenţă contrară. 3. ~a textilelor. Ind. texf.: Operaţia de finisare a unor ţesături pentru a le face rezistente la pătrunderea lichidelor prin porii lor. Prin impermeabilizare se obţine închiderea tuturor porilor ţesăturii, şi aceasta devine impermeabilă nu numai la apă, dar şi la aer. Impermeabilizarea se obţine prin cauciucarea ţesăturilor sau prin aplicarea, pe suprafaţa acestora, a unei pelicule continue de uleiuri sicative, de ceruri naturale, grăsimi, răşini sintetice, bitum. Impermeabilizarea ţesăturii depinde nu numai de procedeul prelucrării cu substanţe speciale hidrofobe, dar de însăşi structura şi calitatea ţesăturii. Cu cît ţesătura e mai deasă, cu atît ea lasă să treacă mai puţină apă. La impermeabilizarea prin cauciucare (v. Cauciucare) se folosesc emulsii de latex natural sau sintetic, ori solufii de cauciuc natural sau sintetic, cari se aplică la foulard, sau paste de cauciuc, cari se aplică la maşini cu racletă. Maşinile de cauciucat impermeabilizează fesătura cu emulsie de cauciuc, pe una sau pe ambele părfi (v. Cauciucat, maşină de ~). Impermeabilizarea cu uleiuri sicative se face prin aplicarea pe fesătură a uleiului de in într-un strat subfire, care în prezenfa aerului se oxidează şi se polimerizează, formînd o peliculă elastică şi insolubilă de linozină. Impermeabilizarea cu răşini sintetice consistă în obfinerea unor filme impermeabile pe ţesătură, din următoarele răşini: poliisobutilenă (opanol), polietilenă, poiimetil-metacrilat, poli-butil-metacrilat, răşini alchidice oxidabile, răşini ureoform-aldehidice modificate. Impermeabilizarea cu bitum se foloseşte pentru obfinerea pînzelor de nave şi consistă în aplicarea, Ia foulard, a unui amestec de bitum, parafină, vaselină, clei şi săpun. Impiegat de mişcare 188 Impregnarea textilelor 1. impiegat de mişcare, pl. impiegaţi de mişcare. C. f.: Funcţionar cu pregătire specială, însărcinat cu primirea, manevra şi expedierea trenurilor într-o stafie de cale ferată. 2. implicită, funcţiune Maf. V. Funcfiune implicită. 3. Implozie. Tehn., Elf., Tele.: Fenomen opus exploziei, care consistă în pătrunderea aerului în incintele cu vid înaintat, Ia distrugerea perefilor acestora. în televiziune, implozia se poate produce Ia tuburile cine-scop, datorită crăpăturilor cari apar în peretele tubului, ca urmare a unor şocuri mecanice, datorită tensiunilor interne din sticlă în urma turnării, datorită încălzirii exagerate a sticlei (de ex. prin pierderi în dielectrici), etc. Fenomenul de implozie poate provoca accidente tot atît de grave ca şi explozia şi, din acest motiv, se iau măsuri speciale de pro-teefie (de ex. în fafa ecranului televizoarelor se dispune totdeauna opbcă de'sticlă incasabilă; tuburile cinescop sînt înlocuite de operatori echipafi cu măşti speciale de proteefie; etc.). 4. ImpSuvium. Arh.: Basin aşezat în mijlocul atriumului locuinfelor romane, care servea la colectarea apelor de ploaie cari se scurgeau pe versantele deschiderii centrale a atriumului (compluvium), cînd aceasta era amenajată cu versante înclinate spre interior. Uneori, impluviumul constituia şi un element decorativ, fiind completat cu o fîntînă fîşni-toare. V. şî sub Afrium. 5. Imposta, pl. imposte. Arh.: Planul orizontal de ia care începe curbura unui arc sau a unei bolti. în consîrucfiile de piatră de talie, imposta corespunde, în general, ultimei asize orizontale care separă bolfarii paralelepipedici ai zidăriei picioarelor drepte de cei în formă de pană ai arcului sau ai bolfii. De obicei, imposta e o placă ieşită în afară (v. fig.), şi dispusă sub somiera (v.) arcului sau a bolfii (asemăeîndu-se cu abaca), care susfine naşterea arcului şi a arhivoltei sale. Importanfa şi forma impostelor variază după caracterul edificiului şi după ordinul căruia îi aparţine: uneori e un simplu bandou, alteori e o cornişă simplă; adeseori e o cornişă bogat mulurată şi ornamentată. Imposta e un element constructiv specific roman, dar se găseşte şi în stilul romanic sau în alte stiluri, cu unele modificări. între diferitele aspecte pe cari le-au căpătat impostele arcelor şi, în special ale bolfilor, un tip special şi caracteristic îl constituie un fel de mic piedestal, pe care reazemă bolfile încrucişate vecine ale porticurilor, loggiilor şi galeriilor, la cari, prin forma şi pozifia bolfilor, rezemarea lor se concentrează în porfiuni mici de zidărie. în acest caz, s-a dezvoltat forma de imposta alcătuită dintr-un mic capitel ieşit singur pe o mică porfiune din zid şi susfinut de o consolă. Deşi funefiunea impostei a ajuns să fie în primul rînd decorativă, probabil că la început a avut rolul de a susfine schela necesară la construirea arcului sau a bolfii de deasupra, pentru a nu fi necesară prelungirea ei pînă Ia nivelul terenului. e. Impreciziune, principiul de F/z. V. Principiul de imoreciziune. 7. Impreg. Ind. lemn.: Lemn stratificat (v.), de obicei cu densificare medie (y S 1,0 g/cm3), impregnat cu răşini feno-lice în proporfie de peste 20% din masa materialului. Se utilizează ca material dielectric şi antifriefiune în echipamentul trenurilor electrice, al navelor şi al îmbarcafiunilor uşoare, şi ca material pentru piese de rezistenfă, panouri de proteefie şi ambalaje speciale. 8. Impregnare. Tehn.: Fenomenul de pătrundere a unei substanfe lichide înir-un material poros, sub aefiunea unor forfe exterioare. Impregnarea poate fi naturală, dacă substanţa pătrunde în porii materialului datorită forfelor exte- T Rezemarea ungare pe un masfv de zidărie. 1) arc; 2) masiv de zidărie; 3) Imposta. ^rioare cari se exercită incidental în natură (de ex. imbibarea unei roci cu hidrocarburi), sau artificială, dacă se efectuează intenfionat, pentru a da materialului anumite proprietăfi (de ex.: incombustibilitate, imputrescibilitate, impermeabilitate, etc.). 9. ~a lemnului. Ind. lemn.: Operafia de impregnare a pieselor de lemn, pentru a mări rezistenfă acestuia la aefiunea bacteriilor putrefîante, pentru a-1 face incombustibil, etc. Prin impregnare se măreşte pînă la de şase ori durata de folosire a lemnului; această durată depinde de esenfa lemnului tratat, de natura impregnanfului şi de procedeul folosit la impregnare- Lemnul impregnat devine mai greu, e mai pufin flexibil şi se prelucrează mai greu. Impregnarea se poate efectua prin imersiune în baie de impregnant, prin tratare cu impregnant în autoclave, prin injectare, prin vopsire repetată, sau prin impregnare locală, folosind cartuşe cu impregnant. V. şî sub Protecţia lemnului. 10. ~a pielii. Ind. piei.: Incorporarea, în spafiile inter-fibrilare ale fesutului dermic* a unor substanfe, de obicei lipsite de afinitate chimică fafă de piele, pentru a-i asigura anumite proprietăfi ca: impermeabilitate la apă şi la aer, rezistenfă mai mare la uzură, caracter antiderapant, rigiditate, etc. Afară de procedeele folosite la brenoire (v.) şi retăbă-cire (v.), impregnarea se execută, în mod obişnuit, prin cufundarea pielii în materialul sau în amestecul de impregnare fluidificat prin încălzire sau disolvat în solvenfi organici. O impregnare mai superficială se poate realiza aplicînd materialul topit sau disolvat pe suprafafa pielii. Materialele folosite pentru impregnare sînt: uleiul de in fiert şi suflat; grăsimile animale şi vegetale, naturale, hidrogenate, sau oxidate; cerurile sub toate formele, de la uleiul lichid de sper-maceti pînă la cele solide, ca cerezina, ozocheritul, ceara montană şi ceara de carnauba; diverse substanfe minerale ca parafina, bitumurile, gudroanele, asfalturile, smoala; răşinile naturale (colofoniu, copal, etc.) şi sintetice ca cele ureo-sau fenol-formaldehidice, vinilice, etc.; săpunurile metalice insolubile, în special cele de aluminiu; uleiurile siliconice; cauciucurile naturale şi sintetice şi derivafi ai lor, ca clor-cauciucul; celuloza sub formă de nitroceluloză şi acetil-celuloză; sulful elementar. u. ~a textilelor. Ind. text.: Operafie de finisare a unui material textil pentru a-i da anumite calităţi speciale, ca: impermeabilitate, neşifonabilitate, rezistenfă la mucegăire, rezistenfă la şifonare, proprietăfi ignifuge, etc. Foarte frecventă e operafia de impregnare a unui material textil cu o soluţie diluată de cauciuc, care se obfine prin disolvarea cauciucului într-un disolvant în proporţia de 1:6**’ 1:8. Impregnarea materialelor textile se face cu maşina de gumat şi se obfin, fie produse semifabricate, cari urmează să fie cauciucate (v. şî Impermeabilizarea textilelor), fie produse finite, adică fesăturiie pot fi utilizate ca atare în diferite scopuri, în special pentru haine de ploaie, foi de cort, muşamale, piei artificiale, etc. Maşina de impregnat cu cauciuc şi cu plută, sau cu alte ingrediente, pulverizează pluta sau ingredientele pe suprafafa fesăturii care a fost îmbibată cu emulsie sau cu solufie de cauciuc, pentru a efectua o im-permeabilizare rezistentă la căldură. Această maşină (v. fig.) cuprinde: un batiu şi dispozitive de antrenare; o bandă de transport 1, de pînză de nave, care duce ţesătura 2 sub o Maşina de impregnat cu cauciuc şi cu plută. Imp regnol 189 imprimarea fexfilelor stropitoare 3, prin care se împrăştie soluţia (emulsia) de cauciuc; un cilindru perietor 4, care uniformizează stratul de emulsie; o cameră 5, în care se găseşte (deasupra) un pulverizator 6, care împroaşcă praful de plută printr-un ajustaj cu multe orificii 7; un compresor 8, care comprimă aerul necesar pulverizării; un rezervor 9 de aer comprimat, şi două conducte 10 şi 11, de legătură între rezervor şi pulverizator; un cilindru perietor 12, care uniformizează stratul de plută; trei cilindre conducătoare 13; o cameră de uscare cu aer cald 14, în care ţesătura circulă în falduri suspendate, conduse de o serie de role 15, înşirate în planul superior, şi de altă serie de role 16, situate în planul inferior. Impregnarea ţesăturilor de in se obţine prin formarea pe fibră a unor precipitate insolubile şi nelavabile cu apă, fără ca fibra să participe la aceste reacţii; de exemplu, tratarea fibrei cu o soluţie de săpun şi impregnarea ei ulterioară cu săruri de aluminiu. Se obţine astfel pe ţesătură o sare insolubilă de aluminiu, prin precipitarea oxidului de aluminiu. Impregnarea ţesăturilor de in cu solufii ie sărurilor de aluminiu se poate face prin jiggere, dar e mai economică pe foulard-e cu trei valţuri şl cu o cadă cu capacitatea de cel puţin 200 I. Viteza ţesăturii pe foulard e de 6—15 m/min, pentru impregnarea ţesăturilor de prelată sau de cort, şi de 25 m/min, pentru ţesăturile mai uşoare (pentru haine de protecţie, încălţăminte). în locul foulard-ului, impregnarea se poate face şi pe aparate cu acţiune continuă, cu 6—8 căzi. Calitatea impregnării depinde de calitatea şi de structura ţesăturii, cum şi de calitatea firelor. Cu cît firele sînt mai regulate, cu atît ţesătura e mai uniformă şi cu atît impregnarea e de calitate mai bună. Prezenţa unor defecte de ţesut (fire lipsă în urzeală sau in bătătură, noduri, etc.) înfluenţează negativ calitatea impregnării. î. Impregnol. Chim., Ind. texf.: Produs obţinut prin emul-sionarea parafinei cu clei de oase şi săpun de colofoniu, cu adaus de săruri de aluminiu (formiat sau acetat), — întrebuinţat la impregnarea textilelor, pentru impermeabilizarea lor. Impregnolul e un produs alb plastic, rezistent la îngheţ, la căldură şi la descărcări electrice. E solubil în apă caldă şi dă emulsii. Soluţia se poate dilua şi cu apă rece. Pătrunde uşor în masa fibrei. Are aspect de emulsie omogenă de culoare albă sau slab gălbuie. Conţinutul în apă maximum 70%; pH-u\ 5,4-6,4. Stabilitatea la apă cu duritatea de 35 mg CaO/l e de minimum 8 ore, iar la cald, pînă la minimum 70°. Capacitatea hidrofugă e de minimum 24 de ore. Impregnolul se depozitează în locuri ferite de căldură şi de îngheţ. 2. Impresie stereoscopică: Sensaţia vizuală de spaţial, pe care o are un observator care examinează o stereogramă cu ajutorul stereoscopului, cînd vede un film în relief sau cînd examinează o imagine reprodusă după metoda anaglifelor, cu ajutorul ochelarilor coloraţi (în două culori complementare). 3. Impresiune, pî. impresiuni. 1. Poligr.: Copia unei figuri, realizată pe o suprafaţă plană, prin tipărire. 4. Impresiune. 2. Metf. V. sub Imprimare 1. 5. Imprimare. 1. Tehn.: Operaţie de transpunere, oe suprafafa unui obiect, a unor semne (inscripţii, gradaţii, desene în relief, etc.), prin deformarea plastică a stratului superficial al obiectului (de ex.: poansonarea unor cifre şi semne sau a unor mărci de control pe piese; imprimarea zimţilor Ia mole-tare, adică randalinarea, cu ajutorul unei role zimţate; matri-farea unor fefe cave reliefate; imprimarea de gradafii pe piese plane cilindrice, conice, etc., cu ajutorul unei role; filetarea prin imprimare la rece; etc.). Unealta poate fi constituită dintr-un poanson, o placă, o rolă, etc., care poartă negativul în relief al semnelor de reprodus. Rezultatul imprimării e numit, în general, impresiune sau amprenta. 6. Imprimare. 2. Poligr.: Sin. Tipărire (v.). 7. Imprimarea sunetelor. Telc., Fiz.: Sin. înregistrarea sunetelor (v.). s. Imprimarea textilelor. Ind. texf.: Operafie de finisare a fesăturilor, uneori şi a tricotajelor şi, foarte rar, a firelor în urzeală, care consistă în localizarea proceselor de vopsire sau de decolorare în condifii speciale, baia de vopsire sau de decolorare fiind înlocuită cu pasta de imprimare, care, datorită aglutinantului pe care-l confine, rămîne numai în limitele desenului gravurii. Pasta de imprimare se obfine sub forma de sisteme coloi-dale din substanfe aglutinante (v. Aglutinant) şi confine, afară de aglutinanfi şi apă, cari sînt componenfii cei mai importanfi, şî coloranfi şi diferite chimicale (fixatori, oxidanfi, reducători, decoloranfi, mordanfi, etc.), în funcfiune de procedeul de imprimare folosit. Deoarece aplicarea pastelor de imprimare pe fesătura nu se poate realiza decîl la temperatura obişnuită, penfru a se realiza temperatura de fixare necesară colorantului pe fesătura, în majoritatea cazurilor (cu excepfia coloranfilor monoazoici insolubili formafi pe fibră) e necesară o aburire (numită şi vaporizare) care reproduce condifiile băii de vopsire în ce priveşte umiditatea şi temperatura. Procesul tehnologic al imprimării textile se încheie cu îndepărtarea aglutinantului din pasta de imprimat, ceea ce se realizează printr-o spălare repetată. Există frei procedee de imprimare, şi anume: imprimarea directă, imprimarea prin rezervare şi imprimarea prin corodare. Imprimarea directă realizează vopsirea locală prin aplicarea de paste de imprimat colorante pe fesătura albită, în cele mai multe cazuri, trecerea colorantului din pasta de imprimat în fibră necesită aburirea ţesăturii imprimate. în cazul folosirii coloranfilor de cadă, se realizează prin această aburire şi procesul de reducere a colorantului, respectiv de obfinere a formei cu afinitate pentru fibră. Imprimarea cu pigmenţi e o variantă deosebită a imprimării directe şi consistă, în principiu, în aplicarea unui pigment împreună cu un liant care îl fixează pe fesătură. Se suprimă astfel afinitatea colorant-fibră şi se obfin suprafefe imprimate mai uniform. Totodată se poate obfine o gamă largă de culori, cum şi semitonuri prin matisări locale. Tot prin imprimarea cu pigmenfi se obfine şi efectul de „alb mat". Prin liantul bine ales se poate asigura o stabilitate mare a pigmentului pe fibră. Dezavantajul principal e cel legat de tuşeul fesăturii în locurile imprimate, care devine mai aspru. Ca lianfi penfru fixarea pigmenfiîor se folosesc: albumină, gelatină, cazeină, eteri celulozici solubili în alcalii, esteri celulozici în solvenfi organici şi solufii de cauciuc. Imprimarea prin rezervare se bazează pe următorul principiu: se imprimă pe fesătura albită o pastă care conţine substanţe cari, în procesul vopsirii ulterioare, împiedică fixarea colorantului din baia de vopsire pe porfiunile de ţesătură imprimată. Locurile imprimate rămîn astfel albe sau colorate, dacă pasta imprimată conţine şi coloranţi cari se pot fixa fără a fi împiedicaţi de substanţele de rezervare. Pastele de imprimat prin rezervare pot confine agenfi de rezervare (numiţi „rezerve") de natură mecanică (ceară, parafină, răşini naturale, stearină, pigmenţi), folosiţi mai rar, şi rezerve de natură chimică, cari adeseori sînt însofite în acfiunea lor şi de o rezervare mecanică, datorită compuşilor insolubili formafi. Ca rezerve chimice se pot cita săruri ca: sulfafi, cloruri de zinc sau mangan, substanfe uşor oxidante ca: nitrobenzen-sulfonat de sodiu (Ludigol), dinitrobenzen, acid picric, dinitronaftalină, etc. Imprimarea textilelor1 190 imprimarea textilelor De obicei, în rezervare se combină cele două feluri de substanfe indicate mai sus. Există refete adecvate de paste de imprimat prin rezervare pentru fiecare clasă de colorant (rezervă sub coloranfi de sulf, sub cuvosoli, sub coloranfi monoazoici insolubili, sub negru de anilină, etc.). Imprima rea prin co rod a re consistă în imprimarea fesăturii vopsite în prealabil cu o pastă care confine substanfe cari, în condifiile aburirii, vor distruge colorantul de pe por-fiunile de suprafefe imprimate. Suprafafa imprimată rămîne astfel albă, sau dacă pasta confine şi coloranfi, a căror fixare nu e împiedicată de agenfi de corodare, se obfin corodări colorate. Agenfii de corodare cari se introduc în pastele de imprimat pot fi.* oxidanţi ca hipoclorifi, clorifi, clorafi, cromafi, bicromafi, bromafi, fericianuri, substanfe alcaline, cel mai important procedeu bazîndu-se pe folosirea bicromatului sau a cromatului de potasiu; reducători, ca rongalita, care stă ia baza tehnologiei actuale folosite în imprimeria textilă. Imprimarea textilelor se execută fie manual, cu ajutorul şabloanelor sau al tiparelor, fie cu maşini. Maşinile de imprimare pot fi plane sau rotative, după cum clişeul care imprimă desenul are o suprafafă plană sau îmbracă un cilindru. Maşină de imprimat, plană: Maşină care imprimă desene, cu clişee sau cu şabloane plane. Se deosebesc: maşina de imprimat calcografic, prin clişee sau şabloane cu desene în adîncime, şi maşina de imprimat pantografic, prin clişee cu desene în relief. Maşina de imprimat calcografic face desene mai exacte, dar cilindrele ei gravate sînt mai costisitoare decît cilindrele pentru imprimai pantografic. Maşina plană de imprimat calcografic, cu clişee, cuprinde (v. fig. /): o masă 1; un clişeu gravat cu desenul în adîncime 2, peste care se aşterne pasta de colorant; un radu 3, care rade excesul de pastă; un rezervor 4, în care raclul aduce excesul de pastă; un cilindru de presare 5. Ţesătura se aşază deasupra clişeului încărcat cu pastă de colorantşi raclat, iar cilindrul 5apasă pe fesătura, producînd o aderenţă suficientă între cilindru şi fesătură. Pasta din golurile clişeului vopseşte fesătura în punctele de contact. Maşina plană de imprimat calcografic, cu şabloane, imprimă desenele cu ajutorul unor site (şabloane) cari se aşază pe suprafafa fesăturii. Apoi se unge sita cu pastă de colorant, şi fesătura ajunge în contact cu pasta numai în dreptul orificiilor sitei (ansamblul preparafiilor în sită constituie desenul de imprimat). Maşina plana de imprimat pantografic, cu modele de mînă, se foloseşte pentru imprimarea desenelor foarte complicate şi pentru imprimarea pe fesăfuri prea înguste sau prea late (panglici de mătase, tricoturi, etc.). Maşina de acest tip cuprinde (v. fig. II): un suport pe care se aşază sulul de fesătură î; o masă de imprimat 2 pe care fesătura cir- „ M |n< |anJ de ,mprimat cula cu .nferrmtenta; o serie de pa„,ografic, cu modele de mînS. role 3, cari fin fesatura in falduri suspendate, pentru uscare, fără ca ele să ajungă în contact cu suprafafa imprimată a fesăturii. Peste fesătura care se întinde pe masa de imprimat se aşază clişeul (cu desen în relief), care a fost uns în prealabil cu pastă de colorant, prin presare pe o pîslă îmbibată (ca o stampilă pe o tuşiera). /. Maşină plană de imprimat calcografic. Se apasă clişeul cu mîna, peste fesătură, şi se bate uşor cu un ciocan de lemn. — Pe fesătură se imprimă desenul corespunzător punctelor din relieful clişeului. Maşină de imprimat, rotativa: Maşina care imprimă desene cu unu sau cu mai multe cilindre gravate, cîte un cilindru penfru fiecare culoare (de ex. o maşină cu opt cilindre poate imprima numai opt culori). Se deosebesc maşini de imprimat calcografic şi maşini de imprimat pantografic. Maş/'na rotativă de imprimat calcografic (v. fig. III) imprimă desenele cu ajutorul cilindrului gravat 3, alimentat cu pastă colorantă de cilindrul rotitor 2, semiimersat în basinul cu pastă de colorant 1; un radu 4 rade excesul de colorant, iar un cilindru rotitor 5 aduce fesătura în contact cu cilindrul gravat. pantografic. Maşina rotativă de imprimat pantografic, cu un cilindru (v. fig. /V), cuprinde: un basin 1, de cupru sau de lemn, cu pastă de colorant; un cilindru 2 semiimersat, rotativ, care scoate pasta din basin (prin adeziune); o bandă fără fine 3, condusă de rolele 4, care ia colorantul de pe suprafaţa cilindrului semiimersat; un radu 5, care uniformizează stratul de pastă şi elimină excesul; un cilindru gravat 6, cu desenul în relief, care ia colorantul de pe banda 3 şi îl depune pe ţesătura adusă de cilindrul 7. în general, maşinile de imprimat cu un cilindru (v. fig. V), care imprimă numai o culoare, sînt echipate şi cu mecanism© cari conduc două pînze de protecţie, una de pîslă (numită avant-piesă) şi alta de cauciuc, care formează o saltea elastică sub ţesătura de imprimat; maşina e echipată, de asemenea, cu role de conducere a avant-piesei, cu cilindre conducătoare ale pînzei de cauciuc, şi cu suport pentru sulul de ţesătură. Ţesătura de imprimat se desfăşoară de pe sulul 9, înaintează întinsă şi condusă de rolele 6, iar pe cilindrul conducător 8 se suprapun cele două pînze de proteefie; ansamblu format ajunge la cilindrul gravat 4, care imprimă desenul pe fesătură, şi apoi fesătura se separă de pînzele de proteefie, şi trece la vaporizat şi la uscat. Maşina de imprimat cu opt culori (v. fig. V/) cuprinde: un batiu 1 şi o tobă comună 2, penfru aducerea fesăturii în contact cu cele opt cilindre gravate 3, fiecare cilindru avînd basine individuale 4, cu paste de coloranfi diferifi şi cu cilindre de semiimersiune 5. Maşina e echipată cu cîte un basin pentru fiecare cilindru gravat, V. Maşină de imprimat rotativă, cu un cilindru. /) batiu; 2) basin cu pastă de colorant; 3) cilindru semiimersat; 4) cilindru gravat; 5) cilindru conducător al ţesăturii de Imprimat; 6) role conducătoare ale ţesăturii de imprimat; 7) role conducătoare ale avant-pie-sei; S) cilindre conducătoare ale pîn-zei de cauciuc; 9) sul de alimentare. Imprimat, maşină de ~ 191 Improprii, elemente ^ acesta fiind alimentat de un cilindru 5, semiimersat în pasta colorantă din basinul respectiv. Ţesătura se desfăşoară de pe sulul 6, apoi se uneşte 7 cu cele două pînze de proteefie (avant-piesa 7 şi pînza de cauciuc 8), pe supra-fafa cilindrului conducător 9 şi, după ce i se imprimă, succesiv, desenele, de către cele opt cilindre gravate, se separă de pînzele uscătoare şi intră în camera de uscare. Maşina de imprimat cu patru cilindre (v. fig. VII) are o cameră de uscare, care permite uscarea atît tectoare. Din V/. Maşină de Imprimat cu opt cilindre (opt culori). a fesăturii, cît şi a celor două pînze pro-sulul de alimentare 1, după ce trece prin dispozitivul de imprimat cu patru cilindre 2, fesăfura 3 e condusă de role şi e adusă în camera de uscare n 4 n J cu aer cald (mansardă), 8; după ce parcurge un drum lung în camera de uscare, trece în camera de răcire 9 şi, la ieşire, e depusă în falduri de un mecanism oscilant 10. Avant-piesa 4 şi pînza de cauciuc 5 se separă de fesă-tură, după imprimarea acesteia, şi circulă separat în cîte o camera de uscare; astfel, avant-piesa se usucă pînza de cauciuc, în camera 6. Maşina rotativă de imprimat fesăturile de fibre artificiale e echipată cu camere de uscare în cari fibrele parcurg un circuit redus, astfel îneît nu sînt supuse la solicitări mari de întindere (ca în mansardă). Ea cuprinde o maşină propriu-zisă de imprimat I şi trei compartimente de uscare 2, cu compensatoare de viteză. Ţesătura 3 e trasă pe o rampă 4, e imprimată şi uscată, circu-lînd cu întindere redusa; apoi se întoarce pe deasupra maşinii de uscat, spre capul de alimentare, pentru a fi depusă, în falduri, pe rampa 4. Maşina de imprimat rotativă, pentru una sau mai multe culori, care imprimă desene identice pe ambele fefe ale fesăturii, astfel îneît liniile şi culorile de pe fefele opuse să fie perfect suprapuse, se numeşte maşină de imprimat Duplex. î. Imprimat, maşină de Poligr. V. Tipărit, maşină de 2» Imprimate. 1. Poligr.: Clasă de documente scrise (cărfi, broşuri, etc.) sau de artă grafică (gravuri, afişe, etc.) VIL Maşină de imprimat cu patru cilindre şl cu dispozitive de uscare. în camera 7, iar A/TI 4 3 -e £ j S | fvf f ţpjl i 'ff, VIII. Maşină de imprimat ţesături de fibre artificiale. obfinute prin tipărire, spre deosebire de cele manuscrise. Sin. Tipărituri. 3. Imprimate. 2. Gen..* Colecfii de bibliotecă formate numai din tipărituri şi organizate, după natura lor, într-un fond şi în cataloage separate. Sin. Fond de imprimate. 4. Imprimate, sing. imprimat. 3. Gen.: Formulare tip şi publicafii cu caracter administrativ (adrese, registre, instruc-fiuni, etc.), folosite în institufii şi în întreprinderi. 5. Imprimate, circuite Te/c. V. Circuite, montaj cu ~ imprimate. 6. Imprimerie, pl. imprimerii. 1. Poligr.: Sin. Tipografie (v.). 7. Imprimerie. 2. Ind. text.: Secfie a industriei textile, în care se execută imprimarea fesaiurilor (v. Imprimarea textilelor). 8. Imprimeuri, sing. imprimeu. Ind. text.: Jesături sau tricoturi de mătase, de bumbac, lînă, etc., imprimate cu diferite modele în una sau în mai multe culori, cari sînt folosite la confecfionarea de îmbrăcăminte uşoară de vară (rochii, bluze), draperii, tapiserii, etc. 9. improprii, elemente Geom..* Elemente şi figuri geometrice, cari se introduc în studiul unor figuri geometrice pentru o mai bună sistematizare. Pozifia unui punct M ai unei drepte d e determinată dacă se cunoaşte valoarea ra-portului vectorilor AiM, Â2~M\ x={Ai, A2, M) = (1) A^M ' A\ şi Ai fiind două puncte date ale dreptei. Există o corespondentă biunivocă între punctele dreptei şi numerele reale*, cu excepfia valorii *=+1, căreia nu-i corespunde nici un punct la distanfă finită pe dreaptă. Pentru a stabili o corespondentă biunivocă fără excepfii între punctele dreptei şi numerele reale, prin convenfie se adaugă punctelor dreptei d un punct unic care corespunde valorii x= -f-1 şi care se numeşte punct impropriu sau punctul de la infinit al dreptei. Ultima numire e justificată deoarece în cazul în care punctul M se depărtează pe d de ambele puncte fixe Alt A2l valoarea lui x variază tinzînd către valoarea critică +1, cum rezultă din relafiile: *=1 + A\ A2 Â^M ' 1 + A2A\ echivalente cu (1). Prin adăugarea acestui punct, dreapta devine un confi-nuum închis. împuis 192 impuls electromagnetic într-un plan care e raportat la un reper cartesian, muifimea punctelor improprii aie tuturor dreptelor planului formează o varietate care, în coordonate omogene, e reprezentată de o ecuafie de gradul întîi. Prin convenţie, această varietate se numeşte dreapia improprie sau dreapta de la infinit a planului. O familie de drepte paralele cu o dreaptă dată d din plan se prezintă ca un fascicul de drepte cari au în comun punctul de la infinit al dreptei d. Prin adăugarea dreptei de la infinit, un plan devine o varietate închisă. — în mod analog, raportînd spafiul la un reper cartesian şi la coordonate omogene, muifimea punctelor improprii şi a dreptelor improprii ale dreptelor şi planelor din spafiu formează o varietate reprezentată de o ecuafie de gradul întîi şi care se numeşte planul impropriu sau planul de la infinit al spaţiului. Muifimea dreptelor paralele cu o dreaptă d din spafiu se prezintă ca un snop de drepte avînd centrul în punctul impropriu al dreptei, iar muifimea planelor paralele cu un plan jt se prezintă ca un fascicul de plane avînd ca axă dreapta improprie a planului jt. Spafiul obişnuit devine o varietate închisă prin adăugarea planului impropriu. Dreptele, planele şi spafiul, închise prin adăugarea elementelor improprii respective, sînt spaţii proiective cu una, două, trei dimensiuni. 1. Impuls, pl. impulsuri. Fiz.: Mărime vectorială conservativă, funcţiune de starea sistemelor fizice, ale cărei forme particulare principale sînt impulsul mecanic (v.) şi impulsul electromagnetic (v.). 2. ^ electromagnetic. Fiz., Elf.: Mărime vectorială funcţiune de starea cîmpului electromagnetic, adică depinzînd numai de mărimile de stare ale acestuia, definită în raport cu un referenţial inerţial, şi care, adunată cu impulsul celorlalte sisteme fizice în prezenţă, dă o sumă care se conservă, dacă ansamblul format din toate aceste sisteme fizice în interacţiune e izolat. Dacă singurul sistem fizic cu care coexistă cîmpul electromagnetic consistă în corpuri, cari sînt susceptibile de a avea numai impuls mecanic, impulsul electromagnetic se defineşte astfel, încît suma dintre el şi impulsul mecanic al corpurilor să fie o mărime conservativă. Pentru sisteme fizice neizo'ate, conform teoremei de conservare a impulsului, viteza de variaţie a impulsului total al sistemului e egală cu fluxul de impuls transmis prin suprafaţa care mărgineşte sistemul considerat. în particular, dacă sistemul e constituit numai din corpuri şi din cîmp electromagnetic, viteza de variaţie a impulsului total al sistemului (suma impulsului mecanic p şi a celui electromagnetic peim) e egală cu fluxul de impuls (viteza de transmisiune a impulsului, v. sub Flux 2) prin suprafaţa frontieră £ (fixă) a sistemului: A-d t ifp+peim) = -»‘f(L4 n Tc cIA, sitatea de volum a impulsului corpurilor (în expresie nerelati-vistă), f g dv — p, iar (a; b)e tensorul diadă definit de vectorii a şi b, cu componentele (a; ^)jk~a^k ' în acord cu concepţia de cîmp, se consideră o densitate de impuls electromagnetic g, funcţiune de starea locală a cîmpului, astfel încît j*^ Z^v~Peim- Deoarece, conform teoremei impulsului mecanic, Ip /dtH în care / e densitatea de volum a forţei electromagnetice (v.), rezultă din teorema de conservare a impulsului relaţia: J„ 7d«=-§s»'f(L4-^r gdv, L £ care constituie teorema impulsului electromagnetic. — Daca se defineşte drept densitate de moment a impulsului electromagnetic, în raport cu un punct dat, produsul r X g, în care r reprezintă raza vectoare a punctului în care se consideră g, faţă de punctul dat, se poate defini un moment al impulsului electromagnetic, Mdm\ M dm=lr '■Xgdt; . £ Dacă M e momentul impulsului mecanic (momentul cinetic) al corpurilor, conform teoremei conservării ~ momentului impulsului, viteza de variaţie a momentului impulsului total al sistemului e egală cu fluxul momentului de impuls prin frontiera £ (fixă), care mărgineşte sistemul: d(Â7+ Melm) -----d~t----= ~^Jrn În particular, dacă din exterior nu se transmite flux al momentului de impuls electromagnetic, rezultă că orice variaţie a momentului impulsului mecanic e însoţită de o variaţie corespunzătoare a momentului impulsului electromagnetic, astfel încît suma lor să fie constantă. Deoarece, conform teoremei momentului impulsului mecanic (a momentului cinetic M), în ipoteza că asupra corpului nu se exercită cupluri cu densitate de volum, jv rx]dv-^z(rXnfc)dA = d£-, în care F_e tensorul densitate de flux a impulsului electromagnetic, Tc e tensorul densitate de flux a impulsului corpurilor, n e normala exterioară la suprafaţa frontieră £ a sistemului. În cazul în care fluxul de impuls transmis spre exterior e nul, rezultă că orice variaţie a impulsului mecanic e însoţită de o variaţie corespunzătoare a impulsului electromagnetic, astfej_încît suma lor să fie constantă. în tensorul Tc sînt incluse atît tensiunile „mecanice" cu semn schimbat cît şi densitatea fluxului de impuls schimbat de sistem, datorită deplasării corpurilor prin suprafaţa-frontieră, _ rc = -r+(Ti>; v)=-T+(gc; v) , în care, T e tensorul tensiunilor mecanice, x e densitatea de masa a corpurilor, v e viteza locală de mişcare, g = xv e den- din teorema de conservare a impulsului rezultă: y= r)dA- ~ teorema momentului jp rXgdv, £ impulsului \v rXfd Jj care constituie teorema momentului impulsului electromagnetic. în teoria microscopică clasică a cîmpului electromagnetic, expresia densităţii fluxului de impuls electromagnetic e: ;F=-i2 Cen)-- «M-o Cb • \ 2x 2 %\iq/ în care eşi b sînt intensitatea microscopică a cîmpului electric, respectiv inducţia magnetică microscopică, £o e permitivitatea absolută a vidului, p,0 e permeabilitatea absolută a vidului, iar % e coeficientul de raţionalizare (x = 1, respectiv x = 4 jt, în sisteme Impuls mecanic 193 Impuls mecanic rafionalizate, respectiv nerafionalizate). în acord cu concepfia de cîmp, impulsul electromagnetic se poa^e prezenta sub forma: Pdm=\y Sdv, 2 în care _ g=TT s0{.eXb)= jz X Cq reprezintă densitatea de volum a impulsului electromagnetic microscopic, Jq fiind constanta universală a lui Gauss (diferită de unitate numai în sistemul de unităfi al Iui Gauss, în care e egală cu inversul vitezei de propagare a iuminii în vid 1 \ ... Y0=—), iar s e vectorul Poynting microscopic. co' Conform relaţiei lui De Broglie între impulsul unui foton şi lungimea de undă X asociată există relafia: _ h _ P=TH. în care h e constanta lui Planck, iar u^ e versorul direct iei de propagare. în teoria macroscopică a electromagnetismului (Maxwell-Minkowski) pentru medii lineare fără polari-zafie electrică permanentă şi magnetizajie permanentă, cu permitivitate şi permeabilitate independente de starea locală a mediului, expresia densităfii fluxului de impuls e: - = (Dn) E , (Bn)H , -(ED , BH\ n r=----------H-------— + n[ —— + / ' x x \ 2 x 2 x/ în care E şi D sînt intensitatea cîmpului electric, respectiv inducfia electrică, H şi B sînt intensitatetea cîmpului magnetic, respectiv inducfia magnetică, % e coeficientul de rafionalizare. Expresia densităţii de volum a impulsului electromagnetic macroscopic e: i=-2MĂxă)=^ (Ix«)=4 - X X cz îhcareS e vectorul Poynting (v.) macroscopic, iar ,c = 1/voV8M-e viteza de propagare a undelor electromagnetice în mediul considerat. Pentru vid rezultă: în prezentarea relativistă cuadridimensională a Electro-dinamicii, componentele vectorului densitate de impuls electromagnetic reprezintă componente ale cuadritensorului energie-impuls (v. Tensor energie-impuls). Existenta impulsului electromagnetic a fost pusă în evidentă experimental de P. N. Lebedev (1901), prin măsurarea presiunii luminii. Manifestarea impulsului electromagnetic al razelor y a fost pusă în evidentă şi prin efectul Compton (v.). i. ~ mecanic. Mec.: Mărime de stare fizică a unui sistem de puncte materiale, în raport cu un referenfial inerfial dat, egală cu suma vectorială a produselor dintre masele inerte mi ale punctelor materiale şi vitezele lor vi în raport cu referenţialul inerfial considerat, produse avînd direcfiile şi sensurile vitezelor vii n n P = YiPi = YimiVi< J=1 t=1 unde componentele impulsurilor p.i ale punctelor de mase m% în raport cu axele unui triedru triortogonal Oyxz sînt: d:>c; d zf pv =m—r~, p =m-7-, p =m-r-' rxi d t dt dt xi> Vi, zi ^iînd coordonatele punctelor materiale. Impulsul are dimensiunea [p]=MLT_1 în raport cu mărimile fundamentale masă (M), lungime (L) şi durată (T). Impulsul mecanic p al sistemului de puncte materiale şi momentul cinetic K (v.) al acestuia, în raport cu un punct fix O fafă de referenţialul inerfial considerat, dau torsorul de reducere în O al tuturor impulsurilor punctelor sistemului în mişcare considerat: *(fc) = (p. k). Impulsul mecanic al unui sistem izolat de puncte materiale între cari se exercită numai forfe cari satisfac principiul acfiunii şi reacfiunii e constant, adică se conservă (v. Impulsului, teorema ~ mecanic). Dacă un sistem A de puncte materiale este în interacfiune cu un sistem fizic B, care nu e supus legilor Mecanicii (de ex. cu un cîmp electromagnetic) şi formează, împreună cu acesta, un sistem fizic izolat, impulsul mecanic al sistemului format din A şi B nu se conservă. Acest fapt se poate formula spunînd că, dacă un sistem fizic care nu se supune legilor Mecanicii poate intra în interacfiune cu sistemul mecanic macroscopic pentru care a fost definit impulsul mecanic — şi dacă se poate determina o mărime vectorială care să depindă numai de mărimile de stare ale primului sistem fizic şi care, adunată vectorial cu impulsul mecanic al sistemului mecanic, să aibă proprietatea de a da o sumă care se conservă cînd ansamblul format de toate sistemele în interacfiune e izolat, sistemul care nu se supune legilor Mecanicii macroscopice are un impuls egal cu mărimea vectorială care are proprietatea indicată. în acest fel se defineşte, de exemplu, impulsul cîmpului electromagnetic (v. Impuls electromagnetic), Impulsul mecanic al unui sistem de puncte materiale poate fi exprimat în funcfiune de viteza vG a centrului de greutate G al acestuia. în Mecanica clasică prerelativistă, masele mi ale punctelor materiale fiind considerate constante, iar pozifia lor fiind determinată de vectorii de pozifie respectivi ri în raport cu un anumit punct O al unui referenfial inerfial, centrul de greutate (centrul maselor) G are vectorul de pozifie q în raport cu O: - Sot» u Q Swj * Pozifia lui G e independentă de sistemul de referinţă considerat. Impulsul mecanic al sistemului de puncte materiale e: n p=Ylmiri=MQ = MvG, î= 1 unde M— '^mi e masa totală a sistemului A de puncte materiale, ri =vi e viteza punctului Ai% iar Q = vG e viteza centrului de greutate G. Impulsul mecanic al sistemului de puncte materiale poate fi considerat ca impulsul centrului lui de greutate în care se presupune concentrată întreaga masă a sistemului. în cazul unui solid rigid liber, aflat în mişcare fafă de un triedru fix 7^ (~OiX\yiZi), considerînd un triedru T (Oxyz) Impulsie 194 Impulsie electrica legat solidar cu solidul, viteza v a unei particule materiale a solidului e _ _ _ _ v = vQ -fcoXr, unde vq e viteza de franslafie (viteza lui O), co e vectorul rotaţie (viteza unghiulară instantanee a triedrului mobil), iar r e vectorul de poziţie al particulei considerate în raport cu O. Impulsul total al solidului e P—Mvq+MwXq unde M e masa totală a solidului, iar q e vectorul depoziţie al centrului maselor. în cazul ciocnirii a două corpuri, variaţia impulsului mecanic tofal în intervalul de timp de la ?o ^1 # durează ciocnirea, e egală cu suma percusiunilor (date, şi de legătură): _ _ Pi ~ Po ~ S ^ * unde pi = e impulsul mecanic tofal final, iar po ~ S e impulsul mecanic total iniţial. în cazul mişcării într-un sistem conservativ a sistemelor materiale olonome şi reonome cu n grade de libertate, a căror poziţie în raport cu un sistem de referinţă, la orice moment, e perfect determinată prin cunoaşterea a n coordonate generalizate q\, q% , qn, impulsurile (mecanice) generalizate p\, p2, Pn sînf date de expresiile: QE cL£ ' Pi = -r-=~— (2 = 1, 2,-• •, n), Mi Mi în cari E e energia cinetică a sistemului maferial considerat, iar JL e funcfiunea compusă a lui Lagrange: £=E + V. V (#i» #2. #n) ^'n<^ funcfiunea de forfe generalizate. — în Mecanica clasică relativistă se arată că masele inerte mi ale punctelor materiale depind de masele lor proprii m0. şi de vitezele lor vi în raport cu sistemul de referinţă, fafă de care se determină impulsul mt-~ H t-----# V--s unde c e viteza de propagare a luminii (a undelor electromagnetice) în vid. Cele trei componente ale impulsului Pi~mivi s‘n* componentele spafiale ale unui cuadrivector (v.), a cărui componentă temporală e cîtul energiei W a particulei prin viteza c. Cuadrivecforii impuls-energie ai punctelor materiale sînt de tip temporal, fiindcă fW\2 2_mQ(c2~v2)_ \ - = WqC2> 0. 1------------s- Cuadrivecforul impuls-energie al particulelor cu masa de repaus nulă e un cuadrivecfor de scalar nul, fiindcă pentru W elep=—. Particulele de masă de repaus nul'ă sînt fotonii şi, eventual, neufrinii. Sin. Cantitate de mişcare. 1. Impulsie, pl. impulsii. Gen.; Variafie bruscă, intensă şi de scurtă durată a unei mărimi, între o valoare inifială şi una finală apropiată de prima. Var. (impropriu) Impuls. 2. ~ da crestare. Te/c.: Impulsie electrică folosită în televiziune pentru a asigura continuitatea sincronizării pe orizontală în timpul unei impulsii de sincronizare pe verticală de durata cîforva linii de explorare. V. şî Normă de televiziune. 3. ~ de egalizare. Te/c.: Impulsie electrică folosită în unele norme de televiziune (v.), înainte şi după impulsiile de sincronizare pe verticală, pentru a asigura precizia sincronizării pe verticală în cazul explorării întreţesute, cînd pentru separarea impulsiilor de sincronizare pe verticală la recepfie se foloseşte un circuit integrator. 4. ~ de sincronizare. Te/c.: Impulsie electrică folosită penfru sincronizarea unui semnal periodic sau aproape periodic, în televiziune, impulsiile de sincronizare se folosesc pentru comanda periodică a iniţierii acţiunii generatoarelor de baleiaj pe orizontală, respectiv pe verticală. Se deosebesc impulsie de sincronizare pe orizontală şi impulsie de sincronizare pe verticală, în acord cu aceste două situaţii. V. şî Normă de televiziune. 5. ~ de stingere. Telc.: Impulsie electrică folosită în televiziune pentru anularea intensităţii curentului fasciculului explorator — în timpul drumului de întoarcere pe orizontală, respectiv pe verticală — în aşa fel încît urma acestuia să nu mai fie vizibilă pe ecran. Se deosebesc impulsie de stingere pe orizontală şi impulsie de stingere pe verticală, în acord cu aceste două situaţii. V. şi Normă de televiziune. 6. ~ electrică. Elf., Telc.: Evoluţie a stării unui sistem electromagnetic în care cel puţin una dintre mărimile electrice (tensiune, curent, etc.) se abate brusc şi într-un singur sens de la o valoare constantă, la care poate reveni după un interval de timp comparabil cu durata proceselor transitorii din sistemul considerat. Var. Impuls electric. în cazul unei succesiuni de impulsii, penfru ca acestea să-şi păstreze individualitatea, e necesar ca durata dintre dcuă impulsii succesive să depăşească sensibil durata practica a proceselor transitorii. Forma şi caracteristicile impulsiilor depind de domeniul de utilizare considerat: telecomunicaţiile sau instalaţiile elecfro-energetice. în telecomunicaţii, impulsiile electrice sînt utilizate drept semnale elementare pentru transmisiunea mesajelor (informaţiilor). Dacă se consideră variaţia instantanee a unei mărimi electrice, impulsia respectivă se mai numeşte (impropriu) i m-pulsie de curent continuu; dacă se consideră variaţia amplitudinii unui semnal de înaltă frecvenţă, impulsia se mai numeşte impulsie de înaltă frecvenţă şi, în particular, de radiofrecvenţă). Semnalele electrice sub formă de impulsii se folosesc în telecomunicaţii (incluziv telecomandă, telemăsurare, teie-semnalizare, efc.) pe o scară din ce în ce mai mare, în special odată cu dezvoltarea televiziunii, a automaticii şi a tehnicii frecvenţelor foarte înalte. Producerea, transformarea, transmisiunea şi utilizarea impulsiilor electrice pentru telecomunicaţii fac obiectul tehnicii impulsiilor. Prototipul impulsiei electrice folosite ca semnal elementar în telecomunicaţii e impulsia de tip dreptunghiular, a /. Impufsie electrică, f) impulsie reală; 2) impufsîe cu depăşire; 3) impulsie idealizată (dreptunghiulara); 4) palier; 5) frontul anterior; 6) frontul posterior; A) amplitudinea medie a palierului; A A) căderea palierului; 6A) depăşirea; t) durata im-pufslei; fj) durata de creştere; f2) durata de descreştere. cărei formă reală — condiţionată de procesele transitorii din sistem — e reprezentată înfig. /. Elementele principale ale impulsiei reale sînt: frontul anterior, corespunzător creşterii rapide a semnalului; palierulf în care semnalul păstrează un Impulsie electrică 195 Impulsie electrică nivel aproape constant, uşor scăzător, şi uneori însoţit de o perturbaţle inifială oscilatoare amortisată; frontul posterior, corespunzător descreşterii rapide a semnalului. Forma impulsiei reale se caracterizează prin următorii parametri: Amplitudinea medie a palierului A, amplitudinea maximă a impulsiei Amax, căderea palierului AA, depăşirea (supra-creşterea) 8^4 în cazul existentei componentei oscilatoare perturbatoare, durata impulsiei t egală cu intervalul de timp dintre momentul în care semnalul atinge o fracţiune a din amplitudinea medie a palierului (în frontul anterior) şi momentul în care semnalul atinge din nou această valoare în frontul posterior; durata de creştere t\ egală cu intervalul de timp dintre momentele în cari semnalul trece (în frontul anterior) prin fracţiunile ai şi a2>ai, din amplitudinea medie a palierului; durata de descreştere t2 egală cu intervalul de timp dintre momentele în cari semnalul trece (în frontul posterior) prin fracţiunile a2 şi «i<(X2 din amplitudinea medie a palierului. De obicei se alege: a = 0,5, ai = 0,1 şi a2 = 0,9. Durata impulsiilor folosite în telecomunicaţii şi în telecomenzi variază de la fracţiuni de secundă (de ex. în telegrafia tip Morse) şi milisecunde la microsecunde şi chiar nano-secunde (milimicrosecunde, de ex. în contoarele de particule elementare). Duratele de creştere şi desc eştere au un rol important şi de obicei se caută să fie cît mai mici, fiind limitate inferior de elementele reactive parazite (de obicei capacităfi parazite) şi de rezistentele circuitelor de formare şi amplificare a impulsiilor. Se caută, de asemenea, ca AA să fie minimă, iar componentele oscilatoare cari produc depăşirea să lipsească. V. ş] Electronic, circuit Basculant, circuit Fantastron; Formarea semnalelor nesinusoidale; Bază de timp; Multivibrator. în instalafiile electroenergetice, impulsiile electrice de înaltă tensiune sau de curent intens sînt utilizate pentru încercarea la şoc a materialelor, aparatelor şi maşinilor electrice (v. şî Generator de impulsii). După mărimea a cărei formă de variaţie e prescrisă prin norme, se deosebesc impulsie de tensiune şi impulsie de curent, [j Impulsia de ten- i/-—-£ siune consistă în variafia ® unidirecţională, fără oscilaţii / apreciabile, a tensiunii apli- fu/ cate, care creşte rapid pînă h7| la o valoare maximă şi apoi • • descreşte pînă la zero, în general mai puţin rapid. //. . Determinarea caracteristicilor ten-t Irnpulsia de tensiune poa- siunii sau curentului de impulsie. •e> fi plină sau tăiată. în primul caz, tensiunea de impulsie nu e întreruptă printr-o descărcare disruptivă (v. fig- II); în al doilea caz e întreruptă pnntr-o descărcare disruptivă, care provoacă o cădere bruscă a tensiunii de impulsie pînă la o va-^°a,re Pracfic. nulă. — Tăierea se poate Produce pe frunte (frontul anterior), pe creastă (v. fig. lila) sau pe spatele (frontul posterior) undei de impulsie (v. fig. III b). Caracteristicile cari definesc o tensiune de impulsie sînt: polaritatea, valoarea maximă (sau valoarea maximă convenţională), fruntea con- venţională, durata convenţională a frunţii, durata convenţională ru pînă la semiamplitudine (a lungimii undei), durata convenţională %t pînă la tăiere. Aceste caracteristici sînt definite, conform recomandărilor Comisiei electrotehnice internaţionale (CEI), cum urmează: Valoarea maximă convenţională a unei tensiuni de impulsie, avînd oscilaţii pe creastă, e valoarea maximă a curbei mijlocii care trece prin mijlocul oscilaţiilor (v. fig. IV). Fruntea convenţională e reprezentată prin linia dreaptă, care trece prin punctele frunţii, avînd amplitudinea egală cu 30 şi cu 90% din valoarea sa maximă convenţională, extrapolată pînă la axa absciselor şi pînă la para- IV. Determinarea valorii lela la axa absciselor, dusă prin ampli- maxime convenţionale, tudinea convenţională. Durata convenţională a frunţii, T/, e egală cu timpul cuprins între punctul de intersecţiune cu axa absciselor a dreptei care trece prin punctele de pe frunte, cu amplitudinea de 30%, respectiv de 90%, şi punctul de pe axa absciselor corespunzător intersecţiunii acelei drepte cu o paralelă la axa absciselor dusă prin amplitudinea convenţională (v. fig. II). Durata convenţională e egală cu 1,67 ori timpul cuprins între momentele pentru cari amplitudinea undei e egală cu 30% (punctul A) şi 90% (punctul B) din valoarea maximă (convenţională). Originea convenţională 0A a unei tensiuni de impulsie e definită arbitrar prin intersecţiunea cu axa absciselor a dreptei care trece prin punctele de amplitudine de 30% (punctul A) şi de 90% (punctul B). Panta convenţională p a funcţiunii e dată de raportul dintre valoarea maximă (convenţională) şi durata convenţională a funcţiunii. Durata convenţională ru pînă la semiamplitudine e timpul cuprins între originea convenţională Oi şi momentul (pe spate) corespunzător tensiunii reduse la 50% din valoarea maximă (convenţională). în ţara noastră e considerată ca undă de impulsie plină normală unda de 1/50, adică avînd %j=\ jis, şi ru= 50 \is. Normele sovietice şi cele din Statele Unite prevăd unda normalizată de 1,5/40. Recomandările CEI prevăd şi unda normalizată de 1,2/50. Pentru cercetări speciale poate fi necesar să se utilizeze tensiuni de impulsie cu durate de semiamplitudine mult mai mari sau mai scurte decît pentru impulsii normale. în acest scop sînt recomandate undele de impulsii de 1/200 şi 1 /5. Toleranţele admise pentru tensiunile de impulsie sînt: pentru durata frunţii ± 30%; durata pînă la semiamplitudine ± 20%. Micile oscilaţii pe unda de impulsie sînt tolerate sub rezerva ca amplitudinea lor în apropierea valorii maxime să fie mai mică decît 5% din această valoare maximă. O oscilaţie pe prima parte a frunţii poate să aiingă o amplitudine de 10%. Momentul convenţional al tăierii e determinat prin două puncte C şi D situate pe panta undei tăiate (v. fig. III). Pentru undele de impulsie tăiate pe frunte sau pe creastă (v. fig. lila), punctele C şi D sînt situate la 10 şi la 70% din valoarea maximă a tensiunii. Momentul convenţional al tăierii corespunde intersecţiunii liniei drepte care trece prin C şi D cu paralela la axa absciselor care trece prin valoarea maximă a tensiunii (punctul E din fig. III). Pentru tensiunile de impulsie tăiate pe spate (v. fig. III b), punctele C şi D sînt situate la 10 şi la 70% din valoarea undei netăiate corespunzătoare momentului convenţional al tăierii. Momentul convenţional al tăierii e determinat prin intersecţiunea cu prima undă netăiată a unei linii drepte care trece prin C şi D (punctul F din fig. III). III. Determinarea duratei de tăiere, aj tăiere pe frunte sau pe creastă; b) -tăiere pe spate. Impulsie elementară 196 Impulsului, teorema ~ mecanic V. Curent de Impulsie rectangular. Durafa convenţională xt pînă la fă/ere a unei tensiuni de impulsie, e timpul cuprins între originea convenjională Oi a acestei tensiuni şi momentul convenţional al tăierii. Uneori, fruntea convenţională a unei tensiuni de impulsie e definită prin valorile de 10 şi de 90%, în loc de 30 şi de 90%. în acest caz, durata dintre punctele de referinfă e multiplicată cu 1,25 în loc de 1,67, ca în cazul valorilor de 30 şi de 90%. Variaţia tensiunii de impulsie distructivă a unui izolator sau a unei distanfe de descărcare dintre doi electrozi în funcfiune de timp defineşte caracteristica tensiune-timp. Polaritatea undei de impulsie poate fi pozitivă sau negativă. încercarea utilajului electric se face la tensiuni de impulsii pozitive şi negative. Nivelul de izolafie al unei linii aeriene se consideră numai în cazul unor unde de supratensiune negative. Impulsia de curent consistă în variafia de formă rectangulară a curentului absorbit, astfel încît în intervalul cuprins între frontul anterior şi frontul posterior intensitatea curentului să rămînă constantă un anumit timp (v. fig. V). Caracteristicile cari determină un curent de impulsie sînt aceleaşi ca la o tensiune de impulsie, iar definirea lor e analogă. Se utilizează în mod normal două tipuri de curenfi de impulsie: de 8/20 fis şi de 4/10^is. Curentul de impulsie rectangular are o formă aproape rectangulară. El e caracterizat prin valoarea sa maximă con-venfională şi prin durata convenfională, egală cu durata pentru care valoarea sa e superioară valorii de 0,9 din amplitudinea convenfională. 1. ~ elementară. Telc.: Cea mai scurtă impulsie telegrafică intrînd în compunerea unui cod telegrafic. Durata ei e egală cu intervalul elementar (v.). Sin. Impulsie unitară. 2. ~ telegrafică. Te/c.: Impulsie electrică produsă ca urmare a manevrării aparatelor telegrafice şi folosită pentru transmisiunea mesajelor telegrafice. Impulsia telegrafică corespunzătoare anulării curentului pe timp determinat se numeşte impulsie fără curent sau pauză. s. ~ unitară. Telc.: Sin. Impulsie elementară (v.). 4. Impulsiilor, tehnica E/f.» Telc,: Ramură a Electrotehnicii care studiază totalitatea mijloacelor şi a metodelor de obfinere, transformare, amplificare, transmitere şi recepfie a impulsiilor electrice, cum şi de măsurare a caracteristicilor lor. 5. Impulsor, pl. impulsoare. Mş.: Rotor de pompă centrifugă. 6. Impulsului, momentul Mec..* Sin. Moment cinetic (v.). 7. Impulsului, teorema ~ mecanic. Mec.. Mec. fi: în cazul unui punct material, în orice moment, variafia în unitatea de timp a impulsului mecanic ţ — mv a unui punct material de masă m şi viteză v, în raport cu un referenfial inerfial, e egală cu forfa F care se exercită asupra acestui punct 0) p=f. Sub forma (2) - d (mv) - - * =-------=-ma — F , P= dt unde a~v e acceleraţia punctului material considerat, teorema exprimă ecuafia fundamentală a Dinamicii, dată de legea a doua a lui Newton. Proiectînd ecuafia vectorială (1) pe axele unui triedru triortogonal Oxyz, se obfine: <=> *(-£)-'- £(-£)-',■ £(-£)-'.■ unde x, y, z sînt coordonatele punctului material, iar FXt Fy, Fz sînt proiecfiile forfei F pe axele considerate. Ecuafiile (3) exprimă că derivata în raport cu timpul a proiecfiei impulsului pe o axă e egală cu proiecfia pe aceeaşi axă a rezultantei forfelor cari acfionează asupra punctului material considerat. în cazul unui sistem de n puncte materiale Aţ (* = 1, 2, •**,«) de mase mi şi impulsuri mecanice Pi=rnivi în raport cu un referenfial inerfial, asupra cărora se exercită forfele exterioare Fe.t variafia în unitatea de timp a impulsului n mecanic total P = ^ miv% al sistemului e egală cu suma 1=1 n ____________________ vectorială Fe~^^ a forfelor exterioare date şi de legătură, 1=1 cari se exercită asupra punctelor sistemului ini Teorema impulsului are expresia vectorială (4), ai cărei membri pot fi proiectafi pe un plan sau p,e o axă; proiec-tîndu-i pe axele Oxyz, avem: Ătgmi ~dF~MXi~Xl i-1 (5) dv dihmi^ Eiw, i=i dzi A m,~ = = cari arată că derivata în raport cu timpul a proiecfiei impulsului total pe o axă e egală cu proiecfia pe aceeaşi axă a rezultantei forfelor exterioare. Dacă rezultanta Fe e necontenit normală pe o direcfie fixă A, luînd axa Ox paralelă cu A, avem XZ;=0 şî prima din ecuafiile (5) ne dă: w £»,£-c. care e o integrală primă a ecuafiilor diferenfiale ale mişcării, C fiind o constantă. Dacă Fe rămîne necontenit paralelă cu o direcfie fixă A, considerînd axa Oz paralelă cu A, avem şi cari ne dau două integrale prime ale mişcării: Ci, C2 fiind constante. Presupunînd că Fr = 0, oricare ar fi sistemul de coordonate, = —0» = se obfin trei integrale prime ale mişcării (integralele impulsului mecanic): <•> ^ '=c3. Impulsurilor, torsorul de reducere a ~ 197 Impufrescibilizarea textilelor în acest caz, (9) _ P=C, unde C e o constantă vectorială, ale cărei proiec}ii pe axe sînt 'Cir C2, C3. Formulele (6), (7) şi (8) exprimă teorema conservării impulsului mecanic după o di ecfie, într-un plan, în spafiu. Pentru ca impulsul mecanic să se conserve, forfele trebuie să satisfacă principiul acţiunii şi reacfiunii. Deoarece impulsul mecanic total al sistemului de puncte materiale poate fi scris: P — Mvg , unde M e masa totală a sistemului, iar vg=q e viteza centrului de greutate G, al cărui vector de pozrfie în raport cu O e Q, teorema impulsului exprimă mişcarea centrului de greutate al sistemului de puncte materiale (10) Mq=*F0I unde (? = <% e accelerafia centrului de greutate G. Centrul de greutate (centrul maselor) unui sistem de puncte materiale se mişcă ca un punct material de masă egală cu masa sistemului considerat, asupra căruia ar acfiona forjele exterioare transportate paralel cu ele înseşi. Dacă sistemul de puncte materiale nu e solicitat de nici o forjă exterioară, sau Fe = 0, vG — C, unde C e o constantă vectorială, centrul de greutate are o mişcare rectilinie şi uniformă. Aceasta e teorema conservării impulsului mecanic al centrului maselor; ea poate fi enunfafă şi drept teorema mişcării centrului de greutate: dacă sistemul de puncte materiale nu e supus ia nici o forfă exterioară, sau cînd rezultanta forjelor exterioare e nulă, centrul lui de greutate are o mişcare rectilinie şi uniformă sau se găseşte în repaus. Dacă la un sistem de puncte materiale forfele exterioare se reduc la aefiunea cîmpului gravific terestru, presupus uniform, centrul lui de greutate se mişcă pe o parabolă, în cazul cînd viteza lui inifială are o direefie oarecare, sau pe verticală, în cazul cînd viteza lui inifială e verticală sau nulă. Teorema impulsului poate fi considerată drept o parte a teoremei torsorului, o altă parte fiind teorema momentului cinetic (v.). Uneori e numită şi prima teoremă a impulsului mecanic, cea de a doua teoremă a impulsului mecanic fiind teorema momentului cinetic, ambele teoreme formînd teoremele impulsului mecanic. Pentru un sistem fluid de particule de mase dm şi viteze vit cuprinse într-un volum t, în raport cu un sistem de referinfă inerfial, teorema impulsului e exprimată prin 4f ^dm=t V J X 1=1 unde forfele exterioare Fe. exercitate asupra fluidului considerat r se compun din forfe masice (greutatea proprie) şi din forfe de suprafafă (presiuni, reaefiuni ale perefilor solizi cu cari vine în contact volumul de fluid considerat x). în cazul unei mişcări permanente care are loc într-un tub de curent, ecuafia impulsului se reduce la forma: n qQ (v2-vi) = J] F{— GM-/>i+P2 + ^ 1 l în care Q e densitatea fluidului, Q e debitul care trece prin tubul de curent, v\ şi v2 sînt vitezele medii în secfiunile de intrare şi de ieşire pe porfiunea de tub considerată, Q e greutatea fluidului cuprins în tub, P\ şi P2 sînt forfele de presiune pe suprafefele Qi şi Q2, iar R e rezultanta presiunilor pe conturul lateral al tubului. 1. Impulsurilor, torsorul de reducere a Mec.: Torsorul constituit, într-un punct fix O, pentru un sistem de puncte materiale în mişcare, din impulsul total P şi din momentul cinetic total K al acestui sistem, în raport cu punctul O: x Gi)={p,K): 2. Impuritate, pl. impurităţi» Gen., Tehn.: Corp sau substanţă străină, care a ajuns în masa unei substanfe sau a unui material fie în mod neintenţionat (spre deosebire de addus, v.), fie în mod intenfionat, dar într-o proporfie extrem de mică (de ex. sub 10“5%), mult inferioară celei care permite calificarea substanfei de bază drept „chimic pura". în primul caz, impurităfile au în general o influenfă defavorabilă, modificînd proprietăfile de material şi aspectul substanţelor sau al materialelor pe cari le impurifică; dacă sînt însă diseminate fin şi uniform, efectul lor e uneori neglijabil, iar alteori chiar util, fiindcă conferă materialului anumite proprietăfi utile. în al doilea caz, impurităfile pot avea o influenfă favorabilă asupra unei clase anumite de proprietăţi, asupra cărora concentrafia lor, deşi foarte slabă, are un efect dominant. Acesta e cazul semiconductorilor (v.), la cari impurităfile determină concentrafiile purtătorilor de sarcini, mobilităfile lor, şi deci conductivitatea lor electrică (v. şi Conductivităţii, teoria ~ electrice). în acest caz, ele pot fi impurităfi sub-stituţionale (atomi străini sau în exces, cari ocupă unele dintre nodurile refelei cristaline de bază) sau impurităţi interstiţiale (atomi străini, cari se găsesc în interstifiile refelei cristaline), iar după tipul purtătorilor de sarcină pe cari îi furnisează, impurităţi donoare sau impurităţi acceptoare (v. sub Donor). 3. Impurităţi atmosferice. Meteor. V. sub Plancton atmosferic. 4. Impufrescibilizarea textilelor. Ind. text.: Operafie de finisare textilă avînd drept scop proteefia materialelor textile contra microorganismelor, cari pot produce degradări biochimice atît fibrelor textile naturale cît şi celor artificiale. Sînt supuse acestei operafii în special fibrele celulozice folosite pentru unelte de pescărie, ranife, foi de cort, costume pentru munci subterane, saci de nisip, etc. Operafia consistă fie în tratarea materialelor textile cu substanfe de proteefie, fie în aplicarea unor tratamente cari determină modificarea structurii chimice a fibrei. Tratarea materialelor textile cu substanţe de protecţie consistă în distrugerea microorganismelor cu ajutorul sub-sfanfelor fungicide sau cu aefiune bactericidă (apretură im-putrescibilă). Se folosesc substanfe organice (de ex.: fenolul şi derivafii săi halogenafi; acidul salicilic şi derivafii săi; compuşi cationi-activi; compuşi organici cu sulf; compuşi organici metalabili; compuşi organici premetalafi, cum sînt: combinafiile substanfelor tanante cu cupru şi crom, naftenafii de cupru, 8-oxi-chinoIinoIatul de cupru, unele răşini sintetice şi gudroane, etc.) şi substanfe anorganice (de ex.: sulfatul de cupru, carbo-natul bazic de cupru, fluorura de cupru, clorura de zinc, boratul da bariu) cu importanfă practică mai redusă. Protecţia contra microorganismelor prin modificarea structurii chimice a fibrei se obfine prin: tratarea fibrelor textile cu aldehidă formică, care formează punfi metilenice între macromoleculele celulozei, mărind rezistenfă acesteia la aefiunea biochimică; acetilarea, prin tratarea fesăturilor cu acid aceiic glacial, anhidridă acetică şi acid sulfuric sau acid percloric (catalizator); ciano-etilarea bumbacului prin tratarea aceştyia cu nitril acrilic în prezenta hidroxidului de Imun 198 In sodiu, obţinîndu-se astfel un produs care poate fi folosit la fabricarea de produse executate în mod obişnuit din fibre sintetice (plase pescăreşti, funii marine, filtre pentru acizi la temperaturi înalte, etc.). 1. mun. Biol.: Calitatea unui organism de a prezenta imunitate, datorită anticorpilor săi specifici. 2. Imunitate. Biol.: Proprietatea unui organism de a nu contracta anumite boli, deşi au pătruns în el agenţii lor microbieni. Imunitatea la animale poate fi datorită, în unele cazuri, activităţii leucocitelor, cari distrug microbii printr-un proces numit fagocitoză,* iar în alte cazuri, prezenţei în sînge a unei substanţe care distruge microbii sau care împiedică dezvoltarea lor. Această substanţă poate fi un toxic general pentru microbi, sau poate avea acţiune specifică contra unui singur fel de microbi. Imunitatea e naturală (înnăscută sau dobîndită) şi artificială (activă sau pasivă). Imunitatea naturală reprezintă rezistenţa la anumite boli pe care o au unele animale sau unii oameni în mod natural. La imunitate naturală, organismul e rezistent de la naştere faţă de unele boli. Astfel, oamenii au o imunitate înnăscută faţă de pesta bovină, vitele cornute au imunitate înnăscută faţă de morvă, de care se îmbolnăvesc caii şi oamenii, etc. Imunitatea naturală dobîndită apare după ce organismul a suferit de o boală infecţioasă. Astfel febra tifoidă, tifosul exantematic, scarlatina, rugeola, creează o imunitate sigură la oameni, pe cînd alte boli infecţioase (pneumonia, angina difterică, gripa) nu asigură, după vindecare, imunitate, şi se pot repeta de cîteva ori. imunitatea aitificială se obţine prin infectarea organismului cu forme slăbite de microorganisme patogene sau cu forme moarte. Imunitatea e determinată de formarea, de către organism, a anticorpilor specifici. O astfel de imunitate, obţinută prin vaccinare, se numeşte imunitate activă. Ea se dobîndeşte după cîtva timp de !a vaccinare. Imunitatea transmisă de la un organism la altul se numeşte imunitate pasivă. Ea consistă în formarea de anticorpi în sîngele unui animal, prin inoculare crescîndă de microorganisme sau de toxine. Cînd s-a format o cantitate suficientă de anticorpi, serul animalului e injectat în corpul omului sau al animalului, pentru prevenirea bolii corespunzătoare. Acest fe! de imunitate se dobîndeşte repede, dar nu durează. Această metodă de obţinere a imunităţii pasive se numeşte seroterapie. în unele cazuri, imunitatea faţă de anumite infecţii poate fi obţinută prin transformări morfologice sau prin mijloace de protecţie mecanică. Astfel, de exemplu la plante, apar formaţiuni de suber, secreţiuni de răşină (imunitate activă), sau îngroşări ale peliculei (cuticula) care înveleşte, la exterior, tija şi frunza, etc. (imunitate pasivă). 3. Imunizare. Ind. text : Operaţie, în prepararea chimică a fibrelor textile, prin care se urmăreşte modificarea proprietăţilor tinctoriale ale acestora, — în primul rînd suprimarea afinităţii lor pentru anumite grupuri de coloranţi. De exemplu, prin acetilarea superficială a fibrelor celulozice, acestea nu se mai vopsesc cu coloranţi direcţi. Fibre celulozice „imunizate" se obţin şi prin esterificare cu clorura acidului p-toluensulfonic, cu cloruri ale unor acizi organici, cu compuşi de fosfor halogenaţi, cu isocianaţi, efc. Fibra de lînă poate deveni imună faţă de coloranţii acizi prin blocarea grupărilor aminice din lînă, sub acţiunea anhidridei acetice şi a acidului acetic glacial în prezenţa acidului sulfuric. Efecte mai slabe de blocare se pot obţine prin tratare cu tanin sau cu tiofenoli, procedee folosite obişnuit la vopsirea ţesăturilor de semilînă, dacă se urmăreşte ca lîna să nu fie vopsită. 4. imunochimie. Chim. biol.: Ramură a Chimiei, care se ocupă cu studiul proprietăţilor chimice ale antigenilor şi ale anticorpilor, şi cu cercetarea naturii reacţiilor anticjen-anticorp. ✓ Sintetizarea unor antigeni artificiali, prin introducerea unor grupări chimice noi în diferite proteine, a permis studiul amănunţit al legăturii dintre specificitatea antigenului şi structura grupării determinante. Imunochimia tinde să stabilească condiţiile chimice în cari apar imunitatea şi rezistenţa unui organism la atacul microbilor. 5. Imunopolizaharide, sing. imunopolizaharida. Chim. biol.: Polizaharide specifice fiecărei specii sau fiecărui tip bacterian, în cari se găsesc asociate cu un component lipidic si cu unul peptidic. Extrase şi inoculate la animal, conferă imunitate contra bacteriilor respective. Neasociate au numai caracter de haptenă. Polizaharide specifice se găsesc, de asemenea, în globulele roşii ale indivizilor din grupele sangvine A, B, AB şi 0. 6. in Chim.: Simbol literal pentru elementul Indiu. 7. In. Bot., Agr.: Plantă anuală sau perenă din ordinul Geraniales, familia Linaceae. Cele mai importante sînt speciile anuale, dintre cari cea mai răspîndită pe glob şi singura cultivată în ţara noastră e Linum usitatissimum L. Această specie are rădăcină pivotanta, cu lungimea pînă la 1 m, din care pornesc numeroase rădăcini laterale subţiri; tulpina, cilindrică, care creşte pînă la înălţimea de 40---130 cm şi care conţine fasciculele de fibre; frunzele, înguste, lanceolate, sesile, alterne, au suprafaţa acoperită cu un strat ceros; florile, albastre sau albe, sînt grupate în cime; fructele, în formă de capsulă, conţinînd 5*-* 10 seminţe de formă ovală şi de culoare brună, cu un conţinut de 35-”40% ulei. Perioada de vegetaţie a inului variază între 85 şi 130 de zile. Există specii de in pentru ulei şi specii de in pentru fibre (fuior), cari prin încrucişare dau specii intermediare cu întrebuinţare mixtă. Inul penfru ulei e reprezentat în ţara noastră prin soiul romînesc Deta, raionat în toate regiunile favorabile acestei culturi, prin soiul Roland şi prin unele soiuri locale. Cere un sol bogat în substanfe nutritive, de tipul cernoziomului, şi e mai pretenfios la căldură decît inul pentru fibre, dar are nevoie de precipitaţii mai pujine. Ierburile perene de nutreţ, plantele prăşitoare şi leguminoasele sînt plante premergătoare bune pentru in. Nu trebuie cultivat după sfeclă de zahăr şi mei, şi dacă e posibil, timp de 7---8 ani nu trebuie cultivat în acelaşi loc. Terenul pentru cultura inului se pregăteşte printr-o arătură adîncă de toamna, lăsată în brazda crudă în timpul iernii, şi prin lucrări cu grapa uşoară şi cu cultivatorul. Ca îngrăşăminte se aplică, la hectar, 200 kg superfosfat, 100-** 110 kg azotat de amoniu şi 150 kg sare potasică; băligarul e mai eficace dacă e dat la planta premergătoare. Inul se seamănă primăvara de timpuriu, cu semănătoarea în rînduri, dîndu-se circa 35*”45 kg sămînţă la hectar. După semănat se tăvălugeşte solul şi se grăpează. Lucrările de îngrijire consistă numai în distrugerea crustei şi în plivit, care se execută cel puţin de două ori. Inul pentru ulei se recoltează manual sau mecanic, cu cosifoarea, cu sece-rătoarea ori cu combina, cînd capsulele au culoare brună (la maturitatea deplină). Treieratul se execută cu batoza de cereale, obţinîndu-se, în condiţii obişnuite, 700”*1500 kg de seminţe la hectar. Din seminţele de in se extrage, prin presare, sau prin presare şi extracţie cu solvenţi, un ulei folosit (mai rar) în alimentaţie, la fabricarea vopselelor şi a firnisurilor, a lacurilor, a linoleumului, a culorilor şi a cernelurilor tipografice, a leucoplastelor, etc. Uleiul de in are miros caracteristic, care, pînă la o limită, e datorit gradului de nesaturaţie mare; culoarea Iui e de la galbenă închisă la galbenă deschisă (obţinută prin decolorarea cu adsorbanţi sau prin neutralizare şi decolorare); indicele de aciditate, maximum 4%; nesaponificabile, maximum 1,5%; pierderi la 110°, maximum 0,3%; temperatura de congelare, 18-25°, In, combină de recoltat ~ 199 In, combină de recoltat ~ Compozifia aproximativă a cleiului de in rafinat e următoarea: acizi graşi saturafi 5—10%: acid palmitic ~ 3,2—6,3%, acid stearic 1,2—2,5%, acid arahic 0,2—0,5%; acid lignoceric 0,1—0,2%; acid oleic 15-25%; acid linoleic 21—34%; acid lino-Ienic45—59%. Turtele rămase după extragerea uleiului constituie un nutreţ concentrat valoros, deoarece conţin în medie peste 30% substanfe proteice, 9% grăsimi şi 30% hidrafi de carbon. Pleava poate fi folosită, de asemenea, ca hrană pentru animale. Inul pentru fibre (de fuior) cultivat în fara noastră e reprezentat prin soiurile: 1288 şi Priadilscik (ameliorate în URSS) şi Concurent (ameliorat în Olanda). Regiunile potrivite pentru cultura inului pentru fibre sînt cele din Nordul fării şi din apropierea munţilor, cu climă umedă şi răcoroasă. Se cultivă, de preferinfă, după ierburi perene sau după cartof, grîu şi secară de toamnă, bine gunoite. îngrăşămintele minerale, în cantităţile folosite şi la inul pentru ulei, se aplică atît înainte de semănat, cît şi în timpul perioadei de vegetafie; băliga-rul şi alte îngrăşăminte organice nu se dau direct, ci la planta premergătoare. Se seamănă la hectar o cantitate de .samînfă mai mare decît la inul pentru ulei (120—150 kg). Epoca optimă pentru recoltarea inului pentru fibre e coacerea galbenă timpurie, considerată drept maturitate tehnică. Recoltarea se face prin smulgere cu mîna sau cu maşini de recoltat speciale (v. In, combină de recoltat ~). Inul recoltat e lăsat să se zvînte pe sol, timp de 12—24 de ore, după care se leagă în snopi cari se aşază în colibe pentru a fi uscafi pe cîmp. în regiunile ploioase, inul se usucă pe capre sau în şoproane. Snopii de in pentru fibre se trimit la topitorii clasaţi în următoarele calităfi standardizate: calitate superioară, calitatea I, calitatea II şi calitatea III, diferenţiate după lungimea tulpinii (80—50 cm), grosimea ei (2—2,6 cm), proporfia de tulpini de culoare galbenă-verzuie (90—60%), conţinutul de seminţe de cuscută (0-2%), confinutul de buruieni (0—8%). La topitorii se execută decapsularea cu mijloace mecanice, treieratul cu batoza, decuscutarea şi topitul tulpinilor în insta-lafii speciale. Topitul se face cu mijloace biologice, chimice şi mecanice. Topitul biologic e bazat pe aefiunea unor microorganisme cari provoacă descompunerea substanfelor.pectice. Prin această metodă se obfin fibrele cele mai fine şi cele mai durabile. Se deosebesc topitul Ia rouă şi topitul în apă. Topitul la rouă consistă în întinderea tulpinilor în straturi subfiri pe teren plan şi uscat, acoperif cu vegetafie scurtă, ŞÎ în expunerea lor ia rouă şi la ploi, cari favorizează dezvoltarea ciupercilor, şi în special a ciupercii Claudosporium herbarum, care e agentul principal al descompunerii pectinei. Procesul topitului la rouă durează 3—4 săptămîni, în condif îi favorabile; altfel, durează 5—7 săptămîni. Topitul In apă se efectuează în basine naturale (rîuri, iazuri), sau în basine artificiale, şi consistă în scufundarea tulpinilor de in în apă, «n care se dezvoltă bacteriile cari provoacă dezagregarea pectinei (Bacillus amylobacter, Baciilus felsineus, Bacterium macerans). Durata topitului în apă rece e de 7—22 de zile, fnnd mai scurtă în timpul verii. în basinele artificiale se foloseşte pentru topit şi apă caldă (la temperatura de 30—35°), Ia care se adaugă culturi de bacterii, sau se trece prin masa de apă un curent de aer puternic, în care se dezvoltă bacterii aerobe (Bacterium comesii); în acest caz, durata topitului se reduce la 2—3 zile. Topitul în apă caldă curgătoare se face şm canale cu lungimea de 50 m, adîncimea de 1,4 m şi iafimea de 2,2 m, în cari tulpinile se introduc în lăzi. Topitul chimic al fibrelor se face folosind hidroxid de sodiu, acid sulfuric, etc. Acest procedeu dă rezultate rapide, dar e costisitor, iar fuiorul obfinut e de calitate mediocra. Topitul mecanic prezintă dezavantajul că dă numai fibre grosiere. Tulpinile topite sînt spălate şi apoi uscate (la soare sau cu aer cald), pînă cînd umiditatea lor scade la 12%. După ce s-au uscat, tulpinile sînt zdrobite, iar lemnul (puzderia) e îndepărtat prin melifare (v.). Zdrobitul se face cu zdrobitoare cu valfuri. Cantitatea de fibre obfinute prin prelucrarea tulpinilor de in reprezintă 15—20% din greutatea inifială a acestora. Fibrele se separă în 30—50% fuior şi 50—70% cîlfi (v.). Producfia totală de tulpini brute atinge, în medie, 3000—4000 kg/ha, din care se obfin 70% tulpini uscate, 10% sămînfă uscată, 15% pleavă, 5% impurităfi (praf, resturi vegetale, etc.). Confinutul de fibre al tulpinilor de in e în medie de 20%. Fasciculele de fibre, constituite din cîte 10—40 de celule fibroase, legate între ele prin substanfe pectice şi lignină, se găsesc în cantitate mai mare în partea de mijloc a tulpinii. Dăunătorii principali ai inului sînt: puricele de in (v.), care se combate prin prăfuirea cu preparate pe bază de DDT şi HCH, şi cuscuta (Cuscuta epilimum Weiha), care se combate prin distrugerea focarelor de infeefie din cîmp şi prin folosirea de sămînfă de in fără confinut de cuscută. Bolile mai frecvente ale inului sînt: antracnoza, provocată de ciuperca Colletotrichum linii, care îşi dezvoltă fructifica-fiile pe tegumentul seminfelor, şi e combătută cu fungicide; rugina inului, fusarioza şi pătarea brună a inului, al cărei atac e prevenit prin dezinfectarea seminfei de in cu fungicide organomercurice. Fibrele de in sînt utilizate ca materie primă în industria textilă, iar puzderiile, la fabricarea celulozei şi a unor plăci de izolafie. i. ~, combină de recoltat Agr.: Combină care execută simultan smulgerea inului, decapsularea şi colectarea capsulelor, cum şi legarea tulpinilor în snopi pe cari îi lasă pe cîmp pentru uscare. E constituită din următoarele părfi principale (v. fig.): dispozitivul de smulgere cu mai multe seefii, transportorul 1 2 Schema tehnologică a combinei de recoltat in. I) separator de lan; 2) seefie de smulgere; 3) transportor vertical de tulpini; 4) transportor circular; 5) tobă cu piepteni de decapsulare; 6) elevator de capsule; 7) jgheab pentru capsule; 8) gură de saci; 9) aparat de legat tulpini. vertical, transportorul circular, aparatul de decapsulare cu tobă de curăfire, elevatorul de capsule cu gură de colectare în saci, captatorul de vraf cu două guri de saci şi dispozitivul de legat tulpinile în snopi. Toate mecanismele sînt dispuse pe un cadru rezemat pe două rofi metalice în formă de cilindri cavi; al treilea punct de reazem îl formează triunghiul de tracţiune echipat cu un ax cardanic pentru aefionarea mecanismelor maşinii de la priza de forfă a tractorului. în pozifie de transport, combina se sprijină pe două rofi cu pneyri şi pe o bara de traefiune legată |a tractor. In, ulei de ^ 200 încastrare Secţiile dispozitivului de smulgere sînt formate din cîte două curele fără fine de cauciuc, menfinute apăsate una peste alta, cari se rotesc în sens contrar, ramura activă a lor deplasîndu-se în sens contrar direcţiei de înaintare şi cu o viteză mai mare decît cea a combinei. Curelele sînt aşezate într-un plan înclinat, reglabil între limitele de 35-*45° fată de orizontală. între secfii sînt dispuse separatoare de lan. Transportorul vertical e format din trei curele fără fine cu degete, dispuse în plan vertical, ramura activă a lor deplasîndu-se către aparatul de decapsulat. Transportorul circular e format dintr-o roată orizontală cu obadă cauciucată, rotindu-se în sensul acelor unui ceasornic, şi dinfr-o curea fără fine de cauciuc, care înfăşoară roata transportorului pe un sector de circa 120°. Aparatul de decapsulare e format dinfr-o tobă cu patru piepteni, înclinată cu 20° fafă de orizontală, şi situată deasupra transportorului circular. Pozifia paralelă a pieptenilor înclinafi sub un unghi reglabil e comandată de un mecanism cu excentric. Deasupra tobei de decapsulare se roteşte toba de curăfire, cu paleta de cauciuc dispuse după o elice. Elevatorul de capsule e confecfionat din pînză cu şipci, iar aparatul de format şi legat tulpinile în snopi e similar celui de Ia secerătoarea-Iegătoare, dispus însă vertical. Prin deplasarea combinei, separatoarele de lan despart plantele în fîşii, dirijîndu-le spre curelele secfiilor de smuls, cari le prind între ele şi le smulg din sol datorită înclinării şi mişcării lor de rotafie, deplasîndu-le înapoi spre transportorul vertical cu degete. Acesta, ajutat de vergelele de ghidaj, conduce plantele în pozifie verticală la transportorul circular, care le prinde între curelele sale şi le introduce în camera de decapsulare. Toba de decapsulare roîindu-se, pieptenii intră în masa de tulpini şi le piaptănă de Ia bază către vîrf, smulgînd capsulele şi aruncîndu-le pe elevator, care le duce la gura de colectare în saci. Capsulele şi bucăţile de tulpini cari rămîn între, dinţii pieptenilor sînt curăţite de paletele tobei de curăţire. Vraful cade în parfea posterioara a dispozitivului de decapsulare şi ajunge în sac? prin gurile colectorului de vraf. Tulpinile decapsulate sînt conduse în continuare de transportorul circular la aparatul de legat, care formează snopii, îi leagă şi îi lasă pe teren pentru a fi adunaţi după uscare. 1. ~r ulei de Ind. chim. V. sub In. 2. Inactivare. Chim. biol.: Suprimarea activităţii specifice a enzimelor, prin acfiunea căldurii. Prin ridicarea temperaturii, enzimele suferă o inactivare ireversibilă. Inactivarea depinde şi de durata menfinerii enzimei la un nivel dat de temperatură, în general, temperatura de 80° conduce la inactivare; pentru unele enzim?, însă, această temperatură e de numai 55°. Cea mai înaltă temperatură (100°) o necesită ribonucleaza. 3. Inadunafa. Paleont.: Grup de crinoide al căror caliciu prezintă un singur rînd de plăci radiale pe cari se articulează brafele. Cuprinde două subgrupuri: Larviformia, cu forme paleo-zoice primitive, cari păstrează în stadiul adult caracterele larvare (boltă orală formată din cinci plăci orale şi una centrală) (de ex.: genul Cupressocrinus) şi Fistulata, cu bolta orală formată din cinci plăci, cu ambulacrele acoperite cu plăci ambulacrare şi cu anusul dispus pe o piramidă anală (de ex.: Cyathocrinus, Marsupites). 4. Inamovibil. Gen.: Calitatea unui corp (de ex. a unui organ de maşină) de a nu putea fi îndepărtat sau deplasat din locul în care e montat în serviciu. 5. Inarticulata. Paleont. V. sub Brachiopoda. 6. Incandescent, Fiz.: Calitatea unui corp de a se găsi în stare de incandescenfă. 1. Incandescenfă. Fiz., Tehn.: Starea anumitor corpuri, în care acestea, datorită temperaturii lor, emit radiafie electromagnetică cu spectru continuu, a cărei repartiţie în funcfiune de lungimea de undă e condifionată numai de temperatura (şi natura) corpului, — aceasta din urmă fiind astfel, încît o parte din radiafia emisă se găseşte în domeniul vizibil. V. şl Radiafie termică. 8. încastrare. Rez , mat.: Mod de legătură sau de reze-mare a două corpuri solide, realizată astfel, încît să împiedice orice mişcare de rotafie sau de translafie relativă a lor. Se caracterizează printr-o reacfiune şi un moment, deci prin şase necunoscute scalare, în spafiu, respectiv prin trei necunoscute scalare, în plan. încastrarea în zidărie a unui element de construcfie se poate face, fie ca urmare a unor dispozifii constructive, în cari încastrarea nu a fost urmărită în mod special (de ex. un planşeu intermediar rezemat pe zidărie portantă e încastrat în aceasta, din cauza existenţei zidăriei de deasupra lui), fie pentru a asigura stabilitatea elementului de construcţie (de ex. un balcon sau o cornişă încastrate în zidărie). Pentru calculul încastrării se folosesc notaţiile (v. fig. /): a, lungimea de rezemare a elementului care se încastrează; b, lăţimea acestui element, măsurată în porţiunea încastrată în zidărie; P, sarcina totală verticală care acţionează asupra feţei superioare a elementului încastrat; d, distanţa de la forţa P pînă la planul feţei zidului inferior; T, forţa tăietoare din elementul încastrat, determinată în secţiunea din planul feţei zidului inferior; Mit momentul total de încastrare în secţiunea din planul fetei zidului infe' /. Schema de calcul pentru încastrarea reazemului extrem al unei grinzi. rior; Mig şi Mip, momentele de încastrare în secţiunea din planul feţei zidului inferior, datorite încărcării permanente, respectiv utile; M^P'd, momentul de stabilitate în raport cu planul feţei zidului inferior. Sarcina totală P e egală cu suma greutăţii prismei de zidărie de deasupra elementului încastrat, limitate de două plane Ia 45° cari pleacă din muchiile superioare ale elementului, şi a tuturor forţelor transmise acestei prisme de alte elemente. Sarcinile cari acţionează deasupra golurilor eventuale din această prismă de zidărie nu se consideră în calculul forfei P. Se examinează, însă, posibilitatea deplasării ulterioare a sarcmilor cari intră în valoarea Iui P. Pentru asigurarea stabili-taţii trebuie ca Ms> 1,2 Mig+2,0 Mip. Pentru calculul de rezistenţă se admite că distribuţia presiunilor pe zid e lineară (triunghiulară sau tra-pezoidală) şi că zidaria nu preia tensiuni de întindere. în calculul elementelor Ia cari încastrarea provine din dispoziţia constructivă trebuie să se ţină seamă de valoarea cea mai mică a momentului de încastrare. în secţiunile în cari încastrarea are un efect defavorabil, se consideră în calcule valoarea întreagă a momentului de încastrare II. Lăflrea reazemului încastrat al grinzilor. a) pe toată înălfimea grinzii; b) la partea Interioară a grinzii; 1) secfiunea curentă a grinzii; 2) lăţirea p® reazem. Incavafie 201 Incidentelor, metoda ~ geometrice 3 b încastrarea unei grinzi prin folosirea unui bulan-drug. a) secţiune A-A] b) secfiune B-B; î) grinzi; 2) buiandrugl. III. şi relaţiile amM^aa sau M, i capabil " (de ex. Ia reazemul extrem al unei grinzi), iar în secţiunile în cari momentul de încastrare are un efect favorabil, se consideră numai jumătate din va- * "~p-rŢ 4 loarea acestui moment (de ex. în primul cîmp). în calculul elementelor de construcţie la cari încastrarea trebuie sa asigure stabilitatea se verifică atît stabilitatea elementului cît ~ -^[efectiv. Pentru menfinerea lui omax în limitele admisibile se poate lăfi elementul în zona încastrării. Această iăfire se poate realiza ca în fig. II; cînd lăţirea e prea mare, se execută un buiandrug aşezat pe zidărie (v. fig. III). în unele cazuri, de exemplu la cornişe, se recurge la mărirea forjei . P, prin ancorarea elementului la un nivel inferior planului de rezemare a lui, pentru a mări volumul prismei de zidărie care se consideră în calculul de stabilitate a elementului (v. fig. IV; v. şî sub Ancorare 3). 1. Incavafie, pl. incavafii. Tehn.: IV, Schema de calcul a unei cornişe. I) cornişă; 2) ancoră. Adîncitură relativ largă, executată la suprafaţa unei piese prin deformare plastică. 2. Incendiar. Chim.: Calitatea unui material sau a unei substanţe de a arde şi de a întreţine arderea, creînd posibilitatea de a provoca un incendiu, calitate legată de compoziţia chimică a materialului sau a substanţei şi de proprietăţile lor fizicochimice. Prin tratamente speciale, materialele pot deveni ignifuge (v. Ignifugare). 3. Incendiare, substanfe ^.Cfi/m., Tehn. mii. V. Substanţe incendiare. 4. Incendiu, pl. incendii. Gen.: Foc de mare întindere, distrugător, care cuprinde clădiri, păduri, etc., producînd daune materiale şi suferinţe oamenilor. Exemple: Incendiu de pădure. Si/v.: Incendiu care cuprinde o pădure sau o zonă din pădure. După nivelul la care arboretul e atacat de foc, se deosebesc: incendii subterane incendii de litiera, incendii de coronament şi incendii totale] Incendiile subterane sînt frecvente în pădurile cari au în subsol depozite şi strate de materiale inflamabile, cum sînt: turba, cărbunii, etc.; ele sînt foarte rare în condiţiile din ţara noastră. Incendiile de litieră, Ia cari focul se limitează la pătura moartă a solului (frunze şi ierburi uscate, crăci căzute, buturugi şi alte resturi inflamabile), la pătura vie a solului (arbuşti, seminţiş, puieţi) şi, eventual, la materialul lemnos fasonat, surprins de incendiu în pădure. Incendiile de coronament, cari consistă şi sînt limitate la arderea frunzelor marcescen'te ori a cetinei, incluziv a ramurilor şi a crăcilor mai mult sau mai puţin uscate. De obicei, ele au ca efect uscarea arboretelor, nu însă distrugerea materialului lemnos al acestora, care poate fi valorificat. Incendiile totale, la cari sînt distruşi de foc arborii în întregime şi pădurea e distrusă în totalitatea ei, şi cari sînt cele mai dăunătoare. Incendiu la sonde. Expl. petr.: Incendiul pro- dus la sondele în foraj sau în exploatare, în special la cele cari explorează sau exploatează zăcăminte de ţiţei şi de gaze, şi care e produs de: erupţia liberă necontrolată de ţiţei ji de gaze; folosirea combustibilului (motorină, benzină, gaze) şi a energiei electrice ca sursă de energie pentru acţionarea instalaţiilor; folosirea materialelor şi a altor substanfe uşor inflamabile în construcţiile şi procesele tehnologice din apropierea sondelor; lipsa măsurilor tehnice şi organizatorice de prevenire şi combatere a incendiilor. s. Incerfae sedis. Paleont.: Grup de plante sau de ani- male cu poziţia sistematică incertă. Exemple: Cladoxyleae, Archaeocyathidae, Connularidae, etc. 6. Incertitudine a unui cadru electromagnetic. Te/c.; Faptul că la determinarea direcţiei de incidenţă a unor unde radioelectrice un cadru electromagnetic nu poate distinge orientările cari diferă între ele cu 180° (v. şi Radiogoniometrie). 7, Incertitudine, principiul de Fiz. V. Principiul de incertitudine. a. Incft, pl. inches. Ms. V. Joî- 9. Incidentelor, metoda ~ geometrice. Elf.; Metodă de analiză armonică (v.) a funcţiunilor periodice nesinusoidale, numită şi metoda discontinuităţilor. Dacă X; e abscisa unui punct de discontinuitate a funcţiunii, se defineşte saltul de pantă de ordinul pe gal cu diferenţa derivatelor de ordinul p, la dreapta şi la stînga punctului considerat, adică unde F(xt) e valoarea funcfiunii (sau a derivatelor ei) la dreapta punctului considerat, iar /(x,), la stînga acestuia; pentru /? = 0, saltul e de ordinul zero sau de ordonată; pentru p= 1, saltul e de ordinul 1 sau de pantă; pentru p = 2, saltul e de ordinul 2 sau de curbură; etc. Aceste salturi constituie incidentele geometrice. Termenii generali ai descompunerii în serie Fourier sînt: nA«= C0S nx‘~^2E sin «*.-^3ES*2,COS nxi + + ~4l$3) Sin ”*.+-^3 Jj 5i4) C0S UXi--------- nBn = -“S5*0’ S'n C0S "X«' + ^S5S2) S'n nXi + + COS nXi--------------- 2 *Co=£ ' •)' nxi trebuie înfeles în sensul că pentru toate abscisole x{, în cari funcfiunea prezintă salturi de pantă de ordinul p, se face produsul sin nxi (sau cos nx^) şi se adună rezultatele. Pentru originea undei de analizat (x^ = 0) se consideră nulă valoarea funcfiunii Ia stînga şi pentru extremitatea perioadei se consideră nulă valoarea funcfiunii la dreapta. Formulele se aplică numai la una singură dintre perioadele curbei de analizat. Dacă se notează -p„(—) =— —, \nj n * n6 1 nb ’ \n / nz * rfî * nb * Inctdenfă 202 Incintă dezvoltarea în serie a unei funcţiuni periodice nesinusoidale oarecari f(x) e f(x) = 7 =f+î{ş [/* Qsin "*<+Q.©co t C0S'«JC.+Q. (~)si|1 ^cos n:c-f Metoda incidentelor geometrice prezintă oarecari avantaje fafă de metoda integrării, în special dacă unda de analizat e poligonală •— ceea ce se întîineşte mai rar. Daca unda de analizat e experimentală, se caută să se înscrie în ea un poligon cu laturile arce de parabolă de ordinul m, de ecuajie: /=a0xm + alxm~1-j------+am_,x+am _ operajie destul de dificilă, dacă m'>\. î. Incidenţă. 1. Fiz.: Faptul că un curent (fascicul) de particule sau o undă întîineşte suprafaţa unui anumit corp. 2. ~a biplanului. Av.i Unghiul de incidenţă pe care trebuie să-l aibă aripile unui biplan, pentru ca să se obţină por-tanţa necesară. Incidenţa biplanului e mai mare decît cea a monoplanului, din cauza fenomenului de inducţie mai accentuat. Această incidenţă, numită şi unghiul de incidenfă al biplanului, se exprimă prin relaţia: a=a0-f-dC2, în care (Xq şi a sînt incidenţele respective ale monoplanului şi biplanului cu aripi dreptunghiulare, a e alungirea aripii şi Cx e coeficientul de portanţă. 3. metoda impulsiilor sub ~ oblică. Te/c.; Metodă de studiu al condiţiilor de propagare ionosferică, folosind emisiuni puternice sub formă de impulsii cu frecvenţe variabile şi direcţie de emisiune diferită de verticală. Metoda serveşte la verificarea frecvenţei maxime utilizabile şi la cunoaşterea modurilor de propagare. Folosind efectul de difuziune spre îndărăt se pot primi la punctul de emisiune informaţii despre condiţiile în cari o emisiune de impulsii sub incidenţă oblică şi-a atins ţinta, despre reflexiunile intermediare, etc. 4. unghi de Av.: Unghiul dintre direcţia vitezei la infinit amonte a unui curent de aer şi o direcţie longitudinală caracteristică a unui profil aerodinamic, care poate fi direcţia coardei profilului, a axei de portanţă nulă sau a tangentei la intradosul profilului. Coeficienţii aerodinamici ai unui profil, cînd acesta se găseşte în mişcare relativă de translaţie faţă de aer, depind de unghiul de incidenţă (notat obişnuit cu litera i), adică variază cu el. Unele aripi de avion, numite aripi cu incidenfă variabilă, au unghiul de incidenţă variabil de-a lungul anvergurii şi diferit de incidenţa profilului principal al aripii. Se deosebesc: unghi de incidenţă absolută, unghi de incidenţă critică şi unghi de inciden}ă indusă. Incidenţă absolută e unghiul format de direcţia vitezei la infinit amonte a aerului cu axa de portanţă nulă a unui profil aerodinamic, cînd acest profil se găseşte în mişcare relativă de translaţie faţă de aer. Sin. Unghi de incidenţă absolută. Incidenţă critică e unghiul dintre coarda unui profil aerodinamic în mişcare de translaţie şi direcţia de mişcare, la care coeficientul de portanţă Cz începe să descrească, deoarece pe curba caracteristică a profilului Cz = f(i) se depăşeşte porţiunea rectilinie. La unghiuri mai mari decît cel de incidenţă critică, echilibrul curgerii laminare la extradosul aripii e complet rupt, curentul desprinzîndu-se de profil într-un puncf foarte apropiat de bordul de atac, în vîrtejuri din ce în ce ma| mari. Sin. Unghi de incidenţă critigă. Inciden}ă indusă e unghiul cu care variază incidenţa unul profil aerodinamic (aripă), din cauza vitezei induse. Incidenţa indusă se exprimă prin unghiul: a -lCi-n * b2' unde Cz e coeficientul de portantă, S e suprafaţa portantă a aripii şi b e anvergura acesteia. Sin. Unghi de incidenţă indusă. 5. Incidenţă. 2. Opt.: Faptul că o rază de lumină sau un fascicul de raze de lumină întîineşte suprafaţa de separaţie dintre două medii. în particular, se numeşte incidenfă normală incidenţa în care direcţia razei sau a fasciculului coincide cu direcţia normalei la suprafaţă, şi incidenfă razanta sau incidenfă tangenfială, incidenţa în care raza sau fasciculul sînt practic conţinute în planul tangent la suprafaţă. o. ~r plan de Fiz.: Plan care conţine raza incidenţă într-un punct oarecare pe un corp sau pe un sistem optic (oglindă sau dioptru) şi normala în acel punct la suprafaţa corpului, a oglinzii sau a dioptrului. 7. punct de Fiz.: Punctul în care o rază de lumină cade pe o oglindă sau pe un dioptru. 8. unghi de Opt.: Unghiul pe care-l formează raza incidenţă pe un sistem optic, cu normala în punctul de incidenţă la suprafaţa sistemului’. 9. Incinerare. Chim.: Distrugerea oxidativă a materiei organice la temperaturi înalte, cu eliminarea produselor de oxidare volatile şi cu formarea unui depozit de substanţe minerale fixe, numit cenuşă. Incinerarea e folosită mult în laboratoarele pentru analiza substanţelor chimice, a mateiiei vegetale sau animale, cu scopul de a-i determina compoziţia minerală. 10. ~a gunoaielor. înst. eoni.: Operaţia de arderea deşeurilor combustibile, provenite din gospodării, din industrii sau de pe căile şi locurile publice. Se execută în instalaţii speciale, numite crematorii pentru gunoaie. V. şi sub Crematoriu. 11. ~a nămolului. Canal.: Operaţia de ardere a nămolului provenit din apele de canalizaţie, după fermentarea lui şi îndepărtarea unei cît mai mari părţi din apa care îl imbibă (prin uscare sau cu ajutorul filtrelor aspiratoare). Arderea se face în cuptoare înalte, speciale, cu circulaţie de sus în jos. Cenuşa rezultată poate fi folosită ca îngrăşămînt agricol sau poate servi ca materie primă pentru recuperarea unor substanţe. 12. Incintă, pl. incinte. 1. Gen..* Suprafaţă de teren, sau spaţiu, închise din toate părţile. 13. ~a cuptorului. Tehn.: Spaţiul util (de încălzire) închis al unui cuptor. 14. ~a minei. Mine. V. sub Mină. 15. ~a portului. Nav.: Suprafaţa de teren, împrejmuită, care cuprinde partea terestră a unui port (total sau parţial) cu elementele sale principale, şi anume: platforme, cheuri, magazii, macarale, linii de garaj, clădiri de administraţie, etc. Porţiunea din incinta portului în care se efectuează operaţiile vamale asupra mărfurilor importate sau exportate se numeşte incintă vamală. Dacă această incintă e o porţiune mai mare din port sau chiar întreaga suprafaţă a portului, ea se numeşte porto-franco. 16. Incintă. 2. Urb.: Suprafaţă de teren construit, închisă din toate părţile de construcţii, eventual cu spaţii libere pentru accesul în inferiorul ei. Amenajarea suprafeţelor clădite în formă de incintă se poate realiza astfel: grupînd clădirile unei parcele în jurul unui spaţiu liber (plantat, amenajat ca teren pentru jocul copiilor sau cuprinzînd anexe gospodăreşti) pentru a forma o curte interioară vastă (cu dimensiunile de 3—6 ori mai mari decît înălţimea clădirilor), în vederea respectării prescripţiunilor de însorire şi de ventilaţie a construc- Incintă 203 Inclinomefru fiilor (v. fig. a); plasînd clădirile pe perimetrul unui cuarfal cu suprafafă mică sau foarte îngust (v. fig. b); aşezînd clă- — ir ni----------------- Moduri de amenajare a incintelor urbanistice. ~ir dirile pe suprafaţa unui cuartal de dimensiuni mari, atît pe perimetrul cuartalului, cît şi în interiorul lui, astfel îneît să rezulte mai multe incinte interioare comunicante (v. fig. c). 1. Incintă. 3. Gen.: Sistemele (construcţii, ziduri, împrejmuiri, etc,) cari închid din toate părfile o suprafaţă de teren sau un spaţiu. 2. Incintă. 4. Tehn. mii.: în fortificafii, linia zidurilor sau a lucrurilor de apărare ale unui oraş, ale unei cetăfi sau ale unei lucrări strategice, respectiv zidurile sau lucrările de apărare a acestei linii. După forma traseului, incintele pot fi circulare, bastionate sau poligonale, iar după pozifia pe care o ocupă în sistemul de apărare, pot fi exterioare sau interioare. Din punctul de vedere al continuităţii, se deosebesc: incinte continue, cari se întind pe tot traseul liniei de apărare, fiind întrerupte numai în dreptul intrărilor în fortificaţie; incinte discontinue, cari prezintă întreruperi pe porfiunile de teren cari prezintă obstacole naturale. Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc: incinte de siguranţă, cari sînt exterioare şi sînt destinate să asigure alarmarea şi proteefia sistemului de apărare; incinte de luptă, cari constituie linia principală de apărare a oraşului, a cetăfii sau a lucrării strategice. Modul de construcfie a incintelor, ca şi distanfele dintre ele şi depărtarea de cetatea, oraşul sau lucrarea de apărat au variat în cursul timpului, după mijloacele de atac şi de apărare, folosite. 3. inciziune. 1. Tehn.: Operafia de tăiere prin aşchiere sau prin deformare plastică, de la margine spre interiorul unui obiect sau al unui material, efectuată pentru a obfine o deschizătură strîmtă. 4. Inciziune, pl. inciziuni. 2. Tehn.: Tăietură strîmtă la marginea şi spre interiorul unui obiect sau al unui material. Var. Incizie. 5. A gr., Silv,: Tăietură executată în scoarfa pomilor, arbuştilor fructiferi şi a vifei de vie, fie superficial în fesutul tuberos, fie mai adînc, pînă la cambiu, cu scopul de a împiedica circulafia normală a sevei. Operafia se execută cu briceagul sau cu cleşte speciale, prin crestarea scoarfei sau prin îndepărtarea unei pa fi a acesteia. Inciziunile pot fi transversale sau longitudinale. Inciziunile transversale, cari se fac de jur împrejurul axului, se numesc inciziuni inelare sau tăieri inelare. în urma inciziunii inelare, care se execută înaintea înfloritului sau imediat după acesta, seva elaborată de frunze alimentează numai partea ramurilor de pom, a coardelor sau a lăstarilor de vifă care se găseşte deasupra zonei operate, stimulîndu-se astfel legarea şi dezvoltarea fructelor. Inciziunea inelară, în general, nu trebuie aplicată pe trunchiul pomilor, iar la vifa de vie, deşi favorizează produefia anului în care e aplicată, are totuşi o influenfă negativă asupra dezvoltării generale a butucilor. Prin inciziuni longitudinale se urmăreşte, la pomi, stimularea îngroşării trunchiului sau a ramurilor, favorizarea sau stînjenirea dezvoltării unor muguri, o. înclinaţie. V. înclinare. 7. Înclinaţie magnetica. Geof/z.: Unghiul format de direcţia cîmpului geomagnetic într-un anumit loc cu planul orizontal. Inclinafia e pozitivă cînd vectorul cîmp geomagnetic e dirijat „în jos", în raport cu planul orizontal (emisfera boreală geomagnetică) şi negativă în cazul contrar (emisfera australă geomagnetică). Astfel, inclinafia magnetică variază între 0°, la ecuatorul magnetic, şi 4- 90° la polul magnetic boreal, respectiv —90° la polul magnetic austral. în fara noastră, valorile normale ale inclinafiei magnetice variază între aproximativ +60° în sud şi 4-64° în nord. Dis-tribufia geografică a inclinafiei magnetice normale pentru teritoriul romîn e redată cu o precizie satisfăcătoare de formula: / = 6r + (4,5-0,018 04A^ + 0,917 77Acp + 0,000 0554 AA.Acp + + 0,000 204 A^ + 0,000 004 A0. 3. Indicatoare. 2. Geom.: în general, curbă auxiliară folosită în studiul curbelor sau al suprafeţelor (v. Indicatoare sferică, Indicatoarea lui Dupin). 4. ~a lui Dupin. Geom..* Curbă plană de ordinul al doilea situată în planul tangent într-un punct regulat al unei suprafeţe — şi care serveşte la studiul curburilor secţiunilor plane Tz normale ale suprafeţei în punctul considerat (v. fig.). Fiind dată o suprafaţă (5) M=M (u,v), raportată la o reţea gaussiană arbitrară (u,v), în raport cu care admite formele diferenţiale pătratice fundamentale (v. şî sub Suprafaţă) 2 = E*du2-\-2 F'dudv-b G'dv2, un plan determinat de normala într-un punct regulat Mq şi de o tangentă MqT în Mq de parametri directori (du, dv), intersectează suprafaţa S după o curbă numită secţiune normală a lui S, a cărei rază de curbură RN e dată de Indicatoarea Iul Dupin. (0 numărul 1 _ E’du2 4- 2 F'dudv-\-G'dv2 R N Edu2 -f-2 Fdudv -\~Gdv2 Qn~ fiind curbura normală relativă la tangenta MqT. Dacă W . f=V*£rI+VG. e vectorul unitar al tangentei MqT, s fiind arcul curbei de secţiune normală şi T\t T2 fiind vectorii unitari ai tangentelor la curbele reţelei gaussiene = _ 1 sâr = _ 1 s/E ' 2 \/G punctul Nq, determinat de echipolenţa (3) A^N0=yJ^-f, se numeşte punct indicator al secţiunii Dacă MqT variază în planul tangent, punctul indicator Nq descrie o curbă de ordinul al doilea, cu centru unic, numită indicatoarea curburilor normale în Mq sau indicatoarea lui Dupin. în raport cu reperul cartesian (Mq, T\, T2), ecuaţia ei e ŞM_ dv normale respective. (4) E' F G* — X2 + 2 - - XY + ~ Y2= 1. E y EG G Dacă E'G'—F,2>0, indicatoarea e o elipsă, iar secţiunile normale au concavitatea în aceeaşi regiune faţă de planul tangent în Mq . în acest punct, suprafaţa e convexă şi punctul Mq se numeşte punct eliptic. în cazul E' G'-~jF'2<0, indicatoarea e o iperbolă ale cărei asimptote coincid cu tangentele asimptotice ale suprafeţei în Mq. Concavităţile secţiunilor normale sînt distribuite în ambele regiuni determinate de planul tangent. Punctul Mq e un punct iperbolic. Dacă E' G' — F'2 = 0, indicatoarea e formată din două drepte paralele simetrice în raport cu Mq, care e un punct parabolic al suprafeţei. în cazul în care reţeaua gaussiană (u, v) e formată din , liniile de curbură ale suprafeţei, ecuaţia indicatoarei devine (5) K,i +R2 ~ ' Ri, R2 fiind rădăcinile ecuaţiei (6) (RF'-F)2-(RE'-E) (RG,-G) = 0. Aceste valori sînt razele de curbură ale secţiunilor normale tangente la liniile de curbura şi cari se numesc sec-ţiuni normale principale, Ri, R2 fiind numite raze de curbură principale. Notînd

co, iar la cristalele uniaxe negative, Up — e, ug—co şi s AgCl poate fi determinat în prezenfa fluoresceinei, care e un acid slab, cu un ion puternic colorant. în punctul de echivalenfă, culoarea precipitatului virează în roz-roşu. Indicatorul de adsorpfie e cu atît mai bun cu cît adsorpfia Iui pe precipitatul adsorbant se produce mai repede în punctul de echivalenfă. Adsorpfia acestor indicatori e influenfată de diverşi factori, ca temperatura de lucru, iluminarea precipitatului, concentrafia în ioni de hidrogen a mediului în care se face titrarea, cum şi de prezenfa altor ioni străini. Pentru ca la titrarea cu indicatori de adsorpfie virajul culorii să fie mai distinct, o parte din precipitat trebuie menţinută în stare de solufie coloidală. 2. ~ de lluorescenfă. Chim.: Substanfă care serveşte la determinări cantitative în reacfii de neutralizare, avînd proprietatea de a-şi schimba culoarea fluorescenfei cînd e observată în lumină ultravioletă, la o variafie neînsemnată a concentratei în ioni de hidrogen, la punctul de echivalenfă. Principalii indicatori de fluorescenfă Indicatorul Intervalul Schimbarea culorii fluorescentei de virare PH prin virare Eozină 0,0---0,3 de la roşu Ia verde Benzoflavină 0,3-1,7 de fa galben la verde 4-Etoxiacrldonă 1,2-3,2 de la verde la albastru 3,6-TetrametiIdiamino- 1,2 "3,4 de Ia verde la albastru xantonă Esculină 1,5 *2 albastru p-Naffilamlnă 2,8 -4,4 de la incolor la violet Acid salicilic 3,0 de la Incolor la albastru închis Floxină 3,55---5 de la incolor la albastru închis Fluoresceină 4—4,5 de Ia galben-roşiefic la verde Diclorfluoresceină 4--4,6 verde P-Mefilesculetlnă 4—6,2 de la incolor Ia albastru Resorufină 4,4—6,4 de la incolor fa portocaliu Acridlnă 5,0 de la albastru la verde 3,6-Dioxlxanfonă Chinină 5,4—7,6 de fa incolor la afbastru-viofet 6,0 de la albastru fa vioM 3/6-Dioxlftalimldă 6,0- -8,0 de la verde la galben-verde Umbeliferonă i 6,5 7,5 de la incolor fa albistru J3- Metil umbe Uf eronă 7,0 de fa Incolor la albastru Acid cumaric i 7,2—9,0 de la Incolor la verde Acid 1,4-naffolsuIfonic i 8,2 de la albastru închis Ia albastru Ga'b^n de acridlnă deschis i 8,4 -10,4 de Ia incolor fa galben-verde P-Nsffol 8,6 de Ja incolor la albastru Acid 1,2-naftolsuIfonic i 9,4 de la albastru închis la albastru deschis Acid 3,6-f3-naftofdisuI- 9,5 de la albastru închis Ia albastru fonlc deschis Cumarină 9,8—12 de la verde închis la verde deschis Cotarnină 12,5 de fa galben fa alb Acid a-naffionic 12- 13 de la a'bsstru deschis fa verde Acid {3-naftionic 12—13 de la afbastru deschis Ia violet Indicatorii de fluorescenfă sînt folosifi în special în cazul soluţiilor sau lichidelor colorate (uleiuri colorate, sulfonate, ape industriale, vinuri roşii, etc.) şi, în general, acolo unde nu pot fi folosifi indicatorii de neutralizare. Ei prezintă o mare precizie de determinare, fiind foarte sensibili la punctul de echivalenfă. 3. ~ de neutralizare. Chim.: Sin. Indicator acido-bazic(v.). 4. ~ de oxidoreducere. Chim.: Sin. Indicator redox (v.). s. ~ de pH. Chim. V. sub Indicator acido-bazic. ~ de precipitare. Chim.: Indicator folosit în analiza volumetrică, la reacfii de precipitare, — şi care indică punctul final de titrare, prin formarea unui precipitat colorat sau a unei combinaţii colorate. Precipitatul format e greu solubil şi se depune în momentul terminării reacţiei de titrare. De exemplu, la titrarea ionului clor cu azotat de argint, în prezenţa cromatului de potasiu ca indicator, se formează un precipitat roşu de cromat de argint, ca rezultat al inter-acfiunii cromatului de potasiu cu excesul de azotat de argint, după ce tot clorul a reacfionat. Combinafia colorată se formează totdeauna între indicator şi anionul sau cationul solu-fiei cu care se titrează. Formarea precipitatului colorat depinde de natura substanfelor cari reacţionează, pe cînd depunerea acestuia depinde şi de temperatura din sistem. 7. ~ redox. Chim.: Indicator chimic care, adăugat unei reacfii de oxidoreducere, arată punctul ei final de titrare, fie prin faptul că are o acfiune specifică de culoare fafă de solufia reducătoare sau fafă de solufia oxidantă, fie fiindcă indicatorul se oxidează sau se reduce singur în prezenfa componenfilor reacfiei. Deoarece potenfialul redox al unei solufii e determinat de cantitatea relativă de formă oxidată şi de formă redusă, culoarea solufiilor acestor substanfe depinde de valoarea potenţialului redox. Cunoscînd, deci, culoarea solufiei, se pot stabili valorile acestui potenfial, deci concentrafia şi raportul dintre substanfele din sistem. Indicatorii redox sînt foarte adecvafi pentru indicarea punctului final Ia titrările oxidimetrice; această întrebuinfare e justificată numai cînd la titrare nu iau parte substanfe intens colorate, cari nu permit observarea schimbării culorii. Sin. Indicator de oxidoreducere. Principalii indicatori redox Valoarea rH i Intervalul Indicatorul j corespun- Virajul de de viraj ob- zătoare J oxidoreducere servabil fa virajului 20°, pH = 7 Roşu neutral ! I 2—4,5 roşu-incolor -0,32 Safranină 4—7,5 roşu-incolor i —0,29 fndigo-disuffonat 8,5—10,5 afbastru-gălbui —0,11 Indigo-tetrssulfonat 11,5 -13,5 afbastru-gălbui —0,03 +0,01 Albastru de metiien j 13,5-.15,5 albastru-incolor Teonină 15—17 violet-incolor +0,06 Albsstru toluilen 16 — 18 albastru-incolor +0,11 Timol indofenol 17,5-20 afbastru-lncofor +0,21 2,6-DiclorfenolindofenoI 20-22,5 albastru-incofor +0,23 Acid difenil-aminsulfonic 27-29 ; viofet-incofor I + 0,83 8. ~ furbidimetric. Chim.: Indicator folosit în acidimetrie şi în alcalimetrie, cu caracter de coloid reversibil, susceptibil de coagulare la punctul de echivalenfă şi caracterizat printr-un interval de trecere foarte îngust (aproximativ 0,1 unităfi de exponent de hidrogen), ceea ce dă o mare precizie In determinare. Indicator universal 217 Indicator de greutate i. ** universal. Chim.: Amestec de indicatori cu interval de viraj în domenii mai largi ale exponentului de hidrogen. Precizia cu care aceşti indicatori arată exponentul de hidrogen nu e mare; totuşi, ei sînt folosifi pentru a obfine rapid şi cu o oarecare exactitate valoarea pH-ului unei soluţii. Exemplu: 15 ml dimetil-aminoazobenzen, 20 ml albastru de bromtimol, 5 ml roşu-metil, 20 ml fenolftaleină, 20 ml timolftaleină, toate în concentrafia de 0,1% în solufie alcoolică. La determinarea exponentului de hidrogen cu acest indicator universal, pentru 10 ml solufie de cercetat se ia 0,1 ml (»3 picături) de indicator. în funcţiune de exponentul de hidrogen al solufiei de cercetat, culoarea virează conform tabloului: PH Culoarea PH Culoarea 2,0 roz-roşcată \ 7,0 verde-galbenă 3,0 portocalie-roşle 8,0 verde 4,0 portocalie 9,0 verde-albastră 5,0 portocalie-galbenă 10,0 violetă | 6,0 galbenă I 2. Indicator, pl. indicatoare. 3. Tehn.: Instrument, dispozitiv sau numai element al unui sistem tehnic, care permite evaluarea unei mărimi printr-o indicafie în general trecătoare şi adeseori fără precizie, sau numai prin semnalarea depăşirii unui anumit prag de către valorile mărimii respective. Se deosebesc: indicatoare obişnuite, pentru indicafii calitative, arătînd dacă o mărime e cuprinsă între anumite limite; indicatoare combinate, compuse din mai multe instrumente cari indică mărimi diferite (de ex. indicator de viraj şi de înclinare); indicatoare înregistratoare, cari trasează curba de variafie în timp a mărimii considerate; integratoare, cari sumează valorile succesive ale mărimii considerate, într-un anumit interval de timp. 3. calitativ. Tehn.: Aparat sau instrument care indică numai prezenfa unei mărimi, deci faptul că valoarea acesteia e diferită de zero sau că e cuprinsă între anumite limite. Acesta e indicatorul obişnuit. V. şi sub Indicator 3. 4. ~ cu picături. Mş.; Indicator obişnuit, care de obicei e o mică fereastră de control la ungătoarele cu picături, folo- site Ia unele maşini (de ex. Ia motoare stabile). Această fereastră e practicată în canalizafia de ungere, imediat sub ungăfor, pentru a se putea verifica dacă lubrifiantul picură, deci dacă ungerea se efectuează. Sin. Indicator de ungere. 5. ~ de accelerafie. Ms., Av.: Sin. Accelerometru (v.). 6. ~ de acord. Te/c.: Dispozitiv sau instrument folosit pentru controlul acordului circuitelor de înaltă frecvenfă ale unui radioreceptor pe frecvenfă de emisiune recepţionată. Sin. Indicator de sintonie. Deoarece acordul corespunde maximului amplitudinii semnalului de frecvenfă purtătoare, pentru acfionarea indicatorului de acord se foloseşte adeseori (în receptoarele pentru modula}ie de amplitudine) tensiunea continuă obfinută prin redresarea şi filtrarea semnalului de radiofrecvenfă. Această tensiune poate fi măsurată cu un instrument de curent continuu, sau — în radioreceptoarele obişnuite — poate comanda un indicator vizual de acord realizat în trecut cu ajutorul unor tuburi cu neon cu trei sau cu patru electrozi (în cari acordul corespundea maximului lungimii coloanei luminoase) Şi, în tehnica actuală, cu tuburi electronice cu fascicul dirijat, numite indicatoare catodice de acord (sau indicatoare electronice de acord). Tubul electronic indicator de acord cuprinde în acelaşi balon o triodă care amplifică tensiunea de comandă şi indicatorul propriu-zis, constituit dintr-un catod central (î) (comun cu al triodei), un ecran luminescent conic (2) (anodul părf{i indicatoare) şi unu (3) sau mai mulfi electrozi intermediari de comandă situafi între catod şi ecran şi conectafi la potenţialul anodului trio-dei, negativ fafă de ecran. Trio da e comandată de tensiunea de înaltă frecventă redresată şi filtrată, aplicată cu polul negativ la grilă, astfel îneît tensiunea ei anodică e cu atît mai înaltă cu cît semnalul de înaltă frecvenfă e mai puternic (negativînd grila şi reducînd curentul ei anodic). De aceea, la semnale slabe, electrozii intermediari sînt puternic nega-tivafi fafă de ecranul luminescent, deviind fasciculul care interceptează ecranul şi resfrîngînd porţiunile luminoase ale acestuia. La semnale puternice, diferenfa de potenfial dintre electrozii intermediari şi ecran scade şi porfiunile luminoase se extind, maximul lor indicînd acordul. 3 b Forma porfiunilor luminoase de- II. Aspedul indicatorului de pinde de forma ecranului, de dispo- acord tip „treflă catodică", zifia electrozilor intermediari şi de a) la semnale slabe; b) Ia numărul lor: unu! singur în cazul tu- semnale puternice, bului numit „ochi magic" (v. fig. I) şi patru în cazul tubului numit „treflă catodică" (v. fig. II). 7. ~ de adîncime. Mine. V. sub Extracfie, maşină de ~. a. ^ de conducfihilitate. Elf.: Instrument electrostatic pentru indicarea conductibilităfii electrice a aerului, şi deci a gradului lui de ionizafie, compus dintr-un condensator cilindric între ale cărui armaturi se insuflă aerul cercetat, tensiunea dintre armaturi — dependentă de acest grad de ioni-zafie — fiind indicată de un electrometru cu fir. 9. ~ de gaze. M/ne: Sin. Detector de gaze (v.). 10. ~ de glisadă. Av.: Aparat care indică înclinările unui avion pe aripă, glisada şi deraparea, fiind folosit la zborul de noapte sau în ceafă. E similar indicatorului de incidenţă, cu diferenfa că axa de rotafie a giruetei duble şi suprafefele directoare sînt verticale. La acest indicator, cadranul e în general gradat de la 0 Ia 4° stînga şi de la 0 la 4° dreapta, diviziunile fiind de jumătate de grad. ti. ^ de greutate. Expl. petr.: Aparat pentru controlul ope-rafiilor de săpare a sondelor, prin transformarea forfei de tracţiune din cablul sistemului (mecanismului) de manevră în forfă dată de opresiune de lichid. în principiu, indicatorul de greutate e constituit dintr-o ploscă (un traductor) cu membrană apăsată de o porfiune deviată a ramurii cablului de sapă, care e ancorată la turlă (capătul mort), şi dintr-o conductă de legătură a acesteia cu un tub Bourdon, şi cu un manometru. Plosca (v. fig. /) e constituită din două carcase metalice circulare, între cari se montează o membrană de cauciuc, realizîndu-se astfel două cavităfi de ambele părfi ale membranei. în una dintre cavităfi, în tubul Bourdon şi în manometru, se găseşte un lichid (apă, alcool, etc.), iar în cealaltă cavilate, dintre placa de cauciuc şi carcasă, se montează un piston de reazem cu tijă. Capătul liber al tijei iese în afară şi, împreună cu 0 (j) /. Construcţia şl schema de conexiuni a indicatorului electronic de acord, tip „ochi magic", a) simbol grafic şi detaliu de construcţie; fa) schemă de conexiune; c) aspectul indicatorului la semnal slab; d) aspectul Indicatorului Ia semna/ puternic; A) spre amplificatorul de joasă frecventă. Indicator de incidenţa 218 Indicator de nivel cele două cîrlige de fixare (dintre cari unu! e reglabil), con-strînge cablul să devieze de la linia dreaptă. Sub acfiunea forfei de tracţiune din cablu, aceasta caută să revină în pozifie dreaptă. Indi-cafiile pe cari le dă tubul Bourdon referitoare la presiunea lichidului comprimat în ploscă de porfiunea deviată a cablului supus la întindere se traduc, pe cadranul indicatorului, în indicafii de greutate a sarcinii la cîrlig. Urmărind indicafiiîe la manometru, sondorul şef are posibilitatea să aprecieze condifiile în cari se desfăşoară procesul de foraj, şi anume: apăsarea pe care sapa o exercită asupra tălpii sondei; valoarea forfelor de frecare dintre garnitura de foraj şi perefii găurii de sondă la introducerea şi extragerea garniturii de foraj; momentul ruperii garniturii în timpul fo= rajului (presiunea la manometru scade brusc); dacă operafia de instrumentaţie a reuşit f(dacă partea de garnitură rămasă în sondă a fost prinsă sau nu); momentul prinderiij garniturii în teren în timpul extragerii; etc. Indicatoarele de greutate folosite cel mai mult în industria petrolieră din fara noastră sînt cele de tip GIV-2 (v. fig. //). Instalafia cuprinde o ploscă, un manometru indicator propriu-zis, un dispozitiv numit incorect „ver-nier", care e un indicator de greutate cu scară extinsă prin amplificare, destinat citirii micilor l. i) Plosca indicatorului de greutate, corpul ploştii; 2) membrană elastică de etanşare; 3) piston de reazem; 4) cablu; 5)cîrlig defixare; 6) cîrlig ajustabil; 7) tub de transmitere a presiunii. paralele prelungite şi cu contragreutăţi. Una dintre aceste laturi e în legătură cu un comutator electric cu ploturi, montat în suportul giruetei; deplasarea unghiulară a acestei laturi şi a brafului comutatorului sînt egale cu aproximativ de zece ori unghiul de incidenfă corespunzător (v. fig.)* Un cablu compus din mai multe fire conductoare leagă ploturile cu un cadran indicator cu lămpi, situat la tabloul de bord al avionului. Indicafiiîe acestui instrument se folosesc pentru a menţine echilibrul longitudinal al avionului şi, în special, penfru a evita pierderea de viteză. 2. ~ de maxim. Eli.: Dispozitiv accesoriu al anumitor contoare, care indică maximul puterii medii sau al curentului mediu în intervale de timp succesive egale. Poate funcjiona permanent sau intermitent, adică numai la anumite ore ale zilei. V. şî Contor cu indicator de maxim, sub Contor electric. 3. ~ de meridian. Geod.: Compas giroscopic adaptat pentru executarea de măsurători terestre. Axa x-x (v. fig./) a lunetei topografice trebuie să se mişte într-un plan orizontal (şurubul I e strîns şi şurubul 2 e liber, axele x-x şi y-y sînt în plan orizontal). Cuplînd luneta unui teodolit paralel cu axa x-x se combină momentul de rotafie al pămîntului cu momentul de rotafie al rotorului giroscopuiui, astfel încît axa x-x şi axa lunetei teodolitului se dirijează în mod automat pe direcfia meridianului geografic. Indicatorul de meridian de construcfie recentă, folosit pentru determinarea azimutelor geografice în mine şi în locurile în cari trebuie II. Indicator de greutate tip GiV-2. 1) aparatul înregistrator al greutăţii; 2) indicatorul propriu-zis; 3) vemier; 4) ploscă; 5) rezervor de lichid; 6) pompă de umplere a aparatului; 7) robinet de închidere; 8) conductor de legătură. diferenfe de greutate survenite în cursul operafiilor de săpare sau de instrumentafie, un manometru înregistrator, un rezervor de lichid şi pompa de umplere a aparatului. Sin. Drilometru. î. ~ de incidenfă. Av.: Instrument de bord pentru măsurarea unghiurilor de incidenfă. Se compune dintr-o giruetă 5 Indicator de incidenţa. V) vîntul incident; a) unghiul de incidenţă; {3) un- y ghiul de rotaţie al girue-tei ({3=^10 a); O) axul de rotaţie virtual al giruetei; P) puncte de rotaţie; G) contragreutăţi; S) suprafaţă directoare. ^ j dublă cu ax orizontal şi din două suprafefe directoare orizontale, montate pe un trapez articulat, avînd laturile ne- I. Schema giroscopu/ui liber, f) şurub de fixare a axei y-y; 2) şurub de fixate a axei z-z; 3) rotorul giroscopuiui. II. Indicator de meridian de tip nou. 1) motor asincron; 2) stator; 3) giro-scop; 4) lunetă de autocolimaţier; 5) oglindă; 6) teodolit. eliminată influenfa magnetismului terestru (v. fig. II), e un instrument greoi şi o determinare de meridian durează circa patru ore, cu precizia de circa ±1°. 4. ~ de nivel. 1. Tehn.: Instrument, armatură sau dispo- zitiv care indică nivelul la care se găseşte lichidul dintr-un recipient deschis sau închis, dintr-o conductă sau dintr-un curs de apă, etc. Indicatorul poate fi: cu indicare directă, dacă însăşi fafa lichidului indică (eventual pe o scară gradată) nivelul, de exemplu indicatoarele cu sticlă de nivel şi mirele limnimetrice; cu indicare indirectă, dacă un flotor, un dispozitiv pneumatic, etc. transmit variaţiile de nivel în afara recipientului, a conductei, etc., prinfr-un sistem adecvat. Constructiv, indicatoarele diferă după natura lichidului al cărui nivel se măsoară şi după cum lichidul e într-un recipient deschis sau sub presiune. Exemple: Indicatoarele de nivel de apă pentru recipiente deschise, de exemplu lacuri sau basine de alimentare, sasuri de ecluze, rezervoare de apă, în cari lichidul e supus numai presiunii atmosferice, se construiesc de Indicafor de nivel 219 Indicator de nivel obicei cu flofor, pneumatice sau de tipul mirelor hidro-metrice (v.). Indicatoarele cu flotor cu citire directă au organul sezisor constituit dintr-un corp cav, mai uşor decît lichidul, cufundat parfial în acesta şi legat printr-un cablu sau printr-un lanf — petrecut peste un sistem de scripefi — de o contragreutate care culisează de-a lungul unei rigle verticale.Rigla egradatăfie în uni-tăfi de capacitate, fie în fracţiuni din capacitatea totală a recipientului sau din înălţimea maximă pe care o poate atinge lichidul în acesta. Indicatoarele cu flotor cu citire la distanfă au organul sezisor constituit dintr-un flotor şi dintr-un sistem, de obicei electric, de transmitere a indicafiei la distanfă. De exemplu, la centrale hidroelectrice şi la uzine de apă se foloseşte sistemul de transmisiune cu contactoare la o furcă oscilantă dublă, reprezentat în fig. /, care indică numai pozifiile limită „gol" şi „plin". Acelaşi dispozitiv poate fi folosit — cu modificarea releelor —la comanda pompelor de alimentare sau de golire a rezervorului de apă. Un dispozitiv similar, cu flofor, poate fi adaptat pentru înregistrarea variafiilor de nivel, constituind un maregraf (v.). Indicatoarele pneumatice au ca 4 sezisor un clopot cu aer; acesta e cufundat, de obicei, într-o adîncitură din fundul recipientului, iar aerul din interiorul lui, comprimat de coloana de apă de deasupra Iui, transmite presiunea corespunzătoare la un manometru. Indicatorul de nivel de apă pentru recipiente sub presiune, de exemplu la căldări de abur, hidrofoare, etc., e construit pentru a putea fi folosit la presiuni mai mari decît cea atmosferică. Uzuale sînt următoarele tipuri: Indicatorul cu două robinete (v. fig. II a), care are un robinet la ni- velul maxim al apei din căldare şi altul la nivelul minim; prin deschiderea robinetelor se verifică nivelul. Indicatorul cu sticlă de nivel, constituit dintr-un tub de sticlă (v. fig. II c), de obicei vertical, pus în legătură cu spafiuI de apă şi cu cel de abur al căldării, de obicei prin intermediul unor robinete sau al unor valve automate de izolare în caz de spargere; un înveliş tubular metalic, cu fantă, protejează personalul în caz de spargere. Indicatorul Klinger, construit pe acelaşi principiu, are în locul sticlei de nivel o conductă constituită dintr-un jgheab metalic închis de-a lungul generatoarei de o lamă de sticlă „Klinger„ groasă, cu fafetele verticale pe fafa interioară(v. fig. IIb), cari fac ca volumul de apă să apară negru, iar cel ocupat de abur, argintiu. Indicatorul cu membrană e folosit la căldări înalte şi permite citirea nivelului lîngă focar, fără ca fochistul să fie obligat să se urce pe platformele căldării. Un tip uzual e constituit dintr-un dispozitiv aşezat la nivelul oglinzii de apă din căldare (v. fig. II d) şi dintr-un dispozitiv de citire, cu I. Indicator de nivel de apă, cu citire la distantă cu flotor. 1) nivelul apei; 2) flotor; 3) lanf calibrat; 4 şi 4') contactoare cu pozifie reglabilă; 5) contragreutate; 6) furcă dublă, oscilantă; 7 şi 8) contact care se închide la „plin", respectiv Ia „gol"; 9) conductoare între basin şi postul receptor de la uzină; 10 şi 12, 11 şi 13) releu cu sonerie şi semnalizator cu placă pentru „gol", respectiv pentru „plin"; 14) cale de curent care scurt-circuifează bobina 16 (de rezistentă mare); 15) buton de întrerupere a contactului 17, pentru întreruperea semnalelor de sonerie; 18) baterie. membrană şi cu ac indicator, aşezat la nivelul focarului (v. fig. II d'); membrana, închisă într-o capsulă etanşă, e legată II. Ind/catoare de nivel de apă. а) robinet indicator de nivel de apă: 1) ramificafie cu orificiu peniru desfundare; b) secţiune orizontală printr-un indicator (sticlă) de nivel „Klinger"; 1) tub care comunică cu căldarea de abur; 2) jgheab metalic; 3) cadru metalic; 4) sticlă specială/călită „Klinger"/ 5) garnituri; 6) faţete; c) indicator de nivel de apă, cu sticlă de nivel, pentru căldare de abur: 1) sticlă de nivel; 2) robinet de izolare; 3) flanşă de montare; 4) canal de legătură cu spafiu! de abur af căldării; 5) cana/ de legătură cu spafiu! de apă al căldării; б] deschideri, pentru curăfirea de piatră incrustată a robinetelor şi a canalelor 2, 4 şi 5; 6') capac etanş; 7) robinet de scurgere; 8) dop la orificiul pentru înlocuirea sticlei de nivel; d şi d’) Indicator de nivel de apă pentru căldări de abur foarte înalte: d) dispozitiv aşezat la înălfimea nivelului apei din căldare; d1) dispozitiv aşezat în dreptul focarului; 1) spafiu inelar cu apă de condensare, de nivel constant, în legătură cu spaţiul de abur al căldării; 2) spafiu în legătură cu volumul de apă al căldării; 3) tuburi de legătură; 4) membrană elastică, echilibrată cînd apa din 2 e la nivelul mediu (cînd nivelul în 2 scade, respectiv creşte, presiunea în spafiul 10 şi pe fafa din dreapta a membranei scade, respectiv creşte); 5) pîrghie vibratoare; 6) tub elastic, etanş; 7) ac indicaior; 8) geam; 9) cadran gradat; 10) spafiu de comandă, închis de membrană. cu primul dispozitiv prin două tuburi metalice şi acfionează — printr-o pîrghie — un ac indicafor. i. ~ de nivel. 2. Uf., Cs.: Aparat pentru controlul umplerii şi golirii materialelor friabile sau în stare semilichidă (de ex.: beton, mortar) din buncăre în vederea automatizării operafiilor respective. După forma constructivă, se deosebesc: indicatoare de nivel cu membrana, CU flotor, CU pa- |) membrană; 2) disc; 3) suport; 4) bară; 5) arc; letă, CU rotor şi foto- 6) microîntreruptor; 7) peretele buncărului, electrice. Indicatorul de nivel cu membrană e constituit dintr-o membrană de cauciuc fixată Ia periferie în peretele buncă- Indicator de nivel 220 Indicator de polaritate rului, din elementele de legătură, un arc şi un microîntreruptor electric (v. fig. /). Cînd materialul acoperă membrana, apăsarea laterală a acestuia împinge elementele de legătură, învin-gînd rezistenfă arcului, şi acţionează asupra întreruptorului. Indicatoarele cu membrană se utilizează în special pentru materialele pulverulente sau în bucăţi mici. Indicatorul de nivel cu fiotor are organul sensibil sub forma unei sfere metalice cave, care e deplasată lateral de suprafaţa liberă a materialului, în timpul umplerii (v. fig. II). Tija flotorului e legată, cu ajutorul unui cablu scurt, la o bară care susţine un contact cu mercur. La înclinarea flotorului, bara e trasă în jos şi, ca urmare, contactul cu mercur se închide. Acest tip de indicator se utilizează în special pentru nivelul maxim al buncăreior şi dă rezultate bune pentru orice granulaţie a materialelor. Indicatorul de nivel cu paletă are organul de lucru de forma unei palete elastice pe care e fixat un contact cu mercur (v. fig. III). La înclinarea paletei de către materialul care se scurge spre peretele buncărului, contactul se .închide. Acest tip de indicator e folosit în condiţii bune numai pentru material mărunt. Indicatorul de nivel cu rotor are organul de lucru sub forma unui rotor acţionat de un electromotor (v. fig. IV). La acoperirea rotorului de către material, datorită rezistenţelor mărite, electromotorul se opreşte automat şi trimite un impuls sistemului de semnalizare. Acest tip de indicator se foloseşte în special pentru cărbuni. Indicatorul fofoelectric e echipat cu proiectoare şi cu fotoelemente instalate la buncăr. La umplerea buncărului, :•<£- A 4- j J IV, Indicator de nivel cu rotor, f) motor electric capsulat; 2) arbore; 3) rotor. V. Schema de aşezare a indicatorului de nivel fofoelectric. 1) proiectoare; 2) fotoelemente. II* Indicator de nivel cu fiotor. î) consolă; 2) capac; 3) fiotor; 4) bară-suporf; 5) arc; 6) cablu electric; 7) cablu; 8) contact cu mercur; 9) peretele buncărului. Indicafor de pantă, a) cu lichid; b) cu pendul; i) ac (indice) pendular 2} cadran fix. cu vermer; III. Indicator de nivel cu paletă. 1) peretele buncărului; 2) corpul indicatorului; 3) paletă elastică; 4) contact cu mercur; 5) cablu electric. Indicatorul fotoelectric nu poate fi utilizat pentru materialele cari emană praf mult la umplerea buncărului sau cari murdăresc pereţii. 1. ~ de nivel. 3. Te/c., C/nem. V. Nivel, indicator de 2. ~ de pantă; Transp.: Instrument care indică înclinarea planului de simetrie al unui vehicul (vertical în poziţie normală) faţa de verticală, respectiv înclinarea vehiculului faţă de un plan orizontal. Se construiesc indicatoare cu lichid şi indicatoare cu pendul. Indicatoarele cu lichid sînt formate dintr-un tub închis şi îndoit în formă de triunghi, umplut cu lichid colorat. Nivelul relativ al lichidului în una dintre ramuri indică unghiul (v. fig. a). Indicatoarele cu pendul sînt constituite dintr-un cadran solidar cu sistemul a cărui pantă se caută, şi dintr-un pendul care se găseşte în faţa cadranului şi îşi menţine poziţia verticală, datorită gravitaţiei (v. fig. b). Se folosesc pentru încercările de stabilitate a anumitor vehicule, pentru deferminarea pantelor căilor carosabile, etc. In aviaţie se folosesc indicatoare de pantă longitudinală, cari indică unghiul de urcare sau de cobo-rîre al avionului, cum şi indicatoare de pantă transversală, cari indică înclinarea spre stîngă sau spre dreapta a avionului. Indicatoarele de pantă longitudinală sînt fie cu lichid, cu aperiodicitate realizată prin forma convenabilă a tubului şi prin viscozitatea lichidului, fie cu cadran pendular, care se deplasează în fafa unui indice fix, solidar cu avionul. Sin, Clinometru longitudinal, Inclinometru longitudinal. Indicatoarele de pantă transversală sînt formate, în general, dintr-un tub de sticlă curbat, umplut cu un lichid amortisor, în interiorul căruia se mişcă o bilă metalică. Pentru viraje, deoarece asupra indicatorului se exercită greutatea şi forfa centrifugă, e preferabil ca indicatorul de pantă transversală să se construiască combinat cu un indicator de viraj şi cu un clinometru giroscopic; la viraj corect, bila rămîne la zero sau se deplasează puţin în sens contrar deplasării acului indicatorului de viraj. La zbor rectiliniu, indicatorul arată panta transversală reală. Sin. Clinometru transversal, Inclinometru transversal. 3. ~ de pierdere de viteză. Av.: razele proiectorului nu mai ajung Ia fotoelement şi, ca urmare, un releu electric închide contactul sistemului de semnalizare (v. fig. V). Aparaf care indică micşorarea vitezei unui avion, cînd depăşeşte o anumită limită inferioară. Acest indicafor e con-situit, în general, dinfr-o lampă electrică, instalată la bord, care e conectată cu un întreruptor, acesta fiind comandat de un manometru intercalat pe ca-nalizaţia anemometrică a avionului (v. fig.); astfel, lampa se aprinde cînd viteza relativă a avionului scade sub limita inferioară admisibilă. 4. ~ de polaritate. Elt.: Dispozitiv care permite stabilirea polarităţii a două conductoare puse sub tensiune continuă (de ex. a electrozilor neidentificaţi ai unei pile electrice, sau Indicator de pierdere de viteză. 1) bec electric; 2) contact electric,* 3) capsulă manome* frică; 4) conexiune Ia tubu-lura anemometrică; 5) contact Ia masă fix; 6) şurub de regla] al pozifiei de aprindere a becului. Indicator de poză 221 indicator de presiune a conductoarelor negativ şi pozitiv ale unei refele de distribuţie de curent continuu). Cele mai simple indicatoare de polaritate folosesc efectele electrolitice ale curentului electric (v. Hîrtie indicatoare de polaritate, sub Hîrtie). u ~ de poză. Foto., Cinem.: Sin. Exponometru (v.). 2. ~ de presiune. Mş..' Aparat care serveşte la deter- minarea variafiilor de presiune în cilindrul unei maşini cu piston, în conductele de admisiune sau de evacuare, în carterul maşinii (la motoarele cu ardere internă în doi timpi, cu carter etanş), în circuitul de alimentare (la motoarele cu autoaprindere). Se deosebesc: indicatoare pentru înregistrarea variaţiilor ciclice ale presiunii, cari pot fi cu înregistrare continuă sau cu înregistrare discontinuă (stroboscopice); indicatoare pentru înregistrarea unei singure presiuni, cari înregistrează presiunea într-un punct al ciclului (de ex. presiunea maximă de compresiune sau de ardere) sau presiunea medie a ciclului. /. Indicator mecanic cu resort elicoidal. î) suport; 2) niplu; 3) piston; A) cilindrul indicatorului; 5) tijă; 6) capac; 7) inel mobil; 8) resort; 9) tambur; 10) resortul tamburului; 11) vîrf înregistrator; 12) sfoară de comandă. Un indicator se compune din capforul sau traductorul de presiune, care sub# acţiunea presiunii de măsurat produce variaţia unei mărimi mecanice sau electrice, şi din dispozitivul de înregistrare, care poate fi mecanic, optic sau electric. Pentru obţinerea unor indicaţii corecte, ansamblul acestor organe trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: înregistrarea să fie proporţională cu valoarea instantanee a presiunii (în domeniul de variafie al acesteia), caracteristicile aparatului să nu varieze în timp şi să nu depindă de tempera-tură, frecvenfă proprie a organelor în mişcare să fie mult superioară frecventei de variaţie a presiunii care se măsoară, construcţia captorului să nu permită apariţia unor fenomene secundare (cari falsifică înregistrarea), vibrafiile exterioare să nu influenţeze înregistrarea, indicatorul să aibă greutate şi volum mici, şi să poată fi manevrat uşor. Indicatoarele cari înregistrează variafiile ciclice de presiune pot fi mecanice, optice sau electrice, respectiv stroboscopice, dupa cum înregistrarea e continuă sau discontinuă. Indicatorul mecanic (v. fig. /) se compune dinfr-un suport 1, pe care e fixat cilindrul indicatorului 4, care e în legătură cu spafiul în care se măsoară presiunea, prin niplul 2 şi un robinet cu trei căi. în cilindru se mişca pistonul 3, solidar cu tija 5, acţionată de resortul elicoidal 8, capul inferior al resortului fiind în capacul 6; pe capac se găseşte inelul mobil 7, de care e legat mecanismul de. înregistrare, format dintr-un sistem de pîrghii articulate (panfo-graf), cari amplifică mişcarea tijei pistonului şi o înscriu — prin vîrful înregistrator 11 — pe o hîrtie care îmbracă tamburul 9. Acest tambur e rotit într-un sens prin sfoara 12, cu un unghi proporţional cu deplasarea pistonului maşinii, şi e readus în pozifia inifială de resortul elicoidal 10. Deoarece mişcarea vîrfului 11 e proporţională cu presiunea exercitată asupra pistonului 3, pe hîrtie se înregistrează diagrama presiune-volum. jL fnfăşurarea Resortul antagonist 8 e montat, la tipuri mai resorfufuianta-vechi,în interiorul cilindrului 4; la tipuri mai noi e gonjsf ja îndl_ montat ca în fig. /, ceea ce prezintă avantajul că catoru| meca_ resortul nu se încălzeşte (dec? îşi păstrează carac- nic teristica elastică), dar în schimb masa în mişcare devine mai mare prin lungirea tijei 5. Resortul lucrează Ia întindere şi are o dublă înfăşurare (v. fig. II), pentru a evita încărcarea pistonului 3 prin forfe laterale. Indicatorul mecanic din fig. / poate fi folosit numai la turafii joase (pînă la 500—600 rot/min), din cauza frecvenfei proprii joase a sistemului elastic format din resortul elicoidal şi piesele în mişcare. Inerfia tamburului şi deformafiile sforii de antrenare produc, la turafii înalte, un decalaj “ important al înregistrării; precizia înregistrării depinde mult de starea articulafiilor mecanismului de amplificare. — Pentru mărirea frecvenfei proprii, piesele în mişcare se construiesc din materiale uşoare, iar resortul elicoidal e înlocuit cu o bară elastică încastrată la o extremitate, avînd forma unei ///. Indicator mecanic cu bară elastică, grinzi de egală rezistenfă (v. fig. III). Prin mărirea rigidităţii scad dimensiunile diagramei. — La alte indicatoare se suprimă mecanismul de amplificare (microindicatoare), în care caz masa în mişcare e mai mică, însă diagramele obfinute au înălfimea de 2,5^3 mm (egală cu deplasarea pistonului indicatorului), grosimea curbei fiind astfel mare în comparafie cu dimensiunile diagramei; pentru interpretare, aceste diagrame sînt mărite. Indicafor de presiune 222 Indicafor de presiune Indicaforul optic e echipat cu oglinzi oscilante, în locul mecanismului de amplificare şi de transcriere a diagramei, astfel încît forfele de inerfie se reduc considerabil. Cînd se folosesc două oglinzi, oscilafia uneia e determinată de variafia de presiune, iar oscilafia celeilalte, de deplasarea pistonului maşinii. O rază luminoasa, provenind de la o sursă fixă de lumină, e reflectată de prima oglindă pe a doua şi, de aceasta, pe un ecran de sticlă mată sau pe o placă fotografică; dacă planele de oscilafie ale oglinzilor sînt perpendiculare, se înregistrează diagrama presiune-volum, iar amplificarea se obfine prin aşezarea ecranului la o distanfa convenabilă de oglinzi. La alte indicatoare se foloseşte o singură oglindă cu două grade de .libertate. Afară de dispozifia oglinzii, indicatoarele optice diferă şi prin construcţia captorului de presiune, care la unele e un piston similar celui de la indicatoarele mecanice, iar ia altele e o membrană (de ofel de arcuri, de ofel cu siliciu sau crom-vanadiu ori de ofel inoxidabil). Fig. IV a reprezintă un indicator optic cu membrană şi cu două oglinzi, la care membrana ondulată 3 e pusă în legătură IV. Indicator optic cu membrană şi cu două oglinzi. a) construcţie; b) schemă optică; 1) ca-nalizaţie; 2) cameră de răcire; 3) membrană; 4) tijă; 5) resort; 6) pîrghie oscilantă; 7) ax; 8 şi 9) oglinzi; 10) ecran; 11) diafragmă; 12) lentilă; 13) arc electric. cu gazul a cărui presiune se măsoară, prin canalizafia 1. Pe membrană, răcită cu un curent de apă (circulant prin camera 2), se sprijină tija 4, care acfionează pîrghia oscilantă 6, pe aceasta fiind calată oglinda concavă 9; contactul permanent dintre tijă şi membrană e asigurat de resortul slab 5. A doua oglindă 8 e plană şi oscilează în jurul axului 7, comandat de un excentric în legătură cu deplasarea pistonului maşinii. Lumina produsă de un arc electric 13 (v. fig. IV b) trece prin lentila 12, care o focalizează în orificiul diafragmei reglabile 11, iar după reflexiune pe oglinzile 9 şi 8, spotul de lumină e refinut de ecranul 10. Orificiul diafragmei 11 şi imaginea de pe ecranul 10 sînt focare conjugate ale oglinzii concave 9, dispozifie care asigură o luminozitate intensă a imaginii. Indicatorul poate fi folosit pînă la turafia de 2000 rot/min. Erorile de înregistrare cauzate de încălzirea membranei pot fi micşorate, folosind membrana ca element de etanşare, care transmite acfiunea presiunii unui resort exterior (v. fig. V a). Membrana 1 (de ofel inoxidabil) e legată prin tija 9 de resortul 7, executat în forma unei grinzi cu capetele încastrate. La distanfe egale de mijlocul grinzii sînt fixate două oglinzi 3 şi 5, aşezate sub un unghi de 45° fafă de axa resortului. Fasciculul de lumină trece prin diafragma punctiformă 11 (v. fig. Vb), prin lentila 4 cu distanfă focală mare, se reflectă în oglinzile 3 şi 5, trece prin lentila 12 cu distanfă focală mică şi cade pe oglinda rotativă 10, fixată pe axul unei casete cu peliculă fotografică. Sub influenfa presiunii care se măsoară, grinda-resort 7 se încovoaie, astfel încît se modifică unghiul V. Indicator optic cu membrană şi cu resort, a) construcţie; b) schemă optică; î) membrană; 2) piesa despărţitoare; 3 şl 5) oglinzi; 4) lentilă; 6) Intrarea aerului de răcire; 7) grindă-resort; 8} ieşirea aerului de răcire; 9) tijă; 10) oglindă rotativă; 11) diafragmă punctiformă; 12) lentilă. dintre oglinzile 3 şi 5, iar imaginea de pe oglinda rotativă 10 se deplasează paralel cu axul oglinzii, cu o distanfă proporţională cu mărimea presiunii exercitate asupra membranei. Pentru notarea pozifiei pistonului maşinii pe pelicula înregistratoare, fasciculul de lumină se întrerupe la intervale determinate, cu ajutorul unui dispozitiv antrenat de arborele maşinii; răcirea membranei e asigurată de un curent de aer, care circulă prin canalizafiile 6 şi 8, în jurul piesei 2. Datorită dublei reflexiuni, înregistrarea nu e influenfată de vibrafiile maşinii. Indicatorul are o frecvenfă proprie înaltă (7000"*10 000 Hz), fapt care permite folosirea lui la turafii înalte. Indicatorul electric măsoară variafia de presiune prin variafia unei mărimi electrice. Se compune dintr-un traductor de presiune, un amplificator, un oscilograf şi un dispozitiv pentru baza _______ de timp, unghi sau volum (v. fig. VI). I 1 F Indicatoarele electrice prezintă avantajul că dispozitivul de înregistrare nu e legat mecanic de traductor, iar frecvenfă lor proprie e mai înaltă fdecît frecvenfă proprie a celor mai bune indicatoare mecanice sau optice. Precizia înregistrărilor depinde însă de o serie de factori, cari introduc erori ce pot să se adune; astfel, scara presiunii e influenfată de valorile instantanee ale rezistenfelor, ale capacităţilor, de emisiunea tuburilor electronice, de proprietăfile electrice şi magnetice ale circuitelor (cari depind de temperatură, de umiditate, de condifiile în cari a fost folosită instalafia, etc.). Pentru mărirea preciziei, efalonarea trebuie făcută înainte şi după fiecare experimentare. Traductorul de presiune cuprinde o piesă care se deformează elastic sub influenfa presiunii, producînd varia- VI. Schema indicatorului electric. 1) traductor de presiune; 2) amplificator; 3) oscilograf; 4) dispozitiv penfru baza de timp, unghi sau volum; 5) cuplajul cu maşina al dispozitivului penfru baza de timp, unghi sau volum. Indicafor de presiune 223 Indicafor de presiune 6 5 VII. Traductor cu rezistenta electrică variabilă. 1) electrod; 2) canaliza-fie pentru răcire; 3) piuliţă; 4) corpul traduc-torului; 5) membrană; 6) rondele de cărbune; 7) inel de cauciuc; 8) fub de sticlă. fia uneia dintre următoarele mărimi electrice: rezistenfă, potenfial, curent fotoelectric, inductivitate, capacitate. Condiţiile principale cari trebuie îndeplinite de traductor sînt: frecvenfă proprie înaltă a pieselor în mişcare; înregistrări independente de aefiunea factorilor secundari (de ex. modificări de temperatură şi de umiditate); lipsa frecării şi a fenomenului de isterezis; corespondenfă lineară între variaţia de presiune şi variafia mărimii electrice; variafii importante ale mărimii electrice (pentru ca amplificarea să decurgă fără complicafii sau erori). Traductorul cu rezistenfă electrică variabilă se bazează pe proprietatea unor materiale de a avea rezistenţa electrică dependentă de presiune. Se construiesc traductoare cu elementul sensibil format din rondele de cărbune. Fig. VII reprezintă un traductor la care corpul 4 se înşurubează în peretele camerei care confine fluidul a cărui presiune se măsoară, fundul 5 fiind executat în forma unei membrane. Electrodul 1 (de ofel inoxidabil), strîns cu piulifa 3 şi izolat de corpul 4, aplică pe fundul 5 o serie de rondele de cărbune 6, cu diametrul de 3 mm şi grosimea de 0,5 mm. Rondelele sînt izolate lateral de electrodul I, prin tubul de sticlă 8, iar pentru îmbunătăţirea contactului electric cu membrana şi cu electrodul.rondelele extreme sînt acoperite cu un strat de cupru. Prin canalizafia 2 trece un curent de apă, care răceşte traductorul; între electrod şi membrană se găseşte un inel de cauciuc 7, care etanşează rondelele. Traductorul cu potenfial variabil se bazează pe piezoelectricitatea unor cristale, asociată lungirilor într-o direefie determinată (axa electrică a cristalului). Se folosesc, în general, cristale de cuarf, deoarece proprietăfile lor piezoelectrice depind foarte pufin de temperatură. Fig. V/// reprezintă un traductor piezo-electric, avînd două porfiuni de cristale de cuarf 2 (cu diametrul de 8 mm), cu suprafe-felefrontale normale pe axa electrica,situate între electrozii 7, în inferiorul unei cămăşi cu perefi subfiri 3, care e răcită la exterior cu un curent de apă vehiculat prin racordurile 4; fundul cămăşii se sprijină pe membrana 1 (cu grosimea de 0,1 — 0f2 mm), prin care se transmite presiunea ce se măsoară. Cristalele sînt dispuse astfel, îneît la comprimarea lor suprafefele cu ui VIII. Traductor cu potenţial variabil. 1) membrană; 2) cristale de cuarf; 3) cămaşă; 4) racord pentru apa de IX. Schema de funefionare a inductorului foto-răcire; 5)electrod; 6) bu- catodic. cea izolatoare; 7) elec- I) sursă de lumină; 2) membrană; 3) diafragmă; trozi. 4) celulă fotoelectrică. sarcini de polarizafie negative să fie în contact cu electrodul central 7, pus în legătură cu grila primului tub electronic al amplificatorului prin electrodul 5, izolat de corpul traducto- rului prin buceaua 6. La montaj, cristalele sînt comprimate puternic, pentru ca variafia presiunii pe cristale să fie pro-porfională cu variafia presiunii pe membrană; indicatorul se etalonează static cu ajutorul unui manometru. Traductorul cu curent fotoelectric variabil e format dintr-o membrană şlefuită 2, solicitată pe una dintre fefe de presiunea care se măsoară. Fig. IX reprezintă un traductor la care un fascicul de lumină uşor convergent e produs de sursa 1 şi cade aproape normal pe membrană, de unde e reflectat pe o celulă fotoelectrică 4. Variafia curburii membranei sub aefiunea variafiei de presiune produce o modificare a fluxului luminos, deci o variafie a curentului care trece prin celula fotoelectrică. Pentru ca înregistrările să nu fie influenfate de trepidafiile la cari e supusă membrana, e necesară diafragma 3 din fafa celulei fotoelectrice, care lasă să treacă numai porfiunea centrală a fluxului luminos. Indicatorul care foloseşte acest traductor în legătură cu un oscilograf catodic se numeşte indicafor fotocatodic. Traductorul cu inductivitate variabilă permite înregistrarea variafiei presiunii sau a vitezei de variafie a presiunii. Fig. X reprezintă un traductor de înregistrare a variafiei presiunii, la care pistonul (uşor) 1 e legat prin tija 2 de membrana 3, solidară cu piesa de fier 6, care se mişcă în X. Traductor cu inductivitate variabilă. 1) piston; 2) tijă; 3) membrană; 4) cleme; 5) bobină; 6) piesa de fier. XI. Schema electrică a traductorului din fig. X. 3) membrană; 5) bobină; 6) piesă de fier; 7) galvanometru; 8) sursă electrică. apropierea miezului bobinei 5, alimentată în curent alternativ cu tensiune constantă de la sursa 8 (v. fig. X) şi legată în circuitul electric al indicatorului prin clemele 4. Datorită deplasării piesei 6 odată cu membrana 3, se variază întrefierul dintre miezul bobinei şi piesa 6, deci se schimbă curentul în bobină; variafia curentului, care e proporfională cu deplasarea membranei şi deci cu variafia de presiune, e măsurată de galvanometrul 7 sau e înscrisă de un oscilograf. Fig. XII reprezintă un traductor de înregistrare a vitezei de variafie a presiunii, care e format dintr-o membrană 1, situată în apropierea polului unui magnet permanent 3 sau al unui electromagnet, în jurul căruia se găseşte o bobină 2, alimentată cu curent continuu. Datorită mişcării membranei produse de variafia presiunii, se modifică întrefierul dintre membrană şi magnet, deci se modifică fluxul magnetic care străbate bobina. Dacă reluctanfa întrefierului e mult mai mare decît reluctanfa magnetului, tensiunea electromotoare indusă e proporfională cu viteza de variafie a presiunii (dp/dt); variafia presiunii se poate obfine prin intercalarea unui circuit integrator în schema electrică. Indicator de presiune 224 Indicator de presiune Traducforul cu capacitaie variabilă e format dintr-un condensator, la care distanfa dintre armaturi variază în funcfiune de variafia presiunii care se măsoară. XII. Traductor cu înducflvlîate varia- Fig. XIII reprezintă un astfel bilă penfru înregistrarea vitezei de de traductor, avînd armatura variaţie a presiunii. fixă 1, izolata de COrp şi in- 1) membrană; 2) bobină; 3) magnet, trodusă în circuitul electric al indicatorului, cum şi armatura mobilă 2, formată dintr-o membrană legată (prin tija 3) de membrana de etanşare 4, asupra căreia se exercită presiunea de măsurat. Variafia de presiune provoacă deplasarea membranei 4, deci modificarea capacităţii condensatorului. Oscilografele folosite la indicatoarele electrice sînt în general catodice, iar uneori cu bucle. Indicatorul stroboscopic ridică prin puncte diagrama de variaţie a presiunii, din fiecare ciclu înregistrîn-du-se unu sau două puncte. Se obfine o diagramă a ciclului mediu de funcfionare a maşinii, penfru un interval de timp relativ mare şi la un reglaj al maşinii determinat. Indicatorul stroboscopic nu permite cercetarea fenomenelor cari se produc în timpul unui ciclu, deoarece ciclurile de funcfionare nu sînt identice, dar prezintă următoarele avantaje: construcfie simpla, siguranfă în funcfionare şi uşurinfa manipulării; totodată, diagrama ciclului mediu e mai utilă pentru stabilirea performanfelor reale ale maşinii. Se construiesc indicatoare stroboscopice de presiune, la cari se determină presiunea realizată într-un moment determinat al ciclului, şi indicatoare stroboscopice de unghi, la cari se determină unghiul corespunzător unei anumite presiuni. Indicatoarele stroboscopice de presiune sînt formate din-tr-un indicator (în general mecanic) şi un mecanism care, în momente determinate, stabileşte legătura între captorul de presiune şi spafiul care confine fluidul a cărui presiune se măsoară. Mecanismul e format dintr-un organ de distribufie (supapă, sertar, etc.), comandat mecanic sau electromagnetic; pentru înregistrarea întregului ciclu, faza mecanismului se poate schimba fafă de faza variaţiei de presiune. La alte indicatoare, captorul e continuu în legătură cu fluidul a cărui presiune se măsoară, mecanismul stroboscopic acfionînd asupra sistemului de înregistrare. Indicatoarele stroboscopice de unghi folosesc o membrană cars pe o fafă e acţionată de presiunea variabilă de măsurat, iar pe cealaltă faţă, de presiunea constantă a unui gaz. Cînd presiunile de pe cele două feţe ale membranei sînt egale, se produce închiderea sau deschiderea unui contact electric, care comandă dispozitivul de înregistrare. Prin varierea contrapresiunii de pe membrană se înregistrează întreaga diagramă, punct cu puncf. Fig. XIV reprezintă un indicator cu camera 1, în care e montată membrana 2, spaţiul de sub membrană fiind în legă- tură cu cilindrul maşinii, iar cel de deasupra, cu butelia de aer comprimat 6; presiunea din spaţiul superior al camerei 1 poate fi variată cu ajutorul robinetelor 4 şi 5. Odată cu X/V. Schema indicatorului stroboscopic cu înregistrare prin scînfel electrice. Ij camera indicatorului; 2) membrană; 3) electrod; 4 şi 5) robinete; 6) butelie de aer comprimat; 7) bobină de inducţie; 8) comutator; 9) baterie de acumulatoare; 10) condensator; li) tambur; 12) hîrfie de înregistrare; 13) vîrf înregistrator; 14) tijă; 15) resort; 16) pistonul dispozitivului de înregistrare, 17) cilindrul dispozitivului de înregistrare. camera \, butelia de aer comprimat e legată şi cu cilindrul 11 al dispozitivului de înregistrare al indicatorului, iar în cilindru se mişcă pistonul 16, încărcat cu resortul 15. La capul tijei pistonului, şi izolat de aceasta, e fixat vîrful 13, care se deplasează în lungul tamburului 11, rotit de arborele maşinii şi pe care se găseşte hîrtia de înregistrare 12. în regiunea centrală a membranei 2 e electrodul izolat 3, introdus în circuitul primar al bobinei de inducţie 7, legată în serie cu comutatorul 8 şi cu bateria de acumulatoare 9; circuitul secundar al bobinei de inducţie e legat cu un capăt de circuitul primar şi cu celălalt de tija 14, în lungul căreia se deplasează un contact al vîrfului 13. Condensatorul 10 protejează contactul electric dintre membrană şl electrodul 3. — La deplasarea membranei, care se produce în momentul în care presiunea din cilindrul maşinii devine mai mare sau mai mică decît contrapresiunea aplicată membranei, contactul electric dintre membrană şi electrodul 3 se stabileşte sau se întrerupe. Curentul de inducţie de înaltă tensiune (care ia naştere în circuitul secundar al bobinei) produce o scînteie între vîrful 13 şi tamburul 11, care perforează hîrfia de înregistrare, într-un punct a cărui pozifie depinde de valoarea contrapresiunii aplicate membranei şi de pozifia arborelui maşinii. — Încărcînd treptat membrana prin deschiderea robinetului 5, sau descărcînd membrana prin deschiderea robinetului de golire 4, se ridică diagrama de variafie a presiunii din cilindrul maşinii. Membrana se montează între discuri fixe (v. fig. XV), cari îi limitează deformafiile, discurile avînd găuri, prin cari se transmite presiunea. Captorul cu membrană nu e potrivit pentru înregistrarea variafiilor mici de presiune XV. Construcfia captorulul cu membrană, al indicatorului stroboscopic cu înregistrare prin scînfei electrice. 1) discul fix inferior; 2) membrană; 3) discul fix superior; 4) elecfrod; 5) circuit de răcire; 6) canal penfru aer comprimat. Indicator de putere 225 Indicator de tensiune (de ex. din conductele de distribufie), din cauză că presiunea necesară încovoierii membranei e comparabilă cu variafia de presiune care se mă^ soară. în locul lui se foloseşte captorul din fig. XVI, la care membrana e înlocuită cu o supapă uşoară. Indicatoarele cari înregistrează o singură presiune sînt indicatoare de presiune maximă sau de presiune medie. XV/. Construcţia capforufui cu supapă, al indica- Indi Ca torul de torului stroboscopic cu înregistrare prin scîntei presiune maximă electrice, serveşte la determi- î) supapă; 2) electrod; 3) izolator; 4) canal pen-narea rapidă a pre- tru aer comprimat; 5) circuit de răcire; 6) robinet, siunii maxime a ciclului unei maşini termice. Cunoaşterea presiunii maxime a ciclului permite aprecierea solicitărilor mecanice ale organelor maşinii; la maşinile policilindrice, prin compararea presiunilor maxime ale diverşilor cilindri se poate aprecia încărcarea lor. Indicatorul de presiune maximă e de obicei un indicator mecanic, Ia care se variază tensiunea resortului care încarcă pistonul indicatorului, pînă cînd pistonul rămîne imobil. în această situafie (determinată mecanic sau electric), presiunea produsă de resort e egală cu presiunea maximă a ciclului. Presiunea maximă se poate determina comod şi cu indicatoarele stroboscopice. Indicatorul de presiune medie serveşte la determinarea presiunii medii indicate a ciclului de funefionare a maşinii, fără să se traseze diagrama de variafie a presiunii din timpul ciclului. Se foloseşte pentru stabilirea reglajelor optime şi pentru controlul rapid al performantelor maşinii. Există indicatoare cari dau presiunea medie a diagramei presiune-timp, şi indicatoare cari dau presiunea medie a diagramei presiune-vo-lum. Indicatorul de presiune-timp, care înregistrează presiunea medie a diagramei presiune-timp, e un indicator mecanic joasă decît cea mai XV//. Indicatorul depresiune medie a diagramei presiune-timp. 1) racord; 2) piston; 3) pompă de ulei; 4) ax; 5) sector dinţat; 6) resort; 7) roată dinţată; 8) pîrghie; 9) resort spiral; 10 şi 11) volanturi; 12) ac înregistrator; 13) axul acului înregistrator. a cărui frecvenfă proprie e mult mai joasă frecvenfă de variafie a presiunii. Datorită acestui fapt, pistonul indicatorului rămîne imobil, într-o pozifie care corespunde valorii medii a presiunii care i se aplică. Fig. XVII reprezintă un astfel de indicator, la care resortul 6 aefionează asupra pistonului 2, pus în legătură cu cilindrul maşinii prin racordul 1. Mişcarea pistonului se transmite, prin axul 4 şi pîrghia 8, la sectorul dinfat 5, cuplat cu roata dinfată 7, pe axul căreia e calat volantul 11, legat prin resortul spiral 9 de al doilea volant 10, care e solidar cu axul 13 al acului înregistrator 12. Volanturile şi resorturile 6 şi 9 sînt dimensionate astfel, îneît şi la turafii joase ale maşinii acul înregistrator rămîne imobil în dreptul diviziunii corespunzătoare presiunii medii a gazelor; pistonul indicatorului e uns prin pompa de ulei 3, aefionată manual, şi e răcit cu apă. Indicatorul poate fi folosit şi la turafii înalte, neavînd piese în mişcare continuă. Indicatorul de presiune-volum, care înregistrează presiunea medie a diagramei presiune-volum, e mai pufin folosit, deoarece are piese puse în mişcare de arborele maşinii, a căror frecare e greu de evaluat. î. ~ de puiere. Mş.; Aparat care indică puterea cedată sau absorbită de o maşină. La maşini cu piston, indicatorul e de obicei cuplat cu un dispozitiv de pla-nimetrare şi cu un contor. Figura reprezintă un indicafor de putere, numit şi indicator integrator, la care o roată planimetrică 5 se deplasează proporţional atît cu pistonul indicator al aparatului (nereprezentat în desen), fiind legată de acesta prin axul 1, cît şi cu mişcarea transmisă prin angrenajul 2 şi placa-suport 3; axul rotii 5 pune în mişcare mecanismul contor 4, ale cărui indicafti sînt proporfionale cu presiunea şi cu drumul pistonului maşinii, deci cu lucrul mecanic efectuat, respectiv cu puterea dezvoltată. Indicatoarele utilizate |a motoare cu sarcină (încărcare) variabilă permit determinarea puterii medii. 2. ~ de radiaţie. Te/c..* Instrument sau dispozitiv care serveşte la semnalarea prezentei unui cîmp intens de radiofre-'cvenfă. E folosit pentru a controla funefionarea unei antene (v.) de emisiune şi e format dintr-un dipol cu dimensiuni mici (care reprezintă o antenă de recepţie), un detector cu cristal şi un instrument de măsură indicator (milivoltmetru de curent continuu). Indicatorul de radiaţie poate fi instalat fix — în care caz dipolul şi detectorul sînt situate lîngă antenă, iar tensiunea continuă e transmisă, prin cablu bifilar, la masa de comandă — sau poate fi portativ. Un indicator de radiaţie mai simplu poate folosi, în locul instrumentului de măsura, o lampă cu incandescentă funcfionînd la tensiuni foarte joase (de ordinul voltului). Sin. Sondă de cîmp. 3. ~ de temperatură. Tehn., Fiz., Ind. st. c. V. Termo-scop, şi Indicator pirometric. 4. ~ de tensiune. Elt.: Tub cu descărcare luminescentă umplut cu neon sub foarte joasă presiune, utilizat pentru indicarea prezenfei şi chiar măsurarea aproximativă a valorilor tensiunii prin intermediul descărcării amorsate în el. Pentru tensiuni alternative se utilizează mici tuburi indicatoare, cari devin luminoase dacă sînt aşezate într-un cîmp electric alternativ suficient de intens, de exemplu cînd sînt Indicator de putere, î) ax; 2) angrenaj de roti dinţate; 3) placa-suport; 4) mecanism contor; 5) roată planimetrică. 15 îndicâfor de tiraj 526 Indicafor de viteza aduse în vecinătatea unei conducte electrice puse sub tensiune fafă de pămînt. Peiitrd tensiuni continue (de peste 150 V) s-au folosit tuburi cu l'umiridsceftfă Ia cari înălfimea coloanei luminoase din ttob permitea evaluarea aproximativă a tensiunii (cu ajutorul unei scări gradate aşezate Ia exteriorul tubului). î. ~ de tiraj. Tehn.: Aparat care indică valoarea tirajului, prip efectul depresiunii produse de acesta într-o canalizafie de gaze. Acest indicator e constituit, în general, din două vase comunicante, unul dintre tuburi fiind sub presiunea atmosferică şi celălalt sub efectul depresiunii (v. fig.); astfel, tirajul se determină din dife-renfa de nivel dintre cele două tuburi. Indicatorul de tiraj se foloseşte la căldări de abur, la cuptoare industriale (de ex. Ia cuptoarele din industria ceramică), la instalafii de ventilare şi condifionare a aerului, etc. а. ~ de ulei. Transp.: Tijă gradată, de obicei cu indicafiiîe minimum (de ex. litera G) şi maximum (de ex. litera L), care se introduce în baia de ulei a unui motor cu Indicator de tiraj, ardere internă, pentru măsurarea nivelului la *) ramură de lega-care se găseşte uleiul în baie. Indicatorul fură cu atmosferaj de ulei folosit la motoarele de automobile 2) ramură supusa se mai numeşte jojă (v.). depresiunii create s. ~ de umiditate. Mefeor., Tehn.: Sin. de flrai-Higromefru (v.). 4. ~ de ungere. Mş.: Sin. Indicator cu picături (v.). 5. ~ de unghi. Tehn.: Aparaf care indică unghiul format de o direcfie oarecare cu o direcfie de referinţă, de obicei verticală sau o anumită orizontală. Se construiesc indicatoare de derivă, indicatoare de direcfie a vîntului, etc. Indicatorul de derivă, cu care e echipat mecanismul de sus-pensiune al unei camere aerofoiogrammetrice automate, permite măsurarea şi fixarea unghiului de derivă al camerei respective. Indicatorul de direcfie a vin-fu/u/ indică direcfia instantanee (trecătoare) a acestuia. Montat pe avion, dă direcfia relativă, iar pe sol, direcfia absolută. Figura reprezintă un indi- indicator de direcţie a vîntului. câtor de direcfie a vîntului, cu * 2) f,re de pfatin; 3) paletă de două fire de platin 1 şi 2 CU ,emn separatoare; 4) galvanometru grosimea de 0,05 mm şi lungi- diferenţial; 5) baterie; N şi S) pofi; mea de 30 mm, încălzite prin 6 Ş* 7) înfăşurări diferenţiale; 8) întrecerea curentului electric şi făşurare compensatoare, despărfite prin paleta 3; aceste fire sînt răcite inegal cînd direcfia vîntului se abate de la planul de simetrie al aparatului, ceea ce produce o deviere a galvanometruiui diferenfial 4. б. ~ de vid. Elf.: Dispozitiv pentru măsurarea pe cale electrică a vidului, folosind două traductoare (v.) cu termo-rezistenfe conectate în laturi opuse ale unei punfi Wheat-stone (v.) de curent continuu, în celelalte laturi fiind conectate rezistoare de rezistenfă fixă. Termorezistenfele sînt montate în tuburi de sticlă în comunicafie directă cu incinta al cărei vid se măsoară, măsurarea folosind dependenfa temperaturii lor—şi deci a rezistenfei lor electrice— de conductivitatea termică a gazului rarefiat, determinată, la rîndul ei, de presiunea acestui gaz. Instrumentul indicator din diagonala punfii poate fi gradat direct în unităfi de presiune (de vid). E folosit, de exemplu, la măsurarea vidului în redresoarele cu vapori de mercur. 7. ^ de viraj şi înclinare. Av.: Aparat combinat, care confine un indicator de viraj şi un inclinometru giroscopic, astfel încît să se verifice dacă virajul luat de avion e corect şi să se măsoare panta transversală. Verificarea virajului e necesară, pentru ca să se evite glisada sau deraparea. V. şî sub Indicator de pantă. 8. ~ de viteză. 1. Av.: Instrument de bord care indică viteza relativă a avionului fafă de aerul în care se deplasează. Acest instrument cuprinde o antenă sau o priză de presiune dublă (în stîngă şi în dreapta avionului), o tubulură de legătură şi un mecanism indicator; antena e situată în afara avionului, iar cadranul indicatorului e pe tabloul de bord. La indicatoarele cu tub (trompă) Venturi, depresiunea din inferiorul tubului 1 e aproximativ proporţională cu pătratul vitezei curentului de aer şi se transmite asupra unei capsule metalice 3 cu pereţi ondulafi (v. fig. /); capsula se umflă şi /) tub Venturi; 2) tubulură prin care presiunea se transmite în fnteriorul capsulei; 3) capsulă manometrică; 4) ac Indicator; 5) cadran; 6) geam protector; 7) şurub penfru reglarea poziţiei de zero a acului indicator. comunică mişcarea, prin pîrghii şi angrenaje, la acul indicafor 4, care se deplasează în fafa unui cadran gradat. Instrumentul dă erori mari la viteze mai mari decît 200 km/h. La indicatoarele cu tub Pitot (v. fig. II), depresiunea se transmite în interiorul capsulei manometrice 3, iar presiunea II. Indicator de viteză cu tub Pitot. f) fub Pitot; 2) brăţara de fixare; 3) capsulă mano-mefrică; 4) ac indicator; 5) cadran; 6) geam de protecţie; 7) şurub pentru reglarea pozifiei de zero a acului indicator; 8) fub pentru transmiterea depresiunii în interiorul capsulei; 9) fub pentru transmiterea presiunii la exteriorul capsulei (în cutia etanşă a indicatorului). statică asupra exteriorului ei, astfel încît indicafiiîe sînt mult mai precise decît ale celor cu tub Venturi. La aceste instrumente, utilizabile şî Ia viteze mai mari decît 300 km/h, se folosesc prize de aer statice orientabile şi prize de aer suplementare dinamice, pentru a elimina erorile de virare şi de urcare produse de neparalelismul dintre antena rigidă şi vinele de aer; de asemenea, priza statică se separa de antenă şi se Indicafor de viteza 227 Indicator de cale ferată plasează pe avion tn locurile în cari presiunea statică e foarte pufin influenfată de evolufiile acestuia. Indicatorul de viteză cu corecţie altimefrică are un organ anemometric cu tub Venturi şi ac drept, cum şi un organ barometric cu ac curb, de care e fixată o rază vectoare (v. fig. III). III. Indicator de viteză cu corecfie altimefrică. La intersecfiunea celor două ace se citeşte direct, pe o refea de curbe de egală viteză, viteza relativă corectată în raport cu altitudinea. 1. ~ de viteză. 2. Transp. V. Vitesometru. 2. ~ la distanfă. Tehn.: Sin. Teleindicator (v.). 3. ^—'-pilot. Telc.: Aparat de recepţie şi de măsură a semnalului de frecventă-pilot (v.), folosit în partea de recepfie a echipamentelor de curen}i purtători şi terminat de obicei cu un aparat indicator al nivelului acestui semnal. Aparatul se compune dintr-un filtru de bandă foarte îngustă, care selectează frecventa-pilot, dintr-un amplificator electronic şi din aparatul indicator (vizual) al nivelului (fafă de nivelul zero, de referinfă). La echipamentele cu reglajul manual al nivelului, indicatorul de nivel se completează cu un dispozitiv de alarmă (dispozitivul „alarmă-pilot"), echipat cu mijloace optice şi acustice de semnalizare, care intră în funcfiune imediat ce nivelul frecvenfei-pilot scade brusc cu o anumită valoare sub normal, indicînd prin aceasta fie un deranjament, fie o manevră greşită. La echipamentele cu reglaj automat al nivelului, indicatorul de nivel poate fi completat cu dispozitive de reglaj automat, cari intervin direct şi în partea de recepfie a semnalului util de telecomunicaţie. 4. ~ piromefric. Ind. st. c.: Piramidă triunghiulară formată dintr-o probă-etalon ceramică, servind la determinarea temperaturii în cuptoarele industriale şif în special, la determinarea refractarităfii argilelor, prin observarea înmuierii lor. Aceste piramide sînt executate din diferite amestecuri de caolin, cuarf, feldspat, marmoră, oxid de fier şi acid boric, alese astfel, îneît diferitele indicatoare să aibă, temperatura de înmuiere între 600 şi 2000°, cu intervale din 20 în 20°. Indicatoarele pirometrice sînt notate cu numere cari corespund cu 1/10 din temperatura de înmuiere a lor (de ex. Indicator pirometric. I. P. 130 înseamnă că temperatura de a' c) diferite faze de de-înmuiere a acestuia e de 1300°). Se f°rmf. prin înmuiere ale . | „ . i v i a . indicatorului pirometric; considera ca temperatura de mmuiere f) r( £eramic. (de refractaritate) momentul in care indicatorul pirometric se înmoaie, astfel îneît se îndoaie şi vîrful lui atinge suportul pe care e fixat (v. fig.). în cazul determinării refractarităfii argilelor se introduc în cuptor indicatoare pirometrice cu numere alăturate şi o piramidă construită din argila supusă studiului. Indicatorul pirometric care se înmoaie concomitent cu proba de argilă supusă determinării indică refractaritatea ei. Sin. Indicator piroscopic, Con Seger, 5. Indicator, pl. indicatoare. 4. Gen.: Inscripfie, simbol sau semnal cari atrag atenfia sau dau anumite indicafii. Exemple: Indicatorul de circulaţie eo tablă cu inscripţii aşezată pe un stîlp, într-un anumit punct al unei căi de comunicaţie, spre a da pietonilor şi conducătorilor de vehicule indicafii asupra modului de circulafie în acel loc. Sin. Tablă indicatoare, Semnal de circulafie. Indicatorul de stafie e o tăblifă care indică locul şi numele unei stafii de tramvai, de autobus, etc. Indicatorul de stradă e o tăblifă aşezată Ia coifurile de stradă, cu numele străzii respective. Indicatorul de remorcă e un dispozitiv de semnalizare montat pe un vehicul motor, care atrage atenfia conducătorilor vehiculelor cari vin din sensul contrar să fină seamă, în special în curbe, de prezenfa remorcii trase de vehiculul motor. e. ~ de ape!. Telc.: în telefonie, dispozitiv de semnalizare consistînd din cifre „luminoase" cari se „aprind" la facerea apelului şi indică operatoarei aparatul chemător. E folosit în unele centrale telefonice. 7. ~ de cale ferată. C. f.: Dispozitiv plasat în diferite puncte ale unei linii de cale ferată (pe linie, peste sau pe lîngă diferite instalafii de cale ferată), folosit pentru a da mecanicului diferite indicafii pentru conducerea trenului. E constituit, în general, dintr-un stîlp-suport, avînd la partea superioară o tăblifă colorată de diferite forme geometrice, cu sau fără inscripfii formate din litere sau cifre, ori felinare (cu geam alb sau colorat). Din punctul de vedere al felului de indicafii, se deosebesc: Indicator de cale: Indicator instalat lîngă calea ferată, în anumite puncte bine determinate, şi care dă o singură indicaţie permanentă privind caracteristicile căii sau executarea unei anumite aefiuni de către mecanicul de pe locomotivă.— Din prima categorie fac parte: Indicatorul de declivitate, format dintr-o placă dreptunghiulară cu suport, şi care indică: rampă, printr-un unghi cu vîrful în sus, de culoare albă pe fond negru; pantă, printr-un unghi cu vîrful în jos, de culoare albă pe fond negru; orizontal, printr-un dreptunghi pe baza mare, de culoare albă pe fond negru (v. fig. /). în interiorul unghiurilor sînt înscrise, cu cifre roşii, mărimea rampei, respectiv a pantei, şi cu cifre negre, lungimea rampei, respectiv a pantei, iar în interiorul dreptunghiului e înscrisă, cu cifre negre, distanfa pe care se găseşte linia în orizontal. Indicatoarele de declivitate se aşază pe acea parte a căii unde pot fi văzute bine, de la distanfă, de mecanicul locomotivei. La punctele de schimbare a declivităfii se folosesc indicatoare de schimbare de declivitate cu două brafe (v. fig. II), cari sînt înclinate în sensul pantei sau al rampei terenului şi pe cari se indică declivitatea şi lungimea de traseu corespunzătoare. Indicatorul de viteză e format dintr-o placă dreptunghiulară pe suport, care indică: punctul de unde mecanicul trebuie să ia măsuri de reducere a vitezei trenului, la viteza înscrisă pe indicator, mărimea vitezei fiind scrisă în partea de sus a plăcii, iar distanfa pînă la locul de circulafie cu viteză redusă fiind scrisă în partea de jos a plăcii; punctul de unde trenul poate circula cu viteza normală, notat cu literele V. N. (v. fig. ///). Ihdlcafor de cale ferăti Indicafor de Cale ferată Indicatorul pentru punctul în care există pericol de rupere a trenului e format din două braţe îndreptate oblic în sus, fixate pe un suport (v. fig. IV). 150m m M IU Bvbtetraclm interzisă □ 3 ILb m ui 3 IU H mm Tlpur} de Indicatoare de cale ferafă. /) Indicator de decllvlfate: a) pantă 20%o pe lungimea de 810 m; b) rampă de 5%o pe lungimea de 1230 m; c) palier (orizontal) pe lungimea de 2345 m; II) indicator de declivltafe, cu două braţe: f) orizontal (palier) pe lungimea de 1350 m; 2) rampă de 6%o pe lungimea de 820 m; III) indicator de viteză: a) după 150 m, viteza trebuie redusă fa 90 km/h; b) trenul poate circula cu viteza normală; IV) Indicator pericol de rupere a trenului; V) indicator dublă tracţiune Interzisă; V/) indicator marca de siguranţă; VII) Indicator împingerea trenului încetează; VIII) indicafor penfru plugul de zăpadă: a) plugul poate circula numai cu aripile închise şl cu cuţitele ridicate; b) plugul poafe circula cu aripile deschise şi cu cuţitele coborîfe; IX) indicator sfîlp de fluier; X) Indicator de frînare; XI) Indicator de închidere a liniei: a) trecerea oprită; b) trecerea liberă; XII) Indicatorul plăcii învîrtifoare: a) Intrarea sau ieşirea de pe placa învîrtifoare e oprită; b) Intrarea sau ieşirea de pe placa învîrtifoare e liberă; XIII) indicaforul podului-bascul: a) podul se află în pozifie de cîntarire; b) podul se află în stare de repaus; XIV) indicaforul coloanei hidraulice: a) trecerea oprifă pe Ijngă coloana hidraulică; b) trecerea liberă pe lîngă coloana hidraulică. Indicatorul dubla tracţiune interzisă e format dinfr-o placă purtînd această inscripţie, montată pe un suport (v. fig. V). Indicatorul marca de siguranţă e format dintr-un cupon de şină vopsit în alb şi negru (v. fig. VI), montat între liniile convergente, şi care indică punctul peste care nu se poate gara garnitura unui tren (în sensul spre punctul de convergenţă a liniilor), deoarece ar periclita vehiculele cari circulă pe linia vecină (v. şî Marcă de siguranţă).— Din a doua categorie fac parte: Indicatorul împingerea trenului încetează, format dintr-un sfîlp cu un felinar montat în vîrf şi care indică locul unde locomotiva împingătoare încetează împingerea trenului, se desprinde de tren şi se întoarce la punctul de plecare. Indicaţia se dă ziua, prin stîlpul vopsit în benzi alternative albe şi roşii şi, noaptea, prin felinarul indicator care arata o lumină albă (v. fig. VII). Indicatorul pentru plugul de zăpadă e format, fie dintr-un cadru romboidal de culoare albastră şi care indică „plugul poate circula numai cu aripile închise şi cu cuţitele ridicate" (v. fig. VIII a), fie dintr-un cadru triunghiular cu vîrful în jos (v. fig. VIII b) de culoare albastră şi care indică „plugul poate circula cu aripile deschise şi cu cuţitele coborîte". Aceste indicatoare se aşază înaintea, respectiv după pasajele de nivel. Indicatorul stîlp de fluier e format dintr-un sfîlp vopsit în benzi alternative negre şi albe, cari indică punctul în care mecanicul trebuie să dea un semnal de atenţie cu fluierul locomotivei (v. fig. IX). Indicatorul de frînare e format dintr-o placă dreptunghiulară, de culoare galbenă, fixată pe un stîlp şi avînd scrisă litera F (frîneaza), care indică mecanicului, care circulă pe linia falsă a unei linii duble, locul de unde trebuie să înceapă frînarea pentru a putea opri la stîlpul de manevră (v. fig. X). Indicator de semnalizare: Indicator instalat pe sau lîngă anumite instalaţii de cale ferată şi care dă mecanicului de locomotivă, în general, două indicaţii, interzicînd sau permi-ţînd trecerea trenului peste sau pe lîngă aceste instalaţii, ori dă indicaţii asupra poziţiei instalaţiei de cale peste care va trece trenul (de ex. indicafor de macaz). Indicatorul de închidere a liniei e constituit dintr-un felinar montat pe dispozitivul de închidere a liniei (v. Sabot de deraiere; Opritor mobil) şi care indică poziţia acestuia. Cînd trecerea e oprită, felinarul indicatorului arată un cerc de culoare albă lăptoasă, cu o dungă neagră orizontală la mijloc (v. fig. XI a), iar cînd trecerea e liberă, arată un cerc de culoare albă lăptoasă, cu o dungă neagră verticală la mijloc (v. fig. XI b). Schimbarea indicaţiei se face prin rotirea felinarului în jurul unui ax vertical, care e acţionat simultan cu dispozitivul de închidere a liniei. Indicatorul plăcii învîrtitoare e format dîntr-un disc colorat în roşu şi un felinar cu lumină roşie, care indică: „intrarea sau ieşirea de pe placa învîrtifoare e oprită" (v. fig. XII a), prin prezentarea feţei roşii a discului în ambele sensuri (ziua) sau lumina de culoare roşie în ambele sensuri a felinarului discului (noaptea); „intrarea pe placa învîrtifoare sau ieşirea de pe placa învîrtifoare e liberă" (v. fig. XII b), prin discul plăcii învîrtitoare văzut pe muchie (ziua) sau prin lumina de culoare galbenă, în ambele sensuri, a felinarului discului (noaptea). Indicatorul podului-bascul e reprezentat printr-un semafor mic cu două braţe în prelungire, sau printr-un disc roşu care indică: „podul-bascul se află în poziţie de cîntarire", prin braţele semaforului podului-bascul aşezate orizontal sau prin discul podului-bascul care arată faţa roşie în ambele sensuri (v. fig. XIII a); „podul-bascul se află în stare de repaus", prin braţele semaforului podului-bascul ridicate la 45° sau prin discul podului-bascul văzut pe muchie (v. fig. XIII b). Indicatorul coloanei hidraulice e format dintr-un felinar montat în vîrful coloanei hidraulice şi din braţul coloanei hidraulice vopsit în roşu, indicînd: „trecerea oprită pe lîngă coloana hidraulică" (v. fig. XIV a), prin braţul coloanei hidraulice, vopsit în roşu, aşezat transversal pe linie (ziua), sau prin felinarul coloanei hidraulice care arată în ambele sensuri Indicafor de macaz 229 Indicafor o săgeată de culoare roşie, înclinată spre linia către care e îndreptat braful coloanei hidraulice (noaptea); „trecerea liberă pe lîngă coloana hidraulică" (v. fig. X/V b), prin braful coloanei hidrauljce în pozifie normală, de-a lungul liniei (ziua) sau prin felinarul coloanei hidraulice, care arată în ambele sensuri de circulafie o lumină de culoare albă (noaptea). Indicator de parcurs* Indicator care poate da mai multe indicafii şi care e instalat fie pe semnalele de cale ferată, indicînd mecanicului de pe locomotivă direcfia în care e îndrumat trenul sau linia pe care e primit sau de pe care e expediat, fie pe aparatele de manevră ale instalafiilor de centralizare, pentru a indica acarului linia pentru care trebuie să pregătească parcursul. V. şî Semnalizare feroviară. Din această categorie fac parte: Indicatorul de direcfie, folosit la semnalizarea circulafiei trenurilor, în stafiile cu mai multe direcfii de mers, dispus la o extremitate, indicînd mecanicului de pe locomotivă direcfia în care se îndrumează trenul. E un indicator luminos şi se montează pe catargul semnalului de ieşire, iluminarea făcîndu-se simultan cu schimbarea aspectului semnalului de ieşire (v. Semnal de ieşire). Se deosebesc: indicatoare cu casete separate pentru fiecare direcfie, la cari prin aprinderea unui bec electric apare, pe fafa dinspre tren a casetei respective iluminate, litera formată din inifiala direcţiei de mers; indicatoare universale, formate dintr-o serie de 42 de becuri aşezate pe şapte rînduri şi şase coloane, fiecare bec fiind aşezat într-o căsuţă echipată cu o lentilă (prin aprinderea becurilor într-o anumită ordine se pot forma litere luminoase cari indică iniţiala direcfiei de mers). Indicatorul de linie e folosit, după locul unde e amplasat, fie la semnalizarea circulafiei trenurilor, fie pentru indicarea liniei pe care se pregăteşte un parcurs. — Indicatorul folosit la semnalizarea circulafiei trenurilor indică mecanicului de pe locomotivă linia d« pe care s-a comandat ieşirea trenului dintr-un grup de linii comandat de un singur semnal de ieşire pe grup. E un indicator luminos şi poate fi montat pe catargul semnalului de ieşire de grup, sau se pot monta mai multe indicatoare de linie, lîngă liniile grupului. Din punctul de vedere constructiv, e similar indicatorului de direcfie universal, cu diferenfa că lentilele sînt verzi. — Indicatorul folosit la aparatele de centralizare electromecanice indica acarului linia la care urmează să pregătească un parcurs de intrare sau de ieşire. E montat pe aparatul de manevră şi e constituit dintr-o cutie metalică, cu mai multe ferestre indicatoare. în dreptul fiecărei ferestre se găseşte un electromagnet care refine o mică placă indicatoare. Cînd impiegatul de mişcare transmite o comandă Ia aparatul de manevră, electromagnetul care corespunde liniei comandate primeşte curent, atrage armatura şi mica placă, cu inscripţia liniei comandate, cade în dreptul ferestrei indicatoare. La anularea comenzii, pîrghia de parcurs readuce în pozifia normală placa indicatoare căzută. î. ~ de macaz. C. f.; Indicator de semnalizare care arată poziţia macazului (v. Felinar de macaz). 2. ~ de pozifie. Elt.: Dispozitiv pentru controlul pozifiei unui aparat de CO- L Indicator de pozifie pentru monta] nectare; de exemplu indica- îngropat pe tablou, torul de pozifie folosit în schemele de comandă şi automatizare a instalaţiilor electro-energetice, montat pe tablou (v. fig. /), pentru controlul pozifiei separatoarelor şi întreruptoarelor. Steguleful indicator al dispozitivului poate lua trei pozifii: două de lucru, cores- punzătoare pozif ii lor închis şi deschis ale întreruptorului sau separatorului, una intermediară, corespunzătoare unui defect în instalafia de semnalizare (v. fig. II). II, Semnalizarea poziţiei unui separator, a) separator închis; b) separator deschis; c) circuitul indicatorului de pozifie întrerupt; î) contactul principal al separatorului; 2) contactul auxiliar al separatorului; 3) indicator de pozifie; 4) pozif iile sfegulefului rotitor. 3. ~ optic. Mine: Dispozitiv destinat să indice permanent, pe cale vizuală, ultimul semnal acustic în instalafiile de semnalizare din extracfia minieră. Spre deosebire de dispozitivele de semnalizare acustică, indicatoarele optice nu sînt folosite pentru transmiterea comenzilor printr-un cod, ci pentru a reaminti mecanicului maşinii de extracfie un semnal la a cărui transmitere nu a dat destulă atenţie sau pe care l-a uitat. Indicatoarele optice indică ultimul semnal transmis, prin căderea unei clape sau prin deplasarea unei săgefi indicatoare de-a lungul unui cadran cu inscripfii. Indicatorul cu săgefi, ca e e cel mai uzual, e acfionat electromagnetic, funcfionînd pe baza impulsurilor pe cari le imprimă sistemul de semnalizare acustică prin cod (v. fig.). E constituit din doi elec-tromagnefi 1 şi 2 şi din roata de clichet 3, pe care e fixată săgeata indicatoare 4. Armatura 5 a electro-magnetului 1 acfio-nează asupra unei pîr-ghii cu clichet 6. La fiecare impuls, cores- punzînd unui sunet prjncipju| de funcţionare al indicatorului optic din codul de semna- bazaf pe impulsurL lizare, clichetul 6 roteşte roata 3 cu un dinte, astfel îneît săgeata se deplasează corespunzător semnalului transmis acustic. în mişcarea sa, roata produce o tensiune în resortul antagonist 7, dar e împiedicată să revină în pozifia inifială, de clichetul de refinere 8. Pentru revenire (ştergerea semnalului) se trimite un impuls în electromagnetul de revenire 2. Armatura sa 9 deplasează pîrghia clichetului de refinere, care liberează roata 3. Aceasta, sub aefiunea resortului 7, se roteşte în sens contrar, fiind oprită în pozifia inifială de tamponul 10. 4. Indicator, pl. indicatoare. 5. Poligr., Gen.: Imprimat, în general sub forma de broşură sau de carte, care confine indicafii de o aceeaşi natură, expuse de obicei în tablouri. Exemple: indicatorul mersului trenurilor (care indică plecările şi sosirile trenurilor în stafii şi distanfele, în kilometri, între acestea); indicatorul străzilor (care confine toate străzile unui oraş, împreună cu o serie de indicafii asupra monumentelor, teatrelor, Indicafor de norme de deviz 23Q Indice de sumare insfifufiilor publice, mijloacelor de transport în comun, etc.); indicatorul standardelor de Stat. î. ~ de norme de deviz. Cs..* Instrucfiuni, reunite într-o broşură sau într-o carte, cari confin normele oficiale de deviz pentru lucrările de construcfii, elaborate de institutele de cercetări şi aprobate de forurile competente, şi cari servesc Ia întocmirea şi la aprobarea documentaţiilor de deviz, cum şi la executarea lucrărilor respective. Normele de deviz din indicator stabilesc consumurile plafon de materiale şi de muncă şi utilajele necesare producţiei unei cantităţi unitare de lucrări, specificate în normele respective, în condifii medii de lucru. Consumurile stabilite pot fi micşorate de proiec-fanfi sau de întreprinderea executantă, cînd lucrarea respectivă permite aceasta, sau pe baza depăşirilor medii de normă realizate anterior la lucrări similare. 2. ~ de norme de timp. Tehn.: Indicator care cuprinde timpul normat pentru procese de lucru simple (elementare) diferenfiat în funcfiune de factorii principali cari influenfează desfăşurarea acestor procese şi cu ajutorul căruia se pot calcula normele compuse de muncă, cu motivarea tehnică necesară, servind Ia stabilirea forfelor de muncă necesare şi la calculul plătii pentru munca în acord. 3. ~ tarifar de calificare. Tehn.: Indicator care cuprinde tarifarea lucrărilor şi încadrarea lucrătorilor în grupa şi categoria de salarizare corespunzătoare cunoştinfelor pe cari le posedă şi lucrărilor pe cari Ie pot executa, indiferent de locul şi de unitatea unde aceştia lucrează. 4. Indicator biologic, pl. indicatori biologici. Pisc.: Or- ganism vegetal sau animal care dă indicafii asupra anumitor proprietăfi fizicochimice ale apelor în cari trăieşte. în fara noastră sînt indicatori biologici: pentru ape piscicole, cu condifii hidrobiologice favorabile dezvoltării peştilor, brădişul (Myriophyllum) şi diversele specii de Pofamogeton; pentru apele uşor mocirloase, troscotul (Polygonum); pentru apele slab acide, cucuta de apă (Cicuta virosa); pentru ape sălcii, inarifa (Najas); pentru apele cu fundul bogat în calciu şi în potasiu şi care dispare îndată ce aceste elemente au fost secătuite, ciuma apelor (Elodeia canadensis). Prezenfa gasteropodelor (melci) acvatice pe vegetafia submersă indică o cantifafe normală de oxigen solvit, la a cărei scădera ele se ridică pe vegetafia emersă, pentru a respira aerul atmosferic. Indicatorii biologici sînt folosifi şi în sistemul saprobiilor (zone de ape degradate ca efect al deversării de produse reziduale industriale), ei reprezentînd adevărate forme caracteristice pentru diversele grade de poluare. Se deosebesc indicatori specifici pentru apele degradate, cari nu pot trăi decît în apele încărcate cu substanfe organice (de ex. alga Begiatoa, infuzorii şi rotiferii), şi indicatori specifici de ape curate, foarfe sensibili Ia dejecfiunile organice (Ephemerida Rifhrogena şi plecopterele Peria şi Nemura). s. Indicator de simetrizare, pl. indicatori de simetrizare. Telc.: Indice numeric care simbolizează unul dintre modurile posibile de legare a conductoarelor, la f/_ operafiile de trans- Impunere (v.), pentru u_ simetrizarea circuite- N\ ,_ lor din cuarte, la joncfiunea tronsoanelor de fabricafie a cablurilor telefonice. La operafiile de există opt indicatori corespunzători celor Indicatori de simetrizare ai unei cuarfe izolafe transpunere (v. figura şi tabloul). Legătura conductoarelor corespunzătoare Indicatorului 7. simetrizare a unei cuarfe (v.) izolate de simetrizare (notafi 1, 2, 3 8), 23—8 posibilităţi de simetrizare prin Indicatori de simetrizare Legarea conductoarelor circuitelor componente Observa}ii Circuitul I Circuitul II “ Clrcuitul- fantomă 1 _ — legătură directă 2 X — — a conductoarelor 3 — X — 4 X X — 5 — — X 6 X — X X legătură încruci- 7 — X X şată a conduc- 8 X X X toarelor 6. Indicator de temperatură, pl. indicatori de temperatură. Tehn.: Substanfă care are proprietatea de a-şi schimba culoarea, cînd temperatura depăşeşte anumite valori, şi de a reveni Ia culoarea inifială, cînd temperatura scade. Se foloseşte la vopsirea anumitor piese de maşini. Mai frecvent folosite sînt: iodura dublă de cupru şi mercur, roşie pentru temperaturi pînă la 55°, roşie-brună de la 63°, brună de la 70° şi neagră peste 100°; iodura dublă de argint şi mercur, galbenă la rece, portocalie de Ia 70° şi carmin peste 90°. V. şî Creion termic. Indicator radioactiv, indicatori radioactivi. F/z.; Sin. Trasor (v.). 8. Indicatorul desenului. Tehn. V. sub Desen tehnic. 9. Indicatrice, pl, indicatrice. Mineral.: Sin. Indicatoare (v. Indicatoare 3). 10. Indicafie-fanfomă. C. f. V. Foc-fanfomă. 11. Indice, pl. indici. 1. Maf.; Dacă G este un grup finit, iar g un subgrup al său, numărul claselor de resturi ale descompunerii (la dreapta) e finit şi se numeşte indicele lui g în G. Dacă n şi m sînt, respectiv, ordinele Iui G şi g, indicele r al Iui g în G e dat de formula: 12. Indice. 2. Maf.; Dacă re o rădăcină primitivă a numărului prim p, orice număr întreg n, care nu se divide prin p, e congruent după modulul p, cu unul şi numai cu unul dintre termenii şirului 1, r, r2, r3, rP-2. Exponentul acelui termen se numeşte indicele numărului n în baza r, după modulul p. Nofafie: Ind. (n, p). 13. Indice. 3. Maf.: Simbol numeric sau literal, aşezat Ia dreapta şi mai jos (indice inferior) sau mai sus (indice superior) decît simbolul numeric sau literal al unei mărimi, căreia îi precizează valoarea sau semnificafia. 14. ~ de contravariantă. C/c. f.: Indice care afectează componentele unui tensor spre a le preciza natura contravariantă, litera sau literele lui fiind aşezate sus, la dreapta simbolului componentei confravariante. Exemple: A*, B%* t C^kt UH'"%r. îs. ^ de covarianfă. C/c. t.: Indice care afectează componentele unui tensor spre a le preciza natura covariantă, litera sau literele lui fiind aşezate jos, la dreapta simbolului componentei covarianfe. Exemple: Ait B^, Vjv..j • 16. ^ de numerotare. Maf.; Indice a cărui literă sau ale cărui litere sînt aşezate deasupra sau dedesubtul simbolului unor entităfi, pentru a arăta numărul entităfilor de acelaşi fel. Exemple: A‘; Bh; UH- B*. 17. ~ de sumare. Mat.: Indice a cărui literă e aşezată într-o expresie o dafă sus şi o dată jos, şi care indică, prin convenfie, o sumă în raporf cu el, între limite cari se precizează separat, convenjia de sumare fiind introdusă pentru a suprima semnul sumă. Astfel, nu se mai scrie întreaga sumă, Indice 231 Indice de acefaf de efil ci un termen monom, în care Indicii repetaţi jos şi sus arată că trebuie să se facă o sumă de atîfi termeni, cîfi indici repefafi sînt. Simbolul lor se poate schimba după voie. Exemple: suma i i-1 se notează cu Afi11, şi aceeaşi sumă, scrisă sub forma t^ri, r-\ se notează cu ArBrj, adică Afi^A^, cu convenfia de sumare asupra indicilor de sumare i şir. Sin. Indice mut. î. Indice. 4. Chim.: Simbol numeric aşezat jos, Ia dreapta simbolului chimic al unui element, care arată numărul de atomi din elementul după al cărui simbol urmează, cuprinşi în molecula unei substanfe. De exemplu: H2O; Fe2C>3; H2S04; etc. 2. ~ de coordinafie. Chim.: Sin. Indice de coordinare, Număr de coordinafie, Cifră de coordinafie. V. Coordinafie, indice de 3. Indice. 5. Gen.: Semn trasat pe o curbă, pe o scară, etc., pentru a permite să se raporteze la acesta pozifia părfi-lor — eventual mobile — ale unui sistem tehnic, ale unei diagrame, nomograme, fotografii, etc. Sin. Marcă. 4. ~ de cadru. Fot o: Fiecare dintre reperele săpate în metal pe marginea interioară a cadrului, cari se imprimă pe clişeu odată cu înregistrarea obiectivului fotografiat, şi cari determină axele rectangulare ale planului clişeului. 5. ~ de referire. Fotgrm.: Fiecare dintre indicii sau semnele imprimate la mijlocul cadrului unei fotograme, şi anume indicii h şi h' situafi la mijlocul laturilor stînga şi dreapta ale clişeului, şi indicii v şi v* sifuafi la mijlocul laturilor de sus şi de jos ale clişeului, cari servesc la determinarea axelor rectangulare din planul clişeului fotogramelor. 6. ~ stereoscopic. Fotgrm. V. sub Marcă stereoscopică. 7. Indice. 6. Fiz.: Ac sau piesă a unui instrument sau a unui aparat de măsură, mobile în fafa unei scări gradate, şi cari servesc la citirea numărului diviziunii scării, pînă la care s-a deplasat sau s-a rotit echipajul mobil al instrumentului sau al aparatului. Sin. Index. 8. Indice. 7. Poligr.: Sin. Index (v. Index 2). 9. Indice. 8. Gen., Tehn.: Mărime scalară, cu sau fără dimen- siuni, care caracterizează o proprietate a unei substanfe, a unui obiect, a unui dispozitiv, a unui sistem tehnic, etc. 10. ~ cefalic. Zoo/.: Mărime (7C) egală cu de o sută de ori raportul dintre lărgimea maximă (dt) şi lungimea maximă (di) ale craniului unui animal: dt Serveşte Ia clasificarea animalelor în dolicocefale (indicele cefalic < 75), brahicefale (indicele cefalic > 83,1), mesati-cefale (indicele cefalic 77,7--80). 11. ~ cefanic. Ind. petr. V. Cetanică, cifră 12. ~ cetenic. Ind. petr. Sin. Indice de ceten, V. Cete- nică, cifră DMT 13. ~ chemoterapic. Farm.: Raportul dintre doza maximă DMT de medicamente, tolerată de un organism, şi doza curativă DmC a medicamentului respectiv. Doza minimă curativă reprezintă cantitatea cea mai mică de medicament, care produce dispariţia agentulu patogen şi , a simptomelor infecfiei din organismul animal, iar doza maximă tolerată e cantitatea cea mai mare de medicament, pexare acest organism o poate suporta, fără să apară fenomene toxice marcate. Cu cît medicamentul e mai toxic pentru agentul patogen şi mai pufin toxic pentru gazdă, cu atît el e mai valoros. Indicele chemoterapic are un sens precis numai pentru aceeaşi specie animală. Chiar la un lot uniform dintr-o specie de animale, susceptibilitatea fafă de un anumit medicament poate varia de la un individ la altul. Var. Indice chimioterapie. 14. ~ climatic. Ped.: Fiecare dintre mărimile scalare de- duse din datele asupra temperaturii medii anuale şi asupra mediei sumelor precipitaţiilor anuale ale unei stafiuni meteorologice, cari sînt folosite la caracterizarea climei şi a solului zonal al oricărei regiuni de pe glob. Se deosebesc: indicele de umezeală H—-—(t + b), în care p e ,media d sumei precipitafiilor anuale, t e, temperatura medie anuală, iar a şi b sînt doi parametri variabili cu particularităţile termice şi pluviometrice ale stafiunii (a variază între 24 pentru regimul termic ecuatorial şi 40, pentru regiunile continentale temperate, reci şi subarctice; b are valoarea 0 Ia ecuator, cres-cînd spre poli; pentru teritoriul tării noastre: a = 40; b = 2; H are valoarea 0 pentru stafiunile situate la trecerea între zonele de stepă şi pădure, H < 0 pentru regiunile aride, H > 0 pentru regiunile umede); indicele termic a= max——, în care tmax e temperatura medie a lunii celei ^max mai calde, tmin e temperatura medie a lunii celei mai reci; I . . . . .. r, a * indicele pluviometric [3 = 100---------------, in care pmin re- Pmax prezintă precipitaţiile medii ale lunii cu cele mai pufine pre-cipitafii, iar pmax, precipitaţiile medii ale lunii cu cele mai abundente precipitaţii; indicele de repartizarea precipitafiilor jt, care e raportul dintre media precipitafiilor lunare din lunile a căror temperatură medie e cel pufin 15° şi media precipitafiilor lunare din lunile a căror temperatură medie e sub 15°. Pentru teritoriul fării noastre şi pentru diverse tipuri de soluri, indicii climatici sînt în medie următorii: Solul a P JC H Sol brun acid montan 1,38 25 2,09 14,3 Sol brun montan 1,20 36 1,66 11,0 Sol brun de pădure puternic podzolit 1,18 31 1,83 7,6 Sol brun de pădure mediu şi slab podzofif 1 1,21 29 I 2,00 5,4 Sol brun de pădure 1/19 27 2,03 3,7 Sol brun-roşcat de pădure Ml 41. 1,^5 2,1 Cernoziom foarte puternic şi puternic degradat textura! 1,15 35 1,66 1,9 Cernoziom mediu şi slab degradat textural 1,13 36 1,60 0,6 Cernoziom ciocolatiu 1,13 37 1,50 —0,4 Cernoziom carbonatat 1,09 42 1,46 —0,8 Cernoziom castaniu 1,09 39 1,47 —1,0 Sol bălan 1,01 51 1,28 —3,2 15. ~ de acefaf de etil. Ind. piei.: Procentul de substanfă tanantă care poate fi extrasă cu acetat de etil din solufia apoasă a substanfei respective, de substanfele solubile totale. Indicii de acetat de etil ai cîtorva tananfi mai importanfi sînt: extract de Quebracho natural 70---80; extract de coajă de molid 30; extract de coajă de stejar 1; extract de valo-nea 5—15. Indice de acefil 232 Indice de formă 1. ~ de acefil. Chim. V. Acefil, indice de 2. ~ de aciditate. Chim. V. Aciditate, indice de 3. ~ deaicaol. Ind. piei.: Raportul dintre masa unei substanfe tanante vegetale insolubile în alcool şi masa substanţelor solubile totale. Tananfii pirocatechinici au, în general, indici de alcool mici, în timp ce majoritatea tananfilor piro-galolici au indici mari, excepfie făcînd divi-divi şi algarobilla. Indicii de alcool ai cîtorva tananfi mai importanfi sînt: extract de Quebracho natural 5; extract de coajă de molid 40; extract de coajă de stejar 17; extract de valonea 20***40. 4. ~de ariditate. Mefeor. V. Ariditate, indice de 5. ~de aur.Chim. fiz.: Sin. Cifră de aur. V. Aur, indice de~. 6. ~de bazicitate. Chim., Ind. piei.: Raportul valenfelor unui metal, combinate cu grupări oxidril (OH), fafă de valen-fele totale ale metalului respectiv, existent sub formă de sare în soiufie. Indicele da bazicitate e folosit în legătură cu sărurile, cu proprietăfi tanante, ale cromului, aluminiului şi zirconiu lui. 7. ~ de brom. Chim.: Sin. Cifră de brom. V. Brom, indice de a. ~ de capacitate portantă. Geot.: Procentul pe care-l reprezintă rezistenfă la penetrare a unei probe de pămînt, compactată în laborator, din cea a unui macadam (v.) bine cilindrat. Aparatura necesară compactării probei se compune (v. fig.) dintr-un corp de determinare (fig. a) format dintr-un cilindru metalic 2, o placă perforată (un fund) 3 şi un guler (inel) 1 prelungitor, cu dispozitivele respective de prindere, un disc de distanfare (fig. b) pentru introdus în formă ca fund fals în timpul compactării şi un mai metalic (fig. c), echipat cu o greutate culisantă 4. Utilajul se completează cu un dispozitiv pentru măsurarea umflării, echipat cu un micro-comparator, şi cu greutăfi inelare, piston de penetrare, presă, cadă de inundare, balanfă, etc. După ce proba e pregătită penfru încercare, în-depărtînd toate fragmentele mai mari decît 2 cm şi înlocuindu-le cu alte fragmente de 0,5*-*2 cm, se determină umiditatea optimă de compactare. Cu această valoare a umidităfii se pregătesc pe rînd trei probe, cari se compactează în straturi, în cilindrul descris, cu respectiv 10,25 şi 55 de lovituri de mai. După compactare, probele sînt încărcate cu greutăfi inelare, pînă la realizarea sarcinii de exploatare a terenului, şi scufundate în apa timp de 4 zile, pînă la saturafia completă. După saturare, probele sînt lăsate să dreneze timp de 15 minute, sînt cîntărite şi supuse încercării de penetrare, care se face cu ajutorul unui piston cilindric, asupra căruia sarcinile se aplică treptat, începînd cu 5 kg (la care corespunde o penetrafie nulă), şi astfel încît viteza de penetrare să fie de 1,25 mm/minut. Se notează valorile presiunilor cari corespund penetrafiilor de 0,5; 1,0; 1,5; 2,5; 5,0; 7,5; 10 şi 12,5 mm. Se consideră că o probă de pămînt are un indice de capacitate portantă de 100%, dacă la penetrare rezultă următoarele presiuni: 70,3 kg/cm2 pentru penetraţia de 2,5 mm sau 105,5 kg/cm2 pentru penetrafia de 5,0 mm. Aparatură penfru deferminarea Indicelui de capacifafe portantă, a) corp de determinare; b) disc de distanţare; c) mai de compactare. Determinarea se poate face şi direct pe teren, folosind pentru încărcare presa hidraulică mobilă, ancorată sau fixată de un autocamion. Valoarea indicelui de capacitate portantă, determinat în special pe încercări directe pe teren, serveşte ca punct de plecare în unele metode de dimensionare a îmbrăcămintelor rutiere. Sin. Indice portant. 9. ~ de cazeină. Ind. piei.: Cantitatea de cazeină (în mg) digerată în interval de 1 oră, la 38°, de 1 g preparat enzi-mafic folosit la sămăluirea pieilor. E folosit la determinarea directă a capacităţii proteolitice a fermenfilor tripsinici con-finufi în aceste preparate. 10. ~ de cocsificare. Ind. cb.: Fiecare dintre mărimile adi-mensionale cari dau posibilitatea de apreciere a calitaţii cărbunilor destinafi cocsificării. Determinările cari permit să se stabilească proprietăfile pe cari trebuie să le prezinte cărbunii respectivi sînt următoarele: analiza cărbunelui, granulafia, presiunea de cocsificare, cifra sau indicele de cocsificare în aparatul Meurice-Kattwinkei, punctul de înmuiere} curba de plastifiere, alura de degazare, proba sau indicele de aglutinare Roga, aspectul cocsului în aparatul Gray-King, umflarea liberă, dilatafia în aparatul Audibert-Arnu, cocsificarea unei probe de 700*-800 g cărbune în retorte Koppers, rezistenfă la tambur a cocsului rezultat la cocsificarea în retortă. în mod uzual, însă, sînt considerafi indici de cocsificare: Indicele de cocsificare In aparatul AAeurice-Kattwinkel, în care cărbunele considerat se amestecă cu un maferial inert, se cocsifică şi se cercetează presiunea pe care o poate suporta cocsul rezultat. Indicele de aglutinare Roga, în care cărbunele, de asemenea amestecat cu un material inert, e cocsificat şi încercat într-un tambur rotativ. Indicele de dilatafie în aparatul Audibert-Arnu, în care cărbunele e supus unei presiuni constante şi e cocsificat, înregistrîndu-se astfel grafic curba sa de dilatafie. Indicele de umflare liberă, în care cărbunele, introdus într-un creuzet de platin, e cocsificat, iar umflarea sa liberă e apreciată după tablouri. 11. ~ de consisfenfă. Geof. V. sub Consistenfa pămînturilor. 12. ~ de cuprtii Ind. hîrf. V. Cupru, indice de ~. 13. ~ de declin al presiunii. Expl. pefr.: Viteza de scădere a presiunii de strat în raport cu produefia cumulativă extrasă, considerată ca variabilă independentă (derivata cu semn schimbat a presiunii în raport cu produefia cumulativă). Se at exprimă, de obicei, în 103 t ■ Asociat cu presiunea de zăcă- mînt, e într-o oarecare măsură reprezentativ pentru rezerva exploatabilă a zăcămîntului. 14. ~ de declin al producţiei. Expl. pefr.: Media lunară a scăderii procentuale a debitului unei sonde. în general, indicele e constant cît timp regimul de zăcămînt nu suferă alte-rafii în zona sondei respective. 15. ~ de densitate. S/7v.; Sin. Densitatea unui arboret (v.). 16. ~ de esfer. Ind. chim.: Sin. Indice de esterificare (v. Esterificare, indice de ~). î?. ~ de flocula)ie. Ind. piei.: Cantitatea de soiufie n/10 NaOH (în ml) care trebuie adăugată solufiei unei sări tanante bazice de crom, cu un confinut de 50 mg Cr, pentru a produce un precipitat persistent. Dă măsura astringenfei unei solufii tanante de crom, care e cu atît mai mare cu cît indicele de floculafie e mai mic. 18. ~ de formaldehidă. Ind. piei.: Cantitatea de precipitat care se obfine prin agitarea solufiei unui material tanant cu formalină, raportată la 100 părfi solubile totale. 19. ~ de formă. Tehn, mii.: Raportul dintre coeficientul aerodinamic al rezistenfei frontale a aerului, corespunzător Indice de hidrogenare 233 Indice de randament formei particulare a unui proiectil, şi acelaşi coeficient, corespunzător însă legii alese pentru rezistenfă aerului. Indicele de formă caracterizează forma suprafefei pe care proiectilul o opune aerului în mişcarea sa pe traiectorie, în raport cu o formă fixă, admisă pentru un proiectil tip, şi fafă de care proiectilul considerat are o anumită abatere. Rezistenfă unui proiectil dat diferă de rezistenfă considerată în calcule, tocmai prin factorul indicelui de formă care, deşi teoretic e considerat constant, în realitate depinde de viteza proiectilului şi de felul mişcării sale de rotafie, variind în funcfiune de legea de rezistenfă a aerului care a fost adoptată în calcule (între 0,5 şi 0,7 sau între 0,9 şi 1,1). Din această cauză, la tragerile pentru determinarea indicelui de formă e necesar să se execute trageri experimentale cu diferite unghiuri de proiecfie şi cu diferite încărcături de azvîrlire. Dacă pentru un anumit proiectil, considerat etalon, rezis-tenfa aerului e dată de relafia: R = S QV* pentru un alt proiectil rezistenfă e dată de relafia: R= iC 1x 2 '•* \a/ în cari S e aria secfiunii drepte a proiectilului, q e densitatea aerului, v e viteza proiectilului, e coeficientul aerodinamic al rezistentei frontale pentru proiectilul etalon (funcfiune de raportul dintre viteza proiectilului şi viteza a a sunetului), i e indicele de formă, iar CJjc e coeficientul aerodinamic al proiectilului cu care se trage. . Accelerafia întîrzietoare, datorită rezistenfei aerului, e o funcfiune de forma: J=C-H(y), unde coeficientul balistic C (v. sub Balistică), care caracterizează calităfile balistice ale proiectilului, e proporfional cu indicele de formă. î. ~ de hidrogenare; Chim.V. Hidrogenare, indice de 2. ~ de iod. Chim. V. Iod, indice de 3. ~ de încăpere. II.: Indice adimensional funcfiune de anumite dimensiuni ale unei încăperi, depinzînd numai de forma determinată de încăpere împreună cu figura punctelor surse de lumină din încăpere, folosită în calculul factorului de utilizare al unei instalafii de iluminat. Prin acest indice se fine seamă de forma încăperii iluminate şi de aşezarea surselor de lumină fafă de tavan şi de suprafaţa de utilizare. Sin. Indice de local. în unele fări, acest indice se notează cu una dintre literele A—J. 4. ~ de mobilitate. Transp.: Raportul dintre numărul total al călătoriilor efectuate într-o localitate într-o unitate de timp (zi, lună, an) cu mijloacele de transport în comun, şi dintre cifra populafiei acelei localităti. Pentru o zi, indicele variază în medie între 0,8 şi 1,3. El serveşte, uneori, la determinarea oportunităfii de a crea sau de a dezvolta transporturile în comun dintr-o localitate. & ~ de modulafie. Te/c.: Mărime caracteristică pentru un semnal modulat în frecvenfă, definită de raportul dintre amplitudinea deviafiei de frecvenfă (v.) A Şf frecvenfă modulatoare F: K-f■ Dacă expresia frecvenfei instantanee e / = /o + Acos 2n Ft, expresia undei modulate în frecvenfă e y — A sin (2 jt fot + K sin 2 jt f£-|-cpo)- i / \ 1 â 1 n / \ I B M IF F n m m u i m în spectrul unei unde modulate în frecvenfă de un semnal sinusoidal, amplitudinea frecvenfelor laterale de ordinul n e proporfională cu valoarea funcfiunii Bessel de ordinul n şi de argument K. Ameliorarea raportului semnal/zgomot, datorită modulafiei de frecvenfă, ca raport de puteri, e proporfională cu pătratul indicelui de modulafie, fiind deci mai mare la frecven-fele joase. Indicele de modulafie se măsoară prin intermediul deviafiei de frecvenfă (v. şî Deviometru). Indice de modulafie al unui sistem de transmisiune e valoarea maximă admisă a indicelui de modulafie la frecvenfă modulatoare maximă: ^max K0 = ------- max g. ~ de molibden. Ind. piei. V. Molibden, indice de 7. de neregularitate al debitelor. Hidr.: Raportul (Cr) dintre volumul lacului de acumulare necesar pentru a asigura 0 regularizare completă a debitului mediu anual (Vr) şi volumul total scurs pe rîul barat în cursul anului respectiv (Wr). Indicele de neregularitate, care se calculează pentru tofi anii cu observafii directe, determinîndu-se apoi o valoare medie (Crm), reflectă într-o formă concentrată factorii cari influenţează variafia regimului debitelor (precipitafii torenfia- le, topirea bruscă a _____________ zăpezilor, capacita- ■ tea de refinere în Curba de reg a modu,,,or de debli ?! rePre" 1 . . ____„ _ * zenfarea grafică a indicelui de neregularitate. basin şi atenuare in 3 ii . , \ r-| /•••X/l) lunile anului. albie, etc.). EI e cu ' atît mai mare cu cît rîul are un caracter mai torenfial. Valorile sale oscilează aproximativ între 0,20 (pentru rîuri cu regularizare naturală mare) şi 0,70 (pentru rîuri foarte torenfiale). Indicele de neregularitate e utilizat pentru evaluarea calitativă a resurselor hidroenergetice, pentru aprecierea gradului de torenfialitate af rîurilor, cum şi pentru alegerea amplasamentului şi a volumului lacurilor de acumulare. 8. de neutralizare. Chim.: Sin. Indice de aciditate (v. Aciditate, indice de~). 9. ~ de oxigen. Chim. V. Oxigen, indice de ~. 10. ~ de plasticitate. Geof. V. sub Plasticitatea pămînturilor. 11. ~ de precipitare. Chim. V. Precipitare, indice de —. 12. ~ de productivitate al sondei. Expl. petr.: Cantitatea de fifei (în tone sau în metri cubi) produsă de o sondă în unitatea de timp, corespunzătoare unei diferenfe de presiune, între strat şi sondă, egale cu o atmosferă. Determinarea acestei mărimi se face raportînd debitul de fifei al sondei Ia diferenfa existentă între presiunea de strat şi presiunea de fund „cu sonda curgînd", datorită căreia se produce curgerea din strat a acestui debit de fifei. Indicele de productivilate variază, în timpul exploatării, în funcfiune de o serie de factori, dintre cari cel mai important e permeabilitatea pentru fifei. Se numeşte indice specific de productivitate indicele de productivitate referitor la un metru grosime de strat productiv. Se obfine raportînd debitul de fifei al sondei (tone/24h), la diferenfa corespunzătoare de presiune între strat şi sondă (at) şi la grosimea stratului productiv (m). îs. ~ de randament. Ind. piei.: Raportul dintre greutatea de piele tăbăcită vegetal cu umiditate normală şi dintre greutatea substanfei dermice folosite. Se exprimă, de obicei, în procente. E folosit pentru a aprecia randamentul de fabricaţie. Indice de raporf 234 Indice hidraulic al albiei 1. ~ de raporf. Ind. piei.: Raportul dintre substanfele tanante şi substanfele solubile totale (substanfe tanante + substanfe netanante) confinute într-o zeamă tanantă. Cu cît indicele de raport e mai mare, cu atît relafia dintre substanfele tanante şi cele netanante e mai favorabilă, însă cu atît astringenfa e mai mare. 2. ~ de refracfie. Fiz. V. sub Reflexiune, şi Refracfie. 3. ~ de refracfie atmosferică. Geofiz., Telc.: Indicele de refracfie al aerului într-un punct al atmosferei terestre. Indicele de refracfie atmosferică variază în spafiu şi în timp şi are expresia aproximativă: ,*=1+10-6 în care T e temperatura absolută, p e presiunea atmosferică totală în milibari, iar e e presiunea vaporilor de apă din atmosferă, în milibari. Atmosfera standard are prin definifie un indice de refracfie atmosferică n= 1 +289'10*6e q'6a , unde h e altitudinea fafă de nivelul mării, în metri. în apropierea solului se poate lua n ~ 1,000 29 —4*1 O^h {b^ 000). Se numeşte gradient al indicelui de refracfie atmosferică derivata indicelui de refracfie în raporf cu altitudinea. Condifiile de propagare troposferică sînt determinate de acest gradient: o undă electromagnetică, străbăfînd o atmosferă cu gradient g, îşi curbează traiectoria, efectul acestei curbări echivalînd cu înlocuirea valorii R a razei globului terestru prin valoarea virtuală (aparentă) în atmosfera standard, g>— 4-1 O*8 se produce 1 (v. sub Rază terestră aparentă). g~4-10-8[m-i] şi Dacă subrefracfia; dacă g<—4-10"8 se produce suprarefracfia. Pentru g— — 16-10~8[rirr1], refracfia se numeşte critică {Re~ co ). Cînd g< — 16-1 O*8, se produce o inversiune troposferică (v.); raza terestră aparentă e negativă (v. şî Ghid de unde troposferic). 4. ~ de refracţie atmosferică modificat. Telc.: Mărimea N definită de relafia N=n+ h R în funcfiune de indicele de refracfie atmosferică Pămîntului R şi de altitudinea h. n, de hlz Prezentarea simplificată a unor tipuri de variaţie a Iul M cu altitudinea. /) atmosferă standard; //) subrefracfie la suprafaţa solului; III) suprarefractle la suprafafa solului; /V) refracţie critică; V) inversiune la suprafafa solului; VI) inversiune în apropierea soiului, ghidul de unde atingînd solul; VII) inversiune la altitudine ridicată; a) ghid de unde troposferic. Se poate aproxima propagarea deasupra suprafefei sferice a Pămîntului într-o atmosferă cu indice de refracfie n, cu propagarea deasupra unui teren plan într-o atmosferă cu indice de refracfie N. Mărimea M = (N — î) 106 se numeşte modulul indicelui de refracfie modificat şi are valori numerice de ordinul 300 (v. fig.). Indicele de refracfie atmosferică are de obicei flucfuafii locale ale valorii sale, numite turbulenfe troposferice (v.), cari intervin în propagarea prin difuziune troposferică. 5. ~ de retragere. Mefg.; Raportul dintre dimensiunile unei piese în stare de fuziune şi dimensiunile corespunzătoare ale acestei piese în stare rece. Cînd se consideră raportul dintre dimensiunile lineare ale piesei, indicele se numeşte indice de retragere în lungime; raportul dintre ariile suprafefelor piesei se numeşte indice de retragere în arie, iar raportul dintre volumele piesei se numeşte indice de retragere în volum. Indicele de retragere variază cu condifiile de răcire, cu temperatura la care e încălzită piesa şi, în specia!, cu natura materialului. De exemplu, pentru fonta cenuşie, indicele de retragere în lungime e de 1/96, în arie 1/48 şi în volum 1/32. Cunoaşterea indicelui de retragere, în special a celui de retragere în lungime, se impune Ia confecfionarea modelelor de turnătorie. Sin. Retragere, Indice de retrecisare. 6. ~ de retrecisare. Mefg.: Sin. Indice de retragere (v.). 7. ~ de salifiere. Ind. piei. V. Salifiere, indice de a. ~ de saponificare. Ind. chim. V. Saponificare, indice de 9. ~ de famponare. Chim. V. Tamponare, indice de 10. ~ de transpunere. Telc.: Indice numeric al schemelor fundamentale de traspunere (v.), egal cu numărul de elemente la care se face transpunerea circuitului respectiv (de ex. indicele de transpunere 2 arată o transpunere fundamentală din două în două elemente de transpunere). Folosind aceşti indici, notafia convenfională a schemelor derivate de transpunere rezultă din alăturarea indicilor de transpunere a schemelor fundamentale din cari derivă schema derivată respectivă (de ex. notafia convenfională 1-2 corespunde unei scheme de transpunere derivate prin suprapunerea unei scheme fundamentale cu indicele de transpunere 2 unei scheme fundamentale cu indicele de transpunere 1). 11. ~ de viscozitafe. Ind. petr. V. Dean-Davis, indicele de viscozitate 12. ~ Erichsen. Meff. V. Erichsen, indice 13. ~ Hehner. Ind. alim. V. Hehner, indice 14. ~ hidraulic al albiei. Mec. fl.: Puterea xq la care trebuie ridicat raportul adîncimilor de apă h^hi într-o sec-fiunea albiei, pentru a obfine raportul corespunzător (K2/Ki)2 al pătratelor modulelor de debit, sau raportul (Q2/Q1)2 al pătratelor debitelor ©Mini)- Indicele hidraulic al albiei se calculează cu formula: xQ= sau cu formula: 2 (log K2 — \og #1) log h% — log h\ xq=2 d (log K) ’d (log h) Dacă se ia pentru modulul de debit valoarea K=QC\^R = 1 Q1,5+J =-------ztzzi în care Q e secfiunea, P e perimetrul udat, C e n P ' y coeficientul din formula Chezy, egal, după Pavlovschi, cu R e raza hidraulică, n e coeficientul de rugozitate, indicele hidraulic al albiei mai poate fi exprimat prin relafia: Indice Kauri-butanol 235 Indice tehnico-economic Pentru o albie dreptunghiulară foarte lată, indicele hidraulic 1 ,a capătă valoarea x0 = 3,33, dacă se Pentru un dreptunghi foarte îngust, *o=2,0. Pentru un dreptunghi oarecare, *0=3,33-1^-, 1+2 b/h fiind raportul dintre Iăfimea albiei şi adîncimea apei. Pentru o albie frapezoidală, Calculul indicelui volumului deficitar, care reflectă gradul de torenfialitate al rîului, se efectuează cu ajutorul curbei de x0=3,33[ 1 + 1,33^. r+m) r+m1 1 1 1 Ur ry ;n\ r\ / \ % r k 0 fw ///, ţin i E M JF V W w M TH I JL M ffl hi'/. 1 \ | unde b e Iăfimea albiei la fund, h e adîncimea apei, m = ctg a e înclinarea taluzuluij fafă de orizontală, m' = 2Yl4*w2< Cunoaşterea valorii indicelui hidraulic al albiei serveşte la calculul curbelor de remu. Sin. Exponent hidraulic al albiei. î. ~ Kauri-butanol. Chim. V. Kauri-butanol, indice 2. ~ octanic. Ind. petr.: Sin. Cifră octanică (v. Octanică, cifră ~). s. ~ planctonic. Pisc.: Raportul dintre cantitatea de plancton (în cm3) dintr-un metru cub de apă dintr-un basin piscicol şi cantitatea de peşte pe care o poate produce pe unitatea de suprafafă (ha). Basinele piscicole din zona coli-nară şi de şes din fara noastră se împart, pe baza indicelui planctonic, în cinci categorii: foarte bune, cu indicele planctonic de 30—50 cm3, corespunzînd unei productivităfi naturale de 200—300 kg peşte/ha; bune, cu indicele planctonic de 20—40 cm3, corespunzînd unei productivităfi de 100---150 kg peşte/ha; mijlocii, cu indicele planctonic de 10— ••■20 cm3corespunzînd unei productivităfi de 60—80 kg peşte/ha; slabe, cu indicele planctonic de 5—10 cm3, corespunzînd unei productivităfi de 20—30 kg peşte/ha şi rele, cu indicele planctonic de 1—5 cm3, corespunzînd unei productivităfi de 1—20 kg peşte/ha. 4. ~ Polenske. Chim. V. Polenske, indice 5. ~ al porilor. Geof.: Raportul 8, exprimat în fracfiuni decimale, dintre volumul golurilor dintr-un pămînt şi volumul particulelor solide ale Pămîntului respectiv. E un important indice de structură al pămînturilor, în special al nisipurilor şi al pămînturilor prăfoase, care serveşte la calculul gradului de îndesare (v. sub îndesare, grad de ~) şi Ia trasarea curbei c'e compresiune-porozitate (v. sub Compresibilitatea pămînturilor, sub Compresibilitate 1). între indicele porilor şi porozitatea n există relafia: n 8~r^- Valoarea indicelui porilor depinde de modul de formare şi sedimentare a pămîntului şi variază în funcfiune de sar-cinile aplicate. Sin. (uneori) Cifra porilor (v.). 6. ~ Reichert-Meissl. Chim. V. Reichert-Meissl, indice ~. 7. ~ Siebert. Ind. hîrf. V. Siebert, indice a. ~ al volumului deficitar. Hidr.: Raportul (Cff) dintre volumul deficitar (Vd), necesar pentru a completa toate debitele zilnice ale unui rîu, mai mici decît debitul normal, pînă la valoarea acestuia, şi volumul total anual al scurgerii pe rîul respectiv (W). / Ir- 0,1 $2 0 M'fia n* II. Corelaţia dintre indicele de neregularitate şi indicele volumului deficitar. 0 60 120 180 240 300 365 f: zi/e I. Calculul şl reprezentarea grafică a indicelui volumului deficitar, a) curba de regim; b) durata modulelor de debit. durată sau de regim (v. fig. /) pentru tofi anii cu observafii directe, determinîndu-se apoi o valoare medie Ca . Valorile maxime ale indicelui volumului deficitar m pentru rîurile foarte torenfiale ating 0,90—0,95. între acest indice şi indicele de neregularitate (v.) a scurgerii există corelafia din fig. II. Indicele volumului deficitar e utilizai în hidrotehnică şi în hidroenergetică, valorile mici ale îui indicînd rîuri amenaja-bile fără baraje importante, iar valorile mari, rîuri cari necesită construirea unor lacuri de acumulare cu volume mari de retenfie. 9. Indice alfa-numeric. Gen.; Indice format dintr-o literă (de obicei majusculă) urmată de una sau de mai multe cifre, folosit pentru numerotarea şi clasificarea unui grup de obiecte; de exemplu cărfile dintr-o bibliotecă, standarde, etc. La clasificarea standardelor, litera majusculă caracterizează ramura de specialitate, iar grupul de cifre indică: clasa şi grupul, eventual ordinea cronologică şi data întocmirii standardului respectiv. 10. Indice de culoare. Asfr.: Diferenfa dintre mărimea stelară fotografică a unui astru şi mărimea lui stelară vizuală. Datorită faptului că placa fotografică are sensibilitatea cea mai mare la razele violete, iar ochiul, la cele galbene, indicele de culoare creşte pe măsură ce culoarea corpului ceresc considerat devine mai roşie. Indicii de culoare variază aproximativ între —0,4 şi -f 6,0 mărimi stelare. Indicele de culoare al corpului negru la o temperatură infinit de înaltă e de —0,64. Indicele de culoare negativ arată că lumina astrului e albăstruie. 11. Indice tehnic. Tehn: Fiecare dintre parametrii şi datele tehnice cari servesc Ia aprecierea şi determinarea calităfii, eficacifăfii, a domeniului de utilizare, etc. al unui sistem tehnic, fizicochimic, etc. Sin. Caracteristică (v. Caracteristică 2). 12. Indice tehnico-economic. Ec.: Fiecare dintre mărimile caracteristice producfiei unei întreprinderi sau unei ramuri a economiei nafionale, folosite în compararea rezultatelor activităţii acestora cu planul de producfie, cu rezultatele activităţii lor din perioadele anterioare sau, în cazul întreprinderilor, cu întreprinderile similare şi, mai ales, cu cele cu tehnicitate înaintată. Indicii tehnico-economici cari se referă Ia un grup de maşini, de întreprinderi similare, etc. se numesc generali, iar cei cari se referp la o singură întreprindere, la o singură industrie, la un obiect, etc. se numesc individuali. Totalitatea indicilor tehnico-economici cari caracterizează complet o întreprindere din punctele de vedere static (de ex.: suprafeţe, utilaje, mijloace de bază) şi dinamic (de ex.: producţie, fonduri de rulment, pref de cost) constituie sistemul Indice tehnico - economic 236 Indice fehnico-economic ei de indici tehnico-economici (care depinde de ramura de producfie). După natura mărimilor din cari derivă, indicii tehnico-economici pot fi: indici de utilizare (a instalaţilor, agregatelor, maşinilor, suprafefelor, etc.), şi anume intensivă (cari se referă fie la numărul de unităfi produse, fie la cantitatea de materie primă prelucrată cu un utilaj într-o anumită unitate de timp dată), sau extensivă (cari se referă la timpul cît a fost folosit un utilaj, în raport cu timpul tofal disponibil înfr-o anumită perioadă, adică timpul total de lucru prevăzut pentru instalafia respectivă), cum şi indici de consum (de materii prime, combustibil, energie electrică, etc.). După modul de raportare a lor, se deosebesc: indici tehnico-economici absolufi sau inifiali —şi indici tehnico-economici relativi, derivafi sau specifici. Indicii tehnico-economici absolufi caracterizează capacitatea de producfie a unei întreprinderi sau a unui atelier; ei se referă Ia: producfie, mijloace de bază, echipament de proteefie, utilaj, personal, cheltuieli anuale de fabricafie, fonduri de rulment, regim de lucru. Indicii absolufi ai produefiei se pot referi, fie la felul fabricafiei, fie la produefia anuală de produse. Indicele absolut al felului fabricafiei stabileşte: numirea, tipul, dimensiunea şi greutatea unităfii de produs, iar indicele absolut al produefiei enuale arată producea anuală în: bucăfi, tone, kilo-wafioră (de ex. pentru motoare), costul în unităfi monetare. Indicii absolufi ai mijloacelor de bază se referă la costul parfial şi total al mijloacelor de bază, cum sînf: costul clădirilor şi al, construcfiilor, în care se include alimentarea cu apă, canalizarea, încălzirea, ventilafia, iluminatul, costul utilajului (grupat în utilaj tehnologic, energetic, de transport şi de ridicat), etc.; costul uneltelor şi al dispozitivelor de lucru; costul obiectelor de inventar. Indicii echipamentului de producfie se referă la suprafefe (suprafaţa interioară afectată separat penfru secfiile productive, seefiile auxiliare şi încăperile de deservire; suprafefele exterioare libere din jurul clădirilor), înalfimi (înălfimea clădirii pînă la calea de rulare a podului rulant şi înălfimea medie pînă Ia acoperiş) şi volume (cubajul) de construcfii, cum şi la mărimile şi puterile utilajelor. Indicii de utilaj cuprind: utilajul tehnologic, ca număr pe fiecare sort sau pe fiecare atelier şi sort; utilajul auxiliar (de ex.:‘ poduri rulante, transportoare, etc.), ca număr de utilaje şi număr de motoare folosite, puterea totală a utilajului tehnologic, exprimată în unităfi adecvate; puterea totală a motoarelor utilajelor auxiliare, exprimată în unităfi adecvate şi capacitatea lor de ridicare. Indicii de personal se referă la numărul de lucrători ocupafi în producfie, auxiliari şi de serviciu; numărul de funefionari grupafi separat în personal fehnico-ingineresc şi administrativ-contabil. Indicii cheltuielilor anuale de fabricafie exprimă separat: fondul total anual de salarii, în unităfi monetare, fondul de salarii productive, suma totală a cheltuielilor de regie. Indicii fondurilor de rulment se referă Ia suma fondurilor de rulment şi, separat, la costul produefiei neterminate. Indicii regimului de lucru se referă la numărul zilelor de lucru pe an şi la numărul schimburilor de lucru pe zi. Indicii tehnico-economici relativi reprezintă raportul a două mărimi de bază caracterizînd capacitatea de producfie a unei întreprinderi sau a unui atelier, sînt egali cu raportul a doi indici absolufi; ei se referă la: produefia anuală exprimată prin preful de cost; produefia anuală în tone sau în bucăfi; mijloacele de bază exprimate în unităfi monetare; utilizarea suprafefelor şi a utilajelor; efectivul de lucrători; preful de cost de uzină, etc. Indicii produefiei anuale pot exprima raportul dintre produefia anuală şi numărul de lucrători productivi (produefia valorică pe lucrător productiv), raportul dintre produefia anuală şi numărul de lucrători scriptici (numărul de lucrători productivi şi auxiliari), sau raportul dintre produefia anuală şi numărul de participanfi (adică pe om) şi caracterizează productivitatea muncii lucrătorilor. Indicii de producfie anuală cari exprimă raportul dintre produefia «nuală valorică şi valoarea utilajului de bază, sau valoarea totală a utilajului, caracterizează eficienfa utilizării valorii investifiei în mijloacele de producfie; dacă exprimă raportul dintre produefia anuală valorică şi suprafafa productivă sau suprafafa totală a uzinei aferentă unui schimb, exprimate fot valoric, caracterizează utilizarea valorică a suprafefei; dacă exprimă raportul dintre valoarea produefiei anuale şi fondul de salarii ale lucratorilor productivi sau fondul de salarii ale tuturor lucrătorilor, ori fondul de salarii ale tuturor participanţilor, caracterizează utilizarea fondului de salarii; dacă exprimă raportul dintre valoarea produefiei anuale şi numărul unităfilor formînd utilajul, caracterizează utilizarea utilajului. Indicii mijloacelor de bază în unităfi monetare se obfin dacă valoarea totală a mijoacelor de bază se raportează, fie la valoarea produefiei terminate, fie Ia numărul lucrătorilor productivi, al lucrătorilor scriptici, sau al lucrătorilor participanfi, din schimbul maxim. Prin raportarea valorii fiecăruia dintre elementele componente ale mijloacelor de bază (clădirile şi consfrucfiile, utilajul şi inventarul) la valoarea totală a mijloacelor de bază, se obfin indicii înzestrării tehnice. Indicii de utilizare a suprafefelor se obfin prin raportarea diferitelor suprafefe ale uzinei, fie la utilaj, fie Ia lucrători, fie laalte suprafefe (productive sau auxiliare) între ele. De exemplu: suprafafa productivă raportată la numărul unităfilor formînd utilajul, sau suprafafa totală (productivă plus auxiliară) raportată la acelaşi număr; suprafafa productivă raportată la numărul de lucrători productivi din schimbul maxim, sau suprafafa totală raportată la numărul de lucrători scriptici din schimbul maxim. Indicii de utilizare a utilajului exprimă raporturi de puteri sau de energii consumate fafă de numărul de lucrători, sau stabilesc durate de folosire raportate la durata posibilă de funcfionare. Exemple: puterea medie pe utilaj; puterea totală a utilajelor raportate la numărul de lucrători din schimbul maxim, care constituie indicele de bază al înzestrării cu energie (de fapt, cu putere) a muncii; puterea utilajului de ridicat şi de transport, raportată la numărul de lucrători din schimbul maxim. Luînd ca bază indicele absolut de timp, se stabilesc: indicele relativ mediu de încărcare a utilajului, adică timpul de lucru efectiv, raportat la timpul total de lucru şi de pregătire; indicele de utilizare, care reprezintă timpul de funcfionare raportat la timpul total disponibil, calculate pe o aceeaşi perioadă (lună, an) şi pe un schimb; indicele de încărcare a utilajului după putere, care e raportul dintre puterea medie în perioada de funcfionare şi puterea instalată. în scopul stabilirii modului de ufiiizare a utilajului se calculează indicele de schimb pe atelier sau indicele regimului de lucru al atelierului, egal cu raportul dintre numărul de schimburi realizat şi cel disponibil (adică 3). Raportul dintre numărul de maşini-oră pe cantitatea de producţie finită (în fone sau în bucăţi) se numeşte indicele de volum de lucru necesar executării produsului. Indicii efectivului de lucrători se obfin prin raportarea numărului de lucrători din diferi fele cafeqorii la numărul total de lucrători productivi. Exemple: indicii de lucrători auxiliari, de personal de serviciu, de personal administrativ, de personal tehnic şi ingineresc, cum şi categoria medie a Indici cristalografiei 237 Indigo tuturor lucrătorilor, categoria medie a tuturor lucrătorilor productivi, cîştigul mediu lunar al tuturor lucrătorilor, cîştigul mediu lunar al lucrătorilor productivi, cîştigul mediu lunar al personalului administrativ-contabil, cîştigul mediu lunar al personalului tehnic-ingineresc. Indicii prefului de cost caracterizează cantitatea de material, volumul de muncă consumat şi complexitatea tehnica a produefiei — şi redau mersul financiar al întreprinderii: preful de cost al tuturor produselor finite, raportat la numărul de tone produse; preful de cost al tuturor produselor finite, raportat la numărul de bucăfi (sau, la motoare, raportat la puterea lor). Indici ai preţului de cost sînt şi: preţul de cost de atelier, raportat fie la costul materialelor, fie la salariile de bază ale lucrătorilor productivi, fie la costul regiei de atelier; preţul de cost de uzină, raportat la costul materialelor, la salariile de bază ale lucrătorilor productivi, la costul regiei de atelier, la costul regiei generale. Elemente financiare caracteristice sînt şi următorii indici: cheltuielile de regie de atelier raportate la salariile de bază ale lucrătorilor productivi (coeficientul de regie de atelier), sau la suma tuturor salariilor; cheltuielile de regie generală raportate, fie la salariile de bază ale lucrătorilor productivi, fie Ia totalitatea salariilor. 1. Indici cristalografiei. Mineral.: Numere raţionale, în general cuprinse între 0 şi 6 (rareori mai mari decît 6), cu cari se însemnează simbolul unei feţe cristalografice (v.). în cazurile cele mai generate, indicii unei feţe cristalografice care taie toate trei axele de referinţă (OX, OY, OZ) se însemnează cu simbolurile (h, k, l), unde h reprezintă indicele corespunzător axei OX, k al axei OY şi / al axei 02. Indicii sînt invers proporţionali cu parametrii a, b şi c ai feţei respective (A=1/a; k~\lb\ /=1/c). Indicii unei fefe cristalografice care taie două axe de referinţă şi e paralelă cu a treia se însemnează cu simbolurile: (h, k, 0); (h, 0, /); (0, k, l), iar indicii unei feţe cristalografice care taie o axă de referinţă şi e paralelă cu celelalte două au forma (h, 0, 0); (0, k, 0); (0, 0, l). Sin. Indicii Iui Miller. 2. Indici de textură. Ped. V. Textura solului, sub Sol. 3. Indicială, admitanfă Elf.: Sin. Admitanţă transitorie (v. sub Transitoriu, răspuns ~). 4. Indicii lui Miller. Mineral.: Sin. Indici cristalografiei (v.). 5. Indiferent, echilibru Mec. V. sub Echilibru, poziţie de e. Indiferente, specii Geobot. V. sub Fidelitate 2. 7. Indigo. Chim.: Compus eterociclic cu caracter aromatic, constituit din două nuclee indolice. E o pulbere albastră închisă, cu p. t. 390° O (în absenţa aerului), " ij. insolubilă în apă. în ^4 \ /* \ solvenfi nepolari şi HC& C \ în stare de vapori l H JC = C2' ~ are culoare roşie-pur- 7 / \ i / \ purie, iar în solvenfi C N CC polari, culoare albas- H H II H tră. Cu agenfii re- ^ ducători, în mediu alcalin, formează solufii gălbui de leuco-derivat, cari vopsesc atît fibrele vegetale cît şi cele protei-nice. Leucoderivatul e reoxidat de aer la colorantul iniţial. Coloranţii din clasa indigoului au comună gruparea cromo-foră —CO—C=C—CO—, fiind derivafi ai indolului. Două I l resturi pot fi legate în pozijiile 2 : 2'- sau 2 : 3'-. Se găseşte sub forma glucozidei indoxilului, numită indican, în plantele Indigofera tinctoria, originară din India, Isatis tinctoria, Baptisia tinctoria, originară din America de Nord şi Tephronia tinctoria Pers., originară din Ceylon. H N H C ;*• 11 ,1 .ach Se folosesc două procedee de fabricafie: — Topirea cu potasă caustică a sării de sodiu a acidului fenil-glicin-o-carboxilic. Se formează acidul indoxil-ot-carboxilic (acidul indoxiiic) care, prin decarboxilare, dă indoxil; acesta suferă în soiufie alcalină o oxidare cantitativă la indigo. Acidul fenil glicîn-orto-carboxilic se obfine din acid antranilic, deci de la naftalină, pe calea anhidridă ftalică -» ftalimidă. Randamentul e foarte bun: circa 90%, însă astăzi acest procedeu a fost abandonat. — Un procedeu mai pufin costisitor porneşte de la anilină, respectiv de la benzen. Anilină e condensată într-o auto-clavă cu formaldehidă, cianură de sodiu, în mediu apos, sub presiune de bioxid de carbon, scurt timp, la 90°: 2 CeHgNHj+CH^O -* (C6H5NH)2CH2 — -* C6H5—NH—CH2CN + C6H5NH2. Prin saponificarea co-cian-metilanilinei se obfine fenilglicina care se ciclizează prin topire cu sodamida şi amestec de hidroxid de potasiu şi de sodiu, 5--6 ore Ia 220°, sub presiune. Indoxilatul de sodiu e disolvat în apă cu gheaţă şi oxidat la indigo prin suflare cu aer. HC I HC H H /\ ch2 I COONa H hc'C\/ \ CH HC \/v H Indigo ONa Se obţine un randament de circa 90-*94%. O economie importantă se face prin recuperarea şi regenerarea hidroxizi-lor alcalini de la saponificare şi din leşiile finale, cum şi prin recuperarea amoniacului din faza de saponificare. Indigoul e dat în comerţ ca granule (60%), pastă (20%) şi ca leucoindigo, într-o formă care poate fi utilizată la vopsirea lînii şi a bumbacului. Indigoul are rezistenţe mult mai mari pe lînă decît pe bumbac, faţă de care are o afinitate foarte mică. Deoarece coloranţii de cadă pentru bumbac existenţi în comerţ sînt mult mai rezistenfi la spălare, lumină, albire şi frecare, indigoul a pierdut mult din importanfă. Pentru a uşura aplicarea în procesele de vopsire şi imprimare s-a căutat să se elimine procesul de trecere în „cadă" prin obfinerea leucoderivatului într-o formă utilizabilă. Un astfel de produs e albul de indigo (acidul liber al leuco-indigoului)* care poate fi precipitat din solufia de reducere cu bioxid de carbon sau cu acid mineral. E un acid bibazic; sarea acidă e mai stabilă. Un procedeu industrial consistă în reducerea catalitică cu hidrogen, în prezenfa nichelului, în mediu de hidroxid de sodiu apos. Pasta obfinută prin precipitare cu CO2 e amestecată cu melasă, evaporată în vid pînă la 50% alb de indigo şi uscată în vid. Se pot obfine produse solubile în apă, prin introducerea în molecula leucoindigoului a unor grupări solubilizante conţinute în agenţii de acilare (de ex. cloruri acide). Aceste produse sînt utilizate în imprimeria textilă, la producerea de efecte de alb. Dintre derivaţii indigoului cu importanţă practică trebuie semnalaţi unii derivaţi halogenafi, deoarece au rezistenfe mai bune decît indigoul, în special Ia clor, şi au, de asemenea, o afinitate mai mare pe fibre. Halogenarea directă se produce în absenfa apei (de ex.: în nitrobenzen, acid sulfuric concentrat sau oleum, acid acetic glacial, etc.). Pozifia halo- Indigo roşu 238 tndiu genului în molecula indigoului are influentă asupra culorii. Cînd halogenul e în pozifia para fafă de gruparea —NHf nuanfa obfinută e albastră-verzuie şi mai strălucitoare. Halogenii substitui fi în pozifia para fafă de gruparea CO (pozifiile 6 :6') dau nuanfe de la purpur la ametist; această substituire nu se poate produce prin haloganare directă, ci prin utilizarea de intermediari halogenafi. Prin introducerea bromului în molecula indigoului, nuanfa devine mai strălucitoare, mai roşcată, şi rezistenfele devin mai mari. 5,5'-7,7'-Tetrabromindigoul e cel mai important dintre derivafii halogenafi ai indigoului. Numele cu care apare în comerf e albastru Ciba 2 B sau indigo strălucitor 4 B. Un derivat mai verzui e 4,4,-diclor-5,5'-dibromindigo: indigo strălucitor 4 G. Indigoul se sulfonează uşor. Acidul 5,5'-disulfonic apare în comerf sub numele Indigo Carmin, astăzi utilizat în microscopie, în Medicină, în analiza chimică. în comerf, coloranfii indigoizi şi fioindigoizi (v. Tioindigo) apar cu următoarele numiri: Durindon, Ciba, Sulfantren, Calcosol, Helindon, Indantren pentru imprimerie, Algol, etc. Prin reducere în solufie, coloranfii indigoizi dau o cadă slab galbenă sau slab brună, spre deosebire de coloranfii antrachinonici de cadă, cari dau o cadă puternic colorată. Vechile procedee de trecere în cadă (de ex.: prin fermentare, glucoză şi alcalii, etc.) au fost înlocuite prin reducerea cu hidrosulfit şi alcalii. Pentru vopsirea lînii, amoniacul poate înlocui parfial hidroxidul de sodiu. Obfinerea unei rezistenfe bune la frecare, la vopsirea cu indigo, cere o pricepere deosebită. La vopsirea lînii dintr-o cadă slab alcalină se utilizează coloizi de proteefie; se obfin greu nuanfe pline, cu rezistenfe bune la frecare. Coloranfii indigoizi solubilizafi (v. Indigosoli) sînt utilizafi atît pentru vopsire, cît şi pentru imprimarea bumbacului. Sin. Indigotină. V. şî Isatină. 1. Indigo roşu. Ind. chim.: Sin. Indirubin (v.). 2. Indigofera. Bot.: Gen de plante din familia Legumi-nosae. Cuprinde numeroase specii răspîndite în regiunile calde, printre cari Indigofera tinctoria, care confine materia colorantă indigoul (v.). s. Indigoizi, coloranfi Chim. V. Indigo. 4. Indigolit. Mineral.: Varietate albastră de turmalin, a cărei culoare e datorită unui exces de fier. 5. Indigosoli, sing. indigosol. Ind. text.: Esterii leuco-derivafilor coloranfilor de cadă din grupul indigoului, indan-trenului şi al coloranfilor înrudifi. Sărurile lor sînt produse solubile în apă. Ei nu sînt coloranfi de cadă ca atare, ci trebuie să fie „developafi" pe fibră după impregnare, for-mîndu-se astfel coloranfii de cadă propriu-zişi. în industrie se folosesc două procedee de fabricare. Unul dintre acestea, care se aplică pentru coloranfii de cadă atît antrachinonoizi cît şi indigoizi, consistă în formarea unui complex metalic al sării cu piridină a leucoderivatului colorantului de cadă, cînd acesta e tratat cu acid sulfuric fumans (sau cu un alchil ester al acidului clorsuifonic, ori cu un amestec de acid clorsuifonic şi ftalimidă), cu un metal (Cu, Zn, Fe) şi cu piridină (sau altă bază terfiară); [>=o] +Cu +2 SO3+2 C5H5N -* -* Qc—O—s03]2 Cu (C5H5N)2 -» Qc—0S03Na]2+H20 + 2 C5H5N + CuO. Pentru unii leucoesteri se utilizează piridină pură (Indigo-sol brun IBR, roşu IFBB, etc.) sau amestecuri de a- şi y-pîcoline, etc. Metalul folosit, în general, e fierul electro- litic, rareori cuprul. La pasta de indigosol, înainte de omo-geneizare se adaugă stabilizatori (uree şi carbonat de sodiu), apoi se usucă în vid, Ia 50—60°. Produsele foarte insolubile se ampastează cu trietanolamină. Se dau în comerf mai ales ca pulbere. Indigosolii sînt în general stabili în timpul depozitării şi al uscării. Indigosolii sînt utilizafi la vopsirea şi imprimarea bumbacului, a mătăsii artificiale, în unele cazuri la vopsirea mătăsii naturale şi a lînii. Procedeul de vopsire consistă în: impregnarea materialului în baia de vopsire, care confine leucoesterul şi un adaus de nitrit de sodiu; introducerea materialului, impregnat şi stors, într-o baie care confine acid sulfuric, cînd se produce developarea. Se evită lumina directă a soarelui. Leucoesterul e saponificat, formînd leuco-derivatul colorantului de cadă; acesta e oxidat Ia colorant de acidul azotos, pus în libertate prin aefiunea acidului sulfuric asupra nitritului de sodiu. în fine, materialul e neutralizat, săpunit, finisat. Fafă de coloranfii de cadă, indigosolii prezintă următoarele avantaje: în imprimeria textilă nu e nevoie de un vapo-rizator; prin utilizarea împreună cu coloranfi tip rapid-rezistenfi, rapidogeni, se pot obfine toate nuanfele; materialul imprimat, ferit de lumina directă a soarelui şi de vaporii acizi, poate rămîne mai mult timp nedevelopat, ceea ce nu e posibil la imprimeurile cu coloranfi de cadă, din cauza descompunerii rongalitei. 6. Indigofină. Chim.: Sin. Indigo (v.). 7. Indirubin. Ind. chim.: 2,3'-bis-lndol-indigo. E un isomer al indigoului, de culoare violetă-roşcată. Se găseşte în com-pozifia indigoului natural, unde se formează datorită unei oxidări parfiale a indoxilului ia isatină, urmată de o condensare nesimetrică a indoxilului cu isatina. La aplicarea pe fibră, dintr-o solufie de hidrosulfit alcalină, se produce o isomerizare parfială la indigo. Ca atare nu are valoare comercială. Tetrabromderivatul, numit comercial Ciba Heliotrop B, e un colorant cu utilizare, care poate fi obfinut fie prin bro-murarea directă, fie prin condensarea 5,7-dibromisatinei cu 5,7-dibromindoxiI. 8. Indiu. Chim.: In. Element metalic care face parte din grupul III al sistemului periodic, şi anume din subgrupul galiului. Are gr. at. 114,82, nr. at. 49, gr. sp. 7,3, p. t. 156°, p. f. 2000°. A fost numit astfel pentru că sărurile lui dau în flacără culoare albastră şi prezintă mai multe linii în albastru indigo. Indiul a fost descoperit pe cale spectrală, în deşeurile de la prelucrarea zincului. în scoarfa pămîntului se găseşte în proporfia de 2*10_h6%. Indiul se prepară prin electroliza sărurilor Iui sau prin calcinarea oxidului în curent de hidrogen. Materia primă de la care se porneşte e pulberea obfinută la arderea sulfurii de zinc. E un metal alb-argintiu; vergelele de indiu metalic produc la îndoire un sunet similar celui pe care îl produce staniul. în majoritatea compuşilor lui, indiul e trivalent, dar poate fi di- şi monovalent. Aerul uscat nu-l atacă. Prin calcinare el se combină energic cu oxigenul şi sulful. Cu clorul şi bromul reaefionează la temperatura ordinară, iar cu iodul, numai la cald. E solubil în acizi. Ionul In3+ e incolor; sărurile lui cu majoritatea acizilor tari sînt uşor solubile în apă, dar hidro-lizează în mare măsură şi, de aceea, solufiile lor au reaefie acidă; sărurile cu acizi slabi sînt practic complet hidrolizate. H H O C—C CC H< _ >H HC'*’’ \/ \ /C—C\ i ii Nc=c; >h "W \/ H H II individ 239 Individualizarea fibrelor Indiul are urmăiorii isotopi: Halogenurile de indiu seamănă cu cele de aluminiu; ele sînt uşor fuzibile şi uşor solubile şi prin încălzire sublimează; au fendinfa de a da reacfii de adifie. Sînt combinaţii mono-, bi- şi trivalenfe. Triclorura de indiu, InC^, se prezintă sub formă de plăci; e delîcvescentă. Are gr. mol. 221,13, p. t. 586°, sublimează sub 400° şi se volatilizează la 600°. Se disolvă în apă cu mare degajare de căldură, ca şi AICI3. Se obţine prin combinarea directă a elementelor. Diclorura de indiu, lnC!2, ia naştere sub formă de lichid galben-chihlimbariu, cînd se încălzeşte indiu în curent de acid clorhidric; prin solidificare dă cristale galbene. Are gr. mol. -185,67, p. t. 235° şi p. f. 550---5700. Densitatea vaporilor la 1200° corespunde formulei InC^, dar cercetarea proprietăfilor magnetice, în condif ii obişnuite, arată că formula e dublă, In2Cl4. în apă se descompune în indiu şi InC^, procesul avînd loc în două etape: 2 lnCl2 InCl3 + InCI şi apoi 3 InCI -> lnCl3 -f 2 In. Monoclorura de indiu, InCI, se poate obfine prin trecerea vaporilor de lnCl3 peste indiu încălzit. Are gr. mol. 150,22, p. t. 225° şi p. f. 550°. E cunoscută sub două forme cristaline: galbenă, stabilă Ia temperatura ordinară, şi roşie, stabilă peste 120°. Oxidul de indiu, 1^03, e o substanfă galbenă, insolubilă în apă. Are gr. mol. 277,52; la 850° se descompune fără a se topi. Se obfine prin calcinarea hidroxidului, a sulfatului, sau a azotatu/ui de indiu. Hidroxidul de indiu, ln(OH)3, e un precipitat gelatinos, practic insolubil în apă, dar uşor solubil în acizi. Are gr. mol. 165,78, p. t. 150°, după ce pierde o moleculă de apă. Se precipită cu hidroxizi alcalini sau cu amoniac din solufia sărurilor de indiu. Sulfura de indiu, In2$3, nu se descompune nici în apă, nici în acizi diluafi. Are gr. mol. 325,70, p. t. 1050°; sublimează la 850°. Se obţine trecînd H2S prin solufiile slab acide ale sărurilor de indiu, sub forma unui precipitat galben uşor solubil în HNO3. Prin fierbere îndelungată cu acizi diluafi, ea se transformă în sulfura roşie, mai stabilă şi mai greu solubilă în HNO3. încălzind \n2S3 în curent de hidrogen se formează sulfura neagră a indiului monovalent, I^S, care, încălzita în atmosferă de H2S, trece din nou în varietatea galbenă. Sulfatul de indiu, In2(SC>4)3, e incolor şi uşor solubil în apă. Are gr. mol. 517,70. Din solufii neutre se separă cris-talohidratul cu 9 H20; cu sulfafii unor metale monovalente formează uşor compuşi de tipul Meln(S04)2* 12 HsO sau Meln(S04)2e4 H20. Ca şi alaunii, aceste săruri complexe, în solufii diluate, sînt practic complet disociate în ioni. Azotatul de indiu, ln(N03)3*3 H^O, e incolor şi se separă din solufii sub formă de cristale hidratate, delicvescente. Are gr. mol. 354,83. La 100° pierde două molecule de apă; încălzit mai departe, se descompune. Introdus în cantităţi mici în aliaje de cupru, indiul le măreşte stabilitatea, la aefiunea apei de mare; adausul de indiu în argint măreşte luciul acestuia şi-l fereşte să dispară la aer. Indiul e des utilizat în fabricarea dispozitivelor semiconductoare cu germaniu sau siliciu. Următoarele proprietăfi justifică întrebuinfarea lui ca impuritate Ia realizarea jonefiunilor p-n cu germaniu de tip n: face parte din grupul III al tabloului lui Mendeleev; deci poate constitui un element acceptor cînd e introdus în refeaua germaniului sau a sili-ciului; are o temperatură de topire suficient de joasă, astfel îneît durata de viafă a semiconductorului să nu se schimbe în cursul procesului de aliere; udă foarte bine germaniul; are proprietăfi plastice cari fac să nu apară fisuri în semiconductor în faza de răcire a procesului de aliere; poate fi purificat, astfel îneît să nu confină impurităfi nedorite uşor difuzabile în semiconductor (v.). 1. Individ, pl. indivizi. Gen.: Obiectiv discernabil de celelalte şi fie indivizibil, fie divizibil numai în aşa fel îneît se obfin prin diviziune părfi cari nu mai prezintă caracterele cari îl desemnează. Exemple: Un anumit număr, o anumită maşină, un anumit aparat, un anumit atom, etc. 2. Individual. Gen.: Referitor la individ. 3. Individualizarea fibrelor. Ind. text.: Operafie efectuată în cadrul procesului de filare, prin care fibre în contact în acelaşi grup inifial sînt despărfite şi repartizate distanfat, în lungul unei înşiruiri de fibre (v.), în apropiere cu alte fibre din alte grupuri. La carde, individualizarea se efectuează prin aefiunea de smulgere a fibrelor din smocuri aglomerate, exercitată de acele garniturilor cu cari sînt îmbrăcate organele de lucru ale cardelor. La trenurile de laminat, perechile succesive de cilindre prind pe rînd capetele fibrelor şi acestea, căpătînd viteze mai mari decît ale celor încă neprinse, se deplasează şi se separă, obfinîndu-se de o parte laminarea (subfierea) înşiruirii şi, de altă parte, individualizarea fibrelor, contribuind prin aceasta la omogeneizarea compozifiei materialului flbros şi la uniformizarea proprietăfilor produsului. Dacă ecartamentele dintre cilindre sînt prea mari, fibrele se deplasează în grupuri şi aefiunea de individualizare e mai redusă, contribuind astfel la creşterea prin laminare a neregularită}ii înşiruirilor de fibre textile. Numărul de masă Abun- denţa Timpul de înjumătăţite Tipul dezintegrării Reacţiile nucleare de obţinere 108 — ~ 5 h captură K Ag107 (a, 3n) InU» 109 - 6,5 h captură K emisiune |3+ Ag*07 (a, 2n) ln«» 110 ■ ~ 65 min emisiune |3+ Ag107 (a, n) In^o, Cd‘io(p, n) In^o, Ca«« (d, 2n) ln«o 111 2,7 mln captură K Ag1°9(a/2n) l11J, Cd111 (p, n) In111, Cduo (d, n) In**!, Inii# (n, 3n) In11! 112 9 min emisiune |3+ Ag109 (a, n) In112, In11» (n, 2n) In112 112* — 20 min Ag109 (a, n) ln“2t Cd** (d, n) In**2, Cd112 (p, n) Inii2, |niiS(n, 2n) In^2 113 4,23 0/0 - - - 113* - 105 min — Cdii3(P, n) Inii», CdH2 (d, n) In^, dezintegrare (captură K) a Sn113 114 — 72 s emisiune |3— Cdii* (p, n) IniM, Iniis (n, 2n) Ini1*, |nii5(y, n) Inii* 114’ — 48 z — Cd114 (p, n) Inii*, Cdii» (d, n) ln«4, Inii® (n, y) Inii*, lni« (d, p) Inii*, Iniis (n, 2n) \n^, Sniie (d, a) In^ 115 95,77% - - - 115* — 48 2 - Cd114 (d, n) iniis 116 - 13 s emisiune (3— Cd11® (p, n) |nii6, In11^ (n, y) In11®, Inii* (d, p) Inii6 116* - 54/3 min - — 117 — 117 min emisiune |3“ Cdii6(d, n) Inii?, lnU8(y, p) In «7, bombardarea uraniului sau a plutonlulul cu neutroni ? - 72 mln emisiune |3+ dezintegrare (captură K) Sn Indoaniline 240 Inducfivifaie i. Indoaniline, sing. «ndoanilină. Chim.: Derivafi ai N-fenil-chinoniminei, cu o grupare — NH2 în nucleu! fenil. Se prepară industrial H H H H prin condensarea C=-C C_C \ C=N- -c' \-nh2 c=c p-nitrozofenolului cu o amină aro- \ __ matică, sau a unei C=C p-diamine cu fe- H H H H noi. Formează leucoderivafi prin reducere. V. şî Indofenoli; Indamine; Sulf, coloranfi de Hidron, coloranfi 2. Indocarbon, coloranfi Ind. chim.: Coloranfi negri de sulf,-cari au rezistenfele cele mai bune atît la lumină, cît şi la clor, similare celor ale tipurilor de albastru Hidron, spre deosebire de coloranfii de sulf, cari nu au rezistenfă la clor. Sînt utilizafi la imprimarea bumbacului. Exemple de coloranfi de acest tip: Indocarbon CL: Se obfine prin sulfurizarea în butanol a indofenolului p-hidroxifenii-(3-naftilaminei, în prezenfa unei mici cantităfi de 4,4,-dihidroxidifenilamină, cu scopul de a înverzi nuanţa colorantului, care altfel ar fi negru-roşcat sau brun. Indocarbon CL fin, pentru imprimerie (Indocarbon IB pentru imprimerie): Se prepară prin sulfurizarea în butanol a p-hi-droxifenil-(3-naftilaminei cu 3% leucoindofenol, din carbazol şi o cantitate mică de m-toluilendiamină. în tehnică se mai utilizează următoarele numiri: Indocar-bon strălucitor CLB, Indocarbon CLG, efc. V. şî Sulf, coloranfi de 3. Indofenoli, sing. indofenol. Chim.: Derivafi ai N-fenil- chinoniminei, cari confin o grupare —OH în nucleul fenil şi constituie o clasă H H H H de materii colo- C=C C____C ran,cei ... . 0=C/ XC=N—cf OH Se obfin prin V—V—r/ oxidarea la rece ^ L a unui amestec H H H H echimolecular de p-aminofenol şi un fenol, sau de p-nitrozo-fenol şi un fenol. în tehnică se utilizează uneori numirea de indofenoli pentru indoaniline (v. şi Indoaniline, indamine). Valoarea lor practică e mai mică, din cauza instabilităţii fafă de acizi. Unii dintre ei servesc ca materii prime la prepararea coloranfilor pe bază de sulf şi a safraninelor. 4. Indofanoloxidază. Chim. biol.: Enzimă care catalizează oxidoreducerea citocromului c. Indofenoloxidaza e o hemin-proteidă compusă dinfr-o proteină şi, ca grupare prostetică, o hemină. Pentru a putea acţiona are nevoie de oxigen molecular. Se găseşte în toate celulele şi ţesuturile animale, din cari face parte integrantă (nu a putut fi izolata). Spectrul său de absorpfie e analog celui al cruorinei. Sin. Citocrom-oxidază, Ferment respirator Warburg. s. Îndoi. Chim.: Combinafie eterociclică cu caracter aromatic, avînd pe lîngă nucleul benzenic şi un inel de cinci atomi, monoeteroatomic, cu un atom de |_j azot. Are p. t. 52° şi p. f. 253-254°. Se c găseşte liber în unele uleiuri eterice, în \^rf'4^C__________—CH6 gudroanele cari'provin prin distilarea căr- j ^ 3 ii bunilor de pămînt, în special în fracfiu- |-jc6 q 2CHa'Zb în care gAB e distanfa medie geometrică dintre cele două secjiuni, iar gA şi gB sînt, respectiv, distanfele medii geometrice proprii ale celor două seefiuni. în cazul particular al unei linii cu conductoare cilindrice de raze egale a situate la distanfa d (între centre), inductivitatea e: formula fiind valabilă în curent continuu şi la frecvenfe joase. Inductivitatea mutuală dintre două linii bifilare paralele de seefiuni oarecari SA,SB,SC şi SD e: r xyl\il . Zac'&bd L\2~—z— In---------------, 2 71 Zad'Sbc unde g£c> 8bd» distanfele medii geometrice dintre seefiunile SA şi Sc, SB şi SD, etc. Unităfile de măsură ale inductivităfii (neafectate de rafio- nalizare) şi dimensiunile lor în diferitele sisteme de unităfi sînt date în tabloul care urmează: U cey i / V. Măsurarea inducfivlfăfilor. a) metoda ampermetrului şi volfmetrului pentru măsurarea inductivl+ăfiîor proprii; b) puntea Anderson; c) punte pentru comparare cu o inductivitate etalon variabilă; d) punte pentru comparare cu o capacitate etalon variabilă; e) montaj la metoda ampermetrului şi volfmetrului pentru măsurarea induc-fivităfilor mutuale; f) monta] pentru determinarea indirectă a inducfivită|ilor mutuale; g) montaj la metoda comparaţiei inductivitătilor mutuale; h) compensator Campbell; i) punte pentru măsurarea Inductlvităţilor mutuale; Lx) in-ductivitate de măsurat (de rezistentă ohmică Rx); Rj, ^2/^3 r) cutii de rezistente ohmice de precizie; C) condensator cu capacitate cunoscută; G) gal-vanometru de curent continuu; GV) galvanometru de vibraţie; T) indicafor de zero în curent alternafiv (cască telefonică sau galvanometru de vlbrafie); E) tensiune electromotoare continuă de circa 1- -4V; V) vibrator; Le) in-ducfivitate etalon reglabilă (cu rezistentă ohmică Re); Ce) condensator etalon reglabil; Mx) inductanfă mutuală de măsurat; Me) Inductantă mutuală etalon, variabilă. tatorul k pe pozifia a) şi aval (comutatorul k pe b). Valoarea inductivităfii L rezultă din relafia: L = — '\lz2~R2, în care R e rezistenfă bobinei măsurată în curent continuu, co e pulsafia tensiunii sinusoidale de alimentare determinată cu frecvenfmetrul F, 2 e impedanfa bobinei calculată din / u\2 relafia Z2=[-j-J — r (r-f* 2 R) pentru montajul amonte şi U(U + 2R1V) din relafiaZ 2 = - pentru montajul aval, U şi / /2_/2 V fiind valorile efective ale tensiunii şi curentului indicate de Inductivitate ciclică 244 Inductivitate de calcul volfmetrul V (cu reactanfă inductivă neglijabilă în comparafie cu rezistenfă sa internă g) şi ampermetru! A (cu rezistenfă internă r), iar Iv=— e valoarea efectivă a curentului absorbit de voltmetru. Metode de punte, cu numeroase variante de montaj, dintre cari mai utilizate sînt: Puntea Anderson (v. fig. V b), la care se face întîi echilibrarea în curent continuu, ca la puntea Wheatstone, avînd desfăcută legătura la condensatorul Cşir=0 (pentru a mări sensibilitatea dispozitivului), iucrînd cu valori arbitrar fixate pentru rezistenfele Ri, R2 şi manevrînd numai asupra lui R3. Se alimentează apoi puntea în curent alternativ, se introduce în montaj condensatorul C şi, lăsînd nemodificate rezistenfele R\, R2 şi Rs, se reglează numai r pînă la echilibru. Rezultă: şi Lx~CR‘s 1. . hz ■ • LTV h ■i/i ..orrnr^---^ £<7 î. ~ de dispersiune. Elt. V. sub Dispersiune magnetică, şi sub Reactanfă de dispersiune. 2. ~ diferenfială. Elt. V. sub Inductivitate. 3. ~ dinamică. 1. Elt. V. sub Inductivitate. 4. ~ dinamică. 2. Elf.: Sin. Inductivitate echivalentă (v. In- ductivitate echivalentă 2). 5. ~ echivalentă. 1. Fiz., Elf.: Inductivitatea (v.) definită pentru un circuit cu mai multe bobine inseriate, în raport cu două borne de acces şi cu o linie a tensiunii la borne situată între ele (v. fig. /). Ub Dacă circuitul e format din n bobine cari . A , , ...... . i .. /. Asociaţia inductivftatilor în serie. au inductivităfi le proprii ' L\, L2l"-Ln şi inductivităfile mutuale {), k~\, 2,--,w cu j^k), inductivitatea echivalentă e: v-wiiv k=\ j—\ k=\ i^k Folosind condifia de reciprocitate (Ljk=L^), formula se mai poate scrie şi astfel: k—\ j 0, respectiv Xe > 0 şi cp > 0 (curentul defazat în urma tensiunii aplicate) şi e, în generai, o funcfiune de frecvenfă. Pentru o bobină cu miez de fier avînd schema echivalentă din figură, în care Rs e rezistenfă serie a înfăşurării, L e inductivitatea bobinei şi Gd e conductanfa derivafie corespunzătoare pierderilor în fier, inductivitatea echivalentă e: L L~ Schema echi-valentă a bo- _____________ binei cu pier- 1+C02L2G2d’ deri. 2. etalon de Elf.: Bobină de inducfanfă (v.) construită cu precaufiuni speciale pentru a avea o inductivitate de valoare cunoscută (marcată pe bobină) şi cu variafii cît mai mici. Bobinele de inductanfă etalon sînt fără miez de fier, deoarece trebuie să aibă inductivitatea independentă de intensitatea curentului, şi au o rezistenfă ohmică redusă, cît se poate de constantă şi independentă de frecvenfă curentului prin bobină în limite determinate. Se realizează sub forma de bobină plată, cu înfăşurarea de sîrmă lifă, împletită dintr-un număr foarte mare de conductoare subfiri de cupru, izolate, executată pe o carcasă de porfelan sau de marmoră. Etaloanele primare de inductivitate se execută cu înfăşurarea într-un singur strat; cele secundare se bobinează în mai multe straturi. Se construiesc etaloane de inductivitate cu valori cuprinse între 0,0001 H şi 10 H. 3. ~ exterioară. Elf. V. sub Inductivitate. 4. ~ inferioară. Elf. V. sub Inductivitate. 5. ~ în serviciu. Elt.: Inductivitate definită prin raportul dintre fluxul magnetic care e îmbrăfişat de un circuit, stabilit de curenfii tuturor circuitelor în prezenfă, şi intensitatea curentului din acelaşi sau din alt circuit, într-un serviciu în care acest raport e independent de valorile fluxului magnetic şi ale intensităfii curentului. Inductivităfile în serviciu pot fi utilizate în calcule numai pentru serviciile pentru cari au fost definite, fiind în general diferite la servicii diferite. Ele prezintă avantajul că permit exprimarea tensiunilor electromotoare induse într-un circuit în funcfiune de variafia în timp numai a unor anumifi curenfi din totalul celor cari produc fluxul magnetic prin circuit. Serviciul cel mai frecvent penfru care se definesc inductivităfile în serviciu se referă la sistemele trifazate echilibrate şi consisfă în simetria sistemelor de curenfi. Astfel, inductivităfile de dispersiune (primare şi secundare) ale fiecărei faze a transformatoarelor trifazate de construcfie simetrică sînt înductivităfi în serviciu, iar studiul funcţionarii unui transformator trifazat în cazul unui serviciu cu curenfi simetrici se poate efectua ca şi cum fiecare fază în parte ar constitui un transformator monofazat. Inductivităfile ciclice (v.) ale maşinilor electrice trifazate sînt inductivîtăfi în serviciu. Inductivităfile liniilor trifazate (v.) parcurse de sisteme simetrice de curenfi sînt de asemenea înductivităfi în serviciu. 6. ~ lineică. Elf.: Inductivitatea în serviciu a unei linii electrice, raportată Ia unitatea de lungime (v. sub Inductivi-tatea liniilor trifazate). 7. ~a liniilor trifazate. Elf.: Inductivitate în serviciu (v.) care permite exprimarea căderii de tensiune inductive dintr-o fază a unei linii trifazate numai în funcfiune de intensitatea curentului din faza respectivă. Pentru liniile trifazate echilibrate constituite din conductoare cilindrice de secţiune circulară, funcfionînd într-un serviciu cu sistem simetric de curenfi, această inductivitate e: t _ r u-*Wr i D t V 1 s 2* L r A unde L e inductivitatea de calcul (v.) a unui fir al liniei de lungime l şi de rază r, M e inductivitatea mutuală de calcul dintre două fire ale liniei presupuse paralele şi situate la distanfa D, jx e permeabilitatea materialului conductoarelor liniei. Cu ajutorul acestei mărimi, căderea de tensiune dinfr-o fază oarecare a liniei se exprimă astfel: Uk={R+jwLs)lk (*=1, 2, 3). În cazul liniilor neechilibrate, în serviciu de curenfi simetrici, în care se efectuează transpozifii pentru echilibrarea în medie a liniei, inductivitatea medie în serviciu e: Lsm = L---3" (^12“f^23 + ^3l) = y^T jj^O + unde D' = V£>i2‘£>23*£>3i * A2. ^23» ^31 fiind distanfele dintre fazele 1 şi 2, 2 şi 3, 3 şi 1 ale liniei, M12, A^23i ^31 fiind inductivităfile mutuale de calcul corespunzătoare. Ea se referă la o lungime a liniei egală cu cel pufin de trei ori distanfa dintre două transpozifii succesive. Pentru liniile neechilibrate şi funcfionînd în serviciu nesimetric de curenfi nu se poate defini o inductivitate în serviciu, căderile de tensiune exprimîndu-se cum urmează: Ui = (#1 + ;coli) 7i-F;coL12 /2+;coIi3, Lr2=(^2"FiwL2) /2 + /C0L21 ^1+7^23/3, Us=(Rs-hj(i>L3) Is+j(x)L3i I\ +jcoL3212 i unde L\, Z,2 şi ^3 s‘nf inductivităfile de calcul proprii ale liniei, iar Ii2 = Z21, I13=I31 şi I23=L32, inductivităfile de calcul mutuale ale fazelor liniei luate două cîte două. Pentru liniile constituite din conductoare cilindrice cu sec-fiune circulară, aceste înductivităfi de calcul au expresia: In —- rk respectiv 2/ (k' ;=1) 2, 3N -k.j 2 3 Ho K-) (‘ Jkj J \ k*i cari l e lungimea liniei, r^ e raza secţiunii circulare a con- ductorului fazei k, fazelor k şi j. Dţj e distanta dintre axele conductoarelor Inductivitate statică 247 Inductor de locomotivă Pentru calculul inductivităfii lineice (v.) a liniilor aeriene de transmisiune a energiei electrice se poate folosi prima relafie sub forma: Ls = 0,4606logio^+&' [H/M, unde k' depinde de inductivitatea interioară (obişnuit pentru /=50, k' ~ 0,05 ^)f sau sub forma 2 D L$=0,4606 logio - [H/km] , unde d'=kud e diametrul mediu echivalent, adică diametrul unui conductor fictiv fără inductivitate interioară, echivalent cu conductorul real. între k' şi ku există relafia: k' = 0,4606 logiop (pentru (i=1, £'=0,05 şi £" = 0,779). Înălfimea conductelor fafă de sol şi prezenfa conductorului de proteefie (v.) nu modifică practic valoarea lui Ls. Conductoarele monometalice multifilare au o inductivitate foarte pufin mai mare (cu cîteva %o) decît conductoarele masive de acelaşi diametru; la conductoarele tubulare şi la cele bimetalice de ofel-aluminiu, inductivitatea e mai mică. Pentru liniile electrice de transmisiune de înaltă tensiune, inductivitatea are în general valori cuprinse între 1,2*IO”3 şi 1,45-10-3 [H/km]. 1. ~ statică. Elf. V. sub Inductivitate. 2. ~ utilă. E/f. V. sub Dispersiune magnetică, şi sub Reactanfă de dispersiune. 3. Inductivitate acustică. F/z.: Raportul dintre partea din reactanfa acustică a unui mediu care e datorită inerfiei, şi pulsafia corespunzătoare. Sin. Inductanfă acustică. 4. Inductomefru, pl. inductometre. Elt., Telc. V. Vario-metru. 5. Inductor, pl. inductoare. 1. Elf.: Parte componentă a unui sistem electromagnetic (maşină electrică, dispozitiv electric, instrument de măsură, etc.), avînd funcfiunea de a produce fluxuri magnetice inductoare. E constituit, în principal, dintr-un miez de material feromagnetic, formînd jugul (v.) şi polii (v.) (pe aceştia sînt instalate înfăşurări electrice parcurse de curent electric continuu sau alternativ). Construcfia cea mai complexă o prezintă inductorul maşinilor electrice. După pozifia fafă de indus, poate fi exferior sau inferior acestuia; după formă, poate fi cu poli aparenţi sau cu poli înecaţi; în fine, poate fi stator sau rotor. Corpul inductorului e masiv sau lamelar (din pachete de tole de ofel electrotehnic sub- II. Inducfoare de maşini sincrone, a) cu poli aparenţi; b) cu poli înecaîi. /. Diferite forme de inducfoare de maşină elecfrică de curenf continuu. firi, izolafe între ele). Construcfia lamelară e adoptată totdeauna cînd fluxul, care parcurge inductorul e variabil, şi pentru anumite părfi ale inductorului parcurs de flux constant (poli, piese polare). Cea mai mare parte a fluxului polilor inductorului străbate întrefierul; restul se închide între polii vecini, constituind fluxul de dispersiune (10-'20% la maşinile cu inductor exferior şi 10--30°/o la- cele cu inductor interior, din fluxul care străbate întrefierul). Maşinile electrice de curent continuu se construiesc actualmente numai cu inductorul stator, exterior indusului şi cu poli aparenţi (principali sau de excitafie şi auxiliari sau de compensafie). Tipul cel mai frecvent de inductor, chiar pentru maşini de puteri micif e cu patru poli principali; pentru puteri mari, numărul polilor principali creşte; forma cea mai uzuală pentru orice putere e cu jugul circular de tolă văl-fuită şi sudată (v. fig. I b); cînd e necesar să se reducă gabaritul, forma e poligonală (v. fig. / c); celelalte forme din fig. /, a, d, e, f, folosite în trecut, se întîlnesc foarfe rar. Maşinile sincrone au de cele mai multe ori inductorul rotor interior indusului; polii pot fi aparenfi (v. fig. II a) sau îne-cafi (v. fig. II b), iar numărul lor e determinat de frecvenfă curentului şi de turafia maşinii (^)- înfăşurarea de excitafie, de tip concentrat la maşinile cu poli aparenfi şi de tip repartizat la maşinile cu poli îne-cafi, primeşte curentul continuu din afară, prin intermediul unor inele colectoare (v.). La maşinile asincrone, cu sau fără colector, inductorul e de obicei asemănător indusului (v.) şi cuprinde jugul crestat pe margine formînd dinfii şi înfăşurări de curent alternativ de tip repartizat în crestătură. Diferenţa esenfială de indus consistă în faptul că inductorul e alimentat cu energie electrică din afară. în general e exterior indusului, constituind, de cele mai multe ori, statorul. 6. Inductor. 2. E/f. V. Ohmmetru. 7. Inductor de bloc. C. fGenerator de curent electric, de construcfie specială, aefionat manual cu ajutorul unei manivele, sau de un motor electric, folosit la aparatele de centralizare electromecanice, penfru producerea curentului electric alternativ necesar acţionării „cîmpurilor" electrice de bloc, cum şi a curentului electric pentru acţionarea soneriilor de bloc şi a indicatoarelor de linie. Inductorul e constituit din şase sau din nouă magneţi per-manenfi în formă de potcoavă, între polii cărora se roteşte o bobină cu miez de fier în formă de I. Un capăt al înfăşurării bobinei e legat de masa inductorului care e izolat de pămînt, iar celălalt capăt e legat de axul bobinei. Colectorul e format din extremitatea axului bobinei, avînd la extremitate o porfiune semicilindrică, pe care freacă cîte o pereche de perii colectoare. Cele de la partea cilindrică culeg curent alternativ, iar cele de pe partea semicilindrică, curent pulsa-tor de acelaşi sens. Raportul de transmisiune de la manivelă la rotorul inductorului e de 1:6, astfel încît la o rotire a manivelei cu 2-"3 rot/s se obfine un curent alternativ de 12---18 Hz. Tensiunea obfinută cu un inductor cu şase magneţi e de 50—55 V, iar cu unul cu nouă magnefi, de 70---75 V. 8. Inductor de cale. C. f.: Dispozitiv de transmitere a indicafiei date de un semnal din cale pe locomotivă (v. Comanda automată a trenului; Repetarea semnalelor pe locomotivă; Autostop). 9. Inductor de locomotivă. C. f.: Dispozitiv montat pe locomotivă, folosit penfru transmiterea pe locomotivă a indi-cafiilor date de un semnal din cale (v. Comanda automată a trenului; Repetarea semnalelor pe locomotivă; Autostop.) Inductor telefonic 248 Inducfie statică 1. Inductor telefonic. Telc.: Dispozitiv de apei constituit dintr-un generator de curent alternativ monofazat cu magnet permanent, acţionat manual, partea mobilă fiind uneori indusul, alteori inductorul. Se foloseşte la aparatele şi schimbătoarele telefonice cu baterie locală (BL). La inductoarele telefonice cu indusul mobil, acesta are spirele înfăşurate pe o piesă în dublu Ţ, de fier moale, care se roteşte în cîmpul magnetic produs de unu sau de mai mulfi magnefi permanenfi. Viteza de rotafie necesară (circa 15 rot/s) se obfine prin multiplicarea vitezei de rotafie a manivelei, cu ajutorul unui angrenaj cu rofi dintate. La inductoarele cu indusul fix, acesta are spirele înfăşurate pe o carcasă fixă, de asemenea de fier moale, aşezată în cîmpul magnetic rotitor produs de 5—6 perechi de poli ai unor magnefi permanenfi, constituind inductorul mobil, ac)ionat direct de manivelă. Cu viteza de rotafie normală a manivelei (aproximativ 3 rot/s), inductoarele telefonice pot produce o forfă electromotoare alternativă de 75-*100 V, de formă sinusoidală, şi cu frecvenfă de 15---18 Hz. 2. Inductor terestru. Geofiz.: Instrument folosit, în Metrologia geomagnetică, pentru măsurarea inclinafiei magnetice. în principal, inductorul terestru e format dintr-o bobină circulară care poate fi rotită în jurul unui diametru, în circuitul ei putînd fi intercalat, prin intermediul unui comutator, un galvanometru pentru măsurarea curentului indus la rotirea bobinei în cîmpul magnetic terestru sau pentru identificarea pozifiei pentru care nu se produce inducfie. Acest ultim caz e cel folosit în Metrologia geomagnetică modernă. Instrumentul fiind aranjat astfel, îneît diametrul în jurul căruia se poate roti bobina să se găsească şi să rămînă permanent în planul meridianului magnetic, orientarea acestui diametru e variată pînă cînd gaJvanometrul indică absenfa curentului la rotirea bobinei. în această pozifie, cîmpul geomagnetic e paralel cu axa de rotafie a bobinei şi reperarea unghiului format de aceasta cu orizontala furnisează valoarea inclinafiei magnetice. Pentru evitarea erorilor sistematice introduse de eventuale asimetrii în construcfia şi reglarea instrumentului, determinările se fac de mai multe ori în cele patru pozif ii posibile: colectorul sus, colectorul jos, cercul vertical la care se fac citirile fiind o dată la est şi o dată la vest. Pentru evitarea deformării cîmpului geomagnetic în spafiul de măsurare, galvanometrul utilizat e cu ac mobil. Sin. (uneori) Inclinomefru cu inducfie. 3. Inducfie. 1. Gen., F/z.: Influenţarea unui anumit proces (indus) de către un alt proces (inductor), cu care primul evoluează concomitent. 4. ~ aerodinamică. Mec. fi.: Proprietatea vîrtejului reprezentat de un fir turbion de a modifica intensitatea cîmpului de viteze al unui fluid, în fiecare punct, cu o valoare Av care depinde de rotorul de linie T (v.) al turbionului, de elementele geometrice ale firului turbion Ci şi de distanfele r dintre punct şi elementele de arc di ale curbei Cf , după legea lui Biot şi Savart din Electromagnetism: Dacă firul turbion e rectiliniu, viteza Av, pe care o induce la distanfa r de el, e: r Av=tt-, 2 r adică e invers proporfională cu distanfa, şi proporfională cu circulafia (rotorul de linie) T. 5. bobină de Elf. V. Bobină de inducfje, 6. carotaj prin Geof. V. Carotaj prin inducfie, sub Carotaj. 7. ~ chimică. Chim.: Fenomen întîlnit la cinetica reacţiilor chimice omogene, şi anume la reacţiile conjugate, cari sînt reacfii de tipul: (1) A + B-Af (2) A + C->N dintre cari una, de exemplu (1), decurge numai simultan cu cealaltă, adică e indusă de reacfia (2). Substanfa C e inductorul primei reacfii. Substanfa A, comună ambelor reacfii, se numeşte actor, iar substanfa B se numeşte acceptor. Raportul în care actorul se repartizează între acceptor şi inductor se numeşte factor de inducfie. Un exemplu de inducfie chimică e oxidarea unui amestec de FeS04 şi HJ cu apă oxigenată: (1) Fe2+ + e->Fe3+ 2J~-*J0 (2) Fe2+ + e-»Fe3+. în timp ce FeS04 e oxidat de H2C>2 şi în lipsa HJ, acesta din urmă (HJ) e oxidat de H2C>2 numai în prezenfa FeSO^ cînd ambele substanfe sînt oxidate. 8. ~ electromagnetică. Elt., Fiz.: Producerea unei tensiuni electromotoare prin variafia în timp a fluxului magnetic prin linia închisă la care se referă aceasta, conform legii inducţiei (v.) electromagnetice. Tensiunea electromotoare astfel produsă se numeşte tensiune electromotoare indusă, iar fluxul magnetic care produce inducfia se numeşte flux magnetic inductor. După cum variafia în timp a fluxului magnetic (prin conturul F ataşat corpurilor în mişcare pentru cari se calculează tensiunea electromotoare indusă) se datoreşte variafiei în timp (locale) a induefiei magnetice (v.) B sau mişcării conturului T, inducfia electromagnetică se numeşte inducfie prin transformare sau inducfie statică (în particular inducfie prin pulsafie, cînd B e funcfiune periodică de timp) sau inducfie prin mişcare (în particular, inducţie prin rotafie, cînd mişcarea conturului e o rotafie fără deformare sau translafie). După cum fluxul magnetic inductor e produs chiar de curentul din circuitul pentru al cărui contur se calculează tensiunea indusă, respectiv e produs de curenfii altor circuite, inducfia electromagnetică ss numeşte inducfie proprie (sau aufoinducfie), respectiv inducfie mutuala. în transformatoarele electrice se foloseşte excluziv inducfia mutuală prin transformare (statică); în maşinile electrice (v.) se foloseşte excluziv sau parfial inducfia prin mişcare. 9. ~ electrostatică. Elt., Fiz.: Sin. Influenfă electro- statică (v.). 10. ~ magnetoeiectrică. Elt., Fiz.: Fenomenul de producere a cîmpului electromagnetic prin intermediul unui cîmp electric variabil în timp (v. Circuitului, legea ~ magnetic). 11. ~ mutuală. Elt. V. sub Inducfie electromagnetică. 12. perioadă de 1. Chim.: Timpul dintre punerea reactivilor în contact cu substanfa de analizat, şi momentul în care se constată manifestarea unei aefiuni. 13. perioadă de 2. Foto.: Intervalul de timp dintre momentul imersiunii în revelator a unei suprafefe sensibile expuse la lumină şi momentul aparifiei imaginii. 14. ~ prin mişcare. Elf. V. sub Inducfie electromagnetică. îs. ~ prin pulsafie. Elf. V. sub Inducfie electromagnetică. ie. ~ prin rotaţie. Elt. V. sub Inducfie electromagnetică. 17. ~ prin transformare. Elf. V. sub Inducfie electro- magnetică. 18. ~ proprie; Elt. V. sub Inducfie electromagnetică. 19. ~ statică. Elt.: Sin. Inducfie electromagnetică (v.) prin transformare. Inducţie 249 lnduc(ie magnetică Cavităţi de forma unor fante. a) fantă pentru definirea inducţiei electrice; b) fantă de orientare oarecare pentru Ilus- trarea relajiei 1. Inducţie. 2. Fiz.: Mărime de stare locală a unui cîmp (v. Cîmp 6), care, împreună cu mărimea numită intensitate, caracterizează starea locală a acestuia. 2. ~ electrică. Fiz., Elt.: Mărime vectorială D, de stare electrică macroscopică a cîmpului electromagnetic în corpuri, egală cu produsul dintre permitivitatea absolută a vidului eo şi vectorul cîmp electric E t .într-o fantă vidă şi extrem de plată, perpendiculară pe polarizafia electrică (v. fig. a) locală, şi ale cărei dimensiuni tind către zero: D = z0Ef. Vectorul cîmp electric în fanta vidă este limita raportului dintre forfa Fj care s-ar exercita asupra unui mic corp de probă metalizat, situat în fantă şi încărcat cu sarcina electrică q care tinde către zero, şi însăşi această sarcină: r r ~F> Ef = lim — , unde în operafia de trecere !a limită, lărgimea fantei rămîne un infinit mic de ordin superior în raport cu dimensiunile lineare ale bazelor acesteia, iar corpul de probă e presupus în imobilitate relativă fafă de cavitate. Inducfia electrică definită astfel e raportată la sistemul de referinfă inerfial care are viteza egală cu viteza locală instantanee a punctului din corp în care se defineşte (referenfialul propriu) -— şi la care se raportează forfa Ff. Sin. Deplasare electrică. împreună cu intensitatea macroscopică a cîmpului electric (v.), inducfia electrică caracterizează complet starea electrică macroscopică a cîmpului electromagnetic în corpuri. Inducfia electrică definită macroscopic mai sus are următoarea proprietate: proiecfia ei D'Uv pe o direcţie oarecare, de versor'uv, e egală cu proiecfia DV'UV a vectorului inducţie electrică în vid, Dv = sqEv, definit în acelaşi punct într-o altă mică fantă, care are normala pe baze u^\ D’UV = DV'UV (v. fig. b). Datorită acestei proprietăfi, în corpuri, fluxul electric, definit drept integrală de suprafafă a inducţiei electrice, e numeric egal cu integrala pe aceeaşi suprafaţă a vectorilor inducţie electrică definiţi în vidul fantelor extrem de plate cari îmbracă elementele de suprafafă: t = JsO-d^=JsD-«vd^ = |sDv-«vd^=jsDv-dl. In afara corpurilor (în vid), inducţia electrică e proporţională cu intensitatea cîmpului electric în vid: Dv=e0Ev. în prezentarea relativistă a electrodinamicii macroscopice, se operează cu inducfia electrică D' care formează, împreună cu intensitatea cîmpului magnetic H\ un tensor antisimetric de ordinul al doilea în universul cuadridimensional minkowskian: 0 K -H'y —)cmD'x~ -K 0 K —jcoyoDj h; ~H'X 0 -icoYoO' )C oYoD' iCtildD’y WoO; 0 unde cq e viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid, Yo e constanta universală a lui Gauss (yo“1 în toate sistemele de unităfi coerente; Yo=1/foîn sistemul lui Gauss), iar j = Inducţia electrică D1 e deci o mărime relativă, depinzînd de sistemul de referinţă inerţial la care e raportată — trecerea de la un sistem de referinţă inerfial la altul efectuîndu-se pe baza transformării Lorentz (v.) — şi care coincide cu D numai în referenfialul propriu. în generalizarea dată de Hertz elecirodinamicii macroscopice maxwelliene, inducfia electrică D e definită ca mărime absolută, invariantă la schimbarea sistemelor de referinţă. Ea intervine în ecuafiile Maxwell-Hertz, cari au o largă utilizare în Electrotehnică pentru studiul mediilor în mişcare lentă Legile de maferial (legea polarizafiei electrice) exprimate cu ajutorul acestei mărimi au forma simplă din cazul mediilor imobile. în teoria microscopică a cîmpului electromagnetic, inducfia electrică microscopică de o msrime derivată, proporţională cu intensitatea microscopică locală a cîmpului electric e (v. sub Intensitatea cîmpului electric): d — SQe. Măsurarea inducfiei electrice se poate face prin metoda indicată chiar de relaţia de definifie. De obicei, în tehnică se măsoară însă alte mărimi (sarcina electrică, tensiunea electrică), în funcfiune de cari inducfia electrică se deduce prin calcul. în sistemul MKSA raţionalizat, unitatea de inducţie electrică e C/m2 (cculomb pe metru pătrat); în 1 C sisfeir.ui MKSA nerafionalizat unitaiea e- co - o» iar în iiste- 4jt m2 1 Fr mul CGS electrostatic nerafionalizat e ----------------s- (1 Fr/cm2^ 4jt cm- ~ 1/3-1 O5 C/m2). 3. ~ magnetică. Fiz., Elf.: Mărime vectorială B, de stare magnetică macroscopică a cîmpului electromagnetic, egală în corpuri cu vectorul inducţie magnetică Bţ într-o fantă vidă şi extrem de plată, perpendiculară pe magnetizaţia locală M ji ale cărei dimensiuni tind către zero: B=Bj\ Vectorul inducţie magnetică în vid e o mărime vectorială egală în valoare absolută cu raportul dintre valoarea absolută maximă \Cmax\ a cuplului care s-ar exercita în vid asupra unei mici spire de probă (buclă de curent) avînd vectorul arie A, parcursă de curentul de conducţie i, şi valoarea absolută a momentului ei magnetic |w^l = |voiy4|f presupus tinzînd către zero (v. fig. /). Orientarea vectorului inducţie magnetică, de versor uq , formează împreună cu orientarea momentului magnetic al spirei um, corespunzătoare cuplului maxim, şi cu orientarea cuplului de versor uc, un triedru triortogonal drept în ordinea uB, uc şi um (uB — ucY.urt})l astfel încît, în cazul fantei plate considerate: Ir I Bf = uy _lim - , mb-*o \mb\ Yij —>0 unde, în operafia de trecere la limită, lărgimea fantei rămîne un infinit mic de ordin superior în raport cu dimensiunile lineare ale bazelor acesteia, iar spira de probă se presupune I, Definirea inducţiei magnetice în corpuri. T«- Inducţiei, legea ~ electromagnetice 250 Inducfiei, legea ~ electromagnetice în imobilitate relativă fafă de cavitate. Inducfia magnetică definită astfel e raportată la sistemul de referinfă inerfial care are viteza egală cu viteza locală instantanee a punctului în care se defineşte (referenfialul propriu) — şi la care se raportează cuplul C. Experienfa arată că, pentru o pozifie oarecare a spirei în raport cu cavitatea, cuplul care se exercită asupra ei e: C — mbXB, inducfia magnetică fiind factorul vectorial care înmulfeşte vectorial la stînga momentul magnetic al spirei, pentru a da cuplul magnetic care se exercită asupra ei. Orientarea inducfiei magnetice în fiecare punct poate fi deci determinată lăsînd spira să se rotească liber în jurul punctului, şi deferminînd orientarea momentului ei magnetic pentru căre cuplul e nul, spira fiind în echilibru stabil. Inducfia magnetică şi intensitatea cîmpului magnetic sînt cele două cîmpuri de vectori cari determină macroscopic în mod univoc şi complet starea magnetică a cîmpului electromagnetic în corpuri. între ele există relafia: care exprimă legătura dintre inducfia magnetică, intensitatea cîmpului magnetic şi magnetizafie, în care e permeabilitatea absolută a vidului, % e coeficieniul de raţionalizare (%=1 pentru sistemele rafionalizate, k = 4 jx pentru sistemele ne-rafionalizafe). Inducfia magnetică definită macroscopic mai sus are următoarea proprietate: proiecfia ei B-uv pe o direcfie orientată oarecare, de versor , e egală cu proiecfia Bv-uv a vectorului inducfie magnetică în vid Bv definit în acelaşi punct într-o mică fantă avînd normala pe baze uv: B'u^ — B^u^ \ (v. fig. //). Datorită acestei proprietăfi, fluxul magnetic definit drept integrală de suprafafă a inducfiei magnetice e numeric egal, în corpuri, cu integrală de suprafafă a vectorilor inducfie magnetică definifi în vidul fantelor extrem //. Ilustrarea relaj/ei de plate care îmbracă elementele de £-mv=z?v-mv Suprafafă: (în cor puri isotrope), = JsS• dA~\SB -ZvdA = \SB,■ kAA=\sB,■ dĂ . Această relafie permite să se regăsească în corpuri unele proprietăfi ale fluxului magnetic din vid (de ex. valoarea lui referitoare la suprafefe închise). în afara corpurilor (în vid), definifia macroscopică a inducfiei magnetice rămîne neschimbată (fără a mai fi necesară precizarea cavităfii), inducfia magnetică în vid Bv fiind raportată la sistemul de referinfă inerfial fafă de care spira de probă e imobilă. în prezentarea relativistă a electrodinamicii macroscopice, se operează cu inducfia magnetică iscare formează, împreună cu intensitatea cîmpului electric E‘, un cuadritensor anti-simetric de ordinul al doilea în universul cuadridimensional minkowskian (v. sub Intensitatea cîmpului electric). Inducfia magnetică B’ e deci o mărime relativă depinzînd de sistemul de referinfă inerfial la care e raportată — trecerea de la un sistem de referinfă inerfial la altul efectuîndu-se pe baza transformării Lorentz (v.) — şi care coincide cu B numai în referenfialul propriu. în generalizarea dată de Hertz electrodinamicii macro-scop/ce maxwelliene, inducfia magnetică B e definită ca mărime absolută, invariantă la schimbarea sistemelor de referinfă. Ea intervine în ecuafiile Maxwell-Hertz (v. sub Maxwell, ecuafiile lui ~) cari se utilizează în Electrotehnică, în studiul mediilor în mişcare lentă Legile de mate- rial (legea polarizafiei magnetice) exprimate cu ajutorul acestei mărimi au forma simplă, din cazul mediilor imobile. în teoria microscopică a cîmpului electromagnetic, inducţia magnetică microscopică b e mărimea vectorială care, în-mulfită vectorial la stînga cu viteza u a unei particule fafă de un sistem de referinfă inerfial, dă raportul dintre forja suplementară Fm care se exercită asupra particulei datorită mişcării ei în cîmpul magnetic (v. Forfă Lorentz) şi produsul dintre Jq, constanta lui Gauss (yo^ în sistemele uzuale de unităfi, Yo^î/^o» co fiind viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid, în sistemul lui Gauss) şi sarcina microscopică a particulei ~^=uXb. voqo Inducfia magnetică macroscopică B1 e valoarea medie macroscopică (v.) a inducfiei magnetice microscopice: B’ = b. în prezentarea relativistă a electrodinamicii microscopice, inducfia magnetică microscopică b formează, împreună cu intensitatea microscopică a cîmpului electric e (v. sub Intensitatea cîmpului electric), un cuadritensor antisimetric de ordinul al doilea în spafiul cuadridimensional minkowskian, fiind deci o mărime relativă care depinde de sistemul inerfial fafă de care se defineşte (v. sub Intensitatea cîmpului electric). în vechea teorie a electronilor, a lui Lorentz, se considera că definifia e valabilă numai în raport cu sistemul de referinfă inerfial lorentzian (imobil în raport cu grupul stelelor fixe). — Măsurarea inducfiei magnetice poate fi efectuată după metoda indicată chiar de relafia de definifie. în Electrotehnică se preferă, de obicei, alte metode, cum sînt metoda bobinei-sondă, în care se măsoară fluxul magnetic (v.) prin bobină, sau metodele bazate pe efecte magneto-conductive (efect Hali, — v., — sau variafia rezistenfei unei spirale de bismut în cîmpul magnetic). Uneori inducfia magnetică se deduce prin calcul, pe baza măsurării unor mărimi globale, ca fluxul magnetic sau solenafia. Unitatea de măsură (neafectâtă de raţionalizare) a induc- 1 Wb f fiei magnetice în sistemul MKSA e 1 Te—----------— 1 Tesla == __1 Weberi . . . =-«— r iar în sistemul de unităfi CGS electromagnetice rrr J e 1 Gs (Gauss)= 10'4 Te. i. Inducţiei, legea ~ electromagnefice. F/z., Elt.: Lege generală conform căreia circulafia intensităfii cîmpului electric de-a lungul unei curbe închise F (tensiunea electromotoare) e proporfională cu viteza de variafie în timp, cu semn schimbat, a fluxului magnetic printr-o suprafafă deschisă oarecare Sr , care are drept contur curba considerată. Sin. Legea lui Faraday şi Lenz. Expresia locală (diferenfială) â legii inducfiei electromagnetice se numeşte a doua ecuaţie a lui Maxwell; ea exprimă proporfionalitatea dintre rotorul intensităfii cîmpului electric şi derivata în raport cu timpul, cu semn schimbat, a inducfiei magnetice, factorul de proporfionalitate fiind constanta universală a lui Gauss (v. şi mai sus, sub Inducfie magnetică). în teoria microscopică a cîmpului electromagnetic, legea inducfiei electromagnetice are forma integrală: & edr = — Yot~ f b dA Jr dtJsr şi forma locală - - Q)b rote=_Yo__, Induline 251 Induline în cari e şi b sînf intensitatea cîmpului electric microscopic şi inducfia magnetică microscopică. Toate aceste mărimi sînt definite în raporf cu sistemul de referinfă inerfial, în care se descriu fenomenele şi fafă de care curba T şi suprafafa Sr se presupun invariabile. In teoria microscopică prerelativistă a lui Lorentz se consideră că singurul sistem inerţia] în raport cu care sînt valabile ecuafiile de mai sus e sistemul inerfial lorentzian (imobil în raport cu grupul stelelor fixe). Din teoria relativităfii rezultă că aceste ecuafii sînt valabile în raport cu orice sistem de referinfă inerfial, cu condifia ca toate mărimile (şi nu numai duratele şi lungimile) să fie definite în raport cu sistemul de referinfă inerfial considerat. Expresia legii inducfiei electromagnetice în teoria microscopică e invariantă fafă de transformarea Lorentz, forma locală a acestei legi, împreună cu forma locală a legii fluxului magnetic, putînd fi reunite în următoarele relafii cuadri-dimensionale invariante: y]^'=^£+^+^ = 0 (k, l, w=1, 2. 3, 4) tîi $xm d*i în cari b^ sînt componentele următorului tensor cuadridimen-sional antisimetric de ordinul al doilea în spafiul cuadri-dimensional minkowskian: 0 r YoQ) — b X iJş. Yoco r Yo^o _ey__ Yoco A_ Yoco 0 Yo^o săgeata de sub simbolul ]£ indicînd faptul că sumareă se efectuează pe tofi termenii obfinufi prin permutări circulare ale indicilor k, l, m, cari pot forma C\ grupuri distincte, obfinîndu-se prin urmare patru ecuafii, dintre cari trei exprimă forma locală a legii inducfiei electromagnetice, iar una, forma locală a legii fluxului magnetic. în teoria macroscopică relativist-invariantă a cîmpului electromagnetic, legea inducfiei electromagnetice are următoarea formă integrală: dA , şi următoarea formă locală: rot E' = - ■Yo c)£' 0* ’ în cari E' e intensitatea cîmpului electric, B' e inducfia magnetică. Aceste mărimi, incluziv duratele şi lungimile, se definesc în raporf cu sistemul de referinfă inerfial în care se descriu fenomenele/ fafă de care curba T şi suprafafa Sr sînt invariabile, deşi mediul e în general în mişcare. în scriere cuadridimensională, forma locală a acestei legi se reuneşte cu forma locală a legii fluxului magnetic, obfinîndu-se a doua ecuaţie Maxwell-Minkowski: kh JBmk J>Blm , , a ,* | t—=-r---------1—r— = 0 (k, l, m — \ 2, 3 4), \d*m C>*w faldxţ ' ' '' Bfo fiind componentele următorului tensor cuadridimensional antisimetric şi de ordinul al doilea: B= 0 -a; 1 Yoco E' ~B’ 0 B’x Yoco s; E’x ~B‘X ■IL 1 YoQ> 0 . g; 1 Yoco . % 1 Yoco 0 Yoco în care notafiile utilizate sînt aceleaşi ca mai sus. Scrierea sub formă cuadridimensională a celor două legi e invariantă fafă de transformarea Lorentz, punînd în evidenfă şi invarianta acestor legi în raport cu această transformare. în Electrotehnică, pentru studiul cîmpului electromagnetic în cazul mediilor mobile se utilizează formularea prerelati-vistă dată de Hertz, care prezintă avantajul de a opera cu mărimi de stare electromagnetice ce intervin în formularea legilor de material şi cari sînt invariante la schimbarea sistemelor de referinfă. în această teorie, forma integrală a legii inducfiei electromagnetice e: £d7=-Tox/j, BÎĂ, i r dt j sr iar forma locală corespunzătoare e: ~c)B — - Yo ro) (S x v) J' E d r- rot E unde curba T şi suprafafa Sr se consideră antrenate de corpurile în mişcare, mărimile E şi B fiind definite în fiecare punct în raport cu sistemul de referinfă local ataşat punctului considerat ai curbei T şi al suprafefei Sr. Acestei forme locale îi corespunde o formă integrală dezvoltată: ''=—7° JSr^“dyl —Y° dr , în care primul termen din parfea dreaptă a relafiei reprezintă tensiunea electromotoare indusă prin transformare, iar al doilea, tensiunea electromotoare indusă prin mişcare. înv părfirea în aceşti doi termeni e relativă la sistemul de referinfă fafă de care se consideră viteza v\ suma lor e însă independentă de acest sistem. Experienfa confirmă această generalizare a celei de a doua ecuafii a lui Maxwell, în care E şi B sînt mărimi absolute (invariante la schimbarea sistemelor de referinfă), cînd ( \ vitezele de mişcare ale corpurilor sînf mici ) * De aceea, în Electrotehnică, penfru aplicafiile curente, se preferă această formulare a legii inducfiei electromagnetice, aplicabilă pentru orice tip de mişcare. Pe baza ei, de exemplu, s-a constituit teoria maşinilor electrice. î. Induline, sing. indulină, Ind. chim.: Materii colorante fenazinice, derivafi ai fenilfenazoniului. Industrial se obfin prin încălzirea unui amestec de p-amino-azobenzen cu anilină şi clorhidrat de anilină la temperaturi între 150 şi 180°. Produsele finale sînf anilino-N-N'-difenil-fenosafranina (indulina 3 B) şi dianilino-N-N'-difenil-feno-safranina (indulina 6 B). în produsul final se găsesc totdeauna şi produse intermediare, cum şi alfi coloranfi înrudifi. Nuanfa şl randamentul Indulone 252 Industrializare depind de temperatura la care se produce condensarea şi de durata de condensare. La 150° se ob}in randamente mari şi nuanfe roşcate (induiinaB şi 3 B), _ cari sînt mai pufin cerute de H H consumatori; la o temperatură mai înaltă, către 180°, se obfin HC C C CH I lî V/C^N/CV C N+ C H I H C HCy XCH II I HC CH Xc^ H CH // Cl- în anhidrobaze prin tra-indulină e insolubilă în în ceruri. E utilizată în nuanfe verzi, însă cu randament mai mic. De asemenea, HC se obfine o nuanfă mai roşcată, prin conducerea mai rapidă a reacfiei, iar o nuanfă mai verzuie, prin conducerea mai lentă a topirii. Clorhidrafii indulinelor 3 B şî 6 B sînt insolubili în apă şi solubili în alcool şi în acetină (amestec de monoacetat şi di-acetafi ai glicerinei). Aceştia trec tare cu hidroxid de sodiu. Baza de apă, solubilă în alcool, în grăsimi, special în industria poligrafică, la fabricarea cernelei de imprimat, la prepararea vopselelor negre pentru lacurile cu spirt şi a firnisurilor, la colorarea ceru ilor, etc. Clorhidrafii obfinufi intermediar, în procesul de fabricafie, sînt utilizafi la prepararea lacurilor şi, în special, la imprimarea pe stambă; pe fibre de bumbac tanate sau direct pe mătase formează nuanfe destul de stabile. Prin sulfonarea indulinelor se obfin acizi sulfonici, ale căror săruri de sodiu sînt solubile în apă şi se utilizează la vopsirea lînii în albastru închis; în comerf se găsesc sub numirile: albastru rezistent, albastru solid. 1. Indulone, sing. indulonă. Chim.: Produşi cari diferă de induline prin substituirea unui atom de oxigen cu gruparea imine (=NH). 2. Indus, pl. indusuri. Elt.: Parte componentă a unui sistem electromagnetic (maşină electrică, dispozitiv electromagnetic, etc.) în care se produc tensiuni electromotoare induse de fluxul magnetic al inductorului (v.). Indusul e constituit în principardintr-un miez de substanfă feromagnetică care poartă înfăşurări electrice. Construcfia cea mai complexă o prezintă indusul maşinilor electrice. După pozifia fafă de inductor, el poate fi exterior sau interior acestuia; de asemenea, poate fi rotor (v. fig./) sau stator (v* fig. II). micşora efectul curenfilor turbionari (excepţie fac anumite maşini, de exemplu maşina unipolară). Maşinile electrice de curent continuu se construiesc astăzi numai cu indusul rotor, interior inductorului. I. Indusuri rotor. a) pachef de fole fixat direct pe ax; b) pachet de tole fixat pe un butuc; c) pachet de fole din sectoare, fixat pe un butuc; î) canal de ventilajie axial; 2) canal de ventilare radia!; 3) distanjiere; 4) sector. Deoarece indusul e sediul unor curenfi alternativi, corpul lui e constituit lamelar, adică e format din pachete de tole de ofe) electrotehnic, subţiri, izo|atş îptrş ele, pentru a II. Indusuri stator. Diverse moduri de fixare a pachetului de fole de carcasă, a) cu flanşe şi buloane (la maşini mai mari); b) cu inele de siguranfă montate la presarea pachetelor (la maşini mai mici). La maşinile sincrone, indusul e stator şi exterior inductorului. La maşinile asincrone, cu sau fără colector, indusul e în general. rotor şi interior inductorului. s. Industriale, perturbaţii Telc.: Perturbafii radioelec-trice (v.) datorite instalafiilor industriale (v. şî Deparazitare radioelectrică). Sin. Parazifi industriali. 4. Industrializare. Ec.: Procesul de transformare a economiei unei fări, prin introducerea tehnicii maşinilor în majoritatea ramurilor de producfie, prin crearea de noi fabrici şi uzine, prin mărirea greutăfii specifice a sectorului industriei (şi în special a celei grele) în cadrul economiei nafionale, în raport cu a agriculturii. Industrializarea are şi alte consecinfe: creşterea oraşelor, crearea de noi centre industriale, înlăturarea sau înlocuirea micii producfii de către marea produc}ie, progresul tehnic în întreaga economie nafională. Industrializarea capitalistă a început, corespunzător tehnicii timpului, prin dezvoltarea în primul rînd a industriei uşoare, care reclama investifii mai mici, în care capitalul se rotea mai repede şi în care profitul era realizat mai rapid. Numai după dezvoltarea suficientă a tehnicii şi acumularea unor profituri suficiente, cînd a început să crească cererea de maşini pentru industria uşoară şi să se dezvolte transporturile, a început sa se dezvolte treptat industria grea, în cadrul unui proces de lungă durată. Industrializarea fărilor capitaliste s-a făcut prin exploatarea intensă a muncitorilor salariaţi şi ruinarea fărănimii din propria fără; exploatarea oamenilor muncii din alte fări şi în special din fările coloniale, dependente sau învinse; împrumuturi şi concesiuni înrobitoare, dictate fărilor mai înapoiate de către fările cu capitalism dezvoltat. Industrializarea socialistă se înfăptuieşte în mod rapid, planificat, după realizarea trecerii în proprietatea socialistă a principalelor mijloace de producfie, permifînd dezvoltarea cu Industrializarea consfrucfiilor 253 Industrie precădere a ramurilor industriei grele, cari produc mijloace de producţie (grupul A), în comparaţie cu ramurile cari produc bunuri de consum (grupul B); (v. şl sub Industrie). Industrializarea socialistă creează baza materrală de producfie a socialismului şi sporeşte neîncetat productivitatea muncii sociale. Ea asigură reorganizarea întregii economii naţionale pe baza tehnicii înaintate; victoria formelor economice socialiste asupra celor capitaliste şi ale micii producfii de mărfuri; transformarea socialistă a agriculturii. Sistemul economic sodalist permite mobilizarea la maximum a tuturor resurselor interne de mijloace şi folosirea lor pentru dezvoltarea cu precădere a marii industrii mecanizate. Instaurarea orînduirii socialiste e condifionată de dictatura proletariatului; industrializarea socialistă e condifionată de existenfa orînduirii socialiste. Industrializarea socialistă se face, în principal, din veniturile industriei nafionalizate şi acumulările din agricultură, din comerf (interior şi exterior) şi din sistemul bancar. i. ~a construcţiilor. Ec., Cs.: Procesul introducerii tehnicii moderne în lucrările de construcfii (clădiri industriale, de locuit şi administrative, clădiri social-culturale, căi de comunicaţie, etc.), care se realizează prin folosirea pe scară mare a ansamblurilor şi a elementelor de beton armat confecţionate pe baza proiectelor tip, a prefabricatelor de beton uşor, din blocuri mari şi subansambluri finite, cum şi introducerea, prin toate mijloacele, a mecanizării complexe pe şantierele de construcfii. Producfia diverselor materiale de construcţie independente, efectuată în uzine, nu face parte directă din procesul de industrializare a construcţiilor. între producfia industrială din uzine şi producfia în construcţii există însă unele diferenfe esenfiale. Astfel, producfia în uzine trece prin stadiul de organizare numai în timpul montajului utilajului respectiv şi al punerii în funcfiune a uzinei, procesul tehnologic desfăşurîndu-se ulterior în clădiri definitive, special amenajate, cu maşini amplasate în locuri fixe şi fără a schimba locul de lucru, cu surse constante şi bine cunoscute de materii prime, cu sursele de energie, apă, aer, abur, etc. bine asigurate, după o tehnologie bine studiată, producînd aceleaşi bunuri materiale distribuite aceloraşi beneficiari. Probleme noi de organizare nu se pun decît din cînd în cînd, rezultate din modificarea sau din mărirea producţiei ori din necesitatea introducerii unei tehnici mai avansate. Problemele cari se pun cu această ocazie găsesc însă o rezolvare simplă, ele depinzînd de pufini factori noi, ansamblul producţiei rămînînd neschimbat. Producfia în construcfii se dezvoltă sub cerul liber, este supusă influenfei intemperiilor (ploi, furtună, ger, etc.), ceea ce da naştere Ia întreruperi posibile şi la variafii sensibile în randamentul ei. Construcţiile executate sînt fixe şi obligă Ia deplasarea procesului de construcţie însuşi, Ia schimbarea continuă a locului de lucru al echipelor. Procesele de producfie sînt foarte complexe, folosind o mare varietate de meserii şi calificări, cum şi de mecanisme şi sorturi de materiale de construcfie, iar sursele de energie (aer, apă, abur, etc.) trebuie reinstalate la fiecare şantier. Instalafiile auxiliare şisecfiile anexe productive îşi schimbă caracterul de la un şantier la altul. Diversele faze de execufie impun, pe acelaşi şantier, schimbarea necontenită a mijloacelor de producfie (de ex. trecerea de la săpături la betoane). Aceste particularităţi ale producfiei de construcfii, de adaptare a producfiei la condifii mereu schimbate, ridică probleme a căror rezolvare e incomparabil mai dificilă decît în industria din uzine. Industrializarea construcţiilor permite o îmbunătăfire radicală a organizării lucrărilor şi a muncii pe şantiere, trecerea la folosirea metodelor industriale în construcfii, transformarea şantierelor actuale de construcfii în şantiere de montare şi asamblare. Principalele metode ale industrializării în construcfii sînt: producfia în masă, pe cale industrială, a prefabricatelor şi a elementelor de construcfie; tipizarea obiectelor de construcţie şi standardizarea elementelor de construcfie; crearea unei baze tehnico-materiale adecvate şi a unor cadre special calificate de lucrători şi specialişti. Folosirea procedeelor industriale în construcfii asigură o mare economie de metale şi de material lemnos, permite executarea lucrărilor de construcfie în tot timpul anului, sporeşte productivitatea muncii şi uşurează munca constructorilor, reduce termenele de execufie şi costul construcţiilor. Condifiile favorabile pentru introducerea pe scară mare a industrializării în construcfii sînt asigurate prin aplicarea, din ce în ce mai completă, a sistemului de lucru în antrepriză (în fara noastră se mai utilizează şi organizarea în regie şi cea mixtă). Acest sistem permite specializarea organizafiilor de construcfii pe ramuri (de ex.: construcfii civile, construcţii industriale, drumuri, poduri, tunele, hidrocentrale, etc.), cu baze de producfie dezvoltate, cu utilaje, scule, ateliere, secfii sau întreprinderi auxiliare adecvate genului de lucrări executate (de ex.: fabrici de beton, de prefabricate de beton şi de beton armat, de cărămizi; balastiere şi cariere; insta-lafii de concasare, spălare şi sortare a agregatelor; fabrici de prelucrare a lemnului; ateliere de cofraje; ateliere pentru fasonarea ofelului-beton; etc.), cu un personal tehnic şi muncitoresc care a acumulat experienfa unei activită}i îndelungate. La sistemul în regie, activitatea de construcfie e temporară, la terminarea lucrărilor concediindu-se personalul şi lichidîn-du-se utilajele, risipind astfel cadrele, experienfa cîştigată şi celelalte resurse ale producfiei în construcfii. 2. Industrie, pl. industrii. Gen.: Ramură a economiei nafionale care cuprinde totalitatea întreprinderilor (fabrici, uzine, centrale electrice, mine, ateliere) ocupate, pe bază de tehnică a maşinilor, cu producfia uneltelor de muncă (în accepţiunea din economie a termenului unealta), cu extracfia materiilor prime, cu tăierea pădurilor, etc., cum şi cu prelucrarea ulterioară a produselor obfinute, atjj în această ramură, cît şi în agricultură. După numărul de lucrători folosifi sau după cantitatea de produse fabricate, se deosebesc: marea industrie şi mica industrie. După natura producfiei, se deosebesc: industria grea (de bază) şi industria uşoară. Industria grea, producătoare de mijloace de producfie (grupul A), cuprinde: construcfia de maşini şi metalurgia prelucrătoare, siderurgia şi metalurgia neferoasă; industria cărbunelui şi a petrolului; industria chimică; producfia de energie electrică şi de materiale de construcfie, industria construcţiilor, etc. Industria uşoară, producătoare de bunuri de consum (grupul B), cuprinde: prelucrarea primară a lînii, a bumbacului, a mătăsii, a inului, etc.; industria textilă (materii prime, fibre artificiale, tricotaje); industria confecfiunilor şi a articolelor de galanterie; industria pielăriei şi a încălfămintei, a tananfilor, a blănurilor; etc. După modul în care se execută producfia, se deosebesc industria extractivă şi industria prelucrătoare. Industria extractivă cuprinde ramurile industriale în cadrul cărora se extrag în stare naturală din pămînt, din ape şi din păduri, diferite materii prime şi combustibil, sau în care acestea se prelucrează într-o primă fază. Astfel: industria cărbunilor, a minereurilor metalifere, a tifeiului (forajul, extracfia, transportul), Industria forestieră, industria pescuitului, etc. Industrie locala 254 Inel Industria prelucrătoare cuprinde ramurile industriale în cari se relucrează materiile prime objinufe în industria extractivă şi în agricultură, creîndu-se astfel produse finite cari pot fi folosite ca mijloace de producfie sau ca bunuri de consum. Dintre ramurile principale ale industriei prelucrătoare fac parte: siderurgia (producfia de fontă, ofel, laminate); metalurgia neferoasă (producfia de cupru, zinc, plumb, etc.); industria metalotehnică sau de prelucrare a metalelor (producfia de articole metalice, de maşini, de utilaj, de mijloace de transport, de articole electrotehnice, etc.); industria chimică (produse chimice, mase plastice, rafinării de fifei, distilarea chimică a lemnului, etc.); industria de prelucrare a lemnului (industria cherestelei, a placajului, a mobilei, a chibriturilor, a ambalajelor, a caroseriilor, a creioanelor, etc.); industria hîrtiei şi a celulozei; industria poligrafică; industria textilă (a bumbacului, a lînii, mătăsii, inului, tricotajelor); industria pielăriei şi a încălfămintei; industria confecfiunilor; industria alimentară (a cărnii, a peştelui, a zahărului, a uleiului, a morăritului şi panificaţiei, a produselor zaharoase, a spirtului, a tutunului, etc.). î. ~ locală. Gen.: Ramură industrială a economiei nafio-nale care valorifică în principal resursele locale de materii prime (deşeuri industriale şi materii prime locale), pentru satisfacerea necesităfilor de bunuri de larg consum şl prestări de servicii pentru populare, în limita teritorială a unui oraş, a unui raion sau a unei regiuni. Industria locală completează de asemenea unele ramuri de activitate ale industriei grele şi industriei bunurilor de consum, contribuind Ia creşterea continuă a nivelului de trai al populafiei respective. întreprinderi de industrie locală sînt: morile, presele de ulei, gaterele, daracele, pivele, etc.; diferite aieliere ale industriei metalurgice constructoare de maşini sau prelucrătoare, mai slab utilate, cu o capacitate de producfie redusă, sau cu un proces tehnologic mai rudimentar; carierele şi exploatările miniere, cu rezerve mici, în general slab utilate; unele fabrici mai mici, din ramura materialelor de construcfie: fabrici de cărămidă, cuptoare de var; ateliere sau fabrici de mobile, de confecfiuni şi tricotaje; etc. 2. Indusului, reacfiunea Elf.: Fenomenele datorite cîmpului magnetic produs de Indusul unei maşini electrice funcfionînd în sarcină (v. ş] Maşină electrică). s. Inechivalvă, cochilie Paleont.; Cochilie formată din două valve inegale. Exemple: cochilia Brahiopodelor, cochilia Lamelibranhiatelor. 4. Inegal. Gen., Mai.: Calitatea unei perechi de proprietăfi, în particular mărimi, de a admite existenfa uneia sau a mai multor propozifii valabile despre una, fără ca ea sau ele să fie valabile şi despre cealaltă. 5. Inegalitate, pl. inegalităţi. Mat.: Relafia dintre două mărimi (mai general, proprietăfi) inegale a şi b. Se reprezintă prin simbolul grafic i; de exemplu: a^b. Inegalitatea nu e niciodată reflexivă, adică nici o mărime nu e inegală cu ea însăşi; inegalitatea e simetrică, adică, dacă o mărime e inegală cu o a doua, urmează că şi a doua e inegală cu prima; inegalitatea nu e transitivă, adică dacă o mărime e inegală cu o a doua şi a doua e inegală cu o a treia, prima mărime nu trebuie să fie inegală cu a treia. Ansamblul acestor proprietăfi deosebeşte relafia de inegalitate de relafia de egalitate (v.). Exemple: Inegalitatea lui Cauchy-Buniakowski: Dacă f (x) şi g(x) sînt funcţiuni de pătrat integrabile (a, b), avem: î (*) % (*) /2 (*)i2 (*)clx- Inegalitatea lui Cebîşev: Dacă Mr(f) e moment ul absolut de ordinul r al variabilei aleatorii /, iar P(A) e probabilitatea ca evenimentul A să se producă, avem: MrU) P{ l/l>e)<-V' 8>0, r>0. 8 Inegalitatea lui Cauchy: Dacă f(x) şi g(x) sînt funcţiuni de pătrat integrabile în (a, b), avem: Via y M M]2 i\ f2(x)dx+')J g2 dx. Sin. Inegalitatea triunghiului. g. Inel, pl. inele. 1. Maf.: Mulfime în care se definesc două operafii, numite adunare şi înmulfire, astfel ca suma, diferenfa şi produsul a două „obiecte" ale mulfimii să fie obiecte ale aceleiaşi mulfimi. Unele inele admit şi operafia inversă înmulfirii, numită împărfire, în care caz ele se numesc cor* puri (v.). Astfel, inelul numerelor reale şi al numerelor complexe sînt corpuri. Inelele satisfac următoarele reguli şi legi: I. Dacă a şi [3 sînt elemente ale mulfimii, suma lor a + p e un element al aceleiaşi mulfimi, determinat în mod univoc de a şi (3. II. Adunarea a două elemente a şi (3 ale mulfimii e comutativă, adică suma lor e independentă de ordinea în care se adună cele două elemente; se obfine deci acelaşi element al mulfimii, fie că se aduna a cu |3, fie că se adună (3 cu a: oc 4*13 = |3 -f- a. III. Adunarea a trei elemente a, |3 şi y ale mulfimii e asociativă, adică suma lor e independentă de faptul dacă se adună întîi elementele a şî |3, şi se adună suma lor cu elementul y, sau se adună elementul a cu suma elementelor (3 şi y: (a + P) + Y = a + (p + 'y). IV. Mulfimea confine un element, numit elementul zero care se notează cu simbolul grafic 0, şi care are proprietatea că, adunat cu oricare element a al mulfimii, dă drept sumă elementul a: a+0=a. V. Dacă a şi (3 sînt elemente ale mulfimii, există un element al ei 6, şi unul singur, care are proprietatea că, adunat cu (3, dă o sumă egală cu a: |3+6 = a; el se numeşte diferenfa dintre a şi (3, şi se notează şi cu a —13: 5 = a-(3, astfel îneît, din definifia diferenţei 6, rezultă: p-f (a-(3) = a. VI. Dacă a şi |3 sînt două elemente ale mulfimii, produsul lor a • |3 e un element al aceleiaşi mulfimi, daterminat în mod univoc de a şi |3. VII. înmulfirea a trei elemente a, P şi y ale mulfimii e asociativă, adică produsul lor e independent de faptul dacă se înmulfesc întîi elementele a şi |3 şi se înmulfeşte produsul lor cu elementul y, sau se înmulfeşte elementul a cu produsul elementelor [3 şi y: (a-p)-Y = a-(p-Y). VIII. înmulfirea e distributivă în raport cu adunarea, adică produsul unui element a prin suma a două elemente p şi y e egal cu suma produselor elementului a prin elementele P şi Yi a*(p + Y) = a*p + a*Y* Ine! complet de matrice 255 Inel de bridă IX. Produsul elementului zero al mulţimii prin oricare element a al ei e elementul zero al mulfimii: 0*a=0. — Un inel se numeşte comutativ, dacă înmulţirea satisface şi următoarea lege:; X. Produsul a două elemente a şi (3 ale muljimii e comutativ, adică e independent de ordinea în care se înmulfesc cele doua elemente: a • (3 = (3 • a. — Un inel comutativ se numeşte corp (v.), dacă operafiile de adunare şi înmulfire definite în el satisfac şi următoarele două legi: XI. Muifimea confine un element, şi numai unul, care se numeşte elementul unitate şi se notează cu simbolul grafic 1, şi care are proprietatea că, înmulfit cu oricare element a al mulfimii, dă drept produs elementul a: 1 -a = a. XII. Dacă a şi p sînt elemente ale mulfimii, şi dacă (3 e diferit de elementul ei zero (|3=£0), există un element al ei 8, şi unul singur, care are proprietatea că, înmulfit cu elementul (3, dă drept produs elementul a: s * p = a; el se numeşte cîtul elementului a prin elementul (3, şi se notează cu sau cu a : (3: astfel încît, din definiţia cîtului 8, rezulta: p-y=p-(a:p)=a pentru (3 diferit de elementul zero al mulfimii. Muifimea numerelor pare formează un inel comutativ în raport cu adunarea şi înmulfirea lor aritmetică, dar nu constituie un corp, fiindcă nu confine elementul unitate, adică nu satisface legea XI şi nici legea XII. Muifimea numerelor întregi formează un inel comutativ în raport cu adunarea şi înmulţirea lor aritmetică, dar nu formează un corp, fiindcă, deşi satisface legea XI, nu satisface legea XII (de exemplu cîtul numărului 3 prin 2 nu e număr întreg, adică nu face parte din mulţime). Numerele rafioriale formează însă un corp în raport cu adunarea şi înmultir«ea aritmetică. Muifimea numerelor complexe formează de asemenea un corp în raport cu adunarea şi înmulfirea în complex. Muifimea polinoamelor, mulţimea matricelor pătrate de acelaşi ordin, sînt, de asemenea, inele. Mulţimea funcfiunilor definite penfru orice x real devine un inel dacă definim suma şi produsul a două funcfiuni f(x) şi g(;c) ca fiind funcfiunea a cărei valoare pentru orice x = xq e egală cu suma, respectiv cu produsul valorilor celor două funcfiuni, Mulţimea polinoamelor în care se defineşte produsul a două polinoame ca fiind rezultatul înmulfirii termen cu termen şi al reducerii termenilor asemenea e un inel comutativ. Matricele pătrate de acelaşi ordin formează un inel necomutativ, care confine şi divizori ai lui zero. Exemple: Inel boolean: Inelul fără operator A, în care fiecare dintre elementele sale e idempotent (dacă x2 =x pentru orice x£./l). Orice inel boolean A e comutativ şi de caracteristică 2. Dacă un inel boolean nu confine vreun divizor al lui 0, se reduce la 0 sau e isomorf cu 2/(2), adică, dacă x şi y sînt două elemente ale lui A, avem xy (x-\~y)~0. Tnt r-un inel boolean, orice ideal prim e maximal. într-un inel boolean A, relafia xy~x e o relafie de ordine; dacă e notată x^.y, pentru această relaţie A e o mulţime reticulată. Inel de integritate: Inel neredus la 0, comutativ şi fără divizori ai lui zero. Exemplu: inelul 2 al întregilor raţionali e un inel de integritate, pe cînd inelul endo-morfismelor unui grup abelian oarecare are, în general, divizori ai lui zero. Inel de operatori: Mulţime A dotata cu o structură de inel şi cu una sau cu mai multe legi de compoziţie externe, distributive în raport cu adunarea în A, astfel încît dacă (a, x) ax e una oarecare din aceste legi, să avem identic a(x, ^) = (ax)j = x(a^). Dacă într-un inel de operatori A sa înlocuieşte înmulţirea prin legea opusă, aceasta, adunarea şi legile externe ale lui A definesc încă o structură de inel cu operatori, opusă primei. Inelul endomorfismelor unui grup abelian: Mulţimea endomorfismelor grupului. Inelul admite totdeauna un element unitate, aplicaţia identică a grupului pe el însuşi, dar în general nu e comutativ. Alte exemple de inele sînf: inelul întregilor lui Gauss, inelul întregilor corpului (iV 3), inelul claselor de resturi faţă de un modul m, inelul claselor de resturi de întregi ai lui Gauss, inele de întregi pătraţiei, inelul polinoamelor cu coeficienţi complecşi, inelul polinoamelor cu coeficienţi întregi, inelul polinoamelor cu coeficienţi întregi ai lui Gauss, inelul polinoamelor cu coeficienţii în corpul ^2 (z‘), inelul polinoamelor cu coeficienfi algebrici, inelul endomorfismelor unui grup abelian. 1. ~ complet de matrice. Maf.: Inelul format de totalitatea matricelor de ordinul n (aşadar cu n linii şi n coloane) cu coeficienfii dintr-un inel (nu neapărat comutativ). 2. ~ cu ideal principal. Mat.: Domeniu de integritate (clasic) cu element unitate ale cărui ideale sînt toate ideale principale. Uneori se rezervă sistemului algebric astfel definit numele de inel cu ideal principal clasic, iar inelelor ale căror ideale sînt toate principale, numele de inel cu ideal principal. Exemple: inelul numerelor întregi; inelul polinoamelor de o variabilă K[x] peste un corp arbitrar K. а. Inel. 2. Drum.: Arteră de circulafie, cu traseu circular sau poligonal, care înconjură o localitate şi leagă capetele şoselelor exterioare cari conduc ia această localitate. Sin, Şosea de centură, Ring. 4. Inel. 3. Arfă: Unealtă constituită dintr-un mîner echipat Ia unul sau la ambele capete cu o buclă de sîrmă (v. fig.), folosită de modelatori şi de sculptori pentru a îndepărta excesul de lut în timpul modelării. 5. Inel. 4. Tehn.: Obiect cu forma de inel sau de cilindru cav cu înălfime mică, metalic sau nemetalic, folosit ca atare sau intrînd în com-ponenfa unui sistem tehnic, utilizat pentru etan-şări, izolări, consolidări, etc. б. ~ cleios. Agr.: Bandă de hîrtie pergamentoasă, cu lăfimea de 15—20 cm, fixată, prin legare cu sfoară de cînepă sau de in, pe trunchiul pomilor la înălfimea de 0,60'»1,20 m, şi care se badijonează apoi cu clei de pomi sub fne,o penfru forma unui strat cu grosimea de 1 mm. Mai multe modelare, astfel de inele servesc ca baraje contra cotarilor, contra omizilor migratoare, a gargărifelor florilor de măr, efc. 7. ~ de amaraj. Nav.: Inel de ofel, fixat în puntea sau de perefii navei, de care se amarează (se leagă) obiectele mobile (de ex. tunuri) pe mare rea. 8. ~ de ancoră. Nav.: Inel montat la capătul superior al fusului ancorei, care serveşte la prinderea lanfului de ancoră. V. ş\ sub Ancoră. 9. ~ de bridă. Telc.: Inel de ofel moale zincat, folosit pentru susfinerea firelor de bridă (v. sub Fir telefonic) şi a firelor de cădere (v.) telefonice, cînd acestea trebuie întinse Inel de cimenf 256 Inel de refinere Inel de brldă simpfu (a) şi Inel de colt (b şi c).-. bridă de pe distanfe mai lungi, de la cutiile terminale pînă la telefoanele de abonafi. Se deosebesc: Inel de bridă simplu (v. fig. a), echipat cu o prelungire crestată la capăt în formă de şurub de lemn, pentru a se putea fixa prin înşurubare în piesa de lemn, în lungul căreia se întinde firul telefonic respectiv, sau în dibluri de lemn (cînd firul se instalează în lungul unor ziduri). Inel de bridă de coif, fixat pe o piesă metalică de formă corespunzătoare obstacolului pe care trebuie să-l ocolească (coif de casă — v. fig. b; alt obstacol — v. fig. c), care, la rîndul ei, se fixează de obstacolul respectiv cu şuruburi de lemn cu cap rotund şi cu dibluri de plumb. 1. ~ de cimenf. Expl. petr.: Inel format în spafiul inelar dintre peretele sondei şi coloena de tubaj prin întărirea laptelui de ciment introdus în timpul operafiei de cimentare (v.). Rolul acestui inel e: de a izola stratele acvifere întîlnite în timpul forajului; de a izola stratele productive (petrolifere sau gazeifere) destinate să fie exploatate ulterior, succesiv; de a mări rezistenfă coloanei de tubaj Ia aefiunea de împingere a terenului. Pentru aceasta, cimentul întrebuinfat trebuie să fie de cea mai bună calitate (necontaminat cu noroi de foraj) şi cît mai uniform repartizat în jurul coloanei cimentate. Un inel de ciment etanş şi rezistent se obfine prin: folosirea ambelor dopuri de cimentare; folosirea unor dopuri de cimentare confecfionate din cauciuc şi avînd diametrul corespunzător coloanei tubate (pentru a putea curăfi pere} ii interiori ai acesteia); intercalarea inelului de refinere la distanfa de 10---20m deasupra şiului coloanei; folosirea, în timpul forajului, a unui noroi care să asigure realizarea unei 'turte de colmataj subfiri şi rezistente, care nu poate provoca contaminarea cimentului; spălarea perefilor sondei cu o solufie de curăfire, înaintea introducerii laptelui de ciment; săparea sondei cu o deviafie naturală cît mai mică; lărgirea găurii sondelor cu deviafii mari, în intervalul în care trebuie să se obfină un inel continuu şi uniform (în special în dreptul forma-fiunilor productive); folosirea centroarelor (ghidajelor) de coloană intercalate la distanfa de 8---10 m între ele, în por-fiunile în dreptul cărora sonda prezintă deviafii mari. Etanşeitatea inelului de ciment se verifică, fie prin proba de presiune în interiorul coloanei tubate şi cimentate (presiunea, circa 80% din presiunea interioară maximă, trebuie să se menfină în sonda 30—40 min), fie prin proba de denivelare a lichidului din aceasta (timp de 4 ore, nivelul lichidului denivelat la 2/3 din adîncimea sondei, pentru sonde cu adîn-cime medie, şi 800 m pentru sonde adînci şi foarte adînci, nu trebuie să se ridice în sonda mai mult decît 1 m). 2. de consolidare. Elt.: Inel folosit pentru consolidarea capetelor de bobină ale statorului maşinilor mai mici. Inelul, cu seefiune circulară, leagă între ele capetele de bobină, realizînd un bloc greu deformabil. 3. ~ de efanşare. Tehn.: Garnitură inelară de material plastic sau elastic (de ex.: cauciuc, pîslă, cupru, plută, etc.), care se introduce între două piese de asamblat şi trebuie strînsă între acestea, pentru a asigura etanşarea. V. şî sub Etanşor. Inef de fixare a bandajului. a) prin sfrîngere (profil V) ; b) prin nifuri şl agrafe (profil V); 1) inel ; 2) obadă; 3) bandaj; 4) nif. dacă ar cădea pe de strîngere, Cerc 4\ ~ excenfric. Mş.: Organ de maşină de formă inelară, care înconjură discul excentricului şi de care e legată biela* excentricului. Sin. Colierul excentricului. V. Excentric. 5. ~ de fişă. Telc.: Piesă în formă de inel care constituie unul dintre contactele unei fişe telefonice (v. Fişă de tele-comunicafii). 6. ~ de fixare a bandajului. C. Inel de ofel laminat, folosit pentru asigurarea bandajului pe obada rofii unui vehicul de cale ferată. Inelul e confecţionat dintr-o bară dreaptă cu un anumit profil (V, U, etc.), care se îndoaie la rece în formă de cerc, înainte de a fi introdus în canelura circulară a bandajului. în general, inelele se introduc la cald, în canelură, rabatînd apoi marginea bandajului peste inel; alte tipuri, folosite mai pufin, pătrund în bandaj şi sînt solidarizate cu obada, fie prin nituire, fie prin simplă piin-dere cu agrafe. în caz de rupere a bandajului, inelul menfine bucăfile rupte pe roată, evitînd astfel accidentele pe cari le-ar provoca bandajul linie (v. fig.)- Sin. Inel de refinere, Ine de fixare a bandajului. 7. ~ de fixare a folelor. Elt.: Inel pentru fixarea de carcasă a pachetelor de fole ale statorului maşinilor electrice. E folosit la maşinile mai mici; inelul se aplică în timp ce pachetul e presat (v. fig. II b, sub Indus). 8. ~ de gardă. Elt.: Armatură folosită la unele aparate sau dispozitive electrice de înaltă tensiune, pentru a realiza o anumită repartifie a cîmpului electric între două conductoare sub tensiune. Exemplu: inelele de gardă ale lanţurilor de izolatoare (v.). 9. ~ de încercare. Agr.: Inel cleios (v.), aplicat la începutul lunii octombrie, din loc în loc, pe trunchiurile pomilor din livezile infestate de cotari, pentru a stabili momentul aparifiei lor şi al aplicării în toată regiunea a inelelor cleioase. 10. ~ de legare. Nav.: Inel metalic, masiv, fixat pe un cheu, la o geamandură, etc., şi care serveşte la legarea navelor sau a îmbarcafiunilor. 11. ~ de piston. Tehn.: Sin. (impropriu) Segment. 12. ~ de platine. Ind. text.: Organ la maşinile circulare de tricotat, avînd pe suprafafa superioară canale radiale. Prin aceste canale, inelul susfine platinele, menfine distanfe strict egale între ele şi Ie ghidează în mişcarea de înaintare şi de retragere, în vederea transformării firelor textile în bucle, în ochiuri, şi apoi în tricot. 13. ~ de praf. Tehn.: Garnitură inelară de material plastic (de ex.: pîslă, piele, etc.) sau de grafit, care uneori se montează alături de un palier şi coaxial cu fusul acestuia, pentru ca să împiedice pătrunderea prafului prin interstifiul dintre palier şi fus, de exemplu la cutiile de osie ale vehiculelor de cale ferată. Sin. Obturator de praf. 14. ~ de proteefie. Elt. V. sub Armatură pentru instalafii electrice. 15. ^ de reazem. Canal.: Piesă metalică de formă circulară, care constituie reazemul unei conducte. ie. ~ de reglare. Mş.: Sin. Cerc de reglare (v.). 17. ~ de refinere. Expl. petr.: Sin. Inel opritor. V. sub Cimentarea, echipament pentru ~ sondelor. Inel de ridicare 257 Inel anual & A |--^ * Îneîe de siguranfă. fnef-resorf slmpluj 6) Inel-resort dublu; a) înălţimea Inelului; b) grosimea firului; c) înălţimea firului; D) diametrul interior al Inelului; a) unghiul de teşire a extremităţii; 0) unghiul de deschidere a extremităţilor. 1. ~ de ridicare. Elt.: Inel înşurubat la partea superioară a carcasei unei maşini electrice, servind la ridicarea acesteia. 2. ~ de rulare. Tehn.: Fiecare dintre inelele unui rulment, avînd o cale de rulare pe care se mişcă corpurile rostogo-litoare (bile, role sau ace) ale rulmentului. La rulmenfii radiali sau radiali-axiali se folosesc, în general, două inele de rulare, şi anume: inelul exterior, cu calea de rulare în parfea dinăuntru, şi inelul inferior, cu calea de rulare în partea din afară. V. şî sub Rulment. 3. ~ de siguranţă. Uf.: Disc de siguranfă, avînd forma unui resort eNcoidal cu una sau cu două spire, care se introduce sub piulifă şurubului, spre a împiedica deşurubarea acesteia. Deşurubarea e împiedicată şi datorită marginilor ascuţite ale capetelor inelului. Inelele de siguranfă, numite şi ine/e-re-sort, sînt elastice şi arcuiesc în timpul strîngerii, astfel încît produc o forfa axială suplementară. Inelele de siguranfă cu o singură spiră se mei numesc şi inele-resort simple (v. fig. A), iar cele cu două spire, ine/e-re-sort duble (v. fig. B). Inelele-resort simple sînt cu capetele răsfrînte şi cu capetele netede. Inelele-resort duble se folosesc în special la calea ferată, penfru îmbinarea şinelor şi a pieselor de la ramificafii şi penfru fixarea acestora la traverse. Sin. Inel-resort, Inel Grower, Şaibă Grower. 4. ~ de strîngere. Uf.: Obiect cilindric cav, de obicei de tablă, care se montează forfat pe mînerele de lemn ale unor unelte de mînă (de ex.: şurubelnife, dălfi, etc.), ca să asigure o asamblare mai bună a uneltei cu mînerul şi să împiedice crăparea acestuia. Sin. Manşon de strîngere, Fretă. 5. ~ de suspensiune. Te/c.: Piesă metalică, folosită pentru agăfarea cablului telefonic purtat (v.) şi a firelor de bridă (v. sub Fir telefonic) la funia metalică împletită care serveşte drept suport, executată din bandă de ofel-balot îndoită în formă de U (v. fig. a), de Z (v. fig. b), etc. e. ~ de ungere; Mş.: Inel montat în nferiorul unor paliere cu baie de ulei, care se reazemă liber pe fusul acestora, pentru ca prin rotirea lui (provocată de fus) să aducă ulei din baie pe fus, asigurînd ungerea acestuia. V. şi sub Palier. 7. ~ electric. Elt.: Ine! folosit în construcfia maşinilor electrice. Se deosebesc: Inel de amorfisare: Inel conductor care leagă electric barele înfăşurărilor sau ale coliviilor de amorfisare, cu cari sînf echipate unele maşini sincrone pentru amortisarea oscilafiilor pendulare ale rotorului sau pentru pornirea în asincron. Inele colectoare: Ansamblu de inele conductoare servind, în unele maşini electrice, la stabilirea, prin intermediul Inel de suspensiune. I) funie metalică împletită; 2) cablu telefonic purtat; 3) fablă de plumb; 4) Inel de suspensiune în U; 5) Inel de suspensiune în Z. Dispozitiv de scurt-circuiîare a Inelelor şi de ridicare a periilor, î) manetă; 2) inele; 3) trei contacte decalate la 120°. periilor, a unui contact permanent între înfăşurările mobile ale rotorului (pentru curent continuu sau pentru curent alternativ) şi circuitele exterioare. Ele sînt montate pe un butuc (mai frecvent trase la cald) şi izolate de acesta. Dispozifia lor poate fi interioară (între rotor şi lagăr), soiufie folosită în special la maşinile mici, sau exterioară (în afara lagărului), soiufie folosită la maşinile de putere mare şi, în special, de tu-rafie înaltă (turboge-neratoare). Maşinile asincrone echipate cu inele pot fi: cu inelele în contact permanent cu periile (la motoarele cu reglarea turaţiei), cu inelele în contact permanent cu periile, dar cu dispozitiv de scurt-circuitare acfionat după pornire (la motoarele de putere mică) şi cu inelele în contact temporar (cu dispozitiv de scurt-circuitare şi de ridicare a periilor, acfionat după pornire, v. Ridicător de perii) (la motoarele de putere) (v. fig). Fiecare dintre cele trei inele sînt legate la capetele fiecărei faze a înfăşurării rotorului prin cîte o tijă izolată de celelalte inele. La maşinile sincrone, inelele sînt necesare penfru alimentarea excitafiei în curent continuu. La comutatoare, inelele pot fi trei, şase sau, uneori, chiar douăsprezece. Construcfia inelelor prezintă, în acest caz, unele particularităţi (diametru mai mare, adaus de uzură, etc.). Sin. Inele de contact. Inel de strîngere al colectorului: Inel care serveşte la fixarea lamelelor colectorului, putînd fi executat în diferite moduri (v. Colector). Inel de legătură: Inel servind drept conductor electric sau ca bară de legătură, folosit la înfăşurările cu un număr mare de căi de curent. Inel echipofenfial: inel conductor prin care se realizează o legătură echipotenfială. Inel de scurf-circuifare: Inel conductor electric care leagă barele coliviei rotorului motorului asincron. în cazul cînd colivia e de cupru, solidarizarea inelului se face prin sudură, iar cînd e de aluminiu, întreaga colivie, incluziv inelele, e turnată. 8. ~ opritor. Expl. pefr.: Sin. Inel de refinere (v. sub Cimentarea, echipament pentru ~ sondelor). 9. ~ reglabil. Mş.: Element de construcfie de maşini, constituit dintr-un inel care se montează pe un arbore, astfel încît pozifia lui să poată fi schimbată în direcfie axială. Asamblat cu arborele, constituie un guler care serveşte, de obicei, la limitarea deplasărilor axiale ale arborelui. Se asamblează cu arborele prin filet, prin caneluri, etc., şi se blochează într-o pozifie determinată prin contrapiulifă, prin şurub dispus radial, etc., după felul asamblării. Sin. Guler reglabil. io. Inel anual. Bof., Silv., Ind. lemn.: Fiecare dintre benzile sau inelele concentrice cari apar în sec}iunea transversală a fusului arborelui sau a oricărei porfiuni lemnoase (ramuri, rădăcini) a acestuia, şi care constituie secfiuni ale creşterilor lemnoase anuale sau ale nodurilor; în secfiunile longitudinală sau radială ale lemnului, „inelele anuale" (corect creşterile anuale) apar ca benzi aproximativ drepte şi oarecum simetrice fafă de măduva sau axa arborelui; în secfiune tan-genfială, inelele anuale apar cu forma intermediară, de elipse Inel, aparaf ~ şi bilă 258 înel, modulator în ~ neregulate. Lăfimea fiecărui inel anualf în planul secţiunii transversale a lemnului (dimensiunea radială a inelului), dă valoarea creşterii lemnoase în grosime a arborelui, în anul corespunzător. Regularitafea inelelor anuale (sau gradul de uniformitate a lăţimii inelelor anuale) e determinată de raportul între diferenţa dintre lă}imea inelului celui mai lat şi lăţimea medie a inelelor anuale ale piesei de lemn date, şi lăţimea medie a inelelor. în general, numărul de inele anuale indică vîrsfa arborelui la nivelul secţiunii transversale daîe. în unii ani, în cari, la arbori relativ slabi, creşterea lemnoasă anuală e foarte mică sau chiar nulă din cauze accidentale (secetă, fructificaţie excesivă, vătămări parţiale de insecte, etc.), inelele anuale corespunzătoare sînt foarte înguste sau dispar total ori parfial (inele întrerupte, discontinue). De altă parte, arbori viguroşi, defoliaţi cu fotul de insecte şi cari reînfrunzesc în acelaşi sezon de vegetaţie, capătă de obicei două inele pentru anul respectiv (inel dublu sau multiplu). La cele mai multe specii forestiere din fara noastră, inelele anuale se pot deosebi cu ochiul liber (deoarece în inel elementele componente ale lemnului — de natură şi formă diferită — sînt dispuse într-o anumită ordine, mai mult sau mai pufin regulată), de exemplu la stejar, ulm, salcîm, fag, frasin, răşinoase, etc. La alte specii forestiere, inelele anuale nu pot fi deosebite decît cu greu, de exemplu la mesteacăn, plop, salcie, etc.; lemnul acestor specii e numit omogen. La speciile de foioase (de ex.: stejar, salcîm sau ulm), straturile de lemn dinspre axă sînt constituite mai mult din vase lemnoase largi (grupări de celule cilindrice aşezafe cap la cap), cari constituie elemente de circulaţie a sevei. Ele dau lemnului înfăţişare spongioasă. Aceste straturi iau naştere Ia începutul sezonului de vegetafie, constituind lemnul (sau zona) de primăvară (ori timpurie) a inelului anual. în straturile din afară ale fiecărui inel anual (straturile de lemn formate vara şi către sfîrşitul sezonului de vegetafie), adică în lemnul (sau zona) de vară (sau tîrzie) a inelului predomină elementele de susfinere, fibrele lemnoase. Acestea dau lemnului un aspecf mai compact; lemnul respectiv e greu şi dur. La unele specii, în special ia răşinoase (larice, pin), lemnul timpuriu diferă de cel tîrziu şî prin culoare. De la o anumită vîrstă înainte, — caracteristică fiecărei specii, — inelele anuale se împart în două grupuri distincte: albumul, constituit dintr-un număr oarecum constant de inele anuale, la periferia secfiunii transversale a Lemnului, şi dura-menul, constituit dintr-un număr variabil de inele anuale, formînd restul, spre centrul secfiunii transversale. * 1. Inel, aparaf ~ şî bilă. Ind. pefr. V. sub Bitum, şi sub Punct de înmuiere. 2. Inel de antene. Telc.: Refea de antene (v.) pentru unde kilometrice sau hecfo-mefrice, formată din mai multe anteneverticalescurte fafă de lungimea de undă şi terminate prin capacităfi terminale, dispuse în vîrfurile unui poligon regulat şi în centrul acestuia (v. fig.). Inelul de antene alimentate/5 în fază are proprietăfi anfi-fading, deşi antenele componente au înălfime mică. Alimentînd antenele cu faze diferite, inelul de antene capătă proprietăfi directive reglabile. Raza poligonului e de ordinul 0,4 X, iar înălfimea antenelor, de ordinul 0,1 X (X fiind lungimea de undă). Inel de paftag 1) inel de pafta; 2) pafta de zid. fnel de antene în unde hectomefrice. 1) antenă; 2) capacitate terminală; 3) pi-fon-suport de lemn; 4) linie de alimentare a unei antene; 5) casa-feeder a unei antene; 6) casa-feeder centrală; 7)/inie de alimentare a refelei de antene. 8, Inel de pafta. Telc.: Piesă de bandă de ofel moale, în formă de U, cu capetele răsfrînte (v. fig.), montată la paftaua de zid pentru a forma un inel de trecere a firelor de bridă telefonice. Se foloseşte în locul inelelor de bridă (v.), pentru susţinerea firelor de bridă al căror traseu coincide cu un cablu de bloc existent. 4. Inel de spaţiu. Poligr.: Disc compus, care serveşte la spafierea cuvintelor la maşina „Typograph". Se compune din piesele concentrice î şi 2 cu fefe tangente, numite, respectiv, disc (l) şi aripioară (2), cari se pot rofi una fafă de cealaltă şi asambla cu arcul 3. Aceste piese, avînd secfiunea variabilă, pot forma împreună grosimi diferite. 5. Inel de tunel. Tnl.: Porfiune din galeria unui tunel, de lungime mică, la care se execută aceleaşi faze de lucru pe toată lungimea ei. Lungimea inelelor variază după procedeele de execufie folosite. La funelele executate după procedee miniere, lungimea inelelor variază între 2 şi 10 m, după natura terenului (de ex., în terenuri argiloase şi marnoase, se folosesc inele cu lungimea ' de 8 m). La funelele cu căptuşeala constituită din prefabricate şi la cele executate prin metoda cu scut, lungimea inelelor variază de la 0,75*»1,50 m, fiind limitată de greutatea blocurilor de beton (simplu sau armat), ori a tubingurilor metalice cari trebuie puse în lucrare. La funelele construite după procedee miniere, inelele nu se execută alternativ, ci pe sărite, pentru a evita o deschidere prea mare a excavafiei, care ar reclama susfineri prea puternice. Primele inele cari se execută se numesc inele-campioane. Inelele mărginite la unul dintre capete de un inel executat, iar îa celălalt capăt de un inel încă neexecutat, se numesc inele-campade. Inelele cari se execută între două inele executate în prealabil se numesc inele de închidere (sau inele-şlus). La funelele executate prin metoda cu scut, inelele se execută continuu, unul după altul. Acest lucru e necesar şi pentru asigurarea stabilităţii tunelului, deoarece căptuşeala lui e alcătuită din piese relativ mici. Executarea galeriei funelelor pe inele permite diferitelor por}iuni ale acestora să se taseze diferit, fără ca stabilitatea consfrucfiei să fie influenfată. La executarea lucrărilor de impermeabilizare, în special a celor din spatele inelului, trebuie să se fină seama de aceste tasări diferite. Toate inelele unui tunel au comune numai dimensiunile de gabarit, grosimea căptuşelii lor depinzînd de felul terenului. Din această cauză, la proiectare, se calculează mai multe tipuri de inele cu acelaşi gabarit, dar cu grosimi diferite. La funelele cu căptuşeală de secfiune variabilă, tipurile de inele se determină după secfiunea de la cheie, deoarece celelalte dimensiuni ale căptuşelii se stabilesc în funcfiune de această grosime şi de presiunea lifosfafică. 6. Inel, modulator în E/f.: Circuit modulator (v. Modulator) realizat obişnuit cu elemente semiconductoare nelineare (diode cu germaniu, celule cu seleniu sau cuproxid) potrivit schemei de mai jos (în inel). La ieşire se obfine un spectru de frecvenfe format din benzile laterale fundamentale şi din benzi laterale suplementare corespunzătoare armonicelor purtătoarei. O caracteristică a inel ocular 259 Inele, maşină cu ~ acestui modulator e absenta purtătoarei din spectrul de la ieşire, ceea ce face ca sistemul să fie utilizat frecvent în telefonia cu curenfi purtători sau în dispozitivele de modulare ale radioemifătoarelor cu o singură bandă laterală. în toate schemele de mai sus, purtătoarea, de amplitudine mare, acfionează ca un comutator de înaltă frecventă, blocînd Diferite scheme de modulafor în Inel cu cuproxid. M) borne de intrare penfru semnalul modulator; P) borne de intrare pentru purtătoare; E) borne de ieşire pentru banda laterală. sau deblocînd diversele celule semiconductoare în funcfiune de polaritate, astfel cum se arată în schemele echivalente din figură. 1. Inel ocular. Fiz. V. sub Pupilă de ieşire. 2. Inelaj. Agr., Silv.: Sin. Inelare (v. Inelare 2). 3. Inelar, pl. inelari. Zoo/., Silv. V. sub Fluturi. 4. Inelare. 1. Si/v.: Operafie sau fază de lucru care consistă în desprinderea de inele de coajă de pe arborii în picioare sau de pe buşteni (v. şl sub Inciziune), Inelarea arborilor: Operafia de îndepărtare a unui inel din scoarfa anumitor arbori, cu Iăfimea de 10—15 cm, pentru a împiedica circulaţia sevei elaborate din coroană la rădăcină şi a provoca astfel uscarea lentă, în picioare, a acestor arbori. Se efectuează la o înălfime convenabilă de lucru (1,0—1,20 m), folosind toporul sau unelte tăietoare speciale. Sin. Secuirea arborilor. Inelarea buştenilor: Fază de lucru din procesul tehnologic de recoltare a lemnului, care consistă în desprinderea, de la mijlocul buştenilor, a unui inel de scoarfă cu Iăfimea de 10—15 cm, pentru a face posibilă măsurarea cu clupa a diametrului lemnului fără scoarfă. Sin. Secuirea buştenilor. 5. Inelare. 2. Agr., Silv.: Operafie prin care se instalează un inel de clei în jurul tulpinii arborilor, pentru a bara calea insectelor sau a omizilor dăunătoare cari urcă în coroană. în pomicultură se foloseşte cleiul pentru pomi (v.), iar în silvicultură se folosesc alte cleiurî, cari trebuie să fie cît mai lipicioase şi să aibă durată de serviciu cît mai mare (peste 3—4 luni); el trebuie deci să aibă adezivitate mare, să nu fie spălat de ploi, să nu se întărească la frig, să nu se usuce şi să nu se topească sau să se scurgă la soare. Substanfe de bază pentru prepararea cleiurilor sînt: carbolineumul, catranul, ceara, răşinile, sacîzul, smoala, terebentina, uleiurile, untura, etc. Sin. Inelaj. 6. Inelare. 3. Tehn. mii.: Sin. Arămire (v. Arămire 2). 7. Inelarea filmului. Cinem.: Operafia de lipire a sfîrşi-fului unei porfiuni de film cinematografic cu începutul ei, pentru ca, printr-o rulare continuă, să se proiecteze acea porfiune de mai multe ori. 8. Inelafă, rădăcină Bot. V. sub Rădăcină. 9. Inele isocromafice. Mineral. V. sub Interferenfă, figuri de 10. Inele, maşină cu Ind. text.: Maşină de filat continuu folosită în filaturi pentru toarcerea fibrelor textile şi la care se efectuează concomitent: subfierea benzii sau a semi-tortului alimentat, pentru a obfine finefea dorită pentru fir, cum şi torsionarea puternică a acestuia, penfru a-i da rezistenfă cerută de utilizarea lui, şi înfăşurarea firului gata pe o feavă-suport. Părfile principale ale acestei maşini sînt următoarele: trenul de laminat (v. Laminat, tren de ~), ochiul conducător, inelul cu cursor (v. Cursor-la maşinile cu inele), fusul cu feava-suport, rastelul cu bobinele de semitort alimentat, trans- misiunile mişcării Ia fuse şi la trenul de laminat şi mecanismul de ridicare şi coborîre a băncii inelelor sau fuselor. Principiul de filare cu această maşină e următorul (v. fig. /): prin rotirea fusului, banda laminată se răsuceşte şi rezultă firul, care antrenează cursorul într-o mişcare foarte repede pe inel; din cauza rezistenfei opuse de frecări şi de aer, rotafia cursorului rămîne însă în urma rotaţiei fusului şi firul se înfăşoară în spire depuse în straturi conice pe feava de pe fus. După natura firelor prelucrate, se deosebesc: /. Principiul de filare cu fus, Inel şi cursor. J) fus; 2} feavă-suport; 3) banca inelelor; 4) inel; 5) cursor; 6) ochi conducător; 7) balonul firului; 8) corpul format pe teavă prin depunerea firului. Maşina de filat cu in6le, penfru bumbac (v. fig. II), care poate avea rastel pentru alimentare simplă (un semitort) sau II. Maşină cu inele de filat bumbac. /) mosoare cu semitortul alimentat; 2) bară de conducere; 3) tren de laminat; 4) ochi conducător; 5) inel cu cursor; 6) banca inelelor; 7) antl-balon; 8) fus cu teavă; 9) toba fuselor. Inele, maşină cu ~ 260 Inele, maşină cu ^ dublă (două semitorturi) la fiecare fus. Prin alimentarea dublă, folosită în cazul firelor fine sau pentru tricotaje, fire speciale, etc., se obfine o regularitate mai mare a firelor. Trenurile de laminat pentru maşinile cu inele sînt de foarte diferite construcfii (v. Laminat, tren de ~); se menfionează următoarele: trenuri de laminat de mică întindere, cu trei perechi de cilindre; trenuri de laminat de mare întindere: cu patru perechi de cilindre, cu două cureluşe (Casablanca), cu o cureluşă (Roth-Le Blan), trenul de laminat construit în fara noastră, cu două cureluşe sau cu o cureluşă şi zonă neutră, trenul de laminat IvNlTl, „Textime", „Kepa"; trenuri de laminat de extramare întindere: „Pheningsberg", „Avon-daîe", trenuri de laminat împreunate. Reglarea mărimii laminajului se obfine prin schimbarea rofii de laminaj. Fusul, cursorul şi inelul constituie ansamblul de torsionare şi înfăşurare. Inifial, fusele aveau cele două reazeme, crapodina şi lagărul radial superior, într-o cupă fixată rigid la banca fuselor. în prezent se foloseşte fusul flexibil (v.fig. III), la care lagărele se găsesc într-o bucea lungă şi aceasta se reazemă prin partea ei superioară în cupă, obişnuit printr-o suprafafă de contact semisferică, astfel îneît buceaua poate oscila uşor, mişcările ei fiind amortisate prin uleiul din cupă sau printr-un arc cilindric. Acest fus lucrează obişnuit la viteze de 6000—14 OOOrof/min şi, în anumite cazuri, se pot atinge şi viteze pînă la 20 000 rot/min. Lagărul superior cu alunecare de la fusele vechi e înlocuit, la fusele moderne, cu lagăr cu role, ceea ce reduce vibrafiile şi consumul de energie. Firul rezultat prin filare e înfăşurat pe o presat aşezată pe tija metalică superioară a fusului. Pentru a se reduce tensiunile cari apar în fir în timpul filării, s-a mărit diametrul tijei fusului, printr-un manşon de lemn sau de metal uşor, şi s-au introdus şi bile cu arc pentru aşezarea fevii pe fus. Antrenarea fuselor în mişcarea de rotafie se face de la toba fuselor prin şnur sau cureluşă ţesută (v. fig. IV). La maşinile moderne, în locul tobei fuselor se foloseşte un arbore de transmisiune cu şaibe, pentru fiecare cureluşă. O cureluşă poate comanda unu, două sau patru fuse. Există şi fuse cu antrenare rigidă individuală (v. fig. V). Pentru reglarea torsiunii care se dă firului se schimbă roata de torsiune, care face să varieze lungimea de fir debitată pe minut. înfăşurarea firului pe feavă se face prin formarea spirelor datorită diferenţei dintre rotafiile fusului şi rotafiile cursorului pentru ///. Fus de construc|ie recenta maşina cu inele. 1) cupă; 2) bucla cu arc amortlsor; 3} lagăr cu role; 4) tija fusului; 5) nuca fusului. feavă de carton subţire care constituie partea V. Fus cu antrenare rigidă individuală. 1) roată conductoare; 2) fus cu melc elicoidal; 3) feavă cu fir. V/. Mecanismul de ridicare şl coborîre a băncii Inelelor. I) pîrghie; 2) roată-stea; 3) lant; 4) pîrghii în cot; 5) coloane verticale; 6) banca Inelelor. IV, Antrenarea a patru fuse prin cureluşă fesutS, de Ia toba fuselor. 1) toba fuselor; 2) cureluşS fesută; 3) fuse; 4) role de întindere. şi prin depunerea spirelor în strat, datorită mişcării de ridicare şi coborîre a băncii inelelor sau fuselor, care se realizează cu ajutorul dispozitivului cu camă şi cu două rofi schimbătoare (v. fig. VI). Profilul camei determină modul de depunere succesivă a spirelor. Prin depunerea firului în cruce se înlătură încurcarea şi ruperea firului la depănarea lui de pe feavă. Roata schimbătoare de înfăşurare stabileşte lungimea de fir înfăşurată la o cursă de ridicare şi coborîre a băncii. Pentru reducerea tensiunii în fir, care în anumite momente ale înfăşurării are valori mari şi poate produce ruperea firului, se folosesc inele de control. Acestea limitează mărimea balonului format de fir sub aefiunea forfei contrifuge, pe distanfa dintre ochiul conducător şi cursor, în scopul reducerii valorilor maxime ale tensiunii în fir, în anumite momente ale înfăşurării firului pe feavă. Cînd se foloseşte un singur inel penfru fevi pînă la 230 mm, acesta e mobil, pozifia lui fafă de banca inelelor modifieîndu-se în timpul umplerii unei fevi; cînd se folosesc două inele pentru fevi mai lungi (v. fig. VII), cel inferior e montat la bancă la distanfă fixă, iar cel superior e mobil sau fix (v. Controlul balonu-Jui de fir). Prin montarea inelelor de control se pot înlătura antibaloanele plate. Inelele de control permit mărirea turaţiei fuselor cu 5-«*10%. Tot în scopul reducerii tensiunii în fir se foloseşte şi lucrul cu viteză variabilă, cu ajutorul electromotoarelor cu viteză variabilă sau al varia-toarelor continue. Noile maşini cu inele penfru filarea bumbacului au gabarit redus, Iăfimea lor atingînd 700 mm, ceea ce permite o utilizare mai eficientă a suprafefelor construite. Inelele lui Liesegang 261 Inerfie chimică Maşinile cu inele, penfru filarea bumbacului direcf din bandă, se alimentează cu căni sau cu bobine în cruce şi au VII. Inele de control al balonului firului la maşina cu Inele, a) pozifia inifială; b) pozifia finală; I) ochi conducător; 2) inel superior de control; 3) inel inferior de control; 4) banca Inelelor cu inel şi cursor. VIII. Maşină de filat direct din band3, 1) căni cu benzile alimentate; 2) tren de laminat de extramare întindere; 3) fus. trenuri de laminat de extramare întindere, cum e, de exemplu, trenul OM-S (v. fig. VHI). Maşina cu inele, de filat lîna cardafă, e alimentată cu pretort de la aparatul divizor de la carda fină; are trenul de laminat cu numai două perechi de cilindre cu ecartament mare, iar în zona de laminare, foarfe aproape de cilindrele debitoare, un dispozitiv care dă pretortului torsionare falsă. Lami-najul efectuat e mic (L = 1 "*1,6). Se filează fire Nm 0,5"-24. Turafia fuselor e de 2500”‘6500 rot/min. Maşina cu inele, de filat lîna pieptenată, se alimentează cu semitortul înfăşurat pe bobine în cruce de la ultima maşină din secfia de preparafie pentru filare. Are tren de laminat pentru fibre lungi, cu sau fără cureluşă lungă. Celelalte caracteristici sînt similare celor ale maşinii cu inele pentru bumbac, dar fineţea firelor e de la Nm 24*-*120. Maşina cu inele penfru filare la umed a inului şi a cînepei e alimentată cu semitort de la flyer, care, înainte de intrarea în trenul de laminat, trece printr-un jgheab cu apă caldă la 50--700, pentru ca prin înmuierea substanţelor pectice să se permită separarea în fibre complexe mai fine şi să se obţină fire mai subţiri. Maşina cu inele pentru filarea direct din bandă a fibrelor sintetice are tren de laminat alimentat cu bandă subţire dinfi iamente cu lungime infinită, ruperea în fibre scurte făcîndu-se chiar în trenul de laminat, cu ajutorul unui organ de localizare a ruperilor. 1. Inelele lui Liesegang. Mineral., Chim. V. Liesegang, inelele lui 2. Inert. 1. Fiz.: Calitatea unei corp de a prezenfa inerţie (v.). s. Inert. 2. Chim.: Calitatea unei substanţe de a avea inerţie chimică (v.). 4. Inertanţă acustică. Fiz.: Mărime avînd dimensiunea cîfului dintre o masă şi pătratul unei arii, care intervine ca factor al vitezei de variaţie a debitului volumic, în ecuaţia mişcării oscilatoare a unui fluid în care termenii au dimensiunea unei presiuni. înmulţind inertanţa acustică cu pulsaţia, se obţine reac-tanţa acustică, intrînd în expresia energiei cinetice a mediului. 5. Inertinit. Pefr.: Totalitatea maceralelor (micrinit, semi-fuzinit, fuzinit, sclerotinit) conţinute în cărbuni, cari în procesele tehnologice, în special în procesul de cocsificare (în care au rolul de degresant) se comportă mai inert decît celelalte grupuri de macerale constitutive. a. Inerfial, referenţial Fiz., Mec.: Orice referenţial faţă de care trei puncte materiale, foarfe depărtate unul de altul şi de celelalte corpuri şi în mişcări necoplanare, descriu traiectorii drepte. Toate referenţialele inerţiale sînt echivalente între ele pentru raportarea la ele a fenomenelor mecanice, deoarece toate legile generale ale Mecanicii — ca principiul inerţiei, legea fundamentală a dinamicii, sau principiul superpozifiei,— au aceeaşi expresie în raport cu oricare dintre ele. Referenţialele inerţiale formează un grup (v.) de referenţiale, cari se găsesc în mişcare relativă de translaţie rectilinie şi uniformă/ Conform Teoriei relativităţii restrînse— şi în acord cu experienţa — grupul referenţialelor inerţiale posibile e mai restrîns decît cel posibil conform Mecanicii clasice, deoarece viteza lor relativă poate fi cel mult egală cu viteza de propagare a undeior electromagnetice în vid, resIrScjie care nu exista conform Mecanicii clasice. Referenţialele cari nu se găsesc în mişcare de translaţie rectilinie şi uniformă faţă de referenţialele grupuiui inerţial se numesc neinerfiale. Referenţialele imobile în raporf cu sistemul stelelor fixe — şi deci referenţialele cari se găsesc în translaţie uniformă faţă de ele — sînt, cu suficientă precizie, referenţiale inerţiale. Referenţialele imobile în raport cu Pămînful sînt neiner-ţiaie (faţă de ele, stelele fixe, cari reprezintă practic puncte materiale foarte depărtate unele de altele, se mişcă practic pe traiectorii „circulare"); ele pot fi considerate în primă aproximaţie ca inerţiale numai în probleme tehnice în cari e nevoie de precizie mai mică. 7. Inerţie. 1. Fiz.: Proprietatea corpurilor de a-şi menţine starea de mişcare rectilinie şi uniformă în raport cu oricare dintre referenţialele inerţiale, dacă se găsesc la distanţă foarte mare de toate celelalte corpuri, adică dacă nu se exercită forţe asupra lor. Conform legii de mişcare a Dinamicii, care arată că forţa exercitată asupra unui mic corp e egală cu derivata impulsului mecanic al acestuia în raporf cu timpul, corpurile au inerţie fiindcă au impuls mecanic, adică şi fiindcă au masă inertă (respectiv energie, conform teoremei relativiste a proporţionalităţii dintre masa inertă şi energia sistemelor fizice). 8. Inerţie. 2. Fiz.: Proprietatea unui sistem tehnic sau a unui sistem fizicochimic de a avea un timp mare de relaxaţie, referitor la o anumită mărime de stare a sa (la care se referă inerţia). Exemple: inerţia termică a unui corp, inerţia de indicare a unui instrument de măsură, etc. Această accepţiune a termenului nu are legătură cu inerţia corpurilor. 9. Inerţie. 3. Fofo. V. sub înnegrire. 10. Inerţie chimică. Chim.: Lipsa de reactivitate chimică a unor elemente sau a unor substanţe chimice faţă de alte elemente sau substanţe. Două substanţe sînt inerte una faţă de cealaltă, cînd afinitatea lor chimică e nulă. Ele îşi pot pierde această proprietate odată cu schimbarea condiţiilor (de presiune şi temperatură), cînd conţinutul lor în energie creşte. Inerţie chimică au în special moleculele combinaţiilor în cari atomii sînt legaţi prin covalenţe, moleculele fiind foarte stabile. Un caz special de inerţie chimică prezintă gazele nobile cari au ultima orbită a atomului completată cu opt electroni, avînd astfel o configuraţie foarte stabilă. Datorită inerţiei chimice e posibilă păstrarea substanţelor organice, de exemplu a alimentelor Ia aer, cum şi încetinirea multor procese de degradare şi de distrugere chimică, Iner}ief elipsă de ~ 262 Inerjie, elipsoid de ~ i. Inerţie, elipsă de Mec., Rez. maf.: Locul geometric al punctului Q, ales astfel pe o axă A variabilă, care trece printr-un punct O şi rămîne în planul unei plăci plane, îneît OQ=y=- V/a unde H e o constantă, iar JA e momentul de inerţie al plăcii în raport cu axa A- Constanta H se ia de~obicei egală cu unitatea. Dacă se raportează placa la un sistem de axe cartesiene ortogonale Oxy, fafă de care momentele ei de inerjie axiale sînt: Jx= I, Jy= X>,x2, şi momentul ei de inerfie centrifug Jxy~ Em%x%y{, iar axa A face unghiul 0 cu axa Ox: Ja~Jx cos2 sîn2 9 — 2 Ixy sin 9 cos 01 Ecuafia elipsei de inerfie raportată la axele Oxy e /Xx2+ Jj,y2- 2 ]x:>xy-\ pentru H=\. Cînd H^\, în membrul al doilea al ecuafiei elipsei avem H2 şi la fiecare valoare a lui H corespunde o elipsă de inerfie, toate elipsele acestea fiind asemenea. Raportînd elipsa de inerfie la axele ei momentul de inerfie centrifug respectiv 7x^=0, şi ecuafia elipsei de inerfie devine: ]xx\+lysy^vK Axele elipsei de inerfie se numesc axe principale de inerfie, iar momentele de inerfie ale plăcii în raport cu aceste axe, momenfe principale de inerfie. Pozifia axelor principale e dată de ♦ 9 2/V tg2 cp= _ , jy Jx iar momentele principale de inerfie /*,. /„ =/i,2=/4—±yV(^-/J2+4 Jly. ]\ fiind momentul de inerfie maxim, considerat fafă de axa mică a elipsei, iar ]2, momentul de inerfie minim, considerat fafă de axa ei mare. Dacă considerăm pentru H valoarea particulară H2—Ai\i\, unde A e aria plăcii, iar i\ şi i2 sînt razele de inârfie principale, date de I\ — Ai\, l2~Ai\, ecuafia elipsei de inerfie capătă forma clasică byh'. 2 axele elipsei fiind 2 i2 după Ox\ şi 2 ix după Oyi. Elipsa de inerfie exprimă grafic variafia momentului de inerfie în funcfiune de unghiul 9. Fiecărui punct din plan îi corespunde o elipsă de inerfie. Elipsa de inerfie corespunzătoare centrului de greutate al plăcii se numeşte elipsă centrală de inerfie. Axele ei se numesc axe centrale de inerfie, iar momentele de inerfie ale corpului fafă de aceste axe se numesc momente centrale de inerfie. 2. elipsoid de Mec.: Locul geometric al punctului Q ales astfel pe o axă A variabilă, care frece printr-un punct O, îneît OQ = -jL, V/a unde H e o constantă, iar /A e momentul de inerfie al unui corp rigid în raport cu axa A. Constanta H se ia de obicei egală cu unitatea. Elipsoidul de inerfie dă reprezentarea geometrică a variafiei momentului dp inerfie J^ fafă de toate axele cari trec prin punctul O. Elipsoidul de inerfie e a patra cuadrică asociată tensorului de inerfie al rigidului în raport cu punctul O (v. sub Cuadrica tensorului simetric de ordinul al doilea). Dacă momentele de inerfie axiale ale corpului (considerat ca un sistem de puncte materiale de mase mţ) în raport cu axele unui triedru triortogonal Oxyz sînt ]x~ Yim, + . ]y='Zm-ix\ + zfj , /,= Sot,.(jc2 + >2); iar momentele de inerfie centrifuge sînt: /xrSwc 7^=S«,v,-. J,x=^mizixi. momentul de inerfie al acestui corp în raport cu o axă A care trece prin punctul O şi are cosinusurile directoare a, (3, y fafă de triedrul Oxyz, are expresia; J& = *2Jx+Wj+y2Jz-2 WjM-2 Yo/«-2 op]xy . Ecuafia elipsoidului de inerfie, raportat la triedrul Oxyz, rezulfă (cu a = xY/A, |3=^V/a- Y = z~\Jj&) }xx2+}yy2+Jzz2~2 JyZyz—2 Jzxzx-2 Jxyxy=\. Pentru 1, în membrul al doilea al ecuafiei de mai sus avem H2 şi la fiecare valoare a lui H corespunde un elipsoid de inerfie, toate acestea constituind o familie de elipsoide asemenea. Elipsoidul de inerfie permite determinarea momentului de inerfie al corpului, în raport cu orice axă A^ care trece prin punctul O. Axele elipsoidului de inerfie se numesc axe principale de inerfie, iar momentele de inerfie ale corpului în raport cu axele principale se numesc momenfe principale de inerfie. Momentele de inerfie centrifuge în raport cu axele principale sînt nule. Ecuafia elipsoidului de inerfie raportat la axele sale Oxiyizi e /l*î + /2tf + /82?=1. unde Ji, J2, J$ sînt momentele principale de inerfie. Semiaxele a, b, c ale elipsoidului de inerfie sînt invers proporfionale cu rădăcinile pătrate ale momentelor principale de inerfie respective: 1 b = 1 V/l ’ V/: Momentul de inerfie fafă de axa mare a elipsoidului e minim, cel luat fafă de axă mică e maxim, iar momentele de inerfie fafă de orice altă axă dusă prin O sînt cuprinse între cele două valori extreme ale momentului de inerfie. Dacă elipsoidul de inerfie e un elipsoid de rotafie, avînd ca axă de rotafie, de exemplu, axa Oz, momentele principale de inerfie fafă de celelalte două axe sînt egale (Jx—Jy), iar momentul de inerfie fafă de orice altă axă dusă prin polul considerat e cuprins între Jx şi ]z. Dacă elipsoidul de inerfie e o sferă, momentele de inerfie fafă de orice axă dusă prin polul considerat sînt egale între ele. Fiecărui punct din spafiu îi corespunde un elipsoid de inerfie. Elipsoidul de inerfie corespunzător centrului de greutate al unui corp se numeşte elipsoid central de inerfie. Axele principale ale acestuia se numesc axe principale centrale de inerfie (abreviat, axe centrale de inerfie), iar planele lui principale sînt plane centrale de inerţie. Fafă de axa mare Inerfie instrumentala 263 Inerfie, moment de ~ a elipsoidului central de inerfie, corpul are cel mai mic moment de inerfie. 1. Inerfie instrumentală. 1. Tehn.: întîrziere de înregistrare a valorii unei mărimi, de către un instrument de măsură, datorită timpului de relaxafie mare al echipajului său mobil, care dă un tren de oscilafii amortisate ale echipajului în jurul pozifiei corespunzătoare valorii mărimii de măsurat. 2. Inerfie instrumentală. 2. Tehn.: Întîrziere de înregistrare a valorii unei mărimi de către un instrument de măsură, datorită frecărilor, isterezisului sau întîrzierii cu care energia în joc e transmisă instrumentului de măsură. Datorită acestei inerfii, echipajul mobil al instrumentului tinde asimptotic către pozifia corespunzătoare mărimii de măsurat. 3. Inerţie, moment de I.Mec.: Fiecare dintre mărimile utilizate pentru caracterizarea repariifiei de masă a unui sistem de puncte materiale fafă de un anumit reper, definite prin însumarea produselor dintre masele punctelor şi o formă pătratică de distanţele lor de la reperul considerat. Ele au diferite numiri, după reperul considerat; se notează cu litera /, avînd ca indice simbolul literal al acestui reper. Unele dintre momentele de inerfie sînt componente scalare ale tensorului moment de inerfie (v. Inerfie, moment de ~ 2) sau termeni aditivi ai acestor componente. în cazul, unei repartifii discrete, corespunzătoare unui sistem de puncte materiale Ai de mase mit şi după reperul considerat, se deosebesc diferite momente de inerfie. Dacă reperul e un punct O, considerat ca originea unui sistem de axe cartesiene triortogonale Oxyz, se obfine momentul de inerţie polar /o-'Smi(xi+y2i+zi)- Dacă reperul e o axă A, se obfine momentul de inerţie axial JA= Jmi 6|. în cazul axelor triortogonale Oxyz avem: h-.x= I; ]yy~; /22 = Momentul de inerfie fafă de o axă A se scrie corect /AA; penfru simplificare, în mod curent se notează Jde asemenea Jx, în loc de Jxx, ]y în loc de ]yy f etc. Dacă reperul e un plan jt se obfine momentul de inerţie planar JJC='Emj 8^ . în cazul planelor triedrului Oxyz avem: hoy = S; ]yo%=£mixi; J*ox = Sm-iy\ • Momentele de inerfie planare ale unui sistem de puncte materiale, în raport cu cele trei plane de coordonate cartesiene triortogonale reprezintă cele trei componente de prima specie ale tensorului de inerfie (v. Inerfie, tensor de ^). Dacă reperul e format din două plane ale triedrului tri-orfogonal, se obfine momentul de inerţie centrifug (sau, simplu, momentul centrifug): J xy '£imixiyi i Jy% IC» J zx m Momentele de inerfie centrifuge reprezintă cele şase componente de a doua specie, dintre cele nouă componente ale tensorului de inerfie, care e simetric şi de ordinul ai doilea (v. sub Inerfie, tensor de ~) şi are deci componentele de a doua specie egale două cîte două (/xy=]yx, ]yt=Jzy ./«=/«, ordinea literelor indicilor fiind indiferentă). Momentele de inerfie sînt nule în cazul cînd sistemul de puncte materiale are o repartifie specială fafă de reperul considerat. Astfel: momentul de inerfie polar ]q e nul dacă sistemul de puncte materiale se reduce la un singur punct, coincizînd cu polul O; momentul de inerfie axial /A e nul dacă sistemul de puncte materiale e distribuit pe direcfia axei A; momentul de inerfie planar Jx e nul dacă sistemul de puncte materiale e distribuit în planul jc; momentul de inerfie centrifug e nul, cînd cel pufin unul dintre planele respective ale triedrului de referinfă e un plan de simetrie a! sistemului de puncte materiale considerat. Momentele de inerfie polare, axiale şi planare sînt cantităfi totdeauna pozitive; momentele de inerfie centrifuge pot fi pozitive sau negative. Momentele de inerfie definite mai sus sînf momente de inerţie mecanice. Formula lor de dimensiuni e [ML2] în sistemul de unităfi LMT şi [FLT2] în sistemul de unităfi LFT, unitatea lor de măsură fiind kg*m2 în primul sistem de unităfi, şi kgf*m*s2 în cel de al doilea. Uneori, pentru momentele de inerfie se folosesc şi nota- fiile:  = JX' B — Jy C = /*, A = /^i D2 — ]zxt ~Jxy între diferitele momente de inerfie există o serie de relaţii, dintre cari mai importante sînt următoarele: a) Momentul de inerfie polar e egal cu suma momentelor de inerfie în raport cu planele unui triedru triortogonal cu orig/nea în acel pol: J 0 / xOy JyOz J zOx sau cu semisuma momentelor de inerfie axiale în raport cu axele unui triedru triortogonal cu originea în polul considerat: Jo = ^2 (Jx + Jy + Jz)' b) Momentul de inerfie axial e egal cu suma momentelor de inerfie fafă de două plane rectangulare după axa considerată: Jx JxOy'^' JxOz 1 Jy JyOx~^~ JyOs 1 Jx JzOx~^~ JzOy ' c) Momentul de inerfie centrifug e egal cu semidiferenfa momentelor de inerfie fafă de planele bisectoare respective. Momentele de inerfie planare, polare şi centrifuge se pot exprima prin momente de inerfie axiale; acestea se întîlnesc cel mai frecvent în tehnică. în cazul unei repartifii continue, corespunzătoare, în particular, corpurilor solide, definiţiile de mai sus se păstrează cu observafia că sumele din expresiile momentelor de inerfie devin integrale: J0~ | r2&m ~ j(x2+y2+m- ]x= |(>2+z2)dm ; 7^= j(z2 + :>c2)dm ; /2=|(x2+y2)dm. JxOy = |z2dra ; Jy0z = Jx2dm ; Js0x = Jy2dm. Jxy=\xydm\ Jys=ţyzăm] Jsx=ţzxâm. Deoarece dm = Qdv, dacă corpul e omogen (densitatea q e constantă), se poate trece q în fafa simbolului integrală, iar integrala produsului dintre elementul de volum dv şi pătratul distanfei 8 a acestuia Ia reperul considerat 7 = Jâ2dv se numeşte moment de inerfie geometric al volumului respectiv. Pentru corpurile omogene, relafia dintre momentele de inerfie mecanice / şi momentele de inerfie geometrice / respective e /=(?/■ Momentele de inerfie geometrice, în funcfiune de distri-bufia maselor, pot fi: momente de inerţie de volum Inerţie, moment de ~ 264 Inerţie, moment de ~ cari au formula de dimensiuni [L5] şi se exprimă în cm5; momente de inerţie de suprafaţă, în cazul cînd masele sînt distribuite pe o suprafaţă, cum se admite adeseori în practică: /= f d2dA, J A unde dA = dxdy e elementul de arie; formula de dimensiuni a acestora e [L4] şi ele se exprimă în cm4. Astfel sînt momentele de inerţie ale secţiunilor plane, folosite frecvent în rezistenta materialelor: Ix=$Ay2dA; Iy = jAx^dA; 10 = jA(x2+y2) dA = ţÂr2dA ; momente de inerţie ale liniilor, dacă se admite o distribuţie lineară a masei (fire, bare) în care dl e elementul de linie; formula de dimensiuni a acestora e [L3] şi ele se expr'mă în cm3. Momentele de inerţie se pot scrie sub forma /==Af£*. în care M e masa totală a corpului, iar i e raza de inerţie (v. Inerţie, rază de ~). Momentele de inerţie se schimbă cînd variază poziţia repe-rului faţă de care sînt considerate. Cunoscînd momentul de inerţie al unui sistem A de n puncte materiale Ai, de masă totală fQfă de o axă A care trece prin centrul de masă al sistemului de puncte materiale, momentul de inerţie al acestuia faţă de o axă Ai, paralelă cu axa A şi situată la distanţa d de aceasta, e dat de formula h^h + Md*. care exprimă teorema lui Steiner. Dintre momentele de inerfie ale unui corp în raport cu toate axele avînd aceeaşi direcţie, momentul de inerfie minim e în raport cu axa care trece prin centrul lui de greutate, iar momentele de inerfie în raport cu axele egal depărtate de centrul de greutate sînt egale. Dîndu-se două axe paralele Ai şi A21 distantele d\, d2 ale acestora la centrul de greutate al unui corp şi momentul de inerfie ]\ al corpului fafă de axa Ai, momentul lui de inerfie fafă de axa A2 e dat de relafia: /a2=/a, + ^(4-^). care exprimă teorema lui Steiner generalizată. Tot astfel, cunoscînd momentul de inerfie polar ]q al unui corp fafă de centrul lui de greutate O, momentul de inerfie al acestui corp fafă de un punct P e dat de relafia: JP=Jo + Mdz, în care d e distanţa dintre punctele P şi O. Momentul de inerfie centrifug JXiyt fafă de un sistem de axe ortogonale e egal cu momentul de inerfie centrifug fafă de un sistem de axe paralele cu primul şi avînd originea în centrul O al maselor, sumat cu produsul dintre masa totală a sistemului şi coordonatele originii Oi a sistemului de axe fafă de O: Deoarece produsul Mab poate fi şi negativ (cînd a sau b e negativ), Jxy nu mai e minim ca în cazul momentelor de inerţie axiale, iar în cazul cînd una dintre axele sistemului trece prin centrul maselor, momentul de inerfie centrifug fafă de acest sistem e egal cu momentul de inerfie centrifug fafă de un sistem de axe paralele avînd originea în centrul maselor. Considerînd momentele de inerfie J x, ]y, Jz, Jxy, Jyz, ]zx ale unui corp fafă de un sistem de axe triortogonale Oxyz, momentul de inerfie al acestuia fafă de o axă A care trece prin origine şi face uughiurile a, |3, y, respectiv cu axele Ojc, Oy, Oz, e dat de expresia: Ja = Jx cos2) Energia cinetică a unui solid rigid cu un punct fix se obfine^ efectuînd de două ori produsul contractat dintre ten-sord / şi vectorul viteză unghiulară instantanee co şi luînd jumătate din valoarea rezultată: E~\(7<*>)£0 sînt situate în cealaltă regiune. Concavitatea curbei îşi schimbă sensul în vecinătatea unui punct de inflexiune. într-un mod mai general, această schimbare de sens a concavităfii poate avea loc şi pentru un punct singular. Dacă (£0) e primul dintre vectorii derivafi succesivi care nu e nul, dacă p e impar, M^p+^ (to), M^^2^ (Iq) nu sînt nuli, primul dintre ei fiind paralel cu M^ (£0): M[p+X) (tQ)^\M[p) (to), fără ca cel de al doilea sa fie paralel cu acelaşi vector: M(^2)(to)XMlp) (tQ)i=0, există relafia: (t0)+Y{t-f0) M(p+2](t0), Y(t-t0) = Pl 1 (P+2)! P + 1' (t-*>)'+2+(p+3). Contactul dintre curbă şi tangentă e de ordinul p-j-1 şi concavitatea îşi schimbă sensul. Un astfel de punct se numeşte punct singular de inflexiune. Inflorescenţa 269 Influenfa elecfrosfafică O omografîe transformă un punct de inflexiune tot într-un punct de inflexiune. Dacă curba (C) e raportată la un reper proiectiv în raport cu care e reprezentată de ecua}iile [^(j)]: Xi=Xf(t) (2 = 1, 2, 3) valorile lui t cari corespund punctelor de inflexiune sînt solufii le ecuafiei: Xl (t), *2 U), Xs (t) (p(f) = [AT(f), x\ (t), x'2 (j), xâ(t) =0. x‘{{t), ^(î), * » Dacă Aj= 1i rezultă c — t/. . * U * ' adică linia de influenfă a efortului căutat e tocmai diagrama deplasărilor liniei de încărcare pe direcfia sarcinii mobile (de obicei verticală), pentru o deplasare unitară după direcfia efortului căutat, dată astfel îneît acesta să producă lucru mecanic negativ. Pentru linia de influenfă a reaefiunii din A (v. fig. II a) se suprimă reazemul (v. fig. // b) şi se înlocuieşte cu forţa RA . Influenfa, suprafafă de ~ 271 Influenfa, suprafafă de ~ Diagrama deplasărilor lîniei de încărcare penfru deplasarea A a — ] de sens contrar reacfiunii RA (v. fig. II c) reprezintă linia de in- A ________L__________B C I D Astfel, pentru linia de influenfa a momentului încovoiefor Mi pe grinda continuă din fig. IHa se introduce o articulafie fluenfă a lui RA , Determinarea liniei de înffuenfă prin metoda deplasărilor virtuale. Semnul liniei de influenfa e pozitiv pentru por-fiunile cari se deplasează în sensul forfei şi negativ penfru porfiunile cari se deplasează în sens contrar. Coeficientul r\Aj reprezintă reac-fiunea din A, cînd forfa 1 se găseşte în j. Penfru linia de influenfă a momentului încovo-ietor în i se introduc o arficulafie şi două cuple (v. fig. II d). Diagrama deplasărilor pentru Ai = ^=1, care reprezintă rotirea relativă dintre cele două porfiuni Ai şi iB reprezintă linia de influenfă a momentului M^. Scara liniei de influenfă e fixată de valoarea 0ţ-=1 şi xixi conduce la ordonata din dreptul secfiunii -j- • în mod similar se procedează la determinarea liniei de influenfă penfru orice efort, în cazul sistemelor static determinate, aiît la grinzi drepte, arce, cadre, cît şi la grinzi cu zăbrele. Alura acestor linii de influenfă e poligonală. La sistemele static nedeterminate, liniile de influenfă ale eforturilor se determină cu metoda analitică prin folosirea metodelor de rezolvare a sistemelor static nedeterminate (metoda eforturilor, metoda deplasărilor, etc.) sau prin aplicarea principiului lucrului mecanic virtual. Toate metodele reduc însă construirea liniei de influenfă a unui efort la determinarea unei linii elastice. Se demonstrează aceasta prin aplicarea principiului lucrului mecanic virtual aplicat corpurilor elastice Lex — Leţ, Se suprimă legătura corespunzătoare efortului Si, a cărui linie trebuie să se determine, şi se dă sistemului o deplasare virtuală A*— — 1 pe direcfia lui Sit însă de sens contrar. Sistemul va suferi o deformare elastică compatibilă cu legăturile rămase. Proiec-fiile deplasărilor liniei de încărcare a sistemului pe direcfia forfei mobile (8;7) reprezintă linia de influenfă a efortului respectiv. _ Întrucît lucrul mecanic virtual al forfelor exterioare (Lex ) în această deplasare e: iar lucrul mecanic virtual al eforturilor (Lej) e nul, deoarece sarcina unitară din j nu produce nici o deplasare relativă în secfiunea i pe sistemul iniţial,rezultă din relafia Lex — Le^,Lex=0 şi deci 'S<=8„. Aceasta arată că determinarea reduce la calculul liniei elastice 8; mai multe metode. III. Determinarea liniei de influentă la o grindă continuă, cu arficula]ie centrală. şi se dă o rotire relativă 0f-= 1 de sens contrar momentului Mi. Linia elastică datorită acestei încărcări (deplasări) reprezintă chiar linia de influenfă a momentului încovoiefor (v. fig. III b). Semnul e pozitiv penfru porfiunile cari se deplasează în sensul forfei şi negativ pentru cele cari se deplasează în sens contrar. Liniile de influenfă indică porfiunile cari trebuie să fie încărcate penfru obfinerea eforturilor maxime şi minime. Pentru determinarea momentului maxim Mi (v. fig. ///b) trebuie încărcată numai deschiderea BC. Penfru o sarcină de intensitate p uniform distribuită, valoarea momentului se obfine din expresia: Mi m*x= jPAx mix=p\mix dx = pjdQ=/iQBC , în care QBC e suprafafa liniei de influenfă pe zona BC. în general, pentru sarcini concentrate şi distribuite, expresia unui efort folosind linia lui de influenfă e: încarer|t--, r\ix sînf coeficienţi de influenfă. Linia de influenfă a unei deplasări se determină prin folosirea teoremei recLprocifăfi i deplasărilor Maxweil-Mohr (v.): IV. Linie delnffuenfă reprezentată prin linia elastică a sistemului. iniei de influenfă Si se , pentru care se cunosc (8^* reprezintă deplasarea din i, datorită unei forfe unitare în /, iar 8/*, deplasarea din j, datorită unei forfe unitare în i). Pe baza acesteia rezultă că linia de influenfă a deplasării din i, v{, e tocmai linia elastică a sistemului pe direcfia sarcinii mobile, pentru o sarcină unitară paralelă cu sarcina mobilă aşezată în secfiunea i (v. fig. IV): i. Influenfă, suprafafă de Rez. mat.: Suprafafă ale cărei cote fafă de punctele P dintr-un plan de referinfă sînt proporfionale cu anumite mărimi geometrice sau mecanice, cari interesează într-un puncf M din planul respectiv şi corespund acestui punct, cînd în fiecare punct P acfionează o cauză exterioară egală cu unitatea. Această cauză exterioară poate fi o forjă concentrată, un moment concentrat, o deplasare dată sau o rotire fafă de o axă fixă. Mărimea geometrică căutată poate fi o deplasare sau o rotire; mărimea mecanică ce poate interesa e de obicei un efort (mo.ment încovoiefor, . forfă tăietoare, etc.) sau o tensiune 4n punctul respectiv. Influenfei, principiul ~ egale a erorilor 272 în felul acesta se pot ccnsirui suprafeţe de influentă pentru diferite plane după cari e secţionat un corp elastic, de exemplu pentru un spafiu elastic, pentru planele para- I. Suprafafă de influenfă a momentului încovoietor Mx în centrul unei plăci pătrate simplu rezemate (cotele sînt multiplicate cu 8 x). II. Suprafefele de Influentă ale momentului încovoietor Mx (a) şl momentului de răsucireM^ (b) în centrul unei plăci pătrate încastrate (cofele sînt mulfipllccfe cu 8 x). lele cu planul de separafie al unui semispafiu elastic, etq. Pentru obţinerea suprafefelor de influenfă sînt foarte utile relaţiile de reciprocitate ale lui Betti şi Maxwell. Suprafefele de influenfă prezintă o importanfă deosebită pentru plăcile plane, permifînd, de exemplu, calculul mai uşor al eforturilor maxime într-o astfel de placă supusă la convoaie de sarcini, cari pot ocupa diferite pozifii (de ex. cazul plăcilor de poduri). Se folosesc metoda singularităţilor, cum şi funcjiunile de tip Green. Rezultatele se reprezintă grafic, sub formă adimensională, precizîndu-se curbele de nivel ale acestor suprafefe. Fig. / a şi b reprezintă o perspectivă cavalieră şi liniile de nivel ale suprafeţei de influenfă a unui moment încovoietor în centrul unei plăci plane pătrate, simplu rezemate, actionînd pe un plan paralel cu una dintre laturi. Fig. II a şi b reprezintă liniile de nivel ale suprafefelor de influenfă pentru momentul în-covoiefor şi momentul de răsucire în centrul unei plăci plane pătrate încastrate, actionînd pe plane paralele cu laturile plăcii. De asemenea, în fig. III a şi b sînt reprezentate o perspectivă cavalieră şi liniile de nivel ale suprafeţei de influentă a momentului de incastrare la mijlocul laturii unei plă:i pătrate încastrate. III. Suprafafa de Influenfă a momentului de încastrare la mijlocul laturii unei plăci pătrate Încastrate (cotele sînt multiplicate cu 8 ar). 1. influenţei, principiul ~ egale a erorilor. C/c. e.; Dacă într-o măsură a unei mărimi există mai multe surse de erori, cari, în măsurare individuală (o singură dată), dau erorile (întîmplatoare sau sistematice): e\, e2t e^r", şi dacă eroarea totală individuală după o măsurare este E = e\ +e2+e3+'*’» iQr erorile medii pătratice corespunzătoare sînt: M2=wf+w| + +*»§+ ••*, se admite că: ni\ —rn^ — m^" şi deci eroarea totală medie pătratică este M = m^n . Acest principiu are un rol important în teoria şi în practica măsurărilor topografice şi geodezice şi, ca principiu generalizator şi simplificator, conduce la concluzii importante în măsuri (echilibrarea erorilor prin folosirea de aparate şi de metode de măsură, la cari influenfă diferitelor cauze de erori asupra erorii finale să nu fie prea diferită şi, pe cît posibil, egală) şi în proiectarea refelelor topografice şi geodezice (stabilirea pe cale simplificată a limitei erorilor corespunzătoare cauzelor respective, în funcfiune de Af). 2. Influx de particule. Fiz.: Raportul Q dintre numărul de particule N cari trec printr-o suprafafă perpendiculară pe direcfia de mişcare şi aria A a acelei suprafefe: «4 Această mărime nu depinde de timpul în care particulele trec prin suprafafa considerată; ea e folosită pentru caracterizarea pulsurilor de particule date de anumite acceleratoare de particule. 3. Infljxul fluidelor de foraj. Expl. petr. V. sub Pierderi de gaură. 4. Informaţie, pl. informafii. 1. Gen.: Fiecare dintre elementele de noutate în raport cu cunoştinţele prealabile, cari sînt cuprinse în semnificafia unui simbol sau a unui grup de simboluri: text scris, text vorbit, grup de imagini, indicafie a unui aparat, semnal de telecomunicafii, etc. 5. lnforma|ie. 2. C/c. pr., Tehn., Telc.: Limitafia condifionată de realizarea unui eveniment aleatoriu într-un cîmp de evenimente, în diversitatea virtual existentă înainte de această realizare. Evenimentul aleatoriu considerat poate fi producerea sau transmiterea unui simbol sau a unui grup de simboluri (în telecomunicafii, a unui semnal). 6. Informaţiei, teoria Telc., C/c. pr.: Teoria matematică a proprietăfilor generale ale surselor de informafie şi ale canalelor de transmisiune a informaţiilor prin simboluri, considerată din punctul de vedere al proprietăfilor statistice ale acestora (v. Informafie 2). Sin. Teoria statistică a comunicafiilor, Teoria matematică a comunicafiilor. Inifiată de cercetători urmărind fundamentarea teoretică a problemelor de telecomunicafii (Hartley, Kotelnikov, etc.) şi prezentată sistematic de Shannon (1948), Wiener, Hincin, etc., teoria informafiei se dezvoltă în prezent ca o ramură nouă a Calculului probabilităţilor şi a Statisticii matematice, cu înglobarea unor rezultate mult anterioare ale Fizicii statistice (Boltzmann) şi ale Teoriei estimafiei statistice, cu aplicafii în Telecomunicaţii, Automatică, Cibernetică, Teoria măsurărilor, Telemecanică, Lingvistică, Biometrie, etc. Aportul fundamental al teoriei informafiei a fost posibil, în primul rînd, datorită faptului că s-a dat „informafiei" o accepfiune (v. Informafie 2) asociată structurii statistice a ansamblului căruia îi aparfin simbolurile transmifătoare de înfelesuri, şi anume asociată diversităfii sau nedeterminării înlăturate prin aparifia acestor simboluri. Această accepfiune — în opozifie cu cea curentă (v. Informafie 1) — e independentă de înfelesul concret al simbolurilor considerate, sau de valoarea lui penfru persoana care ia act de acest înfeles. Cele două accepfiuni desemnează acelaşi lucru numai în cazul extrem, cînd evenimentul pe care îl constituie aparifia unui simbol se realizează cu certitudine; cînd lipsesc adică atît valoarea Informafiei, feoria ~ 273 Informafiei, feoria ~ penfru o persoană a informafiei (în sensu! 1) cît şi diversitatea prealabilă a-structurii sistemului de simboluri considerat (şi deci e nulă informafia în sensul 2, utilizat în această teorie), în al doilea rînd, teoria informafiei a inifiat extinderea, la întregul domeniu de aplicafii ale calculului probabilităfilor, a măsurii logaritmice a diversităţii (nedeterminării) menţionate (introduse încă de Boltzmann în interpretarea statistică a entropiei), ca mărime fundamentală a teoriei, susceptibilă de a caracteriza cantitativ, în diferite condiţii, informaţia. După obiectul statistic şi condiţiile la cari se referă, această măsură se numeşte entropie (v. Entropie 2), cantitate de informaţie (v.), viteză de informare (v.), capacitatea canalului de telecomunicaţie (v.), etc. în telecomunicaţii, teoria informaţiei se aplică la studiul eficacităţii sistemelor de comunicaţie utilizate (din punctul de vedere al transmisiunii unei informaţii maxime într-un timp minim şi cu mijloace tehnico-economice minime) şi al siguranţei comunicaţiilor (din punctul de vedere al protecţiei faţă de perturbaţii). Telecomunicaţia consistă în transmisiunea la distanţă, într-un anumit interval de timp, a unor grupuri de simboluri numite semnale, cari sînt de obicei succesiuni de valori ale unei mărimi fizice (de ex. o tensiune electrică) funcţiune aleatorie de timp. Transmisiunea semnalului păstrează invariantă o anumită structură (formă, bandă de frecvenţe, tip de modulaţie, caracteristicile unor simboluri elementare cari intervin în construirea lui, etc.) adecvată sistemului de transmisiune folosit şi care defineşte canalul de telecomunicaţie (v.) utilizat. Semnificaţia grupului de simboluri pe care îl reprezintă un semnal se numeşte mesaj şi constituie obiectul propriu-zis al transmisiunii: vorbă, muzică, text, imagine, comandă, succesiune de valori ale unei mărimi măsurate, etc. în general şi mesajul e un grup de simboluri, respectiv o mulţime de valori a unei mărimi fizice (de ex. valorile presiunii sonore în cazul muzicii), inadecvate însă transmisiunii directe prin sistemul de transmisiune folosit (de ex. o linie electrică), ceea ce determină transformarea lui în semnal. Sistemele de telecomunicaţii moderne permit transmisiunea pe aceeaşi linie de telecomunicaţie a mai multor mesaje, simultan, — adică realizarea pe aceeaşi linie a mai multor canale, diferenţiate între ele prin structura semnalelor respective (de ex. prin banda de frecvenfe ocupată, în sistemele de curenţi purtători), şi se numesc sisteme mulficanal sau multiplex. Din punctul de vedere al receptorului, semnalele şi mesajele trebuie să fie evenimente aleatorii, deoarece numai în acest caz transmisiunea lor e necesară. Se deosebesc semna/e şi mesaje discrete, constituite din mulfimi discrete de elemente obfinute prin aranjamente cu repetiţie ale unui număr finit de simboluri elementare („alfabetul" utilizat)— de exemplu impulsii electrice cu un spectru discret de amplitudini, durate, etc. — şi semnale şi masaje continue, constituite din mulfimi continue de elemente, de exemplu semnale sinusoidale modulate, muzică, imagini, etc. Transmisiunea mesajelor discrete se poate reduce totdeauna la transmisiunea unei succesiuni de cifre, de exemplu făcînd să corespundă cîte un număr întreg fiecărui simbol elementar, în cele ce urmează se prezintă elementele teoriei informa- /. Schema simplificată a unei comunicaţii. 0 sistemul de transmisiune; 2) sursa de mesaje 5; 3) emiîătorui E; 4) canalul de telecomunicaţie C; 5) receptorul R; 6) destinatarul mesajelor D\ 7) sursa de perturbaşi Z} 8) mesajul sursei; 9) semnalul emis; 10) semnalul recepţionat; 11) mesajul la destinatar; 12) perturbatia. ţiei pe următoarea schemă simplificată (v. fig. /), referitoare la cazul mesajelor şi al semnalelor discrete: O sursă S de mesaje discrete produce mesajele Si (de ex. grupuri de cuvinte din limba romînă), cari în emiţătorul E sînt transformate în semnalele de intrare Xs (de ex. sisteme de impulsii telegrafice) aplicate canalului C (în general supus unor perturbaţii produse de sursa de zgomote Z, care modifică aceste semnale). Semnalele de ieşire Yk sînt preluate de receptorul R care realizează transformarea inversă în mesajele Rj primite de destinatarul D. Transformarea mesaj-^semnal se realizează, în cazul general, prin trei operaţii distincte (atribuite în schema de mai sus emiţătorului E): traducerea mesajului într-un semnal electric intermediar; codajul semnalului intermediar obţinut, adică transformarea lui biunivocă în alt semnal cu o structură adecvată transmisiunii pe canal; modulaţia unui semnal purtător cu ajutorul semnalului precedent (în scopul folosirii undelor radioelectrice de înaltă frecvenţă sau pentru translatarea benzii de frecvenţe, în scopul realizării mai multor canale pe aceeaşi linie). în mod analog, receptorul R realizează transformarea inversă semnal -> mesaj, prin demodu-laţie, decodaj şi traducere inversă. Din punctul de vedere al teoriei informaţiei, natura fizică a mărimilor ale căror sisteme de valori constituie semnalul nu prezintă interes şi dacă — pentru simplificare — se consideră că transformările mesaj semnal se fac fără perturbaţii, aceste transformări sînt echivalente cu un anumit codaj global Si XŢ* respectiv decodaj global Y^ -> Rţ. în anumite cazuri e convenabil să se considere drept canal în sens larg ansamblul compus din emiţător, canalul propriu-zis şi receptor, schema reducîndu-se la sistemul sursă -f- canal (cu perturbaţii şi codaj) 4* destinatar. Principalele elemente ale teoriei informafiei se referă la caracterizarea sursei de mesaje, la eficacitatea canalelor lipsite de perturbaţii şi la protecţia transmisiunii faţă de perturbaţii în condiţiile canalelor perturbate. Caracterizarea sursei de mesaje discrete. Se numeşte alfabetul unei surse mulţimea finită a simbolurilor (elementare) sa (a=1, 2, ■■■, m) (de ex. literele alfabetului latin completat cu semnele de punctuaţie şi pauză) din care se poate realiza orice mesaj cu n simboluri succesive (i — 1, 2, —, N). Fie N = mn numărul tofal de mesaje (realizări) posibile de lungime n. în anumite condiţii de stabilitate a frecvenţelor de aparifie a diferitelor mesaje, fiecare realizare a unui mesaj de lungime n se poate considera ca un eveniment aleatoriu de probabilitate P^ = P(S^), ansamblul celor N realizări posibile constituind un cîmp complet şi finit de evenimente (incompatibile): N (i) i=1 în particular, simbolurile sa sînt mesaje de lungime unitate şi de probabilităfi elementare pa = P^ = P(sa) cu o') C: = 1 În cazul general, probabilitatea unui mesaj din n simboluri succesive e mai mică decît produsul probabilităfilor elementare corespunzătoare, fiindcă apariţia unui nou simbol e condiţionată de simbolurile apărute pînă în acel moment, adică fiindcă evenimentele considerate nu sînt independente (de ex. într-un text din limba romînă, probabilitatea condiţionată de apariţie a literei ş după ce a apărut litera ţ e 18 Informafiei, teoria ~ 274 Informafiei, teoria ~ practic nula, deşi probabilităţile elementare necondiflonate ale acestor litere sînt de acelaşi ordin de mărime cu ale majorităţi literelor). Dacă însă evenimentele elementare cari consistă în aparifia simbolurilor *a sînt independente şi dacă lungimea mesajului e suficient de mare (« > m), într-un mesaj de lungime n fiecare simbol apare cu o frecvenfă corespunzătoare probabilităfii elementare respective, adică de npa ori, iar probabilitatea mesajului (compusă din produsul probabilităţilor simbolurilor independente) e (2) aceeaşi penfru toate mesajele de lungime n. Dacă simbolurile sînt echiprobabile (pa=P=:]/m), devine (2‘) N (30 Viteza de informare a sursei care emite V simboluri elementare pe secundă (presupuse toate de durate egale sau considerînd durata lor medie): (6) H'^VH [bit/s]. Redondanţa sursei, definită de diferenţa relativă dintre entropia specifică maximă a unei surse ideale cu alfabetul din acelaşi număr m de simboluri, dar echiprobabile şi independente, şi entropia specifică a sursei (7) R-- Cu aceste notafii se definesc următoarele mărimi (logaritmii se iau în baza 2, ceea ce corespunde alegerii unităţi bit, v.): Cantitatea de informafie conţinută în mesajul s\n^ de lungime n, relativă la sursa S: (3) /^I = -Iog2/’(S!’,|)>0 [bit]. Se constată că această mărime e pozitivă şi, în acord cu definifia informafiei (v. Informafie 2), e cu atît mai mare cu cît probabilitatea e mai mică (cu cît evenimentul e mai rar)f anulîndu-se în cazul evenimentelor certe [/)(5^)=1f cînd sursa poate emite un singur mesaj de n simboluri]. în cazul mesajelor suficient de lungi, cu simboluri elementare independente, iar, dacă aceste simboluri sînt şi echiprobabile (pa = p—Vm)t (3") lW=zn Iog2 m— log2 N [bit] devine egală cu logaritmul numărului total de mesaje posibile de lungime n. Această expresie particulară a cantităţi de informafie a fost introdusă încă de Hartley (1925). Cantitatea medie de informaţie conţinută în mesaje de lungime n, relative la sursa S, definită de entropia cîmpului de evenimente (v. Entropie 2) N (4) /*l = H(*,= -’£ff)log2P!’’,>0 [bit], i—\ care se particularizează în (3'), respectiv în (3") în cazul simbolurilor independente, respectiv şi echiprobabile. Sin. Entropia sursei de mesaje de lungime n. Entropia specifică a sursei, definită de limita cantîtăfii medii de informafie confinută într-un simbol emis de sursă, „(n) 1 N (5) H= lim —= - Hm - £ /f > log2 P «> [bit/simbol], n->co n oo n Entropia specifică caracterizează capacitatea de informare a sursei. Sin. Entropia pe simbol. în cazul mesajelor suficient de lungi cu simboluri independente rezultă cu (2) m (5') H= - pa log2 pa [bit/simbol], a=1 iar dacă aceste simboluri sînt şi echiprobabile: (5") H = \og2m — Hmax [bit/simbol]. Redondanfa e o măsură a îngrădirii pe care o aduce capacităţii de informare a sursei inegalitatea probabilităţilor simbolurilor elementare sau condifionarea probabilităţilor lor de aparifie. Altfel spus, o sursă neredondantă cu aceeaşi entropie pe simbol ca şi sursa dată poate utiliza un număr mai mic de simboluri elementare. Cu aceste definiţi se demonstrează următoarele teoreme: I) Dacă emisiunea mesajelor de către sursă constituie un proces aleatoriu stafionar, limita (5) există şi constituie o caracteristică a sursei. II) Dacă simbolurile nu sînt toate independente, există inegalităfile Tj(n) Tj(n-1) n n — 1 adică dependentele statistice dintre simbolurile succesive din mesaj micşorează cantitatea medie de informafie pe simbol, odată cu creşterea lungimii mesajului. III) Entropia unei surse e maximă cînd simbolurile sînt toate echiprobabile (ceea ce corespunde diversităţi maxime a sursei) Hoo 1 în care N(T) e numărul maxim de semnale X- independente, de aceeaşi durată T foarte mare, compuse fiecare din simboluri independente Dacă semnalele de aceeaşi durară T sînt suficient de lungi, durata medie t a simbolurilor elementare e aceeaşi în fiecare semnal, lungimile nx ale semnalelor sînt egale şi frecvenfele de aparifie ale diferitelor simboluri sînt aceleaşi (şi egale cu p^nx). în fiecare semnal, adică toate aceste semnale sînt echiprobabile. Numărătorul din (8) tinde deci către entropia cîmpului de evenimente constituit de ansamblul semnalelor posibile de lungime foarte mare. Informafiei, feoria ~ 275 Informafiei, feoria ~ Codajul mesajului consistă în stabilirea unei anumite corespondente biunivoce (numite cod) între cele m simboluri elementare sa ale mesajului (de ex. literele alfabetului latin) şi cele mx simboluri elementare , împreună cu anumite combinafii ale lor (deoarece mx^m), ale semnalului (de ex.: linia, punctul şi combinafiile lor în alfabetul Morse). Corespondenta biunivocă dintre simbolurile elementare determină o corespondenfă biunivocă între mesajele de lungime n şi anumite semnale de diferite lungimi n.Presupunînd toate simbolurile elementare cu durate egale (ceea ce se poate totdeauna considerînd un simbol lung echivalent cu un ansamblu de simboluri scurte, de exemplu o linie echivalentă cu trei puncte în codul Morse) se poate alege totdeauna o astfel de corespondenfă (un astfel de cod), încît semnalele lungi să corespundă unor mesaje mai pufin probabile, şi invers (de ex. în codul Morse litera foarte frecventă „e" e reprezentata printr-un punct, iar o literă pufin frecventă ca „x", printr-o succesiune de linii şi puncte). în felul acesta se adaptează sursa la canal, se scurtează lungimile rij ale semnalelor în raport cu lungimea n a mesajelor cari le corespund şi — deoarece informafia medie pentru aceste mesaje se conservă (caracterul biunivoc al codului păstrează probabilităţile elementelor corespondente) — se sporeşte entropia specifică a semnalului (pe simbol) fafă de aceea a sursei de mesaje şi, deci, se reduce redondanfa semnalului în raport cu a mesajului. Se numeşte: Co eficientul de contractare a mesajului prin codul dat (în ipoteza duratelor egale ale simbolurilor elementare), mărimea (9) n-> oo n j—\ adică valoarea medie (în raport cu repartifia mesajelor cari corespund biunivoc semnalelor X^n^ a scurtării relative a acestor mesaje în urma codajului. Se demonstrează că: IV) în condifii foarte generale, limita (8) există şi caracterizează canalul. V) într-un canal de capacitate C [bit/s], penfru o sursă cu entropia H [bit/simbol], există un cod optim care permite o viteză de transmitere oricît de apropiată de (10) (semnale/s) ti şi nu se poate transmite pe cana! cu o viteză mai mare decît Vq. VI) Coeficientul de contractare a mesajului are o valoare minimă (11) ~R = T~------- 1 mln log2 m corespunzătoare codului optim. VII) Capacitatea canalului cu simboluri independente de durate inegale tp e maximă în cazul cînd probabilităţile lor sînt (12) P&=e-klP, adică în cazul cînd simbolurile lungi sînt cel mai pufin probabile. Caracterizarea canalelor discrete cu perturbaţii. Considerăm un canal C (v. fig. /) cu semnalele discrete Xj constituind un cîmp complet de evenimente de probabilităfi P(Xj), adică o sursă X. Datorită intervenfiei per-turbafiilor pe canal, semnalele de ieşire (presupuse de ase- menea discrete) Yk nu sînt univoc determinate de semnalele de intrare. Ansamblul sursa Z+canalul C poate fi considerat ca o nouă sursă Y, ale cărei semnale Yk constituie un cîmp complet de evenimente de probabilităfi P(Yk). Dacă se notează cu Pj(Yk) probabilitatea condifionată a semnalului Yk, cînd la intrare s-a emis Xj,Pk(Xj) probabilitatea condifionată ca semnalul emis la intrare să fi fost Xj, cînd la ieşire a apărut Yf,, P(Xj, Yţ) probabilitatea compusă ca să se emită Xj şi să apară Y există relafiile: P(Xf, Yk)=P(Yk, X,-) = />(*,.) Pj(Yk)=P(Yk) pk (X,) (îs) ş/>(*,•)=£pa*)=1 i >(? SP(X,, Yk) = P{Yk\, £/>(*., y*) = P(X#) 1 k sumele extinzîndu-se asupra tuturor indicilor j, respectiv k, ai semnalelor ale căror realizări (incompatibile între ele) constituie cîmpurile X, respectiv Y. Dacă ar lipsi perturbafiile, corespondenfă X~>Y ar fi biunivocă şi (presupunînd că numerotarea s-a făcut astfel ca elementele corespondente să aibă aceiaşi indici) ar fi valabile relafiile: , . pi (Yk)=Pk <*,)=»,*; p (*,•. YL)=blkP (*,)=«,-*p (Yk) w p (rt)=S V* (x,)=p ixk)=£ slkp {Yt) 1 i în cari e simbolul lui Kronecker (8y?= 1 şi 8/£=0 cu j^k). Dacă există perturbafii, corespondenfă nu e biunivocă şi există mai multe semnale Yk cari pot corespunde semnalului emis Xj, cu diferite probabilităfi condifionate (v. reprezentarea din fig. II, în care grosimea punctelor indică proba-bilităfile condifionate respective). Canalul se consideră complet perturbat dacă semnalele de la ie- j J J II. Acfiunea zgomotelor la transmisiunea semnalelor discrete. a) canal fără zgomot; b) canal cu zgomot redus ; c) canal cu zgomct foarte puternic care anulează transmisiunea informa}iei. şire sînt independente de cele de la intrare, adică dacă (14') P(xi- r*)=p(x,.)/>(r*). în aceste condifii se definesc: Entropia sursei X (entropia semnalelor de intrare) (15) »(X)=-'SP(Xf)]oggP(Xf) [bit] ; care exprimă diversitatea (nedeterminarea) semnalelor intrare. Entropia sursei Y (entropia semnalelor de ieşire) (16) tf(n=-£jw°92p(^) k [bit], de de care exprimă diversitatea (nedeterminarea) semnalelor ieşire, făcînd abstracfie de existenfa semnalelor de intrare. Entropia sursei compuse XY (a cîmpului de evenimente constituite de realizările simuHane ale unui semnal Xj la intrare şi Y^ la ieşire) (17) H (X, Y)= (Xt, Yk) log2 P {Xj, Yk) [bit] j k 18* Informafiei, feoria ~ 276 Informafiei, feoria ~ care exprimă diversitatea ansamblului perechilor de semnale de intrare şi de ieşire şi e egală cu în cazul canalului complet perturbat. Echivocul transmisiunii HY(X), egal cu entropia condifionată (v. sub Entropie 2) medie a sursei X, cînd se cunosc semnalele de ieşire Y'. (18) în care (19) HY(X) = Y,P{rk)Hy (X) [bii] k 12 Hy (X)= -Ş Pk (X,.) log2Pk (Xj) [bit] (23) şi că (24) Iog2 I(X, Y) = H(X) I(X, r)=o dacă dacă Hy(X)=:Q Hy(X) = H(X), adică această mărime caracterizează efectiv eficacitatea transmisiunii semnalelor considerate pe canalul considerat, fiind egală cu entropia sursei în lipsa perturbaţilor şi anulîndu-se în cazul cînd perturbafiile sînt atît de puternice îneît semnalele de intrare şi de ieşire devin independente statistic. Toate definiţiile precedente se referă Ia colective statistice constituite din semnale de o anumită lungime medie n (numărul mediu de simboluri dintr-un semnal produs de sursă). în analogie cu (5) şi (6) se definesc: Cantitatea de informafie specifică, transmisă pentru un simbol al sursei (25) I$(X, Y)= lim —/(X, Y) [bit/simbol]. Echivocul specific transmis pentru un simbol al sursei (26) Hsy(X)=: I Debitul de informafie pe canal (27) I'(X,Y) = VIS{X, Y) (bit/s) în care V e viteza de transmisiune (numărul mediu de simboluri emise de sursă pe secundă). Debitul de echivoc pe canal (28) H'y(H) = V HsY (X) [bit/s]. e entropia condifionată a sursei X, cînd la ieşire a apărut semnalul Y^ (nedeterminarea care mai subsistă în aceste con-difii asupra semnalelor cari ar fi putut fi emise de X). Se demonstrează uşor că (20 ) H Y ( X) = H (X, Y) - H ( Y); Hx{Y) = H{X,Y)-H (X) şi că ✓ //y(X) = 0 dacă Pk(Xj)—$jk (fără perturbafii) (21 ) ) Hy (X) = H (X) dacă Pl (Xj) = P (X-) (perturbafie v completă). Echivocul transmisiunii e deci o măsură a efectului perturbaţilor aupra comunicafiei prin canal, în sensul că exprimă în medie diversitatea semnalelor de intrare cari ar putea corespunde unui semnal de ieşire oarecare, adică cantitatea de informafie care a rămas neJransmisă. Cantitatea de informafie medie transmisă prin canal de un semnal oarecare, definită ca diferenţă între entropia sursei X (care e cantitatea de informafie primită de canal) şi echivocul transmisiunii (care exprimă cantitatea de informafie care rămîne netransmisa din cauza perturbaţilor): l{X,Y) = H{X)-Hy{X) = =H{X, Y) — H(X)—H(Y) [bit]. Se constată uşor că Pk {XA nx. n=Şp(n)W;) Din relafia (22) rezultă că prezenfa zgomotului reduce informafia transmisă printr-un canal dat. Se arată însă că, în acest caz, mărind redondanfa printr-un codaj adecvat (în cazul cel mai „primitiv" prin repetarea semnalelor), (adică într-un sens complet opus codajului dorit în absenfa perturbafiei care urmăreşte să reducă redondanfa), se poate asigura o valoare oricît de mică a echivocului specific în cazul cînd capacitatea canalului nu e depăşită de viteza de informare a sursei. Se demonstrează, anume, următoarele teoreme: VIII) Există o valoare limită maximă a debitului de informafie prin canal (evaluată în raport cu toate sursele posibile) care caracterizează canalul cu perturbafii şi e egală cu capacitatea lui (29) C = U’(X, Y)\ , = [ lim ^(H(X)-H^ I n~>co 't (*)) P(.Xjt Yt) PltyPiYti IX) Dacă C e capacitatea unui canal şi H*0 e dat şi arbitrar de mic. X) Dacă C e capacitatea unui canal şi H'^C e viteza de informare a sursei, se poate realiza un codaj optim, astfel îneît debitul de informafie de canal / să fie oricît de apropiat de H'i dacă H'>C nu există nici un cod care să asigure un debit de echivoc mai mic decît H' — C. Aceste teoreme afirmă posibilitatea codajului optim, fără să precizeze modalitatea lui concretă de realizare. Practic, în cazuri date, s-au elaborat asemenea coduri cari, complicînd foarte mult structura semnalului, să poată asigura proteefia Iui fafă de perturbafii de structură statistică cunoscută. Transmisiunea mesajelor continue face obiectul unui studiu teoretic care generalizează punctele de vedere prezentate mai sus, cu anumite complicafii analitice asociate caracterului infinit al cîmpurilor de evenimente considerate (v. şî Cantitate de informafie, Entropie). Din punctul de vedere tehnic, deoarece fiecare semnal ocupă practic o bandă de frecvenfe limitată, se poate construi totdeauna un semnal discret (din impulsii succesive), care să fie echivalent cu semnalul continuu (de spectru mărginit) dat. Această afirmafie e o consecinfă a teoremei sondajelor (teorema dezvoltării, teorema eşantioanelor — enunfată sub diferite forme echivalente practic de Kotelnikov (1933), Gabor, etc.) conform căreia „în intervalul de frecvenfă ^şi în durata T, orice semnal poate fi caracterizat complet prin cel mult 2 FT valori scalare independente". în particular, un semnal s (t) de spectru limitat la banda F e complet determinat de amplitudinile Iui stn = s(tm) extrase prin sondaje efectuate la intervale de timp echidi-J_ 2 F stante cu (v. fig. III) conform dezvoltării: x sin 2 jt Fit — mi2 F) m=-« 2 x F (t — m/2 F) lm-^y( X) oo n * [bit/simbol]. Infraacustică, telegrafie ~ 277 Infrastructură Cele n=2 FT date independente pot fi transmise separat sub formă de impulsii. Ele pot fi interpretate geometric clrepf coordonatele semnalului într-un spafiu euclidian cu n — =2 FT dimensiuni, semnalul însuşi fiind reprezentabil prin vectorul de pozifie respectiv. Interpretarea e adecvată studiului unui mare număr de probleme şi în special al protecfiei semnalului fafă de perturbaţii (care deplasează extremitatea vectorului în pozifii învecinate), în această interpretare puterea instantanee a semnalului fiind proporfională cu pătratul modulului vectorului de pozifie. Nici amplitudinile impulsiilor corespunzătoare sondajelor unui semnal continuu nu se transmit totdeauna direct, ci se supun în prealabil operafiei de cuantizare, prin care se aleg numai valori discrete la intervale convenabil alese, transmi-fîndu-se valoarea discretă cea mai apropiată de valoarea reală a semnalului, aşa cum se arată în fig. III. în felul acesta se poate elimina parfial acfiunea perturbafiilor cari pot să apară pe canalul de comunicafie; în schimb semnalul e distorsionat cu atît mai mult cu cît intervalul dintre nivelurile de cuantizare e mai mare. în reprezentarea geometrică în spafiul cu n=2 FT dimensiuni, punctele reprezentative sînt discrete, ocupînd nodurile unei refele hipercubice. Diferenfa dintre semnalul real şi valorile cuantizate poate fi considerată ca provenind dinfr-un zgomot (o perturbafie) datorit cuantizării, care a primit numele de „zgomot de cuantizare". în modul acesta, orice semnal (continuu sau-discret) poate fi transformat prin „sondare" şi „cuantizare" în semnale discrete reprezentabile prin numere întregi. Din acest motiv se studiază amănunţit în teoria informafiei semnalele discrete. Principalul rezultat al aplicării teoriei informafiei la semnalele continue de putere medie Ps, transmise pe un canal cu perturbafii în care puterea medie a zgomotului e Pz, îl constituie teorema Tuller-Shannon, conform căreia capacitatea unui canal cu banda de frecvente transmise F, în care zgomotul are distribufia statistică normală (Laplace-Gauss), e dată de relaţia: (30) C = F log2 ^1 = F log2 Sp"~ [bit/s]. Din această teoremă rezultă că dacă se notează cu Ps + Pn £Mog2—-— dinamica canalului (raportul putere maximă totală/putere de zgomot în unităfi logaritmice), în intervalul de timp T, cantitatea de informaţie maximă transmisibilă pe canal e (31) Iq=CT = TFD [bit]. Produsul TFD = l pentru un semnal dat (între durată, banda de frecvenţe ocupată şi dinamică) se mai numeşte volumul semnalului. Din teorema de mai sus rezultă că transmisiunea unui semnal de volum dat se poate face pe un canal dat numai dacă /300 Hz pentru calea telefonică şi trece-jos <150 Hz pentru calea telegrafică). 2. Infrarefracjie. Geofiz., Telc.: Sin. Subrefracfie. V. sub Indice de refracfie atmosferică. 3. Infraroşu. 1. Fiz.: Calitatea unei radiaţii electromagnetice de a avea lungimi de undă ceva mai mari decît lungimea de undă a radiaţiei roşii. Radiaţiile infraroşii sînt, deci, radiafii invizibile. Obişnuit, se numesc radiaţii infraroşii radiafiile cu lungimi de undă mai mari decît lungimile de undă ale radiaţiei roşii, cari sînt objinute prin procese „optice", adică prin procese de aceeaşi natură ca şi cele cari au loc în emisiunea de radiaţii vizibile sau ultraviolete. Domeniul de lungimi de undă ale radiaţiilor infraroşii, astfel limitat, e cuprins între circa 0,76 şi 300 \x. Din punctul de vedere al tehnicii experimentale folosite pentru dispersiunea şi recepţia acestor radiaţii, se deosebesc: infraroşu fotografic, cu lungimi de undă cuprinse între circa 0,76 şi 1,5 jx, penfru care receptorul e placa fotografică (uneori anumite celule fotoelectrice), iar optica (lentile, prisme) e de sticlă; infraroşu apropiat, cu lungimi de undă pînă la 7,5 jx, cu înregistrare cu ajutorul unor receptoare termoelectrice (pilă termoelectrică, radiometru, radiomicro-metru, bolometru, etc.), iar optica de cuarţ (pînă la circa 3 fx) şi de fluorină; infraroşu mijlociu, cu lungimi de undă pînă la circa 30 \i, cu înregistrare cu receptoare termoelectrice şi cu optica de halogenuri alcaline (sare gemă, bromură de sodiu, de potasiu, etc.); infraroşu depărtat şi extrem, cu lungimi de undă cari depăşesc 30 fi, cu înregistrare cu receptoare termoelectrice, în cari separarea radiaţiilor de diferite lungimi de undă se face fie cu refele de difracfie, fie prin reflexiune selectivă pe cristale (metodă numită a razelor restante). Din punctul de vedere spectral, se deosebesc: domeniul spectrelor de vlbraţie-rotaţie, cu lungimi de undă pînă la circa 25---30 [i, care cuprinde radiaţii a căror absorpţie produce variaţii ale energiei de vibraţie şi ale celei de rotaţie a moleculelor substanţei absorbante; domeniul spectrelor de vibraţie pură, care cuprinde radiaţii cu lungimi de undă cari depăşesc circa 25 tu şi a căror absorpţie produce variaţii ale energiei de rotaţie a moleculelor. Radiaţiile infraroşii sînt produse aproape excluziv folosind surse termice incandescente (lămpi cu filament incandescent, filamente Nernst, Globar, etc.). în tehnica actuală radiafiile infraroşii sînt folosite penfru încălzire (v.)f iar fotografierea în infraroşu, pentru realizarea „vizibilităfii" pe timp de ceafă. 4. Infraroşu. 2. Fiz.: Domeniu de radiafii cu lungimi de undă mai mari decît cele ale radiaţiilor roşii, conţinînd radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între aproximativ 0,76 şi 300 jx. 5. Infrastructură, pl. infrastructuri. 1. Cs.: Ansamblul lucrărilor sau al elementelor de construcţie cari susfin partea utila a unei construcfii (adică susţin partea care serveşte direct în scopul în care a fost executată construcţia respectivă), o leagă de teren şi transmite acestuia forţele cari încarcă construcţia. Exemple: Infrastructura unei căi de comunicaţie e formată UI. Transmisiunaa unui mesa] continuu prin semnale discrete şl cuantizate. J) semnalul continuu; 2) sondajele echivalente; 3) Impulsiile de sondaj cuantizate; 4)zgomotul de cuantizare. Infrastructură 278 Ingresiune din lucrările de terasament (rambleu sau debleu), din lucrările de artă (poduri, podeţe, viaducte, etc.), lucrările de dre-nare, lucrările de proteefie (ziduri de sprijin, pereuri, etc.); infrastructura unui pod e formată din pile, din culee şi din fundajiile acestora; infrastructura unei clădiri e constituită din fundaţiile ei. 1. Infrastructură. 2. Cs..* Orice element sau ansamblu de elemente de construcţie care se găseşte sub planul de reze-mare al altui element, sau părfi de construcţie, în general de rezistenfă, pe cari le susfine, chiar dacă acestea fac parte din partea utilă a construcţiei. Exemple: Infrastructura unui acoperiş e formată din zidurile portante, din stîlpii sau din alte elemente cari susfin acoperişul; infrastructura unei pile sau a unei culee de pod e constituită din fundafia acestora. 2. Infrastructură. 3. Av.: Totalitatea instalafiilor de la sol, necesare atît pentru decolarea-aterisarea aeronavelor, cît şi pentru depozitarea sau întrefinerea acestora. Infrastructura cuprinde: hangare, piste, balize, faruri, instalafii radiogonio-metrice, etc. а. Infrastructură geologică. Geo/.: Fundamentul adînc al unei regiuni de platformă (v.) sau de geosinclinal (v.)r în care se produce procesul de granitizare sau de formare de migmatite prin injeefie. 4. Infrasunet, pl. infrasunete. Fiz.: Vibraţie mecanică a unui mediu, a cărei frecvenfă e mai joasă decît frecventa de 16 Hz, cea mai joasă dintre frecventele audibile. 5. Infravalanginian. Strafigr.: Depozitele Berriasianului, cari reprezintă însă un etaj distinct fafă de Valanginian, fauna lui avînd numeroase afinităfi cu cea a Tithonicului superior. (Termen vechi.) б. Infundibulîformă, corolă Bot.: Tip de corolă sim-petală, similară unsi pîlnii, la care lărgirea tubului se produce treptat. De exemplu: la volbură (Convolvulus arvensis), la zorele (Ipomoea purpurea), etc. 7. Infuzare. Farm.: Extragerea, cu ajutorul unui lichid clocotind, a principiilor active solubile dintr-o materie vegetală sau dintr-o plantă. Sin. Infuzie. 8. Infuzie. 1. Farm.: Sin. Infuzare (v.). 9. Infuziune, pl. infuziunii. 2. Farm.: Solufie sau solufie coloidală care conţine principiile active solubile, extrase prin infuzare, din materiile vegetale — flori, frunze, tulpini, rădăcini — ale diverselor plante mărunfite în fragmente mici şi agitate, scurt timp, împreună cu lichidul. Industrial, operafia de extragere a principiilor active se face în infuzoare, cari sînt recipiente cu capac cilindric, de metal sau de porfelan, cu o capacitate de la 500 cm3 pînă la cîfiva litri. Var. Infuzie. 10. Infuzor, pl. infuzoare. Farm. V. sub Infuzie. 11. Infuzori, sing. infuzor. Paleont., Pisc.: Protozoare evoluate, avînd aparat ciliar fie în tot cursul viefii, fie numai 'n stadiul de tinerefe. Cilii (aparatul ciliar), dispuşi uniform pe corpul infuzorului sau concentrafi sub formă de membrane ondulante în anumite regiuni (de cele mai multe ori în regiunea orală), sînt prelungiri filiforme de natură protoplasmatică, cari prin mişcările lor de vibraţie servesc la locomofiune şi la incorporarea particulelor nutritive. Clasificarea infuzorilor se face după structura aparatului ciliar. Dintre infuzorii cu aparatul ciliar foarte redus face parte grupul Tintinnidae, cu genul Calpionella (Tintinopsella), care cuprinde forme marine pelagice a căror masă protoplasmatică e protejată de un test organic numit lorica, de forma unei cupe. Calpionella Mai cunoscute sînt speciile: Calpionella al- carpathica. pina Lor., cu o mare extindere geografică (Nordul Africii, Spania, Aipi, Carpafi, Crimeea, Caucaz, Himalaia), şi Calpionella carpathica Murgeanu şi. Filipescu, caracteristică pentru faciesul pelagic al Jurasicului superior (Tithon) din Carpafii orientali şi meridionali (Gîlma-valea lalomifei). Speciile actuale de infuzori, cari se dezvoltă atît în apele curate cît şi în cele degradate (zona polisaprobiilor), sînt indicatori specifici dominanfi de ape poluate, intrînd în componenta zooplanctonului cu aport cantitativ. Unele specii pătrund în corpul peştilor, devenind parazifi ai pielii (lehtyophthirius), ai cavităfii abdominale, ai ţesutului conjunctiv şi muscular (Cholpoda), ai pielii şi branhiilor (Cyclochaete). Fiind chemorezistente, se combat prin întreruperea ciclului de evoluţie, cînd părăsesc corpul peştelui pentru a se închista, prin întrefinerea unui curent puternic de apă. 12. Infuzori, pămînt de Petr.: Sin. (impropriu) Diatomit (v.), Pămînfel, Kieselgur. 13. Inginer, pl. ingineri. Gen., Tehn.: Persoană cu înaltă calificare tehnică, posedînd diplomă liberată’de un institut de învăfămînt tehnic superior, care prestează muncă tehnică de proiectare, de organizare şi de planificare a proceselor tehnologice, de conducere a executării lucrărilor sau a exploatării întreprinderilor industriale, etc. Inginerul proiectant sau executant contribuie la progresul tehnic prin aplicarea procedeelor tehnice noi, pe bază de cercetări ştiinfifice şi experimentări practice. El răspunde de desfăşurarea corectă a proceselor tehnologice, de productivitatea şi securitatea muncii, de rentabilitatea investifiei, cum şi, în statele socialiste, de realizarea producţiei în cadrul planului de Sfat. Dezvoltarea rapidă a tehnicii moderne a condus la un grad înaintat de specializare, în care cunoştinfele ştiinţifice şi experienţa practică a inginerului privesc un domeniu restrîns al tehnicii. După domeniul de activitate, se deosebesc: ingineri constructori, ingineri mecanicieni, ingineri electricieni, meta-lurgi, minieri, chimişti, topometri, agronomi, silvici, economişti, etc. Uneori specializarea într-un domeniu general se limitează, — fie prin pregătirea în institutele de învăfămînt superior, fie prin activitatea profesională, — la ramuri restrînse de specialitate; de exemplu, inginerii constructori se pot specializa în: construcfii hidrotehnice, construcfii de poduri, construcfii civile, industriale şi agricole, etc. 14. Ingredient, pl. ingrediente. Ind. chim.: Substanfă sau material care intră în mod accesoriu în compunerea unui produs, pentru a conferi acestuia anumite calităfi sau pentru a micşora preful de cost al produsului respectiv. Ingredientele din prima categorie se numesc ingrediente active, iar cele din categoria a doua, ingrediente inactive sau materiale de umplutură. Ingrediente active se întrebuinfează în industria cauciucului, în industria hîrtiei, etc. Ingredientele active se adaugă materialului respectiv sub forma de pulberi, activitatea lor fiind cu atît mai mare cu cît dimensiunile granulelor sînt mai mici, cu condifia, însă, ca aceste granule să nu se aglomereze. în industria cauciucului se folosesc: negrul de fum, silicatul de calciu, carbonatul de magneziu, caolinul, etc., în scopul măririi rezistenfei la uzură, la rupere, la sfîşiere. în industria hîrtiei se folosesc: caolinul, creta, talcul, silicea coloidală, litoponul, etc., în scopul de a da hîrtiei o suprafafă netedă, coeziune, greutate, etc. Din acest ultim punct de vedere, ingredientele adăugate pot fi considerate şi materiale de umplutură. De altfel, diferenfa dintre cele două categorii de ingrediente nu e netă, creta avînd, de exemplu, rolul de ingredient inactiv, în amestecurile de cauciuc natural, şi de ingredient activ, în amestecurile de anumite cauciucuri sintetice. 15. Ingresiune, pl. ingresiuni. Geo/.: Avansare locală a mării peste uscat, de-a lungul zonelor de relief depresionar u u U Ingresivă, structură ~ 279 Inhibifie Secttune A-B Structură geologică ingresivă. ale acestuia, rezultată în urma mişcărilor de scufundare ale scoarfei terestre. Se caracterizează printr-un front îngust de avansare, în timp ce distanfa de-a lungul căreia marea trans-gredează uscatul poate fi apreciabilă. Acest fenomen e posibil numai cînd apele mării avansează repede şi îneacă un relief pe care abraziunea marină nu a avut timpul să-l erodeze (v. şî sub Transgresiune). Sin. Ingresiune marină. 1. Ingresivă, st/ucfură ^. Geol.: Structură geologică discordantă (v. şi sub Discordanfă), care se formează în urma unei ingresiuni marine. Se caracterizează prin faptul că discordanfa care separă stratele mai vechi (ingredate), de dedesubt, de cele mai noi (ingresive), de deasupra, mulează un relief acoperit (îngropat) de depozitele ingresive, total sau numai parfial (v. fig.), 2. Inhalafor, pl. inhalatoare. Av..* Aparat care furnisează o cantitate de oxigen dozată convenabil, pentru a permite respirafia comodă a persoanelor cari se găsesc în avioane la altitudini mari, unde presiunea parfială a oxigenului ar fi insuficientă pentru a întrefine viafa. Inhalatorul automat de oxigen (v. fig.) are un dispozitiv regulator între tubul cu oxigen comprimat şi masca de respiraţie, pentru a menfine constantă presiunea oxigenului la masca, indiferent de altitudine şi de presiunea din tub. E folosit la zborurile la mare altitudine. s. Inhalafle, pl. inhalaţii. B/o/.: Tratament terapeutic care consistă în absorbirea unor medicamente pe căile respiratorii. Aceste medicamente se prezintă fie sub forma de g^ze naturale (în stafiuni termale) sau de produse de laborator (aer cu oxigen, cu amoniac, etc.), fie sub formă lichidă (uleiuri eterice, uleiuri antiseptice, etc.)f fie sub forma de pulberi fine (aerosoli, cloral, etc.), fie sub forma de produse în combustie (ţigarete medicinale de beladonă, de hiosciam, etc.). 4. Inhibitor, pl. inhibitori. Chim., Ind. chim.,Mefg.: Substanfă care, în cantităfi foarte mici, încetineşte sau chiar împiedică desfăşurarea unei reacfii în lanf. Inhibitorii se combină cu ionii sau cu radicalii liberi, făcînd imposibilă reacfia de propagare. Inhibitorii nu împiedică reacfia de iniţiere, ci fiecare radical liber fo;mat în această reacţie consumă o moleculă de inhibitor pe care-l transformă într-un nou radical liber, mai puţin reac- pentru inhalator automat de oxigen. f) intrarea oxigenului din butelie, sub presiune variabilă; 7) robinet de închidere, cu ac; 3) manometru şi reductor-regulator al presiunii (consistînd dintr-o cufie cu o membrană care acţionează un ac, nereprezentat în figură) de alimenfare; 4) tub prin care oxigenul vine de la 3 la 8; 5) capsu/e aneroide, pentru reglarea presiunii oxigenului în funcfiune de altitudine; 6) şurub de reglare manuală, independent de poziţia capsulei aneroide; 7) pîrghie intermediară, prin care capsula 5, respectiv şurubul 6, acţionează asupra supapei 8; 8) supapă pentru reglarea presiunii; 9) ajutaj conic calibrat; 10) tub de sticlă, calibrat şi gradat; 11) fiotor, care se ridică cînd debitul de oxigen creşte, lăsînd un interstiţiu de trecere mai mare între marginea fui şi perejii lui 9 (9, 10 şi 11 constituie un reometru sau indicator de debit). tiv (fiind stabilizat prin conjugare), astfel încît nu poate genera un lant de reacţii, ci trece într-o moleculă stabilă. Fiecare moleculă de inhibitor întrerupe un lanf de reacfii. Inhibitorul consumîndu-se în timp ce îşi îndeplineşte funcţiunea, în momentul în care el nu mai există în amestec, reacfia porneşte cu viteza ei normală. Monomerii uşor polimerizabili pot fi conservafi mult timp prin adăugarea chiar numai pînă la 0,001% inhibitor. Inhibitorii cei mai activi sînt: hidrochi-nona (numai în prezenfa aerului, care o transformă în chinonă), diverse chinone, unii aichil-fenoli (nu însă fenolii), nitro-derivafii aromatici şi unele amine aromatice. Oxigenul molecular (aerul) e un inhibitor puternic pentru multe reacfii de polimerizare (acetat de vinii, metacrilat de metil, stiren). în industria metalurgică se utilizează inhibitori anorganici ca: acidul cromic, bicromatul de potasiu, hexametafosfatul de sodiu şi, în ultimul timp, azotitul de sodiu, în scopul protejării ofelului contra acfiunilor agresive chimice. Acfiunea lor consistă în formarea unei pelicule de oxid rezistente la suprafafa metalului, protejîndu-l de un atac în adîncime, putîndu-se micşora viteza de disolvare a metalului de cîteva sute de ori. De asemenea, pentru economisirea acizilor de decapare (acid sulfuric sau acid clorhidric) şi penfru evitarea fragilităţii de decapare (produsă de hidrogenul care se dezvoltă cînd e atacat fierul metalic), se folosesc ca inhibitori unele substanfe organice, ca materiile-deşeuri obfinute la produefia de gudroane, ulei şi parafină, etc. Aceste substanfe inhibitoare, adăugate în proporfia de 0f05"«0,5%, fac ca acidul să nu atace decît combinafiile chimice ale fierului, cum sînt arsura de laminare, arsura de recoacere şi rugina, protejînd fierul metalic. Prin aceasta se împiedică formarea hidrogenului, evitîndu-se fenomenul de fragilitate, cum şi antrenarea aburilor acizi, cari cu timpul ar degrada construcfiile metalice. Fiecare inhibitor are acţiunea lui specifică şi, din acest punct de vedere, se deosebesc mai multe tipuri, de exemplu: Inhibitor de acidifiere: Reactiv chimic care se adaugă soluţiilor folosite în tratamentul cu acizi al sondelor (pentru mărirea permeabilităţii stratului), în vederea reducerii aefiunii corozive a acizilor asupra instalaţiilor metalice (coloane, ţevi de extracţie, conducte, etc.). Cei mai utilizaţi inhibitori de acidifiere sînt: aldehida formică (soluţie apoasă de 1--2%), unele extracte tanante, amestecuri de sulfonafi şi sulfo-naftenaţi. Inhibitor de cataliză: Substanfă capabilă să încetinească sau să oprească o reacţie catalitică. Fenomenul e numit cataliză negativă. în unele cazuri, inhibitorii sînt otrăvuri ale unor catalizatori pozitivi necunoscuţi, conţinuţi în substanţele cari reacţionează. Sin. Catalizator negativ. Inhibitor de coroziune: Substanfă care, fie încetineşte reacfia de oxidare a metalului, fie favorizează formarea unui anumit oxid al metalului respectiv într-un strat rezistent, compact şi aderent la suprafafa metalului. Sînt folosifi ca reactivi adăugafi în apa injectată în stratele petroliere pentru recuperarea secundară sau în fluidul de foraj, pentru a împiedica coroziunea electrochimică a prăjinilor. Principalii inhibitori de coroziune sînt: cromatul neutru de sodiu, azotitul de sodiu, unele extracte tanante, aldehida formică, etc. Inhibitor de depunere a crustei: Reactiv care, fără a împiedica posibilitatea formării crustei pe conducte şi în căldări, în urma precipitării substanfelor, împiedică însă formarea de depozite coerente, rezistente. Cei mai frecvenfi inhibitori de depunere a crustei sînt acidul tanic şi acidul galic. Inhibitor de îmbătrînire: Antioxidant (v.) folosit în industria cauciucului pentru a preveni degradarea lui prin oxidare („îmbatrînirea" cauciucului). Ca inhibitori de îmbătrînire se întrebuinfează, în general, fenoli şi amine, ca, de exemplu, fenil-|3-naftilamina şi aldol-a-naftilamina. 5. Inhibi)îe. Chim., Fiz.: Fenomenul de oprire sau de încetinire a unei reacfii chimice de către inhibitori (v.). Inhibiţia germenilor 280 Inimă de încrucişare 1. ~a germenilor. Biol.: Starea de încetinire sau de stagnare, temporară sau definitivă, a existenjei, a proliferării şi a acfium'i nocive a germenilor patogeni asupra organismului. Inhibifia se obfine prin intermediul unor factori naturali sau, în principal, a unor substanfe antiseptice, dezinfectante, chemo-terapice de sinteză şi antibiotice, Lipsa principiilor nutritive e unul dintre factorii cari împiedică multiplicarea bacteriilor, dar intervin şi alfi factori cari pot inhibi existenfa germenilor, de exemplu: temperatura, presiunea osmotică, exponentul de hidrogen, umiditatea, oxigenul, diferite radiafii, etc. Chemoterapia actuală cuprinde, în principal, substanfe cu acfiune antimicrobiană, antifungică şiantirickettsiană. Deosebirea dintre substanfele chemoterapice de sinteză şi antibiotice, şi dintre antiseptice, consistă în faptul că primele îşi exercită aefiunea antimicrobiană într-un ritm mai lent, modificînd activitatea metabolică a celulei microbiene, numai în prezenfa unor substanfe (medii) nutritive, pe cînd antisepticele sterilizează, prin simpla denaturare a proteinelor, chiar în apă sau în mediu salin, acfionînd aiît asupra microbilor, cît şi asupra celulelor organismului tratat. Inhibifia germenilor e produsă de aceste substanfe, fie prin înlocuirea unei substanfe indispensabile multiplicării germenilor (metabolic esenfial), fie prin blocarea unuia sau a mai multor sisteme enzimatice ale respirafiei microbiene sau ale altor funefiuni metabolice bacteriene (sisteme oxido-reducatoare, carboxilaze, transanimaze, etc,), fie modificînd permeabilitatea suprafefei celulei bacteriene sau distrugînd bariera ei osmotică (polipeptidele). Astfel, sulfamidele aefio-nează prin competifie (substitufie cu acidul paraaminobenzoic); isomiazida împiedică formarea piridoxalului, metabolifi ai celulei bacteriene; antibioticele polipeptide bazice (pirotricina, polimixina, bacitracina) aefionează citolitic asupra germenNor, distrugînd bariera osmotică a celulei bacteriene; streptomicina blochează o etapă specifică în catabolismul aerob al hidro-carbonatelor; penicilina inhibeşte metabolismul acidului nucleic şi proteinele peretelui celulei bacteriene. Pe lîngă bacterio-stază sau bacterioliză (asupra germenilor sensibili), contactul dintre germenii patogeni şi substanfele inhibitoare poate conduce la rezistenfă microbiană, la stimularea bacteriilor, ceea ce conduce la suprainfeefii cu germeni sensibili sau rezistenfi. Substanfele cari produc inhibifia germenilor patogeni (substanfe bacteriostatice) nu aefionează ca toxice protoplasmatice, ci blochează unele funefiuni vitale ale celulei microbiene, prin inhibirea enzimelor specifice, cari „catalizează" reacfii biochimice fundamentale. Creşterea şi înmulfirea microorganismului sînt astfel împiedicate, fără ca acesta să moară. Transferat pe un mediu proaspăt, un microorganism, care a fost menţinut un anumit timp în condifii de bacteriostază (în prezenfa unei substanfe bacteriostatice), îşi reia ritmul de viată normal. Prin aefiunea bacteriostatică a substanfelor chimice, germenii patogeni, cari nu se mai pot înmulfi, pierd din virulenfa lor, şi pot fi astfel distruşi uşor prin funcfiunile naturale de apărare ale organismului-gazdă (prin aglutinare, fagocitoză, liză, etc.). Sin. Bacteriostază. 2. Inhuminizare, Petr.: Sin. (mai rar) încărbunare (v.). 3. Inibahar. Bot., Silv., Ind. alim.: Var. lenibahar (v. lenibahar 2). 4. Inie, pl. inii. Hidr.: Gheafă moale şi fărîmicioasă, care pluteşte pe suprafafa apelor curgătoare, sub formă de sloiuri subfiri. 5. Inimă, pl. inimi. 1. Geom.: Figură geometrică plană, a cărei formă e similară conturului aparent al unei inimi. Poate fi construită din arce de cerc racordate (v.fig.) sau ca linie curbă continuă (prin puncte), cum e cardioida (v.). Diferitele forme de inimă se apiică la trasarea profilului unor came sau al unor discuri excentrice. Inimă. AB=BC=CA-:DE= =E F=FD. CU de 6. Inimă. 2. Uf.: Element de construcfie de maşi.ir, ori organ de maşină avînd formă asemănătoare cu o inimă, sau element ori organ care îndeplineşte funefiunea unui element de acest fel. 7. ~ de antrenare. Ut., Meft.: Dispozitiv de lucru ajutorul căruia se antrenează în mişcarea principală rotafie piesa de prelucrat prinsă în prealabil între vîr-furile unui strung. Inima de antrenare poate fi constituită dintr-o piesă inelară monobloc, sau din mai multe bucăfi, echipate cu un şurub sau cu un alt dispozitiv de strîngere (de ex.: o camă, o pîrghie sau un sector dinţat, ele.). De obicei, piesa inelara are conturul în formă de inimă şi e echipată cu o tijă dispusă în planul ei sau perpendicular pe acesta, şi care vine în contact cu degetul platoului de antrenare, care imprimă piesei mişcarea de rotafie (v. fig.). 8. Inimă. 3. Tehn., Cs.: ment într-o 9. Inimi de antrenare. a) inimă cotită, b) inimă dreaptă; c) inimă deschisă; d) inimă cu dinfi; e) inimă cu camă; f) inimă cu punte; g) inimă cu furcă. Obiect, piesă mecanică sau ele-de construcfie care ocupă un loc central, sau axial, piesă sau într-un sistem tehnic. V. şî sub Grindă 1. ~a carului. Transp., !nd. făr. V. sub Car 1. 10. de cablu. Tehn. V. sub Cablu 1. 11. ~ de încrucişare. C. I.: Element component al unui schimbător de cale simplu, situat la capătul acestuia — şi anume la pu c'ui ce interseefiune a celor dcuă şine —, avînd ca rol princi- I. Schimbător de cale simplu. I) începutul schimbătorului; 2) confraac; 3) ac; 4) călcîiul acului; 5) şină de legătură pe linia directă; 6) şină dreaptă în fafa inimii; 7) contraşină; 8) inimă simpla de încrucişare; 9) sfîrşitul ramificaţiei; 13) sfîrşitul curbei de racordare; 11) şină de legătură pe linia abătută; 12) începutul curbei de racordare; 13) aparat de manevră. II. Traversare simplă. 1) inimă de încrucişare ascuţită; 2) inimă de încrucişare obtuză, a) unghiul traversării. pal ghidarea rofilor materialului rulant pe linia directă sau pe linia abătută (v. fig. /). Inima de încrucişare e, de asemenea, un element component în alcătuirea unei traversări simple (v. fig. II) sau a unei traversări duble jonefiuni (v. fig. III), cum şi în compunerea unei bretele (v. fig. IV). în general, e o piesă metalică folosită la punctul de interseefiune a două şine cari formează între ele un unghi a a cărui valoare poate varia între unghiul corespunzător unui schimbător de cale simplu, şi pînă la 90°. La schimbătorul de cale simplu, inima de încrucişare e constituită din vîrful inimii şi din cele două labe de iepure (situate de o ///. Traversare-jcncîiune. 1) inimă simplă; 2) inimă dublă. Inimă de încrucişare 281 Inimă de încrucişare IV. Bretelă de cale ferată, de încrucişare de schimbător de cale tg a; 2) inimă de încrucişare de fraversare-j onctiune, ascufită, tg 2 a; 3) inimă de încrucişare de traversare-joncţiune, obtuză,tg 2a. I) inimă simplu, parfe şi de alfa a vîrfului) fixate pe o placă (v. fig. V). Vîrful inimii e format dintr-un bloc triunghiular sau din două şine sudate, cari formează la vîrf un unghi a egal cu unghiul de abatere al schimbătorului. Cele două fefe laterale ale vîrfului inimii, cari servesc ia susţinerea şi conducerea roţilor materialu'ui rulant,au un punct teoretic de intersecţiune, numit şi punctul matematic, 'şi un alt punct fizic de intersecţiune, numit v î r-f u I inimii, care e pufin rotunjit şi care nu se găseşte în aceiaşi plan cu suprafaţa blocului, ci puţin coborît sub nivelul suprafeţei de rulare, spre a nu fi supus loviturilor date de bandajul roţilor. Fig. V/ reprezintă o secţiune longitudinală prin vîrful inimii, şi trei secţiuni transversale, în cari se vede că punctul de intersec-fiune se găseşte (cu 5 mm) mai jos decît planul superior al suprafefelor de rulare. în construcţia unui schimbător de cale simplu, inima de încrucişare se leagă cu şinele căii prin eclise speciale. Labele de iepure alcătuiesc, cu vîrful inimii, 1) ,abe de Iepure; 2) punctul mate-canalul de ghidare al buzei ™tic al inimii; 3) jgheab; 4) miezul bandajului, a cărui lăţime (la căile ferate cu ecartament normal), e în general de 44 mm şi a cărui adîncime e de 38 mm. Cele două labe de iepure formează în faţa vîrfului inimii un canal numit g/fu/ inimii. . Inimă de încrucişare pentru schimbător de cale simplu. inimii; 5) vîrful inimii; 6) gîtul inimii; a) unghi de încrucişare. VI. Inimă de încrucişare turnată, î) vîrful inimii; 2) labe de iepure; 3) canal de circulaţie; 4) gîtul Inimii. Caracteristica geometrică a unei inimi de încrucişare o constituie unghiul a format de cele două feţe laterale ale vîrfului inimii şi care se măsoară prin tangenta trigonometrică a acestui unghi, şi anume: tg ot= 1 :8; 1:9; 1:10; 1:14, valoarea acestuia fiind egală cu valoarea tangentei schimbătorului de cale. în mod practic, pentru a afla tangenta unui schimbător de cale se mesoară tangenta inimii de încrucişare. La traversări simple şi la traversări-joncjiune există două feluri de inimi de încrucişare, şi anume (v. fig. II şi UI): inimi de încrucişare ascuţite — situate la extremităţi şi cari sînt de construcfie asemănătoare cu a inimilor de încrucişare ale schimbătorului de cale simplu, şi i n i m i de încrucişare obtuze, situate în partea centrală, cari sînt de construcfie specială. Ultimele nu au labe de iepure, pentru ghidarea buzei bandajului folosind o confra-şrnă în faţa vîrfului inimii, care e supraînălţată, faţă de nivelul şinei, cu 45 mm. La bretele, inimile de încrucişare sînf situate în partea centrală a acestora, adică între cele patru schimbătoare de cale cari alcătuiesc bretela (v. fig. IV). Au tangenta unchiului lor egală cu tangenta 2 a (a fiind unghiul schimbătoarelor de cale ale bretelei). Cele patru inimi de încrucişare cu tangenta 2 a sînt formate din două inimi ascu-fite şi două inimi obtuze şi formează un romb situat în centrul bretelei, legat cu cele patru schimbătoare de cale simple. Cele patru inimi de încrucişare din centru formează cu inimile schimbătoarelor de cale un ansamblu care se montează pe traverse speciale; din acest motiv, bretelele se furnisează ca un ansamblu şi se montează numai între linii paralele, cari au distanfe de 4,75 "m între axele lor. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: Inimi de încrucişare turnate (v. fig. VI), cari sînt confecţionate monobloc, din ofel turnat cu duritate mare (ofel cu un conţinut mai mare în mangan do^ît oţelul de şine). La unele schimbătoare de cale, de construcţie foarte veche şi din şină de tip mic, s-au folosit şi inimi de încrucişare de fontă, dar cari nu rezistă la şocuri. Inimi de încrucişare din şine (v. fig. VII), cari sînf confecţionate din profiluri de şine speciale îmbinate cu piese de so!idc.rizare(pene, buloane, etc.), fixate 1 5 5 A 5 ^ 5 C ,3 pe o placă-suport. în construcţiile inimilor de încrucişare moderne se foloseşte sudura şinelor cari formează vîrful inimii. Inimi de încrucişare drepte, cari au feţele laterale aleblo-cului ce formează vîrful inimii în linie dreaptă şi labele de iepure dispuse paralel cu acestea, formînd canalul de ghidare cu lăţimea constantă de 44 mm, asigurînd totodată o bună ghidare a buzei bandajului împreună cu contraşinele fixate pe partea opusă a fiecărui fir de şină. Inimi de încrucişare curbe, la cari faţa laterală a blocului inimii care conduce roata pe linia în abatere e curbată. Canalul format de vîrful inimii şi de laba de iepure respectivă are o lăţime care variază de la vîrf spre călcîi (v. fig. VIII). Raza de curbură a schimbătorului de cale e prelungită şî peste inima de încrucişare, aceasta rea-lizîndu-seprin rabotarea vl//> ,nimă de încrucl-are cUrbâ. feţei laterale şi prin în- ,afura curbă; 2) |atura dreaptă; 3) labe de doirea labei de iepure. ,epure poMgona,e. Schimbătoarele de cale cu inimă de încrucişare curbă folosesc o rază de curbură mult mai mare decît cele cu inimă dreaptă. în ţara noastră VII. Inimă de încrucişare din şine. 1) labe de iepure din şine; 2) pană de solidarizare; 3, 4) capetele şinelor de otel turnat; 5) buloane de solidarizare. Inima lemnului 282 Inimioară s-au introdus în ultimii ani schimbătoare de cale de tip 49 cu tg a = 1 : 9, cari au curba de racordare cu raza de 300 mf fafă de schimbătoarele de cale normale cu aceeaşi tangentă, cari au raza de curbură de numai 190 m. Schimbătoarele de cale cu inima curbă permit o circulafie cu viteză sporită pe linia abătută. Inimi de încrucişare cu labe de iepure mobile, la cari labele de iepure se mişcă odată cu limbile macazului, asi-gurînd astfel o mai bună circulafie a materialului rulant la trecerea peste vîrful inimii; rezemarea rofii se face pe o suprafafă mai mare şi loviturile la vîrful inimii sînt complet eliminate. Mişcarea labelor de iepure simultan cu limbile macazului se realizează printr-o serie de pîrghii şi transmisiuni a căror manevră e oarecum dificilă, ceea ce face ca acest sistem să nu fie introdus pe scară mare (a fost folosit numai experimental). Inimă de încrucişare dublă, folosită în construcfia traversărilor simple şi duble joncfiuni; e( de fapt, o inimă de încrucişare în unghi obtuz (v. fig. IX), folosită în partea centrală a traversării. Vîrful inimii se obfine prin îndoirea unei şine, în fafa acestuia fi-xîndu-se o contraşină la un nivel supraînălfat peste nivelul şinei CU 45 mm IX. Inima de încrucişare dublă a unei fraver-care, împreună cu vîrful sări dublă joncţiune, inimii, asigură ghidarea l) vîrful inimilor; 2) confraşine. rofilor. Trecerea rofilor peste aceste inimi duble se face în condiţii de siguranfă mai mică, astfel îneît nu sînt admise Ia trecerea trenurilor cu viteză mare; se folosesc numai în stafii în cari opresc toate trenurile şi în cari trecerea peste aceste inimi se face cu viteza maximă de 30 km/h. Inimile de încrucişare la unghi 2 a sînt folosite la realizarea unei bretele, fiind situate în partea centrală a acesteia, în pjnctul de interseefiune a două diagonale, fiecare dintre ele fiind la un unghi a. Construcfia acestora e similară celor de la schimbătoarele de cale, pentru inimile ascufite (cele extreme), şi similară celor de la traversări, penfru inimile obtuze. Ansamblul celor patru inimi de încrucişare, împreună cu cele patru schimbătoare de cale simplă, din compunerea unei bretele, se execută — în general — de uzinele cari furnisează aceste dispozitive de cale. Inimile de încrucişare normale sînt folosite Ia o traversare a două linii de cale ferată cu acelaşi ecartament sau cu ecartamente diferite, cari se încrucişează sub un unghi de 90°. Construcfia acestor inimi de încrucişare nu diferă de a celorlalte inimi decît prin faptul că în interiorul intersecţiunii celor două perechi de şine se realizează două canale perpendiculare necesare pentru circulafia buzelor bandajelor rofilor materialului rulant. în cazul folosirii şinelor de tramvaie cu buză de ghidare tip Phonix, construcfia acestor inimi de încrucişare se realizează din şine sudate de acelaşi tip ca şinele de tramvai. Inimile de încrucişare sistem Băseler sînt folosite Ia traversări duble joncfiuni speciale (sistem Băseler), la un unghi a mai mare decît unghiul schimbătoarelor de cale obişnuite (adică cu tga = 1:6 sau chiar 1:5,5), cu scopul de a obfine diagonale cu lungime mică. La acest sistem de traversări-jonc-fiune, inima de încrucişare e formată dintr-un complex de patru inimi fixate pe o placă-suport comună. Acest sistem fiind fcarle complicat nu a fost răspîndit pe scară mare şi are o aplicabilitate redusă, şi anume numai pe unele linii de garaj din incinta uzinelor, unde se circulă cu viteză redusă şi unde sînt folosite pentru racordări curbe cu raza sub 150 m. u ~a lemnului. S/7v., Ind. lemn. V. Inima unui arbore. 2. ~ stelată. Silv., Ind. lemn.: Sin. Cadranură (v.), 3. ~a şinei. C. /..* Partea şinei care face legătura între ciupercă şi talpă (v. fig. sub Şină de cale ferată). 4. ~a unui arbore. S//v., Ind. lemn.: Partea din imediata apropiere a axei trunchiului unui arbore. în general, lemnul de inimă constituie un material de calitate inferioară, din cauza abundenfei nodurilor şi a lăfimii mari a inelelor anuale. De multe ori inima arborelui mai e alterată şi de factori fizici ori biotici sau de atacul uno.“ ciuparci, are culori şi conture diferite de cele normale, şi constituie un defect al lemnului. Prezintă importanfă următoarele alterafii ia inima arborilor de esenfe de lemn folosite mai mult: Inima de ger: Zonă inelară cu lemnul lipsit de tile, alăturată de inima roşie, formată în urma gerului foarte puternic dintr-un anumit an şi cu conturul neregulat şi culoarea mai deschisă decît inima roşie. E datorită modificării chimice a sevei. Se formează, de obicei, la fag şi, uneori, la frasin, paltin şi carpen. Spre deosebire de inima roşie a fagului, se poate impregna. Ca şi inima roşie e numită uneori duramen fals. Inima roşie a fagului: Partea axială a trunchiului de fag, colorată în roşu deschis pînă la brun-negricios, cu conturul circular, neregulat sau stelat. Uneori, în interiorul acestei zone se disting porfiuni cu nuanfe diferite, limitate prin dungi de culoare brună închisă. Colorafia ei e datorită unei duramenificări anormale; formarea ei e legată de factorii biologici cari influen-fează echilibrul dintre confinutul în apă şi confinutul în aer al lemnului verde; celulele se umplu cu tile, cu gome, etc. Lemnul din inima roşie nu se poate impregna. E numită, uneori, duramen fals, ca şi inima de ger. Inima negricioasă a faguiui: Zona, de obicei axială, a inimii roşii, colorată în cenuşiu murdar negricios, datorită unui stadiu mai înaintat de alterafie a lemnului. în general, conturul ei e neregulat, stelat şi limitat uneori de o linie neagră. Inima stelată a fagului: Inimă roşie avînd conturul stelat şi colorat neuniform, cu pete de culoare cenuşie închisă pînă la neagră, şi cu crăpături radiale cari nu ajung pînă la perife ie. Crăpăturile se pot produce în trunchiurile sanătoase de orice vîrstă, din cauza tensiunilor provocate fie de acţiunea vînturilor, fie de retragerea lemnului, prin pierderea umidităfii, spre inimă; ele pot fi dispuse în lungul trunchiului, continuu, discontinuu, sau cu schimbare de direcfie. Inima brună a frasinului: Partea axială a trunchiurilor de frasin, cu colorafie brună-negricioasă, însofită şi de modificarea defavorabilă a caracteristicilor mecanice şi de prelucrare ale lemnului. Inima roşie a stejarului: Duramenul de stejar, cu colorafie anormală roşietică, datorită unor modificări fizicochimice ale lemnului; confinutul în materii tanante ai acestuia e mărit mult. Lemnul arborelui în picioare nu prezintă caracterele putrezirii, însă el se descompune foarte repede, după ce e expus la aer. Lemnul de inimă roşie al stejarului se despică greu. Defectul e frecvent la arborii îmbătrînifi, cu vegetafie lîncedă. Sin. Stejar răscopt. 5. Inimi concrescute. Silv., Ind. lemn.: Defect al lemnului, datorit unei anomalii de creştere a arborelui, care consistă în concreşterea a două sau a mai multor tulpini. Trunchiul cu inimi concrescute are seefiunea transversală neregulată (de ex. aproximativ ovală, la concreşterea a două tulpini, v.. fig.)- De cele mai multe ori, acest defect e însofit de defectul de coajă înfundată (v. Coajă înfundată). 6. Inimioară, pl. inimioare. Mefg Mistrie mică ascuţită, folosită la netezit formele de turnătorie. Sin. Mistrie ascufită. Inimi concrescute. Iniper 283 Injecfor 1. Iniper, pl. iniperi. Silv.: Sin. (Banat şi Bucovina) Ienupăr comun. V. sub Ienupăr. 2. Iniţial, cerc Mş.: Sin. Cerc de divizare al unei rofi dinfate, Cerc primitiv al unei rofi dinfate. V. Angrenaj cilindric, sub Angrenaj. Iniţiale, condifii Maf. V. Condifii inifiale. 4. Inifiator, pl. inifiatori. Expl.: Exploziv sensibil, corp cald sau incandescent, sau reactiv capabil să producă o reacfie exotermică, folosit pentru a da impulsia necesară declanşării exploziei unui maferial. Sin. Amorsor, Excitator. 5. Injectare. Tehn.: Operafia de introducere prin presiune a unui fluid într-un spafiu închis, în masa unui material (de ex. introducerea în lemn a unor substanfe insecticide sau fungicide), etc. Pentru procesele realizate prin injectare, v. sub Injecfie 1. o. ~ exfraconturală. Expl. pefr.: Sin. Injecfie extracon-turală. V. sub Injecfie de fluid. 7. ~ infraconturală. Expl. pefr.: Sin. Injecfie intracontu-rală. V. sub Injecfie de fluid. 8. Injecfor, pl. injectoare. 1. Mş.: Organ care serveşte la injectarea (introducerea sub presiune) a unui combustibil, în cilindrul unui motor cu ardere interna. Injectorul aparfine instalaţiei de alimentare cu combustibil a motorului, numărul injec-toarelor fiind egal sau un multiplu al numărului cilindrilor motorului (la fiecare cilindru se montează cîte un injector şi, uneori, mai multe injectoare). Combustibilul care trece prin injector se pulverizează la intrarea în cilindrul motorului, iar pene-trafia şi dispersiunea vinelor de combustibil trebuie să corespundă tipului motorului. După modul în care se face pulverizarea combustibilului, se deosebesc: injectoare mecanice şi injectoare pneumatice. Injectorul mecanic e alimentat de o pompă de injecfie, care dozează combustibilul corespunzător sarcinii motorului şi îl trimite printr-o conductă spre injector, la o presiune între 100 şi 2000 at, după tipul motorului. Injecfia se produce în timpul alimentării injectorului de către pompă, ceea ce permite un control al legii de injecfie. Pulverizarea se obfine datorită vitezei mari cu care combustibilul intră în cilindru (v. Injecfie de combustibil). Din cauza presiunii înalte şi a alimentării injectorului în mod discontinuu, în conducta dintre pompă şi injector apar unde de presiune, şi anume unde sonice, cari produc o injecţie neregulată şi prelungesc durata injecfiei. Pentru micşorarea efectului acestor fenomene dăunătoare funcţionării motorului, conducta trebuie să fie scurtă şi să conţină puţin combustibil. în acelaşi scop se folosesc injectoare (mecanice), la cari injecţia nu e determinată de acţiunea pompei de injecţie a motorului, ci de un piston al injectorului, care refulează în cilindru cantitatea de combustibil primită de injector de la o pompă de alimenfare, aceasta avînd numai rolul de a asigura reglajul motorului; în unele cazuri se suprimă conducta, pompa de injecfie fiind plasată imediat înaintea injectorului (pompă-injector). Considerînd legătura dintre conductă şi cilindru, injec-toarele mecanice se grupează în injectoare deschise şi injectoare închise,-după cum această legătură e liberă sau controlată. Injectorul mecanic deschis e format dintr-un dop metalic, cu unu sau cu mai multe orificii, înşurubat în culasa moto- I. Injecfor deschis, cu un singur orificiu. II. injecfor deschis, cu dispersiune pronun|6tă ■=) combustibilului injectat. rului. Injectoarele se realizează, fie cu un orificiu central (v. fig. /), ceea ce conduce la mărirea penetraţiei, fie cu vine opuse, ceea ce conduce la mărirea disper-siunii combustibilului injectat (v. fig. II). Fig. III reprezintă un injector penfru combustibili grei, alimentat cu combustibilul necesar (pe ciclu) de o pompă de joasă presiune, întimpul în ca e presiunea din cilindrul motorului e joasă. Intra rea combustibilului în injector e controlată de supapa 1, după care combustibilul trece prin canalizata 2, practicată în corpul injectorului, în jurul camerei acestuia; astfel se produce încălzirea combustibilului, deci fluidificarea lui, cum şi răcirea injectorului. în camera 3 se mişcă un piston 4, comandat mecanic din exterior, care e ridicat în timpul pătrunderii combustibilului în cameră. Deoarece volumul dezlocuit de piston e mai mare decîtvolumul combustibilului introdus în cameră, se aspiră aer cald din cilindrul motorului, care încălzeşte combustibilul, îl transformă într-o emulsie şi se acumulează deasupra lui. Cînd trebuie să se producă injecţia, combustibilul e introdus în cilindrul motorului prin coborîrea pistonului 4. Injecţia e urmată de refularea în cilindrul motorului a aerului de deasupra combustibilului, orificiile injectorului fiind astfel spălate de orice urmă de combustibil, care s-ar putea cocsifica ulterior. La pompa-injecfor, echipată cu injector deschis, injectorul are o supapă de reţinere, care împiedică pompa să aspire aer din cilindrul motorului (v. fig. IV). Astfel de supape se montează şi la alte tipuri de injectoare deschise, pentru a evita picurarea combustibilului. Injectorul deschis prezintă avantajul unei construcţii simple, iar caracteristica sa de debit, care are forma unei parabole, asigură o injecţie stabilă. Dezavantajele sînt următoarele: injecţia începe şi se termină la presiuni joase; durata injecţiei e mare, din cauza injecţiei secundare produse după închiderea supapei de refulare a pompei, sub influenţa undelor de presiune din conductă; combustibilul din injector poate fi cocsificat prin contactul cu gazele de ardere; pulverizarea combustibilului e nesatisfăcătoare la turaţii joase. Din cauza acestor dezavantaje, injectorul deschis e puţin folosit. Injectorul mecanic închis are un ac-supapă,care controlează trecerea combustibilului spre cilindrul motorului, acest ac fiind în repaus pe sediul său sub acţiunea unui resort. în timpul III, Injecfor deschis, pentru combustibili grei. IV. Injector deschis, cu supapă. 1) supapă de reţinere (refinăfor) ; 2) supapă de sigu- ranţă. Injector 284 Injector jnecfiei, acul e ridicat de pe sediu, stabilindu-se astfel legătura dintre camera injectorului şi cilindrul motorului. După felul în care se face comanda acului, injectoarele mecanice închise pot fi cu comandă hidraulică, mecanică sau electrică. Injectorul cu comandă hidraulică are un ac cu un guler la partea inferioară (v. fig. V). La creşterea presiunii în conducta dintre pompă şi injecfor, combustibilul apasă pe gulerul acului şi produce o forjă care învinge forja elastică a resortului, ridicînd acul injectorului. Acest tip de injector e mul! folosit, datorită următoarelor avantaje: funcjionarea e automată; injecjia începe şi încetează la o presiune înaltă, care poate fi stabilită prin strîngerea corespunzătoare a resortului; injecjia secundară e micşorată; pulverizare bună a combustibilului şi la turafii joase. Dezavantajele sînt: construcfie mai complicată decît a injectorului deschis, precizie mare de prelucrare, uzura pieselor în mişcare, modificarea procesului de injecţie de către vibrafiile sistemului elastic format din acul injectorului şi resortul său. Un dezavantaj particular e acjiunea diferenţială a acului injectorului, deoarece combustibilul aefionează la deschidere numai asupra gulerului acului, iar la închidere aefionează asupra întregii seefiuni a acului; în consecinţă, presiunea de închidere e inferioară presiunii de deschidere; deci penetrafia vinelor de combustibil e mai mică tocmai spre sfîrşitul arderii, cînd e necesară o penetrafie mare, din cauza reducerii cantităfii de oxigen din cilindrul motorului. La motoarele cu autoaprindere cu cameră de combustie compartimentată, cum şi la cele cu electroaprindere şi injeefie de combustibil, difuzorul injectorului are un singur orificiu. Sediul acului e, de , obicei, conic (v. fig. VI a), dispo-zijie care asigură centrarea acului; se construiesc şi injeefoare cu sediu plan (v. fig. VI b), cari se prelucrează mai uşor. La motoarele cu injeefie directă, difuzorul are mai multe orificii (v. fig. VI c), pentru repartizarea combustibilului mai uniform în camera de combustie. în scopul măririi dispersiunii vinei de combustibil se foloseşte injectorul cu cep, la care V/. Difuzoare penfru injeefoare mecanice închise, comandă hidraulică. acul are un cep, care pătrunde în orificiu cu un joc diametral de 0,1--0,2 mm (v. fig. VI d). Cît timp cepul rămîne în orificiu, vîna de combustibil are forma unei pînze conice, a cărei înclinare poate fi mărită, dacă cepul continuă cu o porfiune ironconică (v. fig. VI e); cepul prezintă şi avantajul curăfirii orificiu lui după fiecare injeefie. Pentru micşorarea uzurii sediului, cursa acului injectoarelor cu comandă hidraulică e limitată de un opritor. Realizarea unui mers lirişfit al motorului cu autoaprindere se poate obfine reducînd cantitatea de combustibil injectată în perioada de întîrziere la aprindere. Se foloseşte injeefia-pilot (v. Injeefie de combustibil), care poate fi realizată cu un injector cu cep, la care orificiul difuzorului are lungime mare, jocul diametral între cep şi orificiu fiind de ^0,015 mm (v. fig. VI f). Cît timp cepul cu diametrul mare e în ori- V. Injecfor mecanic închis,cu comandă hidraulică. 1) racord pentru introducerea combustibilului de la pompă; 2) corpul injec- hA torului; 3) canal pentru combustibil; 4) acul in-jecforului; 5) difuzorul injectorului; 6) camera injectorului; 7) ghidajul acului injectorului; 8) canal inelar; 9) piuliţa de asamblare a călăuzei la corp; 10) împingător; 1Î) rondelă; Î2) resortul acului injecforului; 13) confrapiulifă; 14) şurub de reglaj; J5) tijă de control, 16) capac de proteefie; 17) racord pentru evacuarea scăpărilor de combustibil. VIII. Injector cu cep, cu orificiu lateral. VII. Variafia secţiunii efective de scurgere a injecforului, în funcţiune de cursa acului. /) fără cep de laminare; 2) cu cep de laminare. ficiu, în cilindrul motorului se scurge o cantitate mică de combustibil (pilotul), datorită jocului diametral mic; după ieşirea din orificiu a cepului cu diametru mare, urmează injeefia principală. Influenfă cepului asupra variafiei seefiunii efective de scurgere e reprezentată în fig. VII. — La motoarele cu cameră de turbulenfă se foloseşte injectorul cu cep reprezentat în fig. VIII, care realizează in j ecf ia-pi lot şi uşurează pornirea motorului. La pornire, datorită presiunilor joase de injeefie, acul injectorului se ridică pufin, combustibilul fiind debitat numai prin orificiul lateral spre centrul camerei de combustie, unde temperatura e mai înaltă; Ia func-fionarea normală lucrează şi orificiul central al injectorului împreună cu cei lateral (aşa cum e reprezentat în figură). !njeefia-piIot poate fi realizată şi prin comanda pistonului pompei de injeefie, în care scop aceasta are came cu un profil cu două pante. Fig. IX reprezintă un injector cu două camere 4 şi 6, cu compensarea acţiunii diferenfiale. Combustibilul vine de Ia pompă prin canalizafia 1f trece în camera 4 prin canalizafia 3, controlată de supapa 2, şi ajunge în camera 6 prin canalizafia 7. La deschidere, combustibilul apasă pe gulerele acului din cele două camere; la sfîrşitul cursei utile pompei de injeefie, presiunea din canalizafia 1 scade şi supapa 2 se închide, acul injectorului fiind menfinut în continuare deschis numai de presiunea combustibilului izolat în camera 4. La închiderea injecforului, IX, Injector mecanic închis, cu comandă hidraulică, cu presiunea de închidere mai mare decît presiunea de deschidere. Injecfor 285 Injecfor combustibilul apasă numai pe suprafafa corespunzătoare porţiunii cilindrice 5. Prin alegerea secfiunii celor două gulere şi a porţiunilor cilindrice 5 şi 8 se poate obfine o presiune de închidere mai mare decît presiunea de deschidere. Caracteristica hidrodinamică a injectorului e relafia dintre presiunea din camera injectorului şi debitul de combustibil, adică p\=f(Q)> — Fig. X reprezintă caracteristica hidrodinamică a unui injector fără cep, în care prezenfa unui minim arată posibilitatea funcfionării instabile a injectorului la debite mici. La debite mari, caracteristica se apropie asimptotic de cea a 60 Q,cm^/s XI. Caracteristica hidrodinamică a injec-torulul închis/ cu comandă hidraulică, cu cep. Q) debitul (cm3/s); p) presiunea (kgf/cm2). injectorului mecanic deschis, care e o parabolă; cînd acul atinge limito-rul, secfiunile de scurgere rămîn neschimbate şi caracteristica devine o parabolă. — Fig. XI reprezintă caracteristica hidrodinamică a unui injector cu cep. Cînd conicitatea inversă a cepului intră în orificiu, scurgerea combustibilului încetează. Se creează o zonă de poziţii instabile ele acului (reprezentată în fig. XI prin linii întrerupte), care favorizează vibrafia acului. Pentru realizarea unei bune etanşări, sediul acului se construieşte rigid; deformafii mici se obfin cînd sediul şi ghidajul său formează o singură piesă (v. fig. V). Datorită plasării în culasa motorului, injectorul se încălzeşte, consecinfele fiind: scăderea durităfii materialului (deci uzuri rapide), cocsificarea combustibilului în injector, blocarea acului în ghidajul său. Reducerea temperaturii injectorului se obfine prin^ măsuri constructive: piulifă care asamblează difuzorul şi ghidajul acului X. Caracteristica hidrodinamică a injectorului închis, cu comandă hidraulică, fără cep. p) presiunea în camera injectorului; pj) presiunea înaintea orificiilor difuzorului; pm)con-frapresiunea mediului în care se face injecţia; x) ridicarea acului, corespunzătoare echilibrului la presiunaa p; Q) debitul de combustibil. XII. Construcţia piulifei de asamblare a ghidajului cu corpul injectorului. I n i e c t o r u I cu comandă mecanică are acul comandat de un mecanism cu camă, avînd împingător şi cul-butor. Acest injector prezintă următoarele avantaje funcţionale: începutul şi sfîrşitul injecfiei sînt perfect determinate, vibrafiile acului injectorului influenfează mai pufin procesul de injecfie, iar motorul poate fi echipat cu o singură pompă de injecfie (care alimentează tofi cilindrii motorului). Injec-torul cu comandă mecanică se foloseşte rar, datorită compli-cafiei constructive, introdusă de comanda mecanică a acului. Injectorul cu comandă electrică se foloseşte la unele tipuri de motoare cu electroaprindere, cari funcţionează cu combustibili grei, mişcarea acului fiind produsă de un mecanism electromagnetic. Injectorul realizează şi reglajul motorului, prin varierea timpului în care acul e menţinut deschis. Injectorul pneumatic realizează injecfia combustibilului cu ajutorul aerului comprimat, fiind constituit dintr-o cutie plasată în culasa motorului, legată cu camera de combustie printr-un orificiu controlat, în general, de un ac, care e comandat mecanic din exferior. Cutia e în comuni-cafie permanentă cu un rezervor de aer, comprimat la 60---80 at de un compresor antrenat de motor. Pompa de combustibil a motorului trimite în cutie cantitatea de combustibil care urmează să fie injectată, în timpul comprimării aerului în motor. Cînd injecfia trebuie să se producă, acul e ridicat de pe sediu şi aerul comprimat împinge combustibilul în camera de combustie. Injectoarele pneumatice au fost folosite la motoarele cu autoaprindere. în prezent nu se mai construiesc, existînd numai la motoarele vechi în serviciu, din cauza dezavantajelor injecfiei pneumatice (v. sub Injecfie de combustibil 2). După felul în care se face pulverizarea combustibilului, injectoarele pneumatice pot fi cu pulverizare prin şicane şi cu pulverizare pneumatică. XIII. Răcirea ghidajului acului injectorului, cu ajutorul combustibilului injectat în motor. cu corpul injectorului se construieşte cu o lungime mare, pentru buna evacuare a căldurii spre corpul injectorului (v. fig. XII); se asigură o circulafie de combustibil în jurul ghidajului acului injectorului (v. fig. XIII) sau se introduce un circuit de răcire cu apă (la motoarele mari). Reducerea maselor în mişcare se obfine aşezînd resortul în continuarea acului injectorului (v. fig. XIII). XV. Injector pneumatic cu pulverizare prin antrenare, adică prin scurgerea combustibilului înfr-un curent de aer comprimat. Injectorul cu pulverizare prin şicane are o serie de şicane, al căror ansamblu e numit pulverizator. Cînd combustibilul e constrîns de aer să treacă prin şicane, se produc emulsiona-rea şi pulverizarea lui. Fig. XIV reprezintă un astfel de injector, etanşat cu o garnitură pentru mişcarea de translaţie. Injectorul cu pulzerizare pneumatică pulverizează combustibilul cu ajutorul unui curent de aer comprimat, deci fără şicane. Fig. XV reprezintă un injector cu două camere 6 şi 3, XIV. Injector pneumatic cu garnitură de translafie. 1) resortul injectorului; 2) acul injectorului; 3) racord penfru aer comprimat; 4) difuzor; 5) pulverizator; 6) racord pentru combustibil; 7) garnitură de translaţie; 8) piulifă de strîngere; 9) furcă de comandă; 10) platou. Injector 286 Injector cari comunică Ia partea superioară prin orificiile 2, iar la partea inferioară, prin canalele 5. Combustibilul refulat de pompă prin racordul 4 se acumulează în partea inferioară a camerei 6 şi în canalele 5, între nivelurile h' şi h. Cînd acul 1 e ridicat, aerul comprimat trece din racordul 7 în camera 3, prin orificiile 2. Datorită laminării aerului în aceste orificii, presiunea din camera 3 e mai joasă decît presiunea din camera 6; combustibilul se ridică în canalele 5 şi pătrunde în camera 3, unde e pulverizat de curentul de aer care se scurge în cilindru. î. Injector. 2. Tehn.: Aparat care serveşte la amestecarea — în vederea arderii — a unui combustibil lichid, gazos sau solid pulverizat (cu o parte sau cu întreaga cantitate de aer comburant) şi la suflarea acestui amestec într-un focar sau — rareori — în aer liber. Pentru arderea corectă a combustibilului în focar, construcfia injectorului trebuie să asigure, în general, următoarele condif ii: amestecarea intimă a combustibilului cu aerul comburant (în inferiorul injectorului, sau în camera de ardere imediat după ieşirea din injector), pentru obfinerea unei arderi complete cu exces minim de aer; pulverizarea sau vaporizarea combustibilului lichid înainte de introducerea acestuia în focar; o lungime şi o formă cnumită a flăcării, în funcfiune de forma, mărimea şi destinafia focarului; posibilitatea de reglare a debitului de combustibil şi de aer fără micşorarea randamentului arderii; protecfia contra deteriorării datorite radierii de căldură din camera de ardere. Injectoarele cuptoarelor industriale trebuie să asigure, în plus, în incinta cuptorului, un cîmp uniform de temperaturi, sau o variafie a acesteia după o lege dată; o atmosferă controlabilă (oxidantă, reducătoaresau neutră) şi uniformă în întreaga incintă a cuptorului, eventual posibilitatea de variere a atmosferei după un anumit program. Sin. Arzător.— După combustibilul utilizat, se deosebesc: injector pentru combustibil solid (cărbune) pulverizat; injector pentru combustibil lichid; injector pentru combustibil gazos; injector combinat pentru ardere mixtă (de ex. pentru cărbune pulverizat şi păcură, pentru gaz natural şi păcură). Injector combinat: Injector cu care se pot arde, alternativ sau concomitent, două feluri de combustibil (în general, combustibil solid şi lichidsau combustibil lichid şi gazos). E constituit, de cele mai multe ori, dintr-un injector central de păcură şi un arzător(v.) de gaz sau de cărbune pulverizat coaxial cu primul, ambele folosind aceeaşi tubulură pentru suflarea aerului secundar (v.fig. I şi X). Injector pentru combustibil lichid: Injector fo* losit pentru arderea combustibililor lichizi în suspensie sau în stare de vapori. Construcfia injectoarelor de combustibil lichid e determinată, în principal, de condifiile arderii şi de proprietăfile combustibilului (putere calorifică, căldură specifică, densitate, viscozitate, punct de inflamare, tendinţă de cocsificare, confinut de impurităfi corozive, etc.). La injectoarele de construcfie recentă, combustibilul lichid se pulverizează în particule cît mai mici, cari se amestecă intim cu aer comburant (eventual preîncălzit, şi care se introduce uneori, parfial, chiar în interiorul arzătorului), se încăl- zesc rapid la temperatură înaltă, se evaporă chiar în camera de combustie (gazeificîndu-se numai parfial), oxidîndu-se apoi complet; ca urmare se obfin o aprindere rapidă şi sigură şi o temperatură înaltă de ardere, accelerîndu-se totodată şi reacfia de oxidare a moleculelor grele. La cuptoarele industriale şi la căldările de vapori, injectorul se montează, în generai, în peretele refractar al camerei de combustie, în care e practicată o deschidere în formă de ajutaj divergent, acumulator de căldură, care asigură stabilitatea flăcării; combustibilul pulverizat de injector se evaporă în acest ajutaj datorită căldurii radiate de perefii ajutajului şi de flacără şi, amestecîndu-se cu aerul comburant, se aprinde în secfiunea în care viteza de propagare a flăcării ajunge egală cu viteza de curgere a amestecului combustibil pulverizat-aer comburant (v. fig.//). în vederea pulverizării, viscozi-tatea combustibilului trebuie micşorată pînă Ia 2- 6 °E, această micşorare obfinîndu-se prin preîncăl-zirea combustibilului la 30-100°, în funcfiune de viscozitafea inifială a acestuia şi de sistemul de pulverizare. Pulverizarea combustibilului se poate obfine prin următoarele mijloace; comprimarea şi apoi injectarea acestuia în camera de combustie printr-un orificiu mic; centrifugare; folosirea energiei cinetice a unui agent pulverizator (abur, aer comprimat, sau gaz natural). Alimentarea cu combustibil a acestor injectoare se poate face prin cădere liberă, sub presiunea creată de o pompă de combustibil sau prin aspirafie. Alimentarea cu aer se poate face: prin aspirafie din spafiul de ardere, daforifă tirajului natural (al unui coş) sau artificial; prin suflare în injector (cu ventilator, cu compresor, cu injector de abur); printr-un sistem combinat de aspirafie şi insuflare. Unele injectoare, de exemplu anumite injectoare cu pulverizare prin centrifugare sau prin presiune şi cu reglare automată, sînt echipate cu un ventilator propriu. Amestecul combustibil-aer se poate face în injector sau în afara acestuia, fie în ajutajul-acumulator de căldură, fie în camera de combustie, prin turbulenfă. Injectoarele penfru combustibili cu confinut mare de impurităfi corozive sînt echipate cu piese de pulverizare şi de reglare confecţionate din materiale chemorezistente; injectoarele pentru anumifi combustibili lichizi (de ex. naftalina lichefiată) sînt construite astfel, îneît la punerea în serviciu anumite piese să poată fi încălzite pentru a împiedica solidi-ficarea combustibilului în injector. în general, construcfia injectoarelor uzuale permite reglarea flăcării prin manevra manuală a organului de comandă a admisiunii combustibilului (robinet, etc.), cum şi a organului de comandă a admisiunii agentului pulverizator (robinet, clapă, etc.). La aceste injectoare, aprinderea şi stingerea focului se fac manual. La injectoarele instalafiilor semiautomate pentru arderea combustibilului lichid, aprinderea se face manual, iar reglarea se face cu aparate de control cari comandă varierea debitului de combustibil şi, eventual, a debitului de aer comburant. Reglarea se poate face progresiv, prin varierea continuă a debitului între două limite, sau prin reglare „tot sau pufin" /. Injector combinat, penfru păcură şl gaze. 1) Injecfor de păcură; 2) fubulură penfru gazul combustibil; 3) tubulură pentru aer primar; 4) cla-petă penfru reglarea admisiunii aerului; 5) robinet penfru reglarea aerului; 6) infrarea păcurii; 7) Intrarea aburului sau a aerului comprimat pentru pulverizare; 8) intrarea gazului combustibil. II. Diagrama vitezei amestecului combustibil pulverizat-aer comburant. J) acumulator de căldură de material refractar; 2) conductă de aer; 3) conductă de combustibil; 4) curba vitezei de curgere a amestecului combustibil pulverizat-aer; 5) curba vitezei de aprindere; 6) punct de aprindere; a) zonă de evaporare; b) zonă de preîncălzire; c) zonă de ardere; v) viteză; d) distanfa de la injector. Injecfor 287 Injecfor (sistemul de reglare menjinind injectorul fie la debitul normal, fie la debitul minim). Aprinderea comandată de sistemul de reglare se face, fie cu o flacără de aprindere, fie prin scînteile produse cu ajutorul unui transformator de aprindere de înaltă tensiune (10 000—20 000 V). Aparatele de control ale sistemului de reglare pot fi electrice sau pneumatice, iar sezisorul sistemului poate fi influenţat de variaţiile de temperatură sau de presiune ale mediului încălzitor, adică ale gazelor de ardere (fie în camera de ardere, respectiv în incinta cuptorului, la unele cuptoare industriale, fie la baza coşului), ale mediului încălzit (de ex. ale unei camere-martor, ale apei din căldare) sau ale mediului ambiant exterior (!a instalafii de încălzire centrală), etc. Uzual se construiesc injectoare cu debite între 0,050 şi 1000 kg/h.— Injectoarele cu combustibil lichid se clasifică după următoarele criterii: după lungimea flăcării, — în injectoare cu flacără lungă şi injectoare cu flacără scurtă; după forma flăcării, în injectoare cu flacără rotundă şi injectoare cu flacără lată; după sistemul de pulverizare a combustibilului, se deosebesc injectoare cu pulverizare prin presiune, injectoare cu pulverizare prin centrifugare şi injectoare cu pulverizare cu agent gazos. Injector cu pulverizare prin presiune: Injector de combustibil lichid care pulverizează combustibilul, adus la injector sub presiune, ca urmare a realizării unei vine de combustibil curgînd în regim intens-turbulent. Injectorul e constituit în principal dintr-un corp tubular turnat sau dinfr-o feavă de ofel, echipat cu un robinet de 1 a 0 c 2 IU. JicJoare penfru injectoare cu pulverizare prin presiune, a) cu deflecfor turbionator; b) cu canale tangenţiale; c) cu canale de întoarcere; 1) ajutaj de injecfîe; 2) canal de întoarcere; 3) intrarea combustibilului; A) combustibil refurnat. închidere şi de reglare a debitului de combustibil, şi la capătul căruia e fixat jiclorul. Corpul tubular e montat, de obicei, într-o cameră tubulară mai mare (coaxial cu aceasta), penfru introducerea aerului comburant. Jiclorul are diferite forme sau dispozitive, pentru a asigura pulverizarea cît mai fină a combustibilului, astfel încît să se producă ceafa de combustibil (v. fig. III). Presiunile de injecfie folosite sînt de 5---20 kgf/cm2. Aerul de combustie rece sau preîncălzit — alimentat prin aspiraţie (datorită tirajului natural sau artificial) sau prin insuflare cu un ventilator de joasă presiune — se introduce,în general, sub forma de aer primar amestecat cu combustibilul în interiorul arzătorului; uneori se introduce şi aer comburant secundar direct jn spafiul de ardere. Injectoarele obişnuite au posibilităfi relativ mici de reglare (pînă Ia 35% din debit). Pentru lărgirea limitelor de reglare, unele injectoare se echipează cu jicloare cari refulează excesul de combustibil din fafa orificiu lui de injecfie, prinfr-o conductă sau prin unu ori mai multe canale axiale practicate într-o piesă din spatele ajutajului de injecfie (v. fig. III c); prin reglarea admisiunii în canalele de refulare se poate regla debitul de combustibil* recirculat şi, odată cu acesta, debitul injectat (fără laminarea combustibilului înainte de injecfie). Cu acest dispozitiv se poate coborî limita de reglare pînă Ia circa 15% din debitul nominal al injectorului. Unele injectoare smt echipate cu un ac de reglare a secfiunii orificiului de injecţie; la aceste injectoare, pompele de combustibil dau un debit constant de combustibil, independent de încărcarea camerei de ardere, debitul injectat fiind reglat prin pozifia acului, iar restul fiind trimis din nou la pompă. Injectoa-rele cu ac prezintă avantajul coborîrii limitei inferioare de reglare pînă Ia 3% din debitul nominal al injectorului şi dezavantajul uzurii rapide a acului de reglare. Injectoarele cu pulverizare prin presiune se folosesc, în principal, în instalafiile cari necesită debit constant de combustibil sau cari permit reglarea „fot sau nimic", şi anume ia căldări de vapori şi la instalafii de încălzire centrală; la cuptoarele industriale se folosesc rareori. La căldările de vapori, la cari se întrebuinfează combustibil greu şi preîncălzit, se folosesc, de obicei, injectoare penfru debite mai mari decît 50 kg/h, alimentate cu combustibil de la o pompă centrală, şi cu aer prin tiraj natural, sau printr-un ventilator de joasă presiune şi folosind sau nu regulatoare de aer. — în instalafii de încălzire centrală, Ia cari se întrebuinfează combustibil uşor, fără preîncălzire, se folosesc injectoare cu debite mici, de 2---100 kg/h, construite astfel încît să formeze o instalafie compactă, împreună cu ventilatorul de joasă presiune, cu pompa de combustibil şi cu aparatajul de control şi automatizare; acest tip de injector e cu reglare automată „tot sau nimic". Injector cu pulverizare prin centrifugare: Injector de combustibil lichid care pulverizează combustibilul prin forfa centrifugă imprimată particulelor de combustibil de un organ în rotafie al injectorului în formă depahar(cupă), în general cu axa orizontală. Paharul e fixat în consolă pe un arbore tubular (prin interiorul căruia se alimentează injectorul cu combustibil), sprijinit pe paliere cu rulmenfi (solidare cu carcasa tubulară a injectorului)şi acfionat de un electromotor sau deo turbină cu aer,direct sau prin transmisiune (v. fig. IV). Funcţionarea injectorului e următoarea: combustibilul alimentat prin-tr-un tub central e adus pe suprafafa interioară a paharului, pe care se formează un film care alunecă datorită conicităfii mici a paharului către bordul ascufit al acestuia, de unde particulele din film sînt accelerate în direcfie radială, fiind preluate în continuare de curentul de aer primar (reprezentînd circa 8■ ■ ■ 10% din debitul de aer comburant) suflat la periferia paharului, uneori şi prin centrul lui; restul aerului comburant se introduce în camera de combustie ca aersecundar, printr-un turbionator coaxial cu injectorul propriu-zis. Presiunea de insuflare a aerului primar e de 1000--1200 mm CA, Turafia arborelui paharului e de 6000---7000 rot/min, iar debitul injectorului poate varia între 1000 şi 3500 kg/h. Reglarea injectorului se poate face pînă la circa 1/12 din debitul nominal al injectorului. Forma flăcării se modelează prin forma ajutajului de aer primar, prin turbionarea acestuia cu ajutorul unor pale directoare, prin varierea presiunii aerului primar şi prin dimensiunile paharului rotitor. Unele injectoare cu pulverizare prin centrifugare au în locul paharului mai multe inele coaxiale decalate axial pe IV. Injector cu pulverizare prin centrifugare. J) pahar; 2) arbore tubular; 3) palier de rostogolire; 4) turbină cu aer; 5) refinăfor; 6) tubulură pentru aer secundar; 7) pale de turbionare; 8) tubulură pentru aer primar; 9) admisiunea aerului secundar; 10) admi-siunea aerului primar; 11) admisiunea combustibilului ; f2) evacuarea lubrifiantului de la palier. Injecfor 288 Injecfor arborele rotitor, astfel îneît picăturile centrifugate de primul inel (cel mai mic, dinspre interior) şi neantrenate de curentul de aer comburant primar sînt preluate de inelul următor şi sînt centrifugate din nou, operafia repetîndu-se pînă la ultimul inel; se obfine, astfel, o pulverizare eficientă a combustibilului. Sin. Injector cu pahar rotativ. Injector cu pahar rotativ: Sin. Injector cu pulverizare prin centrifugare (v.). Injector cu inele rotitoare. V. sub Injector cu pulverizare prin centrifugare. Injector cu pulverizare cu agent gazos: Injector de combustibil lichid care utilizează pentru formarea cefei de combustibil energia cinetică a unui gaz (aer sau gaz natural) sau a aburului. Exemple: Injecfor cu pulverizare cu aer: Injector de combustibil lichid care foloseşte energia cinetică a unui curent de aer comprimat, pentru antrenarea şi pulverizarea combustibilului, şi în care lucrul mecanic de pulverizare poate fi obfinut printr-un debit mic de aer sub înaltă presiune, sau printr-un debit mare de aer sub joasă presiune. Se deosebesc: Injecfor cu pulverizare cu aer de înaltă presiune, la care aerul de pulverizare are o suprapresiune mai mare decît 1000 mm CA. Injectorul poate fi construit cu tuburi concentrice sau cu ajutaje; cu sau fără cameră de amestec; uneori se mai construieşte cu ajutaje în cari sînt practicate orificii sau fante dispuse astfel, îneît să turbioneze aerul, asi-gurînd un amestec intim al acestuia cu combustibilul. Debitul de aer necesar pentru pulverizare reprezintă circa 10■ ■ -15% din debitul de aer comburant corespunzător debitului maxim de combustibil; restul aerului comburant e dat de obicei prin tiraj natural şi, uneori, de ventilatoare, sub presiunea de 200—500 mm CA. Reglarea manuală sau semiautomată a injectorului se poate efectua pînă la 10—15% din debitul maxim, prin reglarea admisiunii combustibilului şi a aerului suplementar (şi menfinerea constantă a debitului de aer de pulverizare), şi, sub această valoare, prin reglarea debitului de aer de pulverizare. Injectorul cu pulverizare cu aer de înaltă presiune prezintă următoarele avantaje: pulverizare mai fină decît a tuturor celorlalte tipuri de injectoare; construcfie relativ simplă; dimensiuni mici; posibilitatea preîncălzirii aerului comburant (care nu e folosit pentru pulverizare) pînă la temperaturi oricît de înalte; posibilitatea reglajului între limite largi datorită debitului mic de aer necesar penfru pulverizat. — Dezavantajele sînt următoarele: procedeul de pulverizare mai costisitor; realizarea unui amestec insuficient de omogen în zonele de lîngă injector; lungimea mai mare a flăcării decît la injectoarele cu aer de joasă presiune sau cu pulverizare prin centrifugare (ceea ce nu reprezintă un inconvenient, la unele cuptoare, dacă nu contrazice cerinfele tehnologice). Injector cu pulverizare cu aer de joasă presiune, la care aerul de pulverizare are o suprapresiune sub 1000 mm CA şi, de obicei, între 250 şi 400 mm CA. Debitul de aer necesar pulverizării reprezintă o mare parte sau întregul debit de aer comburant. Se construieşte în următoarele sisteme: cu tuburi coaxiale sau cu ajutaje; cu sau fără separarea în injector a debitului de aer, în aer de pulverizare şi aer secundar; cu sau fără dispozitive de turbionare a amestecului combus-tibil-aer de pulverizare. Permite reglarea pînă la circa 25% din debitul maxim de combustibil, prin reglarea admisiunii aerului şi a combustibilului în injector. Prezintă următoarele avantaje: obfinerea unui amestec eficient (la construcfiile perfeefionate) între combustibil şi aerul comburant chiar în injector; flacără scurtă şi caldă; posibilitatea de reglaj între limite relativ largi; instalafie de ardere relativ ieftină (preful de cost fiind apropiat de cel al instalafiilor cu pulverizare prin presiune, cari sînt cele mai ieftine); foloseşte ventilatoare de joasa presiune (mai pufin costisitoare decît cale de înaltă presiune). — Dezavantajele sînt următoarele: dimensiuni relativ mari, posibilităfi restrînse de folosire a aerului comburant preîncălzit (aceasta mărind dimensiunile injecforului, înrăutăfind pulverizarea şi mărind pericolul cocsificării păcurii în feava de injeefie). Se foloseşte, în principal, fa cuptoare industriale. Injector cu pulverizare cu abur: Injector de combustibil lichid care foloseşte energia unui curent de abur pentru antrenarea şi pulverizarea combustibilului. Ca agent pulverizator se poate folosi abur umed, saturat uscat sau abur supraîncălzit, debitul de abur necesar pulverizării des-crescînd cu gradul de supraîncălzire. Consumul uzual de abur uscat pentru pulverizare variază între 0,3 şi 0,75 kg abur/kg combustibP; prin folosirea aburului supraîncălzit la o presiune mai înaltă (> 2 kgf/cm2) sau aspirînd aer prin curentul de abur (astfel îneît să se folosească penfru pulverizare un amestec abur-aer), consumul de abur poate scădea pînă la circa 0,11 kg/kg (corespunzînd unui procent de 1% din aburul produs de o căldare de abur încălzită cu păcură). Alimentarea cu păcură a injecforului se face, în general, la o suprapresiune mică, de 0,2—0,5 kgf/cm2. Injectoarele cu pulverizare cu abur prezintă, ca avantaje, dimensiuni relativ mici şi costul specific al exploatării relativ mic. Dezavantajele lor sînt legate de prezenfa vaporilor de apă cari pot deplasa echilibrele chimice în zona flăcării şi absorbirea căldurii de supraîncălzire a aburului. De asemenea se obfine o flacără mai oxidantă decît la celelalte tipuri de injectoare. Se construiesc injectoare cu amestec interior şi injectoare cu amestec exterior. La primele, pulverizarea se produce în două etape, dintre cari prima în corpul injectorului şi a doua în afara acestuia, în camera de combustie; la injectoarele din a doua categorie, pulverizarea se produce în afara injectorului, unde curentul de abur şi cel de combustibil (conduse prin injector prin canale sau tuburi separate) se întîlnesc sub diferite unghiuri. Forma flăcării depinde, în principal, de forma seefiunii de ieşire a gurii injectorului. Debitul uzual de combustibil al injectoarelor cu abur e de 3—200 kg/h. Exemple de injectoare cu pulverizare cu abur: Injectorul cu tuburi, care e constituit în principal din două tuburi coaxiale, dintre cari tubul interior serveşte la introducerea combustibilului lichid, iar cel exterior, la alimentarea cu abur de pulverizare (v.fig.V.) Injectorul cu ajutaje, care e constituit dintr-un corp tu-bular, care are o tubulură laterală pentru admisiunea combustibilului, şi în interiorul căruia e montat coaxial cu acesta un ajutaj — sau un tub terminat cu un ajutaj — pentru introducerea aburului de pulverizare. Corpul tubular poate avea, la extremitatea dinspre ieşire, un ajutaj sau o cameră de amestec cu gură de injeefie circulară sau rectangulară. Injectorul cu amestec exterior, cu flacără lată, care e constituit, în general, dintr-o cameră de admisiune cu două compartimente (echipate cu cîte o tubulură pentru admisiunea combustibilului, respectiv a aburului de pulverizare), asamblată V. Injector cu tuburi concentrice, tip Suhov, cu pulverizare cu aer de înaltă presiune sau cu abur. 1) corpul injectorului; 2) racord penfru combustibil; 3) fubcentraJ, cu fante pentru combustibil; 4) tub exterior, cu racord cu filet pentru agentul de pulverizare; 5) piuliţă de reglare. Injecfor 289 Injecfor demontabil cu corpul injectorului, avînd un canal de abur cu gură de injecfie îngustă, orizontală, şi unu sau mai multe canale paralele de combustibil, dispuse dedesubtul sau deasupra canalului de abur şi avînd fantele de ieşire perpendiculare sau paralele (respectiv coplanare) cu fanta de abur. E folosit, în special, la focarele căldărilor de locomotivă. La unele injectoare, cum e injectorul tip Cosmovici (v. fig. VI), intrarea combustibilului din camera de admisiune Din punctul de vedere al pozifiei de montare fafă de focar, se deosebesc: injectoare de plafon, injectoare de coif şi injectoare frontale; după sistemul de injectare a amestecului aer primar-cărbune şi de introducere a aerului secundar, se deosebesc: injectoare cu vine paralele şi injectoare fur-bionatoare; după lungimea flăcării, se deosebesc: injectoare cu flacără lungă şi injectoare cu flacără scurtă; după modul de fixare în peretele focarului, se deosebesc: injectoare fixe şi injectoare cu axa orientabilă (în plan vertical) pentru reglarea temperaturii de supraîncălzire la căldările de abur; după modul de alimentare a injectorului, se deosebesc: injectoare cu amestec prealabil aer primar-combustibil şi injectoare cu amestecarea în injector a combustibilului cu aer primar. Injector turbionator: Injecfor frontal la care amestecul aer primar-combustibil şi aerul secundar sînt intens furbionate VI. Injector cu combustibil lichid, cu flacără lată, tip Cosmovici, cu pulverizare cu abur. a) secţiune prin injector; b) vedere de sus a capului injectorului; 1) cameră de combustibil lichid; 2) conductă de intrare a combustibilului; 3) corpul lăfif cu şase canale de combustibil; 4) orificiu de ieşire ia capătul canalului de combustibil; 5) ac de supapă cu con pentru reglarea orificiilor de acces în canalele de combustibil; 6) capac pentru acoperirea camerei de abur de pulverizare; 7) fantă orizontală penfru aburul de pulverizare; 8) tijă cu iama pentru curăţirea orificiului de abur; 9) intrarea aburului; 10) furcă pentru pîrghia de curăţire; îl) robinet cu cep pentru scurgerea apei depuse din păcură; 12) dispozitiv de fixare pe căldarea de locomotivă. în canalul din corpul injectorului poate fi reglată cu ajutorul unui ventil. Injectoarele cu consum specific mic de abur folosesc pentru pulverizare amestec abur-aer. Injector penfru combustibil gazos. V. Arzător de gaz. Injector pentru cărbune pulverizat: Injector folosit pentru arderea în suspensie a cărbunelui pulverizat, folosit la introducerea amestecului cărbune pulverizat-aer comburant primar într-un focar, şi la amestecarea acestuia cu aer comburant secundar, pentru a realiza — după aprindere — arderea. Debitul de aer primar reprezintă un procent de 10—100% din aerul comburant necesar arderii complete a combustibilului; viteza de injecfie a combustibilului amestecat cu aerul primar e de 15--60 m/s. Reglarea injecfoarelor alimentate cu amestec combustibil-aer primar gata preparat, ale instalafiilor de ardere cu buncăr-tampon, cum şi a injecfoarelor cu prepararea amestecului primar în injector, se face prin varierea debitului de cărbune preluat de aerul primar (al cărui debit se menfine constant) şi prin varierea debitului de aer secundar astfel, încît excesul de aer să rămînă constant; reglarea injecfoarelor din instalaţiile fără buncăr-tampon se face prin varierea debitului de cărbune brut şi de aer primar introduse în moara de măcinare a cărbunelui. în unele instalafii cu mai multe injectoare, reglarea se face prin folosirea unui număr variabil de injectoare* VII. Injector turbionator pentru cărbune pulverizat. I) tubulură penfru aer secundar; 2) tubulură inelară pentru amestec aer primar-combustibil; 3) pală penfru furbionarea aerului secundar; 4) intrarea •combustibilului; 5) intrarea aerului secundar. în injector sau la ieşirea din acesta. Are formă tubulară şi e constituit, în general, din două sau din trei tuburi metalice, coaxiale, formînd canale circulare şi inelare pentru trecerea amestecului aer primar-cărbune pulverizat şi a aerului secundar. Unele injectoare sînt echipate cu două tuburi de aer secundar — unul central şi unul exterior echipat cu pale furbionatoare — între caH se găseşte tubul cu secfiune inelară pentru injectarea combustibilului (v. fig. VII). Vîna centrală de aer secundar serveşte Ia reglarea distanfei de la frontul flăcării la gura injectorului, în vederea protejării acestuia de radiafia calorică a camerei de ardere. Flacăra dată de acest injector e scurtă şi caldă şi se menfinestabilă (datorită furbionării intense) şi la sarcini parfiale, astfel încît focul poate fi reglat între limite largi. în fig. VIII e reprezentat un injector cu un tub central — echipat cu un deflector cu pale elicoidale — pentru suflarea aerului secundar, şi un fub inelar concentric cu acesta, pentru introducerea combustibilului. Injectorul reprezentat în fig. IX are două tuburi coaxiale dintre cari cel interior, pentru amestec aer primar-combustibil şi cel exterior, pentru aer comburant secundar. Acest injector e echipat cu un sistem de deflectoare şi de tuburi interioare de legătură prin cari se obfine o divizare multiplă atît a vinelor de aer cît şi a celor de combustibil cari se introduc în focar prin două rînduri de fante inelare interioare şi V///. Injecfor fur-bionator cu deflec-tor elicoidal. 1) tubulură penfru amestec aer primar-combustibil; 2) tubulură pentru aer secundar; 3) deflector; 4) piesă refractară; 5) gură de suflare a aerului ter-tiar. Injecfor de apă 290 Injecfor de apă exterioare, respectiv prin două rînduri de fante inelare intermediare (coaxiale cu primele). IX. Injecfor turbionator cu divizarea vinelor de aer şl de combustibil. 1) tubulură penfru amestec combustibil-aer primar; 2) tubulură pentru aer secundar; 3) fantă penfru combustibil-aer primar; 4) fantă pentru aer secundar. Injectorul, tip ciclon, cu amestec interior, reprezentat în fig. X, are o cameră spirală echipată cu o coroană de ajutaje avînd secţiunile de ^ ieşire tangente la un =4===/ tub central pentru X. Injector tip ciclon. 1) carcasă spirală; 2) pale de dirijare; 3) tubulură pentru amestec combustibil-aer primar; 4) tubulură centrală penfru aer secundar; 5) tubulură exterioară pentru aer secundar; 6) injector de păcură. introducerea aerului secundar; amestecul combustibil-aer primar admis în injector prin tubulură laterală a camerei spirale e injectat tangenfial în curentul central de aer secundar turbio-nînd amestecul combustibil-aer comburant înainte de introducerea acestuia în focar. Injecfor cu vine paralele: Injector de plafon sau de coif la care aerul secundar e introdus în vine paralele cu amestecul aer primar-combustibil fără a se asigura turbulenfa amestecului, cele două vine de combustibil şi de aer trebuind să parcurgă un drum lung pînă la arderea completă. Se construiesc injectoare cu tubuluri de suflare cilindrice şi cu tubuluri cu seefiune rectangulară (uneori injectoare cu forme combinate). Injectorul de plafon reprezentat în fig. XI e constituit, în principal, din tuburi cu seefiune rectangulară alungită şi cu Ir A-A L? A 4 XI. Injecfor de plafon pentru cărbune pulverizat. I) tubulură pentru amestec aer primar-cărbune; 2) cameră de distribuţie a aerului secundar; 3) clapetă de reglare a aerului secundar; 4) tevi de ecran. seefiunea de ieşire tăiată oblic, — prin cari se aduce combustibilul cu aer primar — montate într-o cameră de distribufie a aerului secundar astfel, îneît fantele de trecere a aerului secundar să contureze fantele de ieşire a amestecului aer-combustibil. Vinele de amestec aer primar-pulbere de cărbune, injeefate cu o viteză de circa 60 m/s, antrenează aerul secundar prin efect de ejeefie, şi se aprind formînd o flacără luminoasa în formă de U. Injectorul de coif reprezentat în fig. XII e constituit dintr-un ajutaj plat, avînd o fantă de ieşire înaltă şi îngustă, montat în interiorul tubulurii de aducere a aerului secunda^ (ale cărei fante de ieşire, de seefiune rectangulară, sînt dispuse pe două rînduri, alternat, de-fambele părfi alejffanfei de injectare a combustibilului). Dezavantajul acestui tip de arzător consistă în posibilitatea restrînsă de reglare. Injectoa-rele de coif uzuale consistă din mai multe tuburi de aducere a ames- XII. Injecfor de colt plat, pentru arderea huile!, tecului primar şi 1) tubulură pentru amestec combustibil-aer primar; din mai multe tu- 2) tubulură pentru aer secundar; 3) tubulură pentru buri de suflare a aer terţiar; 4) injecfor de aprindere; 5) teavă de ecran. aerului secundar, ale căror guri de injectare sînt dispuse alternat, la distanfă mică, pe o aceeaşi verticală (înălfimea totală a injectorului atingînd, la căldările mari, 2—4 m)(v.fig.XIII). La unele injectoare de acest tip, fantele de injectare a combustibilului sînt înconjurate pe întreaga periferie de fanta de trecere a aerului secundar. Avantajul acestor arzătoare consistă în posibilitatea reglării combinate, de exemplu prin laminare şi în trepte (prin închiderea unuia sau a mai multor ajutaje, restul fiind încărcate la sarcina nominală). i. Injecfor de apă. 1. Tehn.: Aparat folosit pentru alimentarea cu apă a unei căldări de abur, apa fiind antrenată de aburul sub presiune, folosit ca agent motor. E constituit din trei părfi principale, şi anume (v. fig. I): o cutie aproximativ cilindrică, compartimentată în patru camere (camerele de abur, de amestec abur-apă, de preaplin şi de refulare), în care se găsesc trei trompete aşezate coaxial, în prelungire, şi anume O trompetă convergentă prin x///. injecfor de coif pentru cărbune care intră aburul, o trompetă pulverizat, de presiune şi O trompetă di- 0 tubulură pentru amestec aer pri-vergentă (un difuzor). Unele mar-cărbune; 2) tubulură pentru aer tipuri de injectoare au trom- secundar; 3) clapetă de reglare; petele formate din ajutaje duble. 4) fereastră pentru observarea fo» Injectorul e legat la trei con- cuiui; 5) fevi de ecran, duete (conducta de abur, de apă de alimenfare şi de apă refulată), iar la partea inferioară are un orificiu şi o supapă (clapetă) de prea-plin. Principiul de funefionare a injectorului de apă e următorul: Aburul intră cu viteză mare prin trompeta convergentă de abur şi antrenează apa din camera de apă în trompeta de amestec, unde se condensează aburul; în continuare, amestecul apă-abur trece în trompeta de presiune divergentă (difuzor), în care presiunea amestecului creşte la o valoare Injecfor de apă 291 Injecfor de apă /. Schema injecforufu! de apă. 1) conductăsde Intrare a aburului; superioară valorii presiunii din căldare, astfel încît apa de alimentare poate fi introdusă în spafiul de alimentare al căldării. Penfru a împiedica intrarea apei din căldare în conducfa de alimentare se montează pe aceasta un refinător. La instalafiile de apă de pe locomotivele cu abur, principiul de funcfionare e următorul: apa din tender pătrunde în corpul injectorului, evacuînd aerul care se găseşte aici prin supapa (clapeta) de 2)trompetă convergentă; 3)trom-prea-plin, apa continuînd să curgă petă de amestec; 4) conductă de în injector cîtva timp, pînă la amor- refulare; 5) trompetă divergentă sare; introducînd abur de la căldare (difuzor);6) cameră de prea-plin; în camera de amestec se creează o 7) conductă de aducere a apei. depresiune, prin condensarea aburului, datorită căreia se închide automat supapa de prea-plin. Aburul continuă să între cu o viteză foarte mare în injector, antrenînd apa din camera de amestec, astfel încît la ieşirea din trompetă, acesta are o presiune mai înaltă decît cea din căldare, trece prin supapa de refinere a conductei de alimentare şi pătrunde în căldare. Pentru ca apa să intre fără impurităfi (corpuri solide), la intrarea în injector se montează o sită de filtrare. Formarea depresiunii în injector se explică prin faptul că volumul apei condensate e mult mai mic decît volumul aburului din care provine. Depresiunea formată provoacă, în plus, o aspirafie a apei din tender, în camera de amestec, mărind astfel viteza de intrare a apei. în practică, injectoarele sînt construite astfel, încît apa din tender să pătrundă întîi într-o cameră anterioară celei de amestec, dispusă între prima trompetă convergentă (trompeta de abur) şi a doua trompetă convergentă (trompeta de amestec), numită camera de aspirafie (v. fig. II a). în figura II b e reprezentată schematic transformarea energiei poten-fiale a aburului în energie cinetică şi invers, con-vertindu-se astfel energia cuprinsă între aburul şi apa cari vin în contact, la trecerea apei şi a aburului prin trompete. Aburul sub presiune, pă-trunzînd în trompeta convergentă, îşi măreşte viteza foarte mult, datorită destinderii şi creşterii volumului (aburul se destinde pînă la presiunea din injector); o dată cu creşterea vitezei se produce o scădere a presiunii. La trecerea apei prin trompeta convergentă, fenomenul se inversează, presiunea creşte şi scade viteza. Injectorul neavînd nici o piesă în mişcare nu are nevoie de ungere, iar uzura pieselor e relativ mică. Consumul de abur al unui injector e aproximativ 1/10 din greutatea apei introduse prin el în căldare, de unde rezultă un randament foarte scăzut al injecfoarelor de apă. De exemplu, pentru introducerea a 4 I de apă pe secundă într-o căldare, la presiunea de 15 kgf/cm2, e necesar un lucru mecanic de 600 kgm/s, ceea ce reprezintă (avînd în vedere pierderile prin frecare) un lucru mecanic total de 9,35 CP, injectorul consumînd circa 1440 kg abur/h. Acest consum nu prezintă însă un inconvenient, deoarece entalpia aburului, afară de energia transfor- Presiuney \P aburului k aUuruiu'i Presiunea apei refulate Vitesa apei //.Diagrama transformărilor energîei potenţiale şi a energiei cinetice a aburului într-un injector. a) schema injectorului; b) diagrama vitezelor şi presiunilor; 1) trompetă de abur; 2) trompetă de amestec; 3) trompetă de apă; 4) cameră de aspiraţie; 5) cameră de amestec; 6) supapa de prea-plin. aju- mată în lucru mecanic şi de pierderile prin frecare şi prin radiafie, e recuperată şi introdusă din nou în căldare, odată cu apa de alimentare, care se încălzeşte Ia temperatura de 50-70°. Debitul unui injector nu depinde numai de diametru tajului, ci şi de presiunea aburului din căldare. în timpul funcfionării, injectorul se poate dezamorsa (şoc, frînare bruscă, etc.), cînd debitul de apă e mai mic decît cel necesar pentru condensarea aburului în trompeta de amestec. Pentru reamorsarea automată se amenajează mai multe deschideri circulare în trompeta de amestec sau o supapă de evacuare a excesului de abur (injector restarting). Debitul injecfoarelor de locomotivă variază între 170 şi 400 l/min. Injectorul serveşte Ia alimentarea cu apă a căldărilor stabile mici şi a căldărilor de locomotivă. — După modul de alimentare cu apă a injectorului, se deosebesc injectoare aspirante şi injectoare în sarcină (neaspirante). Injectorul aspirant e montat deasupra nivelului apei din rezervorul de alimentare, apa ridicîndu-se în feavă datorită efectului de aspirafie al injectorului. Aburul, ieşind cu viteză mare din trompeta de abur, provoacă o depresiune în camera de apă, datorită căreia apa e aspirată pînă în camera de amestec, de unde e refulată în căldare. Injectoa-rele aspirante au montat în corp o supapă pentru admisiunea aburului, acfionat din exterior printr-un mîner. Amorsarea injectorului se poate produce numai cînd conducta de aspirafie e perfect etanşă şi temperatura apei nu depăşeşte o anumită valoare, deoarece altfel aspirafia nu e posibilă. După modul de amplasare, injec-torui aspirant poate fi vertical (v. fig. III) sau orizontal. La locomotive, injectorul se montează în cabina mecanicului, pe placa frontală a căldării verticale, pentru a fi uşor manevrat, şi să fie apărat contra înghefului. în injector se produce rateul, atunci cînd debitul de apă e nul sau insuficient, aburul nu se mai condensează în camera HI. Injector de apă, aspirant, vertical (cu abur de emisiune). 1) supapă de semnalizare; 2) pîrghie de acţionare; 3) supapă de admisiune; 4) trompetă pentru abur viu; 5) trompetă mare penfru abur de emisiune; 6) trompetă inelară; 7) trompetă de aspiraţie de apă; 8) trompetă mică pentru abur de emisiune; 9) trompetă de amestec; 10) trompetă de refulare; 11) supapă de refulare; 12) supapă de alarmă; 13) supapă penfru abur de emisiune. \9* Injector de apă 292 înjecfor de apă de amestec şi apa nu mai e refulată în căldare. Cauzele rateului pot fi: uzura, dereglarea, depuneri de piatră în trompete, impurităfi, închiderea supapei de pe conducta de apă de la tender, înghejarea apei în conducta de aducere, etc. Injectorul în sarcină e montat sub nivelul apei din rezervorul de alimentare, apa pătrunzînd prin cădere în camera de amestec. Acest tip prezintă avantajele că nu reclamă conducte de apă perfect etanşe, ci numai atît cît e necesar pentru a evita pierderi de apă, iar temperatura apei poate fi mai înaltă (50*'*60°), fără să împiedice funcţionarea in jectorului. Dezavantajul consistă în faptul că e expus pericolului de îngheţ. Se montează, de cele mai multe ori, orizontal (v. fig. /V). La locomotive se folosesc în special injectoare tip Fried-mann, cu debite variind între 150 şi 300 l/min, montate sub cabina mecanicului, manevra făcîndu-se prin tijă. După felul aburului folosit, se deosebesc injec-foare cu abur viu şi injectoare cu abur de emisiune. Injectorul cu abur viu lucrează cu abur saturat luatTdirect din căldare. Prin consumul de abur viu, injectorul măreşte consumul total de abur. Acest injector e folosit la locomotive şi poate funcfiona atît în mers, cît şi la stafionarea locomotivei. Injectorul cu abur de emisiune (v. fig. V) lucrează cu aburul uzat care a fost preluat din ţevile de emisiune ale motorului IV. Injector de apă, în sarcină, orizontal (cu abur de emisiune). 1) conductă de refulare; 2) tijă de reglare a admisiunii apei; 3)»piston regulator al admisiunii aburului de emisiune; 4) robinet de scurgere; 5) trompetă de abur viu; 6) trompetă mare pentru abur de emisiune; 7) trompelă inelară; 8) trompetă de apă; 9) trompetă mică pentru abur de emisiăne; 10) trompetă de condensatie; 11) trompetă de refulare; 12) robinet de evacuare; 13) supapă de refulare. fiind mult mai mică decîi a aburului viu, se construieşte în special ca injector în sarcină. E folosit din ce în ce mai mult la locomotive, realizîndu-se astfel economie de combustibil, deoarece acesta serveşte totodată şi ca preîncălzitor de apă, fără a consuma abur viu. Fig. VI reprezintă schema unei instalaţii de injector cu abur de emisiune pe o locomotivă. Modul de funcţionare e următorul: aburul vine din ţeava de emisiune, prin conducta f, Ia injector, după ce a trecut printr-un separator de ulei 2, unde se reţin particulele mici de ulei antrenate la ieşirea din cilindru. După intrarea în injector, aburul produce acelaşi efect ca şi aburul viu la injec-toarele în sarcină; pentru antrenare se iniroduce totuşi o cantitate mică de abur viu, introdus prin conducta 3 (acest aport de abur viu e necesar numai pentru alimentarea căldărilor cu o presiune de regim mai V. Injector cu abur deŞemisiune tip Friedmann. 1) cameră de abur; 2) carcasa Injectorului; 3) supapă de abur de emisiune; 4) trompetă de abur viu; 5) tijă de reglare a aburului de emisiune; 6) tijă de reglare a debitului de apă; 7) trompetă mare de abur de emisiune; 8) trompetă de apă; 9) trompetă mică de abur de emisiune; 10) trompetă de amestec; 11, 12) trompetă mică, respectiv mare, de presiune; 13) robinet de scurgere; 14) supapă de presiune; 15) supapă de abur de emisiune. cu abur. Funcţionarea acestui tip de injector e similară celei a injectorului cu abur viu, însă entalpia aburului de emisiune VI. Schema unei instalaţii de alimentare cu apă prin injector cu abur de emisiune pe o locomotivă. î) conductă de abur de emisiune; 2) separator de ulei; 3, 7, 8) conducte de abur viu; 4) aparat de comandă; 5) mîner de acţionare; 6) conductă de abur (de la sertar); 9) injector; 10) supapă de prea-plin; 11) tijă de reglare a debitului de apă; 12) tijă de închidere a supapei de prea-plin; 13) ţeava de aer; 14) conductă de apă; 15) dom de abur; 16) cap de abur; 17) sertar; 18) evacuarea aburului de emisiune (la coş). mare decît 9--10 at). Injectorul poate funcţiona cu abur de emisiune (cînd regulatorul e deschis) sau cu abur viu de la căldare. Dacă, în timp ce injectorul e în funcţiune, se închide sau se deschide regulatorul de abur, acesta continuă să alimenteze căldarea, schimbîndu-şi însă, în mod automat, funcţionarea cu abur de emisiune în funcţionare cu abur viu, sau invers; această schimbare se face, de asemenea, prin intermediul dispozitivului de comandă, care se găseşte în legătură cu camera sertarului. Injector de apă 293 Injeefie de combustibil Pentru siguranfă, căldarea e echipată cu două însfalafii de alimentare (una pe partea unde stă mecanicul şi alta pe partea fochistului); acestea trebuie aefionate alternativ, pentru a nu se găsi în situafia ca, defectîndu-se una dintre ele, cealaltă să nu poată funefiona, periclitînd astfel căldarea din cauza lipsei de apă. Folosind injectorul cu abur de emisiune se pot realiza economii de căldură numai dacă introducerea apei în căldare se face cît mai uniform posibil şi în cantităţi mici. 1. Injecfor de apă; 2. Mş.: Injector folosit la turbinele hidraulice cu cupe (turbine Pelton), ca organ de distribufie şi reglare a debitului de apă. în general, are corpul în formă de cot, care se montează < la extremitatea conductei U de aduefie, avînd la capăt un ajutaj cu un ac de reglare. Uneori, cotul are în interior aripi de ghidare a 5 q* acului şi a apei, pentru ~ împiedica rotirea acului în vîna de apă. Ajutajul e convergent; se confecţionează din bronz sau din ofel. Acul de reglare e în formă de bulb, cu punctul de inflexiune al generatoarei ales astfel, îneît accelerafia să crească continuu în vîna de apă, la ieşirea din ajutaj. Acul se confecţionează din 9 10 l. Injector de turbină cu cupe, cu acţionare manuală. I) corpul injectorului; 2) flanşă de fixare la carcasa turbinei; 3) flanşă de asamblare la conducta de presiune; 4) ajutaj; 5) vînă de apă; 6) acul injecforului; 7) flanşă filetată; 8) volan de manevră; 9) piesă de conducere; 10) garnitură de etanşare. ofel inoxidabil, are un ghidaj coaxial cu ajutajul şi poate fi aefionat manual (v. fig. /) la turbinele mici, — sau printr-un mecanism, de servomotorul regulatorului turbinei, 1a turbinele mari (v. fig. //). Pentru a învinge rezis-tenfa apei, la deschiderea acului (care e maximă cînd acul închide complet ajutajul) se foloseşte un piston cu un resort de compensare. In-jectorul mai e echipat cu un deflector, pentru evitarea loviturilor de berbec în conducta forfată, la deconectarea bruscă a turbinei. Deflecto-rul, care e aefionat de mecanismul regulatorului, deviază vîna de apă înainte de închiderea treptată a injectorului. Injectorul cu ac, care are rolul statorului la turbinele hidraulice, transformă energia potenfială (corespunzătoare produsului dintre greutatea apei şi întreaga cădere netă a turbinei), în energie cinetică a vinei de apă# pe care o dirijează tangenfial la roata turbinei. Unele injectoare de construcfie recentă au corpul recti-liniu şi servomotorul dispus în interiorul acestuia, reducînd astfel spafiul ocupat de turbină. 2. Injecfor de curenf. Elf.: Sin. Generator de curent (v. sub Generator 2). 3. Injeclor de însecfîcide. Agr.: Sin. Injector Pal (v. Pal, injector ~). 4. Injecfor Pal. Agr. V. Pal, injecfor ~. 5. Injeefie, pl. injeefii. 1. Tehn.: Procesul introducerii sub presiune a unui fluid într-un material, într-un strat. în unele II. Injecfor de turbină cu cupe, cu aefionare prin regulator şi servomotor. 1) corpul injecforului; 2) piesa intermediară cu flanşa de fixare la corpul turbinei; 3) piesă de conducere a acului; 4) ajutaj; 5) acul injectorului; 6) piston compensator; 7) resorf compensator; 8) cutie de etanşare; 9) biele de acţionare; 10) pîrghie acţionată de regulator.- j cazuri — cum sînt: închiderea fisurilor sau etanşarea golurilor unui material, impermeabilizarea acestuia, consolidarea unei construcfii, stabilizarea pămînturilor, fixarea unei piese, etc. —, materialul fluid (laptele de ciment, mortarul fluid, bitumul, emulsiile bituminoase, solufiile de diferite săruri, ca, de exemplu, silicafi, etc.) se întăreşte ulterior (printr-un proces fizic sau chimic). c. ~r cap de Expl. petr. V. Cap de injeefie, sub Cap funcfional. 7. ~ de apă. Mş..* Introducerea de apă sub presiune, în conducta de aspirafie, Ia unele motoare cu ardere internă, pentru a mări presiunea medie în cilindrii acestora (respectiv puterea motorului), reducînd temperatura amestecului carburant. a. ~ de combustibil. 1. Uf.: Introducerea sub presiune, în focarul căldărilor de abur sau al cuptoarelor industriale, a combustibililor lichizi grei (păcură, gudroane, reziduuri de cracare), în stare pulverizată, pentru a se forma un amestec cît mai intim combustibil-aer şi a permite o ardere cît mai apropiată de o reaefie de volum. Cauzele cari produc pulverizarea combustibilului sînt, în principal, următoarele: oscilafiile transversale ale vinei, frecarea dintre vîna de combustibil şi gazul din camera de ardere, vaporizarea parfială a combustibilului, mişcarea de rotafie a vinei (imprimată de unele pulverizatoare). Pulverizarea obfinută e cu atît mai fină cu cît viteza vinei e mai mare şi viscozitatea combustibilului e mai mică, ceea ce se obfine prin folosirea unei presiuni mari de injeefie, respectiv prin preîncălzirea combustibilului. Combustibilii lichizi nu pot fi arşi în condifii bune decît dacă sînt amestecafi în prealabil cu oxidantul (oxigen, aer, etc.) într-o proporfie bine definită. Din această cauză, procesul de ardere a lor se efectuează în două etape succesive în timp: o etapă de pregătire a arderii (injecţia de combustibil), în care combustibilul lichid se pulverizează într-o pînză de particule fine cari se dispersează în aerul de combustie, se vaporizează parfial şi se încălzeşte prin preluarea de căldură din focar pînă la temperatura de aprindere, şi o etapă de dezvoltare a proceselor de ardere, din momentul în care particulele de combustibil în contact cu aerul au atins temperatura lor de aprindere. Injecfia constituie astfel o fază distinctă şi necesară în procesul de ardere a combustibililor lichizi în focare şi în cuptoare industriale. Injecfia se efectuează cu injectoare (pulverizatoare) cu presiune, echipate cu un ajutaj cu unu sau cu mai multe orificii, ori cu pulverizatoare cu centrifugare. La injecfia cu injectoare cu presiune, combustibilul trecînd prin orificiile injectorului se desface în particule, iar la ie- ______________ şirea din orificiile de pulverizare, curentul de particule de combustibil (de mărimi diferite) şi abur (respectiv aer)sub presiune formează o vînă care pătrunde în spafiul de ardere, unde se amestecă cu aerul comburant. Vîna de combustibil, formată din particule în stare de suspensie, are o formă aproximativ conică, avînd vîrful în centrul orificiului, sau de evantai, al injectorului. Ea nu e ! ¥b I. Injecţie în focar cu combustibil lichid. 1) duza pulverizatorului; 2) mantaua vinei; 3) nucleul vinei; 4) zonă de dispersiune; 5) zonă de aprindere; 6) frontul vinei; L) lungimea vinei de injecţie; /) înfîrziere la aprindere. cărui centru fictiv se găseşte pe axa omogenă în seefiunile normale pe axa Injecfie de combustibil 294 injecfie de combustibil de injecfie, ci are un nucleu în care se concentrează particulele de combustibil cu diametri mai mari, în jurul nucleului dens aşezîndu-se sub forma unui nor de ceafă particulele fin pulverizate, cari formează mantaua vinei (v. fig. /). Traiectoriile pe cari se deplasează particulele pulverizate şi viteza de deplasare sînt determinate de energia lor cinetică şi de aspirafia tirajului. Pe prima parte a traiectoriei particulelor predomină efectul impulsului primit la intrarea în focar, respectivîn cuptor,şi care se micşorează . treptat prin reducerea* (dator/ta arderii) masei particulei; pe această porfiune de traiectorie, forfeie //. Schema vinei. Lv ) limita vinei W0;a) unghiul de dilatafie; A) zonă Iniţială Wm=W0; 8) zonă de bază Wm* Presiunea de injecfie 280 at şi contrapresiunea din camera de injecţie 10 ats. injecfia (v. fig. III); ea scade Ia creşterea diametrului orificiului de injecfie (v. fig. IV) şi la creşterea viscozităfii dinamice a combustibilului (v. fig. V). — Omogeneitatea pulverizării, - , 1/ {// t 'K p( d Diametru! Dp2rtic V. Variaţia finefei pulverizării în funcfiune de viscozitatea combustibilului şi de diametrul mediu al particulei (Dparţjc). Diametrul orificiului de injecfie 0,508 mm, presiunea de injecţie 280 at şi contrapresiunea 13 ats. aj ij=0,022 P la 22° şi presiunea atmosferică; b) rj=0,102 P la 22° şi presiunea atmosferică. 0 30 60. 90 120 150180 V'grupă VI. Influenfa presiunii de Injecfie asupra omogeneităfii pulverizării, în funcfiune de diametrul mediu al grupei (DgrUpă)' Diametrul orificiului de injecfie 0,5 mm şi densitatea aerului 15 kg/m3. Presiunea de Injecfie: a) 31 at; fa) 62 at; c) 160at; d) 288 at; e) 400 at. pusă în evidenfă prin curbele de frecvenfă ale particulelor de combustibil, depinde de presiunea de injecfie (v. fig. VI), de contrapresiunea din camera de injecfie (v. fig. Vil) şi de diametrul orificiului de injecfie (v. fig. VIII). — Penetraţia şi dispersiunea vinei de combustibil condifionează buna utilizare a aerului din cilindrul motorului. Penetrafia creşte odată cu presiunea de injecfie (v. fig. IX), cu diametrul orificiului de injecfie (v. fig. X) şi cu greutatea specifică a combustibilului, dar scade la creşterea contrapresiunii mediului în care se face injecfia (v. fig. XI) şi la creşterea temperaturii acestui mediu (din cauza vaporizării mai rapide); penetrafia depinde mult de construcfia injectorului (v. fig. XII). Dis- \30 Diamefrui particuieior VII. Influenfa contrapresiunii asupra omogeneităfii pulverizării. Diametrul orificiului de injec-îie 0,57 mm şi presiunea de injecţie 280 at. Contrapresiunea s a) 10 ats; fa) 5 ats; c) 1 ats. persiunea, exprimată prin unghiul Ia conul vine] de combustibil, creşte odată cu \a \b \f x '.c \ \ \ \ \ / / X \ \ 0 10 20 30 ' jj Diametru! pi că fur Hor VIII. Influenta diametrului orificiului de injecfie asupra omogeneităfii pulverizării. Presiunea de injecfie 280 at şl contrapresiunea 10 at. Diametrul orificiului de injecfie: a) 4X0,40 mm; fa) 2X0,57 mm; c) 1X0,80 mm. presiunea de injecfie şi cu contrapresiunea mediului în care se face injecfia; ea depinde şi de construcfia injectorului. mm 150 - / 200 300 MO 500kgf/cm2 Presarea de injecţie IX. Variafia penetraţiei (L) în mm pentru 0,0025 s, în funcfiune de presiunea de injecfie. Presiunea de injecfie se X. Variaţia penetraţiei, în funcfiune alege în raport CU tipul motoru- de diametrul orificiului de Injecfie. lui. — La motoarele cu electro- a) 8X0,25 mm; fa) 8X0,35 mm; aprindere, presiunile maxime 8X0,45 mm; d) 8X0/50 mm; de injecfie sînt cuprinse între e' 8X0/ mm* 200 şi 300 kgf/cm2. — La motoarele cu autoaprindere şî cu cameră de combustie compartimentală (de ex. cu cameră m/s 300 \ 1 de turbulenfă, de pre-combustie sau rezervă de aer), cari sînt mai pufin influenfate de calitatea pulverizării combustibilului, sînt necesare presiuni de injecţie relativ joase (150-*-275 kgf/cm2). La motoarele cu aprindere prin compresiune şi injecfie directă, presiunea maximă de injecfie e cuprinsă între 400 şi 2000 kgf/cm2; valorile spre limita inferioară se folosesc la motoarele mari cu turaţie joasă, iar Contrapresiunea /Oats y y2.5 5 hw w\ / / X 5% / / X" ; ll / ?m\\ / A i I \ y / Qj llV\/ / te I ^ \ A X/V *10m y £=21 I oV 0 4 8 12 ’s ► Timpul XI. Influenfa contrapresiunii asupra penetraţiei de combustibil. Diametrul orificiului de injecfie 0,57 mm, presiunea de Injecfie 300 at şi densitatea combustibilului 0,87 kg/l. valorile mai mari (pînă la 600---800 kgf/cm2) se folosesc la motoarele mici rapide. La pompa-injector, presiunile de injecfie sînt foarte mari (1000---2000 kgf/cm2). injeefie de combusfibii 297 Injeefie de combusfibii Dimensiunile orificiilor de injeefie se aleg în raport cu penetraţia pe care trebuie să o aibă vîna de combustibil. La motoarele mari, !a cari e necesară o bună penetrafie, diametrul orificiilor e de 0,5—0,6 mm; la motoarele mici rapide cu injeefie directă, orificiile au diametrul de 0,20—0,35 mm, iar în cazul pompei-injector poate coborî pînă la 0,12—0,15 mm. Folosirea unor orificii cu diametrul sub 0,25 mm reclamă o filtrare foarte îngrijită a combustibilului. L,mm >mrTl J &/A ^ „ % 7dfs £ IR n I I Io 510~u 101515'IQ'** 20-JiT s 240 120 2oo m ISO 80 100 60 80 40 40 20 0 tăi- y V1 ii * _ "7 , GJ y i \ \ w,m/s 240 5W‘I mr'' XII. Penetraţia (L) şl viteza vîrfulul vinei de combustibil (03) în funcţiune de timp, la diverse contrapresiunl. a) pentru un injector închis cu comandă hidraulică şi ac de control; b) pentru un injector închis cu comandă hidraulică şi orificiu scurt. Temperatura aerului 20°, presiunea de deschidere a injectorului 130 at, volumul de combustibil injectat 45 mm?/cursă, turaţia pompei 1000 rot/min şl diametrul pistonului pompei de injecţie 8 mm. Variafia debifului de injeefie e posibilă la injecfia directă, printr-o alegere corespunzătoare a vitezei de deplasare a pistonului pompei de injeefie. în general se caută ca la începutul injecţiei să se introducă în cilindru o cantitate mică de combusfibii (pentru evitarea creşterilor de presiune prea rapide), iar la sfîrşitul injeefiei să se crească viteza de debitare a combustibilului. Injecfia pneumatică consistă în introducerea combustibilului în cilindru! motorului cu ajutorul unui curent de aer comprimat la 60—80 at. Combustibilul, dozat de o pompă, e trimis în cutia injectorului (care e în general de tip închis, cu comandă mecanică) în timpul compresiunii aerului în cilindrul motorului. La deschiderea injectorului, aerul — comprimat de un compresor — antrenează combustibilul, îl pulverizează şi îl introduce în cilindrul motorului (v. fig. XIII). Injecfia pneumatică prezintă avantajul unei pulverizări optime a combustibilului şi al unui amestec bun al combustibilului cu aerul din cilindru. Dezavantajele sînt: necesitatea utilizării unui compresor de înaltă presiune, care e greu, costisitor şi consumă pînă Ia 15% din energia dezvoltată de motor (recuperată în mică măsură prin intrarea aerului comprimat în cilindrul motorului); utilizarea unui echipament de păstrare şi distribuire a aerului comprimat; pericolul de explozie la defectarea injecforului, prin as-pirarea în cilindru a aerului comprimat; construirea unui motor cu un raport mare de compresiune, penfru produsă prin detenta aerului comprimat 7 cfvr "\ 7 / "Jt -6 fii din cilindru). Injecfia pneumatică, care mai e folosită Ia unele motoare mari stabile şi navale, e pe cale de a fi abandonată. Dupăspafiulîn care se produce, injecfia poate fi directă sau indirectă. Injecjia directă e introducerea forfată a combustibilului direct în cilindrul motorului, pentru a se obfine aprinderea şi arderea combustibilului în spafiul în care a fost injectat. Această injeefie se foloseşte la motoarele cu cameră de combustie necompartimentată, cum e cazul la motoarele cu electroaprindere sau Ia cele cu autoaprindere şi injeefie pneumatică, cum şi la unele motoare cu autoaprindere şi injeefie mecanică. La injecfia directă se poate realiza o cameră de combustie compactă, cu pierderi mici de căldură, astfel îneît să se obfină un randament relativ mare şi o pornire uşoară Ia rece. Dacă injecfia e mecanică, dezavantajele sînt: presiune mare de injecţie, pentru obfinerea unor bune caracteristici ale vinelor de combustibil; şocuri, în perioada arderii rapide; amestecarea neomogenă a aerului cu combustibilul. Omogeneizarea amestecului se realizează profilînd camera de combustie după forma vinelor de combustibil sau prin asigurarea unei anumite mişcări a aerului în cilindru. Această mişcare a aerului se poate obfine fie prin profilarea pisfonului, fie prin rotirea aerului la aspirafie, folosind o supapă de aspiraţie cu vizieră (v. fig. XIV) la motoarele în patru timpi sau prin orientarea ferestrelor de aspirafie, astfel ca aerul să intre fangenfial în cilindru (v. fig. XV), la motoarele în doi timpi. XIV, Turbulenţa dirijată la motoarele cu autoaprindere în patru timpi/ cu ajutorul unei supape de aspiraţie cu vizieră. a) mişcarea aerului în timpul aspiraţiei; b) mişcarea aerului în timpul injecţiei; î) supapă de aspiraţie cu vizieră; 2) supapă de evacuare. XV. Turbulenţa dirijată la motoarele cu autoaprindere în doi timpi, a) înclinarea ferestrelor de baleiaj. XV/. Cameră de combustie cu Injecţie directă, cu vaporizarea combustibilului la perete. XIII. Schema instalaţiei de alimentare a unul motor cu autoaprindere cu injecţie pneumatică (motor cu compresor). 1) motor; 2) compresor; 3) butelie de aer comprimat; 4) rezervor de combusfibii; 5) pompă de alimentare cu combusfibii; 6) injector; 7) comanda acului injectorului. î compensa raci rea (pînă la presiunea în cazul motoarelor cu injeefie direefă se obfine o îmbună-tăfire a procesului de ardere dacă motorul are o cameră de combustie sferică plasată în piston şi supapa de aspirafie e cu vizieră (v. fig. XV/), în scopul obfinerii vunei turbulenfe dirijate. Injectorul realizează două vine de combustibil, injectate în sensul curentului de aer, aproximativ tangenfial la suprafafa superioară a camerei; prin direcfia dată vinelor de combustibil şi prin aefiunea curentului de aer se formează un film de combustibil la periferia camerei de combustie. Întîi se aprind picăturile de combustibil desprinse din vine şi cari nu au ajuns la perete, iar după inifierea arderii, amestecul aer-combustibil se formează prin vehicularea de către aer a vaporilor de combustibil, cari se produc la perefi sub aefiunea gazelor arse şi a pereţilor. Motorul are un consum de combustibil redus, funcţionează bine chiar la turafii joase Injecfie de fluid 298 Injecfie de fluid şi e pufin sensibil la calitatea combustibilului. Deoarece procesul de ardere e condifionat de vaporizarea combustibilului la perete, e necesar să existe un dispozitiv de încălzire a aerului la pornire; temperatura peretelui camerei de combustie trebuie să fie mai înaltă decît temperatura de vaporizare a combustibilului, dar mai joasă decît temperatura de cracare, iar penfru îndeplinirea acestei condiţii, pistonul e răcit cu o vînă de ulei. Injecfia indirectă e introducerea forfată a combustibilului într-o cameră separată de combustie, care e un compartiment al camerei de combustie din cilindrul motorului, legat de aceasta prin unu sau prin mai multe orificii. După injecfie urmează aprinderea combustibilului în spafiul în care a fost injectat, arderea producîndu-se atît în camera separată, cît şi în cilindrul motorului. Injecfia indirectă se foloseşte la unele motoare cu autcaprindere şi injecfie mecanică, avînd drept scop realizarea unui bun amestec între combustibil şi aer, reducerea presiunii de injecfie, îmbunătăfirea pulverizării, reducerea perioadei de întîrziere la aprindere şi micşorarea şocurilor asupra echipajului mobil. Tipurile principale de camere separate (auxiliare) sînt: camera de turbulenfă, camera de precombustie (antecameră) şi camera de acumulare (v. sub Cameră de combustie). î. ~ de fluid. Expl. pefr.: Introducerea sub presiune a unui fluid (apă sau gaze) într-un zăcămînt de fifei, penfru a asigura extracfia maximă a acestuia, prin menfinerea sau refacerea presiunii stratelor productive şi prin spălarea sau antrenarea fifeiului din strat, în operafiile de exploatare secundară. Introducerea de apă în zona acviferă a zăcămîntului, sau de gaze naturale (mai rar gaze-deşeu, industriale sau mixte) în zona gazeiferă a acestuia, se numeşte injec’fie extracon-turală. Ea se caracterizează prin faptul că fluidul injectate introdus printr-o sondă amplasată în afara zonei petrolifere propriu-zise, astfel încît permeabilitatea efectivă fafă de fluidul injectat să fie suficientă pentru asigurarea debitului de injecfie programat. Această injectare e preferată totdeauna. Cînd ea nu permite asigurarea debitului programat, se recurge la injecţia i n t r a c o n t u r a I ă de apă sau de gaze, care se efectuează în zona petroliferă a zăcămîntului, într-o regiune în care saturafia mediului poros cu fluidul injectat e în general atît de mică, încît permeabilitatea efectivă a rocii fafă de fluidul injectat e nulă sau aproape nulă. Din această cauză, aplicarea acestei metode reclamă tratamente de sporire a injectivităfii, pentru îndepărtarea efectului Jamin şi asigurarea învingerii diferenfelor capilare de presiune. Alegerea apei ca fluid de injecţie e condiţionată de: exis-tenfa apelor marginale active; înclinarea redusă (sub 10°) a stratelor; existenfa unei’permeabilităfi reduse în strat (strate de nisip cu granulafie fină, cimentate şi fără material argilos), efc. Alegerea gazelor ca fluid de injecfie e condiţionată de: existenţa în roca colectoare a materialului argilos uşor hidra-tabil; înclinarea mică a stratelor; grosimea mică a acestora; etc. Apa folosită penfru injecfie (v. Apă de injecfie) poate fi: apă dulce din sursele de la suprafafă (rîuri, lacuri, etc.) sau din stratele acvifere subterane; apă sărată din mare sau din lacuri sărate, şi apă din zăcămintele petrolifere. Gazele folosite pentru injecfie sînt de cele mai multe ori gazele de sondă, mai rar aerul şi, foarte rar, gazele arse de la eşapamentul motoarelor. în ultimul timp, pentru spălarea zăcămintelor de fifei se injectează gaze petroliere lichefiate (propan, isobutan, etc.). Gazele trebuie purificate de impurităţile solide (cruste din conductă, calamină, nisip fin, particule de marnă), lichide (apă, condensat, fifei, ulei ars) sau vapori (apă, hidrogen sulfurat, etc.) pe cari le confin, prin folosirea separatoarelor mecanice, prin deshidratare (pentru eliminarea apei, fie prin încălzire, fie prin reducerea presiunii şi utilizarea de separatoare speciale montate pe conductă, fie prin folosirea de substanfe absorbante sau adsorbante), etc. Instalafiile folosite penfru injectarea apei sînt: instalafia de colectare şi de tratare a apei, sfafiunea de pompare şi sistemul de conducte. Instalafiile pentru injectarea gazelor cuprind: un colector de joasă presiune (pentru gazele de la stafiunea de dezbenzinare), stafiunea de compresoare, un colector de gaze de înaltă presiune şi sistemul de conducte de distribufie. La săparea sondelor de injecfie se utilizează fluide de circulafiecu bază bentonifică, necolmatante, cu filtrafie redusă, tratate cu: naftenat de sodiu; amidon şi antifermenfi; amidon şi var. Pregătirea sondelor de injecfie se face în scopul creării condifiilor de perfecţiune hidrodinamică a sondelor respective. Se efectuează: săparea completă a formafiunii permeabile; perforarea coloanei şi a inelului de ciment cu un număr suficient de găuri; înlăturarea materialului de colmatare de pe suprafafa filtrantă a stratului, etc., şi se aplică o serie de măsuri speciale, pentru a crea o zonă cu permeabilitate mare în jurul găurii de sondă (de ex.: drenarea intensă, acidizarea, perforarea intensivă şi torpilarea, cum şi fisurarea hidraulică). Prezenfa fifeiului în formafiunea în care se face injecfia, în special la injecfia cu apă, provoacă reducerea receptivităţii formafiunii şi depunerea parafinei din fifei în porii rocii (se recomandă o injecfie prealabilă de apă caldă, dedurizată, cu temperatura de 60--700; spălarea stratului cu un amestec de substanfe detergente şi acid citric). ‘în cazul utilizării sondelor vechi, ca sonde de injecfie, acestea trebuie să fie reamenajafe pentru a corespunde scopului propus, îndepărtîndu-se depunerile de parafină şi de săruri minerale din perforafii şi închizîndu-se stratele de gaze sau de apă de talpă. Injecfia de fluide penfru menfinerea presiunii (v. Presiunii, menfinerea ~), deasupra presiunii de safurafie, asigură: realizarea unui factor final maxim de recuperare a fifeiului; prelungirea duratei de exploatare prin erupfie naturală a sondelor; reducerea numărului necesar de sonde pentru exploatare; obfinerea unor debite de exfracfie sporite; etc. Fluidul care urmează să fie injectat în zăcămînt se alege în funcfiune de condifiile geologice şi fizice ale acestuia (întinderea zonei productive; compartimentarea zăcămîntului; regimul de zăcămînt; saturafia rocii cu fluid; etc.). în cazul utilizării apei, injectarea se face prin sonde de injecfie distribuite în şiruri, situate în zona de apă din apropierea contactului apă-ţiţei, iar în cazul utilizării gazelor, sondele de injecţie se amplasează în zona de gaze libere a zăcămîntului (capul de gaze), pentru a se micşora căderea de presiune la curgerea gazelor prin zona cu ţifei. Injecfia de fluide penfru refacerea presiunii (v. Presiunii, refacerea ~) se aplică la zăcămintele la cari presiunea a scăzut sub presiunea de ieşire a gazelor din soiufie, acestea din urmă degajîndu-se din soiufie chiar în interiorul stratului. Prin aceasta se urmăreşte înlocuirea volumului de fluide extrase din zăcămînt prin introducerea unui volum mai mare de fluide, exprimate în condifiile din zăcămînt, pentru a se realiza o creştere a presiunii stratului pînă la valoarea presiunii de saturafie. Injecfia de apă sau de gaze penfru exploatarea secundară a fifeiului prin spălare şi antrenare se aplică la zăcămintele epuizate din punctul de vedere energetic, dar cari mai confin importante cantităfi de fifei (v. şl sub Recuperare secundară), cum şi în continuarea proceselor de dezlocuire, în faza finală a acestora, cînd procesul de dezlocuire se transformă într-un proces de spălare. Injecfie de impermeabilizare 299 Injecfie de impermeabilizare Fluidul injectat în timpul curgerii sale prin strat, către sondele de extracfie, antrenează fifeiul rămas în strat. Sondele de injecfie sînt răspîndite pe întreaga suprafafă a zăcămîntului, alternînd cu sondele de producfie, presiunea de injecfie fiind însă mult mai mică decît în cazul proceselor de menţinere a presiunii (v. şi sub Amplasarea sondelor). în cazul inundării zăcămîntului cu apă, sondele de injecfie se amplasează în diferite gabarite: linear, în zig-zag, exa-gonal, ocfogonal, etc. Gabaritul linear (în linie directă) consistă din şiruri paralele de sonde de injecfie cari alternează cu şiruri de sonde de producfie. Gabaritul în zig-zag (în linie alternantă) consistă dintr-un aranjament linear la care un rînd e deplasat fafă de celălalt cu o distanfă egală cu jumătatea distantei dintre două sonde vecine din acelaşi şir. O variantă a acestui sistem e sistemul „în cinci puncte", la care în centrul pătratului format de sondele de injecfie se găseşte o sondă de producfie. Lâ gabaritul exagonal (sin. Gabarit „în şapte puncte"), sondele de injecfie se amplasează în coifurile unui exagon regulat, în cenfrui căruia se găseşte o sondă de producfie. Cînd în coifurile exagonului se aşază sonda de producfie şi în centru sonda de injecfie, gabaritul se numeşte „în patru puncte". La gabaritul octogonal, în coifurile şi la jumătatea laturilor unui pătrat se aşază sonde de injecfie, iar în centrul pătratului, sonda de producfie. în cazul injecfiei de gaze, refeaua de amplasare a sondelor poate prezenta neregularităfi geometrice, putîndu-se folosi astfel, ca sonde de injecfie, sondele vechi. 1. ~ de impermeabilizare. Hidrot.: Injecfie executată în terenul de fundafie al unei construcţii hidrotehnice (de ex.: baraj, dig), cu o substanfă hidrofugă (lapte de ciment, mortar de ciment, suspensie coloidală de argilă, mastic de bitum sau emulsie de bitum), pentru impermeabilizarea rocilor stîncoase fisurate, a fundafiilor alcătuite din aluviuni şi a rocilor cu fenomene carstice, în scopul reducerii infiltraţiilor şi a sub-presiunilor. La baraje, injecfiile se execută atît în terenul de fun-dafie, cît şi în continuarea culeelor, astfel încît să se realizeze o perdea de etanşare capabilă să se opună infiltrafiei pe întreaga secfiune transversală prin care aceasta s-ar putea produce. Injecfiile de impermeabilizare se execută în puncte dispuse pe mai multe rînduri, injecfiile de pe un rînd fiind distanţate între ele cu 2"’5 m. Numărul de rînduri şi distanfa dintre injecfii se determină pe baza studiilor geologice şi hidrogeologice, şi în urma unor injecfii de încercare executate chiar în amplasamentul barajului (cari pot fi înglobate ulterior în perdeaua de impermeabilizare). în roci stîncoase fisurate, adîncimea Da injecfiilor de impermeabilizare se stabileşte pe bază de încercări, finînd seamă de felul fisurilor. Pentru orientare poate fi folosită relafia empirică: D= y H + C, stabilită pe baza raportării pe o diagramă (v. fig. /) a adîn-cimilor D (în m) în ordonată, şi presiunii maxime (în m) a $ 40 [/ x i A A yC • apei H la baraj, în abscisă, C fiind o constantă variind între 8 şi 25 m. în cazul fundafiilor aluvionare, injecfiile se coboară pînă la stratul impermeabil sau pînă la o adîncime capabilă să determine lungirea drumului firelor de curent astfel, încît infiltrafiile să fie micşorate sub limitele admisibile. în ultimul caz se recomandă ca în spatele perdelei de etanşare să se execute pufuri de drenaj racordate la o galerie de drenaj. Se recomandă să nu se lase intervale între stratul impermeabil şi capătul injecfiilor. în cazul barajelor fundate pe roci cari prezintă fenomene carstice, adîncimea injecfiilor se stabileşte pe baza unor studii amănunfite, geologice şi hidrogeologice, iar impermeabilizarea prin injecfii trebuie completată cu alte sisteme de impermeabilizare a cuvetei lacului şi a fundafiilor. în special în acest caz e necesar să se prevadă posibilitatea completării, adîncirii sau îndesirii perdelei de etanşare. în acest scop, în partea de baraj care face legătura între perdeaua de etanşare şi corpul barajului (pintenul sau vatra barajului) se amenajează galerii cu gabarite destul de mari pentru a permite executarea unor foraje (v. fig. //). II. Secţiune transversală printr-un baraj aşezat pe o fundafie cu fenomene carstice, î) ecran; 2) galerii; 3) injecfii de Impermeabilizare. Substanfă cu care se execută injecfia se alege în funcfiune de diametrii particulelor terenului şi al substanfei, între aceşti diametri trebuind să existe relafia: ^151 • în care d\5t e diametrul ochiurilor sitei prin cari trec 15% din particulele terenului, iar d$$s e diametrul ochiului sitei prin care trec 85% din particulele substanfei. Alegerea substanfei depinde şi de agresivitatea apelor subterane. Uneori e necesar să se adauge compuşi chimici capabili să înlăture efectul agresivităfii. Injecfiile se execută vertical, dar în anumite cazuri pot fi executate şi înclinat. Uneori se execută o fesătură de injecfii verticale şi înclinate. Diametrul injecfiilor variază între 60 şi 100 mm. m 0 50 100 150 200 250 Presiunea maximă fa baraj /. Diagramă pentru deferminarea adîncimii injecfiilor în funcfiune de presiunea maximă la baraj. (Punctele indică valorile corespunzătoare unor baraje executate.) III. Folosirea injecfiilor combinate cu palp/anşe. 1) palplanşe; 2) foraje; 3) perdea de Injecţii; 4) aluviuni; 5) rocă impermeabilă. l H= 'A n \m KW f 131 no //* I 'îs li % y ■ 23 57 0,001 0,01 0.1 0] 10,0 Debilul specific absorbit, l/mto în unele cazuri, injecfiile de impermeabilizare se folosesc în paralel cu o perdea de palplanşe n” sau^cu un perete de pilofi. Uneori, cu ,apfe de cimen) în roc| cu pina la o anumita adîncime se fîsurj fine> folosesc palplanşe, iar mai jos, unde palplanşele nu pot pătrunde, se folosesc injecfii (v. fig. III). Se recomandă ca injecfiile să se execute după ce s-a turnat un strat de cîtiva metri înălfime din vatra sau pintenul IV. Diagramă pentru jdetermi- Injeefie ulterioară 300 Inovafie barajului, forîndu-se prin betonul respectiv. în caz contrar, nu se obfine o impermeabilizare satisfăcătoare pe o adîncime de 5—6 m. Injecţiile cu lapie de ciment se folosesc, în special, la rocile stîncoase fisurate. Pentru calcule preliminare, distanfa dintre injeefii poate fi determinată în funcfiune de presiunea H (m) suportată de bajaj şi de debitul specific absorbit (l/min), cu ajutorul graficului din fig. /V, pentru roci cu fisuri fine, şi al graficului din fig. V, pentru roci cu fisuri mari. Consumul 0,1 0,1 10 Debitul specific absorbit} l/min V. Diagramă penfru determinarea distanţei dintre injecţiile cu lapte de ciment în roci cu fisuri mari. ^ 2J57 ^ moi m şi 0,1 1,0 10,0 Debitul specific 3bsorbit, l/min V/. Dhgramă penfru determinarea consumului de ciment pe metru de injecţie. de ciment la un metru linear de injeefie poate fi determinat preliminar cu ajutorul graficului din fig. VI. Injecţiile cu bitum pot fi executate la cald sau la rece. Injecfiile cu bitum la cald se execută cu mastic fierbinte şi se folosesc în roci cu fisuri mari şi cu ape subterane cu viteze mari sau puternic mineralizate. Injeefii le cu bitum la rece se folosesc în roci cu fisuri fine sau cu pori foarte mici, şi se execută cu emulsii de bitum cu particule de 2—3 jx şi concentrafii de 25—50% bitum. Injecţiile cu argilă sînt folosite pentru impermeabilizarea aluviunilor, cînd apele subterane sînt agresive, şi în terenuri carstice (numai cînd viteza apelor de infiltrafie e mică). Distantele dintre injeefii şi dintre şirurile de injeefii se stabilesc pe bază de studii şi de încercări pe teren. î. ~ ulterioară, Mş.: Injeefie produsă după încetarea aefiunii pompei de injeefie, provocată de picurarea din ajutajul injectorului. Injecfia ulterioară se datoreşte atît faptului că unda directă, care se propagă în conducta dintre ajutajul injectorului şi pompă, se reflectă la pompa închisă, cît şi faptului că unda reflectată antrenează lichidul în cilindru, cînd ajunge la ajutaj. Deoarece injecfia ulterioară se produce sub presiune joasă, picăturile injectate sînt mari şi amestecul carburant nu e satisfăcător. 2. Injecţie. 2. Tehn.: Sin. Injectare (v.). (Termenul e impropriu pentru această accepfiune.) 3. Injecţie. 3. Geo/.: intruziunea sub presiune a unei magme juvenile, în special acide (granitice), în zonele cele mai adînci ale scoarfei; unde se presupune că formează migmafite (v.), a căror compozifie globală e schimbată fafă de cea a sedimentelor din cari provin. V. şi sub Intruziune. 4. Injecţie. 4. Cs.: Material fluid introdus sub presiune în fisurile, în golurile sau în masa unui material sau a unui corp, în diferite scopuri (v. sub Injectare). 5. Injecţie. 5. Biol.: Introducerea sub presiune a unor solufii sau a unor suspensii de substanfe medicamentoase înfr-un organ, într-o cavitate, sau într-un fesut al unui organism, cu ajutorul unui instrument format de obicei dintr-o seringă cu ac. Lichidul medicamentos e introdus prin metoda cea mai sigură pe care o suportă medicamentul fără a se altera. Lichidul trebuie să fie, pe cît posibil, isotonic, neutru, conser-vabil, şi să nu provoace durere. Solufiile trebuie să fie lim- pezi, iar suspensiile, cît mai omogene. Ca mediu de solufie sau de suspensie se folosesc, de obicei, apă distilată, uleiuri sau eter sulfuric. După cavitatea, organul sau fesutui în cari se efectuează, se deosebesc injeefii intradermice, subcutanate, intravenoase, intraarteriale, intramusculare, intrarahidiene, intracardiace, intraoculare, etc. Prin extensiune, se numeşte injeefie şi lichidul introdus în acest mod. g. Injecţie de purfăfori. Fiz., Elt., Telc.: Sporirea concentraţiei purtătorilor de sarcină într-un semiconductor (v.), peste valoarea corespunzătoare echilibrului termic, prin aducerea de purtători suplementari, ca urmare a unui cîmp electric aplicat din exterior. 7. Inlaid. Ind. chim.: Varietate de linoleum (v.) colorat astfel, îneît să imite marmora. 8. flnlef. Ind. text.: Ţesătură deasă de bumbac, pentru uz casnic, pentru tapiţerie, pentru confecţionarea dosurilor de pernă, etc. Are legătura (armura) pînzei. 9. Inocerami, Sfrate cu Strafigr.: Depozitele de fliş ale Senonianului superior din Carpafi, constituite în general din gresii calcaroase, din şisturi marnoase şi din marno-calcare cu fucoide, cu dezvoltări şi intercalafii locale de conglomerate. Culcuşul acestor strate cuprinde, de cele mai multe ori, marne şi argi li te roşii. Stratele cu Inocerami din Carpafii Moldovei sînt numite şi Strate de Hangu (v. Hangu, Strate de, ~), dar acestea din urmă cuprind, afară de Senonianul superior, ş\ formafiuni echivalente Danianului şi Paleocenului. 10. Inoceramus. Paleont.: Lamelibranhiat eteromiar (aniso-miar) din familia Pernidae, cunoscut din Jurasic pînă în Cre-tacicul superior, cînd a fost foarte răspîndit şi a lăsat fosile caracteristice (Inoceramus concentricus în Albian; I. labiatus în Cenomanian; I. schloenbachi în Turonian; l. balticus în Senonian, etc.). Cochilia e mare, ovoidă, cu linia cardinală dreaptă şi cu umbonele bine dezvoltat. Ligamentul extern şi intern e fixat în numeroase fosete perpendiculare pe linia cardinală. Dinfii lipsesc. Ornamen-tafia e caracteristică: valuri concentrice cari străbat toată grosimea cochiliei, rareori prezentînd şi coaste radiare. Stratul prismatic, foarte dezvoltat, e constituit din prisme de calcit cari se disociază uşor. înainte de a dispărea, a dat forme gigantice cu diametrul pînă la 50 cm, cum e Inoceramus Salis-burgensis din Fiişul Carpafilor orientali. în fara noastră se cunosc numeroase alte specii caracteristice Cretacicului superior din Munfii Carpafi, cum sînt: Inoceramus labiatus Schloth. (Perşani), I. brong-niarthi Sow. (Glondu), I. Cripsii Mant. (Tohanul vechi), etc. Sin. Catillus. 11. Inador. Fiz.: Calitatea unei substanfe de a fi lipsită de miros, la temperatura obişnuită (15°). 12. Inosilicaţi, sing. inosilicat. Mineral.: Silicafi cu structura internă în formă de lanfuri constituite dintr-un număr mare de tetraedre de SiC>4. V. sub Silicafi. îs. Inosfrancevia. Paleont.: Reptilă carnivoră din ordinul Theromorphae grupul Theriodontae, caracteristică pentru Per-mianul superior de la Dvina (URSS), considerată ca reprezentantul cel mai vechi al teriodontelor evoluate triasice. Craniul are lungimea de 50 cm, iar dinfii diferenfiafi, cu colfi dezvoltafi, amintesc de cei ai mamiferelor carnivore. Corpul, terminat cu o coadă lungă, atinge lungimea de aproximativ 3 m; degetele sînt terminate cu gheare. 14. Inovator, pl. inovatori. Gen.: Tehnicianul sau persoana care a imaginat şi a făcut o inovafie (v.). 15. Inovaţie, pl. inovafii. Gen.: Rezolvarea unei probleme de producfie sau de ridicare a nivelului tehnic al unei întreprinderi, prin folosirea, pentru prima oară în întreprinderea respectivă, a unor mijloace tehnice sau a unor principii de organizare Inoxidabil 301 Insecta pentru cari fundamentarea ştiinfifică sau fehnică poate fi cunoscută din literatura de specialitate sau din practica altor întreprinderi. Inovâfiile trebuie să nu fie nici impuse prin planul de ridicare a nivelului tehnic şi nici obligafii de serviciu. Inovaţiile pot fi: perfecţionări tehnice, cînd se realizează înfr-o întreprindere o creştere a producţiei sau a productivităţii muncii, o reducere a preţului de cost sau o mai bună proteefie a muncii, prin îmbunătăţiri funcfionale aduse utilajului, procedeelor tehnologice sau materialelor folosite; raţionalizări în producfie, cînd creşterea produefiei sau a productivităţii muncii, ori reducerea prefului de cost, se realizează printr-o mai bună folosire a mijloacelor de producfie sau a proceselor tehnologice, fără a se aduce însă vreo modificare funcţională utilajului sau procesului tehnologic; raţionalizări administrative, cînd, prin măsuri de organizare, se realizează o îmbunătăfire sau o simplificare în organizarea întreprinderii respective. Nu constituie inovafie simpla enunfare a unor idei, dacă nu se indică şi mijloacele practice de realizare. în fara noastră, inifiativa în inovafii e stimulată şi încurajată prin legi şi regulamente, cari prevăd funefionarea, în toate întreprinderile şi institufiile de Stat şi cooperatiste, a unor colective de inovajii, cari înregistrează, analizează şi, dacă le acceptă, propun recompensarea inovatorilor, pentru a promova şi a aplica inovafiile valoroase şi a generaliza aplicarea inovafiilor cari au fost aplicate cu succes într-o anumită întreprindere. 1. Inoxidabil. 1. Chim.: Calitatea unei substanfe dea nu se combina cu oxigenul, şi deci de a nu putea produce oxizi. 2. Inoxidabil. 2. Metg.: Calitatea unor metale sau a unor aliaje de a rezista la oxidarea prin formarea unei combinafii oxigenate (v. Oxidare 1). De exemplu, sînt inoxidabile: metalele nobile; ofelul crom-mangan cu 0,15% C, 16,5% Mn şi 14,5%, Cr; ofelurile crom-nichel cu 10—25% Cr şi 7—25% Ni; etc. De regulă, piesele confecţionate din aliaje oxidabile sînt protejate contra oxidării prin acoperiri de proteefie. 3. Inozinic, acid Chim.: Derivat al acidului adenilic (v.). E produsul de dezaminare enzimatică al acidului adenilic şi confine, deci, un rest de hipoxanti'nă în Ioc de un rest de adenină. A fost izolat din extractul de carne şi a fost obfinut prin sinteză parfială din inozină sau hipoxantozină. 4. Inozită, pl. inozite. Chim.: Combinafie hidroxilică înrudită stereochimic cu monozaharidele, a cărei moleculă e constituită dintr-un ciclu de şase atomi de carbon, de cari sînt legafi cîte un atom de hidrogen şi cîte un hidroxil. Are p. t. 253° şi p. f. 319° în vid. E solubilă în apă, greu solubilă în alcool şi insolubilă în eter. Teoretic se prevede existenfa a opt inozite isomere cis-trans: epi-inozita, alo-inozita, meso-inozita, muco-inozita, scilita, etc. în natură se găseşte în plante, foarte răspîndită, meso-inozita, unul dintre iso-merii optic inactivi (p. t. 225°), ca ester cu trei molecule de acid fosforic, sub forma sării de calciu sau de magneziu, numită fitină. Se găseşte, de asemenea, liberă sau legată, în muşchi, inimă, plămîni, ficat, etc., la oameni şi animale. Meso-inozita are rolul de „factor de creştere" pentru multe microorganisme, de exemplu pentru drojdia de bere (în această calitate se numeşte şi b/os I sau damboza). Se obfine prin hidroliză acidă sau enzimatică, în prezenfa fitazei, a fitinei obfinute la fabricarea amidonului din porumb. E solubilă în apă, insolubilă în alcool absolut şi în eter. Prin oxidare cu acid azotic, inozita frece în tetra-hidroxi-p-benzochinonă, sau în acid rodizonic, cari se obfin astfel H OH HvX,/H H / | \ HO | XC A. H' /C\ HO nH OH H OH în stare pură şi sînt utilizafi ca indicatori în analiza chimică volumetrică, la determinarea sulfaţilor ca săruri de bariu. E utilizată în Biochimie, în Medicină, în riutrifie (are activitate lipotropică, previne depozitarea colesterolului în ficat), ca intermediar în sinteze organice. Sin. 1, 2, 3, 4, 5, 6-Hexa-hidroxi-ciclohexan; Inozit; Hexaoxiciclohexan. V. şi lnozitol-fosfatide. 5. Inozitol-fosfatide. Chim. biol.: Lipide conjugate din grupul fosfatidelor, subgrupul cefalinelor, confinînd inozitol, acizi graşi, galactoză, acid tartric, acid fosforic şi etanolamină, combinate într-un mod încă necunoscut. Acizii graşi din inozitol-fosfatide sînf: acidul oleic şi acizii saturafi, din cari 5% reprezintă acidul cerebronic şi 85% un amestec de 70% acid palmitic şi 30% acid stearic. Acidul tartric e prezent ca isomer d. Se prezintă în stare de pudră friabilă care devine brună la aer. Se disolvă în solvenfi organici nepolari. Se găseşte în ulei de soia, cum şi în fosfatidele din creier; confine 6,8-»8,6% inozitol. Sin. Lipositol. 6. Insalubritate. Urb.: Proprietatea unei clădiri, a unui teren sau a unei ape de a se găsi într-o stare care dăunează sănătafii. 7. ~a apei. Hidr.: Proprietatea unei ape curgătoare sau stătătoare de a se găsi într-o stare în care dăunează săna-tafii oamenilor sau animalelor (în special peştilor). Insalubritatea apei se manifestă în special ca starea unui emisar infectat prin depăşirea puterii lui de autoepura}ie, din cauza vărsării în acesta a unor ape uzate neepurate, sau epurate insuficient, din industrii (în special cele de produse organice: fabrici de zahăr şî de spirt, amidon, celuloză, cauciuc, etc.), sau confinînd materii toxice. După flora criptogamică specifică, care se dezvoltă în abundenfă în apele încărcate cu materii organice putresci-bile, peste puterea de autoepurafie dafă de confinutul în oxigen al apei, starea de insalubritate poate să aibă mai multe grade. Unele ape pot prezenta o stare gravă de insalubritate, fără ca aspectul general sau bilanful de oxigen să indice această stare. Aceasta se constată cînd apa e infectată cu materii cari au o toxicitate pronunfată chiar în concentrafie mică (de ex.: arsen, cupru, plumb, etc.), sau cu bacterii de tuberculoză de la focare concentrate (spitale sau sanatorii). Readucerea apsi în stare de salubritate se poate efectua prin: epurarea apelor uzate pînă la un grad suficient de înaintat, pentru a nu depăşi puterea de autoepurafie a apei, sau mărirea puterii de autoepurafie a emisarului prin adaus de apă curată, diluînd apele uzate sau mărind debitul emisarului. 8. Inscripţie monetară: Totalitatea caracterelor (cifre şi litere), scrise sau gravate pe monete sau pe medalii. Inscripţiile se găsesc atît pe avers (numele şi titlul persoanei reprezentate de figura principală, eventual anii săi de viafă, numele artistului modelor), cît şi pe revers (valoarea nominală, fara şi milezimul pentru monete, diverse texte pentru medalii). Unele monete, cu valoare mai mare (de ex. mone-tele de aur), au inscripfii şi pe margine, pentru a face dificilă falsificarea lor. 9. Insecta. Paleont., Zoo/., Agr.: Clasă de Artropode fra-heate, terestre, adaptate la zbor şi cu corpul împărfit în trei regiuni: cap, torace şi abdomen. Capul e separat de corp, iar toracele, format din trei segmente, are cîte o pereche de apendice locomotoare pe fiecare segment şi, în general, două perechi de aripi pe al doilea şi pe al treilea segment. Pe cap se găsesc antenele, ochii (cari la majoritatea speciilor sînt compuşi şi simpli) şi aparatul bucal, conformat după felul de alimentare, şi anume pentru rupt, măcinat, înfe-pat, lins, tăiat ori supt, sau pentru una ori mai mulfe dintre aceste aefiuni. Corpul insectelor e acoperit de un tegument Insecte xilofage 302 Insecticid care formează scheletul exterior. Insectele se reproduc în general pe cale sexuată; numai unele specii, ca de exemplu păduchii verzi, se înmulfesc prin partenogeneză. Majoritatea insectelor se dezvoltă prin metamorfoză (stadii de dezvoltare: larvă, nimfă, adult). Cuprind două mari grupuri: Apterygota, sau insecte lipsite de aripi, şi Pterygota, sau insecte cu aripi. Apter i got el e sînt forme primitive, cari apar în Devo-nian, şi sînt reprezentate azi printr-un număr restrîns de specii. Pterigotele cuprin4 două subclase: Palaeopfera, cu aripile desfăcute cînd sînt în stare de repaus şi Neoptera (marea majoritate a insectelor), cu aripile strînse în jurul corpului. Pterigotele aparfinînd grupului Palaeoptera (Steno-dictya, Meganeura) apar în Carboniferul superior prin forme cu caractere primitive lipsite de metamorfoză sau cu metamorfoză incompletă. Majoritatea au dimensiuni considerabile. Azi sînt reprezentate numai prin două ordine: efemeridele şi libelulele. La sfîrşitul Permianului apar insectele superioare din grupul Neoptera (fluturii, albinele, muştele, etc.), cari predomină în Mesozoic, în Terfiar şi azi. Dezvoltarea acestora urmează evolufia regnului vegetal, fiind în legătură directă cu dezvoltarea plantelor cu flori. Numărul insectelor fosile e relativ mic fafă de numărul enorm de specii actuale (aproximativ un milion de specii), şi majoritatea sînt terţiare. In formafiunile ternare din fara noastră se cunosc ca fosile: Cybisfer, Formică, Myrmica, Camptonotus, Aeschna, etc. După felul dezvoltării actuale, se deosebesc: insecte cu metamorfoză completă (Holometabola); insecte cu metamorfoză incompletă (Heterometabola), la cari lipseşte stadiul de pupă (larvele nediferind de adult decît prin lipsa aripilor), şi insecte fără metamorfoză (avînd de la început aspectul formei adulte). Primul grup cuprinde ordinele: Coleoptera (gîndaci), Lepidoptera (fluturi), Diptera (fînfari, muşte), Hymenoptera (viespi, furnici), iar grupul cu metamorfoză incompletă cuprinde ordinele: Orthoptera (lăcuste, greieri), Thysanoptera (tripsuri), Heteroptera (ploşnife), Homoptera (păduchi); insectele cari se dezvoltă fără metamorfoză sînt cele primitive, lipsite de aripi. Unele specii sînt folositoare prin produefia lor (miere, ceară, fire de mătase), prin acfiunea de polenizare a plantelor, prin distrugerea insectelor dăunătoare. Larvele de efemeroptere, de tricoptere şi de chironomide constituie hrana principală a anumitor specii de peşti (ciprinide). Cele mai numeroase specii sînt însă nocive, în special ca dăunători ai plantelor (cari atacă scoarfa, rădăcinile, fructele, seminfele sau chiar lemnul), ca parazifi ai omului ori ai animalelor. în basinele piscicole sînt dăunătoare speciile de coleoptere, unele rincote şi unele ortoptere, cari distrug icrele şi puietul de peşte şi sînt concurenfi la hrana peştilor. Pentru combaterea insectelor dăunătoare culturilor agricole se folosesc mijloace mecanice, fizice, chimice şi biologice (v. Insecticid). Sin. Insecte, Gîze, Gîngănii, Goange. i. Insecte xilofage. Silv., Ind. lemn.: Insecte cari îşi duc viafa — cel pufin în unul dintre stadiile lor de dezvoltare — în lemn, în care construiesc galerii şi formează goluri (de-preciindu-l astfel din punctul de vedere tehnic). Unele insecte xilofage atacă lemnul arborilor în picioare (şi în special pe cel al arborilor deperisan(i); altele atacă lemnul brut sau debitat aflat în depozite, sau chiar lemnul prelucrat sub formă de obiecte de uz casnic (mobilier, etc.) ori cel din construcţii. Cele mai frecvente insecte xilofage sînt anumite specii de gîndaci (ipide, croitori, cari), de fluturi (sfredelitorii, cum sînt Cossus, Zeuzera, etc.), de viespi (Sirex, Xeris, etc.) şi de furnici (Camponotus). 2. Insecticid. Chim.: Calitatea unei substanfe folosite pentru uciderea insectelor. Exemplu: compus insecticid. 3. Insecticid, pl. insecticide. Chim.: Substanfă sau preparat cu aefiune toxică asupra insectelor adulte sau în stadiul de larve, de nimfe ori de ouă. Insecticidele se întrebuinfează şi la distrugerea altor grupuri de artropode: acarieni, arah-nide, crustacee, etc. Cele mai multe insecticide sînt toxice şi pentru om. După modul lor de aefiune, insecticidele se clasifică în patru categorii, cari cuprind compuşi chimici din diverse grupuri. Clasificarea se bazează pe acfiunea principală a compuşilor, fiindcă mulfi dintre ei au proprietăfi complexe şi pot aparfine mai multor grupuri. Cele mai multe preparate insecticide confin substanfa activă, insecticidă, în amestec cu substanfe diluante lichide sau solide (suport), cu substanfe indicatoare (colorante, odorante) şi cu substanfe tensioactive, cari favorizează aplicarea şi fixarea pe organismul tratat. Mai jos sînt date principalele substanfe utilizate pentru distrugerea insectelor; în parenteze sînt indicate numirile convenţionale sau prescurtate şi unele numiri comerciale intrate în uz. Insecticide de ingestie, cari sînt absorbite odată cu hrana şi pătrund în corpul insectei pe cale bucală. Compuşi de arsen: Acetoarsenit de cupru (verde de Paris, verde de Schweinfurt) (CH3COO)2 Cu-3 Cu (As02)2î arsenitde sodiu, NaAs02; arsenit de calciu, amestec de metaarsenifi, Ca(AsC>2)2+Ca2As205; arseniat de sodiu, NasAsCV 12 H20; arseniat de calciu, Ca3(As04)2; arseniat de plumb, amestec de arseniat diplumbic, PbHAs04 şi triplumbic, Pb3(As04)2; arseniat de aluminiu, AIASO4, efc. Compuşi de fluor: Fluorură de sodiu, NaF; fluosilicat de sodiu, Na2SiF6; fluosilicat de bariu, BaSiFe. Insecticide de contact, cari pătrund în corpul insectei prin tegument. Hidrocarburi: Uleiuri minerale (de petrol) şi uleiuri de gudron (de cărbune), preparate sub formă de emulsii concentrate sau de uleiuri emulsionabile şi utilizate ca emulsii diluate cu 1—6% ulei (v. Ulei horticol; Carbolineum). Compuşi halogenafi: Hexaclorciclohexan (HCH, HCCH, HCC, BHC, 666, hexaclorură de benzen), CgHeCle; p.p'-diclor-difenil-tricloretan (DDT), (CICe^^CH— CCI3; p.p'-diclordi-fenil-dicloretan (DDD), (CICel^^CH—CHCI2; p.p'-dimetoxidi-fenil-tricloretan (metoxiclor), (CH30—CeH4)2CH—CCI3; p.p'-difluordifeniI-fricloretan (Fluor-DDT, DFDT, Gix), (FCefy^ CH—CCI3; octaclor-tetrahidro-metano-indan (Clordan, Octa-clor,OET),CioH6Cl8; octaclor-dihidrocamfen^oxafen^CiflHioClg; hexaclor-hexahidro-dimetano-naftalen (Aldrin), C^HgCle; hexa-clor-epoxi-octahidro-dimetano-naftalen (Dieldrin), C^HgOCIe; bis-p-clorfenil-nitropropan şi bis-p-clorfenil-nitrobutan f Di lan), (ClC6H4)2CH—CH(N02)—CH3 şi (CIC6H4)2CH—CH( N02)— —CH2CH3. Compuşi nitrofenolici: Dinitrofenol (DNF), C6H3(NC>2)2OH; dinitro-ortocresol (DNOC, DOC, DNC), C6H2(CH3) (N02)20H; dinitro-sec.butil-fenol (DNBF), CeH2(C4H9)(N02)20H; dinitro-ciclohexilfenol (Trucidor), C6H2(C6Hii)(N02)2OH. Compuşi organo-fosforici: Tetrafosfat hexaetilic (HET, HETP, Bladan), (C2H50)6P407; pirofosfat tetraetiiîc (TEP, TEPP, Nifos T), (C2H50)4P203; tiofosfat de o.o-dietil-o-p-nitrofenil (E 605, Parathion, Paraphos,Thiophos), (C2H50)2(02N—CeH40)PS; tiofosfat de o. o - dimetil - o - p - nitrofenil (Metilparathion), (CH30)2 (02N—CeH40)PS; tiofosfat de o.o-dietil-o-oximetil-cumaril (E 838, Potasan), (C2H50)2(CH3—C9H403)PS; tiofosfat de o.o-dietil-o-oxi - isopropilmetil - pirimidil (Diazinon), (C2H50)2(C8HnN20)PS. Compuşi oxigenaţi (cu structură complexă): Piretrina I, Q21H28O3 şi piretrina II, C22H28O5 din piretru (Pyrethrum sau Chrysanthemum); alletrina (piretrina sintetică), C19H26O3; rote-nona (tubatoxina), C23H22O6, din diferite plante tropicale, Derris (Tuba), Lonchocarpus (Cube, Nicou. Timbo) şi Tephrosia; Insecfifug 303 In sifu quassinele (Quassina şi Neoquassina) de constitufie încă nedefinită, obfinute din Quassia amara. Compuşi eferociclici azotafi: Nicotină ((3-piridil-a-N-metil-pirolidină )f C5H4N—C4H7N—CH3 ; anabasină ( neonicotină, (3-piridil-a-piperidină), C5H4N—C5H10N; fenotiazină (tiodifenil-amină, v. Fungicid), Ci2H8SN. Insecticide de respirafie, cari pătrund în organismul insectei pe căile respiratorii. în acest scop se utilizează gaze toxice (gaze propriu-zise sau vapori), iar operafia se numeşte gazare. Pentru a obfine efectul dorit e necesar să se realizeze o concentrafie minimă de substanfă toxică, variabilă de la un compus la altul, şi aceasta nu se poate obfine decît într-un spafiu închis. Pentru toxicele cumulative, între anumite limite de concentrafie, produsul dintre concentrafia atmosferei în gaz toxic şi timpul în care această atmosferă a fost respirată pentru a produce moartea unui organism animal e constant şi invers proporfional cu toxicitatea substanfei; ei se numeşte produs letal: p = c-t. Pentru toxicele resorptive (HCN, CO), produsul nu e constant. în ultimul timp se folosesc ca insecticide de respirafie şi substanfe solide (sau lichide nevolatile) sub forma de aerosoli; aplicarea acestora se numeşte f u m i g a r e. Ca fumiganfi se întrebuinfează pînă acum mai mult compuşii clorurafi HCH şi DDT, menfionafi la grupa insecticidelor de contact. Mai jos sînt date principalele substanfe utilizate ca gaze toxice. Compuşi de sulf: Bioxid de sulf, SO2; sulfură de carbon, CS2. Hidrocarburi: Naftalen (naftalină), CioHs- Compuşi halogenafi: Tetraclormetan (tetraclorură de carbon, tetra, benzinoform), CCI4; triclornitrometân (nitro-cloroform, cloropicrină), CCI3NO2; brom-metan (bromură de metil), CHsBr; tricloretilen (triclorură de etilen), CHCI=CCl2; dicloretan (diclorură de etilen), CH2CI—CH2CI; tetraclor-etan (tetraclorură de acetilenă), CHCI2—CHCI2; hexaclor-etan, CCI3—CCI3; diclorpropan (diclorură de propilenă), CH2CI—CHCI—CH3; paradiclorbenzen (PDB, Globol, Chloryl), C6H4CI2. Compuşi cianici: Acid cianhidric gazos, HCN, obfinut în momentul întrebuinfării din diferite preparate; prin descompunerea cianurii de sodiu cu acid sulfuric sau a cianurii de calciu cu vaporii da apă din atmosferă, sau prin volatilizarea acidului cianhidric lichid absorbit într-un material poros (preparatul Zyklon B, etc.). Compuşi epoxidici: Oxid de etilenă (etilenoxid), (CF^^O, pur sau amestecat cu bioxid de carbon în diferite proporfii (T-Gas, Aetox, Cartox). Insecticidele sistemice constituie un grup deosebit, compus din substanfe cari pătrund în sistemul circulator al plantei şi se răspîndesc în toate organele. Planta fiind astfel intoxicată („otrăvită") timp de 2—3 săptămîni, orice insectă rozătoare sau sugătoare care se hrăneşte din ea e ucisă. Insecticidele sistemice sînt în acelaşi timp toxice de ingestie şi de contact. Compuşi organo-fosforici: Octametiltetramida pirofosfo-rică (octametil-pirofosforamida) (OMPA, Schradan, Pestox III), [(CH3)2N]4P203; tiofosfat de o.o-dietil-o-etiltioetil (Sistox), (C2H5O)2(C2H5S—C2H40)PS; tiofosfat de o.o-dimetil-o-etil-tioetil (Metasistox), (CHgO^^HsS—C2H40)PS; tiofosfat de o.o-dietil-o-3-clor-4-nitrofenil (Clortion), (C2HsO)2(C>2N— —CeH3Cl—0)PS; ditiofosfat de o.o-dimetil-S-dietilmercapto-succinat (Maiation), (CHgO^COC^Hs^CsHsSjPS. 1. Insecfifug, pl. insectifuge. Chim.: Substanfă care, prin mirosul, gustul, culoarea sau structura ei, îndepărtează (fără a ucide) insectele dăunătoare din locul în care e folosită. Insectifugele pot fi organice sau anorganice. Exemple: lizol, terebentină, păcură, ulei de citronal, creolină, acid fenic, polisulfură de calciu, alcool camforat, etc., fum de băligar, lumînări cari confin tutun, silitră, etc. 2. Insecfivore. Paleont.: Ordin de mamifere placentare, p;imitive, de talie mică, plantigrade, cu cinci degete terminate cu gheare şi cu o dentifie completă caracteristică placen-tarelor primitive. Incizivii sînt în general mici, iar molarii, de tip bunodont, cu tubercule ascufite. Prezintă, de o parte, caractere comune cu Marsupialele, iar de altă parte, afinităfi cu Primatele primitive (Lemurieni). Primele insectivore apar în Cretacicul superior, cu forme primitive- (de ex. genul Zalambdalestes din Cretacicul superior din Mongolia); în Eocen sînt foarte numeroase şi reprezentate prin specii cu caractere mixte, cari amintesc diferite ordine de Mamifere: Carnivore, Rozătoare, Ungulate şi Primate primitive, iar azi sînt în declin. , în fara noastră se cunosc resturi de Talpa (cîrtifa), de Erinaceus (ariciul) şi de Sorex (şoarecele de cîmp) din Plio-cenul superior de la Băile 1 Mai (Oradea) şi de la Măluşteni-Covurlui. s. Insecvenfă, vale Geogr.; Vale (v.) care nu are nici o legătură cu structura geologică a regiunii în care s-a format. 4. Inselberg, pl. inselberg-uri. Geogr.: Munfii izola}?, în deşerturi, cu aspect insular de martori de eroziune (resturi de vechi masive muntoase), cari domină regiunile mai joase. 5. Inserare. 1. Tehn.: Introducerea unei piese înfr-un locaş din altă piesă sau intercalarea unei piese între alte două piese, cu sau fără strîngere. 6. Inserare. 2. Tehn.: Introducerea sau înglobarea unui material în interiorul altui material (v. sub Inserfie). 7. Inserare. 3. Poligr.: introducerea sau includerea unui adaus într-un text (de ex. un anunf sau o informafie într-un ziar), înfr-un şir de numere sau într-un tabel sinoptic. 8. Inserarea drumuirii. Topog.: Plasarea unei drumuiri între elementele cunoscute de pornire şi de închidere. Sin. Sprijinirea drumuirii. V. sub Drumuire. 9. Inserarea friangulaţiei. Topog.: Plasarea unei triangu-lafii geodezice sau topografice, între puncte sau direcţii cunoscute, astfel îneît acestea să poată furnisa noilor determinări elementele necesare pentru pornirea şi închiderea (verificarea) acestora (v. şî închidere geodezică, închidere topografică). Nefiind totdeauna posibil ca elementele de pornire sau de închidere să fie complete, adeseori triangulafiile se inserează numai între puncte cunoscute, lipsind direefiile de orientări cunoscute. Sin. Sprijinirea triangulafiei. 10. Inserîere. Elt.: Conectarea unui element dipolar de circuit electric în serie cu alte elemente de circuit. V. Circuit electric 1. 11. Inserfie, pl. inserţii. Tehn.: Strat de material, de o anumită compozifie şi structură, inclus în interiorul altui material, sau cuprins între fefele de contact a două materiale, fără a se îmbina cu ele, sau fără ca între materialele respective să se producă o aderenfă. Inserfiile sînt în general textile (pînze, fire sau fibre) ori metalice. Inserfiil'e textile (de bumbac sau de mătase artificială) sînt folosite la confecfionarea anvelopelor, a furtunurilor, a curelelor trapezoidale, etc., iar cele metalice, la fabricarea unor garnituri, la fabricarea sticlei armate, etc. în unele cazuri, inserfia e de acelaşi material ca cel în care se face inserarea, însă de altă calitate (de ex. la cartoanele duplex şi triplex, inserfia e constituită din straturi de carton de calitate inferioară). 12. Inserţie, afenuare de Te/c. V. sub Atenuare 2. 13. Insidios. Tehn. mii., Chim.: Calitatea unor gaze de luptă de a nu-şi manifesta aefiunea prin simptome patologice decît mai tîrziu, după ce au pătruns adînc în organism, întîrziind astfel luarea la timp a măsurilor terapeutice. 14. Insipid. Fiz.: Calitatea unei substanfe de a nu avea nici un gust. 15. In sifu. Geo/..* Calitatea unei roci de a se găsi aşezată între rocile între cari s-a format inifial, — sau a unui mineral Insîands 304 Instalafie calorifică de a se fi format odată cu formarea rocii în care se găseşte, ori a unei fosile de a se găsi în roca în care s-a fosilizat. — Sin. în loc. — Ant. Remaniat (v.). 1. Insîands. Geo/., Geogr.: Sin. Calotă glaciară (v. Calotă glaciară 2); Ghefar de calotă (v. sub Gheţar). 2. Insolaţie. 1. Mefeor., Urb.: iluminarea unei suprafefe de către razele solare. Durata de insolafie se raportează la intervalul de o oră, o zi, o lună sau un an. Durata astronomică de insolaţie e intervalul de timp în care Soarele se găseşte deasupra orizontului locului. Durata efectivă de insolaţie e intervalul de timp în care razele solare produc, la sol, un efect apreciabil. Durata efectivă de strălucire a Soarelui se determină cu helio-graful. Heiiograful Campbell, care e folosit cel mai mult, consistă dintr-o sferă de sticlă al cărei focar se găseşte pe o bandă de hîrtie montată într-un jgheab circular. Pozifia focarului se deplasează de-a lungul benzii de hîrtie, din cauza mişcării aparente a Soarelui pe cer şi, în timpul în care Soarele nu e ascuns în nori, banda de hîrtie e arsă. Lungimea dungii arse permite să se evalueze numărul orelor de insolafie. Raportul dintre durata efectivă de insolafie şi cea astronomică se numeşte fracţiune de insolafie. Durata geografică d e i n s o I a f i e e intervalul de timp în care Soarele se găseşte deasupra conturului real al orizontului unui loc. s. durată de Mefeor., Urb. V. sub Insolafie 1. 4. Insolafie. 2. Meteor., Urb.: Densitatea de suprafafă, la suprafafa solului, a fluxului de energie al radiafiei provenite de la Soare. Valoarea ei depinde de distanfa Soare-Pămînt, de înclinarea suprafefei solului fafă de direcfia razelor incidente şi de transparenfa atmosferei, insolafia şi nebulozitatea variind în sensuri contrare. V. şî sub Radiafia solară. & Insolaţie. 3. Agr.: Vătămarea produsă pomilor, în special celor tineri, prin excesul de căldură. Se manifestă prin crăparea scoarfei, care apoi se zbîrceşte şi se desprinde de tulpină. o. Insolafie. 4. Biol.: Efectul produs asupra organismului uman de o şedere prea îndelungată la Soare, care se manifestă prin febră, dureri de cap, etc. 7. Insolubil. Chim. fiz.: Calitatea unei substanfe de a nu putea fi disolvată într-o altă substanţă, sau într-un amestec de substanfe. 8. insolubilitate. Chim. fiz.: Proprietatea unor substanfe de a nu putea fi disolvate în alte substanfe. Această proprietate e legată de structura fizică şi de compozifia chimică a ambelor faze, cum şi de condifiile de temperatură 'şi de presiune din sistem (v. Solubilitate). 9. Insolubilizare. Chim. fiz.: Totalitatea operafiilor executate pentru a face ca o anumită substanfă să devină insolubilă. io. Insonorizare. Tehn.: Totalitatea operafiilor efectuate şi a măsurilor luate pentru a reduce într-o incintă dată intensitatea anumitor zgomote. în acest scop, se folosesc: măsuri aplicate sursei de zgomote, pentru a le reduce intensitatea; măsuri aplicate elementelor de construcfie dintre sursa de zgomote şi incinta de insonorizat, pentru a reduce transmisiunea zgomotelor; măsuri de izolare fonică a incintei de insonorizat. Exemple: în fesătorii se folosesc, la elementele de maşini cari suportă lovituri (de ex. pichere), materiale cari reduc aceste zgomote, cum sînt pielea sau masele plastice; la perefii şi plafonul camerelor se aplică plăci de aşchii de lemn cu goluri (v. sub Placă de lemn), cari absorb zgomotele; maşinile se reazemă pe fundafii cari amortisează vibrafiile; legăturile dintre deschiderea de ieşire a ventilatoarelor şi tuburile de distribuire a aerului se fac din pînza impregnată sau din mase plastice; se folosesc materiale şi se aplică procedee de izo- lare fonică (v.). La vagoanele de călători, de cale ferată, zgomotul produs de rularea rofilor pe şine, cum şi vibraţiile provenite din şocurile roţilor la joantele şinelor (cari provoacă vibraţii ale unor elemente ale cutiei vagonului), se combat prin folosirea cauciucului în suspensiunea primară a vagoanelor, cum şi prin etanşarea (cu pluş sau cu cauciuc) a uşilor şi a ferestrelor; zgomotul produs de vibrafia timoneriei de frînă se reduce prin prelucrarea cu precizie a articulafiilor, iar pentru desfiinfarea barelor lungi de timonerie se construiesc boghiuri cu cilindru de frînă propriu; zgomotele transmise prin aer şi cele transmise prin contact se reduc prin etanşarea şi dublarea geamurilor de la ferestre şi prin izolarea corespunzătoare a întregii cutii a vagonului. 11. Instabil, echilibru Mec. V. sub Echilibru, pozifie de 12. Instabilitate. Mec., Fiz. V. sub Stabilitate. 13. Instabilitate elastică. Rez. mat.: Fenomen de pierdere a stabilităfii unui corp cu proprietăţi elastice, supus acfiunii unor sarcini exterioare cari au o anumită intensitate, numită intensitate critică (v. sub Stabilitate elastică). 14. Instalator, pl* instalatori. 1. Tehn.: Lucrător calificat care montează conducte, armaturi, aparate şi obiecte" (de ex. obiecte sanitare) într-o instalafie. După felul instalaţiei la care lucrează, el poate fi instalator de apă, de gaze, de canalizare, de calorifere, sau instalator frigotehnician, electrician, etc. 15. Instalator. 2. Tehn.: Lucrător care montează sau repară conducte, armaturi, aparate şi obiecte sanitare în instalaţii tehnico-sanitare. 16. Instalaţie, pl. instalafii. Tehn.: Ansamblu de construcfii, aparate, maşini, instrumente şi accesorii, care serveşte fie la efectuarea unei anumite operafii într-un proces de producfie sau într-o cercetare tehnică ori ştiinţifică, fie la îndeplinirea unei anumite funcţiuni în asigurarea unei bune producţii sau a bunului trai. Din punctul de vedere al felului în care sînt folosite, se deosebesc: instalafie de laborator, pentru experienţe, cercetări, analize sau încercări de laborator; instalafie-pilot (experimentală), în care se fabrică în cantităţi mici un anumit produs, pe baza rezultatelor obţinute în instalaţia de laborator, pentru a urmări procesul de producfie şi de organizare a lucrului, astfel îneît să se poată stabili atît bilanfurile de energie, termic, sau de materiale, cît şi comportarea materialelor din cari vor fi confecfionate aparatele din instalafia industrială proiectată; instalafie semiindustrială, pentru executarea unui proces experimental de producfie, în condiţii cît mai apropiate de condiţiiie de industrie (din punctul de vedere al materialului, al utilajului, etc.), pentru câ să se determine parametrii instalaţiei industriale care urmează să fie construită (capacitatea acestei instalaţii ajunge, în medie, pînă la maximum 10% din capacitatea viitoarei instalaţii industriale); instalafie industrială pentru producţia industrială a bunurilor materiale. După locul unde e montată, se deosebesc: instalafie mobilă, care poate fi transportabilă sau portabilă (portativă), după cum e montată pe unu sau pe mai multe vehicule, respectiv se poartă în mînă, pe umăr sau pe spinare; instalafie stabilă, montată pe fundaţii sau pe platforme fixa. După scopul urmărit, se deosebesc: instalafie de forfă, numită şi instalaţie energetică, pentru producerea sau folosirea anumitor forme de energie, cum sînt instalaţiile termoenergetice, instalaţiile electroenergetice, instalaţiile pneumatice de forţă (v. şl sub Instalaţie pneumatică), instalaţiile hidraulice de forţă, etc. (v. şî sub Centrală electrică); instalaţie de prelucrare, pentru executarea unei operafii sau a unui grup de operafii într-un proces de producfie; instalaţie de transport (v.); instalaţie auxiliară (v. sub Instalafie de servicii auxiliare). 17. ~ auxiliară. Tehn. V. Instalafie de servicii auxiliare. ia. ~ calorifică. Termot. V. Calorifică, instalafie Instalafie cu chei de confrol 305 Instalafie cu chei de control /. încuietoare de macaz (folosită la C.F.R.). I) corpul încuietorii; 2) ciocul de fixare a încuietorii; 3) ax; 4) mîner penfru acţionarea ciocului; 5) dispozitiv pentru fixarea încuietorii de confraac; 6) broasca cheii; 7) ac; 8) contraac,. i. ~ cu chei de confrol. C. f.: Instalafie folosită în stafii de cale ferată, pentru controlul prin chei al parcursului, respectiv al pozifiei macazurilor şi semnalelor. 7 Pentru controlul fiecărei t{ f ^ pozifii a macazului (acces spre linia directă sau abătută) se foloseşte cîte o încuietoare cu cheie, care se montează în primul panou de traverse de la vîrful macazului (v. fig. /). Macazurile echipate cu încuietori se manevrează manual la fafa locului. Construcfia încuietorii nu permite: să se scoată cheia din încuietoare, dacă aceasta nu e încuiată; să se încuie încuietoarea, dacă ea nu fixează acul de contraac, astfel încît spafiul dintre ac şi contraac să nu fie mai mare decît 4 mm; să se încuie macazul în altă pozifie decît cea indicată pe cheie, în care scop pe fiecare cheie sînt imprimate numărul macazului şi pozifia (plus, minus) în care fixează acul de contraac (nu se admite să existe, în limitele posturilor de macazuri vecine, chei identice în ce priveşte forma bărbii cheii); să se demonteze încuietoarea cînd e încuiată. Posesiunea cheii unei încuietori de macaz constituie controlul că macazul dă acces pe o anumită linie şi că acul e lipit de contraac cu o tolerantă mai mică decît 4 mm (control imperativ al pozifiei macazului). în caz de atacare falsă a macazului, ciocul de fixare a încuietorii se rupe. Instalafiile cu chei se folosesc în două variante, şi anume: fără bloc de stafie şi cu bloc de stafie (bloc electromecanic). Instalafiile cu chei, tară bloc de stafie, realizează controlul pozifiei macazurilor. Cheile încuietorilor se păstrează fie de impiegatul de mişcare, fie de un alt agent (revizorul de ace). Pentru controlul efectuării corecte a parcursului e necesar să se păstreze toate cheile încuietorilor macazurilor peste cari trece trenul, cum şi ale macazurilor de acoperire. Pentru evitarea erorilor în instalafiile fără bloc de stafie, cheile se păstrează pe un panou special, numit tablou de chei. Spre a evita aşezarea unei chei în locul alteia, se prevăd pe tablou ştifturi de control. Penfru a micşora numărul de chei, cînd sînt multe macazuri cari intră în compunerea unui parcurs, se folosesc încuietori de macazuri conju- mg 1 II. încuietori conjugate. 1) încuietoare cu o cheie; 2) încuietoare cu două chs'i; 3) cheia de parcurs pentru intrare de ia linia x pe linia III (ordine de încuie re obligatorie). gafe. Pentru conjugarea cheilor încuietorilor de macaz se folosesc încuietori de macaz cu două chei, o cheie servind la în-cuiere, iar cealaltă la descuiere (nu se poate scoate din broasca încuietorii decît o singură cheie, cealaltă rămînînd blocată în încuietoare) şi se impune ordinea în care pot fi încuiate macazurile (v. fig. II). în acest caz, pentru controlul imperativ al unui parcurs e suficient un număr mic de chei sau chiar o singură cheie. Conjugarea încuietorilor, în general, măreşte timpul pentru formarea şi desfacerea parcursurilor, însă evită erorile la formarea parcursurilor. Instalafiile cu chei, cu bloc de stafie (bloc electromecanic), realizează înzăvorîrea reciprocă între macazuri şi semnale (v. Centralizare, instalafie de Înzăvorîre). Instalafia se compune din aparatele de manevră, montate în cabinele de la extremitatea stafiei, şi din aparatul de comandă, montat în biroul de mişcare (v. fig. III); legătura f" /' i trdbind$ , 7 ///. Stafie echipată cu încuietori cu chei de control al pozifiei macazurilor şi semnalelor. 1) aparaf de comandă; 2) aparat de manevră; 3) cablu electric subteran; 4) încuietoare de macaz cu o cheie; 5) încuietoare cu două chei; 6) suport cu pîrghie penfru manevrarea semnalelor; 7) transmisiune mecanică pentru telecomanda semnalelor; 8) semnal de intrare; 9) semna! prevestitor; 10) semnale de ieşire. — Mersul operaţiilor pentru o intrare pe linia III; a) încuierea macazurilor din parcurs; b) introducerea cheii de parcurs a liniei II în aparatul de manevră; c) eliberarea cheii de semnal din aparatul de manevră şi descuierea pîrghiilor de semnal pentru manevrarea pe liber a semnalelor. dintre ele se face prin cablu electric subteran. în fafa cabinelor se montează postamente cu pîrghii pentru manevra de Ia distanfă a semnalelor (semnale de intrare şi de ieşire, cum şi semnalul prevestitor al semnalului de intrare). în aparatul de comandă se realizează, prin înzăvorîri mecanice între manetele de parcurs (v. fig. /V), excluderea posibilităţii de a comanda parcursuri incompatibile. Comanda parcursului se realizează prin înclinarea la dreapta sau la stîngă a manetei de parcurs, după cum se comandă un parcurs de intrare sau unuljde ieşire. Numărul manetelor de parcurs corespunde numărului de linii ale stafiei. @n7 nQ 5&%S U- uTp 2 / 1 }£ IW i-T i * s V ^ 3 /V. Aparat de comandă al unei instalaţii cu încuietori cu chei pentru controlul pozifiei macazurilor şi semnalelor, f) manete de comandă a parcursurilor; 2) cutia electrică a blocului de stafie; 3) cutia mecanică cu registrul de înzăvorîri; 4) postament de lemn; 5) bufonul de acţionare a cîmpului de bloc; 6) buton de sonerie; 7) sonerie; 8) releu pentru controlul pozifiei semnalului de intrare; 9) manivela Inductorului de bloc. V. Aparaf de manevră al unei instalaţii cu încuietori cu chel pentru controlul pozifiei macazurilor şi semnalelor. 1) cutia electrică a blocului de stafie; 2) cutia mecanică cu registrul de înzăvorîri; 3) broască pentru cheia de parcurs; 4) manetă de parcurs; 5) cheia semnalului de ieşire blocată în aparat; 6) cheia semnalului de Intrare blocată în aparat; 7) postament de lemn; 8) butonul de acţionare a cîmpului de bloc; 9) manivela inductorului de bloc. în aparatul de manevră (v. fig. V) se realizează înzăvorîrea reciprocă între cheile încuietorilor de macazuri şi cheile încuietorilor pîrghiilor de semnale. Prin electrozăvoare se realizează controlul executării parcursului comandat şi înzăvorîrea lui la dispozifia agentului care comandă parcursul de la aparatul de comandă. 20 Instalafie de absorpfie 306 Instalafie de ardere în stare normală, cînd nu e comandat nici un parcurs, macazurile sînt descuiate, şi deci cheile încuietorilor de macazuri sînt blocate în încuietorile de macazuri; semnalele au aspectul corespunzător ordinului „opreşte" şi pîrghiile respective, cari comandă schimbarea aspectului semnalelor, sînt încuiate în pozifii corespunzătoare. încuietoarea pîrghiei de semnal nu permite să se scoată cheia cînd semnalul e pe „liber" şi semnalul nu se poate pune pe „liber" decît numai cu cheia respectivă. Cheile încuietorilor pîrghiilor de semnal sînt blocate în aparatele de manevră corespunzătoare. După încuierea macazurilor în ordinea şi în pozifia corespunzătoare parcursului comandat, cheia de parcurs se blochează în aparatul de manevră şi, după în-zăvorîrea ei, prin cîmpul de bloc, se liberează cheia încuietorii pîrghiei de semnal care autorizează ocuparea, de către tren, a parcursului comandat. Programul înzăvorîrilor mecanice şi electrice impune o succesiune obligatorie pentru formarea şi desfacerea parcursurilor. 1. ~ de absorpfie. Ind. petr.: Instalafie de recuperare a gazolinei conţinute în gaze, prin absorpfie în motorină. Cuprinde o coloană pentru absorpţie, preîncălzitoare cu abur şi o coloană penfru distilarea fracţionată a motorinei bogate. 2. ~ de acumulat abur. Termot. V. sub Acumulator de abur. s. ~ de aerisire. M/ne, Insf. eoni. V. sub Aeraj, şi sub Ventilare. 4. ~ de alarmă. Tehn.: Instalaţie auxiliară formată din aparate, maşini, conducte şi anexe, pentru producerea de semnale optice sau acustice, spre a atrage atenţiunea asupra anumitor fenomene, faze de evoluţie sau pericole. Se folosesc, de obicei, lămpi de culori diferite pentru semnale optice, sau sonerii, claxoane şi sirene pentru semnale acustice. Ele intră în funcfiune pentru a semnaliza închideri sau deschideri de circuite electrice, supracurenfi, etc., în instalafiile electrice; pentru a semnaliza scăderea sau urcarea nivelului apei fafă de anumite limite, în instalafii hidraulice sau de rezervor; penfru a semnaliza depăşirea temperaturii maşinilor sau a încăperilor, etc., în instalafii industriale. 5. ~ de ardere. Mş.: Instalafie folosită penfru efectua- rea operafiilor necesare pentru: pregătirea combustibilului în vederea arderii, transportul combustibilului de la depozitul-tampon la locul de preparare şi apoi la locul de ardere; amestecarea combustibilului cu aer sau pregătirea unei sub-sfanfe comburante diferite de aer şi dozarea acesteia în substanfa combustibilă (de ex. la rachete); introducerea în focar a amestecului combustibil-comburant, astfel îneît acesta să ardă în vederea dezvoltării de căldură sau pentru obfinerea unei anumite reacfii chimice. Natura operafiilor de pregătire a combustibilului depinde — în principal — de felul combustibilului şi consistă în: măcinarea sau gazeificarea combustibilului solid, lichefierea combustibililor lichizi cari se găsesc în stare solidă la temperatura normală a mediului ambiant, sau vaporizarea unui combustibil gazos depozitat în stare lichidă. Maşinile, aparatele, refeaua de conducte şi instrumentele de măsură şi de control cari intră în componenţa unei instalaţii de ardere depind de destinaţia instalaţiei, adică, în principal, de tipul instalaţiei pe care o echipează (focar de căldare, de cuptor industrial, de calorifer, cameră de combustie, etc.), de natura substanţei combustibile şi de cea a substanfei carburante, etc. După natura combustibilului, se deosebesc: instalafie de ardere a cărbunelui pulverizat, instalafie de ardere a combustibilului lichid, instalafie de ardere a combustibilului gazos şi instalafie de ardere mixtă. Instalaţia de ardere penfru cărbune pulverizat serveşte la prepararea, sortarea şi transportul pulberii de cărbune de la locul de preparare, la arzătoare. E folosită, în principal, la căldările de abur, la unele camere de combustie şi la unele cuptoare industriale. Se deosebesc: instalafii centrale de preparare şi sortare a pulberii de cărbune, pentru toate căldările unei centrale (folosite, în general, la centrale vechi), şi instalafii individuale de preparare (penfru fiecare căldare sau chiar pentru fiecare arzător). Din punctul de vedere al modului de funefionare, se deosebesc: instalafii cu depozit-tampon, cari pot lucra independent de variafiile de încărcare ale căldării (toate instalafiile centrale şi o parte din cele individuale), şi instalafii cu introducerea directă a combustibilului în focar, cari se adaptează încărcării căldării. Insfalafia de ardere a cărbunelui pulverizat, cu depozit-tampon, cuprinde unu sau mai multe buncăre (constituind depozitul de zi) pentru cărbune brut (echipate cu dozatoare pentru reglarea debitului de cărbune evacuat), o moară pentru măcinarea cărbunelui brut (care e în general cu tobă şi bile, sau cu role de fărîmare), un sorfator pentru refinerea granulelor mari, un ciclon penfru separarea cărbunelui în suspensie din aer, un buncăr-tampon pentru depozitarea pulberii de cărbune (echipat cu un mecanism de evacuare şi dozare a acesteia în aerul comburant primar), un ventilator pentru circularea aerului primar şi o refea de conducte. Utilajul şi conductele se dispun după anumite scheme, cari depind de tipul morii, de umiditatea cărbunelui şi de schema centralei (v. fig. / a-*-c). I. Instalaţii de ardere penfru cărbune pulverizat, cu rezervor-tampon. a) cu moară cu b/le; b) cu moară cu bile şi cu parcurs de uscare; c) cu moară cu role şi cu uscare în moară; 1) buncăr de cărbune bruf; 2) dozator; 3) moară cu bile; 4) sortafor; 5) ciclon; 6) buncăr-tampon; 7) mecanism u de evacuare; 8) ventilator de aer primar; 9) arzător; 10) intrarea aerului cald; 11) intrarea aerului rece; 12) conductă de întoarcere a cărbunelui insuficient măcinat; 13) conductă de uscare; 14) conductă de aer primar; 15) conductă de aer secundar; 16) moară cu role. Instalafiile cari utilizează cărbune brut umed sînt echipate cu uscătoare speciale de cărbune sau se montează după o schemă, astfel îneît uscarea cărbunelui să se facă în moară sau traseul parcurs de cărbunele brut pînă Ia moară să fie destul de lung pentru a permite uscarea în curentul de aer transportor, cald (v. fig. / b). Buncărul cu pulbere de cărbune al instalafiilor cari utilizează cărbune uşor inflamabil se menfine sub atmosferă inerta (de ex. gaze de ardere evacuate din căldare). Aerul transportor şi aerul primar circulat de ventilator e aer atmosferic aspirat direct din mediul ambiant şi amestecat, în parte, cu aer încălzit în preîncălzitoru! de aer. Instalaţie de ardere 307 Instalafie de ardere Instalaţia cu introducerea directă a cărbunelui în focar cuprinde aceleaşi utilaje ca şi instalaţia cu depozit-tairpon, cu excepţia buncărului-tampon şi a ciclonului separator (v. fig. II a—c). La instalaţiile cu mori obişnuite, ventilatorul de aer primar e conectat imediat după sortatorul de cărbune, astfel îneît acesta deplasesză aer cu praf de cărbune în suspensie (ceea ce are ca urmare uzarea mult mai rapida a ventilatorului, decît la instalaţiile cu buncăr intermediar, în cari ventilatorul circulă numai aer curat) (v. fig. II a). Folosirea II. Instalaţii de ardere a cărbunelui pulverizat cu introducerea directă a cărbunelui în focar. a) cu moară cu role cu parcurs de . uscare; b, c) cu moară-ventilator; 1) buncăr de cărbune brut; 2) dozator; 3) moara cu role; 4) sorfa-tor; 5) arzător; 6) moară-ventila-torsau moară cu ciocane; 7) ventilator de aer primar; 8) intrarea aerului cald de la preîncălzitor; 9) intrarea aerului rece; IC) conductă de întoarcere a cărbunelui insuficient măcinat; II) conductă de uscare 12) gaze de ardere prelevate din focar. morilor cu ciocane (cari au şi un efect de ventilator, datorită turaţiei înalte a arborelui cu ciocane) şi a morilor-ventila-toare permite uscarea cărbunelui în moară şi suprimarea ventilatorului de aer primar, astfel îneît o instalaţie cu introducerea directă a cărbunelui în focar, echipată cu mori-venti-latoare sau cu mori cu ciocane, cuprinde numai buncărul de cărbune brut, moara, sortatorul (montat chiar pe moară) şi conductele aferente (v. fig. II a şi c). Mediul transportor pentru praful de cărbune într-o astfel de instalaţie poate fi un amestec de gaze de ardere (prelevate din focarul căldării) şi de aer atmosferic rece (v. fig. //c), gaze de ardere şi aer preîncălzit (v. fig. II a şi c), sau numai aer preîncălzit (v. fig. II b). Schema din fig. II c (fără conductele de aer preîncălzit) e folosită la căldările fără preîncălzitor de aer cu focar cu grătar transformat pentru arderea cărbunelui pulverizat; amestecul de gaze de ardere şi aer preîncălzit e folosit ca mediu transportor în instalaţiile cari utilizează cărbuni cu variaţii mari ale umidităţii sau pentru a evita construirea unui preîncălzitor de aer intens solicitat (v. fig. II c cu conductele de aer preîncălzit). Schema din fig. II b e cel mai frecvent folosită, prezentînd avantajul folosirii întregii înălţimi de ridicare a morii ca înălţime de refulare, obţinîndu-se astfel o supleţe mult mai mare a exploatării instalaţiei. Instalaţia pentru arderea combustibilului lichid serveşte la depozitarea temporară, la pregătirea, circularea de la rezer-vorul-tampon la arzătoare şi introducerea în focar — împreună cu aerul comburant — a combustibililor lichizi, echipînd focarele anumitor căldări de abur, unele cuptoare industriale, camere de combustie, camere de încălzire, calorifere, etc. Instalaţiile pentru arderea combustibililor lichizi diferă, în prin- cipal, cu natura combustibilului (păcură, motorină, naftalină, sulf, etc.) şi cu tipul arzătorului. Instalafiile de ardere pentru păcură cuprind, în general, un rezervor principal sau un rezervor de zi (montat de obicei lîngă focar), un sistem de preîncălzire a păcurii (de ex. o serpentină cu abur scufundată în rezervor sau un schimbător de căldură tubular, independent), eventual pompe pentru circularea combustibilului de la rezervor la arzătoare (la unele instalaţii, această circulare se face sub acţiunea gravitaţiei), un filtru, unu sau mai multe arzătoare şi aparataj de control al arderii. Instalaţiile cu arzătoare cu pulverizare (cu aer comprimat, cu abur, prin presiune hidraulică sau prin centrifugare), numite şi instalaţii cu folosire de lucru mecanic (v. fig. III), cuprind fie maşini de forţă generatoare proprii, s n III. Instalaţie de ardere pentru păcură. I) rezervor de păcură, de zi; 2) conductă de returnare; 3) conductă principală de alimentare; 4) filtru; 5) pompă cu abur din staţiunea centrală de pompare; 6) pompă electrică din sfatiunea centrală de pompare; 7J termometru; 8) manometru; 9) preîncălzitor cu abur; 10) conductă de ocolire; II) racord pentru luarea de probe de păcură; 12) contor de păcură; 13) pompele de combustibil ale căldărilor; 14) filtru penfru filtrare fină; 15) robinet de reglare; 16) distribuitorul injectoarelor; 17) injectoare. separate sau integrate în construcţia arzătorului, pentru comprimarea aerului comburant, uneori şi pentru ridicarea presiunii combustibilului sau pentru centrifugarea acestuia, fie o instalaţie auxiliară pentru aducerea aburului de pulverizare (de la reţea la arzător). Instalaţiile cu arzătoare speciale, cum sînt instalaţiile de ardere cu picurare sau instalaţiile de ardere cu evaporare, în general rar folosite, sînt echipate cu dispozitive de picurare cu piese metalice sau ceramice pentru acumularea căldurii necesare vaporizării combustibilului, cu canale de aer comburant practicate în peretele de zidărie al focarului, etc. Instalaţie peniru arderea gazelor combustibile: Instalaţie folosită pentru: purificarea, reducerea, respectiv ridicarea presiunii, preîncălzirea, respectiv răcirea unui gaz sau a unui amestec de gaze combustibile, cum şi pentru transportul acestora de la locul de generare sau de la locul de aducere la centrală (sau la uzină) pînă la arzătoare. Schema unei astfel de instalaţii, cum şi natura elementelor componente ale acesteia depind, în principal, de felul gazului combustibil (gaz natural, gaz de furnal, gaz de generator, etc.) şi de natura instalaţiei deservite (căldare de abur, cuptor industrial, cameră de combustie, etc.). 20* Instalare de asigurare 308 Instalafie de betonare în fîg. IV e reprezentată schema unei instalaţii pentru arderea gazului metan, dintr-o centrală termoelectrică echi- # n -H-v......... o *;.........,.......'•<=±d. 25 IV, instalafie penfru arderea gazului metan, a) post central de reducere; b) post de reducere, al căldării; c) instalafie de distribufie a gazului, la arzătoare; 1) robinet de capăt cu comandă electromagnetică închizînd la căderea tensiunii; 2) filfru-ciclon; 3) filtru cu cartuş; 4) încălzitor de gaz; 5) conductă de ocolire; 6) reductor regulator de presiune; 7) robinet de laminare; 8) contor; 9) supapă de siguranfă; 10) membrană de ruptură; 11) conductă de gaz spre postul intermediar de reducere a presiunii; 12) robinet de izolare, cu acţionare pneumatică; 13) reductor de presiune; 14) debifmefru; 15) robinet regulator de debit; 16) conductă de ocolire; 17) conductă spre distribuitoarele arzătoarelor; 18) spre torfa-pilot; 19) robinet cu servomotor; 20) manosfaf; 21) manometru; 22) supapă de siguranfă; 23) conductă din refeaua forfelor-pilof; 24) conductă de aerisire; 25) conductă de aer comprimat penfru acţionarea servomotoarelor pneumatice; 26) conductă de aer din refeaua de reglare; 27) spre arzătoare; 28) releu pneumatic; 29) distribuitor de aer cu acţionare electromagnetică; 30) post Intermediar pentru alt grup de căldări. pată cu căldări cu reglare automată şi cu comandă centrală. Instalaţia cuprinde, în principal, un post central de reducere a presiunii, un post de reducere a presiunii pentru una sau pentru un grup de căldări şi instalaţia de distribufie la arzătoare. Instalafia de ardere mixtă serveşte la arderea simultană sau alternativă a două feluri de combustibil (de ex. lichid şi găzos, sau solid şi lichid), folosind fie aceleaşi arzătoare pentru cei doi combustibili — construite ca arzătoare pentru arderea mixtă a combustibilului lichid şi gazos —, fie arzătoare diferite pentru cele două feluri de combustibil (de ex. la arderea cărbunelui pulverulent şi a combustibilului lichid). Instalafiile de ardere mixtă a cărbunelui pulverulent şi a păcurii, cari echipează focarele căldărilor de abur, funcţionează de obicei numai cu cărbune, în serviciu permanent, păcura fiind folosită numai la vîrfuri de sarcină (pentru asigurarea încărcării termice a focarului), la sarcini reduse (pentru asigurarea stabilităţii arderii) şi pentru aprinderea prafului de cărbune la punerea în serviciu a instalaţiei. Instalafiile pentru arderea mixtă a combustibilului gazos (gaz natural, gaz de sondă, gaz de furnal, etc.) şi a păcurii, cari echipează focarele de căldare şi cuptoarele industriale, funcţionează de obicei cu combustibilul gazos în serviciu permanent, păcura fiind folosită pentru asigurarea continuităfii serviciului în orele de consum maxim al combustibilului gazos (distribuit printr-o refea comună la mai mulfi consumatori, dintre cari unii echi-pafi numai cu arzătoare de gaz). î. ~ de asigurare. C. f. V. Instalafie cu chei de control. 2. ~ de averfisare. Te/c. V. Avertisor 2. 3. ~ de betonare. Cs.: Instalafie folosită pentru transportul betonului pe şantier, de la locul de preparare, re- spectiv de la locul de alimentare a şantierului cu beton, pînă la locul de turnare. Instalafiile de betonare se folosesc numai pentru executarea construcfiilor cari reclamă cantităfi mari de beton (de ex. construcţiile hidrotehnice). Ele uşurează transportul şi repartizarea betonului la locul de turnare şi permit betonarea continuă. După elementele componente, instalafiile de betonare pot fi clasificate în patru sisteme principale: cu jgheaburi în trepte (hoboturi), cu jgheaburi vibratoare, cu benzi transportoare, şi cu pompe de beton. Instalafiile cu jgheaburi în trepte (hoboturi) (v. fig. /) sînt folosite pentru coborîrea befonului pe verticală, pînă la cel mult 15 m. Concomitent, betonul 7 poate fi repartizat în lucrare prin înclinarea jgheaburilor cu un unghi de cel mult 15°, fafă de verticală. O astfel de instalafie se compune dintr-o estacadă, pe care circulă mijloacele rutiere de transport al belonului sau pe care pot fi aşezate benzi transportoare. Din acestea betonul se varsă în pîlnii, din cari se scurge în jgheaburi în trepte, tronconice, cari conduc betonul la locul de turnare. Jgheaburile în trepte sînt formate din tronsoane tronconice de tuburi de tablă de ofel (v. Hobot). Forma tron-conică a tronsoanelor constrînge betonul în cădere să se lovească în mod repetat de perefii jgheabului, realizînd în acest fel amestecarea suplementară a betonului şi împiedi-cînd segregarea iui prin cădere. Numărul de tronsoane ale jgheabului poate fi mărit sau micşorat după nevoi. Sin. Insta-lafie cu hoboturi. Instalafiile cu jgheaburi vibratoare sînt folosite cînd betonul trebuie coborît la locul de turnare pe o adîncime pînă la 40 m. Jgheaburile vibratoare pot alimenta o suprafafă, cu raza pînă Ia 8 m, în jurul capătului inferior al coloanei, cu aju- I. instalafie de betonare cu jgheaburi în trepte (hoboturi). 1) estacadă; 2) maşină pentru transportul befonului; 3) pîlnie; 4) jgheaburi în trepte (hoboturi). 11. Schema unei instalafii de betonare cu jgheaburi vibratoare. 1) bandă transportoare; 2) dispozitiv de descărcare; 3) jgheab vibrator; 4) jgheaburi de repartizare. torul unor jgheaburi orizontale de repartizare. O instalafie cu jgheaburi vibratoare (v. fig. II) se compune din următoarele Instalaţie de epurare 309 Instalafie de servicii auxiliare părfi: o bandă transportoare, instalată pe o estacadă, pe care betonul e adus pînă deasupra locului de turnare, un cărucior de descărcare, şi jgheabul vibrator care coboară betonul pe verticală şi îl repartizează pe o anumită suprafafă. Jgheabul vibrator (v. fig. III) se compune dintr-un buncăr de forma cilindrică, suspendat de arcuri amortisoare, prin intermediul unui inel care e legat de estacada de transport al betonului, dintr-o pîl-nie şi un lanf de tronsoane tubulare, legate între ele. Atît pe buncăr cît şî pe o parte din tronsoane sînt montate vibratoare cari uşurează trecerea betonului prin jgheab şi fărîmă dopurile şi bolfile cari se formează eventual. Unele tronsoane ale jgheabului sînt curbate, pentru a uşura deplasarea capătului inferior pe orizontală. La capătul inferior al jgheabului se găseşte un închizător în formă de sector cilindric, comandat local cu ajutorul unui lanf, sau de la distanfă, cu ajutorul unui cilindru pneumatic. La capătul inferior al unui jgheab vertical se pot monta jgheaburi vibratoare de repartizare a betonului pe orizontală, fără schimbarea pozifiei jgheabului vertical. Cantitatea de beton ce e turnată cu ajutorul unui jgheabatinge25— 40 m3/h. Pentru lucrul în timpul iernii, jgheabul se izolează termic cu pîslă sau cu vată de sticlă, îmbrăcate la exterior cu şipci de lemn. Instalafiile de betonare cu benzi transportoare (v. fig. IV) sînt folosite în special cînd transportul se efectuează pe distanfe mai mari şi cînd se toarnă cantităţi mari de beton într-un singur loc. Pentru a putea repartiza betonul în corpul construcfiei se folosesc benzi sau sectoare de benzi mobile, montate pe brafe articulate. Pentru transportul betonului pe înălfime, instalaţia e echipată cu un turn, în lungul căruia circulă cupa unui skip. Instalafiile de betonare cu pompe pot să transporte betonul pe orizontală pînă la distanfa de 300 m, sau să-l ridice pînă la 40 m pe verticală. Ele sînt preferate cînd există posibilitatea alimentării continue cu beton. întreruperile în funefionare produc adeseori formarea reclamă demontări pentru decît cele cu piston (100*--150 m, pe orizontală, şi 12--15 m, pe verticală), în funcfiune de presiunea aerului comprimat disponibil. în fig. V e reprezentată schema unei instalafii de betonare cu pompe, alcătuită dintr-o stafiune de pompare, cu IU. Jgheab vibrator. 1) buncăr; 2) Inel; 3) arcuri; 4) cadru; 5) teavă; 6) legătură; 7) vibrator; 8) registru; 9) jgheaburi de repartizare; 10) lanf penfru închiderea şi deschiderea registrului. IV, Instalafie de betonare cu benzi transportoare. I) turn de betonare; 2) depozit de materiale; 3) betonieră; 4) bandă transportoare penfru agregate; 5) sklp pentru beton; 6) benzi transportoare penfru beton; 7) brat articulat. de dopuri în conductă, ceea ce curăţire. Cînd se folosesc pompe pneumatice, înfundările conductei sînt mult mai rare. Insta-lafiile cu pompe pneumatice aefionează pe distanfe mai mici V. Schema Instalaţiei de betonare cu pompe de beton, a) seefiune verticală longitudinală; b) plan; î) pîlnie de alimentare; 2) pompă de beton; 3) conductă penfru beton; 4) estacadă; 5) jgheab în trepte (hobot). una sau cu mai multe pompe de beton şi din conducte pentru beton. La capătul de descărcare pot fi folosite jgheaburi în trepte, pentru ca betonul să nu cadă de Ia înălfime prea mare. Cînd se folosesc pompe^pneumatice de beton, elementele instalafiei de betonare sînt aceleaşi, cu deosebirea că la capătul conductelor pentru beton se montează o placă dej-flecfoare, care preia şocul de la betonul care iese cu viteză, împiedicînd împrăştierea lui. i. ~ de epurare. Tehn.: Sin. Epurator (v. Epurator 2). 2. ~ de servicii auxiliare. Tehn.: Ansamblu de maşini, aparate, instrumente şi accesorii, folosite pentru a îndeplini o funcfiune secundară sau pentru a asigura un serviciu secundar într-o instalafie complexă. Exemple de instalafii de servicii auxiliare: insta-lafia de bloc de cale ferată (v. Instalafie de semnalizare, centralizare şi de bloc); instalafiile de alimentare a locomotivelor cu combustibil, cu apă, curnisip; instalafiile de epurare a apei de alimentare, pentru căldările de abur; instalafiile de curăfire a funinginii şi a cenuşii de pe fevile lor, cu abur sau cu aer comprimat (v. fig.); instalafiile de răcire a motoarelor şi a servomotoarelor dintr-o centrală electrică, — şi cari cuprind epuratoare, conducte de Instalafie de sonorizare 310 Instalafie electrică alimentare cu apă, conducte de apă epurată, etc.; instalafiile de eliminare a prafului din atmosfera din mine sau din insta- bil m a2 Element de instalafie de suflat funinginea. 1) tub suflător, în perioada de lucru; V) tubul la începerea suflării; 1") tubul în perioada de repaus; 2) bucea filetată, solidară cu tubul suflător; 3) grena]; 4) roată de lanf, pentru acfionarea angrenajului; 5) distribuţia a^. rului; 6) intrarea aburului de suflare; 7) peretele frontal al căldării. laţiile industriale, — cari cuprind aparate şi conducte pentru eliminarea prafului, fie din atmosferă sau din gazele de ardere, fie din maşini, aparate, etc.; instalafiile de preparare a amestecului de formare, nou sau recondifionat, în turnătoriile mari; instalafia centrală de noroi, care serveşte Ia recondiţionarea şi depozitarea noroiului necesar săpării unui cîmp cu mai multe sonde; instalafiile de ars combustibil. î. ~ de sonorizare. Te/c. V. Sonorizare, instalafie de 2. ~ de transport. Tehn.: Ansamblu de maşini, aparate, instrumente,conducteşi accesorii pentru manutenfiunea (încărcarea şi descărcarea)şi pentru transportul de bunuri, de materiale, de persoane şi de anumite forme de energie. V. şi sub Transport, Transportor, Ascensor, Cale ferată, Funicular, Elevator, Conductă, Canalizafie, Instalafie inferioară de canalizafie (sub Cana-lizafie interioară), Instalafie pneumatică de transport. 3. ~ de ventilaţie. Mine, Inst. eoni. V. sub Aeraj, şi sub Ventilare. 4. ~ electrică. Elf.: Instalaţie care consistă din ansambluri de conducte electrice şi de elemente de circuit electric, incluziv aparate, dispozitive, etc., uneori şi maşini electrice, şi care serveşte în scopuri energetice (pentru producerea, transportul sau distribuirea energiei electrice), sau pentru semnalizări, comenzi, telecomunicaţii, etc. După scop, se deosebesc următoarele feluri principale de instalaţii electrice energetice: Instalafie electrică de producere a energiei electrice, constituind echipamentul electric al centralelor electrice (v.) şi al staţiunilor electrice (v.) aferente. Instalafie electrică de transport al energiei electrice, consistînd din linii electrice (v.) şi din staţiuni electrice. Instalafie electrică de distribuire a energiei electrice, consistînd din refele electrice (v.), incluziv staţiuni de transformare (v.), prin cari se realizează distribuirea energiei electrice. Instalafie electrică la consumator, pentru alimentarea receptoarelor electrice, spre a permite utilizarea energiei electrice. Sin. Instalafie electrică de utilizare; sin. (impropriu) Instalafie electrică interioară. După tensiune, se deosebesc: Instalaţie electrică la consumator, de joasă tensiune (sub 1000 V), cel mai frecvent de curent alternativ, care cuprinde reţeaua, constituită din linii electrice, şi receptoarele electrice. Se deosebesc instalaţii inferioare, adică cuprinse în clădiri, şi instalafii exterioare, adică în afara clădirilor. Reţeaua, începînd de la tabloul general, e alimentată printr-un branşament de la reţeaua publică din stradă, sau prin coloane, de la un post de transformare. Unu sau mai multe tablouri de distribuţie permit constituirea circuitelor. Schemele folosite sînt: radiale (v. fig. I a) sau cu linie principală (v. fig. / b). Alegerea schemelor depinde de felul consumatorilor. Astfel, pentru consumatorii de categoria I, cari necesită asigurarea continuităţii alimentării, trebuie să se dispună de două surse de energie electrică, dintre cari una de rezervă, folosind în acest scop scheme co- ^ţ respunzătoare (v. fig. II). Conectarea sursei de rezervă, la întreruperea funcţionării sursei normale, se poate face manual sau automat. Pentru consumatorii industriali se folosesc, în general, scheme radiale bj (v. fig. III a), cu excepţia cazurilor în cari gruparea receptoarelor Uz permite adoptarea sche-melor cu linii principale (v. fig. III b). b3 Pentru clădirile de Io-cuit tip bloc, cari pot fi alimentate printr-un sin- A 1111 ttlt Mlt gur branşament sau prin ^—i mai multe, se folosesc jrj-----------------1 ^ ^--1 ^ r— Wt frlT TtTT tSt ifrr rfr scheme cu linie prlnci pală (v. fig. IV). Coloanele generale, din cari sînt derivate alimentările apartamentelor, sînt instalate, în general, prin încăperile de uz comun (casa scării, culoare). Energia electrică e măsurată cu contoare instalate înaintea tablourilor fiecărui apartament; alimentările încăperilor de uz comun sînt echipa- --CD- T. /. Scheme de instalafii electrice la consumator, de joasă tensiune, a) radiale pentru alimentare de receptoare (aj) sau de tablouri de distribufie (a2); b) cu linie principală penfru alimenlarea de receptoare Cb-j) sau de tablouri, în cascadă (b2), în derivaţie (b3), în buclă, dintr-un singur puncf (b4), din două puncte (b5); 7) post de transformare. te cu contoare separate. Iluminatul de siguranţă poate fi realizat prin instalaţii individuale (luminobloc), cuprinzînd o baterie de acumula- II. Scheme de instalafii electrice la consumator, cu alimentare de la două surse. T"~ a) tablou de distribufie aii- \ menfat de ia două surse; b) tablou de distribufie alimentat dintr-o cenfrală electrică cu sistem dublu de bare; c) tablou alimentatde la două surse, printr-un comutator; d) tablou alimentat de la două posturi de transformare, racordate la două linii diferite; î) separatoare de înaltă tensiune; 2) si-guranfe de înaltă tensiune; 3) transformator; 4) întreruptor c automat de joasă tensiune; 5) siguranţe de joasa tensiune; 6) comutator. toare (v. fig. V), sau printr-o reţea generală (care nu alimentează alte receptoare), alimentată, în general, de la sursa normală, dar care în caz de avarie e comutată la o sursă de Instalafie electrică 311 Instalafie electrică rezervă independentă: grup electrogen, baterie de acumulatoare centrală, transformator distinct de cel pentru iluminatul normal, tablou de distribufie general, branşament din refeaua publică, etc. Instalafiile electrice cuprind circuite distincte pentru receptoarele de iluminat (în clădirile de locuit, corpurile de iluminat fixe şi prizele sînt alimentate prin circuite deosebite), receptoarele de forfă (în general cîte un circuit pentru fiecare receptor), semnalizări, comenzi, etc. Sarcinile totale pe circuitele de iluminat şi de prize, în locuin-fe, sînt limitate la anumite valori prescrise. Secfiunea conductelor se stabileşte pe baza condifiilor de rezistenfă mecanică, încălzire şi cădere de tensiune (v. Linie electrică). Conductele (v.) folosite în instalafiile Se folosesc uneori, în hale industriale, bare de distribufie: capsulate, în cutii de proteefie;' în canale sub pardoseală, acoperite sau în spafiu deschis. 811 '1 / /?S> -o -o L2 O o & ik k h L1 ) linie de distribuţie secundară. interioare de joasă tensiune sînt: neizolate, învelite, izolate, cabluri cu izolafie de hîrtie şi cabluri cu izola fie de cauciuc sau de materiale sintetice. Conductele neizolate şi conductele învelite pot fi instalate numai aparent pe izolatoare; conductele izolate pot fi instalate: aparent pe------------- izolatoare, în tuburi de proteefie montate aparent sau îngropate sub tencuială. Cablurile se instalează aparent, montate pe perefi sau pe tavane, în canale vizitabile (acoperite sau descoperite) sau îngropate în şanfuri săpate în pămînt. Felul conductelor folosite şi [modul de instalare a lor depind de destinafia instalafiei şi de mediul încăperilor (uscate, cu confinut mare de praf, umede cu intermitenfă, umede, sau în cari se degajă vapori de apă, în cari se degajă vapori corozivi, cu praf neinflamabil şi neexploziv, cu pericol de incendiu şi de explozie). Instalafiile cu conducte neizolate sau învelite pot fi folosite numai în încăperi cu caracter industrial, în anumite cazuri speciale, în instalafii la tensiune nepericuloasă şi în cazul cînd mediul ambiant, fiind coroziv, ar ataca izolafia conductelor. între conductoare şi diferite instalafii ale încăperii trebuie respectate anumite distanfe minime. V. Instalaţie electrică pentru Iluminat de siguranţă cu luminobfoc. Ki şi K2) contactele înfrerupforului luminoblocului; RI) releu intermediar cu contacte normal deschise (R/l şi RI2) şi contact normal închis (R/3}; T) transformator; Rd) redresor; B) baterie de 4 **6 V; /) înfreruptor automat; L) lampă pentru iluminai normal; Ls) lampă pentru i/uminat de siguranţă. Instalafiile cu conducte izolate montate aparent pot fi admise numai în anumite cazuri şi, în general, unde conductele nu pot fi deteriorate prin atingere sau lovire. Instalafiile cu conducte izolate în tuburi sînt cele mai frecvente. Toate conductele aceluiaşi circuit, incluziv neutrul, se introduc într-un tub. în general nu se admite introducerea de circuite diferite. Tuburile izolante uşor protejate IP pot fi instalate aparent sau îngropate în zid (nu e admisă instalarea în pardoseală); ele pot fi folosite numai în încăperi uscate sau umede cu intermitentă. Tuburile de proteefie P se instalează numai aparent; se folosesc numai în încăperi uscate sau umede cu intermitenfă, în instalafii la cari există posibilitatea de deteriorări mecanice. Tuburile izolante cu proteefie etanşă lPE, cum şi fevile de ofel (cu filet), se instalează aparent; se fo!osesc,4n general, în instalafii industriale cu încăperi în cari condifiile de lucru sînt grele. Instalafiile în cabluri sînt adoptate, în general, în industrii. IV. Instalaţie electrică în bloc de locuinţe. l)]branşament; 2) tablou general (principal); 3) tablou secundar; 4) coloană; I, II, III, IV) nivelurile clădirii. VI. Diferite moduri de instalare a cablurilor, a) pe pereţi cu brăţări; b) pe pereţi cu console; c) pe tavan cu console; d) în şanţ; e) la traversare de drum; 1) cărămidă pentru proiecţie; 2) iub de ofel pentru protecţie; 3) nisip. Se pot instala cabluri cu: manta de plumb neînvelită» manta de plumb învelită, manta de plumb şi armatură de benzi Instalafie hidraulică 312 Instalafie pneumatica de ofel, manta de plumb, armatură de benzi de ofel şi înveliş de proteefie. Cablurile pot fi instalate în interior: pe perefi, fixate cu bră}ări sau pe console (v. fig. VI a, b); pe console fixate pe tavan (v. fig. V/ c); în canale vizitabile (pe fundul lor sau pe console fixate pe perefi), acoperite cu tablă striată sau cu dale prefabricate de beton; îngropate în pămînt, în halele cu pardoseală de pămînt; în tuburi de ofel (în locurile expuse deteriorărilor mecanice); în exterior se instalează în şanfuri de pămînt (v. fig. VI d) şi în tuburi de fontă, de beton sau de bazalt, la traversarea drumurilor sau a căilor ferate (v. fig. V/ e). Instalafiile aeriene în exterior sînt formate dîn conducte neizolate sau învelite, montate pe suporturi prin intermediul izolatoarelor. Ramlficafiile circuitelor se fac în doze (v.), pentru conducte învelite şi izolate, şi în manşoane, pentru cabluri. Aparatele de conectare, întreruptoarele, comutatoarele şi prizele se instalează aparent sau îngropat. Felul lor depinde de mediul încăperilor. Instalafiile la consumator trebuie să fie protejate contra efectelor scurt-circuitelor şi ale suprasarcinilor. în acest scop, toate circuitele trebuie să f/e echipate (la plecarea lor de la tablou şi, în general, în toate punctele în cari secfiunea conductoarelor se reduce) cu aparate de proteefie (siguranfe fuzibile sau întreruptoare automate). Siguranţele se instalează pe tofi polii sau pe toate fazele (exceptînd neutrul sistemelor cu două sau cu mai multe punfi). * ! * : T i i n H....?l: c- ■J— L 6 -Li- XX r ii L-L L-L L-L 3 l 1~V *--1 JT-“i r—1 r-'i ~l Li Li Li uuuu i i j TI U* (__L 0TTDT1 (1 -r- / 1 1 ( ( { h Jînrui VII, Scheme de alimentare cu energie electrică la înaltă tensiune a consumatorilor industriali. Arborescente, legătura cu sursa de alimenfare realizată prin: a) linie simplă; b) linie dublă, racordată prin separatoare; c) linie dublă, racordată prin separatoare (legătura între seefiile barelor prin întrerupfor); d) linie dublă, racordată prin întreruptoare (legătura între secţiile barelor prin întrerupfor); e) linie simplă, racordată prin separator (linie de rezervă racordată prin întreruptoare); f) linie simplă, racordată la bare prin separator (linie de rezervă unică pentru mai multe staţiuni racordată la bare prin separatoare); g) schemă H. Cu linie principală: h) continuă pentru alimentarea mal multor posturi, racordate prin separatoare; /') secţionată prin separatoare; /) buclată; k) secţionată prin întreruptoare; /) cu alimentare de la ambele capete, secţionată prin întreruptoare. Instalafiile la consumator trebuie să prezinte siguranfă contra electrocutărilor şi, de aceea, se iau diferite măsuri de proteefie contra tensiunilor de contact accidentale, Instalafiile la consumator pot fi şi de curent continuu; cele mai importante sînt în anumite industrii chimice bazate pe electroliză, în ateliere de galvanostegie, etc. Caracteristicile acestor utilizări sînt: receptoare de tensiuni foarte joase şi curenfi foarte mari. Instalaţia electrică la consumator, de înaltă tensiune (peste 1000 V), e constituită din refea de înaltă tensiune, alimentată printr-un branşament în general de la o linie electrică de înaltă tensiune, printr-o stafiune de transformare şi conexiuni, sau prin posturi de transformare; uneori refeaua e alimentată de la centrala electrică proprie a consumatorului. Alimentarea consumatorului de la linia de înaltă tensiune sau de Ia centrala proprie se poate face după diferite scheme (v. fig. VII). î. ~ hidraulică. 1. Hidrot.: Instalafie penfru folosirea energiei cinetice şi potenfiale a apei, prin transformarea ei în alte forme de energie, sau pentru amenajarea şi folosirea cursurilor de apă, fie pentru navigafie, fie pentru producerea de energie hidraulică. V. şl sub Baraj; Uzină hidroelectrică. a. ~ hidraulică. 2. Tehn.: Instalafie care foloseşte un curent de lichid, de regulă apă. De exemplu: instalafie de rambleiere hidraulică (v. sub Rambleiere); instalafie de pompare, cu ajutorul căreia se evacuează apele dintr-o regiune în care ele sînt în exces, se alimentează cu apă o regiune, etc. 3. ~ inferioară de gaz. Tehn,, Inst. eoni.: Instalafie de distribufie a gazelor combustibile în interiorul unui imobil, cu-prinzînd ansamblul conductelor şi armaturilor, de Ia racordul de ieşire al branşamentului întreprinderii distribuitoare pînă la punctele de consum. Instalafia interioară cuprinde: conducte cu accesoriile lor; aparate, casnice sau industriale, de utilizare a gazelor; dispozitive de evacuare a gazelor de ardere; dispozitive de reglare şi de comandă; contorul pentru măsurarea debitelor. Instalafia se execută cu ţevi de ofel negre, trase Ia cald fără sudură, cari se îmbină prin fitinguri sau— ia fevi cu diametrul de 3/4" ori mai groase — prin sudură, şi se montează aparent; la trecerea prin ziduri se prevăd manşoane metalice de proteefie, iar la trecerea prin încăperi cu vapori sau cu gaze corozive, se execută un înveliş protector. în instalafii mai noi se folosesc conducte de mase plastice. In instalaţiile de gaz metan sau de gaz de iluminat, fevile se montează cu panta spre încăperile mai calde, iar în punctele cele mai joase se montează sifoane sau vase colectoare pentru apa de condensare. La imobilele-bloc, instalafia e separată pentru utilizările comune (cum sînt caloriferul, spălătoriile, crematoriul, etc.) şi pentru fiecare apartament. Apartamentele sînt alimentate cu gaz din coloane montante, dispuse în casa scării de serviciu şi echipate cu contoare individuale. în instalaţiile interioare de alimentare cu gaz natural se folosesc următoarele presiuni de utilizare: presiune joasă (200—500 mm col. apă), în instalaţiile casnice, şi presiune redusă (500--20 000 mm col. apă), în instalaţiile industriale. 4. ~ pneumatică. Tehn.: Instalaţie pentru comprimarea sau circularea aerului, ori pentru folosirea energiei cinetice (la transportul pneumatic) sau elastice a aerului comprimat. Instalafia de comprimare a aerului cuprinde unu sau mai multe compresoare de aer, rezervoare-tampon, o refea de distribuire a aerului comprimat la consumatori (echipată cu robinete, cu valve de purjare, cu separatoare de picături, etc.) şi un sistem de conducte echipate cu filtru, pentru aspirarea aerului atmosferic. Instalafie sanitara 313 Instalaţii (SCB) Instalafia pneumatică de transport serveşte la transportul prin conducte al materialelor pulverulente sau în granule, cu ajutorul aerului ca mijloc (mediu) de propu Isiune. Antrenarea materialului în conducte, prin absorpfie sau prin refulare, se poate face: într-un curent de aer produs de o pompă sau de un compresor, cu o depresiune sau O SU- /. instalafie pneumatică de transport, cu aspirafie. prapresiune de l)PomPăde aer; 2)sas de elevator pneumatic; 3)ecluză regim de 20,,,40 cu celule rotative; 4) filtru separator de praf; 5) trompă cm Col. Hg (fafă de aspirafie; 6) conductă de aspirafie; 7) loc de ab- de presiunea ai- sorpfie din vrac, din şlep, din navă; 8) loc de mosferica); intr-un descărcare, curent produs de un ventilator, cu suprapresiunea de regim de 25--30 mm col. apă. Instalafia cu a spi r a ţ i e (v. fig. /) are o pompă centrifugă sau cu piston, care produce o depresiune într-o conductă cu ramificafii terminate cu trompe de absorpfie. Pe conductă sînt intercalate: un filtru de aer sau un despră- fuitor cu ciclon, şi un sas de elevator pneumatic, la punctul de descărcare. Instalafia e folosită, de obicei, la absorpfia din mai multe locuri şi la descărcarea într-un singur loc. II. fnstalafie pneumatică de transport, cu refutare. 1) compresor rotativ; 2) punct de încărcare, cu ecluză cu celule rotative; 3) separator centrifug Ia punctul de descărcare; 4) conductă de transport cu aer comprimat. Instalaţia cu refulare (v. fig.//) are un compresor sau o pompă, care debitează în conductă aerul comprimat, ieşirea din ecluză (Intrarea în conducta de refulare); 3) îmbrăcăminie; 4) roată de angrenaj. necesar pentru antrenarea ma- IV. Pîlnil pentru introducerea materialului în conducta de transport pneumatic, a) pîlnie pentru o instalafie cu ab-..........- . , . A , 1W sorpfie; b) pîlnie pentru o insta- terialului introdus in conducta |af|e cu refu|are; () ,n)rarea ma)e. printr-un sas de elevator, cu ria|u|u|.. 2) aer de )ran t, ecluza cu celule rotative; materialul e transportat de curentul de aer Ia punctele de descărcare, unde sînt montate separatoare. Instalafia e folosită la încărcarea dintr-un singur loc şi la descărcarea în mai multe locuri. Cînd transportul se face pe verticală, instalafia se numeşte elevator pneumatic (v. sub Elevator 2). Instalaţiile cu curent de aer de presiune joasă, produs de ventilatoare centrifuge, sînt folosite pentru materiale cu greutate specifică mică. Aceste instalafii pot funcţiona cu absorpfie, cu refulare sau în sistem mixt, în special dacă materialul nu se fărîmă, şi poate trece prin conducte şi prin ventilator fără să le înfunde. Viteza curentului de aer în conducte trebuie să fie mai mare decît viteza care asigură plutirea materialului în aer. Materialul se introduce în conductele de aspirafie prin pîlnii, iar în conductele de refulare, cu ajutorul unei ecluze cu celule rotative (v. fig. Ill), ori cu ajutorul unei pîlnii, din care e antrenat de o vînă de aer comprimat (v. fig. /V). 1. ~ sanitară. Inst. conf., Insf. san.: Ansamblul conductelor, armaturilor, obiectelor sanitare, construcţiilor şi anexelor din interiorul unei clădiri sau al unui grup de clădiri, destinate alimentării cu apă potabilă, cu apă rece şi caldă, şi evacuării apelor uzate, a apelor industriale, de ploaie şi a celor provenite din zăpada topită, cum şi a dejecfiilor. Instalafia sanitară cuprinde, de obicei, alimentarea cu apă rece (v. Alimentarea cu apă rece a clădirilor) şi cu apă caldă, şi instalafia de canalizafie. Conductele şi anexele lor, folosite în instalafia sanitară, sînt: fevi de ofel (galvanizate) cu fitinguri şi robinete, şi fevi de plumb, de presiune, pentru apă rece şi caldă; burlane şi jgheaburi de tablă zincată sau arămită pentru apele de ploaie; tuburi de fontă cu piese fasonate pentru colectarea apelor de scurgere din interiorul imobilului şi de la burlane; tuburi de bazalt sau de beton pentru canalizafia subterană. Instalafia de alimentare cu apă caldă cuprinde şi un încălzitor, care poate fi, de exemplu, un boiler, un încălzitor electric cu acumulare, sau un încălzitor de apă cu gaz.— Armaturile folosite cel mai mult sînt: robinete (de trecere, de refinere, de simplu sau de dublu serviciu, de spălător, de lavoar, etc.), bateriile de baie (de obicei cu duş) şi de spălător, etc.— Obiectele sanitare folosite de obicei sînt: cuveta şi spălătorul de bucătărie (de fontă smălfuită); lavoarul de faianfă; cada de baie (de fontă smălfuită, de faianfă, gresie ceramică, beton, lemn, etc.), cu anexele ei; pisoarul şi closetul, cu sau fără rezervor de spălare cu plutitor; bideul; duşul; etc.— Construcţiile folosite sînt: gura de scurgere interioară, construită ca, şi gura de stradă (v.) pentru colectarea apelor; haznaua, căminul de vizitare, racordul, etc.— Piesele anexe folosite de obicei în instalafii sînt: sifonul, piesele de curăfire a conductelor, separatorul de grăsimi, separatorul de benzină, etc. 2. ~ termică. Termot.: Instalafie pentru producerea sau utilizarea căldurii; de exemplu: centrala termică pentru producerea aburului de încălzire sau a aburului tehnologic, instalafia de încălzire centrală, instalafia de dedurizare termică a apei, instalafia de cuptoare de încălzire în metalurgie, etc. 3. Instalafii de semnalizare, centralizare şi de bloc (SCB). C. fInstalafii pentru mecanizarea şi automatizarea diferitelor operafii în legătură cu circulafia şi cu manevra trenurilor, în scopul măririi siguranţei circulafiei şi a capacităfii de transport a refelei de cale ferată, cum şi pentru mărirea productivităţii muncii şi îmbunătăfirea condifiilor de lucru ale personalului de exploatare. Instalafiile de semnalizare cuprind atît semnalele propriu-zise (v. Semnalizare), cît şi dispozitivele pentru acfionarea lor. Ele constituie mijlocul de legătură rapidă între personalul din stafie (şi uneori de pe linie), care comandă şi deserveşte circulafia şi manevra trenurilor, şi personalul de pe locomotivă. Prin semnale se transmit personalului de pe locomotivă, chiar în timpul mersului, diferite ordine în legătură cu conducerea trenului, ca: oprire, circulafie liberă, viteză redusă, etc. Instalafii pentru controlul parcursului 314 Instantaneu Instalafiile de centralizare realizează manevra de la distanfă (manual, semiautomat sau automat), de la un singur post, a macazurilor şi a semnalelor dintr-o anumită zonă a unei stafii de cale ferată, din întreaga stafie sau din mai multe stafii (v. Centralizare, instalafie de ~). Ele cuprind instalafiile pentru mecanizarea şi automatizarea operafiilor privind pregătirea parcursurilor pentru primirea, expedierea, formarea şi descompunerea trenurilor în stafiile de cale ferată. Instalafiile de bloc realizează dependenfa Ia distanfă între mai multe posturi de centralizare ale unei stafii (v. Bloc de stafie, sub Bloc de cale ferată), sau între două stafii vecine şi posturile din linia curentă pentru urmărirea trenurilor (v. Bloc de linie). După locul de folosire a instalafiilor SCB, se deosebesc: instalafii SCB în stafii şi instalafii SCB în linie curentă. După modul de acfionare a macazurilor şi semnalelor, instalafiile SCB din st af i i pot fi: Instalafii cu încuietori cu chei penfru controlul pozifiei macazurilor şi semnalelor, la cari macazurile sînt acţionate manual la fafa locului şi apoi sînt încuiate cu încuietori de macaz (v. şi Instalafie cu chei de control). Instalafiile de centralizare mecanice au telecomanda macazurilor şî a semnalelor prin transmisiuni mecanice (cu bare rigide sau cu sîrme flexibile), acfionate prin efortul muscular al acarului, blocul de stafie fiind electric. Instalafiile de centralizare dinamice (de forfă) au telecomanda macazurilor cu folosirea unei forme de energie, după care se deosebesc: instalafii de centralizare hidraulice, instalafii de centralizare pneumatice, instalafii de centralizare electrodinamice. Instalafiile de centralizare electrodina-mice se clasifică, după sistemul de înzăvorîre (v.)f cum urmează: centralizări electrodinamice cu înzăvorîri mecanice (v. Centralizare electrică cu pîrghii înzăvorîte, sub Centralizare, instalafie de ~), centralizări electrodinamice cu înză-vorîri electromecanice, centralizări electrodinamice cu înzăvorîri electrice, numite şi instalafii de centralizare cu relee (v. Centralizare electrică cu pîrghii libere).— Insta-lafiile de centralizare cu relee se clasifică, după locul unde se realizează înzăvorîrile, în: centralizări cu relee cu înzăvorîri locale, la cari releele de dependenţă şi echipamentul de electroalimentare sînt instalate în cabinele de la extremităţile stafiei; centralizări cu relee cu înzăvorîri centrale, la cari toate releele de dependenfă şi echipamentul de electroalimentare se instalează Ia postul central de comandă.— Instalafiile de centralizare electrice cu relee se clasifică, după modul de manevră a macazurilor, în: centralizări electrice cu relee cu comandă individuală a macazurilor şi semnalelor; centralizări electrice cu relee cu comandă semiautomată a macazurilor şi semnalelor, la cari prin apăsarea unuia, a două sau a mai multor butoane, toate macazurile şi semnalele din parcurs se manevrează în mod automat, după programul fixat.— Centralizările electrice cu relee se clasifică, după modul de acfionare a macazurilor şi semnalelor, în: centralizări electrice cu relee cu acfionare directă a macazurilor şi semnalelor de la o sursă de alimentare cu energie electrică centrală; centralizări electrice cu relee de cod, la cari instalafiile de alimentare sînt instalate în apropierea obiectelor cari trebuie acfionate (macazuri, semnale), iar declanşarea acfionărilor e comandată de la postul central prin curenţi codaţi, în scopul reducerii numărului de conductoare ale cablurilor (se foloseşte pentru acfionarea macazurilor şi a semnalelor la mare distanfă). Instalafiile de comandă centralizată a circulafiei au toate macazurile şi semnalele din mai multe stafii comandate de o singură persoană, şi anume de operatorul regulatorului de circulafie (dispecer). Sin. Centralizare-dispecer. Se deosebesc: centralizare-dispecer de nod, cînd staţiile telecomandate fac parte dintr-un complex de cale ferată, şi centralizare-dispecer de secfie, cînd staţiile telecomandate sînt înşirate pe o linie (secfie) de cale ferată. Instalafiile pentru mecanizarea şi automatizarea cocoaşelor de triere cuprind instalafii de centralizare a macazurilor fasciculului de triere şi frîne de cale pentru frînarea vagoanelor. Aceste instalafii pot fi automatizate în sensul că: parcursurile de triere sînt pregătite anticipat, fiind acumulate în înmagazinatorul de parcursuri, iar manevra macazurilor pentru parcursurile de triere se face automat, de grupurile de vagoane cari se triază; frînarea se face automat, în funcfiune de greutatea, lungimea şi viteza grupurilor de vagoane, factorii fiind măsurafi prin dispozitive speciale şi valorile, comunicate automat unei maşini electronice de calcul, care stabileşte viteza cu care fiecare vagon sau grup de vagoane trebuie să părăsească frîna de cale, frînarea producîndu-se, în consecinfă, în mod automat. Se indică mai jos instalafiile SCB în linie curentă: Blocul de linie serveşte la reglarea circulafiei trenurilor în linie curentă şi consistă în împărfirea liniei în mai multe sectoare de bloc. Intrarea în fiecare sector e comandată de un semnal, care nu permite intrarea trenului în sector, decît dacă a fost părăsit de trenul antemergător şi dacă acest tren a fost acoperit printr-un semnal de oprire (v. şi sub Bloc de cale ferată). în funcţiune de gradul de mecanizare şi automatizare, se deosebesc: bloc de linie manual neînzăvorît (fără dependenţe), Ia care telecomunicaţiile se fac prin telefon sau prin telegraf şi nu au nici o dependenfă de instalafia de semnalizare acţionată manual şi de poziţia trenului pe linie; bloc de linie manual înzăvorît (cu dependenţe) între instalaţiile de semnalizare şi de telecomunicaţii, dar independent de poziţia trenului pe linie; bloc de linie semiautomat, la care trecerea trenului prin dreptul unui post de bloc e detectată automat şi, în funcţiune de aceasta, se pot transmite manual comunicaţiile între posturi şi se pot manevra semnalele; bloc de linie automat, la care trenul antemergător comandă automat semnalele în urma sa, pentru trenul următor. Pe liniile secundare se foloseşte un sistem de bloc fără semnale, numit bloc de linie cu bastoane-pilot, la care dreptul de ocupare a liniei curente se dă înmînînd mecanicului de pe locomotivă un baston-pilot, care nu poate fi liberat din aparatul cu bastoane decît cu consimţămîntul staţiei vecine primitoare. Instalaţiile pentru repetarea semnalelor în cabina mecanicului de pe locomotivă pot fi completate cu instalaţii de reglare automată a vitezei trenurilor în funcţiune de indicaţiile semnalelor de pe teren şi cu oprirea automată a trenurilor (v. Autostop). Instalafiile pentru comanda automată, de către tren, a instalaţiei de semnalizare şi a barierelor de Ia pasajele de nivel sînt instalafii prin cari trenul, ajungînd la o anumita distanţă de pasajul de nivel, declanşează automat instalaţia de semnalizare optică şi acustică de la pasajul de nivel şi comandă închiderea automată a barierei. După ce trenul a liberat pasajul de nivel, semnalizarea avertisoare încetează şi bariera se deschide automat. Instalaţiile de control dispecer cuprind instalaţii de control la distanţă, dînd regulatorului de circulaţie (dispecer) posibilitatea de a urmări, pe un tablou, punctele din linia curentă şi din staţiile intermediare ale secţiei respective de cale ferată, unde se găsesc trenurile. 1. Instalaţii penfru controlul parcursului. C. f. V. sub Instalaţie cu chei de control. 2. Instantaneu. 1. F/z.: Calitatea unei mărimi de a se referi la un anumit moment sau de a fi definită pentru un anumit moment. Instantaneu 315 Instrument î, Instantaneu. 2. Fiz.: Caltafea unui fenomen de a se produce într-un moment. Un fenomen local şi instantaneu se numeşte eveniment. 2. Instantaneu, pl. instantanee. Foto.: Fotografie obţinută prin expunerea clişeului (film sau placă) un timp foarte scurt (o fracţiune de secundă, în general sub 1/25 s). Fotografia instantanee e folosită cînd obiectul de fotografiat e mobil sau cînd camera fotografică e în mişcare (de ex. în fotografia aeriană). 3. Instrucţiune tehnică, pl. instrucţiuni tehnice. Tehn.: Document tehnic care cuprinde descrierea tehnică a unei maşini, a unui Instrument, dispozitiv, fabricat, etc., însoţită de fotografii, schiţe, planuri sau figuri, şi de indicaţii privitoare la manipularea, folosirea şi întreţinerea lor. 4. Instrument, pl. instrumente. 1. Fiz., Tehn.: Sistem de corpuri, cel puţin în parte solide şi cu sau fără mobilitate mutuala, folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul uneia sau a mai multor mărimi. După funcţiune, se deosebesc instrumente de control şi instrumente de măsură. Instrumentele de control sînt folosite pentru controlul şi reglarea automată a valorii unui parametru variabil, într-un proces tehnic sau înfr-o experienţă de laborator. Un instrument de control cuprinde, în principal, un organ sensibil la* variaţiile valorilor parametrului controlat, un mecanism regulator şi un releu. Instrumentele de măsură sînf folosite pentru măsurarea valorii unei mărimi a unui sistem fizicochimic sau a unui sistem tehnic (temperatură, presiune, debit, tensiune electrică, etc.). Mijlocul de măsurare care consistă dintr-unul sau din mai multe instrumente de măsură, împreuna cu alte dispozitive (elemente de comparare şi etalonare, dispozitive de alimentare, amplificatoare, traductoare, efc.), se numeşte aparaf de măsură (v.), După natura mărimii măsurate, respectiv după natura acţiunii sub influenţa căreia funcţionează, se deosebesc instrumente mecanice, termice, electrice, magnetice, optice, etc. După felul în care e precizată valoarea mărimii măsurate, se deosebesc instrumente indicatoare, înregistratoare şi integratoare. Instrumentele de măsură indicatoare arată valorile mărimilor măsurate prin coincidenţa sistemului lor indicafor cu o anumită diviziune a scării lor etalonate, sau indică numai faptul că valoarea unei mărimi e diferită de zero şi, uneori, sensul ei. Sistemul lor indicator poate fi cu ac indicafor sau luminos (spot luminos). Sistemul indicafor cu ac consistă din acu! indicator şi din scală. Acele indicatoare, de foiţă de duralumin cu grosimea de circa 0,1 mm (pentru a avea o greutate cît mai mică), sînt executate în profiluri sau construcţii cari să prezinte momente de inerţie sporite (v. fig. / c), penfru a li se asigura o rigiditate suficientă. Forma depinde de precizia de citire (clasa instrumentului) şi de distanţa de la care se face citirea utilizîndu-se, Ia aparatele portabile de clasele 0,2 şi 0,5, ace în formă de lamă de cuţit sau ace cu fir reticular (v. fig. / ai şi a2); la instrumentele industriale Ia cari citirea se face de Ia oarecare distanţă (0,5—Im), ace în formă de lance sau bare (v. fig. I b3 şi b4); I. Ace indicatoare penfru Instrumente de măsură electrice. aita.2) pentru aparate portabile de clasele 0,2 şi 0,5 cu fir reficular (a-j) şi în formă de lamă de cufit (a2); bj--b4) pentru instrumenteindustriale: bară cu lamă (b^), lance cu lamă (b2), bară (b8), lance (bţ)} c) diferite profiluri de ace. II. Scală cu oglindă la Instrumentele indicatoare de laborator. de laborator sau Ia distanţe mari. Sistemul îa instrumentele la cari, pe lîngă citirea grosieră de la distanţă, se face şi o citire fină, ace în formă de lance sau bară cu lamă (v. fig. / bi şi b2). Scala e confecţionată dinfr-o placă metalică, fie vopsită, fie avînd lipită pe deasupra o foaie de hîrtie; aparatele de laborator (clasele 0,2 şi 0,5) sînt echipate cu oglindă pentru înlăturarea erorilor de paralaxă la citirea indicaţiilor (v. fig. II). Sistemul indicator luminos e folosit la aparatele de precizie la cele industriale penfru citiri de e format din: o scală gradată de sticlă mată, plasată în afara instrumentului (în acest caz, scala e lineară), sau la carcasa instrumentului (în acest caz e, de obicei, curbilinie); o mică oglindă solidarizată pe echipajul mobil al instrumentului; un dispozitiv de proiecţie, care trimite un fascicul de raze luminoase paralele pe oglinda aparatului (v. fig. III a şi III b). Instru-mentete cu rigla aşezată în afara aparatului se împart în instrumente cu citire obiectivă şi instrumente cu citire subiectivă (v. Galvanometru). Instrumentele de măsură înregistratoare înscriu valorile succesive ale mărimii măsurate pe o hîrtie gradaiă, frasînd astfel curba de variaţie în timp a valorilor mărimii măsurate. Ele sînf formate din: instrumentul de măsură propriu-zis şi dispozitivul de înregistrare (avînd ca elemente esenţiale peniţa înregistratoare, hîrtia de înregistrare şi dispozitivul de antrenare a ei). în funcţiune de sistemul de înregistrare, se deosebesc: instrumente cu înregistrare continuă şi instrumente cu înregistrare prin puncte. Instrumentele cu înregistrare continuă sînt utilizate cînd valorile mărimilor măsurate sînt suficient de mari, astfel încît să poată produce cupluri active capabile să învingă cuplul rezistent dat de frecarea permanentă a peniţei pe hîrtia înregistratoare (3 — 10 gem). Precizia lor e mică (clasa 2,5), dar satisfăcătoare pentru control în exploatările industriale. înregistrarea se face pe o hîrfie specială, cu ajutorul unei peniţe care — cu diferite variante constructive — poate fi de două tipuri: cu tub capilar (v. fig. IV d) şi cu rezervor (de două feluri: peniţă tubulară-conică, v. fig. IV a şi peniţă cu tăietură, v. fig. IV b şi c). Peniţa tubulară-conică, cea mai utilizată,—deşi Iasă o urmă mai puţin fină decît celelalte tipuri — , asigură o trasare continuă chiar la variaţii rapide ale mărimii înregistrate. Hîrtia pe care se fac înregistrările (fabricată astfel încît să sugă repede cerneala, fără să se păteze) are trasat pe ea un caroiaj, permiţînd citirile variaţiilor în timp ale mărimii înregistrate, Caroiajul diferă, funcţiune de sistemul de mişcare care se imprimă hîrfiei şi III. Instrument de măsură cu indicator luminos, a) inferior; b) exterior; I) sursă de lumină; 2) lenfilă convergentă; 3) ac indicator fix; 4) oglindă plană a elementului de măsură; 5) imaginea acului indicator pe scală; 6) scală. c IV, Tipuri de peniţe de înregistrare cu rezervor, a) fubulară-conică; b şi cj cu tăietură; d) cu tub capilar. Insfrument acustic 316 Insfrumenf electric mişcării care se transmite penifei de echipajul mobil al instrumentului de măsură propriu-zis. Hîrtiei de înregistrare i se imprimă, cel mai frecvent, o mişcare de avans lineară, printr-un sistem de rotife dinfate, cari pătrund în perforaţii practicate pe margine. în acest caz, hîrtia e în formă de bandă, cu o lăţime standardizată (70-120 mm pentru înregistrarea unei singure mărimi, pînă la 300 mm în cazul înregistrării simultane, pe aceeaşi bandă, a variaf ii lor mai multor mărimi), şi are viteza de avans de 3--240 mm/h. Caroia-jul consistădintr-ose-rie de linii verticale, cari servesc la determinarea valorilor mărimii înregistrate, şi o serie de linii echidistante orizontale (v. fig. V bi şi b2) sau arce de V. Diferite moduri de înregistrare, aj, ag) în coordonate circulare: la mişcare lineară (aj) şi la mişcare rotativă a hîrtiei (a2); bJt b2) în coordonate rectangulare: cu dispozitiv eliptic (bj) şi cu ac în formă de S (b2); c) în coordonate rectangulare/ prin puncte; î) echipaj mobil al instrumentului de măsură propriu-zis; 2) penifă de înregistrare; 3) hîrtie de înregistrare; 4) articulaţie; 5) rolă; 6) indicafor în S. cerc (v. fig. V ai), cari se referă la timp. înregistrarea în coordonate rectangulare implică transformarea mişcării rotative a echipajului mobil al instrumentului de măsură propriu-zis în deplasări lineare, ceea ce se obfine cu dispozitive diferite, dintre cari cel mai folosit e dispozitivul eliptic (v. fig. V bi), ori acul indicator în formă de S (v. fig. V b2). în cazuri mai rare (mai ales pentru înregistrări termice la cazanele cu abur) se imprimă hîrtiei o mişcare circulară (v. fig. V 62), obişnuit cu o rotafie în 24 de ore. Mişcarea hîrtiei poate fi continuă sau prin impulsuri (intermitentă). în cazul mişcării continue se utilizează un mecanism de ceasornic, sau o antrenare electrică cu un mic motor sincron; prin intermediul unor rofi dinfate se poate regla viteza de avans a benzii. La mişcarea prin impulsuri, mecanismul de avans propriu-zis se combină cu o serie de electromagnefi, cari asigură o transmitere intermitentă a mişcării. Instrumentele cu înregistrare prin puncte sînt folosite în cazurile în cari dispozitivul de măsură nu dezvoltă un cuplu suficient de puternic pentru a învinge frecarea penifei pe hîrtie, sau cînd se urmăreşte o mai mare precizie în înregistrările variafiilor lente ale unei mărimi, înregistrarea se face cu ajutorul unei piese mobile (etrier) care cade, la intervale de timp determinate, peste acul indicator, apăsîndu-l pe banda de hîrtie (v. fig. V c). în acest loc, hîrtia trece peste o creastă, astfel îneît urma lăsată de ac e aproape un punct. Semnul se obfine cu ajutorul unei benzi cu cerneală, asemănătoare cu benzile maşinilor de scris, care e aşezată fie între acul indicator şi hîrtie, fie între hîrtie şi creastă. Intervalul dintre apăsările exercitate de etrier asupra acului trebuie să fie de cel pufin 10 s (obişnuit 20‘”30 s), pentru ca acul indicator să poată lua liber p nouă pozifie, funcfiune de valoarea mărimii măsurate. Instrumentele de măsură integratoare integrează pe un anumit timp mărimea măsurată, indicînd sau înregistrînd integrala ei de timp. Instrumentele integratoare utilizate frecvent în tehnica măsurilor electrice cuprind instrumente cu cursă limitată (galvanometre balistice, fluxmetre) şi contoare (contoare de cantitate de electricitate, contoare de energie). După principiul de integrare, se deosebesc: instrumente cu integrare prin inerfie (galvanometrul balistic) şi instrumente cu integrare prin amortisare (fluxmetre, contoare motoare).— După raportul dintre indicafiile scării unui instrument de măsură şi valorile mărimilor de măsurat, se deosebesc instrumente cu citire directă, cari dau, prin simplă citire, valoarea mărimii de măsurat, sau o valoare proporfională cu ea, şi instrumente cu in di ca fie indirectă, a le căror indicafii servesc la obfinerea, prin calcul, a valorii mărimii măsurate. în unele instrumente de măsură, numite instrumente comparatoare, valoarea mărimii de măsurat se determină prin comparare directă cu o măsură sau cu un model, în alte instrumente de măsură, numite instrumente de zero, valoarea mărimii de măsurat se determină prin echilibrarea aefiunii acelei mărimi prin aefiunea, variabilă şi cunoscută în orice moment, a unei mărimi de aceeaşi natură. Echilibrarea se constată prin faptul că un indice sau o1 piesă mobilă a instrumentului revin la o anumită pozifie „de zero". Se numeşte insfrument de măsură diierenfial un instrument de măsură care măsoară diferenfa valorilor a două mărimi de aceeaşi natură, una dintre valori putînd fi cunoscută. Folosirea unui instrument diferenţial permite eliminarea multor factori de eroare. Se numeşte insfrument d e m ă s u r ă f/p un insfrument care serveşte Ia reproducerea şi la păstrarea unităfii de măsură a unei mărimi, cum şi Ia verificarea altor instrumente cu aceleaşi caracteristici. 1. ~ acustic. 1. F/z.: Instrument folosit pentru observarea sau măsurarea unei mărimi acustice. 2. ~ acustic. 2. F/z.: Instrument folosit pentru observarea sau determinarea valorii unei mărimi fizice, prin intermediul unui fenomen acustic. Pentru măsurarea frecvenfei sunetului se folosesc, fie sirena (v.), fie instrumente înregistratoare, cari înregistrează direct frecvenfă unei părfi mobile a instrumentului, pusă în mişcare de unda sonoră a cărei frecvenfă se măsoară. Intensitatea sunetului şi energia sonoră se măsoară prin măsurarea fie a presiunii sonore, fie a vitezei de deplasare, în jurul pozifiei lor de echilibru, a particulelor mediului în care se propagă sunetul, sau a amplitudinii acestei deplasări. Presiunea sonoră se măsoară cu un microfon (v.), cu pistofonul (v.) sau cu termofonul (v.); viteza de deplasare a particulelor se măsoară cu discul Rayleigh (v. Rayleigh, disc ~), iar amplitudinea acestei deplasări, cu catodofonul (v.). Timbrul sunetului se obfine prin analiză sonoră, fie cu un analizor de sunet, sub forma unui spectroscop acustic (v.), fie printr-un grup de rezonatoare (v. Rezonator acustic). Viteza de propagare a sunetului se măsoară cu ajutorul interferometrului sonor (v.) sau al tubului Kundt (v.). 3. ~ electric. F/z., Elf.: Instrument care serveşte la măsurarea unei mărimi electrice, ori a unei mărimi neelectrice pe cale electrică. După natura mărimii măsurate, se deosebesc diferite instrumente pentru măsurarea unor mărimi electrice: ampermetre, voltmetre, ohmmetre, wattmetre, contoare, fre-cvenfmetre, fazmetre, etc., şi magnetice: fluxmetre, permea-metre, etc. i Dup ă felul c u r e n t u Iu i, se deosebesc: instrumente de curent continuu, de curent alternativ (monofazat, trifazat) şi universale (de curent continuu şi alternativ). Instrument elecfrîc 317 Insfrumenf elecfric După gradul de precizie în ind I caf ii, se deosebesc cinci clase, notate convenţional cu 0,2; 0,5; 1; 1,5 şi 2,5 (v. Clasă de precizie a instrumentelor de măsură electrice). După modul de utilizare, se deosebesc instrumente fixe şi instrumente portabile; după pozifia de funcfionare: orizontale, verticale şi înclinate; d u p ă felul protecţiei asigurate de carcasă: normale, impermeabile, protejate contra apei, protejate contra stropilor de apă, capsulate contra prafului, ermetice, protejate contra exploziilor; după modul de instalare pe tablouri: îngropat sau de profil. După principiul de construcţie şi de funcţionare, se deosebesc instrumente de sistem: magneto-electric, electromagnetic, electrodinamic (cu subclasa fero-dinamică), termic, electrostatic, magnetoslectric cu conver-tisoare (redresoare uscate, termocupluri şi tuburi electronice), de inducfie, de rezcnanfă. Instrumentele de sistem magnefoelecîric funcţionează pe baza acfiunilor ponderomotoare dintre cîmpul magnetic al unui magnet permanent şi o bobină parcursă de curent electric. Se construiesc în două variante principale: cu magnetul permanent fix şi bobina mobilă (forma utilizată frecvent) şi cu bobina fixă şi magnetul permanent mobil (formă întîlnită mai rar, pentru utilizări speciale, cum sînt aparatele electrice de măsură de la bordul avioanelor, cu gabarite reduse la minim). Construcţia uzuală (v. fig. a) consistă dintr-un magnet permanent fix 1 în formă de potcoavă, cu piesele polare 2, cari înconjură aproape în întregime un miez cilindric fix 3, formînd fată de el un întrefier îngust (ce nu depăşeşte 2 mm), în care se produce un cîmp magnetic de inducfie Bq puternic (200-3000Gs),radial şi practic uniform în zona de mişcare a bobinei mobile 4. Magnetul permanent e de ofel special (mag-nico, alnisi, cu wolfram şi crom sau cobalt), sau de aliaj special cu proprietăţi magnetice superioare, pe cînd piesele polare 2 şi miezul 3 sînt de material magnetic moale. Bobina consistă din n spire de sîrmă subfire (0,03--■••0,2 mm) de cupru, izolate, înfăşurate pe un cadru de aluminiu, de cele mai multe ori cu formă dreptunghiulară (lungimea l, lăţimea a,aria S—al). Sprijinită de două semiaxe 5, cu capetele în lagărele 6, bobina se poate roti în întrefier, fără a atinge piesele polare şi miezul. Pe ax e fixat acul indicator 7, al cărui capăt se deplasează în fafa scalei 8. Acul 7 e echilibrat de contragreutăţile 9, aşezate pe tijele 10. Arcurile speciale 11, de bronz fosforos, servesc Ia crearea cuplului rezistent şi la alimentarea bobinei cu curent. Piesele 12"'15 formează corectorul, dispozitiv care permite reglarea acului indicator pe diviziunea zero a scalei. Cuplul activ dezvoltat prin acţiunea cîmpului magnetic de inducţiei Bq asupra bobinei parcurse de curentul continuu I are expresia: Ma~ nB^lal—nB^SL Sub acţiunea acestui cuplu, bobina mobilă se deplasează, stabilizîndu-se sub un unghi a fată de pozifia zero, în momentul echilibrării cuplului acliv de către cuplul rezistent Mr proporfional cu deplasarea (Mr~Kr a): Ma ~K. uBqS z~k7 I=KI. Si Scheme ale sistemelor diferitelor Instrumente electrice de măsură, a) magnetoelecfrlc; b) electromagnetic cu atracfiune; c) electromagnetic cu repulsiune; d) electrodinamic; e) ferodinamlc; f) termic; g) electrostatic cu variafia distantei dintre armaturi; h) electrostatic cu variafia ariei suprafefelor active ale armaturilor; /r -/'3) magnetoelecfrlc cu redresoare uscate; /V-'/'ă) magnetoelecfric cu termocupluri. Micşorarea timpului de stabilizare în pozifia de echilibru a se obfine cu ajutorul unui cuplu de amorfisare, rezultat din acfiunea cîmpului magnetului permanent asupra spirei în scurtcircuit parcurse de curenfi induşi pe care o constituie cadrul de aluminiu al bobinei mobile. Deviaţiile fiind proporţionale cu curentul, scala aparatului are diviziunile uniforme, iar funcţionarea (fără dispozitive speciale de redresare) e posibilă numai în curent continuu (excepfie fac instrumentele cu echipaj mobil de mică inerfie, cum sînt galvanometrele vibratoare). Tot din această cauză, dacă diviziunea zero a scalei e plasată la extremitatea ei stîngă, curentul trebuie introdus într-un sens determinat prin bobina mobilă, în care scop bornele aparatului se marchează. Pe acest principiu se construiesc amper-metre (eventual cu shunt-uri), voltmetre (cu rezistenfe adifio-nale), galvanometre (v.)şi logometre (v.). Instrumentele de sistem magnetoelec-tric sînt caracterizate printr-o mare sensibilitate şi precizie în indicafii, putînd fi uşor realizate în clasa de precizie 0,2, — prin consumul propriu de putere foarte redus, şi prin influenfa practic nulă din partea cîmpurilor magnetice exterioare; au însă o construcfie delicată şi destul de complicată, din care cauză se dereglează uşor în exploatare şi sînt relativ costisitoare. Sînf folosite, în special, ca aparate de laborator. Instrumentele de sistem electromagnetic se bazează pe acfiunile ponderomotoare ele cîmpului magnetic al unei bobine electrice asupra unor piese feromagnetice. Se deosebesc două tipuri constructive: cu atracfiune şi cu repulsiune. 1 h J? Instrument electric 318 Instrument electric Instrumentele cu atr acţiune (v. fig. b) sînt constituite dintr-o bobină plată 1, în interiorul căreia poate fi atrasă o paietă de fier moale 2, care se poate roti în jurul unui ax excentric 3, de care sînt fixate acul indicator 4 şi dispozitivul de amortisare 5. Cuplul rezistent e dat de un resort spiral 6, iar cuplul activ rezultă din aefiunea cîmpului magnetic al bobinei 1 parcurse de curentul I asupra paletei 2 magnetizate, care are tendinţa de a se aşeza în mijlocul bobinei, astfel ca energia înmagazinată în cîmpul magnetic al sistemului să fie maximă (ceea ce corespunde pozifiei de inductivitate maximă L a bobinei). Instrumentele cu repulsiune (v. fig. c) sînt compuse dintr-o bobină cilindrică 1, în interiorul căreia sînt două piese de fier moale, una fixă 2 şi alta mobilă 3, putînd efectua o mişcare de rotafie prin solidarizarea ei cu axul 4, dispus după axul geometric al bobinei 1. Pe ax sînt fixate ăcul indicator 5, dispozitivul de amortisare 6 şi resortul spiral 7 pentru crearea cuplului rezistent. Cuplul activ se produce la trecerea unui curent prin bobina 1, ca urmare a tendinţei piesei 3 de a se aşeza mai aproape de marginea bobinei, sub aefiunea forjelor de repulsiune exercitate înfre'piesele 2 şi 3, cari se magneiizează în acelaşi fel. Pentru ambele tipuri, dependenta deviaţiilor a ale echipajului mobil de curentul I trecut prin bobina 1 e de forma: 1 dl = 2 Kv da unde Kr e constanta resortului antagonist, L e inductanfa bobinei şi Ka e factorul de proporţionalitate al instrumentului, care nu e constant, ci variază cu a. Deviaţia a fiind funcţiune de 72, iar echipajul mobil avînd inerţie suficientă, instrumentul poate fi folosit şi în curent sinusoidal, în care caz / din formula precedentă reprezintă valoarea efectivă a curentului. Scara rezultă cu diviziunile neuniforme, dar acţionîndu-se asupra lui Ka prin profilarea pieselor feromagnetice, caracterul pătratic al scalei poate fi corectat. Astfel de instrumente se folosesc în special ca arnper-metre şi voltmetre, utilizabile atît în curent continuu cît şi în curent alternativ sinusoidal. La folosirea în curent continuu se face simţită influenţa fenomenului de isterezis magnetic, aparatul dînd indicaţii diferite pentru aceeaşi valoare de curent, după cum s-a ajuns la ea în mod crescător sau descrescător. Din această cauză, instrumentele obişnuite, cu piesele feromagnetice din tole de transformator (cîmp coercitiv 0,5—0,7 Oe), nu pot fi obţinute într-o clasă de precizie mai mare decît 1—1,5. Utilizarea materialelor magnetice speciale de tip permalloy (cîmp coercitiv 0,05 Oe) a permis realizarea de instrumente în clasa de precizie 0,5. La folosirea în curent alternativ, eroarea de isterezis e neglijabilă, dar apar erori suplementare, cari cresc cu frecvenţa, datorită curenţilor turbionari induşi în piese feromagnetice şi modificării impedanfei interne a bobinei. Aceste erori limitează utilizarea instrumentelor electromagnetice la frecvenţe pînă la 150 Hz şi impun o dublă etalonare (şi o dublă scală): pentru curent continuu şi pentru curent alternativ. Influenţa cîmpurilor magnetice exterioare fiind puternică, deoarece aceste instrumente dispun de un cîmp magnetic propriu slab, e necesară aplicarea ecranărilor sau a asta-tizării (v.). influenţa temperaturii mediului ambiant e neglijabilă asupra indicaţiilor ampermetrelor (nu funcţionează cu shunt-uri) şi e mai puternică asupra voltmetrelor. Extinderea limitelor de măsura se face, Ia ampermetre, prin procedeul comutărilor în schema electrică a instrumen- tului, iar la voltmetre, prin rezistoare adiţionale. în curent alternativ se folosesc şi transformatoare de măsură. Datorită construcţiei simple şi robuste, cum şi preţului redus, ampermetrele şi voltmetrele electromagnetice sînt cele mai răspîndite în industrie, ca instrumente de clasele 1,5—2,5, cum şi ca instrumente de laborator de clasa 0,5. Dispozitivele electromagnefice se folosesc şi în construcţia altor instrumente de măsură: wattmetre (v.), frecvenţmetre (v.) şi logometre (v.), pentru măsurarea capacităţii (farad-mefre), a defazajului (fazmetre), etc. Instrumentele de sistem electrodinamic se bazează pe acţiunea ponderomotoare care se exercită între două circuite (bobine) parcurse de curenţi. Se deosebesc două tipuri constructive: fără fier şi cu fier (ferodinamice). După felul cum efectuează măsurarea, instrumentele electrodinamice fără fier se împart în instrumente indicaioare cu citire directă, şi instrumente cu pozi.ie fixă (v. şî Electrodinamometru), Instrumentele cu citire directă (v. fig. d) sînt constituite dintr-o bobină fixă, compusă din două jumătăţi identice 1, şi dintr-o bobină mobilă 2, putînd efectua o mişcare de rotaţie asigurată de axul 3, pe care se solidarizează acul indicator 4 şi dispozitivul de amortisare 5. Cuplul rezistent e dat de resorturile 6, cari mai servesc şi la aducerea curentului la bobina mobilă. La trecerea curenţilor ii şi prin bobina fixă şi, respectiv, mobilă, cuplul activ e produs de forţele electrodinamice de interacţiune dintre cele două circuite, cari au tendinţa de a le deplasa, astfel îneît induc-tanţa mutuală M să devină maximă. Din condiţia de egalitate la echilibru a cuplurilor activ şi rezistent rezultă expresia dependenţei deviaţiilor a ale echipajului mobil de intensităţile curenfilor din cele două bobine: dM da *1*2 i unde Kr e constanta dispozitivului rezistent. Dacă bobinele se conectează în serie, — ^ — ^ — (curent continuu), atunci: J_ dM Kr da a ’ factotul de proporţionalitate Ka fiind o funcţiune de poziţia relativă a bobinelor. Dacă z'i şi i2 sînt curenţi sinusoidali, de valori efective I\ şi I2, defazaţi cu unghiul qp, atunci, datorită inerţiei echipajului mobil care se aşază pe o poziţie corespunzătoare valorii medii a cuplului activ instantaneu cu variaţie periodică: sau, in cazul şi tp = 0): a^KJi^cos conectării a = KJ*. Caracterul pătratic poate fi modificat prin profilarea bobinelor (se acţionează asupra Iui dM/da) şi alegerea unghiului acului indicator faţă de planul lor, astfel îneît diviziunile să rezulte practic uniforme pe cea mai mare parte a scalei. Aceste instrumente sînt folosite ca ampermetre, voltmetre, wattmetre şi logometre (v.). Cîmpurile magnetice exterioare influenţînd puternic indicaţiile instrumentelor electrodinamice, se recurge la ecranarea magnetică sau la astatizare. Extinderea limitelor de măsură se face, la ampermetre şi la circuitele de curent ale wattmetrelor, prin comutări în schema electrică, iar Ia voltmetre şi la circuitele de tensiune ale wattmetrelor, prin introducerea de rezistoare adiţionale, Instrument electric 319 Instrument electric interioare sau exterioare aparatului. în curent sinusoidal pot fi folosite şi transformatoare de măsură. Erorile în indicaţii cresc cu frecvenfa; ele nu depăşesc, în general, 0,2—0,3% la frecvente pînă la 150--200 Hz şi chiar 1000 Hz pentru miliampermetre. Consumafia proprie e destul de mare, comparabilă cu a instrumentelor electromagnetice. Se folosesc, în special, ca instrumente sensibile de laborator pentru măsurări în regim sinusoidal, putînd fi realizate în clasa de precizie 0,2. Instrumentele ferodinamice (v. fig. e) funcfio-nează după acelaşi principiu, cu diferenţa că, în scopul măririi cuplului activ, respectiv a cîmpului magnetic propriu, bobina fixă 1 e aşezată pe un miez feromagnetic 2, echipat cu întrefier (construcţie asemănătoare cu a instrumentelor magnetoelectrice) în care se mişcă bobina mobilă 3. Prin aceasta, Ja aceeaşi consumaţie proprie a instrumentului, cuplul activ creşte de circa 20 de ori fafă de instrumentul fără fier, iar efectul influenfei cîmpurilor magnetice exterioare e redus la a suta parte. în schimb, datorită fenomenului de isterezis în fier şi curenfilor turbionari induşi, erorile în indicafii cresc. Instrumentele ferodinamice sînt folosite în special acolo unde e nevoie de un cuplu activ mare, cum e cazul la instrumentele înregistratoare, ori la relee. Instrumentele de sistem termic funcfio-nează pe baza proprietăfii firelor metalice de a se alungi la creşterea temperaturii lor, sub acfiunea căldurii produse, prin fenomenul Joule, de curentul care le străbate. Sînt construite dintr-un fir de platin-iridiu, platin-argint sau ofel-nichel, prins între două cleme, una fixă 1 şi cealaltă reglabilă 2 (v. fig. f). De acest fir e legat în punctul 3 un fir de bronz fosforos, cu capătul 4 fixat de batiul aparatului, în 5 se fixează un capăt al unui fir de mătase, care se trece peste rola 6, pe al cărei ax e solidarizat acul indicator; la cealaltă extremitate, firul de mătase e întins de resortul 7. Amortisarea electromagnetică se obfine prin sectorul de aluminiu 8, care se mişcă între polii magnetului permanent 9. Curentul de măsurat trecînd prin firul 1-2, îl încălzeşte, iar alungirile lui sînt transmise dispozitivului indicator. Printr-o alegere convenabilă a lungimii celor trei fire şi a acului indicator, cum şi a diametrului rolei, se poate transforma o alun-gire extrem de mica a firului 1-2 (de ordinul unei zecimi de milimetru) într-o rotafie a apreciabilă a acului indicator pe scală. Alungirile firului 1-2 fiind funcfiune de pătratul curentului, scara e pătratică, iar instrumentul poate fi folosit atît în curent continuu cît şi în curent alternativ. Pe acest principiu se construiesc în special ampermeire şi voltmetre şi, foarte rar, wattmetre. Extinderea limitelor de măsură se obfine, Ia ampermetre, prin shunt-uri, iar la voltmetre, prin rezistoare adiţionale. Principalele avantaje ale acestor instrumente consistă în independenfa indicafiilor de forma curentului alternativ, de influenfa cîmpurilor magnetice exterioare şi de frecventă pînă la circa 104 Hz. Prezintă însă următoarele dezavantaje: nu suportă suprasarcini, au inerfieîn indicafii şi mare influenţă asupra indicafiilor din partea temperaturii mediului ambiant (dispozitivele de compensare sînt complicate, costisitoare şi nu reuşesc să înlăture total erorile). Pentru aceste motive, utilizarea instrumentelor termice e astăzi foarte redusă, mai mult în domeniul frecvenfelor audio, iar în domeniul frecvenţelor industriale, numai pentru măsurări speciale de laborator, în regim de curenţi nesinusoidali. Instrumentele de sistem electrostatic se bazează pe acţiunile ponderomotoare electrostatice dintre două armaturi metalice, constituind un condensator de capacitate mică (v. şî Electrometru). Una dintre armaturi e fixă, iar cealaltă e mobilă, putînd executa fie o deplasare lineară, fie o mişcare de rotaţie. Numeroasele variante constructive se deosebesc după tensiunea de utilizare, înaltă sau joasă, şi după modul de variaţie a capacităţii: prin variaţia distanţei a (v. fig. g) dintre armaturile mobilă 2 şi fixă 3 (1 fiind inelul de protecţie) şi prin variaţiaariei suprafeţelor active ale armaturilor (v. fig. h), obţinută prin rotaţia armaturii 1 faţă de armatura fixă 2. Din prima categorie fac parte tipurile: electrometrul absolut Thomson, voltmeirul cu calotă mobilă Abraham Vilard şi voltmetru! cu placă mobilă verticală; din a doua categorie fac parte tipurile: voltmetrul electrostatic cu cadrane şi volt-metrul multicelular. Instrumentele electrostatice sînt folosite mai ales ca voltmetre (în special pentru măsurarea directă a tensiunilor înalte) şi, în cazuri speciale, ca wattmetre, oscilografe şi sincrono-scoape. Principala lor calitate consistă în absorpţia neglijabilă de putere activă. Dependenţa deviaţiilor de U2 face posibilă utilizarea acestor instrumente atît în curent continuu cît şi în curent alternativ (în care caz U e valoarea eficace a tensiunii) şi deteimină caracterul neuniform al scalei lor. Caracterul pătra-tic al scalei poate fi ameliorat uşor la instrumentele din a doua categorie, prin profilarea convenabilă a armaturilor şi, cu dificultate, în cazul celor din prima categorie. Indicaţiile sînt influenţate mult de cîmpurile electrice parazite, cari produc încărcări suplementare pe armaturile instrumentului (combaterea se face prevăzînd instrumentul cu ecrane metalice legate la pămînt) şi într-o măsură mai redusă de umiditatea aerului, care modifică capacitatea sistemului condensator. Extinderea limitelor de măsură ale voltmetrelor se obţine cu divizoare de tensiune capacitive sau cu condensatoare adiţionale (în acest din urmă caz, indicaţiile depind însă de frecvenţă şi de temperatura mediului ambiant). Instrumentele electrostatice nu se pot obţine cu o clasă de precizie mai bună decît 1 ••■1,5. Instrumentele de sistem magnetoelec-tric cuconvertisoare utilizează un dispozitiv conver-tisor care, determinînd o circulaţie unidirecţională a curentului prin instrumentul magnetoelectric, face posibilă funcţionarea lor în circuite de curent alternativ. După natura convertisoru-lui se deosebesc instrumente magnetoelectrice cu redresoare semiconductoare, cu termocupluri şi cu tuburi electronice. Instrumentele magnetoelectrice cu redresoare semiconductoare folosesc, în special, redresoare cu cuproxid şi, mai rar, redresoare cu seleniu. Redresorul se montează în interiorul cutiei instrumentului şi, după felul de asociere cu instrumentul magnetoelectric, realizează blocarea uneia dintre alternanţele curentului alternativ (v. fig. ;‘i), sau redresează ambele semiperioade (v. fig. /2 şi i3). în primul caz, deviaţiile instrumentului sînt proporţionale cu 1/2 din valoarea medie pe o semiperioadă (Imed) a curentului sinusoidal, iar în: al doilea caz sînt proporţionale cu ImeiEtalonarea scalei se face însă în valorile eficace ale curentului sinusoidal (/), în baza corelaţiei: I~K}Tmed ' Kf fiind factorul de formă, cu valoarea 1,11 în cazul curentului sinusoidal. Din această cauză, dacă instrumentul se utilizează în curenţi nesinusoidali, etalonarea nu mai rămîne valabilă. Pe acest principiu se construiesc, în special, ampermetre şi voltmetre şi, mai rar, aparate speciale, ca wattmetre, fre-cvenţmetre, aparate pentru măsurarea factorului de formă şi altele. Insfrument magnetic 320 Instrument magnetic Indicafille acestor instrumente depind de temperatura mediului ambiant (din cauza variafiei cu temperatura a caracteristicilor de funefionare ale redresoarelor uscate) şi de fre-cverifa curentului de măsurat (din cauza capacităţii proprii a redresoarelor), ceea ce impune luarea unor anumite măsuri constructive de compensare. Cu toate aceste dispozitive de compensare, instrumentele magnetoelectrice cu redresoare uscate nu pot fi realizate în clasă de precizie mai bună decît 1,5, iar utilizarea lor e limitată la frecvenfe de 500 —2000 Hz (dacă n-au compensafie de frecvenfă) şi de maximum 104 Hz (dacă au compensafie de frecvenfă). Pe scala lor e indicată frecvenfă la care pot fi utilizate. Calitatea esenfială a acestor instrumente e că permit, de o parte, să se măsoare cu o absorpfie proprie de putere redusă, valori foarte mici de curenfi şi tensiuni sinusoidale, iar de altă parte, să se realizeze într-un volum foarte mic volt-ampermetre universale, cu multe domenii de măsură, cunoscute în comerf sub numirile: Multavi, Multizett, Avomet, etc. Insfrumentele magnetoelectrice cu terni o c u p I u r i utilizează un termocuplu, al cărui punct de sudură e încălzit de la un fir de încălzire, introdus în circuitul de curent alternativ, în care trebuie efectuată măsurarea; capetele reci ale termocuplului sînt în legătură cu instrumentul magnetoelectric, prin care trece curentul continuu determinat de tensiunea electromotoare a termocuplului, proporţională cu puterea dezvoltată sub formă de căldură primită la punctul de sudură, deci cu pătratul valorii eficace / a curentului alternativ din firul de încălzire. Deviafiile instrumentului magnetoelectric sînt astfel proporţionale cu I2. Există două tipuri de astfel de instrumente, după cum termo-cuplul 2 e încălzit prin contact direct cu firul de încălzire 1 (v. fig. /1), sau e separat de firul încălzitor de la care primeşte căldura prin radiafie; în ultimul caz se montează mai multe termocupluri în serie (v. fig. '12), spre a obţine o tensiune termoe'ectromotoare rezultantă suficientă pentru producerea unui curent capabil să determine deplasările echipajului mobil al instrumentului magnetoelectric. Pe acest principiu se construiesc ampermetre şi voltmetre. Avantajul principal al acestor instrumente e că indicafiile lor sînt independente de frecvenfă în limite largi, astfel că pot fi utilizate la frecvenfe de ordinul cîtorva megahertzi. Acest fapt, cum şi influenfă relativ redusă a temperaturii mediului ambiant, a determinat larga lor utilizare în domeniul frecventelor înalte, unde au înlocuit total instrumentele termice. Avînd o absorpfie proprie de putere redusă, la frecvenfe industriale sînt folosite penfru a măsura cu ele valori mici ale curenţilor şi tensiunilor. Prezintă dezavantajul că nu suportă suprasarcini, au o oarecare inerfie în indicafii (pînă cînd firul de încălzire ajunge la regimul termic stabilizat), necesită reetalonări periodice şi au o durată de funefionare limitată, viafa termocuplurilor fiind relativ scurtă chiar la o utilizare normală. Instrumentele magnetoelectrice cu tuburi electronice folosesc pentru redresarea curentului alternativ montaje cu tuburi electronice. Ele sînt folosite în special ca voltmetre, cum şi ca ampermetre, ohmmetre, wattmetre, frecvenfmetre şi instrumente de zero. Deviafiile instrumentului magnetoelectric sînt proporfionale cu valoarea medie a curentului alternativ redresat, sau cu valoarea de vîrf a acestui curent, după montajul de redresare şi filtrare folosit. Ele se mai numesc şi instrumente electronice de măsură. Avantajele acestor instrumente sînt: sensibilitate mare, consum neînsemnat de putere din circuitul de măsură, posibilitate de folosire în circuitele de înaltă şi de joasă frecvenfă. Dezavantajele sînt: precizie mică (1,5*--3%), dependenta indicaţiilor de forma curbei mărimii măsurate, necesitatea unei surse auxiliare de energie electrică pentru alimentare, necesitatea reetalonării la înlocuirea tuburilor electronice. Instrumentele de inducfie se bazează pe acţiunea cîmpului magnetic alternativ al uneia sau mai multor bobine, asupra unor conductoare parcurse de curenţi electrici induşi de acest cîmp magnetic. Ele sînt utilizabile numai în curent alternativ şi se împart în două grupuri principale: cu fluxuri multiple şi cu flux unic. Instrumentele de inducţie cu fluxuri multiple sînt constituite dintr-un organ mobil, care poate fi un disc sau un tambur de aluminiu, şi din doi eiectromag-neţi, ale căror înfăşurări de excitaţie sînt alimentate de curenţi alternativi. Fluxurile magnetice ale celor doi electromagneţi, cari sînt decalate între ele în spafiu şi defazate electric, traversează discul sau tamburul organului mobil şi produc în acesta curenfi de inducţie. Din acţiunea cîmpului magnetic asupra discului sau tamburului mobil parcurs de curenjii induşi se produce un cuplu activ, a cărui expresie a valorii sale medii e de forma.” Ma=KOi2 sin ^ — K'I\l2 sin ty, Oi şi 02 fiind valorile efective ale fluxurilor celor doi electro-magneţi, ijj unghiul de defazare dintre ele, iar I\ şi /2 valorile efective ale curenţilor alternativi cari produc fluxurile Oi şi 02- Cuplul antagonist e dat de unu sau de două resorturi spirale. Instrumentele cu tambur se construiesc ca ampermetre, voltmetre şi, în special, ca wattmetre, iar cele cu disc, aproape excluziv ca wattmetre şi, în special, sub formă de contoare de energie electrică (v. Contor electric). Aceste instrumente prezintă avantajul că dezvoltă un cuplu mare, sînt robuste, au o scală mare, putînd atinge teoretic orice unghi, ceea ce le face vizibile de la distanţă, şi nu sînt sensibile la cîmpurile exterioare. Dezavantajul principal consistă în faptul că au indicaţiile puternic influenţate de temperatura mediului ambiant, pro-vocînd erori de 2—3% pentru fiecare variafie de ±10° fafă de temperatura de la etalonarea lor. Indicafiile mai sînt influenţate de varîafiile tensiunii şi ale frecventei, astfel îneît aceste instrumente nu pot fi obfinute într-o clasă de precizie mai bună decît 1—1,5. Aceste instrumente sînt pufin folosite. Instrumentele de inducfie cu flux unic au un singur electromagnet, în întrefierul căruia se poate mişca un disc de aluminiu. Polii electromagnetului sînt despicafi şi înconjurafi pe jumătate din suprafafa lor de cîte un inel de scurt-circuitare, datorită căruia curentul de alimentare al înfăşurării electromagnetului produce două fluxuri, decalate spaţial şi defazate electric, cari traversează discul; acesta e astfel supus unui cuplu activ, proporţional cu pătratul valorii eficiente a curentului alternativ din înfăşurarea de excitafie. Cuplul antagonist e dat de un resort spiral. Instrumentele de acest tip pot fi folosite numai ca amper-mefre şi voltmetre. O astfel de utilizare a lor e însă foarte rară; de obicei sînt folosite ca relee de inducfie, pentru protecţia refelelor electrice. Instrumentele de rezonantă utilizează fenomene de rezonantă, fie mecanică, fie electrică. Din prima categorie (instrumente de vibrafie) fac parte frecvenţmetrele cu lamele vibrante (v.) şi galvanometrele de rezonanţă (v.). Din a doua categorie fac parte diverse logometre (v.). 1. ~ magnetic. 1. Fiz.: Instrument folosit pentru observarea, controlul sau măsurarea valorii unei mărimi magnetice. După natura mărimii magnetice observate, controlate sau măsurate, se deosebesc instrumente pentru măsurarea intensităţii cîmpului magnetic sau a orientării sale (orientarea interesează, în particular, în cazul cîmpului magnetic pămîn-tesc), pentru măsurarea tensiunii magnetomotoare, a fluxului Instrument magnetic 321 Instrument meteorologic magnetic şi a permeabilităţii. Magnefometrul (v.) şi magnefo-graful (v.) sînt folosite pentru măsurarea elementelor cîmpului magnetic pămîntesc (componenta orizontală, componenta verticală, înclinaţia, declinafia); variometrul (v.) e folosit pentru măsurarea variafiei componentelor cîmpului magnetic pămîntesc; declinometrul (v.) şi declinograful (v.) sînt folosite pentru măsurarea declinafiei şi a variafiilor declinafiei; inclinometrul, pentru măsurarea inclinafiei; spirala de bismut (v.)f pentru măsurarea intensităfii cîmpurilor magnetice artificiale; fluxmetrul (v.) măsoară fluxul magnetic; cordonul magnetic (v.)f tensiunea magnetomotoare, iar permecmetrul (v.), permeabilitatea magnetică. 1. ~ magnetic. 2. F/z.; Instrument care foloseşte penfru măsurare prin aefiunea unui magnet permanent sau prin aefiunea ponderomotoare asupra unui magnet permanent. Exemple: busola (v.), busola de tangente (v.), busola de sinusuri (v.) şi galvanometrul (v.), sau instrumentele electromagnetice folosite ca instrumente pentru măsurarea unor mărimi electrice. 2. ~ mecanic. 1. Tehn., F/z.: Instrument folosit pentru observarea, măsurarea, respectiv pentru controlul unei mărimi mecanice, prin mijloace mecanice. 3. ^ mecanic. 2. Tehn., Fiz.: Instrument folosit pentru ob servarea, măsurarea, respectiv pentru controlul unei mărimi fizice, prin intermediul unor aefiuni sau al unor mărimi mecanice. După natura mărimii mecanice măsurate, observate, respectiv controlate, se deosebesc: Instrumente pentru lungimi, cari se împart în instrumente de măsurare a distanfei şi instrumente de măsurare a lungimii arcelor de curbă. Instrumentele de măsurare a distanfei pot fi: instrumente cu lungime determinată: calibru fi/, calibru-cală, lanf, metru, multipli sau submultipli ai lui, riglă de măsurat (v.), riglă gradată (v.), ruletă (v.); instrumente cu repere: calibru reglabil, comparator (v.), compas (v. Compas 1), comparator micrometric cu cadran, măsurător de adîncime, măsurător de rugozitate, măsurător de profiluri (de ex. de dinfi de angrenaje, etc.), (v.), micrometru (v.), micrometru deînaltă precizie, minimefru (v.), pasimetru (v.), şubler, pozometru (v.); instrumente cu măsurare indirectă: catetometru (v.), oftalmo-metru, extensometru (v.). Instrumentele de măsurare a lungimii arcelor de curbă, cum e de exemplu curbimetrul (v.), sînt în general de precizie mică. Instrumente penfru unghiuri, cari pot fi: echer (v.), raportor (v.), goniometru (v.), derivometru (v.)( sextant (v.), etc. Instrumente penfru arii: planimetru integrator (v.), etc. Instrumente pentru volume, cari pot servi la măsurarea volumelor solidelor, prin imersiune înfr-un lichid şi ridicarea nivelului, de exemplu xilometrul (v.); a volumelor de lichide, cum sînt biureta (v.), cilindrul (v.) gradat, instrumentul cu două pistoane, instrumentul cu disc, instrumentul cu camere de comparafie, instrumentul cu piston rotativ, etc.; a volumelor de gaze, cum sînt gazometrul (v.), etc. Instrumente penfru timp, de exemplu: ceasornicul (v.), cronometrul (v.), cronoscopul (v.), cronograful (v.), ceasor-nicul-stopper, diapazonul (v.), metronomul (v.), instrumentul în curent alternativ de frecvenfă constantă controlată, instrumentul cu semnale luminoase periodice, pendulul, etc. Instrumente pentru viteză, cari se împart în: instrumente de^ măsurat viteza lineară: vitesometrul (v.); instrumente de măsurat viteza unghiulară: tahometrul (v.), tahograful (v.), etc. Pentru măsurarea diferenfelor şi a variafiilor de viteze servesc instrumente bazate pe principiile stroboscopului: slip-metrul (v.), strobograful (v.), etc. Instrumente penfru oscilafii mecanice: oscilograful, vibro-graful (v.), vibrometrul (v.), seismograful (v.), seismo-metrul (v.), torsiograful (v.), torsiometrul (v.). etc. Instrumente pentru accelerafie: accelerometrul (v.), balanfa lui Eotvos (v. sub Balanfă de torsiune), pendulul de inerfie, etc. Instrumente pentru forfă, ca: dinamometrul (v.), balanfa (v.), cîntarul (v.), balanfa hidraulică, etc.; instrumente pentru măsurarea tensiunilor superficiale, [ca tensiometrul (v.), etc.; instrumente pentru măsurarea tensiunilor interioare, ca fotoelasticimetrul (v. sub Fotoelasticimetrie), etc. Instrumente pentru presiune: barometrul (v.), mano- metrul (v.), manometrul diferenţial (v.)r vacuummetrul (v.), măsurătorul de tiraj, etc. Instrumente pentru lucru mecanic şi putere mecanică: indicatorul, frînele de încercare, măsurătorul dinfat pentru cuplul motor, ergometrul, etc. Instrumente pentru densitate: areometrul (v.), alcool- metrul (v.), lactometrul (v.), densimetrul (v.), picnometrul (v.), zaharometrul (v.), etc. Instrumente pentru viscozitate: viscozimefrui (v.), etc. Instrumente pentru nivel: nivela (v.), indicatorul de nivel, altimetrul (v.), etc. Instrumente pentru debit: contorul (v.), debitmetrul (v.), apometrul (v.), tubul Pitot, tubul Venturi, fluometrul, anemo-metrul (v.), etc. Instrumente pentru duritate: duromefrul (v.), duroscopul (v.), microdurometrul (v.), sclerometrul (v.), .etc. Pentru determinarea experimentală a caracteristicilor unui instrument de măsură mecanic, incluziv a unei măsuri, şi pentru studiul comportării lui la aefiunea diferifilor factori cari pot influenfă condifiile normale de utilizare, se fac o serie de încercări. încercarea instrumentelor de măsură (incluziv a măsurilor) e o operafie metrologică, diferită de verificarea instrumentelor, care e ansamblul operafiilor prin cari un instrument se compară cu un insfrument de măsură etalon, pentru a stabili erorile pe cari le prezintă la diferite indicafii, şi de etalonarea instrumentelor, care e ansamblul operafiilor prin cari un instrument de măsură etalon se compară direct cu un alt instrument de măsură etalon, dar de ordin de precizie superior. Numărul, felul şi metodica încercărilor instrumentelor de măsură diferă după felul instrumentului, depinzînd în special de caracteristicile cari se determină. în fara noastră, fabricarea, construirea sau importul de instrumente de măsură se fac numai cu aprobarea prealabilă a modelelor de fabricaţie sau de import (a primelor exemplare construite sau importate), în urma încercărilor de Stat, efectuate de organe prevăzute prin lege. 4. ~ meteorologic. Meteor.: Instrument cu citire directă sau instrument înregistrator, folosit pentru determinarea valorilor mărimilor meteorologice. — După natura mărimii de măsurat, se deosebesc: Instrumente de măsură a temperaturii: Instrumentele cu citire directă se numesc termometre (v.), iar cele înregistratoare, termografe (v.). Instrumente de măsură a presiunii: Instrumentele cu citire directă se numesc barometre (v.), cele înregistratoare, barografe (v.), iar tipul de instrumente cari folosesc determinarea temperaturii de fierbere a apei pentru a măsura presiunea se numesc ipsometre (v.). Instrumente de măsură a umidifăfii: Instrumentele cu citire directă se numesc higrometre (v.) şi upsicrometre (v.), iar cele înregistratoare, higrografe (v.). Instrumente de măsură a precipitafiilor: Instrumentele pentru măsurarea precipitafiilor căzute sub formă de ploaie se numesc pluviometre (v.), pluviometre totalizatoare sau pluviografe (v.); cele pentru măsurarea cantităţii de zăpadă Insfrument nautic 322 Instrument fermîc căzută, nivometre (v. sub Hidromefeorî), şi cele folosite pentru a măsura cantitatea de rouă depusă, drosometre (v.). Viteza de evaporare se măsoară cu evaporimetre (v.), cu evaporigrafe (v.), etc. Instrumente de măsură a direcfiei şi a vitezei vîntului: Pentru studiul vîntului ia sol se folosesc, ca indicatoare de direcfie, mîneca de vînf (v.) şi giruetele (v.), iar ca măsurătoare de viteză: anemometrele (v.), anemografeie (v.) de diferite tipuri şi anemocinemografele. Pentru studiul vîntului în înălfime se folosesc, pe lîngă balonul-pilot, teodolitul de sondaj (v.) şi diferitele instrumente de sondaj nefoscopic, ca hersa nefoscopică (v. sub Nori), oglinda nefoscopică (v. sub Nori), etc. Instrumente de măsură a vizibilităfii:. vizibilimetrul (v.) şi diafanometrul (v.). Instrumente de măsură a curentului de energie radiantă a Soarelui: actinometrul (v.), pirheliometrul (v.) şi pirhelio-graful (v.), dacă măsurările se fac prin metode calorimetrice, şi instrumente cu celulă fofoelecfrica. Instrumente de cercetare a insolafiei: Aceste instru- mente se numesc, în general, heliografe (v.). Instrumente de măsură a unor mărimi electrice: colectorul de potenfial, penfru gradientul de potenfial electric terestru, adică pentru intensitatea cîmpului electric terestru, şi numărătorul de ioni, pentru numărarea ionilor, etc. Instrumente pentru măsurări speciale: pentru para- ziţi atmosferici, pentru măsurări ionosferice, pentru măsurări spectrometrice, etc. 1. ~ nautic. Nav.: Fiecare dintre instrumentele folosite pentru navigafie, dintre cari cele mai importante sînt: busola (v.), folosită la urmarea drumului şi la luat relevmenfe; cronometrul (v.), care indică şi menfine ora meridianului zero (Greenwich); sextantul (v.), penfru luat înălfimea aştrilor; loch-ul (v.), cu care se măsoară viteza navei sau distanfa parcursă prin apă penfru sonda de măsurat adîncimea apei. 2. ~ optic. 1. Opt.: Instrument folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unei mărimi optice, pe cale optică. s. ~ optic. 2. Opt.: Instrument care se foloseşte la observarea, măsurarea sau controlul valorii unei mărimi fizice prin intermediul observării, al măsurării sau al controlului valorii unei mărimi optice.— După natura mărimii optice măsurate, se deosebesc instrumente de optică geometrică, de optică fizică, şi de fotometrie. Instrumentele de optică geometrică sînt instrumente optice cari determină drumul razelor de lumină cari pornesc de la obiectul observat şi cari formează o imagine a acestui obiect. Aceste instrumente sînt, fie centrate (dacă centrele tuturor suprafefelor de revolufie cari separă diferitele medii transparente cari constituie instrumentul se găsesc pe o aceeaşi axă), fie n~ centrate. Din punctul de vedere al naturii imaginii formate, se deosebesc instrumente cari dau imagine reală şi instrumente cari dau imagine virtuală. Din prima categorie fac parte toate instrumentele înregistratoare sau de proiecfie: proiectorul (v.), reflectorul (v.) — şi, în parte, „aparatul" fotografic (v. Fotografic, aparat ~), episcopul (v.), diascopul (v.), epidiascopul (v.); diferite instrumente speciale, ca, de exemplu, colimatorul (v.), care produce un fascicul de raze paralele (deci o imagine la infinit), heliostatul (v.), folosit pentru a îndrepta într-o direcfie precisă şi dată fasciculul de raze paralele radiate de Soare, focometrul (v.), folosit pentru măsurarea distanfelor focale ale pieselor de optică, etc. Instrumentele cari dau o imagine virtuală, mult mai numeroase, sînt fie instrumente simple, folosite pentru a permite ochiului sau unui instrument înregistrator să „observe" sub un unghi aparent mai mare obiectul cercetat, fie instrumente în cari instrumentele simple sînt părfi constitutive. Unele se bazează numai pe fenomenul de reflexiune a luminii, ca sextantul (v.), camera clară (v.), în parte oglinda (v.) plană, sferică, sau parabolică, etc.; altele, pe fenomenul de refracfie prin lentile sau prin prisme, sau pe refracţia combinată cu reflexiune: lupa (v.), verantul (v.), microscopul (v.), stereo-microscopul (v.) şi ulframicroscopul (v«), vizorul (v.), luneta de diferite tipuri, şi instrumentele cari o confin ca parte integrantă: teodolitul (v.), tahimetrul (v.), binoclul (v.), cateto-metrul (v.), telemefrul (v.), goniometrul (v.), periscopul (v.), telescopul (v.), etc., ca şi refractometrele (v.) de diferite tipuri, folosite la determinarea indicilor de refracfie. Din aceeaşi categorie fac parte, prin construcfie, instrumentele de analiză spectrală: spectroscopul (v.), spectrograful (v.) şi spectrometrul (v.). Instrumentele de separafie a radiafiei în radiafiile componente: monocromatorul (v.) simplu sau dublu; instrumentele topografice şi fotogrammetrice: fotogonio- metrul (v.), fototeodolitul (v.), stereoautograful (v.), stereo-comparatorul (v.),stereogoniometrul(v.),stereopIanigrafuI (v.). Instrumentele de optică fizică sînt instrumente optice folosite pentru studiul proprietăfilor luminii ca fenomen de ondulafie. Aceste instrumente servesc fie pentru a analiza compoziţia spectrală a radiafiei emise de o sursă: spectroscopul (v.), spectrograful (v.) şi spectrometrul (v.); fie pentru a cerceta sau a modifica starea de polarizafie a unui fascicul luminos: polariscopul (v.), polarimetrul (v.); zaharimetrul (v.), microscopul polarizant (v.), compensatorul (v.); fie pentru a studia fenomenele de interferenfă produse cînd două fascicule de lumină coerente trec deodată prin acelaşi loc din spafiu: interferometrul (v.) de diferite tipuri, refractometrul interferenţa! (v.), dilatometrul (v.), etc. Instrumentele de fotometrie sînt instrumente cari servesc fie pentru a măsura diferite mărimi fotometrice, fie pentru a determina aceste mărimi, în vederea măsurării unor mărimi de altă natură. Din prima categorie fac parte instrumentele de măsură a fluxului de radiafie: lumen- metrul (v.); a iluminării: luxmetru! (v.), — sau a intensităfii radiafiei: fotomefrul (v.), ca şi instrumentele receptoare de radiafie: placa fotografică, celula fotoelectrică (v.), bolo-metrul (v.), termopila (v.), radiometrul (v.), radiomicro-metrul (v.). Din categoria a doua fac parte: instrumentele de măsură a duratei de expunere a unui material fotografic, exponometrul (v.)f pozomeirul (v.); instrumentele de măsură a înnegririi unui material fotografic: densitometrul (v.)f micro-fotometrul (v.); instrumentele de măsură a concentrafiei unei solufii cu ajutorul slăbirii intensităfii unui fascicul de radiafie care a străbătut acea solufie, fie prin absorpfie: colorimetrul (v.), tintometru! (v.), spectrocolorimetrul (v.), spectrofotometrul (v.); fie prin difuziune: nefelomeîrul (v.), furbidimetrul (v.); insfrurnenfele de măsură a culorii unei suprafefe: colorimetrul tricromafic; instrumentele de măsură a clarităfii atmosferei: diafanometrul (v.), vizibilimetrul (v.); instrumentele de măsură a temperaturii: pirometrul (v.), care poate fi cu disparifie de filament sau cu radiafie totala; instrumentele de măsură a duratei de emisiune a radiafiei: fosforoscopul (v.), etc. 4. ~ fermic. 1. Termot.: Instrument folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unei mărimi termice. 5. ~ fermic. 2. Termot.: Instrument folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul valorii unei mărimi fizice, prin intermediul unui fenomen termic.— După natura mărimii termice măsurate, se deosebesc: Instrumente penfru măsurarea temperaturii, cari pot fi: instrumente bazate pe dilatafia solidelor, a lichidelor sau a gazelor, ori pe variafia presiunii unui gaz menfinut la volum constant, şi cari se numesc termometre (v.); instrumente Instrument 323 Instrumentafie bazate pe variafia rezistenfei unui conductor electric cînd variază temperatura, numite termometre cu rezistenfă (v.) sau bolometre (v.); instrumente bazate pe măsurarea puterii radiate termic de sursa de căldură observată, numite piro-metre (v.)f ca pirometrul cu radiafie totală, bazat pe legea lui Ştefan, şi pirometrul cu disparifie de filament, bazat pe legea de deplasare a lui Wien; instrumente bazate pe efectul termoelectric, numite cupluri termoelectrice sau pile termoelectrice (v.); instrumente bazate pe diferite efecte cari depind de temperatură, cum sînt conul Seger (v.), radio-metrul (v.), etc. Instrumente pentru măsurarea cantităfilor de căldură, numite, în general, calorimetre (v.). Instrumente pentru determinarea coeficientului de dila-tafie, numite dilatometre (v.), dilatometre interferenfiale (v.), etc. Instrumente pentru controlul arderii, cari efectuează analiza gazelor arse, ca „aparatul" Orsat (v.), sau determină conductibilitafea gazelor arse (variabilă cu compozifia lor), cari controlează tirajul focarelor (instrumente numite indicatoare de tiraj) sau determină debitul de combustibil, etc. Instrumente pentru determinarea conductibilităfii termice a materialelor, cari se folosesc pentru controlul materialelor izolante, etc. 1. Instrument. 2. Tehn.: Sistem tehnic cu o constitufie asemănătoare cu aceea a unui instrument în sensul de sub 1, dar care îndeplineşte alte funefiuni (termenul e impropriu pentru această accepfiune). 2. ~ muzical. Fiz. V. sub Instrument sonor. s. ~ sonor. Fiz., Tehn.: Emifător de sunete. în cazul în care un astfel de emifător produce un sunet muzical, adică un sunet compus dintr-un sunet fundamental şi din diferite armonice ale sale, emifătorul se numeşte instrument muzical. După natura corpului vibrant, se deosebesc: tuburi sonore (instrumentele muzicale cari se numesc instrumente de suflat), în cari corpul vibrant e un gaz confinut într-o incintă în care se stabileşte un sistem de unde stafionare; coarde vibrante (instrumentele muzicale respective sînt instrumente cu coarde); membrane şi plăci vibrante; etc. Un instrument nu produce niciodată un singur sunet, astfel îneît sunetul fundamental e însofit de armonice în număr mai mic sau mai mare, cari produc sensafia de timbru. La flaut, sunetele au pufine armonice; sunetul e „dulce" şi mai „moale". La instrumentele cu coarde predomină primele cinci sau şase armonice şi sunetele sînt mai pline, mai strălucitoare, păstrînd diferite nuanfe; ele constituie muzica expresivă. La instrumentele metalice, armonicele superioare sînt mai importante şi sunetele sînt mai pătrunzătoare, pro-ducînd efecte de putere. După utilizarea lor, instrumentele sonore pot fi împărfite în: Instrumente neacordabile, cari produc numai un singur sunet; unele sînt folosite la semnalizări, altele în orchestre şi la dansuri, ca auxiliare. Exemple: diapazon, gong, geamparale, tobă, toacă, triunghi, etc. Instrumente acord abile, cari pot produce diferite sunete. Ele sînt mai numeroase şi constituie o clasă foarte importantă a instrumentelor muzicale. După modul în care e produs sunetul, se deosebesc: Instrumente cu coar.de, cari emit sunete prin vibra-fiile coardelor. Ele se împart în: Instrumente cu coarde frecate cu arcuşul şi cari au cutie de rezonantă cu gît: vioară (sol2—sis); violă (do2—mi5); violoncel (doi—rni^; contrabas (mi-i*“la2). Instrumente cu coarde ciupite; unele au rezonator cu ramă fără claviatură, altele au cutie de rezonanfă cu gît: ghitară (mii*"SÎ4), harpă (do^-'fa^), mandolină (so^-mis), liră, lăută, cobză, banjo, balalaică, guzlă. /nsfrumenfe cu coarde lovite; unele au rezonator cu ramă şi claviatură, altele sînt fără claviatură: pian (la-^-'lag), citeră, clavecin; fambal. Instrumente de suflat cu gura sau cu ajutorul unei suflerii (foi). Instrumente cari produc sunete prin vibrafiile coloanei de aer din tuburi. Cele construite din lemn funefionează, fie ca tuburi deschise Ia ambele capete: fluier, flaut, piculină, flaut cu cioc (flageolet), caval, cimpoi, fie cu un tub închis cu ancie simplă: clarinet, saxofon, fie cu un tub deschis la ;ambele capete cu ancie dublă: oboi, fagot, contrafagot, sarusofon, fie cu buze în locul anciei: buciumul. Cele construite din alamă au ambajură conică, buzele funcfionînd ca o ancie dublă; sînt asemănătoare unui tub deschis la ambele capete: goarnă, corn de vînătoare, corn cu pistoane, trompetă în do, trompetă cu piston, trombon cu culise, oficicleidă, tubă. Instrumente de suflat pot fi considerate şi orga, instrument cu claviatură, compus din tuburi deschise sau închise cu ambajură de fier sau cu ancii; curentul de aer e produs de o suflerie (un foi), şi flaşneta, orgă portativă, fără claviatură. Unele instrumente de suflat produc sunete prin vibrafiile lamelor elastice, sînt fără tuburi şi sînt echipate cu claviatură; curentul de aer e produs de un foi: harmonium, acordeon. Instrumente cari produc sunetul prin lovire. Se deosebesc: Instrumente cu membrană de piele întinsă: acordabile: timpan (tipsie), sau neacordabile: tobă mare, tobă mică, tamburină. Instrumente cu bare, lame sau plăci de metal ori de lemn; acordabile: diapazon, xilofon, clopote; neacordabile: geamparale, gong, talgere, triunghi, toacă, — sau cu claviatură: celestă, glokenspieL Instrumente termice, fie cu vibrafii forfate: termo-fon, arc cîntător, fie cu vibrafii autoîntrefinute: vibratorul lui Trevelyan, armonica termică, armonica chimică. Instrumente etectroacusfice, fie fără claviatură: telefoane, microfoane, difuzoare, etc., fie cu claviatură: diferite orgi, etc. 4. Instrument, orizont de ~. Topog.: Planul orizontal care trece prin centrul de vizare al unui instrument topografic (teodolit sau nivel) şi care se găseşte la interseefiunea axelor sale principale (de ex., Ia un teodolit, interseefiunea axelor: de rotafie a teodolitului, de rotafie a lunetei şi de vizare; la un nivel, interseefiunea axei de rotafie cu axa de vizare). Orizontul instrumentului, care e astfel planul orizontal în care se roteşte axa de vizare orizontală, coincidentă cu axa geometrică a instrumentului, are un rol important în special în nivelmentul geometric, metoda principală a acestuia numindu-se şi nivelment prin orizontul planului de vizare. 5. Instrumentafie, pl. instrumentafii. Expl. petr.: Ansamblul operafiilor cari se execută la o sondă, după diferite procedee, cu ajutorul sculelor de instrumentafie sau de salvare, pentru rezolvarea şi lichidarea accidentelor tehnice de fund, cari au blocat gaura de sondă. După felul şi locul unde se execută instrumentafiile, se deosebesc: instrumentafii la coloanele de burlane; instrumentaţii la garnitura de prăjini sau la alt material tubular (fevi de extracţie); instrumentafii după cabluri scăpate sau rămase în gaura de sondă; instrumentafii după piese şi scule diverse. Sculele folosite în instrumentafii sînt: principale sau de prindere, cu ajutorul cărora obiectele rămase în gaura de 21* Instrumentafie 324 Instrumentaţie sonda sînt prinse şi extrase, şi secundare sau auxiliare, cu ajutorul cărora se creează condiţii favorabile de prindere sau se asigură evitarea complicaţiilor. Instrumentaţiile Ia coloane de burlane se pot executa în timpul tubajului, în timpul cimentării, în timpul forajului sau în timpul exploatării (producţiei) sondei. Cele mai frecvente accidente cari se pot produce în aceste faze, în coloana de burlane, şi rezolvarea lor sînt: în timpul tubajului, scăparea coloanei de burlane în gaura sondei sau smulgerea ei din filet, care se rezolvă cu ajutorul racului (v.) şi, foarte rar, cu dornul (v.) pentru burlane (obişnuit, mai scurt şi cu diametrul corespunzător); înţepenirea coloanei de burlane, care poate fi rezolvată, uneori, prin circulaţie de ţiţei. în timpul cimentării: smulgerea sau ruperea coloanei, care se rezolvă prin continuarea pompajului cu coloana în mişcare pînă la eliminarea cimentului de deasupra punctului de smulgere sau de rupere, după care se extrage coloana; ovali-zarea sau turtirea coloanei de burlane, care se încearcă să se îndrepte cu para (birna) (v.), iar dacă turtirea © avansată şi îndreptarea nu se poate realiza pe această cale, se frezează partea turtită cu ajutorul frezelor (v.) cilindrice, conice, tron-conice, - pilot sau concave, ori cu valţul cu role (v.); oprirea circulaţiei se rezolvă prin manevra coloanei, iar dacă circulaţia nu se stabileşte, prin extragerea coloanei cu 100-*'200 m mai sus şi prin repetarea operaţiei. în timpul forajului: deşurubarea şiului sau a porţiunii inferioare a coloanei, ca^e se rezolvă prin aducerea părţii smulse în axul coloanei, iar dacă nu se menţine în ax, se încearcă cimentarea lor; ovalizarea coloanei datorită, de obicei, presiunilor exterioare mari, date de coloana de fluid din spate sau de împingerea terenului, se rezolvă ca mai sus. în timpul producfiei: smulgerea coloanei, care, dacă e în teren şi nu se găseşte capul smuls, se rezolvă prin săparea unei alte găuri alăturate, introducînd o nouă coloană pierdută, iar dacă e în coloană, prin încercarea de întregire a ei; spargerea coloanei datorită suprapresiunii interioare sau exterioare, uzurii prăjinilor sau a cablurilor, se rezolvă prin tubarea unei alte coloane cu diametru mai mic sau prin izolarea cu packere; devierea longitudinală, datorită alunecării de sfrate sau afluxului de fluid în gaura de sondă neconcentric, se recunoaşte prin şablonare şi se măsoară. Instrumentaţiile la garnitura de prăjini şi la alte materiale tubulare sînt cele mai frecvente şi sînt legate de prinderea sau de înţepenirea (blocarea) garniturii de prăjini sau de tubing şi de ruperea, smulgerea sau scăparea prăjinilor la puţ. Prinderea garniturii (v.) se poate produce atît în timpul manevrelor cît şi în timpul forajului. Pentru rezolvarea acestui accident se determină locul (punctul) exact unde garnitura a fost prinsă. Determinarea acestui punct se face fie cu ajutorul formu- AIEA kq>G'Ip lelor: L~——— sau L~------------——, în cari L (cm) e lungimea P M de prindere; Al (cm) e alungirea corespunzătoare unei forţe P (kg); E (kg/cm2) e modulul de elasticitate longitudinală; A (cm2) e secţiunea prăjinilor; P (kg) e forţa de întindere; G (kg/cm2) e modulul de elasticitate transversală; lp e momentul de inerţie polar; M (kg • cm) e momentul de torsiune la prăjini; Aqp e unghiul de rotaţie al prăjinilor corespunzător momentului M (forţa P şi momentul M se aleg astfel, îneît să nu fie depăşită limita elastică a prăjinilor), —- fie prin folosirea de tensiometre electrice, cari indică direct adîncimea de prindere. După determinarea punctului de prindere, se încearcă desprinderea sau desţepenirea garniturii prin manevre simple de întindere şi de rotire, executate la intervale regulate, inten-sifieîndu-se circulaţia de fluid, dacă aceasta există, sau încer-cîndu-se obţinerea ei prin suprapresiune, dacă nu există. Dacă acest procedeu nu reuşeşte, nici după ce s-au introdus la locul de prindere băi de apă sau de ţiţei, se recurge la: deşurubarea garniturii cu prăjini stînga; tăierea cu cuţit circular exterior sau interior, ori torpilarea prăjinilor, cu ajutorul unei torpile (v.) cu explozie. Tăierea sau torpilarea se face Ia o adîncime imediat deasupra punctului de prindere. După de-şurubare, tăiere sau torpilare, instrumentaţia continuă cu ajutorul dornului (v.), cu tuta (v,), prin frezarea cu freze cilindrice (v.) sau cu ajutorul cîrligului de îndreptat (v.). Ruperea, smulgerea sau scăparea prăjinilor la puf se rezolvă diferit de Ia caz la caz, în funcţiune de: natura ruperii; spaţiul inelar disponibil între garnitura de foraj şi pereţii garniturii de sondă; gradul de consolidare a găurii de sondă; verticalitatea găurii de sondă. După determinarea formei şi a poziţiei corpului rămas în gaura de sondă, cu ajutorul unui model de plumb, dacă ruperea e regulată se operează cu dornul (v.) dreapta, cu sau fără pălărie, ori cu tuta (v.)f iar în cazul cînd nu pot fi folosite aceste scule, se utilizează corunca (v.). Pentru degajarea garniturii prinse de teren prin lovituri de berbec, se intercalează între coruncă şi prăjini geala hidraulică (v. sub Geală). în cazul găurilor ocnite (v. sub Ocnire), şi anume cînd capul garniturii se găseşte la perete, se intercalează deasupra sculei de salvare o prăjină excentrică (strîmbă) sau un genunchi hidralic articulat (v. Genunchi 2) pentru găsirea acestuia. Dacă garnitura de foraj e prinsă prin cimentare, instrumentaţia se realizează cu sperul (v.) cu circulaţie. Instrumentaţiile după cabluri se referă Ia cablurile rămase în gaura de sondă prin înţepenire, sau scăpate prin rupere ori din manevră. Cablul înţepenit în gaura de sondă se liberează în două feluri: dacă instrumentul cu care s-a introdus cablul e înţepenit, însă are spaţiu liber sub el, se introduc alături prăjinile sau ţevile de extracţie şi, prin apăsare, se degajează instrumentul prins, iar după extragerea prăjinilor, cablul fiind acum degajat, se poate extrage; dacă primul procedeu nu poate fi folosit, se ‘introduce pe cablu, cu prăjinile, pînă la locul de prindere, un cuţit special, care, la o manevră în sus, taie cablul şi-l liberează de la locul de prindere, după care poate fi extras (v. fig.). Ruperea sau scăparea cablului în gaura de sondă se rezolvă folosind ghimparul (v.). Instrumentaţiile după scule şi piese diverse Cujjf de făiaî (role de Ia sape, bacuri de sape, scule diverse, cablul, etc.) se rezolvă de la caz la caz, folosind: freza magnetică (v.) sau magnetul, păianjenul (v.), tuta specială, gura de lup (v.), etc. Cînd piesele rămase sînt relativ mici şi Ia talpa sondei există o formaţiune de roci moi, piesele respective sînt împinse, de obicei, în peretele găurii, folosind o sapă dreaptă cu bacuri la stînga sau de formă parabolică. Uneori piesele rămase în talpa sondei sînt frezate la talpă cu ajutorul unei freze cilindrice cu dinţi Ia bază. Instrumentaţiile reclamă o competenţă deosebită şi, în general, cunoştinţe multiple atît teoretice cît şi, mai ales, practice, cum şi o bogată intuiţie şi imaginaţie din partea celui care operează, din cauza riscului de a trebui să se abandoneze sonda, dacă instrumentaţia nu reuşeşte. Instrumente, adăpost de ~ meteorologice 325 Insula 1. Instrumente, adăpost de ~ meteorologice. Meteor.: Cutie de lemn, cu perefi de jaluzele şi cu fundul de sticlă metalică, amenajată astfel îneît instrumentele meteorologice din ea (termometre de maxim şi minim, psihrometru, higrometru, higregraf, termograf, etc.) să fie ventilate, apărate de razele directe ale soarelui şi de precipitaţii (v. fig.). Adăpostul e vopsit în alb la ' exterior şi în negru la interior; uşa lui e orientată spre nord. Adăpostul e susjinut pe patru picioare* a căror înălţime e calculată astfel, îneît rezervoarele termometrelor să fie la înălfimea de aproximativ 2 m de la sol. Sin. Adăpost meteorologic. 2. Instrumente de bord. Transp.,Av.: Instrumente montate la bordul unui vehicul, servind l*a controlul diferitelor elemente de mers şi de funcţionare. La aerovehicule, instrumentele de bord fac parte din echipamentul lui (v. Echipamentul de control şi de pilotaj, sub Echipament de bord). La automobile, instrumentele de bord servesc la controlul funcţionării motorului şi al mersului vehiculului. De exemplu: manometrul pentru presiunea uleiului, termometrul pentru apa de răcire, voltmetrul şi ampermetrul, ceasornicul, vitesometrul, lampa de control, manometrul pentru frînă, indicatorul de consum al combustibilului, etc. j. Insuflare. Tehn., Mefg.: Introducerea de gaze, vapori sau pulbere, sub presiune, printr-o deschidere cu dimensiuni relativ mici, într-o incintă închisă, în care se pot găsi alte materiale sau substanţe. Insuflarea se întîlneşte, de exemplu, ia cuptoarele metalurgice pentru arderea combustibilului şi Ia realizarea anumitor reacţii, Ia convertisoare, etc. (v. Aer suflat, sub Aer 2); la anumite arzătoare (v. Arzător de gaz) sau injectoare de combustibil solid mărunt, ori pulverizat, lichid sau gazos (v. Injector 2); la motoare Diesel cu compresor (v. Injecţie pneumatică, sub Injecţie de combustibil 2); la generatoarele de gaz; etc. 4. Insulă, pl. insule. 1. Geogr.: Suprafaţă de uscat, cu forme variate şi dimensiuni mici faţă de ale continentelor, înconjurată din toate părţile de apă. Se deosebesc: insule fluviale şi insule marine. Insulele fluviale sînt formate în special în regiunea de şes a apelor curgătoare, acolo unde panta albiei e mică, sau în zona deltelor. Au formă ovală sau alungită şi sînt constituite din nisip, prundiş, etc., consolidate uneori prin împădurire în timp (de ex. insula Ada-Kaleh pe Dunăre; insula Călimăneştilor pe Olt; Ostrovul mare, ostrovul Corbului, ostrovul Vrata, ostrovul Maglavit de pe Dunăre, între localităţile Hinova şi Salcia; etc.). Se deosebesc: insule de sedimentare (insule aluvionare sau ostroave), formate prin depunerea materialelor aluvionare transportate de rîu, cînd viteza curentului apei a scăzut, şi insule de detaşare, formate prin tăierea porţiunilor proeminente din maluri (în special porţiunile cu depuneri aluvionare din curbura mean-drelor), de curentul apei sau prin ocolirea proeminenţelor de relief din fundul albiei (de ex. insula Ada-Kaleh). Prin apariţia ostroavelor, cursul rîurilor se desparte în mai multe braţe, dintre cari unul e principal şi e considerat drept albia rîului respectiv. în dezvoltarea ostroavelor se deosebesc două faze: faza I, în care ostrovul e în stare submersă, şi faza II, în care, prin scăderea nivelului apei sau prin intensificarea acumulării aluviunilor, ostrovul e în stare emersă (apare la suprafaţa apei). în faza a doua, după apariţia ostrovului Ia suprafafă, acesta suferă o serie de modificări în timp, cari se termină cu înglobarea lui la albia majoră. Un exemplu clasic al acestei evoluţii se întîlneşte pe Dunăre, între Hinova şi Salcia, unde se pot distinge patru stadii ale unui ostrov (v. fig. /): Ostro- /. Evoluţia unei insule de sedimentare (ostrov) pe Dunăre. 1) Ostrovul mare; 2) ostrovul Corbului; 3) ostrovul Maglavit; 4) ostrovul Vrata. vul mare reprezintă primul stadiu, în care ostrovul e prins între două braţe, unul mai mare şi altul mai mic; ostrovul Corbului reprezintă al doilea stadiu, în care braţul secundar e separat de apa fluviului prin coimatarea capetelor, — şi e transformat în belciug; ostrovul Maglavit reprezintă stadiul al treilea, în care braţul izolat e acumulat în partea centrală (acumulare mai mult vegetală), astfel îneît au rămas numai două bălţi la cele două capete extreme, din amonte şi din aval; ostrovul Vrata reprezintă stadiul al patrulea, în care braful izolat e complet uscat şi înglobat formafiunii mai mari a luncii. Pe cursul apelor curgătoare se întîlnesc, uneori, insule plutitoare, formate din diverse resturi vegetale, îngrămădite, cari se opresc fie în mijlocul apelor (dacă întîlnesc obstacole de fund), fie, eventual, în delta cursului de apă respectiv (v. sub Plaur). Insulele marine (v. fig. //) sînt formate prin aefiunea de eroziune a mării sau alte fenomene fizico-geologice din mediul marin. Se deosebesc: insule de coastă, produse prin eroziunea mării în regiunile cu roci mai slabe, în urma cărora porţiunile cu roci mai tari (de ex. insulele din apropierea peninsulei Bretagne; insula Helgoland, etc.) rămîn detaşate de continent, aproape de ţărm şi amplasate pe acelaşi soclu ca şi continentul învecinat; insule continentale, cari, din punct de vedere morfologic şi geologic, reprezintă fie rezultatul unor mişcări epirogenice, lente, de ridicare, ale zonelor de coastă (de ex. unele dintre insulele Norvegiei, din nord-vestul Scofiei, etc.), fie rezultatul scufundării unor părfi din vechi continente (de ex. cea mai mare parte dintre insulele Ciclade, Borneo, Celebes, Filipine, etc., regiunea din nordul Americii, etc.); insule oceanice (pelagice), depărtate de uscat, cari reprezintă fie formafiuni calcaroase coraligene (v. sub Atol, şi sub Recif), în mările în cari temperatura apei nu scade niciodată sub +20°, Adăpost de Instrumente meteorologice. Insulă plufifoare 326 Infegrabilitafe completă 10 fie cratere vulcanice ridicate din apele oceanice (sub toate latitudinile), al căror material de pe pante e antrenat în perma- % > _ %€7 4b i T //. Exemple de insule marine (în ordinea mărimii lor). 1) Groenlanda; 2) Noua Guinee; 3) Borneo; 4) Madagascar; 5) Sumatra; 6) Filipine; 7) Noua Zelandă; 8) Hondo (Japonia); 9) Marea Britanie; 10) Celebes; 11) Java; 12) Cuba; 13) Terra Nova; 14) Islanda; 15) Irlanda; 16) Haiti. nenfă de valuri şi a căror formă se schimbă mereu (de ex. insulele Santorin din arhipelagul grecesc, etc.). i. ~ plufifoare. Geogr. V. Plaur. a. Insulă. 2. Urb.: Sin. Cuartal (v.). 3. Insulă pe catod. Elf., Telc. V. sub Efect de insule. 4. Insulele Langerhans. Chim. biol.: Parte constitutivă, dispersată, a glandei pancreatice (v.), avînd rolul de a produce un hormon hiperglicemiant (glucagonul) şi insulina. în insulele Langerhans (pancreasul endocrin) se pun în evidentă două tipuri de celule, şi anume: celulele a (circa 20%), cu granulaţi închise, negre, şi celulele (3 (circa 80%), cu granulaţi deschise, cari secretă insulina (v.). Secreţa endocrină, elaborată în aceste celule, confine următorii hormoni: insulina, glucagonul şi hormonul lipocaic. Insulina are rolul hipoglice-miant în metabolismul glucidelor şi influenfează metabolismul proteinelor şi al lipidelor. 5. Insulina. Chim. biol.: Hormonul principal al secrefiei interne a pancreasului, secretat de insulele Langerhans (v.). Cercetările de pînă acum îi atribuie formula brută (C45H690i4Nii8'3H20)„ , unde n = 34—36. Insulina e constituită din următorii acizi aminici: 30% leucină, 21% acid glutamic, 12% tirozină, 12% cistină, 8% histidină, 3% arginină, 2% lizină. Industrial se extrage din pancreasul de cal, de bou şi de porc. După distrugerea fermentului proteolitic şi eliminarea din pancreas a principiilor inactive sau dăunătoare, cu ajutorul unor agenfi fizici şi chimici, se înlătură grăsimea (cu eter sau cu eter de petrol) şi se fac extragerea, purificarea şi concentrarea insulinei (cu alcool etilic concentrat, acidulat sau alcalinizat, cu alcool amilic sau butilic, cu acid picric, cu eter, alcool, de preferinfă la punctul isoelectric, prin adsorpfie cu cărbune activ, etc.). Insulina cristalină se prezintă sub forma unei pulberi care cristalizează fie în prisme, fie în romboedre, de culoare albă, rar uşor gălbuie, cu p. t. 233°. E levogiră (4. Integrala se descompune într-o sumă de integrale de tipurile: = f / (*) dx ){x-a)mi¥{x)' m = ° (2) (3) (4) /»(«) = Km(a, b)-. i; f(x)dx şi se calculează prin intermediul funefiunilor elementare, în cazul în care unul dintre numerele y,p,p+y e întreg. f(x) fiind un polinom. Orice integrală (1) se poate exprima linear în raport cu integralele Iq, fo ,*•*, / J (a), K (a, b), unde p e gradul lui P(x) şi /(«)=[--------d*_______K(a,b)= f-----------___________ J (x-a)]/p(x) J(x2+1 )V/»(*) zdx. Integrală nedefinită 328 Integrală Lebesgue 1. ~ nedefinită. Maf.: Sin. Integrală (v. Integrală 1); v. şî sub Integrală Riemann. 2. ~ pseudoelîptîcă. Mai.: Integrală care, în aparenţă, e o integrală eliptică, dar care, printr-o substituţie convenabilă, se reduce la o integrală de funcţiuni-elementare. 3. integrală. 2. Mat.: Număr asociat unei mulfimi determinate dintr-un spafiu numeric cu n dimensiuni şi unei funcţiuni definite pe mulfimea considerată, care se obfine printr-o operaţie de sumare şi o operafie de trecere la limită. Sin. Integrală definită. După procedeul de sumare folosit, se deosebesc trei tipuri de integrale definite: integrala Lebesgue, integrala Riemann şi integrala Sf/e/f/es. 4. ~ Lebesgue. Mat.: Integrală a unei funefiuni reale f (x) de variabila reală x, al cărei procedeu de sumare, bazat pe no}iunea de măsură a unei mulţimi, e precizat în cele ce urmează. Unei mulfimi lineare mărginite E, formată din puncte cari aparfin unui interval [a, b], i se asociază o mulfime complementară, formată din punctele intervalului [a, b] cari nu aparfin Iui E, mulfime care se notează C (£; a, b). în [a, ¥\ se consideră un număr finit sau un şir infinit de intervale parfiale, fără puncte comune, cari confin toate punctele Iui E — şi se notează cu l suma lungimilor acestor intervale. Mulfimea numerelor l admite o margine inferioară pozitivă sau nulă, care se numeşte măsură exterioară a Iui E, notîndu-se cu me (E). Numărul mi (E) = L — me [C (£; a, b)], unde L — b — a e lungimea intervalului \a, b], se numeşte măsura interioară a lui E. Acest număr e independent de intervalul [a, b~\, care confine punctele lui E — şi există relaţiile: mt (E)^me (E)^0. Mulfimea mărginită E se numeşte măsurabilă, dacă mi (E) = = (E) — şi valoarea comună a celor două măsuri, notată m (E), se numeşte măsura lui E. Dacă me (£) = 0, rezultă în mod necesar mi (£) = 0 şi E e măsurabil, măsura ei fiind egală cu zero. O mulfime numerabilă mărginită are măsura nulă. Dacă E\, E2,”‘,En sînt mulţimi măsurabile cari aparţin unui interval [a, b] şi sînt două cîte două disjuncte, adică nu au puncte comune, mulfimea E, formată de toate punctele cari aparţin mulţimilor Ep, e măsurabilă şi măsura ei e suma măsurilor mulţimilor Ep. O funcţiune reală f{x), definită pe o mulţime E, se numeşte măsurabilă, dacă E e măsurabilă şi dacă, pentru o valoare arbitrar dată a, mulţimea punctelor din E pentru care f (x)^>a, mulţime care se notează E (/><*), e măsurabilă. O funcţiune definită pe o mulţime de măsură nulă e măsurabilă. — Dacă f(x) e măsurabilă, mulţimea E (f = a) e de asemenea măsurabilă. Fiind dată o funcţiune f (x), definită pe o mulţime măsurabilă E, astfel îneît f(x) să fie mărginită şi măsurabilă, iar valorile sale să fie conţinute în intervalul [A, B], A numite sumele lui Lebesgue, cari verifică relaţiile 0^5—stâXm(E), în cari Â. = max (yp^ — yp). Dacă se efectuează o nouă împărţire a intervalului [A, B] prin n\>n puncte y’q, astfel ca punctele (1) să facă parte dintre punctele y*q, între sumele s', S' relative la noua împărţire şi sumele (2) există relaţiile S'^S. Repetînd operafia de împărfire a intervalului [A, 5] în intervale parfiale al căror număr e crescător nn. Această funcfiune, asociată funcfiunii date, e măsurabilă şi mărginită, deci integrabilă în sens Lebesgue, şi există limita, finită sau infinită, (6) lim f f(x,n)dx, «->00 £ care se numeşte integrala Lebesgue a lui /(x) pe E, notîndu-se j£/(x) dx. Dacă această integrală e finită, funcţiunea /(x) se numeşte sumabila sau integrabilă în sens Lebesgue pe E. Penfru o funcfiune mărginită, măsurabilă şi nenegativa, noua integrală coincide cu integrala Lebesgue definită anterior. Pentru a opera extensiunea integralei Lebesgue asupra unei funefiuni nemărginite oarecari /(x), i se asociază funefiunile: ftx\ = )f(x) penfru /(x)S0, ^ + ( 0 penfru /(x)<0; f (*)=! 0 pentru /(x)â0, ( -—/(x) pentru /(x)<0, cari sînt măsurabile şi nenegative. Dacă cel pufin una dintre ele e sumabilă pe E, diferenfa — finită sau infinită — (8) J£/+(x)dx — J£/-(x)dx are sens. Ea se numeşte integrala Lebesgue a funcfiunii f(x) pe E şi se notează (9) ţEf(x)dx. Ea coincide cu integrala Lebesgue obişnuită în cazul în care f(x) e mărginită pe E, şi cu integrala precedentă, în cazul în care /(x) e nemărginită şi nenegativa. O funcfiune /(x) e integrabilă în sensul lui Lebesgue sau e sumabilă pe o mulfime E, dacă (9) există şi e finită. Pentru ca o funcfiune măsurabilă f(x) să fie sumabilă e necesar şi suficient ca funcfiunea |/(x)| să fie sumabilă şi, în acest caz, există relafia: | j£/(*)dx |ă | f{x) |dx. Dacă mulfimea E e reuniunea unui număr finit de mulfimi Ei,"',En, disjuncte două cîte două, şi dacă /(x) e sumabilă pe fiecare dintre ele, ea e sumabilă pa E şi există relafia de aditivitate finită: j£/(x)dx=|j J£/(x)dx, iar dacă f{x) e sumabilă pe E şi această mulfime poate fi considerată ca reuniunea unei mulfimi numerabile de mulfimi măsurabile, există relafia de aditivitate completă: j*£/(*) dx = jEJ (x) dx. Integrala Lebesgue a unei funefiuni /(x) sumabile pe E e absolut continuă. -— Afară de integralele definite de tip Lebesgue se introduce şi o integrală nedefinită. Fiind dată o funcfiune f(t), sumabilă pe intervalul [a, b], funcfiunea: (10) O (x) = C-f d*, unde C e o constantă arbitrară, se numeşte integrală Lebesgue nedefinită a funcfiunii ţ(t). Integrala O(x) e o funcfiune absolut continuă şi derivata ei e aproape peste tot egală cu funcfiunea /(x), variafia totală a funcţiunii O(x) în [a, b] fiind dată de relafia: vbA)=fa\î(t)\dt. Problema determinării unei funefiuni /(x) în cazul în care se cunoaşte derivata ei f'(x) e rezolvată de relafia (10). Dacă derivata j'(x) există peste tot într-un interval [a, b], e finită şi sumabilă în acest interval, funcfiunea /(x) e determinată de relafia: f(x) = f(a) + ţXJ'{t)dt. — Extensiunea integralei Lebesgue în cazul funefiunilor de n variabile independente se operează folosind nofiunea de măsură a unei mulfimi cu n dimensiuni şi aplicînd procedeul folosit în cazul unei singure variabile independente. Calculul unei integrale multiple, care se notează lEf{M)dw sau jj- • • j7 (*l. x2r ■ •, *„)dri dx2- • -dx„ , E se reduce la calculul unor integrale simple. i. ~ Riemann. Mat.: Integrală al cărei procedeu de sumare e următorul: în cazul unei funefiuni reale /(x) de o variabilă reală x, definită într-un interval [a, b]\ a^x^b, Integrala Riemann 330 Infegrală Riemann în care /(x) e mărginită, se împarte acest interval într-un număr de n intervale parfiale [xp, xp^], prin punctele (1) xq ctmax 5^>max 5j,2)> • • •, sumele s, S tind către limite determinate, numite integralele definite Darboux ale funcţiunii f(x) în [a, b] şi notate, respectiv, cu: (4) I—\ f{x)âx, r=lb ţ(x)ăx. j a J cl Prima se numeşte integrala definită inferioară, iar cealaltă, integrala definită superioara, între ele existînd relaţia I ^ /'. Aceste integrale sînt funcţiuni aditive de interval, adică există relaţiile: (x) dx = f (x) dx + ^J(x) dx, Jj(x)dx = f (x) dx + |c /(x) dx , c fiind un punct interior al intervalului [a, b]. Dacă 8 e un număr pozitiv destul de mic, se poate efectua o împărţire a intervalului [a, b] în intervale parfiale, astfel îneît sa existe relaţiile: f(x) dx&pf{Şp)- p=o e e Considerarea sumelor (2) îşi are justificarea în problema determinării ariei unui domeniu plan a cărui frontieră e formată de axa x'x a unui reper cartesian ortogonal, de două drepte paralele la axa y'y şi de un arc AB al curbei care reprezintă funcfiunea y=f(xJ. Această arie e aproximată prin lipsă şi prin exces, respectiv, de sumele s, S. Integralele funcţiunilor integrabile într-un interval determinat [a, b] admit proprietăţile următoare, consecinţe ale structurii lineare şi omogene a sumelor s, S: (8)1. ^f(x)dx = - ţaJ(x)dx. 2. Dacă f(x) e integrabilă în [a, b] şi ce o valoare inferioară a acestui interval, /(x) e integrabilă în intervalele [a, c], [c, b] şi există relaţia: (9) f /(x)dx= f /(x)dx+f /(x)dx (a<.cc= \b f{x)âx+\h g{x)ăx. j a J a J a 6. Daca f(x), g(x) sînt integrabile în [a, b] şi /(x), g(x) e integrabilă în [a, b]. 7. Dacă /(x) e integrabilă în [a, b] şi marginile sale veri- 1 fica relaţia mM > 0, funcţiunea e integrabilă în [a, b]. 8. Dacă /(x) e integrabilă în [a, b], (a < b), funcţiunea |/(x)| e integrabilă în acelaşi interval şi există relaţia: (12) \fKx)dx\^fjf(*)\dx. i j a I •» a 9. Dacă /(x) e integrabilă şi pozitivă în [a, h], funcfiunea V/(*) ® integrabilă. 10. Dacă f(x), g(x) sînt funefiuni integrabile în [a, b], sumele n S [/(S,)+i*(!p)] (*-* + 1=0) p=o admit o limită care se notează: jb[f{x)+ig{xj\ dx şi care e egală cu: f /(x)dx-H (x) dx. J a J a Integrală Riemann 331 Integrală Rîemann Sînt integrabile următoarele clase de funefiuni, într-un interval [a, b\\ funefiunile continue, funefiunile monotone, funefiunile cu variafie mărginită, funefiunile mărginite în [a, b] şi continue pe intervale parfiale, funefiunile mărginite avînd puncte de discontinuitate de prima spefă a căror mulfime are o măsură nulă, adică punctele de discontinuitate pot fi închise în intervale, astfel îneît^suma lungimilor lor să fie oricît de mică. Pentru evaluarea integralei unei funefiuni integrabile se folosesc două relafii numite formule de medie: 1. Dacă f(x) şi g(x) sînt integrabile în [a, b] şi valorile lui f(x) au acelaşi semn, există relafia: (13) [h i(x) g(x) dx=k f^/(x)dx , J a J a în care m ^ k şi M, m, M fiind marginile funcfiunii în [a ,b]. Dacă g(x) e continuă în \a, b~] (a < b), există o valoare a ^ | ^ b pentru care k~g (§). în cazul f(x) — 1, formula (13) devine (14) fg{x)dx = {b-a)g(Ş). J a 2. Dacă f(x) > 0 şi nu e crescătoare în [a, b] (a < b) şi g(x) e integrabilă, există relafia: ('5) ţhf(x)g(x)dx = f(a)(ig{x)dx (a S S b). a j a Pe lîngă aceste două formule de medie se foloseşte şi inegalitatea: (16) | f (x) g (x) dx | â Y 07 {x)J [g {x )pdx. numită inegalitatea lui Schwarz. — Considerînd o valoare fixă Xq şi o valoare variabilă x, ambele confinufe în intervalul [a, b] în care o funcfiune f(x) e integrabilă, integrala: F(x)= r f(t)dt J Xq e o funcfiune de limita superioară x, continuă pentru x=£x0 şi chiar pentru x = xq, dacă se ia ,F(;eo) = 0. Funcfiunea F(x) e o funcfiune cu variafie mărginită şi, în cazul în care /(x) nu are decît discontinuităfi de prima spefă, funcfiunea F(x) are o derivată la dreapta şi o derivată la stînga: (17) F'+ (*) = /(* + 0), F'~ (x) = / (x - 0). Dacă se numeşte funcfiune primitivă a unei funefiuni date f\x) — care nu are decît discontinuităfi de prima spefă — orice funcfiune care admite în orice punct derivate la dreapta şi la stînga, respectiv egale cu /(x-fO), f(x — 0), rezultă că o funcfiune primitivă a lui f(x) e (18) F{x)={X f(t)dt, J Xq iar celelalte funefiuni primitive sînt i7(x)-f-C, C fiind o constantă arbitrară (v. Funcfiune primitivă). Din această cauză, rolul limitei inferioare de integrare e accesoriu, deci poate fi considerată nedeferminată, şi o integrală de această natură se notează: J7(x) dx şi se numeşte integrală nedefinită (v. Integrală 1). Diferenfiala funcfiunii primitive e dF = f (x) dx. în cazul în care se cunoaşte o funcfiune primitivă F(x) a lui f(x) în [a, b]r integrala definită a lui /(x) se calculează cu formula: (19) fj(x)dx=F{b)-F{a)=[F(x)i. Acolo unde intervine logaritmul natural al unei funefiuni /(x) In /(xj se consideră valoarea absolută a argumentului In |/=(x)| Dacă nu se cunoaşte o funcfiune primitivă, se caută să se transforme funcfiunea de integrat fie prin schimbare de variabilă, fie prin procedeul integrării prin părfi. Punînd X = CjP (t), unde cp(i) e o funcfiune continuă, strict monotonă, variind de la x — a la x = b, dacă t variază într-un interval [% ^i] şi avînd o derivată continuă în acest interval, există relafia: (20) j*/(x)d*= j^/[n~^ ?/-}-••• +(— î)nuv^]ba-\- (22) +{-\)n+'fuv{n+')dx. J a — Nofiunea de integrală Riemann poate fi extinsă. Astfel, dacă funcfiunea f(x) e definită şi mărginită pentru x = a şi pentru orice valoare x > a, se consideră integrala (23) F(X) = fj(x) dx. Dacă atunci cînd X creşte nemărginit, F(X) tinde către o limită finită L, se spune că integrala e convergentă sau că + oo /(x)dx a există. în cazul contrar se spune că integrala (23) e divergentă pentru X-> co. — O altă extensiune a nofiunii de integrală Riemann se prezintă în cazul în care funcfiunea de integrat nu e mărginită în intervalul de integrare. Astfel, dacă /(x) nu e mărginită pentru x = b, dar e mărginită şi integrabilă în orice interval [a, X], oricare ar fi X < b, integrala există şi e egală cu L, dacă (24) f f{x)dx J a tinde către L, cînd X tinde către b. Dacă | / (x) | (b-x)a^4'>0 , integrala (24) nu există. O integrală ca mai sus, penfru care una sau ambele limite sînt infinite, sau funcfiunea de integrat devine infinită în intervalul de integrare, se numeşte integrală improprie. — Procedeul de sumare folosit în cazul unei funefiuni reale de o variabilă reală x şi exprimat prin sumele (2) se aplică şi în cazul unei funefiuni reale de două variabile reale independente (25) _ f(P) = f(x.y). considerînd, în planul Oxy al variabilelor independente x, y, un domeniu mărginit Df căruia i şe asociază o arie Q şi o Infegrală Riemann 332 Integrală Riemann funcfiune /(P) definită şi mărginită atît în punctele P ale lui D cît şi în punctele frontierei sale F şi definind irite-gr ale definite duble Darboux ale funcfiunii/(P) în domeniul D\ (26) /= f(P) do>, /’= /(P)dco. *LLd j j d prima fiind integrala inferioară, iar a doua fiind integrala superioară. Integralele duble Darboux respective sînt funefiuni aditive de domeniu. O funcfiune /(P), definită şi mărginită în D, e integrabilă în sens Riemann în D, dacă valorile celor două integrale Darboux sînt egale: (27) jjD/(P)dw=jja/(P)dm. Valoarea comună se numeşte integrală dublă definită Riemann a lui f(P) în D şi se notează: (28) /= (29) / = ffDf(P) d®. r = J" J" fixi y) dxdy . Proprietăfile integralei simple relative la integrala Iui C/(P) — C fiind o constantă —, la suma şi produsul a două funefiuni integrabile, la funefiunile şi ^f(P) rămîn valabile şi în cazul integralelor duble. Integrala dublă e o funcfiune aditivă de domeniu: f{P) deo, Djf D2 fiind domenii adiacente cu frontieră comună de arie nulă, iar D fiind domeniul format de reunirea lor. Dacă f(P) şi g(P) sînt integrabile în D şi dacă în fiecare punct din D există relafia: ţ(p)sg(p), în acest caz există şi relafia: deo . Dacă g(P) are un semn constant în D, există formula: (30) § § J{P)g(P)dm = K ^g{P)d(*, y) D (u, v) deo'. în uI f(x,y) — 1, din (31) rezultă: Q = Q' D(g, h) D(uq,vq) 1 vo) fiind un punct din Dr. — Nofiunea de integrală dublă se extinde şi în cazul în care D e nemărginit, iar f(P) e definită şi continuă în D. Notînd cu D(C) domeniul mărginit obfinut din D prin închiderea lui cu o curbă arbitrară C, se consideră integrala (32) Dacă această integrală tinde către o limită finită I, în cazul în care C se depărtează într-un mod arbitrar către infinit, astfel îneît domeniul D(C) să tindă să coincidă cu D, se spune că Jjc/(p)dW există, că are un sens sau că e convergentă. Penfru ca integrala (32) să fie convergentă e necesar şi suficient ca integrala n if(P)l deo D(C) să rămînă inferioară unui număr fix A. •— O altă extensiune a nofiunii de integrală dublă se efectuează în cazul în care }(P) nu e mărginită în D. Dacă f(P) tinde către infinit, cînd P(x, y) tinde către un punct Pq, se izolează acest punct printr-o curbă închisă C, care e frontieră a unui domeniu Dq şi se consideră integrala (33) nţ (x, y) deo , D(C) iar dacă f{x,y) devine infinită, cînd P tinde către un punct arbitrar al unei curbe F, se izolează această curbă prin două curbe Fi, T2 cari formează frontiera unui domeniu Dq care confine toate punctele curbei T şi se consideră integrala (34) d (Ti. r2) / (x, j) deo , în ambele cazuri domeniile de integrare fiind obţinute din D prin înlăturarea domeniilor respective de izolare Do- Dacă integralele (33), (34) tind către o limită finită determinată I, în cazul în care C tinde înfr-un mod arbitrar către punctul P0 sau Ti, T2 tind să coincidă cu T, se spune că integrala /(*.?) a® Integrală Riemann 333 Integrală Riemann există sau că are un sens sau că e convergentă, valoarea ei fiind egală cu I. Pentru ca să existe convergenţă e necesar şi suficient ca integrala respectiv integrala f f I /(*. y)|dco , JJd(c) 55, |/(x, y) I deo, ' D (r,, r2) să rămînă inferioare unui număr fix. — în cazul a trei variabile independente, procedeul de sumare folosit la definirea integralei Riemann simple şi duble se aplică în acelaşi mod, obţinîndu-se integrale triple: (35) f-JJJ definite în domeniul V, în care funcţiunea f(F) e definită şi mărginită. Integralele triple admit aceleaşi proprietăfi ca şi integralele simple şi duble cu o formulă a mediei asemănătoare. Dacă domeniul V are ca frontieră un cilindru cu generatoarele paralele cu z’z, avînd în planul Oxy o curbă directoare r care e frontieră a unui domeniu D care are o arie, şi două suprafeţe continue {Si) z = cpi(x, y)\ (S2) z = , xp, • • •, 4»*)), (x\^ >, *<*•+», • • •. 4*»+»), cu diferenţa A = şi cu 5 cel mai mare dintre diametrii domeniilor (42). Integrală Riemann 334 Integrală Riemann Dintre domeniile (42), în număr de (^ 4-1) (r2-f 1) ■■■ (rw +1)» se consideră numai cele cari au cel pufin un punct comun cu A şi penfru fiecare dintre ele se notează cu domeniul format din aceste puncte comune. Notînd cu mhl... h , ... ^ marginea inferioară şi marginea superioară a Iui f(P) în D'hi... h , se formează sumele: (43) (44) '= S h.h2--- S= = X mh ■■ ■ K ^x\h,)^x2i) ’ •' ^n) ' h"- hn V--^DV .v>= = E Mh-- K^^2h)--^xiK). (46) /: mm, j"r/(z)dz rz o ( /(z)dz J Zn şi care e egală cu: pB *B (50) y)dx'~Q(x' y)dy]+î j J.Q(x'y)dx+ + P (x, y) dy] , integralele fiind integrale curbilinii asociate arcului AB al curbei F. Dacă F e definită parametric x = qp (0, ^ = ^(0»- arcul AB corespunzînd intervalului [fo,To]i integrala (50) devine; (51) f °[/5(cp, ^)+iQ(qp, ^)] [ prima fiind integrala inferioară, iar a doua, integrala superioară. Semnui de integrare se scrie de n ori. Funcfiunea j(P), definită şi mărginită în A» se numeşte integrabilă în sens Riemann în A, dacă / = /'. Valoarea comună a integralelor (45) se notează, în acest caz, ^ML, a lui j/(z) pe F, iar L fiind M fiind o margine superioară lungimea arcului AB. Dacă D e un domeniu în planul Cbry avînd ca frontieră o curbă r, închisă, simplă şi rectificabilă, şi dacă f(z) e olo-morfă în D şi pe T, adică admite o derivată f'(z) în fiecare punct din D şi în fiecare punct al lui T, integrala Jr+/(z)dz, luată de-a lungul lui dacă f(z) e olomorfă integrala F în sens direct, e nulă. Rezultă că ntr-un domeniu D cu conexiune simplă, f /(z)dz, J Zn şi se numeşte integrală definită multiplă Riemann de ordin n. Condifiile de infegrabilitafe, modul da calcul al unei integrale multiple, extensiunea lor în cazul în care domeniul A e nemărginit sau în cazul în care f(P) încetează de a fi mărginită dacă P e situat în vecinătatea unui punct Pq sau a unei varietăţi Sp(p (numită integrală C a u c h y), £ fiind un punct din D şi integrala fiind luată în sens direct pe T, adică lăsînd punctele lui D în partea sfîngă a unui observator care parcurge frontiera F, ceea ce revine la a lua integrala în sens direct pe C şi în sens invers pe fiecare Ct-. Formula (52) dă valorile funcfiunii /(z) în toate punctele lui D prin intermediul valorilor ei pe frontieră. într-un mod mai general, dacă T e o curbă simplă, rectificabilă, închisă sau deschisă, şi dacă funcfiunea cp (u) e continuă pe T, integrala f(2)=J- f ?Wd* 2 l Jt J p H — z defineşte o funcfiune olomorfă în orice domeniu D care nu confine puncte ale lui T. Dacă funcfiunea /(z) e olomorfă înfr-un domeniu D care are ca frontieră T una sau mai multe curbe închise simple, rectificabile — cu excepfia unui număr finit de puncte din D Integrală Riemann 335 Integrală Riemann cari sînt puncte singulare izolate — poli sau puncte singulare esenjiale — şi dacă f(z) e continuă în celelalte puncte din D şi în punctele frontierei T, integrala jr+/(2)dz Integrală de linie: Sin. Integrală curbilinie (v.). Ini eg raia de probabilitate: Integrală definită, cu limita superioară variabilă: /(*) = 2 rx dt. e egală cu produsul factorului 2 m prin suma reziduurilor punctelor singulare din interiorul lui D, reziduul relativ la un punct singular izolat z~a — pol sau punct singular esenţial — fiind coeficientul Iui —-— în dezvoltarea funcţiunii în serie Laurent z — a + în vecinătatea acestui punct (v. Funcţiune mercmorfă). Această proprietate e foarte utilă penfru calculul rapid al multor integrale definite de funcţiuni reale. Exemple de integrale Riemann sau riemanniens: Integrală Cauchy. V. sub Integrală Riemann. Integrală curbilinie: Extensiune a integralei Riemann, care se obţine cum urmează: Se consideră un arc AB al unei curbe continue simple T: (1) M (t) = f (0 i+g (0 i + h(t)k , corespunzînd valorilor lui t din intervalul [a, b] şi un cîmp vectorial (2) V{M) = X{M)î+Y(M)*j+Z (M) k, definit şi continuu în fiecare punct M al arcului AB. Pe arcul AB se consideră punctele Mp, corespunzătoare valorilor: t0=a=1 Mp fiind un punct al domeniului Dp. Suma (2) se poate scrie: (3) L/(v vt)HWp. unde h=, _D(g. h) D (b, /) D (u, v) ' D (u, v) ’ C = D(f. g) (x)p fiind D (h, v) Iui Ap, iar vp) fiind un punct din A^« în cazul în care cel mai mare dintre diamefrii domeniilor A^ tinde către zero, suma (3) tinde către o limită (4) JjV (//, v) H (u, v) dudv, care se notează (5) şi se numeşte integrala funcţiunii f{M) pe suprafaţa S în domeniul D. Dacă se asimilează S(D) cu o placă subţire şi f(M) e densitatea lui M, integrala (5) dă valoarea masei plăcii. Asociind punctelor unei sup.afeţe S un cîmp vectorial V(M) = xt+YŢ+ztt notînd cu n = ai + $ j — y k vectorul unitar al normalei în M la S şi considerînd funcţiunea de punct f(M)=V(M)-n, integrala de suprafaţă corespunzătoare n'v(M)-'ndo= f f (al + p Y + yZ)do S(D) JJS(D) se numeşte fluxul cîmpului V(M) prin domeniul D al suprafeţei S. Integrală de suprafaţă a scalarului cîmp: Dacă f(x,y,z) e scalarul cîmp al unui cîmp de scalari, definit în fiecare punct al unei porţiuni dintr-o suprafaţă S, continuă Integrală Stieltjes 336 Integrală Stieltjes în această porţiune, şi dacă se împarte S într-un mare număra de arii A*^, reprezentate prin vectorii AS^, normali pe elementele de arie şi asociaţi după regula burghiului drept unui sens de circulafie ales pozitiv pe suprafafă, suma jU 1 fk tinde către o limită cînd n tinde către infinit, ariile ASk tinzînd către zero în toate dimensiunile; această limită se numeşte integrala de suprafafă a scalarului cîmp în c'omeniul considerat al suprafefei, şi se notează cu ^ f dS. Integrala de suprafafă a scalarului cîmp se foloseşte în definifia gradientului (v.). Integrala de suprafafă a vectorului cîmp. V. sub Integrală de suprafafă. Integrală de volum: Extensiune a integralei triple Riemann, pe o cale asemănătoare celei folosite la integrala de suprafafă (v.). Dacă f(x, y, z) e o funcfiune definită în fiecare punct al unui domeniu v din spafiu, continuă în acest domeniu, şi dacă se împarte v într-un mare număr n de volume &vk, 'ar fk e valoarea funcfiunii într-un punct oare- n care a! volumului A1^, şi suma ^ fk^vk tinde către o limită 1 cînd n tinde către infinit, volumele ^vk tinzînd către zero în toate dimensiunile, aceasta limită se numeşte integrala de volum a lui f(x,y,z) în domeniul considerat al spaţiului, şi se notează cu j*v ţdv. Dacă fx(x, y, z), fy(x,y,z)ş\ f£x,y,z) sînt componentele Ax, Ay şi Az, după axele Ox, Oy şi Oz, ale -> _ -> -> -> vectorului cîmp A al unui cîmp de vectori, şi i, j şi k sînt versorii acestor axe, întegrala de volum |[ifx(*>y< z)+ify(xz)] dî’=j' Adv se numeşte integrala de volum a vectorului cîmp al cîmpului de vectori. Integrală euleriană de speţa întîi: Inte- grala )°-1 dx. 1 o Se exprimă cu ajutorul funcţiunilor T prin relaţia de recurenţă: r(a)r(|3) = r(ot + (3)£(a, p). Integrală euleriană de speţa a doua: Integrala r< B (a, (3)= f' xP_1 (1 -xf J 0 ' (a)= f xa J o V. Funcţiunea euleriană de a doua speţă. Integrală improprie. V. sub Integrală Riemann. Integrala lui Euler: Integrala: de o cos3 9 folosită în balistica exterioară ca variabilă independentă în ecuaţiile diferenţiale prin cari se calculează traiectoria unui proiectil. Dacă s e arcul de traiectorie, Ox axa orizontală conţinută în planul traiectoriei şi îndreptată în sensul înaintării proiectilului, iar Oy, axa verticală conţinută în acelaşi plan, îndreptată în sus, 9 e definit de dx d y Integrala lui Fourier: Dacă /(x) e o funcţiune reală, desfăşuraHlă în serie trigonometrică într-un interval (~L, +L), cu L oricît de mare, există formula integrală; 1 f “ f + co /(x)=— I dX\ f (0 cos X(t — x) dt, Jt j o v — 00 care se mai poate scrie şi sub forma: r00 / (x) = l [a (X) cos Xx-\-b (A,) sin X x] dX, J o in care 1 r+°° 1 r-f00 a (X) =— i / («) cos X udu, b(X)=—1 } {u) s\nX udu. 31 J — oo Jl J — oo Formula precedentă e valabilă cînd /(x) e absolut integrabilă pe axa Ox, adică există 1 l/(x)|dx. J o Integrala lui Fresnel: Fiecare dintre integralele definite . CO' 00 i cos x2 dx , i sin x2dx. J o J o Aceste integrale sînt convergente şi valorile lor sînt egale: . 00 03 - l cosx2dx= f sin x2dx= —- . Jo Jo Sub forma: 2 V2 . r* «x* „ r . cos-—-dx, si: J o 2 J o sin — dx , cos t» = — , sin b = . as as aceste integrale sînt folosite în Fizică, în feoria difracţiei luminii. Integrala lui Raabe: Integrala f1 1 ) Log T (z + x)dx = —- Log 2 jt-f z Log 2 —2, J o 2. considerată cu valoarea principală a logaritmului natural. Integrala Iui Weierstrass: Integrala ir„(x)=^fV«/Wd;. \TlJa Ea admite proprietatea lim Wn(x) = f(x) «->00 pentru orice valoare x pentru care f{t) e derivata integralei sale nedefinite. Integrala vectorială de suprafaţă a vectorului cîmp. V. sub Integrală de suprafafă. i. ~ Sfieffjes. Mat.: Extensiune a integralei Riemann, precizată în cele ce urmează. Fiind date două funefiuni /(x), a(x) definite într-un interval [a, b], prima fiind continuă în acest interval, se formează suma: n (1) -“(*/,)] f=0 în raport cu o împărfire a intervalului [a, b] în intervale parfiale prin punctele Xp\ x0=a oo J a pentru orice interval [a, |3] pentru care a^=an (t, x), presupusă sumabilă în raport cu t pentru orice valoare dată lui x, se numeşte nucleu. Dacă nucleul e mărginit pentru orice valori determinate ale Iui x şi n, integrala singulară (1) are sens pentru orice funcfiune sumabilă f(t). 9. Integrală. 4. Mat.: Simbolul J*, folosit singur, sau repetat, pentru indicarea integrării nedefinite, respectiv împreună cu simbolul domeniului la care se referă, pentru indicarea integrării definite. Exemple: 1sau lasau lssau IL care depinde şi de constante arbitrare. 4. ~ generala. Maf.: Funcfiunea care reprezintă integrala unei ecuafii sau a unui sistem de ecuafii diferenfiale, sau integrale, sau cu diferenfe finite, funcfionale, integro-diferenfiale, integro-funcfionale, diferenfial-funcfionale, cu diferenfiale totale, etc. şi care depinde de un număr de constante, respectiv de funefiuni arbitrare, egal cu ordinul ecuafiei. primul simbol referindu-se la integrarea nedefinită în raport cu o singură variabilă, ai doilea simbol referindu-se la integrarea definită în raport cu o singură variabilă, în domeniul [a, b], al treilea reprezentînd o integrală de suprafafă, al patrulea o integrală dublă într-un domeniu D, iar ultimul, o integrală curbilinie de-a lungul curbei închise C. 10. Integrală, curbă Maf. V. Ecuafie diferenfială de ordinul întîi, sub Ecuafie diferenţială. 11. Integrală, ecuafie Maf. V. Ecuaţie integrală. 12. Intagrare. 1. Maf.: Operaţia prin care se obţine funcţiunea primitivă a unei funcţiuni date. îs. Integrare. 2. Maf.: Operafia prin care se obfine valoarea unei integrale definite. 22 Integrare numerică 338 Integrator i. ~ numerică. Mat.: Determinarea aproximativă a integralei definite i /(x)dx, considerată ca aria mărginită de J a curba y—ţ{x), de axa Ox şi de paralelele x = a, x~b. Se folosesc următoarele metode: Metoda trapezelor aproximează aria prin aceea a unui trapez cu bazele f(a), f{b) şi cu înălfimea b — a\ [/(«)+/(*)]. Dacă se împarte intervalul (a, b) în n părfi egale, se obfine: + f(a-\~h)+f(a + 2 b)+ • • • + f (a + n — 1 /?)J, unde nh — b — a. Metoda dreptunghiuri/or medii aproximează aria prin aceea a unui dreptunghi cu baza b — a şi cu înăl- fimea j' J(x)dx = (b-a)f Dacă se împarte aria în n trapeze curbilinii şi se aplică fiecăruia metoda dreptunghiurilor medii, se obfine: arP) Metoda lui Si mp son consistă în aproximarea arcului de curbă y~f(x) printr-un arc de parabolă y — px^ + qx + r. împărfind segmentul b — a în 2 n părfi egale, se obfine formula lui Simpson: pa+2 nh I / (*) dx = J a h = y [jo+4 yi + 2 ^2+4 y3+2 y4+-----1-4 y2 n__] + y2 n\ , în care y^=f(a+kh), b—a = 2nh. Metoda lui Newton-Cotes consistă în a lua Ch \ f(x)dx~Aiyi-\-----+ Anyn, J a unde yk=zf(xk), iar Ak se determină prin condiţiile n n 1 JiAixZP 2p+1 i=1 unde p = 0, 1 iar abscisele xi se iau după voie. Metoda lui Cebîşev consistă în folosirea formulei: j ^ f(x) dx[/(^i)+ • * * +/(*„)] » în care xi se aleg în mod special. Pentru integralele dubi* există formula lui Simpson: Ja dy \ f{x,y)dx = c J a (b — a)(d — c) /(*. c)+4/ (a + b \ \ 2 ,C) +/<».<>+< [,(^)+4,(î±i£±^)+^)] + /(*. <*)+4 . d) +ţ (b, d) J. sau formula lui Cebîşev: f *1 f+1 2 2 r J_i ^)dz=-^ —l/(zi. «i)+/(zi, u2)+--- ----|-/(zi , «a) + /(22. *lH-----f-/(Z2, »*)+••• "•+/(ZM. ^l) •<-----f"/(zn- Hk)] ■ 2. Integrare. 3. Mat.: Operafie prin care se determină integrala unei ecuafii diferenfiale, a unei ecuafii cu derivate parfiale, sau a unei ecuafii integrale. 3. Integrare, masă de Mineral.: Dispozitiv folosit în Mineralogie sau în Petrografie pentru determinarea procentuală, prin integrare, sub microscop, a elementelor structurale. în Petrografia cărbunilor, integrarea maceralelor sau a constituenţilor microlitotipici se face de obicei în secfiuni lustruite, pe probe de pulbere aglomerată. Integrarea se efectuează în rînduri paralele, deplasarea probei sub microscop făcîndu-se electric sau electronic. 4. Integrator, pl. integratoare. Mat.: Aparat care serveşte la integrarea sistemelor de ecuafii integro-diferenfiale. Integratoarele sînt folosite cînd metodele curente de integrare reclamă calcule prea laborioase, sau cînd nu există metode comode de determinare a comportării sistemului la care se referă ecuafiile. Se construiesc integratoare mecanice şi integratoare electrice (electronice). Ambele tipuri au organe cu funcţiuni similare: dispozitive de integrare, de dife-renfiere, de însumare, de scădere, de multiplicare, de generare a unor funcfiuni, de înscrierea rezultatelor. Integratorul e format cu aceste elemente astfel, încît evolufia Iui să fie descrisă de sistemul dat de ecuafii integro-diferenfiale. Dacă se realizează această condifie, studiul mişcării — respectiv al stării integratorului — dă direct integrala sistemului respectiv, corespunzătoare unor anumite condifii inifiale (de frontieră). Integratoarele mecanice au ca element esenfial dispozitivul de integrat Kelvin (v. fig. /), constituit dintr-un 3' , / T\ 3 _U L _j c W V u L *k\udv b I, Integrator mecanic, a) schemă; b) reprezentare simbolică; 1) disc plan; 2) rotită; 3) cărucior; 4) ax; 5) ax filetat. disc plan 1, pe care se mereu în contact cu 1. e determinată de po-zifia piesei 3, care poate fi deplasată în ~ lungul axului 5. între unghiurile de rotire u al axului (5), w al axului 4 şi v al axu- ~ lui discului 1, există _ relafia: poate rostogoli o rotifă 2, care rămîne Distanfa de la 2 Ia centrul discului 1 & b-aQ P-f(Q) c pv w — k I J V ~b c-Qi-b -c t dv ; deci acest dispozi- c tiv poate fi considerat că efectuează dispozitivului e cel di Simboluri pentru mecanismele unul integrator-dispozitiv de multiplicare; *b) tablă de intrare; tablă de ieşire; d) dispozitiv de însumare; ej) cuplaj la dreapta; e2) cuplaj la stînga. integrale definite. Simbolul grafic al n fig. / b. Integrator, circuit ~ 339 Infegripaliaîe Alte elemente cari intră în constituţia integratoarelor sînt: elementele de multiplicare, la cari între unghiul de rotafie Ia intrare a şi cel de la ieşire b există relafia: b = aa, a fiind o constantă (v. fig. II a); elementele de însumare, la cari între unghiurile a şi b de intrare şi c de ieşire există relafia: a~\-b = c (v. fig. II d); tablele de intrare, la cari unghiul de ieşire P e o funcfiune dată de variabila independentă Q (v. fig. II b), şi tablele de ieşire, pe cari se înregistrează automat relafia dintre variabila dependentă S (funcfiunea de integrat) şi variabila independentă R (v. fig. II c). Un ultim element e angrenajul dintre axele perpendiculare, notat simbolic ca în fig. II e. Tablele de intrare sînt singurul element Ia care se intervine manual, spre a urmări cu un vîrf un contur dat, care reprezintă relafia dintre două variabile şi care, de obicei, reprezintă funefiunile nelineare din sistem. Fig. III reprezintă un circuit electric nelinear, cu capacitate, rezistenfă şi inductivitate, în serie cu o diodă, Ia care se cere intensitatea curentului în regim transitoriu, care se stabileşte după ce se aplică brusc, în momentul to, o tensiune electromotoare E. Ecuafia de integrat e: (1) =E~u(i) — ~ J i dt, u(i) fiind caracteristica nelineară a diodei, în care s-a inclus şi R. Cu schimbarea de variabilă T = t/L, sistemul ia o formă mai simplă. Fig. /V torul mecanic cu care se poate integra III. Schema unui circuif nelinear. 1) diodă; 2) baferie; 3) condensator; 4) bobină; 5) înfreruptor. reprezintă integra-acest sistem. Date fiind legăturile mecanice stabilite şi proprietăfile elementelor, pe tabla de ieşire se înscrie solufia regimului transitoriu, corespunzător stării inifiale, caracterizată prin i = 0; ue=Uo', t~ 0. Integratoarele mecanice se caracterizează prin simplicitate şi robustefe. Pentru a asigura o funefionare satisfăcătoare e necesar ca, atunci cînd se integrează sisteme de ecuafii diferenfiale, să se utilizeze amplificatoare de cuplu, dispuse la ieşirea fiecărui integrator Kelvin, şi servo-mecanisme. Integratoarele mecanice servesc la integrarea sistemelor de cel mult şase ecuafii dife- Âxu! Mqfor 1 2 3 4 5 6 i>(i) ~p ©I Tabla de intrare r i v(i) / idT idT v(‘l f'î)irir Integrator Tattâ Integrator 1 de ieşire 2 IV. Integrafor penfru ecuafia (1). în general, prin integratoare se înfeleg şi alte sisteme cu ajutorul cărora se pot rezolva ecuafii diferenfiale ordinare sau cu derivate parfiale (v. şi Modelizare). î. Integrator, circuit Te/c.: Cuadripol a cărui funcfiune de timp care reprezintă semnalul de ieşire (tensiune sau curent) e proporfională (de obicei cu aproximafie) cu integrala în raport cu timpul a funcfiunii care reprezintă semnalul de intrare (tensiune sau curent). Cele mai simple circuite integratoare sînt reprezentate în fig. / a şi b; dintre acestea se utilizează mai frecvent circuitul rezisfenfă-capacitafe din fig. / a. Dacă e satisfăcută condifia i?>1/coC, unde co e pulsafia cea mai mica a componentelor armonice cari compun semnalul de intrare, tensiunea la ieşirea circuitului din fig. I a e dată de relafia: U2"kcSUi dt' adică e proporfională cu derivata în raport cu timpul a tensiunii de intrare. în practică, acest circuit nu dă Ia ieşire exact integrala tensiunii de intrare, atît din cauza apro-ximafiei confinute de formula de mai sus, cît şi din cauza unor elemente parazite, ca impedanfa interioară a sursei, impedanfa de sarcină, capacităţile parazite ale montajului. Circuitele integratoare se utilizează, de obicei, în com-binafie cu amplificatoare electronice, legate în cascadă cu acestea sau intrînd în circuitul de reaefiune negativă ai unui amplificator, ca de exemplu în cazul circuitului integrator din fig. II, numit şi integrator Miller sau circuit Mi/Ier; dacă amplificarea etajului e suficient de mare şi sînt satisfăcute anumite condiţii privind impedanfa interioară a sursei şi impedanfa de sarcină, relafia dintre U2 şi u\ e aceeaşi ca şi în cazul •---On-TUTr- H I. Circuite infegrafoare. i) cu rezistentă şi capacitate; b) cu inductivitate şi rezistenfă. «—Hjmru- II. Circuit infegrafor cu amplificator cu reaefiune negafivă. A) amplificator. renfiale. Precizia e satisfăcătoare pentru scopurile curente, iar viteza de lucru e mare fafă de viteza calculatoarelor, însă mică fafă de viteza integratoarelor electronice. Integratoarele electrice cele mai simple sînt cuadripoii la cari funcfiunea de timp reprezentînd semnalul de ieşire e integrala funcfiunii de timp reprezentînd semnalul de intrare (v. Integrator, circuit ~). Pentru integrarea ecuafiilor diferenfiale mai complicate se folosesc calculatoare electronice analogice (v. sub Calculator electronic). circuitului integrator simplu rezisfenfă-capacitafe. Circuitele integratoare efecfuînd o operafie lineară nu introduc noi componente spectrale fafă de cele existente în semnalui de intrare, ci le modifică amplitudinile şi fazele relative. Acest lucru permite utilizarea lor, împreună cu circuitele derivatoare (v.), pentru schimbarea formei impulsiilor, în instalafiile folosite în tehnica impulsiilor. Circuitele integratoare sînt utilizate adeseori pentru obfinerea unor tensiuni linear variabile în timp, prin aplicarea unei tensiuni constante la intrarea circu-i-tului. Practic, se aplică de obicei o succesiune de impulsii dreptunghiulare, la ieşire obfinîndu-se o tensiune în dinfi de ferestrău (v. fig. III). Circuitele integratoare se mai folosesc în diverse dispozitive de numărare şi, în general, în circuite de calcul, divizoare de grare. ALAlz in. Obfinerea unei tensiuni în dinfi de feresfrău dintr-o succesiune de impulsii dreptunghiulare, cu ajuforui unui circuit integrator, a) tensiunea iniţială; b) tensiunea după integrare. frecvenfă, etc. Sin. Circuif de inte-V. şî Circuit de calcul, şi Calculator electronic. Integrator mecanic. Topog.: Sin. Planimetru (v.). 3. Integripaliate. Paleont.: Lamelibranhiate nesifonate cu impresiunea paleală continuă (v. sub Lamelibranhiate). Integro mefru 340 Infensifafea curentului electric 1. Integrometru, pl. integromefre. Fiz.: Instrumenf care serveşte la obfinerea imediată a ariei unei figuri plane, a volumului descris prin mişcarea unei curbe plane în jurul unei axe perpendiculare pe planul ei, a momentului de inerfie al unui solid de revolufie, etc. % InfeiigibiKiiate. 1. Telc.: Calitatea unei comunicafii telefonice de a asigura recepfia corectă a confinutului transmis (a ideilor) de un anumit mesaj (v. şl Convorbire telefonică, şi Naturalefe). Inteligibilitatea poate fi verificată prin transmisiunea unor texte formate din fraze cu sens. Ea poate fi apreciată cantitativ prin raportul dintre numărul de cuvinte înfelese greşit şi numărul total de cuvinte transmise. Deoarece ea depinde atît de calitatea instalafiei cît şi de elemente subiective (legate de textul transmis şi de calităfile operatorilor), verificarea inteligibilităfii nu reprezintă un mijloc obiectiv de verificare a calităfii transmisiunii, care se apreciază corect cu ajutorul articulaţiei (v.). Inteligibilitatea creşte odată cu sporirea benzii de frecvenfă transmise, cu reducerea zgomotului de fond şi cu reducerea distorsiunilor. 3. fnfeligibilitate. 2 Telc.: Sin. Articulafie (v.). (Termenul inteligibilitate e folosit impropriu pentru această accepfiune.) 4. Intemperie, pl. intemperii. Mefeor.: Stare a atmosferei în care elementele meteorologice principale (temperatura, umiditatea, vîntul, precipitafiile, etc.) au valori anormale. 5. Intensificarea afluxului. Expl. petr.: Ansamblul de măsuri cari se iau şi de operafii cari se efectuează la sondele în producfie, în scopul reducerii sau înlăturării rezistentelor pe cari le întîmpină curgerea normală a hidrocarburilor fluide din strat în gaura de sondă, respectiv în scopul asigurării unui debit maxim de fluid din strat, corespunzător parametrilor de funefionare existenfi. Rezistenfele pot apărea din următoarele cauze: depunerea de fragmente de rocă, de nisip amestecat cu fragmente din rocile marnoase ale stratului, de resturi marnoase din fluidele de sapă, de reziduuri de fifei amestecate cu fragmente de rocă sau cu nisip, etc. în coloana perforată, în deschiderile filtrului sau în spafiul dintre filtru şi perefii găurii de sondă, înfun-dîndu-se astfel spafiile respective sau deschiderile filtrului, şi împiedicînd afluxul liber de fluide din strat în sondă; depunerea pe perefii găurii de sondă, în dreptul stratului productiv, a unei turte cu grosime mare, ca rezultat al folosirii unui fluid de sapă de calitate necorespunzătoare; depunerea pe perefi a sărurilor provenind din apele produse odată cu hidrocarburile fluide, ceea ce are ca urmare astuparea deschiderilor filtrului sau micşorarea seefiunii canalelor de circulafie a fluidelor (cînd depunerea se produce în strat); depunerea pe perefii găurii de sondă a unor substanfe ca: parafine, ceruri, asfalturi, etc., faze solide ale sistemului de hidrocarburi, cari se separă ca urmare a reducerii presiunii şi temperaturii; contaminarea zonei de strat din imediata apropiere a găurii de sondă cu apa filtrată din fluidul de sapă sau chiar cu fluide de sapă, ceea ce conduce la micşorarea permeabilităţii efective pentru fifei şi gaze (v. şî sub Blocarea stratului productiv); hidratarea argilelor din masa nisipului (care formează stratul productiv) sub forma de intercalafii subfiri sau ca liant, urmată de umflarea acestora şi deci de micşorarea volumului spafiului poros în zona respectivă (micşorarea permeabilităţii absolute). Procedeele de intensificare a afluxului sînt: curăfirea şi îndepărtarea diferitelor substanfe depuse pe perefii găurii de sondă, în deschiderile filtrului sau în canalele din strat, prin pompare de lichide sub presiune în strat, curăfire cu vînă de lichid (fifei), curăfire cu ajutorul lingurilor de curăfit (hidropneu-matice), curăfire prin disolvare cu solvenfi, deparafinare a stratului, etc.; mărirea permeabilităţii prin acfionare asupra rocii, adică prin tratare chimică (v. Acidizare), tratare termo-chimică (v. Termoacidizare), torpilare (v.), fisurare hidraulică (v.), reperforare (v.), etc. g. Intensitate, pl. intensităfi. 1. Gen., Fiz.: Mărime scalară utilizată pentru caracterizarea vitezei de evolufie a unei mărimi care caracterizează un fenomen, sau a vitezei de transmisiune a unei mărimi. 7. ~ acustică. Fiz.: Termen comun pentru intensitatea auditivă (v.) şi pentru intensitatea sonoră (v.). t. ~ auditivă. Fiz.: Intensitatea sensafiei auditive. Sin. Tăria sunetului. 9. ~a curentului de energie. Fiz : Sin. Flux de energie (v. sub Flux 2). 10. ~a curentului electric. Fiz., Elt.: Mărime electrică scalară microscopică egală cu debitul de sarcină electrică microscopică printr-o suprafafă oarecare S, avînd drept sens de referinfă (sens pozitiv convenfional ales) sensul definit de normalele n la elementele de suprafafă. Intensitatea curentului electric is e egală deci cu fluxul densităfii curentului electric microscopic j prin suprafafa S\ Aqs_r -- f------------------- zs = lim ——— \ j n dA~ \ j dA . 5 At->o A t J SJ J s 1 în această relafie, Aq$ e diferenfa dintre sumă algebrică a sarcinilor purtătorilor cari trec în timpul Af prin suprafafa S în sensul de referinfă definit de normalele h şi suma algebrică a sarcinilor purtătorilor cari trec în acelaşi timp şi prin aceeaşi suprafafă în sens contrar. Dacă există m tipuri de purtători de sarcini electrice caracterizabili prin vitezele vk {k~\, 2, •••m), sarcinile q^^Q, densităţile numerice nk, respectiv den-sităfile microscopice de sarcină Qk=n^qk, densitatea microscopică a curentului electric se defineşte prin relafia: m m i=Yink(ikvk=Yi Qk^k. ks=\ k=-\ Media intensităţii curentului electric pe durate infinit mici fizice şi media densităfii microscopice a curentului electric pe volume şi durate infinit mici fizice sînt egale, respectiv, cu intensitatea macroscopică a curentului electric şi cu densitatea (macroscopică) a acestui curent (v. sub Curent electric 1). Mărimile astfel definite se raportează la sistemul de referinfă inerfial fafă de care se consideră mişcarea purtătorilor de sarcini şi la care se referă toate mărimile cari intră în definijie (durate, volume, sarcini, etc.). în teoria macroscopică a electromagnetismului, intensitatea curentului electric de conducţie se introduce penfru caracterizarea stărilor electrocinetice ale conductoarelor filiforme, fiind o mărime primitivă de stare electrocinetică a acestora, proporfională cu viteza de depunere masică a unor produse primare de descompunere electrolitică (metale, radicali, etc.), cari s-ar depune într-o celulă electrolitică intercalată în conductor: • l i- i~k lim -t— , .A^—>0 A* în care Am e cantitatea de produs primar depusă pe unul dintre electrozii celulei în timpul At, iar k e factorul de pro-porfionalitate, care se alege astfel îneît această definifie să coincidă cu definifia obţinută prin medierea intensităfii microscopice a curentului electric, adică astfel îneît în legea con- /• servării sarcinii (J să intervină unitatea drept factor de proporfionalitate între intensitatea curentului electric de conducfie care străbate o suprafafă închisă şi viteza de scădere a sarcinii din interiorul suprafefei. în definifia Infensilafea curentului electric 341 Intensitatea curentului electric amperului internaţional" s-a considerat drept electrolît o solufie diluată de azotat de argint şi k= 1,11S^1!O6 A-s/kg (Ag). Penfru generalizarea acestor definifii la cazul unor suprafefe cari trec prin conductoare se pot considera celule electrolitice de forme speciale — doze electrolitice —constituite din două foife metalice foarte subţiri, între cari se găseşte electrolitul, şi cari îmbracă suprafafa considerată, intensitatea curentului electric fiind proporfională cu diferenfa dintre vitezele de depunere a produselor primare de descompunere pe cele două fefe; se mai poate introduce în prealabil densitatea curentului electric de conducfie prin considerarea unor mici celule electrolitice (doze electrolitice) foarte plate în interiorul conductoarelor masive, aceasta fiind o mărime vectorială locală proporfională cu viteza de depunere a produselor primare de descompunere pe unitatea de suprafafă, şi avînd orientarea e maxima: ip privilegiată după care această depunere Ţ - , .. A2W J — uh k lim a a ;1 p- At->o AA->0 intensitatea curentului electric de conducfie definindu-se drept fluxul acestei densităţi de curent (v.) printr-o suprafafă oarecare S: j î JdA. densităfii curentului microscopic de deplasare: /n = — — X Q)t (adică intensitatea microscopică a curentului de deplasare): *S=f 0+ J s în această relafie, 8o e permitivitatea absolută a vidului, xe coeficientul de rafionalizare (k=1 pentru sistemele raţionalizate, x = 4jt pentru sistemele nera(ionalizate); e e intensitatea microscopică a cîmpului electric. în acelaşi sens, în teoria macroscopică se consideră, alături de intensitatea curentului electric de conducfie *r=j*5 J mărimile arătate mai jos, referitoare la o suprafafă deschisă oarecare ST sprijinită pe o curbă închisă I\ Intensitatea curentului electric de convecfie e definită de relafia: în care ]v e densitatea curentului de convecfie. Intensitatea curentului electric de deplasare e definită de relafia: : _ 1 ch|>r 1 f dDj- f — Dr~VW~irJsr dF dA=Js, So<*A=t£r+ 1 c)D sr' pr' sare. Intensitatea curentului de deplasare e suma dintre intensitatea curentului de „deplasare în vid": *£r = — f ^T^=f JeĂĂ-x J sr c)£ J sr h şi intensitatea curentului de polarizafie: unde ]E şi Jp sînt densităfile corespunzătoare. Intensitatea curentului electric Roentgen (experimental) e definită de relafia: ijir=j’r(PXv)dr:=j^ rot(PXv)dA = j^ JRdA, în care /R=rot (PXv) e densitatea experimentală a curentului Roentgen, v e viteza locală de mişcare a punctului din corp fafă de un referenfial inerfial. în generalizarea dată de Hertz Electrodinamicii macroscopice intervine intensitatea teoretică a curentului Roentgen: Suma ) dr=—f rot(£>Xf)cL4=f ]'Rd A. Ti S p J S p Deşi definifiile de mai sus sînt aplicabile practic numai la stări lent variabile în timp, consecinţele lor sînt verificate de experienfă chiar şi pentru stări electrocinetice rapid variabile în timp. — Dacă, într-o accepfiune mai generală, se consideră drept curent electric mărimea care condiţionează producerea unui cîmp magnetic (rotafional) în acelaşi mod ca şi curentul electric de conducfie (v. Curent electric 2), în definifia inten-sităfij microscopice is a curentului electric, alături de fluxul densităfii curentului electric microscopic se consideră şi fluxul • _• j_- J_-. -dl~1 f nJll-1 lHr-lvr+lDr+>£r-dt |_- J s D dAj-- dt egală cu derivata substanţială a fluxului electric ijjp prin suprafafa 5r, se mai numeşte intensitatea curentului electric hertzian. Suma ilr=ir + ivr +iDr+i'Rr = ~o §r H d~r se mai numeşte intensitatea curentului electric însenslarg. Intensitatea curentului amperian referitoare la supra-fafa 5p, e definită de relafia: i,r = —<£ Mdr-Mr yo Jr rot M -Sr Yo ImdA> 1 tn care/D==-— e densitatea curentului electric de depla- K C)t Yo fiind constanta universală a lui Gauss, iar Jm~~ r°t Y° densitatea corespunzătoare. în prezentarea relativistă a E I e c t rodi n a m i c i i, intensitatea curentului electric e o mărime relativă care depinde de sistemul de referinfă în raport cu care e definită. Densitatea microscopică de curent j, împreună cu densitatea microscopică de sarcină q, constituie un cuadri-vector (v.) în spafiul cuadridimensional minkowskian: fi. ie col = [q»x. Quy. . *'eeo]. în care u{ux, uyt u2) e viteza locală a purtătorului de sarcină în raport cu referenţialul inerţial considerat, iar co e viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid, ; = Y~- 1-Suma ]* dintre densitatea (macroscopică) a curentului de conducfie şi densitatea curentului de convecfie (/'=/-{-Jv)t împreună cu densitatea de volum a sarcinii electrice adevărate q' constituie, de asemenea, un cuadrivector: [/ i [/# i Jyt . Intensitatea curentului electric 342 Intensitatea curentului electric Măsurarea intens i t ă f i i curentului electric prezintă importanfă în Electrotehnică. Se folosesc măsurări directe sau indirecte. Metodele indirecte sînt folosite excluziv în măsurări de înaltă precizie din laboratoare şi institute metrologice. Principalele metode indirecte sînt: metoda electrolitică, metoda elecfrodinamometrelor absolute, metoda opozifiei şi metoda substituţiei. Metoda electrolitică se bazează pe fenomenul de electroliză şi, ca atare, e aplicabilă numai pentru măsurarea curenţilor continui. Ea consistă în trecerea curentu’ui de măsurat printr-un voltametru. Determinarea valorii intensităţii curentului se face indirect, prin măsurarea masei de metal depuse pe catod într-un anumit interval de timp. Metoda e foarte precisă, dar dificilă, din care cauză nu mai e folosită decît foarte rar. în trecut a fost folosită la definirea amperului internaţional (v. şi Amperormetru, Coulombmetru). Metoda elecfrodinamometrelor absolute foloseşte măsurarea forţelor electrodinamice printr-o operaţie de cîntărire ca la o balanţă (amper-balanfă). Electrodinamometrele (v.) sînt aparate electrodinamice, cu reducere ia zero, putînd fi folosite atît în curent continuu, cît şi în curent alternativ sinusoidal. Metoda e folosită în marile laboratoare de metrologie, penfru măsurarea absolută a unui curent. Metoda opozifiei consistă în determinarea intensităţii curentului cu ajutorul unui dispozitiv potentiometric (compensator) care măsoară diferenţa de potenţial la bornele unei rezistenţe etalon prin care circulă curentul de măsurat. Teoretic, metoda e aplicabilă atît în curent continuu, cît şi în curent alternativ sinusoidal. Practic, însă, dă rezultate de înaltă precizie numai penfru curent continuu şi se aplică, în special, Ia efalonări de aparate în curent continuu. Metoda subsfifufiei e folosită, în specia!, pentru măsurarea precisă a intensităţilor curenfilor alternativi de înaltă frecvenţă (pînă la 102 MHz). Ea consistă în introducerea în circuitul de măsură (v. fig. /) a unui termocuplu, asociat cu un galvanometru magnetoelectric, care prezintă o anumită deviaţie a, pentru o valoare efectivă I necunoscută a curentului alternativ care trece prin firul de încălzire al termocuplului. Se inse-riază apoi acelaşi termocuplu într-un circuit parcurs de un curent continuu reglabil şi a cărui intensitate se măsoară cu precizie. Se reglează curentul continuu Ia valoarea / , astfel îneît galvanometru! asociat termocuplului să prezinte aceeaşi deviafie a; în acest moment, ICC=I. Dacă fermocuplul e de tipul cu contact (punctul de sudură nu e izolat de firul de încălzire), se fac două măsurări succesive, inversînd sensul curentului continuu, şi se ia ca valoare pentru lcc media celor două determinări. Metoda se poate transforma într-o metodă de zero, dacă se dispune de două termocupluri identice, unul parcurs de curentul alternativ de măsurat şi altul de un curent continuu auxiliar (v. fig. II). Prin aşezarea celor două termocupluri astfel, îneît forfele lor termoelectro-motoare să fie în opoziţie, cînd galvanometru! nu mai prezintă nici o deviaţie, rezultă Icc~l. Metodele directe, atît în determinările de laborator cît şi în cele industriale, folosesc aparate indicatoare, numite generic ampermetre (v.), dacă sînt gradate în amperi sau în multiplii ori submultiplii zecimali ai amperului. După unităţile în cari sînt gradate, se deosebesc: kiloampermetre, miliamper- i(t) I /. Monf aj în metoda substituţiei. 'I II. Montaj de zero pentru măsurarea curenţilor, metre, microampermetre, etc. Instrumentele indicatoare folosite pentru măsurarea curenfilor foarte slabi şi avînd scara gradată în diviziuni (şi nu în unităfi de curent) se numesc galvanomefre (v.). Ampermetrele, montîndu-se în serie tn circuitul electric al cărui curent I se măsoară, trebuie să prezinte o rezistenfă internă r cît mai mică, pentru ca puterea consumată de aparat (r/2) şi căderea de tensiune (r/) corespunzătoare să fie cît mai mici. La măsurarea curenfilor continui se folosesc aproape excluziv ampermetre de sistem magnetoelectric, caracterizate printr-o mare sensibilitate, prin consum propriu de putere foarte redus şi scala cu diviziuni echidistante. Ampermetrele mag- netoelectrice se construiesc penfru măsurarea directă a curenfilor pînă Ia 100 rrsA (v. fig. III a), pentru curenfi mai mari fo-losindu-se shunt-uri (v. şi sub Amper- —- ......- 100 mĂ I=nL III. Măsurarea directă a curenţilor. metru) pînă la zeci de mii de amperi. în ultimul timp, pentru extinderea limitelor de măsură ale ampermetrelor magnetoelectrice la curenţi foarte mari (peste 10 000 A, cum se întîlnesc Ia instalafiile de electroliză industriale), se utilizează dispozitive speciale, numite transformatoare de curent continuu (cari se mai folosesc şi la măsurarea curenfilor continui de mică intensitate, în circuite de înaltă tensiune), a căror construcfie şi ale căror principii diferă esenţial de ale transformatoarelor de curent alternativ. Penfru măsurări de curenfi continui pot fi folosite şi celelalte tipuri de ampermetre (de sistem eiectrodinamic, electromagnetic, termic, etc.). Aceste ampermetre sînt însă mai pufin sensibile, au consumuri proprii de putere mai mari, scală nelineară şi prezintă o serie de dezavantaje suplemen-tare, de cari trebuie să se fină seamă la măsurările mai precise. De exemplu, ampermetrele electrodinamice (neecranate sau neastatizafe) sînt infuenţate de cîmpuriie magnetice exterioare; ampermetrele electromagnetice — dacă nu folosesc piese de materiale feromagnetice speciale de tip permalloy — dau în curent continuu indicafii diferite, după cum curentul măsurat a rezultat prin valori crescătoare, ori descrescătoare, din cauza fenomenului de isterezis. La măsurarea curenfilor alternativi, în determinările de precizie se utilizează de preferinfă ampermetre electrodinamice. Acestea dau indicafii corecte pentru frecvenţe pînă la 150**»200 Hz şi chiar pînă la 1000 Hz, dacă cele două bobine (fixă şi mobilă) din compunerea aparatului sînt legate în serie şî s-au luat măsuri constructive speciale. Pentru măsurări industriale se preferă ampermetrele electromagnetice, cari sînt mai robuste şi mai pufin costisitoare decît cele electrodinamice, avînd un grad de precizie satisfăcător penfru frecvenţe pînă la 150 Hz. Extinderea limitelor de măsură, penfru curenţi pînă la 50 A, la ampermetrele electrodinamice, şi pînă Ia 200 A, la cele electromagnetice, se face prin comutări în schema electrică a aparatului; peste aceste valori se utilizează transformatoarele de curent, cari la un curent nominal prin înfăşurarea lor primară, dau în înfăşurarea secundară un curent standardizat la valoarea de 5 A (în anumite cazuri, 1 A). Pentru curenţi mici se folosesc ampermetre magnetoelectrice asociate cu dispozitive redresoare (redresoare uscate, termocupluri, tuburi electronice). Ampermetrele termice au o utilizare mai restrînsă la frecvenţa industrială de 50 Hz. Sînt folosite mai mult în laboratoare, în situaţii particulare şi, în special, la măsurări în Intensitafe de batere 343 Intensitate, nivel de ~ auditivă regim nesinusoidal. Ampermetrele termice au însă o largă răspîndireîn domeniul audiofrecvenfelorj(pînă la circa 10000 Hz). Extinderea limitelor de măsură ale ampermetrelor termice se face cu ajutorul shunt-urilor, firul lor de încălzire prezentînd o inductivitate practic nulă. Penfru măsurarea curenfilor de înaltă frecvenfă se utilizează ampermetre magnetoelectrice asociate cu detectoare şi, în special, cu termocupluri fără contact, în vid. In sistemul internaţional de unităfi de măsură SI, unitatea de intensitate de curent (nerafionalizabilă) e amperul (v.) (A), în sistemul de unităfi CGS electrostatic, unitatea se numeşte franklin pe secundă (Fr/s), iar în sistemul de unităfi CGS electromagnetic se numeşte biot (Bi) (1 A = 10^'1 Bi = 3 • 109 Fr/s). 1. ~ de batere. Ind. texf.: Indice egal cu numărul de lovituri primite de materialul fibros, de la organul de lovire al unei maşini de destrămat, pe unitatea de lungime a stratului alimentat sau pe unitatea de greutate a materialului fibros alimentat. 2. ~ de betonare. Cs.: Volumul de beton pus în opera în unitatea de timp. După unitatea de timp considerată, intensitatea de betonare poate fi orară, zilnică, lunară, sau medie, pe toată durata lucrărilor de betonare. Intensitatea de betonare orară trebuie să asigure executarea unui element de construcfie într-un anumit interval de timp, determinat de considerente tehnice şi organizatorice, cum şi suprapunerea diferitelor straturi de beton înainte ca stratul turnat anterior să înceapă a face priza, pentru a evita rosturi de turnare orizontale (în special la construcfii cu volum mare, ca baraje, ecluze, etc.). Intensitatea de betonare lunară depinde de acoperirea cantităţilor necesare în luna de vîrf. Trebuie sa se elimine vîrfurile de lucru mari, penfru a evita investifii exagerate în instalaţii mari de betonare, cum şi cheltuielile importante de exploatare a acestor instalafii. Intensitatea medie de betonare depinde de termenul de executare a lucrărilor. Pentru determinarea intensităfii medii se consideră numai perioada de turnare intensă, eliminînd întreruperile tehnologice mari, cum şi perioada de începere şi de terminare a lucrărilor (săptămîni sau luni, în funcfiune de felul lucrării), în cari volumele de beton turnate nu depăşesc 5% din volumul total al betonului pus în operă la lucrarea respectivă. La determinarea intensităfii de betonare se va avea în vedere că activitatea şantierelor e lipsită de o continuitate absolută, fiind supusă unei serii de factori în parte imprevizibili (intemperii, stagnăr tehno'ogice, lipsuri inerente în organizare, etc.). Raportul dintre intensitatea maximă de betonare şi intensitatea medie, pe aceeaşi perioadă de timp, se numeşte coeficient de neuniformitate. După unitatea de timp considerată, se deosebesc coeficienfi de neuniformitate orari, zilnici şi lunari. Coeficienfii de neuniformitate sînt cu atît mai mici cu cît volumul de lucrări e mai mare, sînt mai mici la lucrările de volum mare (baraje, ecluze, poduri mari, etc.), şi cresc în lunile cu timp defavorabil. Coeficienfii de neuniformitate orară sînt mai mici decît cei zilnici, iar aceştia, mai mici decît cei lunari, deoarece influenfă stagnărilor se resimte mai mult pe o perioadă de timp mai lungă. 3. ~ de circulafie. C. f.: Numărul maxim de trenuri cari circulă efectiv, în 24 de ore, pe o seefiune de circulafie. 4. ~ de curent. Mec. fl.: Debitul de fluid care trece printr-o seefiune sau printr-o suprafafă. Dacă &VS e volumul de fluid care trece în timpul Afprin suprafafa S, intensitatea i a curentului de fluid e: AKs î=lim^r=^r- Intensitatea de curent se măsoară în unităfi de volum raportate la unităfi de timp. V. Debit; Flux. 5. ~ de vîrtej. Mec. fl.: Fluxul rotorului vectorului viteză a unui fluid printr-o seefiune a unui tub de vîrtej T=f rot-z>*dQ=2 f wdQ, J Q J Q în care £2 e seefiunea, v e viteza şi w e vîrtejul. Din teorema lui Stokes rezultă că intensitatea vîrtejului e egală cu circulafia vectorului viteză în lungul unei curbe închise C, care cuprinde tubul de vîrtej T = § vds. Se demonstrează că intensitatea de vîrtej e constantă pentru toate seefiunile în lungul unui tub de vîrtej: J,îx;'dQ = const. Q sau, pentru un fir de vîrtej, ze;*dQ = consf. Un fir de vîrtej nu poate apărea sau nu se poate termina în interiorul unui curent de fluid. El fie e un fir inelar, închis, fie se termină pe perefii cari mărginesc fluidul sau pe suprafafa lui liberă. 6. ~ luminoasă. Fiz.: Fluxul luminos emis într-o anumită direcfie de o sursă de lumină punctuală, raportat Ia unitatea de unghi spafial. Dacă d e fluxul de lumină emis în unghiul spafial dO, intensitatea luminoasă /, în direcfia în jurul căreia e ales unghiul dQ, e: dO dQ ' Unitatea MKSA de intensitate luminoasă e candela (cd), egală cu a 600 000-a parte din strălucirea suprafefei de 1 m2 dintr-un corp absolut negru care radiază la temperatura de solidificare a platinului (1773°). Au fost folosite, în trecut, diferite alte unităfi de intensitate luminoasă: lumînarea internaţională, egală cu circa 1,0197 candele, cum şi unităfi locale ca lumînarea Heffner, egală cu 0,9 lumînări internafionale, lumînarea Cârcel şi lumînarea Vernon-Harcourt egale, aproximativ, cu o lumînare internaţională. Se numeşte intensitate luminoasă orizontală medie media aritmetică a valorilor intensităţii luminoase a unei surse de lumină punctiforme, în toate orientările unui plan orizontal cari trec prin sursă. Dacă aceasta nu e punctiformă, şi dacă are o axă de simetrie, acest plan e perpendicular pe axa respectivă, presupusă verticală în cazul unei surse montate pentru funefionare. Se numeşte intensitate luminoasă sferică medie media aritmetică a valorilor intensităfii luminoase a unei surse punctiforme în toate orientările din spafiu. Dacă această medie se calculează numai pentru intensităfile orientărilor de sub planul orizontal care trece prin sursă, valoarea obfinută se numeşte intensitate luminoasă emisferică medie inferioară, rar dacă media se calculează numai pentru orientările de deasupra acestui plan, valoarea obfinută se numeşte intensitate luminoasă emisferică medie superioară. 7. nivel de ~ auditivă. Fiz.: Mărime egală cu înze-citul logaritmului neperian al cîtului dintre intensitatea sonoră Ziooo a sunetului cu frecvenfă de 1000 Hz pe care urechea normală mijlocie îl percepe egal de intens cu sunetul dat al cărui nivel de intensitate auditivă se caută, şi dintre intensitatea sonoră /o;igoo = 10-16 W/cm2 a sunetului cu fre-cvenfa de 1000 Hz, care corespunde pragului de audibilitate: T * r 1000 L= 10 log --------- 0;1000 Intensitate, nivel de ^ sonoră 344 Intensitatea cîmpului electric Egalitatea intensităfii sensafiilor Ia ascultarea sunetului cu fre-cvenfa de 1000 Hz şi a sunetului dat trebuie constatată în unde sonore planeşi înpro- Jjba't pagare liberă, cari întîlnesc exact din fafă capul observatorului. Unitatea de nivel de intensitate auditivă astfel determinată se numeşte fon. Nivelul de intensitate auditivă al unui sunet e deci egal cu nivelul de intensitate sonoră al sunetului de 1000 per/s, perceput ca egal de intens cu el, nivelul fiind raportat la intensitatea sonoră care corespunde pragului de audibilitate de la 1000 per/s. Fiindcă intensitatea sonoră e proporfională cu pătratul presiunii sonore p, nivelul de intensitate auditivă se poate exprima şi sub forma: 1 = 20 log P,00° 345 2 3 45 W* 2 3fiz infensifate auditivă. ---------) curbe de egală intensitate auditivă; .............) domeniu folosit în muzică;-----------—jdomeniu de audibilitate. unde Po;iooo=10~3,e 1 pQ)\\ 9 = 500 dVn/cm2 = 0*0002 M-kari. Figura reprezintă curbele de egal nivel al intensităfii auditive a sunetelor, împreună cu domeniul de audibilitate şi cu domeniul folosit în muzică. Nivelul de intensitate auditivă se determină cu ajutorul fonometrului. 1. ~r nivel de ~ sonoră. F/z.: Logaritmul decimal X al raportului dintre intensitatea sonoră 1 (v.) a unui sunet şi intensitatea sonoră Io a unui sunet de referinfă: X=l°g,o^- Unitatea de nivel de intensitate sonoră astfel definită se numeşte bel (B). Ca submultiplu uzual se foloseşte decibelul (dB). 2. ~ omnidirecţională de particule. 1. F/z.; Raportul JQ dintre fluxul de particule (p0 din emisfera superioară (al cărei plan ecuatorial confine suprafafa iradiată) care cade pe suprafafa plcnă iradiată şî aria A a acelei suprafefe: 0, asupra cărora aefionează (la viteză medie nulă) forjele medii electrice Fk—qkE şi neelectrice (din punctul de vedere macroscopic) . Densitatea curentului de conducte poate fi exprimată atunci prin relafia: s ^ £ ±VkŢ‘k k=\__________ s £ N hh k-\ Compararea acestei expresii cu (2) conduce la interpretarea microscopică a conductivităfii (^~Yi\qk\nkuj^ 5* a intensităfii cîmpului electric imprimat: ^ s ^ £ ±nku^t 77 h=1 £ M Vk k-\ drept infensifate a cîmpului electric echivalent cu forfa neelectrică medie care se exercită asupra purtătorilor de sarcini din conductor (media fiind ponderată cu sarcinile, cu densităţile şi cu mobilităţile purtătorilor) Ia viteză medie nulă. Această interpretare statistică permite şi interpretarea statistică a echilibrului electrostatic (anularea forţei rezultante medii care se exercită asupra particulelor şi, deci, anularea vitezei lor medii). în calculul intensităfîi cîmpului electric imprimat pe baza interpretării Iui microscopice trebuie să se ia în considerafie legile mişcării purtătorilor de sarcini în mediul respectiv şi statistica adecvată lor. în metale şi în semiconductoare, în cari aceşti purtători sînt electronii şi lacunele (găurile), trebuie considerate efectele cuantice; de exemplu, în aproximaţia din feoria zonelor (v.). în electroliţi se poate folosi teoria simplificată a „gazului1' de particule şi legea lui van'f Hoff, din cari rezultă: F\— — grad (In n^T) , R fiind constanta gazelor perfecte, N numărul Iui Avogadro, iar T, temperatura absolută. Astfel, într-un elecfrolit binar (ni = ri2—n) cu ioni v- valenţi (gi = vg0; q2=~~vqo) rezultă, penfru intensitatea cîmpului electric imprimat (de concentraţie şi termoelectric), - u2-ui RT . . £*=^^grad(ln"r)' unde F0 = q0N e constanta !ui Faraday. 3. ~a cîmpului electric indus. F/z., Elf.: Intensitatea cîmpului electric produs excluziv prin inducţie elecfomagne-tică (v.). Integrala de linie a intensităţii cîmpului electric indus defineşte tensiunea electromotoare indusă în lungul curbei. Intensitatea cîmpului electric E se poate descompune, în regim cuasisfafionar, înfr-un singur mod, într-o sumă de doi termeni: E=Er+~Ec, dintre cari primul, Er, reprezintă intensitatea cîmpului electric indus (rotaţional), avînd rotorul diferit de zero şi divergenta identic nulă, al doilea, Ec, reprezintă intensitatea cîmpului electric coulombian (v.), avînd divergenţa diferită de zero şi rotorul identic nul. (3) f=(£N \k=] nhuk E + Intensitatea cîmpului electric în sens larg 347 Intensitatea cîmpului magnetic Ecuafiile pe cari le satisface vectorul Ey rezultă din legea inducfiei electromagnetice şi, în cazul teoriei macroscopice a lui Maxwell-Hertz, sînt: o)B rot Er— — Yo div £ =0 , -Yo (BXv) în cari B e inducţia magnetică, iar v e viteza locală de mişcare a mediului în raport cu un anumit sistem de referinfă. Din aceste ecuaţii rezultă, în cazul mediilor fără discontinuitate, expresia generală a intensităfii cîmpului electric indus: ~dB - - 1 .dt' :+rot(£Xv)JXA R3 dv' în care = jr —r'| , r fiind vectorul de pozifie al punc- tului în care se calculează Er, iarr', vectorul de pozifie al punctului în jurul căruia e situat elementul de volum ăv\ Dacă se exprimă intensitatea cîmpului electric în funcfiune de potenţialele electrodinamice scalar V şi vector A E= -Yo ŞA dt -Yo r°î AX*v — grad V şi dacă se foloseşte condiţia de etalonare div A = 0, intensitatea cîmpului electric indus e: Er=- Yo|^-Yo (BXv)r’ iar intensitatea cîmpului electric coulombian e ~EC- -grad V-Yo (BXv)p (indicii r şi p indicînd partea solenoidală, respectiv potenţială a Iui B X v ). Pentru alte condiţii de etalonare (de ex. pentru condifia Lorentz, v.), intensitatea cîmpului electric indus nu se poate exprima excluziv în funcfiune de potenfialul electrodinamic vector, iar intensitatea cîmpului electric coulombian nu se poate exprima excluziv în funcfiune de potenfialul electro-dinamic scalar. Separarea matematică a vectorului E în Er şi Ec permite următoarea interpretare fizică a celor doi vectori componenfi: Er e produs excluziv prin inducfie electromagnetică de fluxul magnetic variabil în timp, iar Ec e produs excluziv de distribuţia sarcinilor electrice adevărate. Această descompunere poate fi interpretată şi în sensul unei super-pozifii numai în cazurile particulare în cari fenomenele de inducfie electromagnetică nu modifică distribufia sarcinilor electrice adevărate existente înainte de producerea lor. Suma dintre intensitatea cîmpului electric indus şi intensitatea cîmpului electric imprimat reprezintă intensitatea cîmpului electromotor (v.). i. ~a cîmpului electric în sens larg. Elf., Fiz.: Suma dintre intensitatea cîmpului electric în sens restrîns (v.) şi intensitatea cîmpului electric imprimat (v.) din acelaşi punct al unui conductor neomogen sau accelerat: £/ = £ +£’». Conform legii de material a lui Ohm, densitatea curentului de conducfie J e proporfională, în conductoarele lineare, cu intensitatea cîmpului electric în sens larg: / = a£j=a(£-}-£;), g fiind conductivitatea mediului. în particular, condifia de echilibru electrostatic se exprimă prin anularea intensităfii cîmpului electric în sens larg (El = £-{-£,; = 0 sau E = — . Deoarece în toate legile generale ale electromagnetismului intervine E şi nu Elt folosirea expresiei „intensitatea cîmpului electric" pentru El fără precizarea „în sens larg" e susceptibilă de a produce confuzii. Pentru mai multă precizie, însuşi E e numit uneori „intensitatea cîmpului electric în sens restrîns". 2. ~a cîmpului electric în sens restrîns. Elf., Fiz.: Sin. Intensitatea cîmpului electric (v.) macroscopic. 3. ~a cîmpului electric străin. Elf., Fiz.: Sin. Intensitatea cîmpului electric imprimat (v.). 4. ~a cîmpului electromotor. Elf., Fiz.: Suma dintre intensitatea cîmpului electric imprimat (v.) şi intensitatea cîmpului electric indus (v.). Integrala de linie a acestei mărimi e fensiunea electromotoare (v.), numită (în trecut) forfa electromotoare. în regim stafionar, cu corpurile în repaus, intensitatea cîmpului electric indus e nulă şi intensitatea cîmpului electromotor e egală cu intensitatea cîmpului electric imprimat. 5. ~a cîmpului magnetic. Fiz,, Elt.: Mărime vectorială de stare magnetică macroscopică H a cîmpului electromagnetic în corpuri, egală cu produsul dintre valoarea reciprocă a permeabilităţii abcolute a vidului jxq şi vectorul inducfie magnetica înfr-un canal vid mic şi extrem de strîmt ale cărui dimensiuni tind către zero şi a cărui axă are orientarea magnetizafiei locale (v. fig. /). Vectorul inducţie magnetică în vid e limita raportului dintre valoarea absolută maximă I CmA%| a cuplului care s-ar exercita asupra unei mici spire de probă, de vector arie A, parcursă de curentul de conducţie i, şi valoarea absolută a momentului ei magnetic \mjy | = |yo^| tinzînd către zero,orientarea intensităţii cîmpului magnetic H de versor «^formînd, cu orientarea momentului magnetic al spirei, de versor^, şi cu orientarea cuplului maxim de versor uc , un triedru tri-ortogonal drept în ordinea^, uc, um\ — — 1 ^max I. Definifia intensităţii cîmpului magnetic (d/l<^ 1). H------ Ut liQ I mb I În operafia de trecere la limită, dimensiunea lineară transversală a canalului se presupune un infinit mic de ordin superior în raport cu lungimea lui, iar spira de probă se presupune în imobilitate relativă faţă de canal. Intensitatea cîmpului magnetic astfel definită e raportată la sistemul de referinţă inerţial care are viteza egală cu viteza locală instantanee a punctului din corp în care se defineşte (referenţialul propriu) — şi la care se raportează atît cuplul C, cît şi momentul magnetic my. în locul canalului se poate considera o cavitate de forma unui disc extrem de plat (o fantă), care conţine în planul său direcţia locală a magnetizafiei. Experienfa arată că, în general, cuplul care se exercită asupra unei spire de probă de moment magnetic rriy. într-o poziţie oarecare a ei faţă de canalul considerat e: C = \iom^XH , intensitatea cîmpului magnetic putîndu-se defini drept factorul vectorial care înmulfeşte vectorial la stînga vectorul Intensitate de cîmp radioelectric 348 Intensitatea tensiunilor M'Ombt pentru a da cuplul care se exercită asupra spirei de probă. împreună cu inducfia magnetică (v.)f intensitatea cîmpului magnetic caracterizează complet starea magnetică a cîmpului electromagnetic în corpuri. Intensitatea cîmpului magnetic are următoarea proprietate importantă: proiecfia sa H'UV pe o direcfie orientată oarecare de versor e egală cu proiecfia pe aceeaşi direcfie a vectorului intensitate a cîmpului magnetic Hv definit în canalul foarte scurt şi extrem de strîmt cu axa longitudinală orientată omo-paralel cu »v: # #v==//v*«v (v. fig.//). în baza acestei proprietăfi, tensiunea //. Proiecfia intensităfii cîm-magnetică definită prin integrala de puiui magnetic pe o orien-linie a intensităfii cîmpului magnetic )are „ oarecare. e numeric egală în corpuri cu integrala de linie pe aceeaşi curbă a vectorilor intensitate a cîmpului magnetic Hv definifi în vidul canalelor foarte strîmte cari îmbracă curba de integrare: um~\ H'U^s— \ Hy'Uyăs~\ H^âr. J C J C v c J c Această relafie permite să se regăsească în corpuri unele proprietăfi ale tensiunii magnetice din vid (de ex. teorema lui Ampere, v.). în afara corpurilor (în vid), intensitatea cîmpului magnetic e definită ca raportul dintre inducfia magnetică şi permeabilitatea absolută a vidului: în prezentarea relativistă a Electrodinamicii macrosco-pice se operează cu intensitatea cîmpului magnetic Hr care, împreună cu inducfia electrică (v.), formează un cuadritensor antisimetric de ordinul al doilea în spafiul cuadridimensional minkowskian, fiind deci o mărime relativă depinzînd de sistemul de referinfă inerfial la care e raportată —, trecerea de la un sistem de referinfă inerfial la altul efectuîndu-se pe baza transformării Lorentz (v.) — şi care coincide cu H numai în referenfialul propriu. în generalizarea dată de Hertz Elecfrodinatr icii macro-scop/ce, intensitatea cîmpului magnetic H e definită ca mărime absolută invariantă la schimbarea sistemelor de referinfă. Ea intervine în ecuafiile Maxwell-Hertz (v. sub Maxwell, ecuaţiile lui ^ ), cari îşi găsesc o largă utilizare în Electrotehnică pentru studiul mediilor în mişcare lentă Legile de mate- rial (legea polarizafiei magnetice, etc.), exprimate cu ajutorul acestei mărimi, au forma simplă din cazul mediilor imobile. In feoria microscopică a cîmpului electromagnetic, intensitatea microscopică a cîmpului magnetic h e o mărime derivată egală cu cîtul dintre inducfia magnetică microscopică b şi permeabilitatea absolută a vidului \IQ Ea are deci toate proprietăfile inducfiei magnetice microscopice (v. sub Inducfie magnetică). în Electrotehnică, intensitatea cîmpului magnetic poate fi măsurată chiar prin procedeul indicat în definifie. De obicei, ca şi în cazul inducfiei magnetice, se preferă alte metode, bazate pe legea inducfiei electromagnetice, pe efectele magneto-conductive, sau se determină prin calcul, măsurîndu-se mărimi globale, cum sînt fluxul magnetic (v.) şi solenafia (v.). Unitatea sa de măsură în sistemul MKSA raţionalizat e 1 = —— ^e~rS- r~; în sistemul MKSA nerafionalizat e m m 1 As 1 milioersted = -— ----------, iar în sistemul de unităfi CGS electro- 4 jt m magnetic, nerafionalizat, e 1 oersted = 103 milioersted = _ 103 As 4 jt m 1. ~ de cîmp radioelectric. Te/c.: Valoarea efectivă a intensităfii cîmpului electric al unei unde electromagnetice radiate de o stafiune de emisiune. Această valoare avînd fluctuaţii în timp şi în spafiu, în calculele de propagare se utilizează: intensitatea de cîmp mediană (depăşită 50% din timp), cuasiminimă (depăşită 99% din timp), cuasimaximă (depăşită 10% din timp), sau valoarea notată cu E(m, n) şi reprezentînd intensitatea de cîmp depăşită în m% din amplasamente şi n% din timp (v. Hartă de cîmp). Intensitatea de cîmp radioelectric se exprimă de obicei în decibeli (v.) faţă de nivelul de referinţă de 1 ^iV/m, şi se poate măsura, înregistra (v. sub înregistrator de cîmp electromagnetic), sau calcula aproximativ (v. sub Propagarea undelor radioelectrice). 2. ~ de magnefizare. Elt., Fiz.: Sin. Magnetizaţie (v.). s. ~a macroscopică a cîmpuiui. F/z., Elf. V. sub Intensitatea cîmpului electric, Intensitatea cîmpului magnetic, Medie macroscopică. 4. intensitate. 3. Fiz., Tehn.: Mărime intensivă (v.) scalară. 5. ~a deformafiilor. P/asf.: Expresia ei definită prin relaţia: ' ~\Jzyy ezz)2~^~(ezx~exx)2~^~ ~2 ^ —• Y(ej—e2)2+(e2~"es)24-(e3~ei)2 » în care e tensorul deformafiilor (v. sub Deformafie plas- tică). Această expresie intervine adeseori în Teoria plastici-tăfii; ea diferă numai printr-un factor multiplicativ constant de al doilea invariant E2=z^eijeij al deviatorului deformafiilor (v. Deviatorul deformafiilor). Se utilizează uneori şi expresia yf — 1^2 ei, numită intensitatea deformafiilor de forfecare. 6. ~ a tensiunilor. Plast.: Expresia oi definită prin relafia: • "\J(axx'~ayy)2')r( (^xy^^yz^zx^— e=—— • *\/ (crj — cr2)2-j- (cr2— crs)2~|— (^3 — ^i)2» V 2 în care e tensorul tensiunilor. Această expresie se întîl- neşte foarte frecvent în Teoria plasticităfii în legătură cu construcfia diferitelor teorii ale plasticităfii. ai diferă printr-un factor multiplicativ constant de al doilea invariant al devia- 1 torului tensiunilor Jz~2 sijsij (v* SL*k Deviatorul tensiunilor). Mai sînt utilizate şi alte expresii, cari diferă între ele prin factori multiplicativi constanfi: /2=5’2 = - Tf==3 a?» unde xi e intensitatea tensiunilor fangenfiale. Pentru interpretări mecanice date acestor factori, v. Cilindrul lui Huber-MIses. Intensitatea vibraţiei 349 Infercalafie 1. ~a vibra)îei. Mec.: Raportul dintre pătratul acceleraţiei unei vibrafii şi frecvenfă ei, adică mărimea w2 l~T\ unde w (cm/s2) e accelerafia vibrafiei şi / (Hz) e frecvenfă ei. Intensitatea instantanee a unei vibrafii se măsoară uzual în vibrări, folosind una dintre următoarele relafii logaritmice (în cari numitorul reprezintă o valoare reper), şi anume: 5=10 Ig 4-. ls unde ^ = 0,1 cm2/s2 e valoarea de reper, iar i e intensitatea vibrafiei; c \ w0 Sw — 20 Ig , s unde Wq e amplitudinea acceleraţiei, iar ws e valoarea de reper pentru accelerafia corespunzătoare lui /= 1 Hz şi is = = 0,1 cm2/s2. Uneori se admite drept criteriu de apreciere S„=20 Ig %. unde vq e amplitudinea vitezei, iar vs e valoarea de reper penfru viteza corespunzătoare lui /= 1 Hz şi is = 0,1 cm2/s2. De asemenea se poate admite 5„=20 l9 as unde aQ e amplitudinea deplasării, iar as e valoarea de reper pentru deplasarea corespunzătoare lui/=1 Hzşizs = 0,1 cm2/s2. 2. a vibrafiei sinusoidale. Mec.: Raportul dintre energia cinetică medie pe timpul unei perioade şi masa unui punct material care se găseşte într-o mişcare vibratorie sinusoidală, intensitatea vibrafiei sinusoidale se exprimă prin relafia: a2(o2 ~ 4 în care a e amplitudinea vibrafiei şi co e pulsafia. 3. Intensitate de sensafîe: Mărime scalară S proporfională cu numărul ns de creşteri minime încă perceptibile ale unei sensafii (vizuale, auditive, de gust, olfactive, de durere, etc.), cuprinse între pragul de sensajie şi sensafia dată: S = ksns- Pragului de sensafie îi corespunde deci intensitatea nulă a sensafiei. Cum coeficientul de proporţionalitate ks ar depinde nu numai de unitatea aleasă ci şi de individul care percepe, se operează cu o valoare medie a lui, astfel îneît valoarea S, care corespunde unei valori date a mărimii fizicochimice care provoacă sensafia, e independentă de individ. 4. Intensităţii, curba de distribufie a ~ luminoase a unei surse. Fiz.: Sin. Curbă fotometrică (v.). 5. Intensivă, mărime Fiz., Tehn.: Mărime care caracterizează o proprietate intensivă. «. Intensivă, proprietate Fiz., Tehn.: Proprietate independentă de cantitatea de material sau de substanfă la care se referă. Exemple: densitatea, tensiunea superficială, visco-zitatea, indicele de refracfie, presiunea de vapori, etc. 7. Interacfiune, pl. interaefiuni. Fiz., Chim.: Acfiune mutuală între sisteme fizicochimice. 8. atenuare de Telc. V. sub Atenuare 2. 9. ~ moleculară. Fiz.: Aefiunea mutuală dintre două molecule cari, în mişcarea lor, se apropie destul de mult una de cealaltă. Interacfiunea reprezintă o ciocnire în sensul larg, în cursul căreia se poate produce fie numai un transfer de energie cinetică de deplasare de translafie (ciocnire de specia întîi), fie şi un transfer de energie datorita căreia molecula receptoare se polarizează sau datorită căreia ea trece într-o stare excitată în care creşte energia electronică, cea de vibrafie şi cea de rotafie (ciocnire de specia a doua). 10. ~ noroi-straf. Expl. petr.: Influenfă reciprocă dintre fluidele de foraj şi formaţiunile geologice străbătute de sondă. Fluidele de foraj (în special cele cari confin multă apă liberă) influenţează stabilitatea perefilor găurii de sondă şi productivitatea formafiunilor productive, iar formaţiunile străbătute de sapă influenfează caracteristicile fluidului de foraj şi stabilitatea acestuia. Fluidele de foraj, sub influenfă presiunii hidrostatice şi a temperaturii, filtrează o parte din apa liberă prin perefii găurii de sondă, lăsînd pe suprafafa acestora un strat (colmatajul sau turta noroiului) mai mult sau mai pufin gros (în funcfiune de proprietăţile coloidale ale fluidului şi de presiunea diferenfială sub care are loc filtraţia) de particule solide. Fiecare formaţiune reacţionează în alt fel. Astfel, în prezenfa apei, argilele şi marnele îşi schimbă aproape în toate cazurile starea lor. Unele (bentonitele) se umflă puternic, mărin-du-şi volumul de 8■■ ■ 10 ori; altele (marnele şistoase) se exfo-liază şi curg în gaura sondei, producînd dărîmări, blocarea garniturii de foraj şi alte accidente greu de rezolvat (în astfel de forma}iuni se va folosi un fluid de foraj cu filtrat redus sau chiar anhidru, uneori cu greutate specifică mare); pietrişurile slab consolidate se dărîmă uşor în gaura sondei, iar fluidul are tendinfa de a pătrunde în formafiune; nisipurile foarte permeabile (&>10Q00mD) se colmatează greu, în dreptul acestor strate înregistrîndu-se pierderi parfiale sau totale de noroi; gresiila rezistă la aefiunea apei libere din noroiul de foraj; calcarele, de asemenea, nu sînt influenfate de noroiul de foraj, dar pot provoca pierderi mari de noroi, uneori greu de combătut, în cazul golurilor carstice; cărbunii (în special cei din Dacian) se umflă, micşorează diametrul sondei, şi blochează sapa; sarea se disolvă în apa liberă a fluidelor de foraj şi afectează atît particulele de argilă din constituţia noroiului, cît şi formaţiunile marnoase traversate, cari se surpă. Formaţiunile străbătute aefionează şi ele asupra fluidului de foraj, în special cele cari confin săruri solubile (sare şi, în special, gips şi anhidrit), producînd flocularea argilei din noroi şi creşterea excesivă a filtratului. Nisipurile, gresiile, calcarele, dolomitele, fiind inerte, din punctul de vedere chimic, fată de noroi, nu influenfează calităfile acestuia, putîndu-se îngloba în cantităţi mari în masa lui (25—30% ). De asemenea, argilele nu schimbă proprietăfile fluidelor de foraj. O influenfă specială asupra noroiului de foraj are apa de zăcămînt (clorocalcică sau alcalină) întîlnită în formafiunile străbătute; apele clorocalcice alterează calitatea fluidelor de foraj (viscozitatea scade, filtratul creşte, etc.), îar cele alcaline îmbunătăfesc, de obicei, calitatea acestora. 11. Intercalară, explorare Telc.: Sin. Explorare întreţesută. V. sub Explorarea imaginii. 12. Intercalare. Gen.: Introducerea unui nou element între două elemente vecine ale unei mulfimi ordonate şi nume-rabile. 13. Intercalate, culturi Agr. V. Culturi intercalate. 14. Infercalafie, pl. intercalaţii. Petr., Geol.: Rocă sterilă care apare într-un zăcămînt exploatabil stratificat, sub formă de strate subfiri sau de lentile, cari trebuie eliminate din masa de material util. De exemplu, în zăcămintele de cărbuni, infercalaţiife sînt de cele mai multe ori argiloase, rareori calcaroase sau nisipoase şi, uneori, chiar de pietrişuri, fiind Interceptare 350 Interesterificarea grăsimilor Jnferco/onamenfe. a) plcnosfil; b) sistil; c) eustil; d) diastil; e) a re ostil. depuse încă de Ia formarea zăcămîntului respectiv, alternativ cu depunerile de plante din cari s-au format cărbunii. 1. Interceptare. 1. Maf.: Faptul că două figuri geometrice cuprind între ele şi intersectează o altă figură geometrică. Exemplu: două drepte concurente interceptează un segment pe o dreaptă coplanară cu ele şi care nu trece prin punctul lor de interseefiune. 2. Interceptare. 2. Tehn.: întreruperea cursului unor obiecte sau al propagării unor fenomene. Exemplu: interceptarea razelor de lumină printr-un corp opac. 3. Intercolonament, pl. intercolonamente. Arh.: Distanfa dintre axele a două coloane vecine ale unei colonade, măsurată cu unitatea convenfională egală cu lungimea diametrului părfii inferioare a fusului coloanelor respective, sau cu unitatea egală cu jumătate din lungimea acestui diametru, numită modul (v.). Variază între 1V2 ŞÎ 4 diametri de coloana (între 3 şi 8 module). în ordinele de arhitectură clasice, se deosebesc următoarele tipuri de intercolonamente: picno-stil (v.)f sisfil (v.), eusfil (v.)t diastil (v.) şi areostil (v.). 4. interconectarea sistemelor elecfro-energetace. Elf.: Stabilirea unor căi de transfer de putere electromagnetică, între două sau mai multe sisteme cari funcţionau independent unele de altele, în scopul obfinerii unor indici tehnico-economici globali superiori indicilor tehnico-economici ai fiecărui sistem în parte. Interconectarea poate fi obfinută, fie conectînd numai o pereche de noduri oarecari ale sistemelor electroenergetice cari funefionau independent (interconectate simpla), fie conectînd mai multe perechi de noduri (interconectare multiplă). Interconectarea poate fi realizată între sisteme cari func-fionează la aceeaşi frecvenfă (interconectare sincronă), cum şi între sisteme cari funefionează la frecvenfe diferite (interconectare nesincronă). Interconectarea sincronă, între noduri de aceeaşi tensiune, se realizează prin linii electrice cari funefionează la aceeaşi tensiune ca şi nodurile legate, sau prin linii electrice func-fionînd Ia tensiuni diferite de tensiunile nodurilor legate; în ultimul caz, instalafia de interconectare cuprinde şi stafiuni de transformare, în cazul sistemelor cu frecvenfe nominale sau instantanee diferite, interconectarea se face cu ajutorul unor grupuri con-vertisoare sau prin legături în curent continuu. Folosirea convertisoarelor constituie cazuri particulare întîl-nite Ia interconectarea unor mici sisteme electroenergetice; instalafiile de curent continuu (stafiuni de convertire şi invertire, cum şi liniile de transport) sînt folosite, în general, pentru interconectarea de sisteme electroenergetice puternice. Se pot interconecta sisteme electroenergetice regionale ale unor fări, realizîndu-se astfel un sistem unic nafional, sau mai multe sisteme unice nafionale, formîndu-se astfel un sistem internafional. Prin interconectarea sistemelor electroenergetice se pot obfine, în principal, următoarele avantaje tehnico-economice: posibilitatea folosirii rafionale, pe un teritoriu cît mai întins, a diferitelor resurse energetice concentrate în anumite regiuni, bogate în cărbuni, în gaze sau în căderi de apă; uniformizarea şi aplatisarea curbei de sarcină (v.) a sistemului unic interconectat, în raport cu curbele de sarcină ale fiecărui sistem interconectat, datorită micşorării factorului de simultanei- tate (v.) al consumatorilor din noul sistem realizat (factorul de simultaneitate se micşorează cu creşterea numărului de consumatori, iar pe un teritoriu întins, vîrfu 1 iie de sarcină locală nu sînt simultane); reducerea puterii totale care trebuie menfi-nută ca rezervă în centralele electrice, pentru cazuri de avarii, existînd posibilitatea ca rezerva de putere dintr-o centrală să fie folosită în întregul sistem interconectat, ceea ce conduce la o reducere a cheltuielilor de investiţie în centrale; folosirea mai bună a caracteristicilor energetice specifice ale centralelor electrice, prin posibilitatea apropierii regimurilor reale de funefionare a centralelor interconectate de regimurile lor cele mai economice; posibilitatea folosirii integrale a disponibilului hidroenergetic, în special la centralele pe firul apei, şi a resurselor de combustibili inferiori; ridicarea nivelului tehnic al exploatării instalafiilor, prin îmbunătăfirea para'-metrilor energiei furnisate consumatorilor (frecvenfă, tensiune, continuitate în alimentare); posibilitatea de dezvoltare a sistemului unic interconectat, prin instalarea de grupuri generatoare de puteri cît mai mari (din motive de exploatare, puterea maximă a grupurilor unitare cari urmează să fie instalate într-un sistem energetic e funcfiune de puterea maximă instalată a acelui sistem); micşorarea costului puterii instalate şi a energiei produse prin utilizarea de grupuri unitare de puteri mari. Pe lîngă avantajele expuse, în cazul interconectării sistemelor electrice apar şi dezavantaje: creşterea curenfilor de scurt-circuit; micşorarea, în anumite cazuri, a coeficienfilor de siguranţa în funefionarea stabilă, atît statică cît şi dinamică, a sistemului interconectat; investifii suplementare, în linii şi în stafiuni, în aparatele de reglare a frecvenfei şi a puterii, cum şi în aparatele de proteefie şi de control. Problemele principale pe cari Ie ridică interconectarea sistemelor electroenergetice sînt: stabilirea capacităfii de transport a legăturii de interconectare; stabilirea puterii de rezervă instalate în fiecare dintre sistemele cari se interconectează; stabilirea repartifiei optime a sarcinilor electrice din sistemele interconectate, finînd seamă de particularităţile tehnico-economice ale fiecărui sistem în parte; reglarea tensiunii, a cir-culafiilor de puteri şi a frecvenfei din sistemele electroenergetice interconectate; menfinerea stabllităfii statice şi dinamice a sistemului electroenergetic interconectat şi reglarea proteefiei sistemului electroenergetic interconectat. 5. Interconexiune. 1. Elf.: Starea realizată prin interconectarea a două sau a mai multor sisteme electroenergetice. 6. Interconexiune. 2. Elf.: Ansamblul mijloacelor tehnice necesare realizării interconectării sistemelor electroenergetice. 7. Interconexiune diferenţială. Av.: Interconexiunea aripioarelor unui avion, care permite ca deplasarea în sus a unei aripioare să fie mai mare decît deplasarea în jos a celeilalte, cînd acestea sînt acfionate prin manşă. 81 Infercostală, distanţă ~. Nav.: Distanfa dintre liniile teoretice a două coaste consecutive. Mărimea ei e fixată de societăţile de clasificare a navelor şi variază, la aceeaşi navă, după regiunea în care se găsesc coastele (adică Ia proră, la centru, sau la pupă), iar la nave diferite, după tipul şi lungimea acestora, după sistemul de construcfie şi după zona de navigaţie (limitată sau ilimitată). 9. Interdependenţă. Geobof.: Procesele de seleefie, adaptare, tolerantă, influente mutuale între plante, etc., cari stau la baza viefii în comun a speciilor din grupările vegetale. 10. Inferesferficarea grăsimilor. Ind. chim.: Reacfie chimică în care se produce un schimb intramolecular de radicali între o grăsime (ester al unui acid gras) şi diverşi acizi, alcooli sau esteri. Unele reacfii de interesterificare au aplicafii industriale. Se poate produce; fie un schimb intramolecular între grăsimi şi Inferferare 351 Interferenţă, figuri de ~ acizi graşi liberi (v. Acidoliză, reacţie de ~), fie un schimb intramolecular între grăsimi neutre şi alcooli liberi (v. Alcooliza), fie un schimb intramolecular între radicalii gliceridelor, rezuitînd astfel gliceride noi. Acidoliză e folosită pentru obţinerea unor amestecuri de gliceride, cum şi pentru modificarea compozifiei unor grăsimi prin tratare cu acizi graşi liberi. Alcooliza e folosită pentru producerea glicerinei, pentru obfinerea unor esteri folosifi în condensări cu răşini alchidice, cum şi la prepararea unor agenfi activi de suprafafă şi a unor detergenţi. Ultimul tip de reacfie e folosit pentru îmbunătăfirea caracterelor organoleptice ale unor grăsimi, prin micşorarea procentului de trigliceride saturate în favoarea gliceridelor monosaturate-dinesaturate şi disaturate-mononesaturate, pentru separarea din amestecurile de gliceride a acizilor graşi saturafi sub forma de trigliceride saturate sau disaturate-mononesaturate cu temperatura de topire înaltă utilizabile ca grăsimi vegetale comestibile şi a unor fracfiuni fluide cu indice de iod mare, etc. î. Interferare. Fiz.: Fenomenul de suprapunere a mărimilor speciei care vibrează în unde, cu formare de interferenţe. 2. Interferenţă. 1. Fiz.: Fenomenul de formare a unui sistem de unde staţionare, prin suprapunerea mărimilor cari vibrează în două sau în mai multe unde elementare de aceeaşi natură, coerente (v. Coerenfă). Intensitatea, într-un punct oarecare al spafiului, a undei stafionare formate, e: n n / = £ £ iJlr'sCOsiWr-Ws)’ Y—\ 5=1 unde Ir şi /s (r, 5=1, 2sînt întensităfile, în punctul considerat, ale celor n unde cari produc interferenţa, iar şi cp, sînt fazele respective. în particular, prezintă interes fenomenul de inferferenfă rezultat prin interacfiunea a numai două unde.în acest caz, regiunile de intensitate maximă ale sistemului de unde stafionare reprezintă locul geometric ai punctelor în cari diferenfa dintre fazele undelor componente e un multiplu întreg de 2jt, respectiv în cari distanfele parcurse de acele unde diferă între ele printr-un număr par de jumătăţi de lungime de undă. Dacă cele două unde provin de la două surse punctiforme, locul geometric al punctelor de intensitate maximă reprezintă o familie de iperboloizi cu focarele în cele două surse, iar locul geometric al punctelor de intensitate minimă (eventual nulă), o altă familie de iperboloizi, cu aceleaşi focare, intercalaţi între iperboloizi» de maxim. Curbele de intensitate maximă, respectiv minimă, obţinute prin interseefiunea acestor iperboloizi cu un plan, se numesc franje de inferferenfă (franje de maxim, respectiv de minim). Forma franjelor depinde de pozifia planului fafă de cele două surse. Dacă acest plan e materializat, franjele pot fi observate, fie, eventual, vizual (pe un ecran de observafie sau în planul pe care e pus la punct un ocular), fie fotografic (pe o placă fotografică). în practică, în Optică prezintă interes următoarele cazuri de interferenfă: interferenţa a două unde provenite din două surse coerente realizate prin dedublarea unei singure surse punctiforme, dedublare care poate fi realizată, fie cu ajutorul bilentilelor lui Billet (v.), fie cu ajutorul biprismei Fresnel (v.), fie cu ajutorul oglinzilor Fresnel (v.), fie cu oglinda lui Lloyd (v.), etc.; — inferferenfă a două unde coerente obfi-nute prin dedublarea undei provenite dintr-o aceeaşi sursă de lumină, prin reflexiune pe cele două fefe ale unei lame transparente subfiri, cu fefe paralele (se obfin, astfel, franje de interferenfă de egală înclinafie, cari se numesc inele Haidinger); — interferenfă a două unde coerente obfinufe prin dedublarea undei provenite dintr-o aceeaşi sursă, prin reflexiune pe cele două fefe ale unei lame transparente subfiri, de grosime variabilă. Se obfin, astfel, franje de egală grosime; astfel de franje sînt inelele lui Newton (v. Newton, inelele lui ~), obfinute prin dedublarea undei incidente pe fefele lamei de aer cuprinse între o fafă plană şi fafa sferică a unei lentile planconvexe în contact cu ea. Fenomenele de interferenfă sînt folosite, în metrologie, la determinări de indici de refracfie, de grosimi de lame transparente, la controlul formei suprafefelor, etc. V. şi inter-ferometru. 3. ~ de atomi sau de molecule. Fiz.: Interferenfă undelor asociate unor fascicule de atomi sau de molecule, practic monocinetice (adică consistînd din particule în mişcare ordonată cu viteze practic egale). Prin experienfele de interferenfă cu fascicule atomice (He) sau moleculare (H2) cari loveau suprafafa unui cristal (LiF), a fost pusă în evidenfă difraefia undelor asociate acestor particule şi figurile de interferenfă corespunzătoare, ceea ce a permis verificarea relafiilor lui de Broglie (v. sub Cuantică, Mecanica ^) şi pentru astfel de microobiecte de masă relativ mare şi de structură complexă, cum sînt atomii şi moleculele. 4. figuri de Mineral.: Figuri cari se obfin, în studiul seefiunilor subfiri prin minerale transparente pentru razele de lumină, cu ajutorul microscopului în lumină convergentă şi nicoli încrucişafi. Aspectul acestor figuri variază în funcfiune de sistemul de cristalizare al mineralului şi de poziţia secţiunii microscopice prin mineral, ele apărînd cu atît mai mici, dar în schimb cuprinzînd un fascicul de raze cu atît mai convergent, cu cît obiectivul folosit e mai puternic. La cristalele uniaxe (cele cristalizate în sistemul trigonal, tetragonal şi exagonal) se deosebesc figuri de interferenfă caracteristice în seefiunile: perpendiculare pe axa optică, înclinate pe axa optică sau paralele cu această axă. Secţiunea perpendiculară pe axa optică dă o figură de interferenfă constituită dintr-o cruce cu brafele negre, numite iso-gire, paralele cu pianele de vibra-fie ale nicolilor, şi cu o serie de inele concentrice în jurul iniersec-fiunii isogirelor, cari sînt colorate în culoarea luminii CU care se cerce- /. Ine/e isocromatice înfr-un cristal uniax, tăiat per-tează substanfa, pendicuJar pe axa optică, dacă Se lucrează a) În lumină convergentă; b) între nicoli încrucişaţi, cu lumină mono- cromatică, sau în culori diferite, dacă se lucrează cu lumină albă. în acest din urmă caz, inelele respective se numesc inele isocromafice (v. fig. /). Numărul şi desimea inelelor isocromafice depind de grosimea seefiunii şi de birefringenfa mineralului. La seefiunile cu grosimea normală cuprinsă între 0,02 şi 0,03 mm, inelele isocromafice nu apar decît la mineralele cu birefringenfa mai mare decît 0,015, ele fiind foarte dese la mineralele cu birefringenfa cuprinsă între 0,100 şi 0,300. La mineralele cu birefringenfă mică, de exemplu la cuarf, în seefiunile cu grosime normală nu se observă inele iso-cromatice. Astfel de inele apar însă la secţiunile groase ale acestor minerale. Prin rotirea mineralului în cîmpul microscopului, figura nu-şi schimbă aspectul şi nici pozifia. Inferferenfă, figuri de ^ 352 Interferenfă, figuri de ~ II. Diagrama direcţiilor de vibraţie ale razelor refractate (skiodroma). Pentru explicarea acestei figuri e necesar să se ia în consideraţie direcfiile de vibrafie ale razelor dublu refractate, cum şi diferenţele de drum dintre aceste raze. Pentru construirea direcfiilor de vibrafie ale celor două raze dublu refractate (ordinară şi extraordinară) se procedează în modul următor: se unesc diferitele puncte din cîmpul microscopului cu centrul acestuia, linia respectivă reprezentînd urma planului de vibrafie a razei extraordinare. Ştiind că raza ordinară vibrează într-un plan perpendicularpe al razei extraordinare, planul perpendicular pe primul reprezintă planul de vibrafie a razei ordinars. Reprezentînd planele de vibrafie ale tuturor razelor din cîmpul microscopului (v. fig. II) se vede ca pe traseul firelor reticulare PP1, AA1, cari marchează planele de vibrafie ale nicolilor, vibrează raze paralele cu planul de vibraţie al polarizorului (PP'), cari sînt eliminate de analizor (AA'). Pe aceste direcfii nu va trece lumina, din care cauză ele apar întunecate în cîmpul microscopului. în toate celelalte puncte ale cîmpu!ui vibrează raze cari au planele de vibrafie înclinate fafă de cele ale nicolilor; deci punctele respective vor apărea iluminate. Pentru explicarea apariţiei inelelor isocromatice trebuie să se fina seamă de faptul că observafiile se fac în lumină convergentă şi că diferitele raze cari străbat secţiunea subţire a mineralului cercetat o străbat sub înclinări deosebite (v. fig. III). După fiecare direcfie se propagă cîte două raze: una ordinară, avînd aceeaşi viteză în toate direcfiile din spaţiu, şi una extraordinară, avînd viteze diferite după direcfii diferite din spafiu (v. şî Suprafafă de undă) (v. fig. IV a). Razele ordinară şi extraordinară cari se propagă perpendicular pe secţiune, deci cele cari se propagă pe direcfia axei optice, au aceeaşi viteză, diferenfa lor de drum fiind zero; punctul din centrul microscopului unde se proiectează axa optică va fi deci întunecat. După o direcţie apropiată (Oa), diferenfa dintre cele două raze va fi egală cu X/2 al radiafiei cu care se lucrează (presupunînd că cercetarea se face în lumină monocromatică), deci punctele respective vor fi iluminate. Cum însă sub aceeaşi înclinare se propagă o infinitate de raze cari formează o învelitoare conică (v. fig. /V b) pe secţiunea microscopică, ele se urmăresc sub forma unui cerc iluminat. Diferenfa de drum dintre razele cari se propagă pe direcfia Ob e mai mare, de 2 X/2, această diferenfă determinînd o interferenfă negativă; deci apare un inel întunecat. Spre exteriorul cîmpu- III. Obţinerea figurilor de interferenţă pentru un cristal uniax, în secţiune perpendiculară pe axa optică. edcbs 0 s bcde IV. Dependenta înclinării razelor incidente de lungimea de undă. a) seefiune printr-un plan care trece * prin axa conurilor; b) conuri de raze de lungimi de undă dJferite. lui microscopic se vor urmări deci inele alternative iluminate şi întunecate; cele din exterior corespund diferenţei de drum din ce în ce mai mari. Dacă se lucrează în lumină albă, inelele respective vor apărea colorate în culorile scării cromatice a lui Newton, ordinul culorii crescînd de la centru spre exteriorul cîmpului microscopic. Secţiunile înclinate pe a xa o p f i c ă, însă apropiate de o seefiune perpendiculară pe această axă, dau o figură similară celei precedente, cu singura diferenfa că interseefiunea isogirelor nu se mai amplasează în centrul cîmpului microscopic, ci într-o margine a acestuia (v. fig. Va). V. Figuri de interferenţă penfru un cristal uniax, în seefiune înclinată fafă de axa optică. a) deplasarea figurii prin rotirea lamei cristaline, cînd centrul crucii negre e în cîmp (seefiunea puţin înclinată pe axa optică); b) deplasarea figurii prin rotirea lamei cristaline cînd centrul crucii negre nu e în cîmp (secţiunea mult înclinată fafă de axa optică). în timpul rotirii mineralului în cîmpul microscopului, întreaga figură descrie o mişcare de rotafie în jurul centrului cîmpului microscopului, marcat prin interseefiunea firelor reticulare. Dacă seefiunea e înclinată pe axa optică astfel, îneît interseefiunea isogirelor să iasă din cîmpul microscopului, nu apare în cîmp decît un singur braf care, în timpul rotirii platinei microscopului, se deplasează paralel cu firele reti-culare (v. fig. Vb). Secţiunea paralelă cu axa optică, adică o seefiune de birefringenfă maximă, dă o figură de interferenfă care-şi schimbă aspectul în timpul rotirii mineralului în cîmpul microscopului. Dacă în timpul rotirii mineralului acesta ajunge să aibă axa optică paralelă cu unul dintre planele de vibrafie ale nicolilor, figura de interferenţă e constituită dintr-o cruce neagră cu brafele foarte groase, care acoperă aproape tot cîmpul microscopului (v. fig. VI), lăsînd iluminate numai patru sectoare, cu o suprafafă redusă, situate în direcfiile diagonale. Prin rotirea mineralului în cîmpul microscopului, în momentul în care axa optică ajunge să formeze un unghi cît de mic în raport cu planul de vibrafie al unuia dintre nicoli, crucea neagră se descompune în două braţe de iperbolă, cari părăsesc cîmpul microscopului în direcfia axei optice, lăsînd cîmpul iluminat. Cînd axa optică ajunge să facă un unghi de 45° cu planele de vibrafie ale nicolilor, figura de interferenfă apare constituită VI. Figură de interferenţă penfru o secţiune cu axa optică paralelă cu unul dintre planele de vibraţie. Inferferenfă, măsurare prin ~ 353 Inferferenfă, măsurare prin VII. Figură de interferenţă pentru o seefiune cu axa optică la 45° faţă de planele de vibrafie (de birefringenîă maximă). AO) axă optică. biseefoarea cărei aspeci se dintr-o cruce cu brafele groase colorate în culoarea de bire-fringenfă maximă a mineralului, cadranele marginale opuse fiind colorate două cîte două în aceeaşi culoare, în cazul figurii în galben şi în albastru (v. fig. VII). La mineralele cu birefringenfă mică, de exemplu la cuarf, în această poziţie cîmpul microscopului apare colorat uniform în culoarea de birefringenfa maximă a mineralului (cenuşiu deschis-alb de ordinul I). La cristalele biaxe (cele cristalizate în sistemul rombic, monoclinic şi tri-clinic) se obfin figuri de interferenfă caracteristice în următoarele seefiuni: perpendiculare pe bisectoarele ascufite, perpendiculare pe bisectoarele obtuze, perpendiculare pe axa optică, paralele cu planul axelor optice şi neorientate. Secţiunea perpendiculară pe ascuţită dă o figură de inferferenfă al schimbă în timpul rotirii platinei microscopului. Cînd planul axelor optice e paralel cu unul dintre planele de vibrafie ale nicolilor, figura de interferenfă apare constituită dintr-o cruce neagră, avînd braful paralel cu planul axelor optice, mai sub-fire, iar cel perpendicular pe acest plan, mai gros, şi o serie de inele isocromatice concentrice în juru punctelor în cari axele optice înfeapă cîmpul microscopului (v. fig. VIII a). Curbele mai depărtate de aceste puncte se unesc între ele, formînd lemnis-cate şi ovale mai largi, numite liniile lui Cas-sini, cari rămîn neschimbate în timpul rotirii seefiunii pe masa microscopului. Prin rotirea mineralului în cîmpul microscopului, crucea neagră se descompune în două brafe de iperbolă simetrice fafă de planul axelor optice (v. fig. VIII b). Pentru explicarea acestei figuri trebuie avute în vedere planele de vibrafie ale razelor extraordinare dublu refractate, ca şi diferentele de drum cari se formează între aceste raze. Pentru a construi pozifiile planelor de vibrafie ale celor două raze într-un anumit punct, se procedează în modul următor: se uneşte punctul respectiv cu cele două puncte în cari axele optice înfeapă cîmpul microscopului (numite melafope) şi se construieşte bisectoarea unghiului format. Această bisec-toare reprezintă unul dintre planele de vibrafie, iar celălalt e perpendicular pe el (v. fig. IX). Din figură rezultă că punctele în cari razele au planele de vibrafie paralele cu ale nicolilor, deci punctele stinse, se dispun sub formă de cruce, — restul cîmpului, unde razele dublu refractate vibrează după direcfii înclinate fafă de direcfia nicolilor, apărînd iluminat. în cazul rotirii platinei microscopului, zonele întunecate VIII, Figură de interferenţă pentru un cristal biax, în seefiune perpendiculară pe bisectoarea ascufită. a) planul axelor optice parale/ cu p/anele de vibraţie ale nicolilor (pozifie normală); b) planul axelor optice la 45° cu planele de vibrafie (pozifie diagonală). X. Construcfia pozifiilor planelor de vibrafie în cazul din fig. VIII a şi VIII b, prezentată sub formă de skiodromă (v.). IX. Construcfia pozifiilor planelor de vibrafie în cazul din fig. Vllla. se dispun sub forma de brafe de iperbolă (v. fig. X). Aparifia inelelor isocromatice, respectiv a lemniscatelor, se explică în mod asemănător ca la cristalele uniaxe. Secţiunea per-pendiculară pe biseefoarea obtuză dă o figură de interferenfă similară celei precedente, de care se deosebeşte însă prin faptul că, în timpul rotirii mineralului în cîmpul microscopului, în momentul în care planul axelor optice ajunge să formeze unghiul de 45° cu planele de vibrafie ale nicolilor, brafele de iperbolă părăsesc cîmpul microscopului. Secţiunea perpendiculară pe o axă optică dă o figură de interferenfă constituită dintr-un singur braf de iperbolă (v. fig. XI a), foarte curbat la cristalele cu 2 V (unghiul axelor optice) mic, şi apropiat de o linie dreaptă la cristalele cu 2 V apropiat de 90°, care, la rotirea platinei microscopice într-un anumit sens, se roteşte în sens contrar. La cristalele cu 2 V--900, braful de iperbolă devineo linie dreaptă. La mineralele cu birefringenfă mare apar şi inele isocromatice concentrice în jurul axei optice care se proiectează în centrul cîmpului microscopului. O secţiune oarecare (n e o r i e n f a f ă) dă o figură de interferenfă constituită dintr-un braf de iperbolă şi inele isocromatice, cari apar la mineralele cu birefringenfă mare şi cari, în timpul rotirii platine? microscopului, mătură cîmpul acestuia după direcfia diagonalelor (v. fig. XI b). Secţiunea paralelă cu planul axelor optice dă o figură de interferenfă asemănătoare cu a seefiunii paralele cu axa optică de la cristalele uniaxe. Mineralele isotrope din punctul de vedere optic (cele amorfe şi cele cristalizate în sistemul cubic) nu dau figuri de interferenfă. Cu ajutorul figurilor de interferenfă se determină apar-tenenfa mineralului cercetat la unul dintre grupurile de minerale amintite, isotrope, respectiv anisotrope (uniaxe şi biaxe), se stabileşte pozifia seefiunii microscopice în raport cu elementele indicatoarei şi se determină caracterul (semnul) optic al mineralelor anisotrope. i. măsurare prin Tehn.: Măsurare (şi verificare) a pieselor mecanice şi a calibrelor-cală, bazată pe interferenfă luminii monocromatice. Direct, se aplică numai pentru fefe plane şi paralele, iar indirect (cu piese intermediare) şi pentru alte suprafefe. Piesa sau calibrul de controlat se aşază fie singure, fie împreună cu un calibru-cală etalon, pe o suprafafă perfect plană, şi se acoperă cu o placă optică (sticlă optică, geam optic) cu două fefe perfect plane şi paralele. în lumină monocromatică se produce, din cauza fîşiei de aer aproximativ prismatice prinse între suprafafa controlată şi placă, interferenfă între razele de lumină reflectate de suprafafa de controlat, şi cele reflectate pe fafa inferioară a plăcii XI. Figură de interferenfă pentru un cristal blax. a) în seefiune perpendiculară pe una dintre axele optice; b) în seefiune neorientată. 23 Interferenfă 354 Inferferomefru optice; după orientarea, forma, curbura şi desimea franjelor de interferenfă cari se observă prin placă, se apreciază suprafaţa verificată. Se pot observa uşor diferenfe de ordinul a 0,05 în paralelismul sau planeitatea suprafefelor (v. fig. I). Această măsurare se aplică numai pentru erori mai mici decît 2 (jumătate din lungimea de undă a luminii monocromatice folosite). u,— [] —2 -»-j '■( B C / v/ ", ' < V /. Principiul verificării suprafeţelor //. Figuri de interferenţă la verifi- prin interferenfă. carea suprafefelor prin Inferferenfă. A) placă optică; 8) piesă de veri- î r* * ■ > • ficat,Cjcalibru-cală etalon; D) placă- , în fig.// smt reprezentate SIS-suport; a) regiune de franje echi- temele de franje de interferenţa distante (suprafafa plană, înclinată); Pentru Clteva c,azurl d,e suPra' b) regiune de franje cari se apropie ete *'P'Ce: CÎnd suprafaţa veri-(suprafată curbă). flcata e perfect plană şi paralelă cu planul de comparafie (fafa inferioară), nu se produc franje de interferenfă (v. fig. II a); cînd suprafafa e plană şi pufin înclinată, franjele sînt echidistante şi rare (v. fig. II b), iar cînd suprafafa e mai înclinată, franjele echidistante sînt mai apropiate (v. fig. II c); cînd suprafafa e cilindrică şi prezintă convexitatea în sus, franjele se îngustează şi se îndesesc spre partea mai înclinată (v. fig. II d); suprafafa concavă (cu laturile mai ridicate) produce franje curbate în sus (v. fig. // e); suprafafa convexă (cu laturile mai joase) produce franje curbate în jos (v. fig. II f); convexitatea franjelor crescînd cu convexitatea suprafefei (v. fig. II g); suprafafa plană, înclinată fafă de planul de comparafie şi cu marginile teşite, produce franje drepte, pufin curbate la margini (v. fig. II h); o suprafafă cu mai multe con-vexităfi regulate produce franje ondulate regulat (v. fig. ///); suprafafa cu convexitate pronunfată produce franje concentrice în jurul regiunii celei mai ridicate, lipite de fafa inferioară a sticlei optice (v. fig. II /), iar suprafafa cu concavitate pronunfată, franje concentrice în jurul punctului celui mai de jos (v. fig. II k); o suprafafă neregulată produce franje neregulate, indicînd puncte ridicate şi depresiuni (v. fig. III). 1. Interferenţă, pl. inferferenfe. 2. Telc.: Suprapunerea a două semnale de frecvenfe instantanee diferite dar foarte apropiate. Prin interferenfă se produc bătăi (v. Bătaie 5), ceea ce permite obfinerea (după detecfie) a unui semnal avînd o frecvenfă egală cu diferenfa frecvenfelor semnalelor inifiale (v. Eterodină 1). în particular, în radiocomunicafii se înfelege prin interferenfă perturbafia recepfiei unei radioemisiuni, produsă de recepfia simultană a unei alte radioemisiuni avînd frecventa purtătoare egală cu a primei sau foarte apropiată de ea. Emisiunea perturbatoare poate avea aceeaşi modulafie (v. sub Sincronizate, refea de emifătoare ~) sau modulafie diferită de prima. Interferenfă provoacă fading, distorsiuni, bătăi, fluierături şi imixtiunea celor două programe (perturbat şi perturbator). Existenfa interferenfelor denotă utilizarea nerafională a frecvenfelor de emisiune. Interferenfele pot fi evitate sau atenuate la recepfie, folosind antene de recepfie directive. 2. ~a frecvenţelor purtătoare. Te/c..* Interferenfă dintre un semnal de frecvenfă purtătoare pătruns prin diafonie într-o cale perturbată şi frecvenfă purtătoare a căii perturbate. Pe această cale se poate produce uneori o frecvenfă care intră în banda de frecvenfă a căii perturbate, şi produce un fluierat nedorit, supărător. Fenomenul e întîi nit la liniile cari folosesc echipamente cu transmiterea unei singure benzi şi a frecvenfei purtătoare, în anumite situafii de plasare a căilor. 3. Interferenţă. 3. Av.: Influenţarea forfelor aerodinamice exercitate asupra unui model introdus într-o suflerie (tunel aerodinamic), provocată de condifiile de curgere a aerului în această suflerie. Influenfă sufleriei depinde atît de forma seefiunii sale, cît şi de feiul vinei, care poate fi liberă sau închisă. Dacă vîna e circulară şi închisă, se produce o micşorare a incidenfei şi a rezistenfei; dacă vîna e deschisă, se produce o creştere a incidenfei şi a rezistenfei, ceea ce reclamă corectarea rezultatelor măsurărilor. Modelul trebuie să aibă dimensiuni cu cel pufin 25% mai mici decît ale vinei de fluid din zona de măsurare, pentru ca să se evite efectul condiţiilor marginale ale curgerii aerului prin suflerie. 4. Interferenţa sondelor. Expl. petr.: Influenfă mutuală a sondelor, cînd un zăcămînt de hidrocarburi e exptoafat prin mai multe sonde. Cum un zăcămînt de hidrocarburi, împreună cu rocile acvifere cari îl înconjură, formează un sistem unitar hidrogazodinamic, dacă într-un punct oarecare din interiorul lui se strică echilibrul, repartifia presiunilor în zăcămînt modifieîndu-se conform noilor condifii create, fenomenul se repercutează asupra întregului sistem. Debitul fiecărei sonde se micşorează, într-o oarecare măsură, sub influenfă acfivităfii celorlalte sonde. Cîmpurile lor hidrodinamice, formate din totalitatea liniilor de egală presiune şi a liniilor normale de curent cari se îndreaptă spre sonde, se repartizează uniform între acestea, în consecinfă, fiecare sondă va avea în mod aparent o suprafafă proprie, limitată, de alimentare. Pîlniile de depresiune formate în jurul fiecărei sonde se întretaie, astfel îneît la jumătatea distanfei dintre două sonde apare o zonă cu presiune mai mare decît presiunea din interiorul pîlniei, dar mereu mai mică decît presiunea existentă în părţile periferice ale zăcămîntului. Ca rezultat al interferenţei sondelor cari exploatează un zăcămînt, apare o zonă mare de depresiune în zăcămînt, iar în interiorul acesteia, în jurul fiecărei sonde, o zonă de depresiune locală. Interferenfă sondelor e folosită pentru urmărirea caracterelor fizico-geoiogice ale unui zăcămînt (de ex.: identificarea faliilor, verificarea permeabilităfii stratului şi a continui-tăfii ei, a compresibilităfi» fluidelor, etc.). Sonda asupra căreia se execută controlat o modificare de debit la un moment dat se numeşte sondă de influenfă sau de excitafie, iar sonda asupra căreia are efect modificarea adusă la sonda de excitafie se numeşte sondă de reaefiune sau sondă influenţată. în cazul sondelor de injeefie, fenomenul de interferenfă se produce la întîlnirea apei injectate în două sonde alăturate şi durează pînă cînd fenomenul de curgere devine staţionar. Sin. Interacfiunea sondelor. 5. Inferferomefru, pl. inferferometre. Opt.: Instrument optic în care sînt folosite fenomenele de interferenfă pentru măsurări de lungimi, respectiv de deplasări sau de grosimi mici, de lungimi de undă ale diferitelor radiaţii, de unghiuri mici, de indici de refracfie, în special la gaze (în care caz se mai numeşte şi refractometru interferenfial), şi de analiză — pe baza măsurării indicelui de refracfie— a unui amestec de gaze, cum şi pentru cercetarea formei unor suprafefe şi pentru decelarea şi măsurarea abaterilor acestei suprafefe de la o formă geometrică anumită. în principiu, poate fi folosit ca inferferomefru orice dispozitiv de producere a franjelor de interferenfă. în practică sînt folosite numai anumite dispozitive, cari prezintă fie avantajul unei mînuiri mai simple, fie acela al unei precizii mai mari. Inferferomefru 355 Inferferomefru După cum fenomenele de interferenfă sînt obfinufe prin interferarea a două, respectiv a mai multor fascicule, se deosebesc: interferometre cu două unde şi interferometre cu unde multiple. Principalele tipuri de interferometre cu două unde sînt: inferferomefru! cu două fante, interferometrul Jamin şi interferometrul Michelson. Se folosesc şi unele tipuri derivate. Avantajul interferometrelor cu două unde de tipurile folosite în practică consistă în faptul că fasciculele cari interferează parcurgînd drumuri, adeseori destul de depărtate între ele, pot modifica uşor unul dintre aceste drumuri prin introducerea lamei de substanţă transparentă a cărei grosime sau al cărei indice de refracfie se măsoară, respectiv a cuvei cu substanţa al cărei indice se determină, ceea ce produce o deplasare a sistemului de franje, deplasare din care se deduce valoarea mărimii studiate. în interferometrul cu două fante, cele două fascicule cari interferează sînt obţinute prin iluminarea, cu o aceeaşi sursă de lumină monocromatică, a două fante dintr-un ecran opac. Dispozitivul e re-prezentat schematic în fig. I, în care sursa e o fantă Fi, pe care a fost concentrată radiafia provenită de la sursa S. O lentilă I produce imaginea sursei pe ecranul E, pe care se observă franjele de interferenfă. Un tip de inferferomefru cu două fante, folosit în laboratoare pentru determinarea indicilor de refracţie, în special la gaze, e interferometrul Rayleigh, reprezentat în fig. II. Pe /-.IV/ /. Inferferomefru cu două fanfe. transparente sau a indicilor de refracfie ai gazelor, constituind astfel un refractometru interferenţial. Penfru o mai bună separare a fasciculelor cari vor interfera se folosesc diferite variante ale interferometrului Jamin, ca, de exemplu, inferferomefru! Mach (v. fig. IV). în acest III. Inferferomefru Jamin. Lj, L2) lame transparente. IV. Inferferomefru Mach. LitL2) lame transparente; Oj 02) oglinzi. II. Inferferomefru Rayleigh, tip Haber-Lowe. a) vedere Jateraiă; b) vedere de sus; S) sursă de lumină; F) fantă iluminată; /j) lentilă colimatoare; Flt F2) fanfe; Cj, C2) cuvete; Plt P2/ Pg) lame de sticlă; l2) lentilă'obiectiv; Oc) ocular. traseul celor două fascicule cari interferează, cari în acest aparat sînt paralele, se găsesc două cuvete, dintre cari una conţine substanfa de cercetat, iar în cealaltă, fie se introduce o substanţă de referinţă, fie se face vid. în interferometrul Jamin, separarea celor două fascicule coerente şi apoi reunirea lor pentru obfinerea interferenţei se realizează cu două lame transparente, cu feţe plane şi paralele, de aceeaşi grosime, metalizate pe fefele posterioare, înclinate Ia 45° pe direcţia fasciculului incident (v. fig. III). Fasciculul incident e descompus de prima lamă prin reflexiune pe cele două feţe ale ei, iar cele două fascicule obţinute se propagă pe drumuri paralele şi sînt recompuse de lama a doua. Fasciculele obţinute prin reflexiuni multiple sînt îndepărtate printr-un ecran opac, prin care poate străbate numai fasciculul recompus. Măsurările de grosimi sau de indici se fac, ca şi în cazul interferometrului cu două fante, modificînd drumul optic al unuia dintre cele două fascicule coerente, prin introducerea lamei transparente sau a cuvei care conţine materialul de studiat. Interferometrul Jamin e folosit pentru măsurarea micilor grosimi ale unor corpuri inferferomefru se folosesc lame nemetalizate, iar drept fascicule coerente, fasciculul reflectat pe prima faţă a lamei anterioare şi fasciculul transmis prin această lamă. înainte de recompunere, cele două fascicule sînt reflectate pe cîte o oglinda plană, ceea ce le modifică direcţiile de propagare şi le separă mai bine. O altă modificare a interferometrului Jamin e realizată în interferometrul Rojdesfvenski, în care lamele groase sînt înlocuite cu cîte două lame subţiri ale căror suprafefe reflectante sînt metalizate, lama anterioară cu un strat semitranspa-rent, iar cea posterioară, cu un strat gros cu putere reflectătoare mare. Pe această cale se obţine, între lamele de sticlă, o lamă groasă de aer. Avantajul interferometrului Rojdestvenski e de a micşora influenţa variafiilor de temperatură cari produc deformarea sistemului de franje. în interferometrul Michelson, fasciculul incident e descompus cu ajutorul unei lame groase, transparente, cu feţe paralele Li (v. fig. V), aşezată la 45° faţă de direcţia fasciculului, în două fascicule cari se propagă în direcţii perpendiculare, se reflectă pe cîte o oglindă plană şi revin pentru a interfera. Cum unul dintre fascicule, cel care se reflectă pe oglinda Oi, traversează de trei ori lama Li, iar celălalt fascicul o traversează numai o dată, în calea acestuia din urmă se introduce o a doua lamă L2, identică cu prima, modificîndu-se astfel, în acelaşi mod, drumurile optice ale celor două fascicule. Interferometrul Michelson a fost folosit pentru etalonarea metrului etalon în lungimi de undă ale radiaţiei roşii a cadmiului, în experienţe cari au demonstrat invarianfa, la dus şi Ia întors, a vitezei de propagare a luminii în vid, la măsurări de acelaşi tip ca şi cele cari pot fi efectuate cu alte interfero-mefre cu două fascicule, la măsurări absolute de lungimi de cale, cum şi la măsurări relative prin compararea lungimii calei cu cea a unei cale etalon. în scopul realizării acestor determinări, una dintre oglinzile plane ale interferometrului se poate deplasa în direcţia normală pe planul ei sau se poate roti în jurul unei axe perpendiculare pe planul figurii. Există diferite variante constructive ale interferometrului Michelson. Astfel, pe acelaşi pricipiu e construit comparatorul interferenţial Kosfers (v. fig. V/), folosit penfru compararea lungimilor cu acelea ale unor etaloane, cum şi dispozitivul Twyman, penfru cercetarea prismelor şi a lentilelor (v. fig. VII), şi în care lama L2 din interferometrul Michelson e înlocuită V. InferferometruMichelson. ^ L2) lame transparente; 0lf 02) oglinzi; 02) oglindă virtuală. Inferferomefru 356 Inferferomefru cu lentila I de cercefaf. La acest tip de insfrument, cele două fascicule dau două imagini J1 şi I2 ale sursei, cari constituie sursele coerente. Aspectul franjelor obfinute depinde de perfecţiunea cu care a fost realizată lentila I, VI. Inferferomefru Kosters. S) sursă de lumină; ij) ienfilă colimatoare; P) prismă; i-i) lamă semifranspa-rentă; L2) lamă transparentă; O) oglindă; l2) lenfilă-obiecfiv; E) ecran. VIL Inferferomefru Twyman. S) sursă de lumină; L) lamă transparentă; I) lentilă de cercetat; O) oglindă; /lf l2) lentilă; /j, /2) imagini. VIU. Dispozitiv Kosters. S) sursă de lumină; Pit P2) prisme parfiale; li,l2) len_ tîle; Si/S2) oglinzi; 8) plan de observare. Pe principiul interferometrului Michelson e construit micro-interferometrul Linnik care, adaptat la un microscop, permite studiul calităţii suprafeţelor unor piese, punînd în evidentă şi făcînd posibilă măsurarea abaterilor acelor suprafefe de Ia forma corectă. în dispozitivul cu prisme Kosters (v. fig. VIII), cele două lame ale interferometrului Michelson sînt înlocuite cu un ansamblu de două prisme cari au cîte o faţă catetă alăturată, între cele două prisme componente fiind cuprins un film de ulei care permite deplasarea lor relativă. Una dintre prisme fiind semimetalizată pe faţa catetă îndreptată spre cealaltă prismă, pe această faţă se realizează descompunerea în două a fasciculului incident. Dispozitivul poate fi folosit pentru măsurarea grosimilor straturilor transparente subţiri, cum şi a indicilor de refracfie. Principalele fipuri de interferometre cu unde multiple folosesc, pentru realizarea fasiculelor cari interferează, reflexiunile şi refracţiile multiple ale unui fascicul incident, pe cele două fe}e ale unei lame transparente. Tipurile mai folosite sînt interferoroetrul Fabry-Perot, etalonul, lama Lummer-Gehrcke, cum şi diferite d i s-pozitive bazate pe obţinerea de inele Newton (v. Newton, inelele ~). Avantajul interferometrelor cu unde multiple de primele trei tipuri consistă în obţinerea de franje foarte fine, a căror poziţie poate fi foarte bine precizată. Acest avantaj e realizat şi într-unul din dispozitivele cari produc inele Newton. Datorită multiplicităţii fasciculelor cari interferează, drumurile parcurse de aceste fascicule nu sînt suficient separate pentru ca să se poată acţiona asupra unora dintre ele, modificîndu-le prin introducerea unor medii cu indici de refracţie diferiţi. De aceea, interferometrul Fabry-Perot, etalonul şi lama Lummer-Gehrcke sînt folosite pentru determinarea lungimilor de undă ale radiaţiilor incidente şi penfru studiul structurii liniilor spectrale. Interferometrele cu inele Newton sînt folosite pentru studiul suprafeţelor unor piese şi pentru măsurarea micilor deplasări. Un alt tip de inferferomefru cu unde multiple, interferometrul Ronchi cu re(ea,e folosit pentru studiul formei şi al constituţiei pieselor optice. Etalonul e o lamă transparentă cu fe}e plane şi paralele (v. fig. IX), de sticlă sau de cuarţ, semimetalizată pe cele două fe}e astfel, îneît acestea să fie în acelaşi timp transparente şi bune reflectătoare. Fasciculul incident dă naştere unui mare număr de fascicule emergente cari interferează. Dispozitivul e indicat pentru măsurarea micilor diferenţe de lungimi de undă, de exemplu pentru studiul structurii fine a liniilor spectrale. X. Inferferomefru Fabry-Perot. LJt L2) lame semifransparente. în interferometrul Fabry-Perot (v. fig. X), reflexiunile cari produc fasciculele cari vor interfera se produc pe feţele semimetalizate, cari mărginesc un strat de aer cu fefe paralele, ale unor lame transparenfe de sticlă sau de cuarf. Fiecare dintre fasciculele emergente au aceeaşi diferenţă de drum fafă de fasciculele vecine. Se obţin inele de interferenfă de egală înclinare, foarte fine, în planul focal al unei lentile convergente. Daca grosimea stratului de aer poate fi variată prin deplasarea unei lame în raport cu cealaltă, interferometrul poate fi folosit pentru măsurarea absolută a lungimilor de undă. Dacă se lucrează cu grosimi constante de strat de aer, interferometrul funcţionează ca un etalon şi e folosit pentru determinări relative de lungimi de undă în studiul structurii liniilor spectrale. Instrumentul prezintă avantajul de a avea o putere separatoare mare, cum şi o luminozitate mare. Lama Lummer-Gehrcke (v. fig. XI) e constituită dintr-o lamă de sticlă sau de cuarf cu fefe plane şi perfect paralele, asupra căreia fasciculul incident e trimis cu ajutorul unei prisme cu reflexiune totală. Fasciculele cari interferează părăsesc lama aproape razant şi cad pe o lentilă convergentă în planul focal al căreia se produce interferenfă. E folosită la măsurări XI. Lamă Lummer-Gehrcke. relative de lungimi de undă, prezentînd avantajul unei puteri separatoare mari. Dispozitivele cari folosesc inele Newton sînt constituite, în esenfă, dintr-o lentilă plan-convexă /2 sau dintr-un ansamblu convergent plan-convex, dispozitivul de iluminare şi cel de observare a inelelor (v. fig. XII). Inelele se formează între fafa convexă a lentilei şi suprafafa de cercetat. Astfel de dispozitive sînt folosite la studiul abaterilor de la forma plană a suprafefelor diferitelor piese. XII. Dispozitiv pentru inele Newton. S) sursă de lumină; lt) lentilă; F) fantă; Pl* ^2) prisme cu reflexiune totală; O) ochi; l2) Ienfilă plan-convexă; P) piesă de cercetat. Inferferomefru acustic 357 Infermodulafie XIII. Inferferomefru cu refea. L) lentilă; R) refea de difracţie; E) plan de observare. Interferometrul cu refeâ (v. fig. XIII) e constituit, în esenfă, dintr-o refea de difracţie plană, prin transmisiune, aşezată în calea unui fascicul convergent. Se obfin diverse fascicule difrac-fate, convergente, cari în regiunile comune interferează. Forma franjelor de interferenfă depinde de natura piesei optice care produce convergenta fasciculului. Din observarea acestor franje se pot deduce defectele acestei piese. E folosit Ia controlul fabricafiei lentilelor şi a obiectivelor. 1. ~ acustic. Fiz.: Instrument pentru măsurarea vitezei de propagare a sunetului într-un mediu, bazat pe măsurarea distanfei dintre nodurile sau dintre umflăturile unui sistem de unde stafionare, produs în mediul respectiv prin suprapunerea undelor sonore emise de o sursă de sunete, cu undele sonore reflectate pe un perete mobil fafă de sursa respectivă, aşezat perpendicular pe direcfia de propagare a sunetelor. Interferometrul acustic e folosit, în gama sunetelor audibile, şl pentru determinarea impedanfei acustice sau a coeficientului de absorpfie al unui material sau al unei structuri absorbante de sunet, prin măsurarea presiunilor minime şi maxime cari se produc în tub şi a distanfei dintre primul minim de presiune şi suprafafa probei. Folosit în acest scop, se numeşte tub de impedanfe. 2. ~ radioelectric. Te/c., Fiz.: Sin. Radiointerferometru (v.). 3. ~ sonor. F/z.: Sin. Inferferomefru acustic (v.). 4. lnterfluviu, pl. interfluvii. Geogr.: Suprafafă de teren cuprinsă între două văi ale unei refele hidrografice, independent de dimensiunile şi altitudinea ei. în regiunile muntoase, interfluviile se numesc creste, culmi, picioare, plaiuri, cracuri, etc. şi corespund, în general, cum-penelor de apă; în regiunile de dealuri şi de podişuri, se numesc: culmi, plaiuri, poduri şi creste, iar în regiunile de cîmpii, cîmpuri. 5. Interfoliari, sfipuli Bot. V. sub Stipuli. xt , yx 0,Xi” X\—XQ ' yx0'xl'x2 X2 — XQ fie formula lui Lagrange: _ (x-xi)(x~x2)(x-x3)- + y (x0 — Xi) (x0 — x2) (x0 —X3)- *° (x — Xp) (x — X2) (x — X3) -{xi-xq)(xi-x2)(xi-x3)-Alte formule de interpolare sînt: Formula lui Gauss: f (a + xb) = f M+*A/ + A2/ («-/>)+ (x-f1) JC ( JC— 1) + ' 3 ! - A3/(a-£)-J- + £4f (a _ 2h) + + (* + 2) (*-H ) x (x-1) (jc-2) ^ ^__2 ^ + _ _ 5! Formula lui Bessel: ţ(a+xh)~ fla)-bf(a+h) , x (x~ 1) A2/(^~h)-\-A2f\)+ + &4f(a-2h) + ^f(a-h) Formula lui /(*)=/(«)+“ 4! Stirling: -a hf{a) + &f(a-h) + • + 1 ! h 2 ' 2!£2 (x-a)[(x-a)2-/72] A*f(a-h) + m(a 2 •h) + -2 h) + 3 ! h3 +(* - a)2{[f. t)2~ — A4/ (a ■- 2 h) + • • • ■ 4 ! /?4 care curbele de nivel respective taie acest aliniament. Unind punctele de pe un plan sau de pe o hartă, de aceeaşi cotă rotundă, se pot trasa curbele de nivel şi, deci, se poate reprezenta relieful terenului prin astfel de curbe. Fig. / reprezintă 100 -90 - £• Se pot pune probleme de interpolare cînd, pe lîngă valorile funefiunilor, se dau şi valori ale derivatelor. în acest caz se determină un polinom care satisface condifiile date prin metoda coeficienfilor nedeterminafi. Există o infinitate de funefiuni cari iau valori date, împreună cu derivatele lor, pentru valori date ale lui x. Odată determinată o astfel de funcfiune, orice altă funcfiune, obţinută adunîndu-i o funcfiune nulă, împreună cu derivatele, pentru valorile date, e o solufie. în cazul formulei lui Lagrange, e suficient să adăugăm funcţiunii date funcfiunea qp (x) F{x), unde F(x) e o funcfiune arbitrară care nu are poli printre xi. Dacă se cunoaşte o funcfiune cu n parametri, care exprimă, conform unei legi, mărimea y în funcfiune de variabila x, cele n valori cunoscute ale funcfiunii y, cari corespund la n valori date ale variabilei, se folosesc pentru a determina cei n parametri ai acestor funefiuni, şi nu se interpolează polinomial. î. Inferpolator de curbe de nivel, pl. interpolatoare de curbe de nivel. Topog.: Dispozitiv care permite fixarea pe plan sau pe hartă a punctelor de pasaj (v.), de cotă rotundă (de ex. 5, 10, 15, 20 m,—), ale curbelor de nivel, adică a locului de pe un aliniament de pe plan sau de pe hartă, în 70 _________ $0 ---------------- 50----------------- I, fnferpofator de curbe de nivel, fransparent. un interpolator de curbe de nivel, bazat pe principiul interpolării lineare, format prin trasarea de linii paralele echidistante pe o hîrtie de calc; prin transparenta hîrtiei se vede linia AB, pecareseînfeapă cu acul punctele de pasaj: C, D, etc. Fig. II reprezintă un interpolator mecanic, bazat pe asemănarea triunghiurilor. Sin. Isograf, Isometru. 2. Snferpunfe, pl. interpunji. Nav.: Spafiul cuprins între două punţi. Interpuntea poartă numele punfii inferioare ei. 3. Interpupilară, distanţă Distanfa dintre centrele optice ale cristalinilor ochilor omului; ea variază de la om Ia om. Sin. Distanfă interoculară, Distanfă pupilară. 4. Inferreflexiune. II.: Reflexiune multiplă a luminii pe diversele suprafefe (tavan, perefi, suprafafă de utilizare) ale unei încăperi iluminate. Multe metode moderne de proiectare a iluminatului se bazează pe calculul interreflexiunîlor pentru determinarea iluminărilor şi a strălucirilor. 5. Interschimbabil. Tehn.: Calitate a unor elemente (de ex. organ de maşină), ale unei mulfimi, a unui sistem tehnic (instrument, aparat, maşină, instalafie, etc.) de a avea pro-prietatea de interschimbabilitate (v.). Sin. Interşanjabil. e. Interschimbabilitate. Tehn.: Proprietatea elementelor a două mulfimi de piese ale unui sistem tehnic (instrument, aparat, maşină, instalafie, etc.), de a permite ca fiecare element dintr-o mulfime să poată fi asamblat înfr-un fel dat — sau Ia montare — cu oricare dintre elementele celeilalte mulfimi, fără ca toleranfele de ajustaj corespunzătoare să depăşească o limită prescrisă şi fără a mai fi nevoie de o prelucrare prealabilă sau suplementară a elementelor — şi respectînd prescripţiile prevăzute în condifiile tehnice şi impuse funefio-nării sistemului tehnic. Sin. Interşanja-bilitate. Condifiile principale ale fabricafiei de elemente interschimbabile sînt: stabilirea judicioasă a tolerantelor ajustajelor şi a toleranfelor de fa- A bricafie a pieselor, Interschimbabilitate limitată, folosirea unor maşini- /\ şj g) mulfimi de piese cu toleranţă de ajus- Au A2i An) sub- î— Tmgy i B1 | B2 Bn WA n _Ji Tmgx kN' N respectiv T‘max: mulţimi de piese cu tolerante T prescrise T,r Bg,• -,Bn) submultimi depiesi unelte cari pot as gura în mod constant precizia de for- . T \ mă şi dimensională f T= max j • Bj necesară, folosirea n ✓ T'max\ unui material adecvat cu tolerante T' prescrisei r’=——-J; NN’) di-şi CU aceleaşi pro- mensiune nominală, prietăfi. Existenfa de piese şi de subansambluri de rezervă (cari pot fî fabricate în locuri depărtate şi păstrate în depozit) permite înlocuirea Intersecfing 360 Inferstifială, apă ~ rapidă şi simplă a elementelor uzate sau avariate în serviciu, ridicîndu-se astfel indicele de exploatare al maşinilor. După cum asamblarea se poate face direct sau după o sortare prealabilă, pe grupuri dimensionale, a elementelor interschimbabile, interschimbabilitatea se numeşte completă, respectiv limitată. La interschimbabilitatea incompletă se foloseşte metoda asamblării selective. Prin această metodă, în timpul controlului manual (cu ajutorul unor calibre limitative corespunzătoare) sau automat (cu aparate de control şi de sortare), o mulfime A de piese se împarte într-un număr n de submulfimi A\, A2t"'t An, formînd perechi cu submulfimile B\,B2,^',Bn ale unei mulfimi B de piese cu cari se asamblează (v. fig.). Submulfimile A\"*An şi ByBn se împart astfel, îneît T T1 ţ___x max şj *Ţ'~ max n n unde T şi T* sînt toleranfele de fabricaţie impuse pentru fiecare dintre submulfimile Av"An, respectiv ByBn,\arTmax şi T'max sînt toleranfele de fabricafie ale mulfimilor A şi B. Deci, în interiorul fiecărei perechi de submulfimi corespunzătoare Af şi Bit toleranfele sînt mai mici decît cele de fabricafie ale întregii mulfimi, şi anume de n ori mai mici, n fiind numărul de submulfimi; ca rezultat al sortării, jocurile în diferitele perechi de submulfimi (grupuri) se apropie de jocul mediu al ajustajului (pentru mulfimile A şi B), cu atît mai mult, cu cît sortarea elementelor s-a făcut în grupuri mai numeroase. Utilizarea asamblării selective Ia ajustajele cu strîngere permite mărirea strîngerii minime, făcînd ca asamblarea să fie mai sigură şi mai rezistentă, cum şi micşorarea strîngerii maxime, care uneori e inadmisibil de mare din punctul de vedere al rezistenfei pieselor cari se asamblează. Prin asamblarea selectivă se urmăreşte mărirea preciziei asamblării în ajustajul considerat, fără a fi nevoie să se micşoreze toleranfele de fabricafie penfru piesele cari se asamblează, cum şi asigurarea ajustajului prescris, prin mărirea toleranfelor de fabricafie ale pieselor cari se asamblează. 1. intersecfing. Ind. text.: Sin. Laminor cu cîmp dublu de ace. V. sub Laminor 2. 2. Interseefiune, pl. interseefiuni. 1. Mat.: Mulfimea formată de elementele comune tuturor mulfimilor unei familii de mulfimi. 3. Interseefiune. 2. Topog., Geod.: Metodă de determinare a coordonatelor punctelor de îndesire a refelei de trian-gulafie sau a punctelor de detaliu, prin direcfii de vizare din două puncte fixe, de coordonate cunoscute. Se deosebesc: interseefiune înainte (directă) şi interseefiune înapoi (indirectă). Interseefiunea înainte poate fi: Interseefiune înainte simplă, care consistă în determinarea coordonatelor punctului necunoscut (v. fig. a), dîndu-se: coordonatele pune- 7 * telor 1 şi 2 şi orien- p \ t tarile a şi |3 (pentru ' ' interseefiunea unghiulară înainte, cu orientări); coordonatele punctelor 1 şi 2 şi unghiurile qpi şi qp2 7 (pentru _ interseefiu- Infersectlune. nea înainte, CU un- aj infersectiune înainte simplă; b) intersectiune ghiuri); coordonatele înapoi simpia. punctelor 1 şi 2 şi di- stanfeleorizontale di şi d2(pentru interseefiunea înainte lineară). Interseefiune înainte multiplă, în care se dau n puncte de coordonate cunoscute, din cari se vizează punctul ne- cunoscut şi cîte un element de fiecare punct. O interseefiune multiplă are C\ soluf/i, din cari nu sînt necesare decît 3«**5 determinări; se aleg acele perechi de vize, cari se taie sub un unghi y (v. fig. a) cît mai apropiat da 100g, deoarece în acest fel erorile de determinare sînt mai mici. Interseefiunea înainte specială e o metodă de interseefiune în care se determină, de obicei, mai multe puncte necunoscute deodată şi care, prin artificii de calcul, se reduce la o interseefiune înainte obişnuită (de ex.: metodele Marek, Hansen, etc.). Interseefiune înainte grafică e orice interseefiune înainte în care punctul necunoscut P (v. fig. a) se determină prin construirea grafică pe plan sau pe planşeta topografică a liniilor l-P şi 2-P, cu ajutorul orientărilor a şi (3, sau al unghiurilor cpi şi cp2, ori al dreptelor di şi d2 cari se iau în compas la scară. Interseefiunea înapoi poate fi: Interseefiune înapoi simplă, care consistă în deteVminarea coordonatelor punctelor necunoscute, dîndu-se coordonatele a trei puncte cunoscute 1, 2, 3 şi determinînd, prin măsurare exactă, unghiurile a şi (3 (v. fig. b). Interseefiunea înapoi simplă, cunoscută în Topografie şi în Geodezie şî sub numele de: problema Bolotov, problema hărfii, problema Pothenot, problema Collins, etc., are o importanfă deosebită în practică, din cauza uşurinfei de determinare a punctelor (măsurarea unghiurilor a şi |3 se face precis şi uşor). Interseefiunea înapoi multiplă, în care din stafia P (punctul necunoscut) se vizează n puncte, măsurîndu-se toate unghiurile oi şi (3 din grupurile de cîte trei vize (v. fig. b); se măsoară direcfiile din stafia P şi se deduc unghiurile ot şi (3 din diferenfele direefiilor luate două cîte două. în interseefiunea multiplă sînt posibile C3 solufii ale problemei, dar se aleg numai 3*-*5 solufii, pentru unghiurile a şi p cele mai apropiate de 100g. Interseefiunea înapoi specială (problema Pothenot generalizată) e un caz special de determinare prin interseefiune înapoi, a mai multor puncte simultan, în care se stafionează şi se măsoară unghiuri. Interseefiunea înapoi grafică e interseefiunea înapoi la care, ca Ia interseefiunea înainte, pozifia punctului necunoscut se determină grafic pe planuri sau pe planşeta topografică. Afară de cele două tipuri principale de interseefiune există interseefiunea combinată, la care determinarea punctului se face şî prin interseefiune înainte şî prin interseefiune înapoi sau printr-o combinaţie de metode de interseefiune. O interseefiune combinată e interseefiunea înainte cu vize înapoi, în care elementele necesare se determină prin intermediul observafiilor pe teren, ca Ia interseefiunea înapoi, în calcule intrînd şi alte elemente cunoscute din măsurări şi din determinări anterioare. 4. Interseefiune. 3. Drum. V. încrucişare. s. Interserfală, structură ~ . Petr. V. Structura rocilor magmatice, sub Rocă. 6. Interspafiu, pl. interspafii. Fotgrm.: Distanfa dintre două centre de perspectivă a două fotograme aeriene succesive dintr-un şir determinat. 7. Intersferilitafe. Agr.: Lipsa de afinitate sexuală între două plante din două varietăţi, specii sau genuri diferite. 8. Intersfifial. Tehn.: Calitatea de a se găsi într-un interstiţiu (de ex. apa interstifială dintr-o rocă), de a proveni dintr-un interstifiu (de ex. pierderi interstifiale de abur, la o turbină), de a se referi la un interstifiu (de ex. spafiul intersfifial dintr-un corp poros). 9. Inferstifială, apă Expl. petr.: Sin. Apă de zăcămînt (v.), Apă fosilă, Apă veterică. Interstifială, rejea ~ 361 Interval de solidificare 1. Interstifială, refea Chim. fiz., Mineral. V. Solufii solide de pătrundere (interstifie), sub Cristalină, refea 2. Interstifiu, pl. interstifii. 1. Gen.: Spafiu de dimensiuni foarte mici, între granulele unui material granular. s. Interstifiu. 2. Tehn.: Spafiul liber dintre două piese fixe sau mobile, în regiunea în care sînt apropiate una de alta pe o anumită porfiune din suprafafa lor, fără a se atinge. Exemplu: la turbine, interstifiul corespunde jocului dintre coroana fixă şi( cea mobilă. Interstifiul e numit axial, dacă dimensiunile a} mici sînt paralele cu axa turbinei, respectiv radial, daca o mensiunile sale mici sînt radiale. Interstifiul radial al maşinilor electrice se numeşte întrefier (v.). 4. Interşanjabii. Tehn.: Sin. Interschimbabil (v.). 5. Interşanjabilitate. Tehn.: Sin. Interschimbabilitate (v.). o. Interiip. Poligr:: Maşină de cules şi turnat litere în rînduri, similară linotipului (v.), de care se deosebeşte prin unele modificări de detaliu ale diferitelor piese şi prin reducerea numărului total de piese. Matrifele intertipului au dinfii tăiafi pe toată grosimea matrifei, spre deosebire de cele ale linotipului, cari au grosimea micşorată în dreptul dinfilor. Recent s-au construit maşini intertip automate rapide, fără claviatură, cu comandă-program (comanda culegerii fiind dată de o bandă perforată), echipate cu un împărfitor, cu 1"*3 magazine cu 90 de canale şi cu un şif (v.) dublu, care poate primi rînduri cu lungimea pînă la 60 cm. Viteza de turnare e de 8***12 rînduri/minut, productivitatea orară fiind de 29 600 de litere. Acest tip de maşină e indicat în special pentru culegerea la distanfă prin transmisiune telegrafică (v. Tele-tipseter), emifătorul fiind pe bază de bandă perforată, iar receptorul, cu perforator, pentru a forma o nouă bandă perforată, necesară comenzii intertipului automat. 7. Interfropicală, regiune Geogr.: Regiune de pe suprafaţa globului terestru, situată între cele două tropice (tropicul Racului la nord de ecuator şi tropicul Capricornului la sud de ecuator). 8. Interval, pl. intervale. 1. Mat.: Mulfimea numerelor reale cuprinse între două numere reale date: a şi b. Intervalul e deschis, cînd extremităfile a şi b sînt excluse (a;('n) a variabilelor x şi y (invariant diferenfial absolut), sau se reproduce înmulfită cu un factor care depinde numai de transformare (invariant diferenfial relativ). Invarianfii diferenfiali absolufi şi relativi se numesc proiectivi, pentru că dau proprietăfile proiective ale curbelor integrale ale ecuafiei diferenfiale considerate. Această nofiune se extinde la ecuafiile diferenfiale oarecari, şi pentru transformări mai generale. s. ~ integral. Mat.: Dacă un sistem diferenfial dx\ X\' dx2 :x2z dx„ , II. Curbe de dilatafie ale otelului cu 36% Ni (invar). f) temperatura; Al) dilatafia pe unitatea de lungime; f) curba de dilatatie a invarului recopt; 2) curba de dilatafie a ofelului carbon. în care funefiunile^ nu depind decît de variabilele xi,‘-\xnt admite, pentru t = 0, un sistem de solufii *0,—şi dacă Dq e domeniul în care se găseşte punctul Mq (xi,"-,^), iar Dt e domeniul corespunzător punctului M (xi,-*fxn), funefiunile xir",xn fiind integrale ale aceluiaşi sistem, pentru o valoare a lui t, integrala multiplă J. proprietăfi depind în mare măsură de tratamentul termic aplicat, respectiv de condifiile prelucrării mecanice. Variafia coeficientului de dilatafie lineară a al aliajelor fier-nichel în funcfiune de confinutul de nichel e arătată în referitoare la domeniul Dt, e un invariant integral al sistemului considerat, dacă valoarea acestei integrale e independentă de t, adică dacă ea e egală cu valoarea aceleiaşi integrale referitoare la domeniul Dq. Un invariant integral are Invariant adiabatic 368 Inversare proprietafea esenţială de a se transforma, printr-o schimbare de variabile, tot într-un invariant integral. Se pot defini în mod analog invarianţi integrali cu ajutorul integralelor multiple de un ordin p\ki\ (v. fig. a), se duce din vîrful lui V o tangentă la cercul k\ şi din punctul de tangenţă perpendiculară pe direcţia lui V care determină OV'i — \V2\. Pe direcţia simetrică OV2 faţă de k se ia OV2=OV2, vectorul (fazorul) V2 e astfel determinat. Dacă |V’|<|^i| Vv. fig. b) se duce din vîrful lui V o perpendiculară pe el şi din punctul unde aceasta taie cercul k, o tangentă care va tăia direcţia OV în punctul V‘2 şi, deci, OV2=\V2\. Celelalte operaţii se efectuează ca în cazul precedent. Puterea de inversiune reală e un caz particular şi construcţia e analogă, simetrizarea făcîndu-se în raport cu axa reală. Pentru utilizarea diagramei e necesară stabilirea modulului scării: Dacă [ia] mm e modulul scării vectorului (fazorului) V\ şi [c] mm acela al lui k\, modulul scării vectorului (fazorului) invers e [b] mm= [c]2:[d]. 1. Inversiune. 2. Mefeor. V. sub Temperatura aerului. 2. ~ froposferică. Geofiz., Te/c.: Scădere a indicelui de refracţie atmosferică modificat (v.), la creşterea altitudinii. O inversiune troposferică provoacă existenţa unui ghid de unde troposferic (v.) între limita superioară a stratului cu inversiune şi un strat inferior avînd acelaşi indice de refracţie, sau între primul şi sol. Cauzele inversiunii troposferice pot fi inversiunea de temperatură (creşterea temperaturii cu altitudinea) sau trecerea de la un strat de aer foarte umed la un strat de aer uscat situat deasupra lui. 3. Inversiune, pl. inversiuni. 3. Gen.: Faptul inversării. 4. ~a Irecvenfelor purtătoare. Te/c. V. sub Inversarea benzilor de frecvenţe. 5. Inversiune. 4. Foto.: Obţinerea directă a unui pozitiv fotografic. Inversiunea poate fi obţinută prin unul dintre următoarele procedee: Prin supraexpunere foarte lungă, imaginea e solarizată şi e developată dkect în pozitiv. Prin expunerea la lumină a unui strat sensibil voalat uniform pînă la o densitate destul de mare, în astfel de condiţii încît densitatea voalului de pe imaginea developată în condiţii normale să fie cu atît mai mică în fiecare punct, cu cît iluminarea a fost mai mare. Prin copierea unei imagini pozitive printr-un negativ provizoriu, după înregistrarea şi developarea normală completă a negativului pe un strat sensibil nedesensibilizat, şi spălarea pentru eliminarea revelatorului în exces, pe bromura de argint neafectată de prima developare; apoi se poate elimina negativul provizoriu prin disolvarea argintului într-un reactiv care nu distruge complet imaginea latentă pozitivă, care apoi poate fi developată; sau, fără a elimina negativul provizoriu, se developează pozitivul în astfel de condiţii, încît imaginea argentică să fie dublată de o imagine secundară (v.), care va fi întărită, dacă aceasta se va produce după eliminarea simultană a bromurii de argint rămase şi a argintului, constituind cele două imagini, negativă şi pozitivă. Printr-o iluminare ulterioară convenabil dozată, în urma faptului că după disolvarea argintului care constituie negativul provizoriu, înregistrat şi developat în condiţii normale, rapiditatea bromurii de argint rămase variază considerabil de la un punct la altul, această rapiditate fiind cu atît mai mică în fiecare punct cu cît densitatea negativului provizoriu a fost mai mare. O iluminare uniformă ulterioară permite obţinerea unei imagini latente pozitive de aceeaşi calitate ca aceea care ar fi putut să rezulte prin copierea negativului provizoriu; această imagine se developează şi se fixează. Procedeul se numeşte inversiune printr-o a doua expunere controlată. El e folosit mult în cinematografia filmului îngust şi permite compensarea erorilor de poză (expunere) într-un interval foarte larg, însă necesită o determinare precisă a celei de a doua expuneri; aceasta se face, fie prin încercări pe unele dintre imaginile filmului care se sacrifică, fie în mod automat (în practica industrială) astfel: după disolvarea negativului provizoriu, filmul trece între o sursă de radiaţii infraroşii şi un receptor termoelectric, al cărui curent e proporţional cu transparenţa medie a cîmpului imaginii explorate; acest curent reglează intensitatea unei lămpi în faţa căreia filmul trece imediat după aceea, pentru a primi cea de a doua expunere. Procedeul nu poate fi aplicat la hîrtiile pozitive a căror emulsie nematurată nu 6 formată din granule suficient de diferite ca formă şi mărime. într-un negativ complet developat şi nefixat se poate considera că imaginea negativă, formată din argint metalic, e dublată de o imagine pozitivă, complementară precedentei şi constituită din bromura de argint rămasă; fără precauţiuni speciale, cele două imagini sînt, în general, de calităţi inegale; folosirea unui strat sensibil cu o grosime mică şi adăugarea la revelator a unor solvenţi ai bromurii de argint pentru a reduce la o valoare foarte mică densitatea imaginii luminilor permit obţinerea unor pozitive de calitate bună. Procedeul se numeşte inversiune prin rest. Deşi dă greu rezultate atît de bune ca procedeul precedent, el e mult mai indicat la tratamentul individual al imaginilor de la cari nu se pot lua probe pentru încercări; acest procedeu nu e aplicabil emulsiilor negative ordinare turnate în strat gros, ci numai emulsiilor speciale turnate în strat subţire, numite emulsii inversibile. Dintre aceste procedee, ultimele trei sînt cele mai utilizate în practică. O variantă a procedeului al treilea e aplicată industrial la inversiunea peliculelor cu straturi de emulsii suprapuse pentru fotografia directă în culori; după developarea negativului provizoriu, pelicula se expune la lumină şi se procedează la developarea cromogenă (v.); se elimină apoi argintul şi bromura de argint cu ajutorul unui slăbitor (v.). Inversiunea se poate produce şi printr-o developare cu un revelator (v.) cu hidrochinonă puţin concentrat căruia i s-au adăugat 0,04% tiocarbamidă (v.). Acest adaus determină, după apariţia negativului, o inversiune a imaginii, un pozitiv violaceu foarte dens suprapunîndu~se curînd negativului, care continuă să se developeze în cenuşiu-negru. Acelaşi efect 24* Inversiune-transfer 372 Inversor de mers se poafe produce şi cu fiozinamină şl fenilfiocarbamidă. Fenomenul de inversiune nu se produce în astfel de revelatori, dacă au o mare concentrare în bromură sau sînt acizi. 1. ~-fransfer. Fofo. : Procedeu care permite obfine- rea, dintr-o singură operafie, a unui negativ reflectografic (v. Reflectografie) obişnuit şi a unui pozitiv format pe o hîrtie gelatinizată insensibilă, pe seama halogenurii de argint nefolosite la formarea imaginii negative. Hîrtia sensibilă e de tipul folosit curent pentru reflectografie;, hîrfia receptoare a imaginii pozitive confine o cantitate mică de hiposulfit, pentru a disolva sarea de argint, şi urme de argint sau de sulfură de argint coloidală, cari au rolul de germeni pentru depozitul de argint redus în revelator. După expunerea la lumină în condifii obişnuite, hîrtia sensibilă e developată normal timp de un minut şi apoi e aşezată pe o placă de sticlă cu fafa care are imaginea în sus; pe aceasta se aplică imediat fafa gelatinizată a hîrtiei receptoare care a fost înmuiată cîteva secunde, prin imersiune, în revelator, şi se asigură un contact perfect prin trecerea unei raclete sau a unui rulou de cauciuc. Cele două foi sînt separate după cîteva secunde (contactul poate fi prelungit în cazul imaginilor fără semitonuri); hîrtia receptoare poartă '■o imagine pozitivă, care e suficient să fie spălată, în timp ce negativul trebuie fixat şi spălat. O tehnică analogă permite obfinerea directă a unor pozitive mărite după diapozitive (fotografii în culori sau filme cinematografice) pe o hîrtie cu strat dublu avînd, începînd de la suport, un strat receptor fanat şi apoi o emulsie cu gelafinobromură de argint cu contrast slab, netanată, care se elimină prin jupuire în apă caldă după developare, transfer şi oprire într-o baie de apă rece; tonul imaginii pozitive astfel obfinute e uneori nesatisfăcător, însă poate fi modificat uşor prin viraj (v.) superficial. 2. Inversiune de relief. Geo/.: Relief într-o regiune cutată, rezultat al procesului de eroziune, în care sinclinalele repre- Inversiune de relief. zintă formele pozitive ale reliefului, în timp ce anticlinalele învecinate reprezintă formele lui negative (v. fig.). De exemplu: munţii Bucegi, Piatra Craiului, Ciucaş, Ceahlău, Hăghimaş, etc., sînt sinclinale suspendate deasupra unor regiuni mai joase. 3. Inversiunea imaginilor. Fotgrm.: Operafia fotogram-metrică de schimbare între ele a celor două imagini ale clişeelor unei stereograme orientate într-un aparat de foto-restitufie, astfel încît imaginea corespunzătoare ochiului drept să fie examinată de ochiul stîng, iar cealaltă, de ochiul drept. E o operafie importantă în fotoresfifufie. Ea se realizează cu ajutorul unui dispozitiv numit inversor cu prisme. 4. Inversiunea zaharozei; Chim.: Procesul de hidroliză a zaharozei (v.), prin care rezultă un amestec în părfi egale de D-glucoză şi D-fructoză, numit zahăr invertit (v.). Sin. Invertirea zaharozei. & Inversor, p|. inversoare. 1. Tehn.: Dispozitiv pentru inversarea sensului de mişcare al unei maşini, al unui vehicul, al unui curent de fluid, al unui curent electric, etc. a. ^ de curent. Elf.: Comutator (v.). Termenul inversor e impropriu pentru această accepţiune. 7. ~ de mers. Mş.: Mecanism montat între un sistem tehnic motor şi sistemul tehnic antrenat de el, pentru a putea transmite mişcarea sistemului motor într-un sens sau în sensul contrar. Inversoarele de mers pot fi electrice, electromagnetice, hidraulice, mecanice şi pneumatice. Inversorul electric asigură inversarea sensului de mişcare prin schimbarea conexiunilor motorului electric de antrenare, sub acfiunea limitoarelor de cursă. Inversorul are de obicei o pîrghie, legată prin bare de mecanismul de inversare a conexiunilor motorului (v. fig. /); maşina antrenată (de ex. maşină de lucru) are două limitoare la capetele de cursă, cari acfionează în sensuri contrare pîrghia de schimbare a conexiunii. Inversorul e echipat şi cu o frînă, pentru frînare la sfîrşitul cursei, înainte de inversarea sensului de mers. Acest inversor e adecvat în special motoarelor de curent continuu, Ia cari inversarea sensului de mers poate fi combinată cu o frînare cu recuperare (v. Frînă recuperativă, sub Frînă). De obicei, inversorul electric e folosit Ia maşinile de rindelat. Inversorul electric prezintă următoarele avantaje: permite viteze de lucru mari, realizează economie de energie, şi dă uzură mică. In ver s or u I electromagnetic asigură inversarea sensului de mişcare cu ajutorul unui cuplaj electromagnetic. La maşinile cu con etajat (v. fig. II), acesta şi roata de sens invers 1 sînt libere pe arborele 9; între ele e calat un disc feromagnetic 3, iar în părfile laterale (dinspre disc) ale conului şi ale rofii sînt montate bobinele electrice 11 şi 12, cum şi resorturile de rapel 7 şi 8. După cum se excită bobinele conului sau ale rofii, conul sau roata se cuplează prin frecarecu disculşi se rotesc împreună cu arborele. Roata are o curea încrucişată 2, şi conul are o curea dreaptă 6, ceea ce permite realizarea inversării sensului de mers. Inver-sorul electromagnetic prezintă avantajul că, la inversare, rofile de curea sînt deplasate, şi deci curelele sînt menajate. Inversorul hidraulic asigură schimbarea sensului de mişcare printr-un distribuitor hidraulic. E folosit, în special, la acfionările hidraulice ale maşinilor-unelte (v. fig. III), a căror culisă acfionează un distribuitor, Ia capătul cursei. Acest distribuitor pune în legătură o fafă a pistonului (de acfio-nare) cu evacuarea, iar cealaltă fafă, cu lichidul sub presiune, care acţionează maşina-unealtă în sens contrar. II. Inversor elecfromagnetlc. î)roată pentru sens invers; 2) curea încrucişată; 3) disc feromagnetic; 4) material cu coeficientul mare de frecare; 5) con etajai; 6) curea dreaptă; 7) resorturi de rapel, pentru roată; 8) resorturi de rapel, pentru conul etajat; 9) arbore de acţionare; 10) linie de alimentare electrică, pentru bobinele 11; 11) bobinele electrice ale conului etajat; 12) bobinele electrice ale rotii; 13) linie de alimentare electrică pentru bobine/e 12. I. Pîrghia inversorului electric, pentru o maşină de rindelat. 1) limitor stînga; 2) limifor dreapta; 3) pîrghie; 4) brat atacat de limitorul t, pentru schimbaredesens; 5) braţ atacat de limitorul 2, pentru schimbarea inversă de sens; 6) bară de acţionare a pîrghie! de conexiune a motorului electric. Inversor de mers 373 Inversor de mers ///. Inversor hidraulic, penfru o maşină de rabotat transversal (shaping). î) mofor; 2) rezervor de lichid; 3) pompă; 4) distribuitor acţionat de căruciorul maşinii; 5) cilindrul pistonului de acfionare; 6) căruciorul maşinii; 7) cuţitul maşinii, Inversorul cu acuplaje hidraulice asigură schimbarea sensului de mişcare prin intermediul a două acuplaje hidraulice, ale căror turbine se rotesc în sensuri contrare. Acuplajul hidraulic cuprinde o pompă centrifugă, o roată cu palete directoare şi o turbină, în interiorul cărora circulă ulei sau apă. Arborele maşinii motoare e solidarizat cu ambele pompe centrifuge, rofile directoare sînt solidarizate cu carcasa inversorului, şi turbinele sînt solidarizate cu arborele maşinii sau al organului antrenat. Dacă se introduce fluidul în primul acuplaj, se realizează un sens de mers, iar dacă se introduce în al doilea acuplaj (cu paletele turbinei şi ale rofîi orientate invers fafă de cele ale primului acuplaj), se realizează sensul contrar. Acest inversor se foloseşte: la nave, pentru transmiterea la elice a mişcării de la motoarele cu ardere internă sau de la turbinele cu abur; la drage sau la maşini alternative, pentru a reduce efectele variafiilor cuplului motor şi ale vibraţiilor torsionale (v. fig. I sub Inversare 1). Inversorul pneumatic asigură inversarea sensului de mişcare, astfel încît cel pufin unul dintre cele două sensuri de mişcare (direct sau invers) e realizat cu ajutorul aerului comprimat. Acest inversor e folosit la ciocanele cu aer comprimat, la cari sensul direct e dat prin căderea liberă a berbecului, iar sensul invers se obfine ridicînd berbecul (pînă la înălfimea de cădere) prin acfiunea aerului comprimat. Dacă ciocanul e cu dublu efect, în ambele curse acfio-nează aerul comprimat. Inversorul mecanic e un mecanism cu elemente rigide, la care inversarea se obfine prin modificarea mişcării relative a două dintre elementele lui. Se construiesc inver-soare cu angrenaj, cu bielă-manivelă, cu camă, cu culisă oscilantă, cu roti de fricfiune, cu gheare, cu roată excentrică, cu liră, etc. Inversorul cu angrenaj cuprinde lanfuri de rofi dinfate, prin cari se realizează inversarea mişcării. Se folosesc, de obicei, angrenaje conice, cilindrice ssu eliptice. Inversorul cu angrenaj conic are două lanfuri cinematice de rofi dinfate conice, cari imprimă două sensuri diferite de mişcare organului (arbore, roată, etc.) căruia i se comunică aceste mişcări. Fig. IV reprezintă un inversor cu angrenaj conic, Ia care un lanf cinematic cuprinde roata de curea 1, solidarizată cu roata 7 prin arborele 6, cum şi roata 7 angrenată cu 8, care e calată pe arborele 10. Al doilea lanf cinematic cuprinde roata de curea 3, solidară cu roata din-fata conică 5, care e angrenată cu roata 9, aceasta fiind calată pe arborele 10; rofile 3 şi 5 sînt libere pe arborele 6. Acest inversor se foloseşte, de obicei, Ia maşinile de rindelat. Inversorul cu angrenaj cilindrica re două lanfuri cinematice cu rofi dintate cilindrice, unul pentru mersul direct şi celălalt pentru mersul invers, astfel încît transmi- siunea în cele doua sensuri a mişcărilor se realizează prin angrenaje cilindrice. Fig. V reprezintă un inversor cu angre- nversor cu angrenaj conic. 1, 2 şi 3) roti de transmisiune; 4) manşon; 5-9 şi 7-8) angrenaje conice; 6 şj 10) arbori; 11) roată dinfată cilindrică. 3 - - v V. Inversor cu angrenaj cilindric, I, 2 şi 3) rot» de transmisiune; 4-5 şi 7-8) angrenaje cilindrice; 12] arbori; 10) cremalieră; 11) roată dinţată cilindrică. 6, 9 şi naj cilindric, la care arborele de antrenare 12 are trei rofi de curea: roata 1, care e calată pe arborele 12 şi antrenează roata dinfată 11, angrenată cu roata 8 (care, la rîndul ei, antrenează cremaliera 10); roata 2, liberă pe arbore, care e antrenată de curea şi nu transmite sistemului antrenat nici o mişcare; roata 3, solidară cu o roată dinfată 4, ambele fiind libere pe arbore. Roata 4 e angrenată cu o roată 5, calată pe arborele intermediar 6, iar >oatc 7 e caletă pe acelaşi arbore 6 şi angrenată cu roata 8, care, la rîndul ei, e angrenată cu cremaliera 10. Ansamblul 3-4-5-7-8-10 formează primul lanf cinematic, cu un anumit sens de mişcare pentru cremaliera 70, şi ansamblul 1-12-11-8-10 constituie al doilea lanf cinematic, cu mişcarea în sens contrar sensului mişcării primului lanf. După cum aceeaşi curea se găseşte pe roata 1 sau pe roata 3, se obfine un sens de mişcare sau cel contrar; dacă diametrii rofilor dinfale sînt diferifi, diferă şi vitezele în cele două sensuri. Acest inversor e folosit la unele strunguri, la maşini de rindelat, etc., fie penfru deplasarea căruciorului, fie pentru deplasarea mesei de lucru. Inversorul cu angrenaj eliptic are un angrenaj constituit dintr-o roată dinfată eliptică rotativă în jurul unui focar şi o roată dinfată eliptică rotativă în jurul unui alt focar, cele două rofi fiind angrenate permanent. Fig. VI reprezintă un inversor cu angrenaj eliptic, Ia care roata eliptică 4 e solidară cu manivela 3, articulată cu biela de antrenare 2. Mişcarea alternativă, dată de piciorul bielei, articulate cu manivela, e aproximativ uniformă la ducere şi accelerată la întoarcere. Inversorul cu bielă-ma-nivelă e un mecanism bielă-manivelă la care mişcarea de rotafie transmisă manivelei e transformată într-o mişcare de translafie alternativă la piciorul bielei (v. fig. VII). La fiecare capăt de cursă, piciorul bielei îşi schimbă sensul de mers. Acest inversor e folosit la foarte multe maşini de lucru, sub forma VI. Inversor cu angrenaj eliptic (porţiunea haşurată reprezintă spafiul util înmulţit cu co). J)cap de cruce; 2) bielă; 3) manivelă; 4) roată dinfată eliptică antrenată; 5) roată dinţată eliptică de antrenare; co) viteza unghiulară; v) viteza lineară a capului de cruce 1; f) timpul; Tf-) durata cursei de întoarcere; Tu) durata cursei utile. Inversor de mers 374 Inversor de mers V//, Inversor cu blelă-manivelă, pentru o maşină de rabotat transversal. 1) roată de antrenare; 2) roată antrenată; 3) manivelă; 4) bielă; 5) cărucior; 6) cap; 7) cufif; 8) batiu. VIII. Inversor de mers cu bielă-culisă, pentru o maşină de rabotat transversal. 1) roată de antrenare; 2) roată antrenaiăî 3J canelură pentru deplasarea butonului culisorului 4; 4) culisor (piatră de culisă) cu buton; 5) culisă; 6) bielă; 7) cărucior; 8) cap; 9) cufii; 10) batiu. bielă-manivelă* sau sub forma bielă-excentric, de exemplu Ia presele cu excentric, la concasoare, maşini de mortezat, maşini de rabotat transvera! (sha-ping, etc. Pentru reducerea duratei de înapoiere se foloseşte mecanismul bielă-culisă, la care manivela e o culisă cu un culisor (piatră de culisă) cu buton, acest buton fiind antrenat într-o mişcare de rotafie uniformă în jurul unui punct diferit de punctul de rotafie al culisei (v. fig. V/i/). Culisa se roteşte mai mcet pe arcul de cerc corespunzător cursei de lucru a maşinii, care e mai lung, şi mai repede pe arcul de cerc corespunzător cursei de întoarcere, care e mai scurt. Se foloseşte la maşini de rabotat transversal (shaping), cu întoarcere rapidă. Inversorul cu camă e un mecanism cu camă, Ia care cama primeşte o mişcare de rotafie, iar tija sau galetul (rola) în contact cu cama au o mişcare alternativă, reali-zînd inversarea sensului de mers. Acest inversor e folosit, de exemplu, la acfionarea supapelor de la motoarele cu ardere internă. Inversorul cu culisă oscilantă e un mecanism cu o bielă articulată Ia capătul mobil al unei culise oscilante, această culisă fiind antrenată de un culisor (piatră de cu- .4 lisă) rotativ, care are viteză unghiulară uniformă în jurul unui punct fix (v. fig. IX). Culisa parcurge două arce de cerc, a căror sumă e de 360°, şi anume: un arcmai scurt, către punctul de articula-fie al culisei, şi un arc mai lung, în partea opusă. Cele două arce imprimă bielei două mişcări de sensuri contrare, cu durate diferite. Inversorul cu rofi de fricfiune, numit şi inversor cu frecare, asigură schimbarea sensului de mişcare prin efect de frecare, realizat prin contactul cu presiune dintre două rofi. Inversorul are două roţi calate pe un acelaşi arbore (v. fig. X), iar acesta, prin deplasare axială, aduce fiecare dintre cele două rofi în contact cu roata de antrenare, astfel încît arborele se poate roti în ambele sensuri. Alte inversoare realizează antrenarea în cele două sensuri prin acuplaje cu fricfiune şi rofi dinfate (v. fig. XI). La cuplarea alternată a celor două acuplaje, mişcînd axial arborele de antrenare 1, se realizează cele două sensuri de mişcare de rotafie ale arborelui antrenat 7. Inversorul cu gheare e constituit, în principal, din două rofi conice, libere pe arborele motor, şi dintr-un ambreiaj cu IX. Inversor cu culisă oscilantă (porţiunea haşurată reprezintă spaflul util înmulfit cu oo). 1) culisă; 2) culisor (piatră de culisă); 3) manivelă; 4) piesă care efectuează mişcarea alternativă; 5) sens de rotaţie; oo) viteza unghiulară constantă a manivelei; v) vifeza lineară a piesei 4; a) unghiul de rotafie a manivelei (a = oof); f) timpul; T;) durata de întoarcere; Tu) durata cursei utile. —ţ-L W ' * 1 X. Inversor cu rofi de fricţiune. 1) roată calată pe arborele antrenat 5, care are deplasare elicoidală; 2) roată pentru antrenarea alternată a rofilor 1 şi 3; 3) roată calată pe arborele antrenat 5; 4) arbore de antrenare; 5) arbore antrenat (care are mişcare elico7 idală), prin frecarea succesivă a roţilor 1 şi 2 sau 2 şl 3; 6) cele doua sensuri de mişcare axială. XI. Inversor cu acupla] cu fricţiune. 1) arbore de antrenare; 2-3) angrenaj de roti pentru un sens; 4~5-6) angrenaj de roti pentru al doilea sens; 7) arbore antrenat în cele două sensuri de mişcare; 8) deplasări axiale; 9) acuplaj cu fricţiune. gheare, care se poate solidariza cu arborele de transmisiune al uneia dintre cele două rofi conice, dînd astfel unul dintre cele două sensuri de mişcare. Fig. XII reprezintă un inversor cu gheare, Ia care schimbarea sensului de rotafie se obfine prin intermediul rofilor conice 1 şi 2, prima calată pe arborele motor 4 şi a doua liberă pe arborele antrenat, pe care e calată roata 5; rofile 1 şi 2 sînt angrenate simultan cu o roată dinfată conică 3, care are axa perpendiculară pe arborele 4. Ambreiajul cu gheare 6 poate aluneca pe arborele antrenat, cu care e asamblat printr-o pană de alunecare, iar rofile 1 şi 2 au cîte o contragheară, cu care se poate cupla gheara ambreiajului, prin acţiunea unei manete 7. Acest inversor e folosit Ia strunguri, pentru inversarea sensului de mers al avansului. Inversorul cu roată excentrică cuprinde un angrenaj cu o roată eliptică dinfată şi un excentric circular dinfat. Excentricul se roteşte cu viteză unghiulară constantă; roata eliptică, rotativă în jurul centrului ei, are un număr de dinţi de două ori mai mare decît excentricul şi e echipată cu o manivelă. Viteza mişcării alternative, obfinută la piciorul bielei, e aproape constantă. Inversorul cu liră cuprinde două rofi dinfate calate pe doi arbori şi o liră, astfel încît mişcarea se transmite de la o roată dinfată la alta prin intermediul uneia sau a două rofi dinfate libere, la acfionarea lirei. Se realizează două sensuri de mers contrare, după cum rofile calate se angrenează prin intermediul uneia sau al ambelor rofi libere. Fig. XIII reprezintă inversorul cu liră al unui strung, Ia care roata dinfată 1 e calată pe arborele principal, iar roata dinfată 6 e calată pe arborele de comandă (şurub-mamă) sau XII. Inversor cu gheare. 1) roafă solidară cu arborele motor 4; 2) roată conică, liberă pe arborele antrenat; 3) roată conică dinţată, angrenată cu 1 şi cu 2; 4) arbore de transmisiune; 5) roată dinfată, antrenată în cele două sensuri; 6) gheare; 7) manetă; 8) sensul de deplasare al ghearelor, cupfînd gheara cu roata 1, care dă primul sens de mişcare (4-1-arbore anfrenat-5); 9) sensul de deplasare al ghearelor, cuplînd gheara cu roata 2, care dă al doilea sens de mişcare (4-1-3-2-arbore anfrenat-5). Inversor 375 Inversor, etaj /V pe arborele de tracţiune; rofile dinfate 2 şi 3 sînt libere şi pot fi aduse în contact cu rofile calate 1 şi 6, prin mişcarea lirei 4, care are un mîner 5 cu zăvor. Cînd se angrenează a) pozitiv pentru sensul de mişcare cu lanful cinematic f-3-6; b) poziţie în care nu se transmite mişcare de la roata \ şi roata 6; c) poziţia pentru sensul de mişcare cu lanţul cinematic î-2-3-6; 1) roată dinfată calată pe arborele principal; 2 şi 3) rofi dinţate libere; 4) liră; 5) mîner cu zăvor; 6) roată dinfată calată pe arborele de comandă. numai roata 3 cu rofile 1 şi 6, se obţine lanful cinematic 1-3-6, prin care se transmite arborelui de comandă un anumit sens de mişcare (v. fig. XIII a), iar cînd se angrenează rofile 2 şi 3 cu rofile 1 şi 6, se obfine lanful cinematic 1-2-3-6, prin care se transmite sensul contrar de mişcare (v. fig. XIII c). Transmiterea mişcării se întrerupe cînd nici-una dintre rofile libere nu e angrenată cu rofile calate 1 şi 6 (v. fig. XIII b). Sin. Inversor cu pinioane cilindrice. Inversorul cu c u r e I e cuprinde două rofi cilindrice de transmisiune, una antrenată de o curea dreaptă, iar cealaltă, de o curea încrucişată. La acest inversor (v. fig. X/V) X/V. Inversor cu curele. i) roată dinfată angrenată cu sistemul tehnic; 2) roată de curea, calată pe arborele 7; 3) curea dreaptă; 4) curea încrucişată; 5) roată liberă; 6) roată de transmisiune, calată pe arborele 7; 7) arbore de acfionare. XV, Deplasarea curelelor, la un inversor cu curele. 1) curea dreaptă; 2} roată de transmisiune, liberă; 3) roată de transmisiune, calată pe arborele de antrenare; 4) roată de transmisiune, liberă; 5] dispozitiv de ambreiere; 6) curea încrucişată. se folosesc două rofi calate pe arborele de acfionare şi o tobă liberă (uneori două rofi libere), montată între cele două rofi calate. Dispozitivul de ambreiere aduce concomitent o curea pe roata de acfionare şi una pe toba liberă (v. fig. XV); după cum acţionează cureaua dreaptă sau cea încrucişată, se obfine unu sau celălalt dintre cele două sensuri de mişcare. Acest inversor e utilizat la majoritatea maşinilor-unelte la cari transmisiunea se face prin curea. î. Inversor. 2. Topog., Geo/.: Dispozitiv cu reflexiune, montat la unele teodoiite, care permite ca în microscopul de citire să apară fie diviziunile de la cercul orizontal, fie cele de la cercul vertical, prin simplă acfionare a lui într-o pozifie sau în alta. 2. Inversor, circuit Elf., Te/c.: Circuit electric capabil să livreze două tensiuni de ieşire egale şi în opozifie de fază, cu valorile instantanee proporfionale cu tensiunea aplicată la bornele lui de intrare. De obicei, intrarea e nesimetrică (fată de masă), iar cele două tensiuni de ieşire au ca punct de referinfă comun masa aparatului (pămîntul) (v. fig. a). Cel mai simplu circuit inversor se obfine cu ajutorul unui transformator cu înfăşurările necuplate conductiv sau capacitiv (ecranate), secundarul avînd o priză mediană pusă la masă 1 Circuit inversor. a) schemă de principiu; b) inversor realizat cu ajutorul unui transformator cu priză mediană. (v. fig. b). Circuitele inversoare se folosesc pentru excitarea circuitelor în contratimp (v.). V. şî Inversor, etaj 3. Inversor, etaj Te/c.: Circuit electronic inversor, folosit ca etaj de excitafie (v.) pentru amplificatoarele sau modulatoarele în contratimp (v. sub Contratimp, circuit în ~) şi prin care se realizează totodată trecerea asimetric-simetric (fafă de masă). Ca etaj inversor se poate folosi: un etaj de amplificare cu ieşire pe transformator, avînd secundarul cu priză mediană (v. sub Inversor, circuit ^), cu dezavantaje de cost, spafiu ocupat, etc., şi referitoare la banda de frecvenfe limitată a transformatorului; un etaj de excitafie cu două tuburi (v. fig. / a), 1. Eiaje de excitafie inversoare. a) cu două tuburi; b) cu un singur tub; c] cu două tuburi, pentru amplificatoare de curent continuu; ut) tensiune de intrare; u‘ şi u" = — up tensiunile de ieşire egale şi în opozifie de fază. în care tubul Ti e excitat de tensiunea de intrare, iar tubul T2, de o fracfiune a tensiunii de ieşire a tubului Ti în opozifie de fază cu tensiunea lui de intrare; un etaj de excitafie cu un singur tub (v. fig. I b), cu sarcina repartizată simetric între circuitul catodic şi cel anodic (datorită puternicii reacfiuni negative, amplificarea de tensiune e subunitară); pentru amplificatoare de curent continuu, un amplificator diferenţial (v. fig. I c) cu două tuburi, al doilea avînd grila la masă şi exci-tafia dată de tensiunea de catod a celor //, Amplificator în contratimp cu circuit inversor două tuburi; efc. ^ (fără etaj de excitafie inversor). Inversarea fazei, tensiunea de intrare; s) sarcina, necesară amplificatoarelor în contratimp, se poate obfine şi fără etaj de excitaţie inversor, folosind pentru excitafia unuia dintre tuburi tensiunea de la o priză a transformatorului de ieşire (v. fig. II). Invertază 376 Invertor î. Invertază. Chim. biol.: Sin. Invertină, Zaharoză (v.). 2. Invertină. Chim. biol.: Sin. Invertază, Zaharoză (v.). 3. Invertirea zaharozei. Chim. biol.: Sin. Inversiunea zaharozei (v.). 4. Invertor, pl. invertoare. Elf.: Mutator (v.) care trans- formă curentul electric continuu direct în curent electric alternativ, asigurînd transferul de energie de la o refea de curent continuu la o refea de curent alternativ fără vreo altă formă de energie intermediară, prin folosirea unei acfiuni de comandă discontinue exercitate asupra unor elemente de circuit nelineare. Sin. Ondulor. * Invertorul realizează transformarea opusă celei realizate de redresor (v.). O sursă de curent continuu alimentează invertorul, care comută curentul în diferite înfăşurări primare ale unui transformator, în mod succesiv şi periodic; variafiile de flux cari ril h ri fti A 5 A LmvmwJ /. Scheme de folosire a invertoarelor. a) subsfafiune de redresare pentru tracfiune electrică echipată cu invertor pentru recuperarea energiei; b) schimbător de frecventa cu redresor şi invertor; c) schemă simplificată de redresor-invertor pentru antrenarea unui motor de curent continuu, inversarea sensului de rotafie şi frînarea recuperativă; 1) refea trifazată de frecvenfă /j pentru alimentare 50 Hz; 2) refea trifazată de frecvenfă /2; 3) linie (pentru tracţiune) în curent continuu; 4) transformator de alimentare a redresorului; 5) redresor polifazat; 6) transformator de sarcină al inverforului; 7) invertor polifazat; 8) reactor de netezire; 9) igni-troane cu grilă de protecţie; 10) motor de curent continuu; II--M) contactoare. se obfin induc tensiuni alternative în înfăşurările secundare ale transformatorului, care furnisează astfel curent alternativ într-o sarcină legată la borne, Invertorul e de obicei un dispozitiv static, care foloseşie tuburi ionice cu electrod de comandă (grilă de comandă, sau electrod de aprindere) pentru comutarea comandată a curentului; tuburile pot fi tiratroane (v.), ignitroane (v.)f excitroane (v.) sau mutatoare (V.) polianodice cu grile de comandă (v.). Aceste tuburi se comportă ca întreruptoare cari se închid şi se deschid periodic, lăsînd să treacă în modul arătat curentul continuu în înfăşurările transformatorului. Frecvenfă curentului alternativ debitat de invertor e determinată de frecvenfă tensiunilor aplicate pe electrozii de comandă. Invertorul, în diferitele sale variante, are numeroase apli-cafii; în tracţiunea electrică (poate fi folosit pentru a recupera energia, cînd locomotivele sînt în regim de frînare recuperativă, v. Frînare electrică); în transportul energiei electrice; în electronica industrială şi în automatizări. Ca exemplificare, în instalafia substafiunii de tracfiune electrică din fig. / a, redresorul alimentează linia de tracfiune în curent continuu, iar invertorul primeşte energie de la această linie, în timpul frînărilor recuperative, o transformă şi o trimite înapoi în refeaua de alimentare de curent alternativ. în instalafia din fig. I b, un schimbător de frecvenfă cuplează o refea de frecvenfă fi cu o refea de frecvenfă /2 mai mare sau mai mică decît fi (sensul de transfer al energiei fiind numai de la sistemul de frecvenfă fi la sistemul de frecvenfă /2). Una şi aceeaşi insfalafie poate fi folosită fie ca redresor, fie ca invertor, dacă se inversează legăturile la bornele de curent continuu şi se defazează în mod corespunzător tensiunile de comandă ale grilelor sau ale electrozilor de aprindere. Ca exemplificare serveşte instalafia din fig. I c, care asigură acfionarea electrică a unui motor de curent continuu, cu frînare recuperativă şi cu posibilitate de inversare a sensului de rotafie. După forma circuitului invertorului şi modul în care se obfine comutarea periodică a curentului, se deosebesc: Invertor cu excitafie separată, în care tensiunile aplicate electrozilor de comandă nu sînt furnisate de invertorul însuşi, ci de o sursă separată care, la rîndul ei, poate fi alimentată chiar de refeaua de curent alternativ (v. fig. II şi III a). Se întîJneşte, de obicei, la instalafiile de putere mare, cari debitează pe refele de curent alternativ ale căror tensiuni sînt fixate în mărime, frecvenfă şi fază de alte surse cari alimentează refeaua. în acest caz, tensiunile de comandă necesare invertorului se obfin de la refeaua pe care el debitează. Un invertor cu excitafie separată se foloseşte şi cînd e necesar să se obfină un curent alternativ de frecvenfă variabilă după voie; în acest î^wvww'/? II. Invertor polifazat cu excitafie separată. 1) ignitroane cu grilă de protecfie; 2) sursă de curent continuu; 3) primarul transformatorului de sarcină (de putere); 4) secundarul transformatorului de sarcină (de putere); 5) reactor de netezire. caz, tensiunea de comandă e dată de un generator de frecvenfă variabilă, de putere mică sau foarte mică. Invertor cu excitafie proprie, în care tensiunile aplicate electrozilor de comandă sînt furnisate de invertorul însuşi. Invesfif ie 377 Involuţie Această formă de inverfor se înfîlneşte în cazurile în cari circuitul sau reţeaua de curent alternativ pe care debitează invertorul nu au o tensiune fixată de alte surse (v. fig. III b). 7? |7; WWWWW J III. Invertoare monofazate, a) cu excitare separată; b) cu exciiatie proprie; 1) tiratroane; 2) condensator de comutare; 3) transformator de sarcină (de putere); 4) transformatorul tensiunii de comandă; 5) reactor de netezire; 6) bornele sursei de curent continuu; 7) borne/e sarcinii de curent alternativ; 8) bornele sursei de negativare a grilelor de comandă; 9) bornele sursei de excitaţie separată. 10) condensator de cuplaj între circuitul de sarcină şi circuitul de comandă pe grilă. Pentru ca invertorul să poată produce tensiunile alternative necesare procesului de comandă, în circuit trebuie să existe unu sau mai„ multe condensatoare de comutare, cari se încarcă şi se descarcă periodic. Forma şi frecvenţa tensiunilor alternative cari se obţin depind de mărimea condensatorului de comutare. La invertorul cu excitaţie separată, condensatorul de comutare nu e indispensabil. Inverfor polifazat, care furnisează curent alternativ poli-fazat (v. fig. II). Numărul fazelor e determinat de numărul înfăşurărilor primare ale transformatorului invertorului (egal cu numărul tuburilor ionice) şi de felul de conexiune al înfăşurărilor secundare. Frecventă e conexiunea din fig. II (primarul exafazat în stea, q secundaruLtrifazat în triunghi), utilizată pentru alimentarea unei reţele trifazate. Invertor monofazat, care furnisează curent alternativ monofazat (v. fig. III a şi b). Deoarece pentru comutarea curentului sînt necesare cel puţin două tuburi şi două înfăşurări primare, acest fel de invertor are totdeauna două tuburi şi un transformator cu priză mediană. După felul cum sînt alimentate cele două tuburi de sursa de curent continuu, se deosebesc: Invertor monofazat cu alimentare paralel, în care sursa de curent continuu alimentează în paralel cele două tuburi ionice dje comutaţie (v. ca o sursă de tensiune IV. Invertor monofazat. a) cu alimentare paralel; b) cu alimentare serie; f) ignitroane cu grilă de protecţie; 2) condensator de comutare; 3) reactor de netezire; 4) sursă de curent continuu; 5) im-pedantă de sarcină; 6) transformator de sarcină (de putere). fig. IV a). în funcţionare se comportă constantă, adică tensiunea la bornele sarcinii se menţine relativ constantă cînd sarcina variază, dar nu poate funcţiona !a suprasarcini mari. Invertoarele din fig. III a şi b sînt de asemenea cu condensator paralel. Sin. Invertor cu condensator paralel. Invertor monofazat cu alimentare serie, în care sursa de curent continuu alimentează în serie cele două tuburi ionice de comutaţie (v. fig. IV b). în funcţionare se comportă ca o sursă de curent constant, adică curentul în sarcină se menţine relativ constant, cînd sarcina variază; în schimb, tensiunea variază mult, atît ca mărime cît şi ca formă de undă. Sin. Invertor cu condensator serie. 1. Investiţie, pl. investiţii. Ec., Tehn.: Totalitatea costurilor destinate creării de noi fonduri fixe (obiecte, echipament, etc.) cu destinaţie productivă sau neproductivă, cum şi a celor necesare reconstrucţiei sau extinderii fondurilor fixe existente. Investiţiile se evaluează în preţuri de deviz (v.) şi cuprind: valoarea de deviz a lucrărilor de construcţii şi de montaj; valoarea utilajului care urmează să fie montat şi cheltuielile legate de lucrările de construcţie, dar cari nu măresc valoarea fondurilor fixe (de ex.: cheltuielile pentru pregătirea cadrelor necesare întreprinderilor în construcţie, etc.). 2. Involucel, pl. involucele. Bot. V. sub Involucru. 3. Involucru, pl. involucre. Bot.: Totalitatea bracteelor cari formează învelişul propriu unei flori, sau comun mai multor flori. Forma, consistenţa, ca şi culoarea acestor bractee, pot varia; ele pot fi dispuse în unu sau în mai multe rînduri. Multe plante, dar în special cele din familia Compositae, au involucru. Uneori bracteele sînt sudate, involucrul avînd forma unui păhărel sau aspectul unui guleraş. La umbelifere, involucrul e situat la baza umbelei generale, iar cel de la locul de desfacere a umbelulelor se numeşte involucel. 4. Involufă de a. Mş.: Funcţiunea qp = inv a=ev a —tg a — a , a reprezentînd unghiul, în radiani, cuprins între raza cercului de bază în punctul de origine al evolventei şi raza vectoare a punctului considerat al evolventei, dusă din centrul cercului de bază (v. fig.)- Valorile acestei funcţiuni sînt date de tabele pentru a=10*”50° şi se folosesc la calculul geometriei angrenajelor cu dantura în evolventă. Sin. Evolventă de a. 5. Involufie, pl. involuţii. Geom.; Corespondenţă proiectivă proprie între elementele unei forme geometrice de prima speţă — dreaptă punctuală, fascicul de drepte, fascicul de plane — care coincide cu inversa ei. Compunerea unei involuţii cu ea însăşi are ca rezultat identitatea. Ea e o corespondentă proiectivă ciclică, avînd perioada egală cu 2. Dacă transformatul unui element arbitrar x al formei printr-o involuţie jt e elementul x'\ x' = n{x), transformatul lui x’ prin aceeaşi involuţie jt e elementul x jt (nx) = x. Raportînd elementele unei forme de prima speţă la un sistem de coordonate neomogene, fiecărui element M cores-punzîndu-i în mod biunivoc un număr real x, o involuţie e exprimată analitic printr-o relaţie de forma: (1) Axx' + B{x+x') + C = 0 {AC-B'Zjz 0), A, B, C fiind numere reale determinate. Involufă de a. T) evolventă; C) cerc de bază; A) originea evolventei); M) punctul considerat al evolventei; 9) involufă de a. Invoiufie, centru de ^ 378 Iod O invoiufie e determinată prin două perechi de puncte corespondente (xi, x\), (X2, xţ), în acest caz ecuafia ei fiind XX' x + x' (2) x\x[ 1 =0. x2x'2 X2 + X2 1 Dacă aix2-\-b\x-\-ci~§, a2x2-hb2x + c2 = 0, căror solufii sînt, respectiv, coordonatele definesc involufia, două elemente cores-au coordonate cari sînt solufii ale sînt ecuaţiile ale elementelor cari pondente ale involufiei unei ecuafii de forma: (3) aix2-\-b\x-\-c\~\-'k {a2x2jtb2X'\-C2j=^Q. Coordonatele elementelor cari coincid cu corespondentele lor — elementele duble sau elementele unite ale involuţiei (1) — sînt solufiile ecuaţiei: (4) Ax2+2 Bx + C — Q. Involufia e i p e r b o / / c ă sau eliptică, după cum aceste elemente sînt reale sau imaginare. Biraportui format de elementele duble şi de două elemente corespondente arbitrare e armonic. Corespondentul elementului impropriu al formei e elementul limită, care se mai numeşte element central al involufiei. Efectuînd o schimbare de reper, astfel încît elementul limită să fie originea noului reper, ecuafia involufiei devine xx' = k, numărul constant k fiind puterea involufiei. Considerînd într-un plan un fascicul de drepte şi făcînd să corespundă unei drepte d din fascicul dreapta d', care e perpendiculară pe ea( se stabileşte o invoiufie Intre dreptele fasciculului. Involufia e eliptică şi dreptele duble, cari sînt imaginare, sînt dreptele isotrope (v.) cari confin centrul fasciculului. O astfel de invoiufie determină pe dreapta improprie a planului considerat o invoiufie punctuală eliptică, ale cărei puncte duble, cari sînt imaginare, sînt punctele ciclice ale planului. Această invoiufie se numeşte involufia absolută a planului. * Două drepte perpendiculare arbitrare din plan formează un sistem armonic cu dreptele isotrope cari sînt incidente cu punctul lor comun. Construcfiile geometrice dintr-un plan referitoare Ia involuţii se bazează pe proprietatea privitoare la cele trei perechi de laturi opuse ale unui patrulater complet de a fi intersectate de o dreaptă din plan, care nu e incidenţă cu niciunul dintre vîrfurile patrulaterului complet, în perechi de puncte cari aparfin unei aceleiaşi involufii, cum şi pe duala acestei proprietăţi. 1. cenfru de Geom.: Corespondentul punctului de la infinit într-o invoiufie. 2. loachimstahl, teorema lui Geom.: Dacă curba comună r a două suprafefe S, S' e linie de curbură pentru fiecare dintre ele, suprafefele considerate se intersectează sub un unghi constant, adică unghiurile diedre formate de planele tangente în fiecare dintre punctele curbei T sînt egale. Reciproc, două suprafefe se intersectează sub un unghi constant de-a lungul unei curbe comune T şi dacă T e o linie de curbură pentru una dintre suprafefe, ea e linie de curbură şi pentru cealaltă suprafafa. Astfel, dacă un plan sau o sferă intersectează o suprafaţă S sub un unghi constant, curba de intersecfiune e linie de curbură pentru S, deoarece liniile de curbură ale planului şi ale sferei sînt nedeterminate. 3. Iod. Chim.: J. Element din grupul VII al sistemului periodic, din familia halogenilor, cu gr. at. 126,92, nr. at. 53, gr. sp. 4,948, p. t. 114,2° şi p. f. 184,35°. încălzit în condifii normale, iodul sublimează. Iodul e o substanţă solidă, cristalizată în sistemul rombic, de culoare violetă-negricioasă şi cu aspect metalic. După proprietăţile chimice fundamentale e un metaloid monovalent; el poate fi, în anumite combinaţii, tri-, penta- şi heptavalent. Iodul are următorii isotopi: Numărul de masă Abun- denfa Timpul de înju-mătătire Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 124 — 4 2 emisiune |3* Sb*2i (d, n) J124, Tei24 (p, n) J124 125 - 56 z captură K Tei24 (d, n) J125 126 13 z emisiune |3~ Sb*23 (Qj n) Ji 6, Ţei25 (d, n) J^e, Te126 (p, n) J126, J127 (n,2n) Ji2^ 127 100 % — — — 123 “ 25 min emisiune |3“ J127 (n,Y) J128, Tei28(d,2n) J128, Ţe128 (p, n) J128 129 “ ? emisiune |3~ bombardarea uraniului cu neutroni 130 12,6 h emisiune (3~ Tei30(d, 2n) Jiso, Ţei§o (p,n) jisof Csiss (n, a) J130 131 8 z emisiune |3~ Ţei30 (d, n) J131, bombardarea uraniului sau a plufoniului cu neutroni, bombardarea uraniului sau a toriului cu particule a 132 — 2,4 h emisiune |3~ bombardarea uraniului sau a toriului cu neutroni, bombardarea uraniufui cu particule a 133 j | 22 h emisiune |3~ bombardarea uraniului sau a plufoniului cu neutroni, bombardarea uraniului cu particule a 134 54 min emisiune bombardarea uraniului, a toriului sau a plufoniului cu neutroni, bombardarea uraniului cu particule a 135 ! 6,7 h emisiune fT bombardarea uraniului, aforiu-fui sau a plufoniului cu neif-troni, bombardarea uraniului cu particule a 136 j — 1,8 min emisiune |3~ bombardarea uraniului cu neutroni 137 j — 22 s emisiune B~ i ! bombardarea uraniului sau a plufoniului cu neutroni 138 — 5,9 s emisiune |3~ bombardarea uraniului cu neutroni 139 ~ 2,6 s emisiune |3~ bombardarea uraniului cu neutroni ? - 30 z Xe* (n, p) J* Iodul nu se găseşte liber în natură, ci totdeauna sub forma de combinaţii: ioduri şi iodafi, de sodiu şi de potasiu, în apa de mare, din care e extras de plantele marine, se găseşte ca ioduri, în cantitatea de 2"*3 mg J/l; în salpetrul de Chile, KNO3, se găseşte în proporfia de circa 0,1 %, sub forma de iodat de sodiu; în apa care însofeşte petrolul în stratele petrolifere se găseşte ca iodură, pînă la maximum 50 mg J/l; se găseşte, de asemenea, în cantităfi foarte mici, în unele ape minerale, cum sînt cele de la Govora şi Olăneşti. Iod 379 Iod Iodul se volatilizează încet la temperatura ordinară şi repede prin încălzire, dînd vapori de culoare violetă, care se schimbă în albastru-indigo la temperatură mai înaltă. Această schimbare în culoarea vaporilor de iod se datoreşte faptului că iodul, care pînă la o temperatură pufin deasupra punctului de fierbere e constituit din molecule biatomice, la temperaturi mai înalte se disociază reversibil în atomi de iod. Iodul se disolvă foarte pufin în apă (0,3 g/l), dar se disolvă bine în solufii de ioduri alcaline; se disolvă, de asemenea, în alcool, eter, cloroform, tetraclorură şi sulfura de carbon. Solufia apoasă şi cea în alcool şi în eter e brună; cea în cloroform şi în sulfură de carbon e violetă. Cu o solufie de amidon în apă, iodul dă o culoare albastră chiar în concen-trafii foarte mici; această colorafie serveşte la recunoaşterea iodului. Ea dispare prin încălzire şi apare din nou la rece. Iodul are proprietăfi asemănătoare cu ale clorului, şi ale bromului, dar e mai pufin reactiv decît aceştia; de exemplu, cu hidrogenul se combină numai în prezenfa unui catalizator. Cu alte elemente se combină însă direct, astfel: fosforul se topeşte şi apoi se aprinde în contact cu iodul; anfimoniul arde în vapori de iod; mercurul se combină uşor cu iodul prin încălzire. Iodul, în prezenfa apei, acfionează adeseori ca un agent oxidant, făcînd ca acidul arsenios şi arsenifii să fie transformafi în acid arsenic, respectiv în arseniafi. Iodul se prepară în laborator, tratînd solufia unei ioduri cu clor gazos: 2 NaJ + CI2 = 2 NaCl +J2 sau cu acid sulfuric, în prezenfa de bioxid de mangan: 2 NaJ-f Mn02-f 3 H2S04= MnS04+2 NaHS04+2 H20 + J2. .Industrial, iodul se prepară din cenuşa obfinută prin arderea plantelor marine, din lichidul obfinut la purificarea sal-petrului de Chile sau din apele de sondă. în primul caz, cenuşa, care confine 0,4% iod sub forma de iodură de potasiu, e tratată cu apă, care extrage sărurile solubile. Solufia e concentrată şi sărurile mai pufin solubile (cloruri, sulfafi, carbonafi) se depun şi sînt îndepărtate. în lichid se adaugă apoi acid sulfuric, care pune în libertate acidul iodhidric. Apoi se distilă, cu încălzire uşoară şi adaus de bioxid de mangan şi se prinde iodul care se volatilizează. în cazul al doilea, apele de la purificarea salpetrului de Chile, cari con-fin NaJ03 de la 0,006**'0,38%, se amestecă în căzi mari cu cantitatea calculată de bisulfit de sodiu şi iodul e precipitat după ecuafia: 2 NaJ03+5 NaHS03=3 NaHS04+2 Na2S04+H20-f- J2. Precipitatul se spală şi se distilă. Ca materie primă, pentru extragerea industrială a iodului se întrebuinfează pe scară tot mai mare apele de sondă, cari confin brom şi iod. Deşi apele sînt diluate, prin faptul că se extrag ambele elemente, procedeul e rentabil. La început se separă iodul şi apoi bromul. Apele de sondă, înainte de a intra în instalafie, sînt decantate, pentru a se îndepărta substanfele organice; apoi sînt tratate cu acid sulfuric, cînd se produc reacfiile: 2NaJ + H2S04 -> 2 HJ + Na2S04 2 NaHC03 + H2S04 -> Na2S04+2 H20 + 2 C02. Apele sînt tratate în continuare cu clor, pentru a se pune în libertate iodul: 2 HJ+CI2 -> 2 HCI + J2; se trec apoi peste cărbune activ, care absoarbe iodul ce se găseşte în stare moleculară, pînă la circa 40% din greutatea lui. Cărbunii sînt spălafi cu apă, pentru îndepărtarea sărurilor din apa de sondă, şi apoi sînt tratafi cu o solufie de 5% sulfit de sodiu, pentru solubilizarea iodului ca iodură de sodiu. Concentraţia solufiei de sulfit, în iod, e de 25 g iod/l: J22 Na2S03 2 NaJ + Na2S04 + S02. Solufia de sulfit, confinînd iodura de sodiu, se tratează cu clor pentru punerea în libertate a iodului, care cristalizează: 2 NaJ-fCI2 -» 2 NaCl +J2. Iodul brut obfinut e purificat prin distilare. Iodul are multe întrebuinfări: în Chimia organică, pentru obfinerea produşilor de adifie cu compuşii nesaturafî, pentru prepararea unor coloranfi cum sînt culorile de ftaleină; în Chimia analitică, în special în analiza volumetrică (în iodo-metrie); în Medicină, ca antiseptic (iodoform, tinctură de iod) şi la prepararea diferitelor medicamente; în tehnică, la prepararea de săruri pentru fotografie, litografie, pentru colorarea fibrelor textile, pentru prepararea unor săpunuri speciale, etc. Acid iodhidric, HJ: Gaz fără culoare, cu miros caracteristic, asemănător cu al acizilor bromhidric şi clorhidric, şi care fumegă la aer. Are gr. mol. 127,93; p.t. —50,8° şip. f. — 35,4°; e foarte solubil în apă; la 0°, 100 g apă solubilizează 75 g HJ; cu apa formează un amestec azeotrop, confinînd 57% HJ şi avînd p. f. 127°. Acidul iodhidric se obfine direct prin reacţia dintre vaporii de iod şi hidrogen, în prezenfa negrului de platin drept catalizator. Pentru a obfine HJ pur e necesar să se lucreze la temperaturi cît mai joase (sub 200°) şi cu exces de hidrogen, deoarece reacfia e reversibilă, şi la 300°, 19% din HJ e disociat. Se obfine acid iodhidric şi prin descompunerea unei ioduri cu acid sulfuric sau, încă, prin hidroliza penta-iodurii de fosfor, care se obfine ca produs intermediar prin acfiunea iodului asupra fosforului roşu, în prezenfa apei. Acidul iodhidric cedează uşor hidrogenul şi de aceea poate funcfiona ca reductor. Bioxidul de mangan şi chiar oxigenul atmosferic oxidează acidul iodhidric cu punerea în libertaie a iodului. Pentru a feri solufii le apoase de HJ de oxidare prin oxigenul din aer, se adaugă mici cantităţi de fosfor (1 g/l), care transformă imediat iodul liber în acid iodhidric. Acidul iodhidric reacfionează cu multe metale, cu degajare de hidrogen şi formare de săruri numite ioduri. Iodurile se prepară fie prin unirea directă a iodului cu metalul, fie prin acfiunea iodului asupra unor hidroxizi sau carbonafi, cum sînt cei de sodiu, potasiu, bariu, etc., dar în acelaşi timp iau naştere şi alte produse. Iodurile sînt solubile în apă, afară de cea de argint, mercuroasă şi mercurică, iar iodura de plumb e numai pufin solubilă în apă. Iodurile solubile reacfionează cu azotatul de argint, dînd precipitatul galben de iodură de argint: NaJ-f AgN03 = Agj 4* NaN03. Iodurile metalelor grele sînt colorate: iodura de mercur e roşie, iodura de plumb e galbenă. Solufia de HJ e folosită la fabricarea unor coloranfi şi în cosmetică, iar iodurile de sodiu şi de potasiu sînt folosite în Medicină. Iodul formează mai mulfi acizi oxigenafi. Acid hipoiodos, HJO: Se obfine în solufie diluată prin reacfia dintre iod şi apă: J2 + H20 ^ HJ + HJO. Solufia are colorafie gălbuie şi miros caracteristic. Acidul hipoiodos e foarte instabil şi are proprietăfi amfotere. Afară de descompunerea oxidantă (HJO -> HJ + O), acidului hipoiodos îi e caracteristică şi reacfia prin care se formează acid iodic: 3 HJO = 2 HJ + HJ03. Adăugîndu-se iod într-o solufie diluată de hidroxid alcalin, se formează hipoiodif, slab colorat în galben. O astfel de solufie, prin şedere mai îndelungată sau prin încălzire, se transformă în >iodat. Solufia de hipoiodit oxidează arsenifii, sulfifii şi tiosulfafii. Iod, cifră de ^ 380 lodargirit Acid iodic, HJO3: Substanfă cristalină, incoloră, stabilă pînă la 200°; are gr. mol. 175,93 şi p. t. 110°; se disolvă uşor în apă, mai pufin în alcool şi greu în acid azotic. Se obfine disolvînd pentoxidul, 405, în apă; prin fierberea iodului cu acid azotic concentrat după ecuafia: 3 J2+-IO HN03=6 HJO3-MO NO+2 H20; prin descompunerea iodatului de bariu cu o cantitate calculată de acid sulfuric diluat, sau trecînd un curent de clor printr-o suspensie de iod în apă: J3+5 CI2 + 6 H20 = 2 HJO3+IC HCI. în solufiile de acid iodic se produce un echilibru de asociere: xHJ03^(HJ03)x, unde x = 2 sau 3. Acidul iodic e un acid tare şi un oxidant puternic, dar mai slab decît HCIO3; ei transformă fosforul în acid fosforic, arsenul în acid arsenic, siliciul în silice la 250° şi acidul clor-hidric în clor şi apă. Prin încălzirea HJ03 la 200° se obfine un praf alb cristalin, anhidrida iodică, J2O5, care, încălzită la 275°, se descompune în iod şi oxigen. Acidul iodic, spre deosebire de acizii cloric şi bromic, formează împreună cu sărurile lui substanfe cristalizate de forma: NaJ03*2 HJO3; KJ03’HJ03; KJ03*2 HJO3; etc. Sărurile acidului iodic se numesc iodafi. lodafii se obfin prin oxidarea iodurilor în solufie alcalină, cel mai bine pe cale electrolitică, lodafii se mai pot obfine, ca şi sărurile acidului cloric, prin disolvarea iodului în solufii calde ale hidroxizilor alcalini, intermediar formîndu-se hipo-iodifi. lodafii sînt mai stabili decît cloraţii şi bromafii corespunzători. Totuşi, se descompun la cald în oxigen şi în iodura respectivă sau în oxigen, iod şi oxidul metalic respectiv, după gradul de oxidare. în amestec cu substanfe combustibile, explodează la lovire, lodafii alcalini sînt solubili în apă; ceilalfi iodafi sînt mai pufin solubili. Tofi iodafii sînt toxici. Iodul se găseşte în salpefrul de Chile sub formă de iodat de sodiu, lodafii formează cu anhidrida iodică produşi de adifie; de exemplu: K-K^^Os (p. t. 316°). Acid periodic, HJO4: Ca atare e necunoscut; se cunoaşte însă combinaţia lui cu două molecule de apă, şi anume H5JO6, care se prezintă ca un solid incolor, cristalin, delicvescent, cu p. t. 135° şi care ia 140° se descompune complet în pent-oxid, oxigen şi apă. Ca acid e mai slab decît acidul iodic, dar ca oxidant e mai activ decît el. Prin reacfia dintre acidul periodic, HJO^ şi apă, se formează, în raport cu condifiile reacfiei, mai multe combinafii de tipul (HJO^^I^O)^. Astfel de combinafii sînt considerate acizi complecşi: HJO4 (*=1, y=0); H3JO5 (*= 1, y=1)i H4J2O9 (x=2, y=1); H5JOe(x=1, y = 2). Acidul periodic se prepară prin acfiunea iodului asupra acidului percloric, sau fierbînd periodat de argint cu apă: 2 AgJ04-|-4 H20 = Ag2H3J06+H5J06; se mai poate obfine din periodat de bariu şi acid sulfuric. Hidrogenul din apă şi din acidul periodic poate fi substituit total sau parfial cu metale, formîndu-se sărurile numite periodafi. Periodafii se obfin prin oxidarea iodafilor cu clor, în solufie alcalină: KJO3+6 KOH-fCI2 ->K5J06+2KCI + 3H20, sau prin oxidare electrolitică: [J03]- + 6 HO“ -> [J06]5“ + 3 H20+2 Pentoxid de iod, J205: Anhidrida acidului iodic. Se obfine ca un solid alb, cristalin, încălzind acidul iodic la 200°. Se disolvă în apă, regenerînd acid iodic; la 275° se descompune în elemente. Combinaţiile iodului cu halogenii: Iodul se combină cu clorul, formînd monoclorura de iod, JCI, care se poate prepara trecînd clor uscat peste iod uscat, pînă cînd iodul se lichefiază complet. Ea există sub două forme cristaline; cea mai stabilă, sau forma alfa, are p. t. la 27,2°, şi cealaltă, forma beta, la 13,9°; cu apa se descompune uşor. Triclorura de iod, JCI3, rezultă din acfiunea unui exces de clor asupra iodului, sau din acid iodic şi HCI, sau, încă, încălzind J2Og cu pentaclorură de fosfor; ea cristalizează în ace lungi galbene, şi cu apa se descompune în JCI şi CI2* Cu fluorul se cunosc combinafiile: pentafluorura de iod, JF5, cu p. t. 10° şi p. f. 98°; hepfafluorura de iod, gaz incolor la temperaturi cari depăşesc 5°. Cu bromul formează bromura de iod, JBr, solid roşu-violet, cu p. t. 42° şi p. f. 59°. Toate aceste combinafii se obfin prin reacfia directă dintre halogeni. Triclorura de iod e folosită ca dezinfectant. 1. cifră de Chim. V. Iod, indice de 2. indice de Chim.: Mărime egală cu cantitatea de iod, exprimată în grame, adifionată de 100 g ulei sau grăsime, cari au în structura lor duble legături, — care indică gradul de nesaturafie al acizilor din grăsimi, al uleiurilor sicative. întrucît se produc totodată şi reacfii de substituie, adifia iodului nu se face cantitativ numai la dublele legături, astfel încît indicele de iod indică numai calitativ gradul de nesaturafie al acestora. Indicele de iod prezintă importanţă în industria uleiurilor şi a grăsimilor, valoarea acestuia indicînd gradul lor de impuritate. în industria petrolului, valoarea indicelui de iod apreciază conţinutul în hidrocarburi nesaturate al produselor de distilare; în industria vopselelor, indicele de iod dă o indicafie asupra vitezei de uscare a acestora; etc. Sin. Cifră de iod. 3. fincfyră de Farm.: Lichid limpede brun, cu miros de alcool şi iod, obfinut prin disolvarea iodului şi a ioduri? de potasiu în alcool diluat. Pentru preparare se folosesc două părfi iod, 2,6 părfi iodură de potasiu şi 100 părfi alcool diluat. Se utilizează, în Medicină, ca antiseptic şi ca dezinfectant extern în furunculoze, ulcerafii, etc. întrucît nu e stabilă Ia acfiunea luminii şi în prezenfa oxigenului, se păstrează în vase cu dop de sticlă, şi separat. 4. SodaceSofenonă. Chim.: QH5—CO — CH2J. Cetonă (X-monohalogenată. Substanţă solidă, cu p. t. 29--300. E insolubilă în apă, dar solubilă în solvenţi organici. în contact cu apa hidrolizează încet; hidroliza poate fi accelerată prin adausuri de substanţe alcaline, în special în mediu de apă-alcool. Se obfine din benzen şi clorura acidului clor-acetic, în prezenfa clorurii de aluminiu: C6H5-f-ClOC*CH2Cl -> C6H5-CO-CH2CI + HCI. Asupra organismului are acţiune iritant-lacrimogenă, fiind comparabilă şi chiar mai iritantă decît cloracetofenona. Substanţa solidă sau soluţiile ei produc iritaţii şi asupra pielii, în special în părţile măi sensibile (între degete, sub unghii, etc.), producînd chiar răni. Pe cîmpul de luptă e întrebuinţată în muniţia chimico-explozivă sau în lumînări toxice. în ambele cazuri se transformă în aerosoli şi astfel acţionează asupra organismului, fiind o substanţă toxică de luptă trecătoare. Protecţia contra ei se realizează cu masca antigaz. Se distruge cu soluţii alcoolice alcaline. Sin. Iodură de tenacii; lodmetilfenilcetonă. 5. lodacefonă. Chim.: CH2J—CO—CH3. Gaz de luptă lacrimogen (numit uneori şi brefonifă). Lichid gălbui cu gr. sp. 1,8; se descompune prin distilare, fiind mult mai puţin stabil decît bromacetona. A fost întrebuinţat, în primul război mondial, la încărcarea proiectilelor. 6. lodamidonafă, hîrtie Chim.: Hîrtie indicatoare, îmbibată cu o soluţie de iodură de potasiu şi amidon solubil, care se întrebuinţează ca reactiv pentru clor. Clorul pune în libertate iodul din iodura de potasiu, iar amidonul se colorează în albastru. 7. lodanfipirină. Farm.: Sin. lodopirină (v.). 8. Sodargirif. Mineral.: AgJ. Minereu de argint, cu un conţinut de aproape 46% Ag, care se găseşte rar, în pălăria Iodafomefrie 381 lodurafi, derivaţi ~ unor zăcăminte argentifere. Cristalizează în sistemul exagonal, în cristale adeseori emimorfe. Se prezintă, de obicei, în mici plăci flexibile sau compact. Are culoarea cenuşie, galbenă pînă la galbenă ca lămîia, luciu gras-sticlos şi urma strălucitoare. E transparent şi prezintă clivaj clar după (0001). Are duritatea 1—11/2 şf gr- SP- 5.7- Se topeşte uşor şi la 146° se transformă într-o modificafie roşie, cubică. Sin, lodif. 1. Iodafomefrie. Chim.: Totalitatea metodelor oxidimetrice de determinare a unor substanţe reducătoare cu o soluţie titrată de iodură-iodat de potasiu în mediu acid. ,2. Iodaţi, sing. iodat. Chim. V. sub Iod. 3. lodcian. Chim.: CNJ. Halogenură a acidului cianic; substanţă toxică de luptă cu acţiune toxică generală şi irifantă. Formează cristale incolore cari sublimează pe la 45°, iar în tub închis se topeşte Ia 146,5°. E puţin solubil în apă, dar se disolvă bine în solvenţi organici. E puţin stabil la conservare, descompunîndu-se cu depunere de iod. Se obţine prin reacţia dintre cianura de sodiu şi iod: NaCN-f J2 -> CNJ-fNaJ. Pe cîmpul de luptă e întrebuinţat în muniţia chimică, singur sau în amestec cu alte substanţe toxice de luptă. Acfionează asupra organismului în stare de vapori. Protecfia contra iodcianului se realizează cu masca antigaz. Se distruge cu ajutorul solufiilor alcaline apoase. 4. lodfosgen. Chim.: J—C—J. Halogenură a acidului car- ii ° bonic; substanfă pufin stabilă, care se descompune în oxid de carbon şi iod, pe măsură ce se formează prin tratarea fos-genujui, cu o solufie de iodură de potasiu şi care, deci, nu exisfa decît ca intermediar în reacfia: COCI2 + 2 KJ -> [COJ2] -> CO-f J2. Sin. Iodură de carbonil. 5. lodgorgoic, acid aminoacid izolat din mărgean (Gorgonia). w _ Acidul iodgorg'oic j_jq_____^ % Chim.: 3,5-Diiodtirozină. lod-J H C—Cv C—CH2—CH—COOH xc=c/ provine in organism din iod - tireoglobu- ^ lină. Are un rol im- ^ ^ portant în sinteza tiroxinei, hormon tiroidian. g. lodhidric, acid Chim. V. sub Iod. 7. lodic, acid Chim. V. sub Iod. 8. lodif. Mineral.: Sin. lodargirit (v.). 9. Sodobromif. Mineral.: Ag (CI, Br, J). Minereu de argint similar bromargiritului (v.), constituit dintr-un amestec isomorf de iodură, clorură şi bromură de argint. Cristalizează în sistemul exagonal, în mici cristale de culoare galbenă de sulf pînă Ia verzuie. 10. lodofenină. Chim.: C2H50—C6HJ3— NH—CO—CH3. Pulbere cristalină, brună, cu p. t. 131°, uşor solubilă în alcool, în acid acetic şi în acid clorhidric la cald. Confine circa 50% iod. E folosită ca antiseptic, în tratamentul plăgilor şi al ulcerelor. Sin. Fenacetină triiodată. 11. lodoform. Chim., Farm.: CHJ3, Triiodmefan. Se prezintă în cristale galbene, exagonale, cu p. t. 119°. Se prepară din alcool sau din acetonă, cu o solufie de iod în hidroxid de sodiu sau, industrial, prin electroliza unei soluţii de iodură de potasiu şi de alcool. într-un procedeu folosit adeseori pentru a produce iodoform în cantităţi mici, se întrebuinţează acetonă, iodură de potasiu şi hipoclorit de sodiu, care se adaugă în cursul preparării. Se produce următoarea reacţie: CH3—CO—CHs+3 KJ + 3 NaOCI = = CHJ3 + CH3— COONa+2 NaOH-f 3 KCI. La temperatura camerei, are un miros specific intens, fiind volatil. E aproape insolubil în apă (0,10°/oo) şi în glicerina (0,123%), puţin solubil în alcool, în eter, cloroform, în uleiuri şi în sulfură de carbon. în soluţie expusă la lumină şi la aer se descompune cu timpul. 12. lodomefrie. Chim.: Totalitatea metodelor oxidimetrice de dozare cantitativă a diferitelor substanţe cari reacţionează cu o soluţie de iod sau de iodură de potasiu, punînd iodul în libertate. Iodul liberat e legat cantitativ de o soluţie de tiosulfat de sodiu de concentraţie cunoscută, după reacţia: 2 Na2S203 + J2 Na2S406+2 NaJ. Din cantitatea de tiosulfat consumat în reacţie se calculează cantitatea de iod care a fost liberată de cantitatea echivalentă de substanţă analizată care a reacţionat cu iodul. lodo-metric se dozează: fierul, cromul, cuprul, bariul, oxigenul, arsenul, şi multe substanţe organice şi anorganice. 13. lodopirină. Farm.: CnHnJN20. Derivat al anîipirinei, întrebuinţat ca febrifug şi contra reumatismului. Sin. lod-antipirină. 14. lodopirol. V. Tetraiodopirol. 15. Sodofimol. Farm.: (CioH^OJ^. Derivatul iodurat ai timo-lului (v.). Se prezintă sub formă de pulbere amorfă, insolubilă în apă, solubilă în eter, de culoare galbenă-cafenie. Conţine 46% iod; e folosit în dermatologie, ca cicatrizant şi dezinfectant. Sin. Diiododitimol, Aristol. 18. iodofirină. Farm.: Albumină iodată, extrasă din glanda tiroidă şi întrebuinţată în Medicină în tratamentul guşii. 17. lodfireoglobulină. Chim. biol.: Substanţă complexă compusă dinfr-o proteină şi din aminoacizi iodaţi, prezentă în glanda tiroidă. Are gr. mol. 650 000—700 000; conţinutul în iod variază între 0,5 şi 1y/100. Compuşii iodaţi conţinuţi în iodtireoglobulină sînt tiroxina, triiodtironina, diiodtirozina şi monoiodtirozina. Ultimii doi compuşi au un rol important în sinteza hormonilor tiroidieni. ia. 3-lodfirozină. Chim. biol.: Derivat iodurat al tironinei, care se găseşte în glanda tiroidă, alături de alţi derivaţi halo-genaţi ai unor amino- j j_j acizi, cum sînt: 3,5- j | diiodtirozina, 3, 5, 3'- C = C triiodtironina, 3,5, 3', HO_c/ XC—CH2—CH—COOH 5-tetraiodtironmasau ^ # * j tiroxina. Ultimii doi ^ C |sj[-{2 compuşi constituie ^ J, hormonii secretaţi de glanda tiroidă. Cu ajutorul metodelor de cercetare cromato-grafice, al schimbătorilor de ioni, etc. se poate constata prezenţa acestui derivat în secreţiile analizate. 19. lodurare. Chim.: Operaţia de introducere a iodului în molecula unei substanţe organice, folosind în acest scop următoarele procedee: substituţia directă a atomilor de hidrogen ai hidrocarburilor cu atomi de iod, adiţia iodului Ia dublele sau la triplele legături ale hidrocarburilor sau înlocuirea cu iod a unor grupări funcţionale (NH2; OH). V. Halogenare. 20. lodurafi, derivaţi Chim.: Combinaţii organice con-ţinînd iod în moleculă. Derivaţii ioduraţi au, în general, proprietăţi fizice deosebite de cele ale derivaţilor cloruraţi sau bromuraţi. Ei au densitate mai mare decît apa şi decît derivafii clorurafi sau bromurafi corespunzători şi, în aceeaşi serie omologă, densitatea descreşte cu creşterea greutăfii moleculare. Au tensiune de vapori joasă şi stabilitate mică. Sînt practic insolubili în apă şi solubili în cei mai mulfi solvenfi organici. Termenii inferiori din seria iodparafinelor au miros dulceag, însuşiri narcotice, temperaturi de topire joase şi sînt lichide incolore cu excepfia celor poliiodurafi; derivafii superiori, ca şi cei aromatici disubstituifi în pozifia para, sînt solizi. ioduri 382 Ion Metodele de preparare ale derivaţilor iodurafi sînt diferite de ce!e utilizate pentru cei clorurafi sau bromurafi, din cauza energiei de legătură relativ slabe C—J (38,7 kcal la 25°), cea mai mică din seria halogenilor. Aceasta face ca reacfiile de iodurare să fie reversibile: CH3COOH-f2 J ^-CH2JCOOH + HJ. Substitufia cu iod e o reacţie endotermă; CH4 + J2 -> CH3J + HJ AH=10 400 calf spre deosebire de cea cu ceilalfi halogeni, la cari reacfia e exotermă. Molecula de iod |J—J| se poate disocia într-un component anionic |J® şi unul cationic |J®, iar substitufia cu iod consistă din schimbul între un proton al combinafiei de iodurat şi un cation de iod [1®. Reacţiile de adifie sînt slab exoterme: C2H4+J2 -» CH2J-CH2J —9600 cal. Principalele metode de obfinere a derivafilor iodurafi sînt următoarele: — lodurarea directă, care se poate face fie în solufie alcalină, cînd se formează hipoioditul alcalin, care se disociază în | J®-{-gO —H; fie prin îndepărtarea |Je prin agenfi oxidanfi (acid iodic, acid sulfuric fumans, acid azotic concentrat) sau prin formarea de săruri complexe cu oxid de mercur, sulfat de argint, perclorat de argint, borofluorură de argint. — lodurarea cu monoclorură de iod în solufie de acid clorhidric sau acetic. Aceasta e o metodă importantă, deoarece practic reacfionează toată cantitatea de iod. E folosită în special la iodurarea aminoderivafilor. — Adifie de iod sau de acid iodhidric la hidrocarburi nesaturate. Metoda e folosită la prepararea de uleiuri iodurate. — Reacfii de schimb, dintre cari se deosebesc: înlocuirea grupărilor hidroxilice din alcooli sau din glicoli cu iod, folosind ca iodurant iodura de fosfor (pentru prepararea de alchilioduri); înlocuirea bromului sau a clorului din halogenuri de alchil cu iodul din acidul iodhidric, respectiv cu ioduri alcaline; reacfiile sărurilor de diazoniu cu acid iodhidric conduc la combinafii aromatice ale iodului. La acestea din urmă, acidul iodhidric necesar rezultă dintr-o iodură alcalină şi un acid mineral: C6H5—N=N] SO4H + HJ C6H5J + N2+H2S04. Derivafii organici ai iodului sînt cei mai reactivi compuşi halogenafi, reactivitatea depinzînd şi de natura radicalului organic. De exemplu, compuşii monoiodurafi ai parafinelor şi ai cicloparafinelor au reactivitate normală; prin hidroliză în solufie alcalină dau alcooli: R-J + HOH -> R-OH + HJ. Cei cu doi atomi de iod legafi de acelaşi atom de carbon dau aldehide sau cetone: CH2J2 + HsO CH2=0 + 2HJ, pe cînd cei cu trei atomi de iod la acelaşi atom de carbon dau acizi: CHJ3 + 2H20 -> H—COOH-f 3 HJ. Hidroliză derivafilor aromatici, iodurafi în nucleu (cu reactivitate redusă), se produce în condifii mai drastice de presiune şi de temperatură. Compuşii cu reactivitate mărită, ca iodura de alil, sau trifeniliodmetanul, hidrolizează chiar cu apă rece. O particularitate a iodului e că, afară de compuşii iodurafi normali, dă, cînd e legat de hidrocarburi aromatice, o serie de derivafi ai iodului pozitiv. Printre aceştia sînt iodozo-derivafii R—J—O, iodderivafii R—J—02, sărurile de iodoniu R2—J—X. Derivafii alifatici ai iodului dau şi ei derivafi ai iodului pozitiv, însă combinafiile rezultate sînt stabile numai Ia temperaturi joase. Toxicitatea derivafilor iodurafi depinde, ca şi celelalte proprietăţi, de natura radicalului organic de care e legat iodul. Combinafiile alifatice sînt mai toxice decît cele ale clorului; ele irită puternic pielea; iodura de benzii e lacrimogenă; iodoformul e un paralizant al sistemului nervos central. lodoformul, aristolul, sozoiodolul, în contact cu bacteriile sau cu material organic, pun în libertate iod şi devin astfel bactericide. Utilizarea combinafiilor iodului e limitată de preful mare al acestuia. Pufine dintre combinafiile Iui au utilizare industrială. De exemplu, cîfiva coloranfi, ca eritrozina (2, 4, 5, 7-tetraiod-fluoresceina sau iodeozina), care e folosită la colorarea zahărului, la menfinerea culorii roşii a cărnii, sau ca sensibilizator fotografic ortocromatic, în cercetări biologice şi medicale, sau ca roşul Bengal (tetraiod - diclorfluoresceină, sare de sodiu), care e un colorant pentru lînă, şi are o bună acfiune bacteriostatică şi fotohemolitică, sau ca iodurile eterociclice din clasa coloranfilor cianinici, buni sensibilizatori fotografici, sînt utilizafi în cantităfi mai mari. Unii derivafi ai iodului sînt folosifi ca agenfi de dezinfectare. Iodul e folosit la sinteza unor substanfe de contrast (radio-opace), utilizate în Medicină la punerea diagnozelor prin intermediul roentgenografiei. Aceste substanfe sînt, în majoritatea cazurilor, derivafi iodurafi ai acizilor carboxilici, respectiv sul-fonici, cari se utilizează ca esteri sau ca gliceride (în formă de uleiuri sau de emulsii), ca acizi liberi (în acest caz se administrează oral), sau ca săruri de sodiu, de etanolamină, de morfolină, solubile în apă. 1. Ioduri, sing. iodură. Chim. V. sub Iod. 2. lolă, pl. iole. Nav. V. sub îmbarcafiune. 3. lolif. Mineral.: Sin. Cordierit (v.). 4. ion, pl. ioni. F/z.: Particulă de ordinul de mărime al moleculelor, care are exces de sarcină electrică de un nume fafă de sarcina electrică de nume contrar, excesul de sarcină fiind un multiplu relativ mic al cuantei electrice elementare şi provenind din diferenfa dintre numărul de protoni şi numărul de electroni din ion. După numele sarcinii în exces, se deosebesc ioni negativi (anioni), cari au în exces sarcină electrică negativă, adică şî electroni, şi ioni pozitivi (cationi), cari au în exces sarcină electrică pozitivă, adică şî protoni. După valoarea absolută a diferenfei dintre numărul de electroni şi numărul de protoni din ion, acesta se numeşte monovalent, divalent (bivalent) sau polivalent, după cum are în exces sau îi lipsesc unu, doi sau mai mulfi electroni. Fenomenul de producere a ionilor într-un fluid, prin diso-ciafia unor molecule din el în părfi încărcate cu sarcini electrice de nume contrare, se numeşte ionizare (v.), iar fenomenul de combinare a lor în particule neutre se numeşte recombinare (v.). După felul fluidelor, se deosebesc ioni electrolitici, cari apar în electrolifii lichizi (în urma destrămării refelei de ioni prin efectul agitafiei termice la electrolifii topiţi, sau prin efectul mediului de solufie de constantă dielectrică mare, ca apa, la electrolifii disolvafi) — şi ioni de gaze, cari se produc în gaze (ionizate termic, prin radiafie ultravioletă, X, Y» sau radioactivă a şi (3, prin radiafie catodică sau radiafie canal). Ionii electrolitici pozitivi sînt, fie ioni metalici sau de hidrogen, fie ioni mari, coloidali, iar cei electrolitici negativi sînt, fie ioni de radicali acizi sau de oxidril (hidroxil), fie ioni coloidali. Ionii formafi direct prin ionizare atrag electrostatic molecule neutre (polarizate electric) sau alfi ioni, dînd ioni complecşi Ion Langevin 383 Ioni, schimb de ~ (nuclee). Ionii complecşi în cari ionii ataşaţi aiomului central sînt înlocui^ toţi sau în parte cu molecule de apă neutre se numesc hidrafi ionici, şi, în general, cei în cari înlocuirea s-a realizat cu molecule neutre de solvent, se numesc solvafi ionici. Ionii simpli sau complecşi se numesc ioni molari sau mici. Dacă un astfel de ion se ataşează, în atmosferă, unei particule de ceafă, de fum sau de praf, se formează un ion foarte maref numit ion Langevin, sau ion mare. Ionii cu masa cuprinsă între a celor molari şi a celor Langevin se numesc ioni intermediari sau ioni mijlocii. Ionii cari se formează din mai mulfi ioni egali, astfel încît raportul dintre diferitele feluri de atomi să fie acelaşi ca în ionii simpli din cari s-au format, şi valenţa lor să fie egală cu suma valenţelor ionilor simpli, se numesc ioni polimeri sau ioni polimerizafi. Felurile de ioni cari au aceiaşi atomi, dar energie diferită, fiindcă au sarcini electrice (valenfe) diferite, se numesc ioni isomeri. Mărimile caracteristice ale ionilor sînt sarcina electrică specifică, energia de ionizare, mobilitatea, constanta de difuziune, şi coeficientul de recombinare. Mişcările ionilor din fluide, sub acfiunea unui cîmp electric, asigură conducfia electrică de natură ionică a fluidelor. 1. ~ Langevin. Fiz.: Sin. Ion mare. V. sub Ion. 2. lonamine, sing. ionamină. Chim.: Acizi omega-sulfonici ai N-alchilaminoazoderivafilor şi ai aminoantrachinonelor (pentru nuanfe albastre), folosifi drept coloranfi penfru acetatul de celuloză. Se pot obfine, fie prin condensarea unui azocoloranf care confine o grupare amino primară sau secundară, cu form-aldehidă-bisulfit, fie prin condensarea unei sări de diazoniu cu sarea de sodiu a acidului N-metilanilin-omega-sulfonic. Produsul e solubil în apă, stabil în mediu neutru, şi poate vopsi acetatul de celuloză dintr-o baie caldă (80°) slab acidă sau alcalină. în aceste condifii are loc saponificarea grupării ami-nice sulfometilate, iar aminoazoderivatul format e absorbit de fibră. Prin vopsirea cu ionamine din seria azocoloranfilor se pot obfine direct nuanfele galben pînă la roşu, iar prin diazo-tare pe fibrâ şi cuplare ulterioară cu componenţi convenabili se obfin nuanfele: roşu la brun, albastru şi negru. Cu toate că ionaminele dau vopsiri cu rezistenfe bune la spălare, lumină, frecare, ele prezintă însă unele dezavantaje ca: gamă mică de nuanfe, greutăfi la vopsirea cu amestecuri de coloranfi, la nuanţare, din cauza diferenfelor cari apar la timpii de hidroliză. 3. Ioni, numărător de ~ Eberf. Fiz.: Aparat numărător de ioni atmosferici, care e format dintr-un condensator cilindric compus dintr-un tub vertical (armatura exterioară) şi o vergea situată îri axa tubului (armatura inferioară). Vergeaua e în legătură cu un electrometru bifilar Wulf, iar tubul şi colivia electrometrului sînt în legătură cu pămîntul. Aerul e aspirat de un ventilator şi circulă prin interiorul condensatorului. Un contor aşezat între condensator şi aspirator măsoară cantitatea de aer scursă. Se încarcă electrometrul la un potenţial V; după un timp t, potenfialul cade la valoarea Vq; această cădere e produsă de ionii atmosferici cari sînt atraşi de armatura interioară, pe care o ating, şi căreia îi neutralizează treptat sarcina electrică. Teoria fenomenului arată că numărul ri de ioni (de nume contrar sarcinii armaturii interioare) din unitatea de volum de aer e dat de: V—Vn = o. unde C e capacitatea sistemului format de armatura inferioară şi electrometru, D e cantitatea de aer scursă (măsurată de contor) în intervalul de timp arătat t, iar qo e sarcina unui ion, presupusă egală cu sarcina electrică elementară (1,601 • 10*19 C). 4, floni, schimb de Chim., Fiz.: Reacţie reversibilă în care ionii dintr-o soluţie [A] sînt schimbaţi cu ioni ai unor acizi, ai unor baze sau ai unor săruri insolubile BR, după ecuaţia generică: BR-\~A ^ AR + B. Fenomenul a fost observat pentru prima oară la unii compuşi din sol trataţi cu diferiţi electroliţi şi, ulterior, la fosfaţi, humus, celuloză, lînă, proteine, răşini, lignină, sulfat de bariu, clorură de argint, cum şi la alte precipitate anorganice. Există mai multe mecanisme ale schimbului de ioni pe cari le prezintă teoriile reţelei cristaline, stratului dublu şi membranei Donnan. Teoria reţelei cristaline porneşte de la ideea că, într-un solid ionic, nodurile reţelei cristaline sînt ocupate de ioni, supuşi unor forţe de atracţiune cari depind de sarcinile relative ale ionilor şi de distanţa dintre ei. Ionul de la suprafafa unui cristal e supus unor forfe atractive mai slabe decît unul similar din interior, şi, într-un mediu polar, cum e apa, aceste forfe se reduc atît de mult, încît apare posibil un schimb de ioni. Uşurinţa cu care ionul de la supra-fafă poate fi schimbat depinde de natura forjelor cari leagă ionul în cristal, de concentraţia şi sarcina ionului care se schimbă, de dimensiunile celor doi ioni interschimbabili, de accesibilitatea ionilor din refea şi de efectul de solubilitate. Teoria explică bine fenomenele, în cazul silicafilor naturali cristalizafi, cum şi în cazul răşinilor schimbătoare de ioni, cari sînt electrolifi polimeri, insolubili, cu greutăfi moleculare mari, în cari ionii se comportă ca într-un solid ionic cristalizat. Teoria stratului dublu se bazează pe faptul că, la suprafafa majorităţii coloizilor, există un strat electric dublu, unul inferior fix şi unul exterior mobil şi difuz, cari îşi datoresc existenţa ionilor absorbiţi, cu proprietăţi diferite de cele ale particulelor din interiorul coloidului. între ionii stratului difuz şi cei din mediul lichid nu există o delimitare netă, astfel încît se poate considera că concentraţia ionilor din stratul difuz depinde de concentraţia ionilor şi de exponentul de hidrogen al soluţiei externe. Dacă concentraţia în ioni a soluţiei lichide creşte, se strică echilibrul electric, astfel încît, pentru refacerea lui, o parte din ionii soluţiei pătrund în stratul difuz al coloidului, înlocuind o parte din ionii reţinuţi în acest strat. Datorită faptului ca neutralitatea electrică trebuie să se menţină, schimbul e stoichiometn'c. în multe sisteme, aceste două tipuri de schimb (în reţea cristalină şi în stratul dublu) apar simultan. Teoria membranei Donnan se referă la distribuţia inegală a ionilor de o parte şi de alta a unei membrane semipermeabile, cînd într-o parte se găseşte şi un electrolit ai cărui ioni nu pot difuza prin membrană. Interfaţa dintre un solid şi un lichid se comportă ca o membrană semipermeabilă, schimbătorul de ioni solid în care se găsesc ionii interschimbabili reprezentînd ionul nedifuzant. Deoarece ionul coloidal nu poate difuza, difuzează numai ceilalţi ioni, pînă cînd raportul de concentraţii ale ionilor se echilibrează în ambele faze. Cu această teorie pot fi explicate, destul de bine, incapacitatea electrolitului liber de a pătrunde în faza răşină, care are o capacitate mare de schimb, efectul de valenţă, efectul volumului soluţiei şi al concentraţiei electrolitului şi efectul concentraţiei ionului fix al fazei răşină. Principalele proprietăţi ale procesului de schimb de ioni sînt următoarele: reacţiile de schimb de ioni sînt stoichio-metrice, astfel încît pentru fiecare echivalent-gram de ion schimbabil [A] luat de răşina schimbătoare de ioni e trimis de răşină în soluţie un echivalent-gram de ion [5] (această echivalenţă poate fi mascată de alte efecte); reacţiile de Ioni, schimbători de ~ 384 Ioni, schimbători de ~ schimb de ioni sînt în general reversibile, astfel încît desfăşurarea reacfiei într-un anumit sens depinde de afinitatea schimbătorilor de ioni pentru un anumit ion şi de concen-trafia ionilor interschimbabili; reacfiile de schimb de ioni nu prezintă isterezis de schimb, astfel încît compozifia în ioni a schimbătorului de ioni în echilibru cu o anumită solufie e totdeauna aceeaşi, independent de sensul în care s-a atins echilibrul; toate grupările acide sau bazice din materialele schimbătoare de ioni sînt accesibile ca puncte de schimb pentru ioni mici. Capacitatea totală de schimb e exprimată în mg echiv./g de schimbător de ion uscat. încercările pentru a stabili o relafie cantitativă în schimbul de ioni s-au grupat în două direcţii: au asemănat schimbul de ioni cu un proces de adsorpfie, sau au aplicat pentru această relafie legea acfiunii maselor. în legătură cu afinitatea şi cu selectivitatea variată pe cari le prezintă cationii şi anionii în procesul de schimb, pentru aplicafiiîe practice sînt folositoare următoarele reguli: la concentrafii mici (în apă) şi la temperatura obişnuită, capacitatea de schimb creşte odată cu creşterea valenfei ionilor cari se schimbă: Na+H e gîrofre- m$ 4jt2v2-fco|/ cvenfa, iar v e frecventa de ciocniri. Distribuţia conductivităţii pe verticală prezintă maxime puţin proeminente. Fluctuaţiile de densitate de ionizaţie dau reflexiunii undelor -în ionosfera un caracter difuz; unde cu frecvenţe mai înalte decît frecvenţa maximă utilizabilă se reflectă difuz, cu intensităţi scăzînd exponenţial rapid în funcţiune de frecvenţă. Propagarea undelor prin difuziune ionosferică poate fi folosită, în special în anii cu activitate solară importantă, pentru legături de telecomunicaţii de ordinul a 2000---3000 km. Propagarea undelor radioelectrice între două puncte se poate produce, de obicei, pe mai multe traiectorii, cu refle-xiuni succesive în ionosfera şi pe sol. Compunerea undelor de intensităţi şi faze arbitrare şi variabile produce fenomenul de fading (v.). La incidenţă verticală se produce un fading puternic de focalizare, datorit ondulaţiei şi instabilităţii marginii inferioare a ionosferei. Traseele diferite ca lungime cu peste 15 000 km produc fenomenul de ecou (v.) în propagarea ionosferică. Absorpfia undelor în ionosferă creşte cu lungimea de undă şi cu densitatea de ioni. O formulă empirică, pentru distanţe mari, dă absorpfia egală cu 0,512 SI2 /mhz2 dB, unde S e un factor exprimînd activitatea solară, I2 e un factor depinzînd de anotimp, iar K e valoarea medie, pe traseul de lungime d, a expresiei ^=0,142 + 0,858 cos %, în care % e distanţa zenitală a Soarelui. Absorpfia e sporită de prezenfa unui cîmp magnetic puternic, fiind deosebit de mare în zonele aurorale (în jurul polilor geomagnetici). Chiar cîmpul electromagnetic al unui emiţător puternic în unde kilometrice poate provoca atari absorpfii sporite, avînd ca urmare fenomenul de intermodulafie (v.) cu oricare alte unde radioelectrice modulate cari trec prin ionosferă în zona afectată. Propagarea ionosferică se produce în toate gamele de unde pînă la circa 100 MHz. Ziua, undele miriametrice sînt întru-cîtva atenuate; undele kilometrice, hectometrice şi deca-metrice mai lungi sînt aproape complet atenuate, neputînd fi folosite, iar undele decametrice mai scurte, uneori şi cele metrice, pînă la aproximativ 40-*-45 MHz, sînt apte pentru radiocomunica|ii la mare distanfă; undele şi mai scurte se propagă prin difuziune ionosferică. Noaptea, atenuarea e mult mai mică şi nu depinde esenfial de frecvenfă; comunicafiile la mare distanfă sînt posibile pe unde miriametrice şi deca-metrice nu prea scurte, iar ia medie distanfă (pînă la 2000'** 3000 km) şi pe unde kilometrice şi hectometrice; undele decametrice scurte (peste 10 MHz) şi metrice nu mai sînt, în general, apte penfru radiocomunicafii (v. sub Miriametrice, unde Kilometrice, unde ^; Hectometrice, unde Decametrice, undş Metrice, unde ~),-- Studiul ionosferei se face prin emisiunile de radiocomum-^ cafii curente, prin emisiuni special destinate studiilor (v. sub Ionosferică, stafiune şi sub incidenfă, metoda impulsiilor sub ~ oblică), prin sondaje ionosferice, cu ajutorul rachetelor şi al satelifilor artificiali ai Pămîntului şi prin metode indirecte (studiul aurorelor polare, al meteorifilor, etc.). Metodele directe, folosind rachetele şi sateliţii artificiali, s-au dezvoltat mult în ultimul timp, confirmînd existenţa ionosferei. Cu ajutorul lor se vor preciza multe din proprietăţile ionosferei cunoscute astăzi numai prin efectele lor asupra propagării undelor. 1. lonosferic, sondaj Geof/z. V. sub Sondaj meteorologic. 2. Ionosferică, staţiune^. Te/c.î Instalaţie pentru sondajul ionosferei prin emiterea de impulsii de radiofrecvenţă şi recep-ţionarea lor după reflexiunea în ionosferă. Emiţătorul staţiunii ionosferice emite impulsii cu o durată de ordinul zecilor de microsecunde şi cu o putere de ordinul kilowaţilor, cu o frecvenfă de repetiţie de circa 50 Hz, frecvenţa de emisiune variind de la o impulsie la alfa în spectrul 1—20 MHz. Receptorul staţiunii ionosferice prezintă pa ecranul unui osciloscop intervalul de timp dintre emiterea şi recepţionarea fiecărei impulsii, proporţional cu înălţimea aparentă a fiecărui strat ionizat. Staţiunile ionosferice determină prezenţa, înălţimea aparentă şi frecvenţa critică a straturilor ionizate (v. şi sub lonogramă). 3. lofnian. Stratigr.: Sin. Jotnian (v.). 4. Ipecacuana, rădăcină de Bot., Farm.: Rădăcina plantei Uragoga Ipecacuanha, din familia Rubiaceae. Prezintă numeroase umflături circulare sau semicirculare, separate prin strangulaţii. Coaja rădăcinii, de culoare cenuşie-brună, e cornoasă şi slab aderentă la corpul lemnos, care e alb-gălbui. Rădăcina de Ipecacuana are un miros particular, care produce greaţă; are gust amar şi iute. Conţine 2--4% alcaloizi şi acid ipecacuanic, amidon, gume şi zahăr. Emetina, cel mai important principiu activ al plantei, se găseşte, în special, în coaja rădăcinii; se prezintă ca o pulbere cristalină, albă, cu p. t. 68°, foarte puţin solubilă în apă, uşor solubilă în alcool, în cloroform şi în eter. în cantităţi mai mici conţine cafeină şi psicotrină, alcaloizi cu aceleaşi proprietăfi. Rădăcina de ipecacuana se întrebuinfează, în Medicină, ca expectorant şi emetic, sub formă de infuzii, de pastile, de pulbere, siropuri sau tincturi. 5. Iperbolă, pl. iperbole. Geom.: Curbă proprie de ordinul al doilea (v- fig. /), cu un singur centru şi cu două asimptote reale (v. şî sub Conică). Ea admite două axe de simetrie ortogonale. Una dintre ele — axa transversală— intersectează iperbolă în două puncte A,A\ numite vîrfuri; cealaltă axă nu are puncte comune cu iperbolă şi se numeşte axă nefrans-versă. Pe axa transversă există două puncte F,F', simetrice în raport cu centrul, numite focare, astfel că valoarea absolută a diferenfei distanţe-lor oricărui punct al iperbolei la cele două focare e constantă: (1) \MF-AfP\=2a (AA,~2 a). Proprietatea e caracteristică deoarece, fiind date două puncte fixe într-un plan(> mulfimea punctelor din plan pentru care există o relafie de forma (1) aparfine unei iperbole care are ca axă transversă dreapta determinată de punctele date. Iperbolă (1) şi iperbolă conjugată (2). Iperbolă 391 lperbola Dreptunghiul care are laturile paralele cu axele de simeirie ale curbei, două dinfre ele confinînd vîrfurile A, A’ şi ale cărui diagonale coincid cu asimptotele, se numeşte dreptunghiul axelor. Ei e înscris în cercul T care admite ca diametru segmentul focal FF', a cărui lungime se notează cu 2 c. Dimensiunile dreptunghiului axelor sînt 2 a, 2 b, undeb='\Jc2—a2, şi măsura 9 a unghiului format de asimptote e dată de relafia: . 9 b ,gy=T- Dacă asimptotele sînt perpendiculare, exista relafiile: b — a, c = a^2, dreptunghiul axelor e un pătrat şi curba se numeşte iperbolă e c h i I a f e r ă. lperbola care are acelaşi dreptunghi al axelor ca şi iperbolă (1), dar a cărei axă transversă coincide cu axa netrans-versă a lui (1), se numeşte iperbolă c o n j u g a t ă iper-bolei (1). Focarele ei F\, F[ sînt punctele comune cercului T şi axei netransverse a iperbolei (1). Punctele iperbolei conjugate admit proprietatea caracteristică (2) \MiFi-MiFW~2b. în raport cu reperul ortogonal format de axele de simetrie, iperbolă (1) e reprezentată de ecuafia: (3) b2 -1=0, iar iperbolă conjugată (2), de ecuafia (4) x2 y2 rt+1=0' O reprezentare parametrică a curbei (3) e dată de relafiile: (5) x = eachu, y~b$ hu (£2=1) cari, prin substitufia u e =v, devin: (6) a (v2 4- 1) ; 2v b (i*2 — 1) \-------■ 2 v Semnificafia geometrică a argumentului u e dată de relafia: m (OAM) (7) U = {OĂB)' în care {OAM) reprezintă aria triunghiului curbiliniu OAM, iar (OAB), aria triunghiului rectiliniu OAB. Pentru ramura iperbolei situate în semiplanul x>0 se ia, în (5) şi (6), e=+1, iar pentru cealaltă ramură se ia valoarea £= — 1, O altă reprezentare parametrică a iperbolei (3) e dată de relafiile: (8) ;x; = dsec(p, y = b\g cp sau, sub forma rafională, de relafiile: (9) cp in cari * = tg ~. a (1-W2) 1 — t2 2 bt y=v^' li. Consfruc}ia iperbolei prin puncte. Reprezentarea (8) e asociată construcfiei iperbolei (3) prin puncte, cu ajutorul a două cercuri concentrice (A), (B), avînd razele egale, respectiv, cu a, b (v. fig. II). O semidreaptă arbitrară m cu originea în O, centrul comun al cercurilor (A), (B), intersectează cercul (/4) în Mo şi tangenta în B\ la cercul (5) în M2 • Prin M2 şi prin M\, comun dreptei OA şi tangentei în Mq la cer-cui (A), se construiesc drepte paralele, respectiv, cu OA şi OB. Punctul M, comun acestor două drepte, e un punct al iperbolei, Unghiul orientat (OA,m) are ca măsură numărul cp. Un punct al iperbolei conjugate se construieşte intersectînd o semidreaptă n cu originea în O, cu cercul (B) în No şi cu tangenta în A\ Ia (A) în punctul N2. Prin N2 , respectiv prin N\, punctul comun Iui OB şi tangentei în Nq la {B), se construiesc paralelele la OB, respectiv la OA, cari se intersectează în N, punct al iperbolei conjugate. Fiind dat un con de rotafie, format din mulfimea dreptelor cari confin un punct fix V — vîrful conului — şi formează un unghi constant cu o dreaptă A prin V —numită axa conului— punctele comune conului şi unui plan P, care nu confine vîrful V şi face cu A un unghi (p<9, sînt situate pe o iperbolă (v. fig. III). Dreapta de intersecfiune a planului P şi a planului Q — dus prin V perpendicular pe planul P — e axa transversă a iperbolei de secfiune, iar planul P’, dus prin V paralel cu P, intersectează conul după două drepte. Planele tangente la con de-a lungul acestor drepte intersectează planul P după două drepte cari sînt asimptotele iperbolei. Există două sfere înscrise în con şi tangente planului P şi punctele de contact sînt focarele iperbolei. Planul cercului de contact dinfre con şi una dintre sfere intersectează planul P după o dreaptă numită directoarea asociată focarului respectiv, care e perpendiculară pe axa transversă. Focarele sînt exterioare segmentului format de cele două vîrfuri ale curbei. Raportul dintre distanfa unui punct arbitrar al iperbolei la unul dintre focare şi distanfa lui la directoarea respectivă c are aceeaşi valoare pentru toate punctele curbei, e = —, a valoare care e supraunitară şi care se numeşte excentricitatea iperbolei. Cele două directoare sînt simetrice în raport cu u2 centrul fafă de care sînt situate la distanfe egale cu — . O iperbolă dată într-un plan P e secfiune a unei mulfimi infinite de conuri de rotafie ale căror vîrfuri sînt situate pe o elipsă numită elipsa focală a iperbolei considerate, care e situată într-un plan perpendicular pe planul iperbolei. Vîrfurile şi focarele elipsei coincid, respectiv, cu focarele şi cu vîrfurile iperbolei. Dacă o dreaptă intersectează o iperbolă în două puncte Mi, M2 şi asimptotele ei în M[, M2, segmentele M\M\t M2M2 sînt egale, III. lperbola ca secţiune conică. Iperbolă echilaferă 392 Iperboloid Aria paralelogramului formai de cele două asimptote şi de paralelele duse la ele printr-un punct arbitrar M al iper-bolei are aceeaşi valoare, oricare ar fi punctul M pe curbă. Dacă M, M' sînt două puncte ale iperbolei, simetrice în raport cu centrul ei# dreptele duse prin ele paralel cu cele două asimptote se intersectează în puncte cari sînt situate pe iperbolă conjugată. Aria triunghiului format de cele două asimptote şi de o tangentă într-un punct M al curbei are valoarea ab\ deci ea e aceeaşi pentru toate punctele curbei situate la distanfă finită (v. şî Apollonius, teoremele lui ^). Patru puncte ale unei iperbole echilatere, astfel ca trei oarecari dintre ele să nu fie colineare, formează un sistem ortocentric, adică unul dintre ele — luat arbitrar — e orto-centrul triunghiului format de celelalte trei. Tangenta într-un punct Mq (x0, >>o) aI curbei (3) e reprezentată de ecuaţia: (10) ypy 1 = n a2 £2 (15) --1=0 reprezintă polara Iui Mq, dreaptă pe care sînt situate conjugatele lui Mq în raport cu iperbolă. Polara unui focar e directoarea respectivă: cx (F) "4-1 = 0; CP) r-f-1 —-0. Diferenţiala lungimii unui arc finit al iperbolei e: (16) ăs = a V^2 ch2 u~ 1 ău sau sec y^e2 sşc2 cp -1 dqp, şi aria unui sector de iperbolă (O AM) se deduce din (5): (18) Curbura într-un punct al (19) {OAM) = u~~ arc ch - Q iperbolei e dată de formula: b şi în vîrfurile A, A' a2 (e ch2 u— 1 f ^ are valoarea q=~~j sînt: (20) Coordonatele centrului cercului osculator în punctul M{x, y) X= c2 sec3 cp e2 1 tg3 cp — —. — "v/3 iar distanfele de la cele două focare la Mq sînt date de relafiile: (11) FM0—\exQ—a\, F'Mq— \exQ-\-a\. în triunghiul FF'Mq, tangenta,MqT Ia iperbolă e bisec-toarea unghiului interior din Mq, iar normala MqN e bisec-toarea unghiului exterior în acelaşi punct. Cercurile cari au razele egale cu 2 a şi centrele în focare se numesc cercuri directoare. Punctele simetrice ale unuia dintre focare în raport cu toate tangentele curbei sînt situate pe cercul director relativ la celălalt focar, iar proiecfiiie ortogonale ale unui focar pe aceste tangente — cari formează podara focarului în raport cu iperbolă — aparfin cercului care admite ca diametru segmentul AA' determinat de cele două vîrfuri ale curbei şi care se numeşte cerc principal: (12) *2 + /-*2 = 0. Iperbolă (3) e transformata iperbolei echilatere: (13) X2~Y2-a2=0, care admite ca pătrat al axelor pătratul circumscris cercului principal, prin afinitatea omologică (v. Afinitate) (v. fig. IV): b (14) x = X, y=—y. v 1 a IV. Transformarea iperbolei. Coeficienfii unghiulari a doi diametri conjugafi în iperbolă echilaferă (13) verifică relafia: mm'~ 1; deci diametrii sînt simetrici în raport cu fiecare dintre asimptote. Dacă Mq (*o, yo) e un punct exterior iperbolei, ecuafia xc\x . yoy Ecuafiile (20) dau reprezentarea parametrică a înfăşură-toarei normalelor — evoluţia curbei — a cărei ecuafie car-tesiană e: (21) (rf)!/3-(£r)%-(c2/'3=o. 1. ~ echilaferă. Geom. V. sub Iperbolă. 2. Iperbolice, funcţiuni Maf. V. Funcţiuni iperbolice. a. Iperbolice, procedee ~. Nav., Telc.: Procedee de determinare a poziţiei unei nave prin recepţia undelor radioelectrice emise de anumite staţiuni fixe, în cari punctul (care reprezintă pe hartă această poziţie) se determină la inter-secţiunea unor iperbole, cari sînt locurile geometrice ale punctelor de egală întîrziere relativă a undelor emise de cîte o pereche de staţiuni fixe. în radionavigaţia aeriană şi maritimă se folosesc diferite variante de sisteme de radionavigaţie, utilizînd procedee iperbolice: Decca (v.)f Dectra, Delroc, Gee (v.), Loran (v.), Rana (v.), etc. V. şi Radionavigaţie, Radio-locaţie, Radiofar. 4. Iperboloid, pl. iperboloizi. Mat.: Suprafafa proprie de ordinul al doilea, avînd un singur centru şi un con asimptot propriu real (v. şi sub Cuadrică). Dacă nu e o suprafafa de rotafie, un iperboloid admite trei plan^ de simetrie şi numai trei, ortogonale două cîte două, avînd în comun trei drepte ortogonale două cîte două, cari sînf axe de simetrie. Dacă numai una dintre aceste drepte e axă transversă, adică are puncte comune cu suprafafa, celelalte două fiind axe netransverse sau secundare, suprafafa e formată din două pînze cari nu au puncte comune şi se numeşte /per bo-loid cu două pînze. în raport cu reperul format cu cele trei axe de simetrie, ecuafia acestei cuadrice poate fi scrisă sub forma: r2 *\)2 0) Iperboloid cu doua pînze. -1=0, axa x’x fiind axa transversă(v.fig. /). în cazul în care două dintre axele de simetrie sînt axe trans- verse, ultima fiind axă nefransversă, suprafafa e formată dintr-o singură pînză, se numeşte iperboloid cu o pînză şi e reprezentată de ecuafia: X2 'V2 z2 (2) o2+W~c2~1 =0' axele x'x, y'y fiind axele trans- verse (v. fig. II). II. Iperboloid cu o pînză. Axele de simetrie nu pot fi toate axe fransverse. (17) Un iperboloid de rotaţie e generat prin rotirea Mnei iperbole în jurul uneia dintre axele sşle de şimetriş. Iperită 393 Ipotenuza Iperboloidul obfinut e cu două pînze sau cu o pînză, după cum axa de rotafie e axa transversă a iperbolei. Orice plan care confine axa de rotafie e un plan de simetrie pentru iperboloidul de rotafie. Iperboloidul (1) e de rotafie dacă b = c, iar iperboloidul (2) e de rotafie dacă a = b. Se obfine un iperboloid de rotafie cu o pînză prin rotirea unei drepte D în jurul unei axe A astfel, încît D şi A să nu fie situate într-un acelaşi plan. în raport cu un reper cartesian ortogonal a cărui axă z'z coincide cu A şi a cărui axă x'x e perpendiculara comună a dreptelor D şi A, ecuafia suprafefei generate prin rotirea lui D în jurul lui A e: (3) x2+y2 a2 ctg 29 —1=0, unde a e distanfa minimă între D şi A, iar 9 e unghiul acestor drepte. Secfiunile plane ale unui iperboloid cu o pînză prin plane paralele cu planul determinat de axele transverse sînt elipse omotetice. Elipsa situată în planul axelor transverse se numeşte colier eliptic sau elipsa de gîfuire a iperboloidului şi are cele mai mici axe dintre toate elipsele de secfiune. Dacă secţiunile plane ale conului asimpfot al unui iperboloid prin plane perpendiculare pe generatoarele sale sînt iperbole echilatere, iperboloidul se numeşte echilater. în acest caz, în conul asimptot poate fi înscrisă o mulfime infinită de triedre ortogonale, adică pe con se pot determina într-o infinitate de moduri sisteme de trei generatoare ortogonale două cîte două. Cuadricele (1) şi (2) sînt echilafere dacă sînt verificate, respectiv, relafiile: J____1___1 ^ p c2 (4) l+!-Uo a2^b2 c2 Un punct F din spaţiu e un focar al unei cuadrice, dacă conul circumscris suprafeţei din acest punct e de rotaţie, axa de rotaţie fiind numită axa focală. Un iperboloid are o muiţime infinită de focare repartizate pe trei conice, numite focale, cari sînt situate în cele trei plane de simetrie. Una dintre ele e imaginară, iar celelalte două sînt o elipsă şi o iperbolă situate în planele de simetrie cari conţin axa transversă mai lungă. Dintre cei doi iperboloizi, numai iperboloidul cu o pînză e riglat, conţinînd două familii de linii drepte reprezentate, respectiv, de ecuaţiile: (5) y(1 +t) ' Fiecare dintre dreptele acestei familii e paralelă cu o generatoare a conului asimptot: a2 b2 c2 Argumentele X, ţi din reprezentările 5) intervin şi în reprezentarea parametrică a iperboloidului cu o pînză: x = - a (A41 + 1) JA -j- A. y= b (li — X) ţi + X c (A41 — 1 ) ţl-f^ 1. Iperiiă. Chim., Tehri. mii.: Sulfură de etil diclorată. Substanfă toxică de luptă, vezicantă. E un lichid uleios, incolor cînd e pur, brun pînă la negru cînd con- cj-j2__CH2CI fine impurităfi. Produsul pur se solidifică la 14,4° şi fierbe la 217°. E insolubil în \ apă; se disolvă în majoritatea solvenfilor CH2 CH2CI organici; se amestecă cu u eiurile, cu grăsimile şi cu terebentina. Iperita lichidă pătrunde prin fesături, prin piele (chiar prin talpă), prin materiale de construcfie, prin lemn; pătrunde mai greu prin cauciuc, mase plastice sintetice şi nu pătrunde deloc prin metale. Iperita e mai grea decît apa, avînd d2^= 1,2693. Are presiunea de vapori foarte mică (0,115 mm col. Hg la 20°). E stabila la conservare. In contact cu apa hidrolizează foarte încet; hidroliză poate fi grăbită prin adausuri de substanfe puternic alcaline şi, întrucîtva, prin adausuri de substanfe emulsionante. Substanţele puternic oxidante sau clorurante o transformă în produse neagresive. Asupra organismului are acţiune vezicantă (principală) şi toxică generală (secundară). Acţiunea vezicantă e produsă atît de iperita lichidă, cît şi de vapori. Cantitatea minimă de iperită lichidă care produce vezicaţia e de 0,1 mg/cm2, iar concentraţia vaporilor de 0,1-"0,2 mg/l produce prurit. Efectul toxic general e caracterizat de următoarele cifre: 0,0035 mg/l suportate 60 de minute au efect grav asupra plămînilor, iar 0,006 mg/l inspirate, timp mai îndelungat sînt mortale. Efectul vezicant al iperitei e insidios, adică se manifestă după4-**12 ore de la data infectării. Ca toxic general, iperita e resorp-tivă. Pe cîmpul de luptă, iperita a fost întrebuinţată în muni-fia chinrvcă, în munifia chimică explozivă şi prin pulverizare din apirate speciale (terestre sau din avion). Depusă pe teren, e persistentă, de la o oră pînă la cîteva zile sau chiar săptămîni, în funcfiune de condifiile atmosferice şi topografice. Protectia contra iperitei se asigură prin masca antigaz (pentru fafă, ochi şi aparatul respirator) şi prin costume speciale de protecfie (pentru restul corpului). Degazarea corpului, a obiectelor şi a terenului infectate cu iperită se realizează prin îndepărtarea acesteia (prin spălare cu apă multă sau cu solvenfi adecvafi), ori prin distrugerea ei (cu substanfe chimice oxidante, ca clorura de var, cloraminele, permanganaful, etc.). Sin. Sulfură de etil (3(3' diclorată; Sulfură de (3(3'-dicloretil. 2. Ipefru. 1. Arh.: Calitate a unui edificiu de a avea acoperiş numai pe o parte din aria pe care o ocupă. Multe temple greco-romane erau descoperite sau nu aveau acoperiş pe o anumită porfiune (de ex. temp ul lui Neptun din Paes-tum, care avea cella descoperită). De asemenea, pot fi considerate edificii ipetre casele romane amenajate cu un atrium descoperit. 3. Ipefru. 2. Arh.: Deschizătură liberă amenajată în perefii unui edificiu antic (în special templu), pentru a permite iluminarea şi aerisirea inferiorului. Aceste deschizături puteau fi amenajate ca uşi de acces, sau erau dispuse la partea superioară a edificiului, încadrate de alte elemente arhitectonice (de ex. de triglife). 4. Iporka. Chim.: Produs de condensare a ureei cu form-aldehidă. Reacfia se produce în prezenfa unui catalizator, for-mîndu-se o masă transparentă care, prin antrenare cu aer, formează o spumă care se toarnă în forme, se solidifică, dînd un material cu structura foarte poroasă, cu greutatea specifică aparentă de 13---16 kg/m3, cu conductivitatea termică (X) de 0,027 kcal/m • h ■ °C, însă cu o rezistenfă la compresiune mică (^0,5 kgf/cm2). Se întrebuinfează la izolafii termice Ia temperaturi pînă la +85° şi, în special, la izolafii frigorifice la vagoane, avioane, nave, etc.f fiind avantajoasă greutatea specifică foarte mică a materialului. 5. Ipotenuză, pl. ipotenuze. Geom.: Latura opusă unghiului drept, într-un triunghi dreptunghi. Ipoteză 394 Ipsometru t. Ipoteză, pl. ipoteze. 1. Gen.: Propoziţie generală referitoare la o clasă de fenomene — sau referitoare la clasele de proprietăfi cu ajutorul cărora se descriu aceste fenomene, — care, fără a fi demonstrată sau indusă din datele experimentale cunoscute în momentul enunfării ei, e admisă provizoriu ca valabilă şi e folosită pentru a deduce cu ajutorul ei propoziţii verificabile sau infirmabile prin experienţă; uneori, ipoteza e constituită de un sistem de propozifii. ipotezele au o funcfiune euristică în Ştiinfă, prin faptul că propozifiile deduse cu ajutorul lor anticipează asupra rezultatelor experienţei şi, prin aceasta, sugerează observafii şi experimente noi în vederea verificării sau infirmării acestor propoziţii, contribuind astfel la îmbogăţirea experienfei noastre. Ele sînt admise cît timp toate consecinţele lor sînt confirmate de experienfă şi dacă sînt compatibile cu propozifiile cunoscute ca adevărate. Cînd, în cursul evolufiei cercetării, rămîne o singură ipoteză, respectiv un singur sistem de ipoteze, confirmat în mod repetat de experienfă şi compatibil cu propozifiile cunoscute ca adevărate, ipoteza, respectiv sistemul de ipoteze, împreună cu toate consecinfele sale, constituie o teorie. 2. Ipoteză. 2. Mat.: Ansamblul datelor unei probleme* Exemple: Laturile AB şi AC ale unui triunghi sînt egale prin ipoteză şi se cere să se demonstreze că unghiurile B şi C sînt de asemenea egale; produsul X\X2 şi suma X1+X2 ale rădăcinilor unei ecuafii algebrice de gradul al doilea sînt cunoscute prin ipoteză şi se cere să se stabilească coeficienfii acestei ecuafii. 3. Ipsocrom, efect Chim., Fiz.: Fenomen care consistă în deschiderea culorii unui compus, cînd în molecula acestuia se introduce un substituent. Efectul opus — batocrom — se manifestă prin închiderea culorii, adică banda de absorpfie se deplasează în spectru către frecvenfe mai mici. Cînd se produce o intensificare a culorii, coeficientul de extincfie (e) e mai mare în punctul maxim ai curbei de absorpfie şi efectul e numit hipercrom; efectul opus e numit hipocrcm. Var» Efect hipsocrom. 4. Ipsocromle. Chim., Fiz.: Fenomenul de deschidere a culorii, ca rezultat al modificării structurii unei substanfe prin introducerea unui substituent în molecula compusului colorat. Deschiderea culorii e rezultatul deplasării benzii de adsorpfie spre lungimile de undă mai mici. Var. Hipsocromie. 5. Ipsofon, pl. ipsofoane. Te/c.: în telefonie, dispozitiv bazat pe înregistrarea şi redarea magnetică a vocii, care primeşte şi înregistrează mesajele telefonice în absenfa abonatului. Ipsofonul răspunde la apel printr-o frază stereotipă şi înregistrează apoi mesajul dictat de chemător. Se pot construi ipsofoane cu cifru, cari înregistrează sau redau numai după pronunfarea unui anumit cuvînt-cheie, în pauza dintre anumite semnale emise de ipsofon. 6. Ipsograf, pl. ipsografe. Te/c. V. sub Ipsometru. 7. Ipsografică, curbă Hidr.: Diagrama variafiei (în procente) a suprafefei unui basin hidrografic, în funcfiune de 20 40 SO 80 100% din A b Curba de frecvenfă a înălţimilor (a) şl curba ipsografică (b). A) suprafafa baslnufui hidrografic. înălfime. Pentru construirea curbei ipsografice se calculează şi se desenează întîi o curbă de frecvenfă (v. fig.) a supra- fefelor din basin, în funcfiune de înălfime, planimetrînd fiecare suprafafa cuprinsă între două curbe succesive de nivel şi reprezentînd grafic procentul din suprafafa basinului care reprezintă suprafafa dintre cele două curbe în funcfiune de înăifimea medie corespunzătoare (semlsuma cotelor celor două curbe de nivel). Prin integrarea curbei de frecvenfă, printr-un procedeu analog celui utilizat la obfinerea curbelor de asigurare (v.), se obfine curba ipsografică. Ea indică: înăifimea maximă (Hmax), înăifimea medie (Hm), înăifimea dominantă (Hdom), dacă relieful e variat sau monoton, şi altele. Var. Curbă hipsografică. 8. Ipsografie. 1. Gen..* Ştiinfă care se ocupă cu descrierea reliefului (cîmpii, podişuri, dealuri, munfi, etc.) după altitudine. Var. Hipsografie. 9. Ipsografie. 2. Geogr.: Totalitatea formelor de relief dintr-o anumită regiune, analizate şi caracterizate după altitudine. Sin. Orografie; var. Hipsografie. V. şî Ipsografică,curbă 10. Ipsogramă, pi. ipsograme, Telc.: Diagramă care reprezintă vsriafia nivelului de transmisiune (în neperi sau în decibeli) în lungul unui canal de transmisiune a mesajelor de telecomunicafii. Var. Hipsogramă. V. şî Ipsometru. 11. Ipsometrică, formulă Meteor.; Formulă care dă înăifimea h la care se realizează, în atmosferă, o anumită presiune P, finînd seamă de repartifia în înălfime a diferitelor mărimi meterologice. în practică se folosesc formule simplificate, cari aproximează o formulă stabilită de^ Laplace; cea datorită lui Angot: b= ^18 400 logy^ (1 +09) |j +K2^2) j, sau cea datorită lui Babinet (valabilă numai pentru diferenfe de niveî cari nu depăşesc 500 m): 6 = 16000 unde Pq e presiunea normală (760 mm), iar P\, P2 şi fy, ®2 sînt, respectiv, presiunile şi temperaturile la nivelul h\ şi k>2) R e raza Pămîntului; temperatura medie a stratului; z e grosimea stratului (z = h2~hi)] 9 e un coeficient care se calculează din temperatura medie a stratului, din latitudine şi tensiunea vaporilor de apă, iar ^ e un coeficient pentru starea reliefului geografic, şi care se reduce la valoarea 2 pentru cazul atmosferei libere. Var. Formulă hipsometrică. 12. Ipsometrie. Topog., Geod.: Metodă de reprezentare pe planuri şi pe hărfi a reliefului uscatului, cu ajutorul iso- hipselor (v.), şi a reliefului fundului apelor, cu ajutorul iso- batelor (v.). Var. Hipsometrie. Sin. Orometrie. 13. Ipsometru, pl. ipsometre. 1. Telc.: Instaiafie sau aparat pentru măsurarea nivelului (v.) şi a echivalentului de transmisiune (v.),avînd ca par- , , te componentă esenjială \Lm sifpj>sd_ver/fîcirir^ un voltmetru electronic etalonat în unităfi de măsură a nivelului de transmisiune (în neperi sau decibeli). Ipsometrul e folosit în telecomunicaţiile pe fire şi poate fi completat cu un generator normal (v.) şi cu o linie artificială etalon, reglabilă. Se execută transportabil (pentru măsurări pe teren), sau în instaiafie fixă (pe ramă). Dacă e asociat cu un dispozitiv înregistrator, se numeşte ipsograf. Ipsometrul înregistrator poate cuprinde o parte emifătoare, instalată Ia unul dintre capetele liniei care se măsoară, şi o P.C k W- i—1 ~*nc 1 1____1 0 GED j_ /1 \^nc Schema bloc a unui ipsometru. Ipsometru 395 Ipsos parte receptoare, instalată la celălalt capăt. Partea emiţătoare cuprinde, de exemplu (v. fig.), un generator eterodină O, combinat cu un dispozitiv de ceasornic D.C., care să permită reglarea frecventei de ieşire (prin varierea unui condensator variabil) în banda de frecvenţă dorită, un amplificator de putere Ai şi un panou de control al nivelului de ieşire P.C. Partea receptoare poate cuprinde indicatorul de.nivel propriu-zis IN (un amplificator electronic A2, terminat cu un detector D şi un aparat înregistrator /), un dispozitiv de ceasornic D.C., similar celui de la emisiune, şi un filtru de bandă fcarte îngustă F, care separă semnalul de frecvenţă vocala necesar sincronizării celor două dispozitive de ceasornic. Var. Hipsometru. i, Ipsomeiru. 2. Topog.: Aparat cu ajutorul căruia, prin intermediul temperaturii de fierbere a apei, se determină presiunea atmosferică, iar din aceasta, prin folosirea formulelor nivelmentului baro- metric, se deduc altitu- pfmm) f(t] p(mm) f(°CJ dinile şi diferenţele de 500—w nivel ale punctelor sta- p(mm) t(t) 700- /. Schema ipsomefruluî. I) lampă cu spirt; 2) vas cu apă; 3) grătar; 4) fub demon-tabil; 5} ine! de susţinere; 6) ipsotermomefru. fionare. Se bazează pe principiu! scăderii temperaturii de fierbere a apei pe măsură ce creşte altitudinea, fapt legat, la rîndul lui, de scăderea presiunii atmosferice o dată cu creşterea altitudinii. Aparatul e compus dintr-un termometru de precizie, gradat în jurul diviziunii de 100°, aşezat într-un recipient în care fierbe apă (v. fig. /). Cu ajutorul unei nomo-grame speciale se transformă temperatura de fierbere a apei, citită la termometru, în presiunea aerului în staţiune (v. fig. //). Un combustibil mai comod pentru fierberea apei e spirtul solidificat. Sin. Ipsotermometru; var. Hipsometru. 2. ipsomefru. 3. Si/v.: Sin. Dendrometru (v.). s. Ipsos. Maf. cs.: Liant aerian, obţinut prin deshidratarea parţială sau totală a gipsului după procedee tehnologice proprii, în vederea obţinerii de proprietăţi anumite, după destinaţia diferită care i se dă. în funcţiune de temperatura de ardere şi de presiunea parţială a vaporilor de apă din atmosfera înconjurătoare, gipsul (CaS04 • 2 H2O) suferă următoarele transformări: între 95 şi 120°, pierde 75% din apa de cristalizare, tre-cînd în semihidrat (2 CaS04» H20); între 150 şi 165°, pierde şi restul de apă de cristalizare, obţinîndu-se anhidritul solubil (CaSO^; între 300 şi 800°, anhidritul solubil îşi schimbă structura cristalină, micşorîndu-şi solubilitatea în apă, treptat, cu ridicarea temperaturii, astfel încît între 400 şi 450° trece într-o formă cu solubilitate mică, iar peste această temperatură trece într-o formă complet insolubilă; peste 850°, anhi-dritul se disociază termic după reacţia: CaSCXţ CaO-j-SOg. în condiţii industriale, prin încălzirea gipsului ia diferite temperaturi se obfin produse în cari predomină una dintre formele de mai sus. Pentru fabricarea ipsosului se folosesc două procedee: un procedeu mai vechi, care consistă în concasarea gipsului, apoi în arderea în cuptoare cu funcţionare discontinuă, şi pe urma în măcinare, — şi un procedeu mai nou, în care gipsul con-casat e uscat, măcinat fin şi apoi încălzit în fierbătoare speciale cu funcţionare continuă. Controlul calităţii ipsosului se face după metodele folosite pentru ciment, adaptate la condiţiile respective, diferenţa esenţială consistînd în faptul că rezistentele mecanice se determină pe paste, iar nu pe mortare. Semihidratul şi anhidritul se disolvă în apă uşor şi dau repede soluţii suprasaturate de semihidrat, care conţine pînă la 10 g/l. în prezenţa apei, semihidratul nu e stabil şi trece în dihidrat, care are o solubilitate de cinci ori mai mică decît semihidratul, şi anume 2 g/l. Din cauza acestei diferenţe mari, solufia suprasaturată de dihidrat începe să cristalizeze, cristalele ajungînd, pînă la începutul prizei, la mărimea disper-soizilor coloizi (1—200 mjx), cînd pasta mai are încă plasticitate. Creşterea ulterioară a cristalelor face ca acestea să se întrepătrundă, din cauza formei lor aciculare; frecarea dinfre ele creşte şi pasta începe să se întărească pînă devine rigidă. Soluţia saturată de dihidrat rămasă în această masă împîslită de cristale depune cu timpul şî restul de substanţe, cimen-tînd cristalele. Apa se evaporă şi masa rămîne poroasă. Cu cît procentul de apă cerut de ipsos pentru a obţine pastă bună de prelucrat e mai mic, cu atît rezistenţele sînt mai bune, ca o consecinţă a porozităţii mai reduse şi a unei compacităţi mai mari a structurii formate de cristalele de dihidrat, aciculare, împîslite. Faptul că la unele varietăţi de ipsos priza începe atît de repede e un dezavantaj, care poate fi înlăturat prin folosirea de întîrzietori de priză: zahăr, clei de tîmplărie, clorură de calciu, fosfat de sodiu, borax, leşii bisulfitice, cari au roiul de coloizi protectori. Clorurile accelerează priza. La toate categoriile de ipsos, procesul fizicochimic al prizei şi al întăririi e acelaşi; deosebirea consistă numai în intensitatea şi în caracterul cristalizării. Se deosebesc: Ipsos de construcţie, folosit pentru tencuieli, elemente decorative interioare, şi la montarea instalaţiilor electrice şi sanitare, simplu sau în amestec cu nisip ori cu var şi nisip. Se obţine prin arderea bulgărilor de gips pînă la cel mult 300°. în funcţiune de puritatea materiei prime şi de condiţiile tehnologice, se obţin calităţi diferite, caracterizate prin: culori de la alb spre galben şi slab cenuşiu; începutul şi sfîrşitul prizei: 4-3 minute, respectiv 30 de minute; fineţea de măcinare între 2 şi 6% lâ particule mai mari decît 750 ţi, şi între 18 şi 25% la particule mai mari decît 200 \i. Rezistenţele după 1, respectiv 7 zile de la preparare, sînt: la tracţiune, 10---6, respectiv 20—15 kgf/cm2, iar la compresiune, 60—35, respectiv 100-60 kgf/cm2. Conţinutul în semihidrat e cuprins între 90 şi 65%. Tehnica nouă tinde să folosească elemente şi panouri prefabricate din ipsos, pentru locuinţe, avînd în vedere proprietăţile de izolaţie fonică şi termică şi aspectul frumos care li se poate da. Ipsos de modelaj, de alabastru. E folosit la confecţionarea modelelor în cari se toarnă masele ceramice ce se modelează prin turnare în ipsos, la lucrări fine de construcţie şi la ornamentaţii şi modele, — şi în chirurgie; se caracterizează prin-fr-o culoare mai deschisă, o fineţe de măcinare mai avansata (0% şi 10% particule mai mari decît 750 jx şi^200 ţi)şi prin rezistenţe egale cu ale celor mai bune calitaţi de ipsosuri pentru const'rucţie. Şe obfine dintr-yn gips curat (alabastru) Ipsofermomefru 396 Iradierea laptelui şi printr-o tehnologie îngrijită, la temperatura de calcinare de 107-180°. Ipsos de structură. Se obfine printr-o tehnologie similară celei a ipsosului de modelaj. Culoarea lui e albă sau cenuşie deschisă. E forma-cea mai solubilă în apă dintre toate varietăţile de ipsos. Priza începe după circa 5 minute. Se foloseşte în lucrări de structură (adaus de clei şi coloranfi pentru imitarea marmorei) şi ca ipsos de construcfie. Ipsos de pardoseală. Se obfine prin arderea gipsului între 800 şi 1000°. Are priza mult mai lentă (6--*15ore). Datorită prezenfei CaO, care are funcţiunea de catalizator de hidratare, şi a unor cantităfi mai mici de apă (30% fafă de 60%), necesară pentru obfinerea pastei bune de prelucrat, se obfin rezistenfe, la 28 de zile, mujt mai mari (200« ■-300 kgf/cm2) decît ale celorlalte tipuri de ipsosuri cari, practic, la 7 zile, ating rezistentele finale. E folosit de preferinfă la turnarea pardoselilor interioare fără rosturi de dilatare, deoarece în timpul prizei îşi măreşte volumul cu 1%. Pardoselile au un aspect frumos, sînt rezistente şi sînt „calde" la pipăit. Poate fi folosit şi ca ipsos obişnuit de construcfie, cu rezultate mai bune, datorită rezistenfelor mari. Ipsos de marmoră (alaunat), Se obfine prin arderea în două faze a gipsului foarte curat. în prima fază, gipsul se încălzeşte la 600 ••■800°, obfinîndu-se anhidritul insolubil. Acesta se amestecă cu solufie de 2% alaun [KA^SO^L cu care face priză. Materialul astfel obfinut se arde din nou Ia 600**-800° şi apoi se macină fin. Tratamentul termic aplicat, cum şi tratarea cu alaun, au avut ca rezultat schimbarea structurii concrefiunilor cristaline şi, ca urmare, obfinerea unui produs care cu apă dă rezistenfe de ordinul a 300 kgf/cm2, iar piesele obfinute pot fi lustruite imitînd marmora. Face priză în cîteva ore. Rezistă bine Ia acţiunea acizilor. Ipsos de mare rezistenţă. Se fabrică în URSS, prin deshidratarea gipsului în autoclave cu vapori de apă la presiunea de 1,3 at. Se formează un semihidrat cu microcristale mai scurte şi mai compacte decît la deshidratarea normală. După deshidratare, materialul se usucă cu un curent de gaze fierbinţi şi se macină. Pentru prelucrare cere apă mai puţină decît ipsosul de construcţie. Rezistenţa la compresiune, la 28 de zile, poate atinge 300--*400 kgf/cm2. î. Ipsofermomefru, pl. ipsotermomefre. Topog..* Var. Hipsometru. Sin. Ipsometru (v.). 2, Iradiafie, pl. iradiaţii. F/z.: Sin. Iradiere (v.). 3, efect de Inst. conf., Termot.: Cantitatea de căldură transferată în unitatea de timp unei clădiri de radiaţia solară şi carestrăbate elementele de construcţie ale acesteia. Efectul de iradiaţie Qf-ai [kcal/h] depinde de următorii factori: altitudinea locului, anotimp, poziţia Soarelui faţă de orizont (ora din zi), gradul de înseninare al cerului, puritatea aerului atmosferic, natura elementelor exterioare ale clădirii (formă şi material) şi orientarea acestora fafă de Soare. în figură e reprezentată variafia cantităfii de căldură pe care o primesc prin iradiafie elementele de construcfie ale unei clădiri situate |a 40° latitudine nordică, într-o zi de vară (în luna iulie). 700 3 \soo 300 100 0 I | - / s V 7 / r V N \ - A / ? - \ X l ff ! 7 / \ \ k / V / V k / —s V ! / / / r \ / \ \ îl l /7 (§ / / / t\ \ V \ / \ / *6 \ 4 6 8 10 16 18 20 12 14 -*~0r3 Efectul de iradiafie (Q) în kcal/h,între oreie4 şl 20, î) suprafafa perpendiculară pe direcfla razelor; 2) învelitoare orizontală; 3) perete de est; 4) perete de vest; 5) perete de sud; 6 şi 6') perete de nord. O parte din căldura incidenţă qrad [kcal/h] e reflectată de elementele de construcţie ale clădirii. Raportul dintre căldura absorbită şi cea reflectată se numeşte coeficient de absorpfie e, iar valoarea lui d/feră după culoarea şi felul suprafeţei iradiate (de ex. e are valorile: 0,4 penfru piatra albă; 0,7 pentru lemn de culoare naturală; 0,7 pentru tencuială; 0,9 penfru suprafeţe acoperite cu bitum). — în calculul cantităţii de căldură care pătrunde în interiorul clădirii se ia în consideraţie şî coeficientul de permeabilitate termică cp, care depinde de natura materialului din care sînt alcătuite suprafeţele exterioare; în funcţiune de coeficientul de transmisiune termica k al materialului, valoarea lui aproximativă e dat de relaţia: qp~ 0,047 k. Efectul caloric al iradiaţiei asupra unei suprafeţe cu aria F e dată de relaţia: Qrai=F*sSA’ adică, pentru astfel de transformări ireversibile, entropia sistemului creşte. b) Sistemul nu schimbă căldură decît cu un singur termo-stat de temperatură dată T, adică T e constant, şi relaţia (1) se reduce la: <3> unde Qab e căldura primită (în valoare algebrică) de la termosfat. înmulţind inegalitatea (3) cu factorul pozitiv T, ea devine: (4) TSB~TSa>Qab • în particular, dacă sistemul nu schimbă lucru mecanic cu exteriorul (de ex. un fluid la volum constant), urmează, conform principiului întîi al Termodinamicii, Qab~UB~UA i unde UA şi UB sînt, respectiv, valorile energiei sistemului în stările A şi B, astfel încît inegalitatea (4) se poate pune sub forma: TSb-TSa>Ub-Ua sau sub forma: ua-tsa>ub-tsb. Introducînd energia liberă (v.) F a sistemului, definită prin relaţia F~U — TS, inegalitatea se exprimă deci sub forma: (5) Fa>FBi adică, pentru astfel de transformări, energia liberă a sistemului scade.— Dacă lucrul mecanic primit de sistem e efec- tuat prin exercitarea unei presiuni p asupra sistemului, şî dacă această presiune e constantă, urmează, conform principiului întii al Termodinamicii, Qab={Ub+pVb)-{Ua + pVa) = 1b-1a. unde V e volumul sistemului, iar I e entalpia (v.) lui, şi inegalitatea (4) devine: TSB-TSA>UB+j,VB-(UA+pVA) sau UA-\-pVA — TSA>UB-bpVB — TSB . Introducînd potenţialul termodinamic (v.) G al sistemului, definit prin relaţia: G=U+pV-TS = I-TS, condiţia de ireversibilitate se poate pune sub forma: (6) ga>gb, adică, pentru astfel de transformări, potenţialul termodinamic al sistemului scade. Din fiecare dintre condiţiile speciale de ireversibilitate (2), (5), (6) se poate deduce cîte o condiţie de echilibru termodinamic (v.), deoarece stările de echilibru sînt stări de la cari sistemul nu mai poate suferi transformări fără modificarea condiţiilor exterioare. Există transformări cari sînt reversibile, oricît de mare ar fi viteza de transformare; altele sînt reversibile numai daca viteza de transformare tinde către zero (transformări cuasi-stafice), dar sînt ireversibile dacă viteza de transformare e finită; alte transformări sînt ireversibile chiar dacă parametrii lor de stare exteriori sînt variaţi cuasistatic (fiindcă, în aceste condifii, starea lor interioară nu variază cuasistatic).-— Mişcările în cari intervin numai forfe nedisipative sînt reversibile, oricari ar fi valorile vitezelor.^Transformarea de energie electrică în energie interioară a unui conductor, prin intermediul dezvoltării de căldură prin efect Peltier sau prin efect Thomson, e reversibilă, chiar dacă viteza de transformare e finită.— Transformările în cari trece căldură de la un corp la altul mai rece sînt ireversibile dacă viteza de transformare e finită, adică dacă diferenfa de temperatură dintre cele două corpuri e finită, dar ele devin reversibile dacă sînt cuasistaiice, adică dacă viteza de transformare tinde către zero, cînd diferenfa de temperatură dinfre cele două corpuri tinde către zero.— Mişcările în cari intervin forfe disipative (de ex. frecarea; dezvoltarea de căldură în conductoare prin efectul Joule al curentului electric; transformarea de stare a corpurilor cari prezintă isterezis feroelectric sau feromagnetic şi care e înso-fită de dezvoltare de căldură) sînt transformări ireversibile, chiar dacă parametrii lor de stare exteriori sînt variaţi cuasistatic. în cazul isterezisului, de exemplu, parametrii exteriori sînt intensitatea cîmpului (electric, magnetic) şi temperatura; starea unui material cu isterezis e determinată numai dacă e dată şi polarizaţia domeniilor elementare Weiss; aceasta nu variază însă cuasistatic, chiar dacă parametrii exteriori variază cuasistatic. 7. Ireversibilitate. Fiz., Chim.: Proprietatea unei transformări a unui sistem fizicochimic de a fi ireversibilă. 8. Irgapirină. Farm.: Medicament conţinînd piramidon şi fenilbutazonă (v.), cu efect analgezic, antipiretic şi antiinfla-matoriu, folosit în tratamentul stărilor reumatice. 9. Iridiu. Chim.: Ir. Element din grupul VIII al sistemului periodic, din familia metalelor platinice, cu gr. at. 193,1, nr. at. 77, gr. sp. 22,42, p. t. 2454°, p. f. 4400°. E un metal alb-argintiu, foarte dur, în parte friabil, dar care poate fi lucrat destul de uşor. Formează aliaje, atît cu metalele platinice, cît şi cu celelalte metale. Ca şi celelalte elemente platinice, are tendinţa accentuată de a forma compuşi complecşi. în scoarţa pămîntului el se găseşte în proporţia de 9*ÎO-9o/0l Irigare 398 Irigaţie totdeauna aliat cu celeialfe metale platinice, în special cu osmiul şi în minereuriie de aur, sub forma de grăunţe sau de pepite, împrăştiate într-un silicaf. Se obţine din osmiura de iridiu care rămîne după solubilizar&a cu apă regală a tuturor metalelor din platinul nativ. Osmiura de iridiu se amestecă cu sare marină şi se încălzeşte într-un curent de clor penfru a obţine clorurile de osmiu şi de iridiu solubile în apă. Iridiu! se precipită cu carbonat de sodiu, iar oxidul format e redus cu hidrogen. Iridiul are următorii isotopi: Numărul de masă Abun- denta Timpul de înju-mătăfire Tipul dezintegrării Reacfia nucleară de obţinere 190 - 10,7 mln captură K Os1»9 (d, n) !r*H Ir*»1 (n, 2n) Ir*»», Ir*91 (Y/n) Ir190 191 38,5% - - — 192 70 z emisiune Os192(d, 2 n) Ir192; Ir^fn, y) Ir*»* Ir193 (n,2 n)Ir*92, |ri9i (d, p) Ir^, Ir193 (y, n) Ir192 192 * ~ 1,5 mln - isomer cu Jr192 193 64,5% - - 194 3 z emisiune (3“ IrM (n, y) Ir194, Ir193 (d, p) lr*M, Au19? (d, ap) Ir1*1 IridiuI e foarte rezistent la agenţii chimici; el nu se disolvă în nici un acid şi nici în apă regală. El formează, în principal, combinaţii stabile în cari e frivalent, ţetravalenf şi chiar exa-valent. Formează însă şi combinaţii mono- şi bivalente. în stare fin divizată absoarbe mari cantităţi de gaze. Ca metal pur, iridiul e întrebuinţat la confecţionarea creuzetelor de laborator, a termoelemente'or de iridiu şi îridiu-rodiu, a cafozilor şi anficafozilor unor aparate de fizică, la colorarea în negru a porţelanului şi a sticlei, efc. Aliat cu platinul e întrebuinţat la confecţionarea unor etaloane de măsură şi a unor cupluri termoelectrice, iar în aliaj cu osmiul la fabricarea vîrfurilor de peniţe şi de compasuri. Bioxidul de iridiu, lrC>2, de culoare albastră-neagră, se obţine direct din elemente, sub acţiunea căldurii. E insolubil în apă şi în acizi. Monoclorura de iridiu, IrCI, se prezintă sub formă de cristale arămii-roşcate, insolubile în apă, în baze şi în acizi. Se obţine prin încălzirea metalului în clor sau prin încălzirea clorurilor superioare de iridiu, de exemplu a IrCV Limita de stabilitate e relativ mică; în clor, la presiunea de o atmosferă, ea e cuprinsă între 773° şi 798°. Diclorura de iridiu, lrCl2, e insolubilă în apă, în acizi şi în baze. Se obţine prin acţiunea clorului asupra negrului de iridiu (iridiu metalic fin divizat) în intervalul de temperatură cuprins între 763° şi 773°. Se obţine, de asemenea, prin descompunerea termică a IrC^. Triclorura de iridiu, lrCl3, se obţine din negru de iridiu şi clor, prin încălzire la 600°, un produs de culoare verde, care prin încălzire îndelungată la 650° trece în cristale galbene, stabile în condiţii normale. Prin încălzire peste 763° se descompune în diclorură şi apoi în monoclorura. Tefraclorura de iridiu, lrCU, are culoarea neagră. Se obţine numai prin încălzirea triclorurii în atmosferă de clor, la presiune înaltă; e instabilă, pierde clor şi se transformă din nou în lrCl3. Tetrafluorura de iridiu, lrF4, e un ulei galben-cafeniu, care se obţine încălzind lrF6 cu pulbere de iridiu. în prezenţa apei, tetrafluorura de iridiu se descompune imediat în acid fluor-hidric şi hidrat de iridiu, de culoare albastră-neagră, aproape insolubil în baze, dar destul de uşor solubil în acizi. Hexafluorura de iridiu, lrF6, are p. t. 44,4° şi p. f. 53°. Se ob(ine prin acţiunea fluorului asupra iridiului la cald. Pro- dusul e galben. Are o pronunţată activitate chimică şi reacţionează energic cu apa, după ecuaţia IrFg + 5H20->lr(0H)4-f-+ 6HF + 0, şi oxigenul se degajă parţial sub forma de ozon. în lipsa reducătorilor şi a apei şi în prezenţa clorului liber, se reduce pînă la lrF4. Hidroxidul de iridiu, lr(OH)3, de culoare verde, e practic insolubil în apă. Are slabe proprietăţi bazice; prin încălzire se deshidratează uşor, trecînd în 1^03, de culoare neagră.— Iridiu! formează carbon//// lr(CO)3 şi lr(CO)4, cari se obţin prin încălzirea îndelungată a lrCl3 pînă la 140° în atmosferă de CO, Ia presiune înaltă. Cristalele galbene ale primei combinaţii sublimează, în atmosferă de CO, la 250°, şi sînt insolubile în tefraclorura de carbon; cristalele galben-verzui ale celei de a doua combinaţii sublimează la 160° şi se disolvă în tetraclorură de carbon. Iridiul mai formează amoniacafi complecşi şi sulfaţi dubli, de tipul alaunilor: Me[lr(S04)2] • 12 H2O. 1. Irigare. Agr.: Ansamblul operaţiilor de aducere şi distribuire, pe suprafaţa unui teren agricol, a apei de care au nevo/e plantele pentru dezvoltarea sau pentru protecţia lor, cum şi de colectare şi de evacuare a excesului de apă. V. sub Irigaţie. 2. Irigaţie. Agr., Hidrot.: Ansamblul lucrărilor efectuate pentru a asigura aprovizionarea controlată a solului arabil sau a culturilor agricole cu apă suplemenfară fată de cea primită în mod natural, pentru asigurarea şi mărirea producfiei agricole, apa necesară irigaţiei fiind adusă Ia sectoarele de irigat prin-tr-o reţea permanentă de irigaţie (canale de aducţie, de alimentare, de distribuţie, de derivaţie, de colalură, de desecare, rigole, conducte, ele.), care delimitează sectoare de irigat cu atît mai mici, cu cît reţeaua permanentă e mai deasă. V. sub Reţea de irigaţie. Operaţiile fundamentale în practica irigaţiilor sînt: urmărirea umidităţii solului, pentru a nu scădea sub plafonul minim, completarea umidităţii la capacitatea de cîmp pentru apă a soiului şi conservarea apei administrate prin irigaţie în solul arabil, care e o operaţie de o mare importanţă şi, în acest scop, pentru împiedicarea pierderilor prin evaporaţie, la 2--3 zile după udare, imediat ce terenul s-a zvîntat, trebuie executat prăşitul. După scopul în care e folosită apa de irigafie, se deosebesc: irigaţie de umezire, irigaţie de aprovizionare, irigaţie de spălare, irigaţie de fertilizare, irigaţie termoregulatoare, irigaţie contra dăunătorilor, irigaţie pentru maturarea fructelor şi irigaţie de pigmentare. Irigaţia de umezire completează umiditatea solului în limitele umidităţii active, pentru ca să nu scadă sub plafonul minim şi pentru ca să nu depăşească capacitatea de cîmp pentru apă a solului, care constituie plafonul maxim. Se administrează prin norme de udare (v.). Irigaţiade aprovizionare completează deficitul din perioada rece a anului, octombrie-martie incluziv, pe adîncimea de 150 cm, la capacitatea de cîmp pentru apă a solului arabil de la coeficientul de ofilire. Se calculează cu formula: a =150 GV(C-0)~0,7 Pit în care enorma de aprovizionare pentru adîncimea de 1,5 m, în m3/ha, Gv e greutatea volumetrică a solului, în t/m3, C e capacitatea de cîmp pentru apă a solului, în procente de greutate, O e coeficientul de ofilire, în procente de greutate, P,- e suma precipitaţiilor de iarnă, din perioada octombrie-martie incluziv, în m3/ha. Necesitatea udărilor de aprovizionare se stabileşte prin compararea precipitaţiilor de iarnă ale zonei respective cu capacitatea solurilor de a acumula aceste precipitaţii pe adîncimea considerată. Iriga}ie 399 Ir igaf ie Irigafia de spălare se aplică terenurilor cari conţin un exces dăunător de săruri, în scopul îndepărtării lor prin disol-vare din stratul activ al solului. Irigafia de fertilizare consistă în aducerea pe teren a apelor încărcate cu substanfe nutritive necesare plantei, suplemen-tare celor aflate în sol. în acest scop se disolvă în apa de irigat îngrăşăminte de distribuit, sau se irigă cu ape uzate corespunzătoare. Irigafia termoregulatoare are drept scop să modifice temperatura solului sau a aerului în favoarea vegetaţiei; ea consistă în folosirea proprietăţi apei de a păstra căldura şi de a o ceda solului sau plantelor, cînd se efectuează irigafia. Irigafia de încălzire cu apă avînd temperatura mai înaltă decît a solului sau a aerului are drept scop stimularea vegetalei sau apărarea ei contra temperaturii joase a aerului. Se practică, în special, în cultura orezului. Irigafia de apărare contra brumelor şi contra înghefurilor tîrzii consistă în a combate îngheful prin folosirea căldurii latente a apei, de o parte, şi a căldurii latente a ghefii, de altă parte, pentru a încălzi şi a proteja plantele. Condiţia de eficacitate e ca temperatura mediului ambiant să nu coboare sub — 7°. Stropind plantele cu o intensitate de 1,5 2 mm/h, ele sînt acoperite de un polei în interiorul căruia se menfine o temperatură pufin peste 0°, datorită căldurii de 80 cal/g liberate de apă la trecerea din stare lichidă în stare solidă; poleiul, fiind întrefinut permanent de apa stropită, protejează plantele de temperatura joasă a mediului ambiant. Irigafia contra dăunătorilor se execută cînd dăunătorii sînt în solul arabil şi dacă pot fi distruşi prin asfixie, terenul fiind irigat prin submersiune, inundarea de durată corespunzătoare provocînd astfel distrugerea lor. Cînd dăunătorii sînt pe organele aeriene ale plantelor, ei pot fi distruşi cu ajutorul irigaţiei prin aspersiune (v.), în care scop se folosesc, după caz: acfiunea directă a apei, datorită efectului mecanic al picăturilor şi reducerii momentane a temperaturii; acţiunea substanfelor chimice disolvate în apă şi distribuite prin aspersiune odată cu apa de irigaţie. Irigafia pentru maturarea fructelor urmăreşte ca umiditatea aerului care înconjură vifa de vie sau pomii în timpul procesului de maturafie a fructelor să nu scadă sub 40%, completarea făcîndu-se prin aspersiune cu norme mici, chiar dacă solul are umiditatea necesară. Irigafia de pigmentare colorează fructele, dîndu-le un aspect atrăgător şi mărindu-Ie astfel valoarea economică. Ea consistă în a executa stropirea fructelor, pe timp cu soare sau cu vînt, cu picături izolate cari, evaporîndu-se repede prin diferenfa de temperatură rezultată local, provoacă pigmentarea fructelor. Din punctul de vedere al metodei de distribuire a apei, se deosebesc: irigafie prin submersiune sau inundare; irigafie prin circulafie sau revărsare; irigafie prin infiltrafie; irigafie prin aspersiune; irigafie subterană; irigaţie combinată cu drenajul. Irigafia prin submersiune consistă în a inunda terenul cu un strat de apă care, infiltrîndu-se în sol, alimentează plantele cu apa necesară; e folosită, ia noi, în cultura orezului. Terenul, împărfit prin mici diguri în parcele de 0,5 2 ha, primeşte apa din canalele de alimentare în rambleu, evacuarea apei făcîndu-se prin canale în debleu, iar manipularea fiind asigurată cu ajutorul vanelor. Cere terenuri cît mai plane, cu pante de maximum 0,005, cu subsol pufin permeabil pentru a retine apa; e metoda la care se consumă cea mai mare cantitate de apă la hectar (3 - 6 l/s.ha). Buna nivelare a parcelelor e necesară atît pentru economia apei cît şi pentru realizarea producţiilor mari. Parcelele sînt grupate în tarlale de 20 — 50 ha. Micile diguri de separare a parcelelor, cu înalfimea de circa 50 cm, sînt executate diferit: cele longitudinale, cu taluzele de 1:1,5 — 1:2, iar cele transversale, de 1:3 sau 1:4, pentru a putea fi trecute de maşinile agricole, lungimea parcelelor fiind pe direcfia curbei de nivel. Irigafia prin revărsare sau circulafie consistă în distribuirea apei prin revărsare din rigolele de irigafie, sub forma unei pînze subfiri de cîţiva centimetri, care se scurge pe suprafafa terenului fără să stagneze; apa necesară plantelor pătrunde în sol pe verticală. Irigafia prin revărsare în fîşii, folosită pentru culturile agricole neprăşitoare, cereale, plante furajere, etc., consistă în distribuirea apei pe fîşii (v. sub Fîşie de udare) late de 6—20 m în multiplu de lăfimea semănătorii, cuprinse între două mici diguri cu înălţimea de 5—20 cm şi cu lungimea pînă la 200 m. Longitudinal, fîşiile au panta terenului, iar transversal sînt orizontale. Debitul de alimentare variază, după sol, pantă şi plantă, de Ia 1-3 l/s-m. Irigaţia prin revărsare e aplicabilă la terenuri cu panta de la 0,001 —0,020. Metoda e folosită curent pentru irigarea fîneţelor,şi a păşunilor, deosebindu-se: irigafia prin rigole orizontale cari urmăresc curbele de nivel (v. fig. I), aplicabilă pe terenuri cu panta de la 2—-10% şi chiar pînă Ia 20%, cînd însă reclamă o supraveghere specială; irigafia prin rigole în spic, cari sînt aşezate oblic faţă de curbele de nivel, irigaţia urmînd mişcarea naturală a apei pe teren, şi care ă indicată pentru terenuri cu panta între 2 şi 6%; irigafia prin plane înclinate, care se realizează prin compensarea formelor terenului, în pante uniforme de circa 5% I. Irigaţie prin rigole orizontale, pe aceeaşi parcelă, irigaţia făcîndu- f) canal de alimentare; 2) canal se prin rigole orizontale dispuse de distribuţie; 3) rigolă de dis-la distanţa de 6—8 m; irigafia în tribujie; 4) curbă de nivel; spinări, la care apa se revarsă pe 5) vană. ambele laturi ale rigolei, apa în exces fiind colectată de o rigolă care, în continuare, devine rigolă de alimentare pentru parcela vecină din aval (v. fig. II), astfel încît apa circulă continuu din parcelă în parcelă (numai pentru cositul fînului se întrerupe irigaţia pentru a se zvînta terenul). Irigafia prin infiltraţie sau pe brazdă e folosită în special pentru irigarea plantelor prăşitoare, a vifei de vie, a pomilor, etc. Apa de irigare trece din canalele de irigafie cana/ de aducfie; 2) canal de evacuare; 3) rigolă in rigole, iar din distribuţie; 4) rigolă de colectare, acestea direct în brazde (condusă cu sapa sau prin sifoane), cari o distribuie prin infiltraţie la rădăcinile plantelor. Distanţa dintre brazde e mai mică în solurile uşoare (50—60 cm) şi mai mare în solurile grele (75—80 cm), lungimea brazdelor variind între 30 şi 120 m. V. şi sub Brazdă de udare. 3' Secfiune $-8 3 Irimic 400 Irotafional, cfmp Executarea brazdelor se face cu cultivatoare echipate cu corpuri de rarifă. Irigafia prin aspersiune distribuie apa plantelor sub forma de picături produse prin aruncarea ei sub presiune, deasupra terenului de irigat, cu ajutorul unor dispozitive speciale numite aspersoare (pluvifoare) sau etaliere sau al unor tuburi perforate cari oscilează în jurul axei lor (aripi de ploaie) astfel încît apa să cadă pe plante sau pe teren ca o ploaie. în acest scop, aspersoarele sînt alimentate prin conducte cu apă sub presiune, prin pompare sau dintr-un basin de retenfie. Instalafiile de ploaie artificială se compun (v. fig. III) din următoarele părfi principale: grupul motopompă, conducta de III. Schema unei instalaţii de ploaie artificială. 1) sursă de japă; 2) sorb cu clapetă de reţinere; 3) conductă de aspiraţie; 4) teu, robinet de închidere şi furtun de absorptie pentru îngrăşămînt lichid; 5) tanc sau rezervor pentru îngrăşămînt lichid sau insecticid; 6) pompă; 7) motor; 8) căruţul pompei; 9) conductă de refulare cu cuplaj rapid; 10) furtun de cauciuc, de legătură; 11) conductă principală cu cuplaje rapide; 12) hidrant cu închidere automată; 13) oscilator; 14) aripă de ploaie; 15) picioarele cu rotife ale aripii de ploaie; 16) conductă auxiliară cu cuplaje rapide; 17) aspersor. alimentare şi aripa aspersoare, constituită din fevi uşoare în tronsoane de 6 m, cu cuplare rapidă, şi un număr de aspersoare cari distribuie apa. Comparativ cu celelalte metode, irigafia prin aspersiune prezintă următoarele avantaje principale: nu reclamă amenajarea terenului, putînd fi folosită şi pe terenuri accidentate; reduce normele de irigafie şi de udare, cari pot fi administrate în cantităfile strict necesare, acestea putînd fi chiar foarte mici; instalafiile sînt mobile şi deci pot fi mufate de pe un teren pe altul. Folosirea înstalafiilor e multilaterală la: irigarea culturilor joase sau înalte, a pomilor, a vifei de vie; distribuirea îngrăşămintelor chimice; combaterea dăunătorilor, a îngheţurilor tîrzii şi a brumei; îmbunătăfirea condifiilor de maturare a fructelor; pigmentarea fructelor; lupta contra incendiilor; alimentarea cu apă în multe situafii din gospodăria agricolă. Irigafia subterană introduce apa în sol prin intermediul unei refele de conducte subterane, alimentate din canalele de irigafie prin cădere liberă sau sub presiune. Din conductele subterane apa trece în sol la rădăcina plantelor. Conductele subterane pot fi executate din tuburi de drenaj, din cărămizi multicelulare, bolovani, fascine, tuburi de materiale speciale, ca materialele plastice sau cartonul asfaltat, ori pot fi executate direct în pămînt, cu plugul-cîrtifă. Cea mai economică dintre metodele arătate e cea cu conducte executate cu plugul-cîrtifă, la care adîncimea conductelor e de 35--*40 cm, distanfa dintre ele de circa 100 cm, panta- de 0,007”*0,015, iar lungimea, pentru diametri de 10—12 cm, poate fi pînă la 200 m. Irigafia subterană prezintă următoarele avantaje mari: nu distruge structura solului; aerează bine solul; economiseşte apa, asigurînd o mai bună repartifie a ei; reduce la minimum munca de udare; nu împiedică mecanizarea. Ea prezintă însă următoarele dezavantaje: e imperfectă din punctul de vedere tehnic; menfine uscat stratul superior al solului; în subsol permeabil provoacă pierderi ma i de apă. Irigafia combinată cu drenajul consistă în irigarea terenului prin revărsare, excesul de apă fiind colectat de o refea de drenaj cu tuburi ale căror colectoare reconduc apa, prin intermediul unor dispozitive speciale pe principiul vaselor comunicante, în rigola inferioară de irigafie, de unde apa se revarsă pe teren, irigîndu-l, şi aşa mai departe. E folosită la irigarea fînefeior. Metoda prezintă următoarele avantaje: irigarea, urmată sau nu de drenare, poate fi reglată; se aeriseşte puternic terenul, uşurînd încălzirea solului; în cazul izvoarelor din subsol, foloseşte apa lor pentru irigafie; consumă apă pufină; lucrările fiind permanente, nu cer personal mult de conducere. Prezintă următoarele dezavantaje; reclamă cheltuieli de investifie mari; împiedică circulaţia vitelor şi a maşinilor. 1. irimic. Ind. alirn.: Produs intermediar (fărîfe fine) obţinut în procesul tehnologic de măcinare a grîului, la ultimele pasaje (treceri) de şrotuire şi măcinare, cu ajutorul căruia se reglează în mori extracfia de făină neagră. Irimicul se caracterizează printr-o granulozitate cuprinsă între sitele nr. 50 şi VII şi un confinut în substanfe minerale de circa 5%. 2. Iris, pl. irisuri. 1. F/z : Diafragmă constituită din sectoare circulare cari se pot acoperi mai mult sau mai pufin, astfel încît să se poată varia diametrul deschiderii. 3. Iris. 2. V. sub Ochi. 4. Iris, rizom de Bot., Farm.: Rizomul plantelor erbacee Iris germanica L., Iris florentina L. şi Iris pallida Lam., din familia Iridaceae. După îndepărtarea rădăcinilor, rizomul, decorticat şi uscat, are miros de violete. El confine o substanfă amilacee (irizina), o rezină, o substanfă tanantă, o glucozidă (iridina), substanfe zaharoase şi mucilaginoase, substanfe minerale şi o substanfă aromatică (irona). E întrebuinţat în Farmacie şi în cosmetică. Sin. Rizom de stînjenel. s. Irifanfă, substanţă Tehn. mii. V. sub Substanfe toxice de luptă. 6. Irifaţie, prag de Chim. V. Prag de iritafie. 7. Irizaţie, pl. irizaţii. Fiz.: Aspectul datorit ansamblului de culori de interferenfă a luminii albe prin lame transparente subfiri. Se observă iriza fii cînd pe suprafafa unui lichid sau a unui solid se găseşte un film dintr-un lichid oarecare, cînd în interiorul unui cristal se găsesc fefe interne de clivaj paralele, etc. 8. Irizină. Chim.: Polizaharidă derivată din d-fructoză, întîlnită în rizomul de iris (v. Iris, rizom de ~). 9. Irlandez, număr Ind. text.: Număr, în sistemul de numerotare a firelor, în special a celor de in, şi anume număr al firelor de in, de fuior şi de cîlfi, care arată numărul de juru-bife de cîte 300 yarzi (sau 274,3 m) confinute într-o livră engleză (453,6 g) de fir. Diferenfa dintre numărul englez şi cel irlandez, pentru acelaşi fir, consistă în faptul că sculul englez are 12 jurubife de cîte 300 yarzi, iar cel irlandez are 10 jurubife. 10. Ironac. Mefg.: Ofel cu confinut mare de siliciu, cu compozifia.* 1,1% C; 13,2% Si; 0,8% Mn; 0,8% P, 0,05% S şi restul fier. E foarte rezistent la acfiunea acizilor şi e întrebuinfat la confecfionarea de piese cari lucrează în atmosferă puternic acidă. 11. Ironă. Chim. V. sub lononă. 12. Irofaţional, cîmp C/c. v., F/z.: Cîmp de vectori cu rotorul (v.) identic nul. Dacă G(r) e vectorul-cîmp considerat, condifia de irotafionalitate într-un domeniu conex dat se exprimă prin relafia: _ rot G = 0 existentă în acel domeniu. Irus 401 Isenfalpă, transformare Fiindcă rotorul gradienfului oricărui scalar e identic nul, orice cîmp irotaţional derivă, în domeniul dat, dintr-un potenţial scalar V: _ G = — grad V, iar determinarea cîmpului G se reduce la găsirea cîmpului scalar'K. în acest scop se utilizează divergenţa cîmpului de vectori div G, care trebuie să fie dată (cum rezultă din condifiile de determinare univocă a unui cîmp de vectori). Dacă div G = q, din relaţia de mai sus rezultă: AV = -£), determinarea potenţialului scalar reducîndu-se la integrarea ecuaţiei lui Poisson, iar în cazul particular în care cîmpul e şî solenoidal (are divergenţa peste tot nulă), la integrarea ecuaţiei lui Laplace: A^=0. Această problemă are o soluţie unică dacă se dau, fie potenţialul pe frontiera domeniului (problema Dirichlet), fie derivata potenţialului după normala ia frontieră (adică componenta normală a cîmpului Gn,—problema Neumann), fie condiţii mixte, în cari intervin atît potenţialul cît şi derivata sa după normale. în domeniile în cari cîmpul irotaţional e solenoidal, se mai poate introduce un potenţial vector A, prin relaţia: G = rot A, determinarea acestuia reducîndu-se la integrarea ecuaţiei: rot rot v4 = 0 sau A^=o, dacă se alege div A= 0. Această problemă are o soluţie unică, dacă se dau pe frontiera domeniului, fie componenta tangenţială a lui A, fie componenta tangenţială a lui G, fie condiţii mixte. Avînd rotorul nul, circulaţia cîmpului irotaţional G pe orice curbă închisă e nulă, iar integrala de linie între două puncte nu depinde decît de aceste puncte şi e egală cu diferenţa potenţialelor: C^_Gâr=V (n) - V (r0). J r0 1. Irus. Paleonf.: Lamelibranhiat eterodont cirenoid sinu-paliat, cunoscut din Cretacic pîna azi. Are cochilie ovală, cu regiunea cardinală îngustă şi umbonele spre marginea anterioară. Dinţii, cardinali, divergenţi, sînt adeseori despicaţi. Specia Irus gregarius Partsch. e frecventă în tot Sarmaţianul inferior, întîlnindu-se din basmul Vienei pînă dincolo de Marea Caspică. în ţara noastră a fost întîlnit pe ambele laturi ale Carpatilor. Sin. Tapes. 2. ISA Gen. V. sub ISO. s. Isabellin. Mefg., Elf. V. sub Manganin. 4. Isalobară, pl. isalobare. Meteor.: Linie Ioc geometric al punctelor de pe pămînt, respectiv de pe o hartă, în cari presiunea variază, în unitatea de timp, cu o aceeaşi cantitate. 5. Isalofermă, pl. isaloterme. Mefeor.: Linie loc geometric al punctelor de pe suprafaţa pămîntului, respectiv de pe o hartă, în cari variaţia temperaturii, în unitatea de timp, are aceeaşi valoare algebrică. e. Isanomală, pl. isanomale. Mefeor..* Curbă loc geometric al punctelor de pe pămînt, sau de pe o hartă meteorologică, în cari valoarea unui element meteorologic are aceeaşi abatere (anomalie) faţă de valoarea normală a unui element meteorologic. 7. Isasfraea. Paleonf.: Hexacoralier colonial cunoscut din Triasic pînă în Cretacic. Colonia masivă, constituită din indivizi născuţi prin înmugurire internă şi prin divizare, e formată din calicii prismatice, poligonale (în special exagonale), strîns unite, lipsite în general de columelă sau cu o columelă slab dezvoltată. E frecvent în calcarele recifale jurasice din Munţii Apuseni. 8. Isafină. Chim.: 2,3-Diceto-indolină. Intermediar organic folosit pentru obţinerea substanţelor colorante. Se prezintă sub forma de prisme roşii-gălbui, cu p. t. 200—205°. E solubilă în alcool ^ metilic, în alcool etilic, în acetone, benzen; e greu solubila in apa rece, HC C——C=Q în eter. Sublimează. Oxima are p. t. I II [ 201 •••202°. în hidroxid de sodiu, la ^^=0 rece, se disolvă cu o coloraţie vio- C N H H letă; la cald, hidroxizii alcalini o hi-drolizează, transformînd-o în acidul a-amino-fenil-glioxilic (ac/d isafinic). Prin încălzirea soluţiei apoase a acestuia se produce reformarea isatinei. Prezintă fenomenul de dublă reactivitate, însă nu au putut fi izolate forrnele tautomere corespunzătoare: C=0 i C—OH Prin reducere, trece în dioxi-indol şi în oxi-indol. Gruparea (3-cetonică e mai reactivă şi dă reacţiile caracteristice. Se obţine industrial prin două procedee: — încălzirea soluţiei apoase a unui amestec echimolecular de clorhidrat de anilină, hidrat de cloral, cu clorhidrat de hidroxilamină, obţinîndu-se isonitrozoacetanilidă, cu randamentul de 90%. Produsul uscat e ciclizat în acid sulfuric, cu eliminare de grupare oximică, obţinînd isatina cu randamentul de circa 80%. — Sinteza tehnică iniţială, şi cea modificată pentru a deveni mai accesibilă industrial, pornesc de la difeniltiouree -> difenilcianamidă NjN'-difenilcianoformamidină (hidro- cian-carbo-difenil-imidă). Aceasta e trecută direct în isatin-anil, prin adăugare într-un amestec de dicloretilenă şi clo-rură de aluminiu, în care se barbotează acid clorhidric gazos. Isatin-anilu! se transformă în isafină prin hidroliză acidă. Isatina şi derivaţii săi sînt intermediari importanţi pentru fabricarea de coloranţi indigoizi şi tioindigoizi. Dinfre derivaţi prezintă importanţă: 5-clor-7-metoxi-4-meti!isatina (isatina albastră), care se obţine de Ia 3,4-cresidină şi cloral, după metoda de obţinere a isatinei; 7-metoxi-4-metiiisafina formată e apoi clorurată cu clorură de sulfuril. Se prezintă sub forma de cristale roşii, cu p. t. 252—254°. Prin condensare cu 4-clor-1-nafto! dă colorantul albastru Indantren pentru imprimare GG. Isatin-anilul, prin condensare cu 4-hidroxi-10-metil-a-benzo-carbazol, formează colorantul negru Indan-tren pentru imprimare B. 9. Isenergă, pl. isenerge. Fiz.: Curbă loc geometric al punctelor din diagrama de stare a unui sistem fizicoch mic, reprezentînd stări în cari energia internă a sistemului are aceeaşi valoare. 10. Isenfalpă, pl. isentalpe. Fiz.: Curbă loc geometric al punctelor din diagrama de stare a unui sistem fizicochimic, cari reprezintă stări ale sistemului în cari entalpia are aceeaşi valoare. 11. Isenfalpă, transformare Fiz.: Transformare de stare a unui sistem fizicochimic, în cursul căreia entalpia rămîne constantă. O transformare isentalpă se produce cînd o substanţă curgătoare e expandată fără efectuare de lucru mecanic 26 Isenfropă 402 isobar exterior şi fără schimb de energie cu exteriorul (v. şî Laminare). Transformarea de stare e ireversibilă şi se foloseşte în tehnica frigului. 1. Isenfropă, pl. isentrope. Fiz.: Curbă loc geometric al punctelor din diagrama de stare a unui sistem fizicochimic, cari reprezintă stări cu aceeaşi entropie. în diagrama entro-pică T-s, isentropele sînt paralele cu axa 07. 2. Isenfropă, transformare Fiz.: Transformare de stare â unui sistem fizicochimic, în cursul căreia entropia sistemului rămîne constantă. O transformare isenfropă reversibilă e o transformare adiâbatică. a. Isepifane, figuri Geom. V. sub Isoperimetrice, figuri 4. Isinglass. Ind. piei.: Clei obfinut din vezica de plutire a unor peşti din familia Acipenseridae, în special a morunilor pescuifi în apele URSS. Se înfrebuinfează la finisarea pieilor pentru pălării şi a pieilor pentru manşoane textile, pe cari formează un film impermeabil, insolubil, lucios, dur şi elastic, care nu crapă la îndoire, rezistă la frecare şi nu se disolvă sub acfiunea transpirafiei; e folosit, de asemenea, ca adeziv pentru lipirea rezistentă a anumitor articole tehnice, Ia cari se cere ca lipitura să fie suplă, etc. s. ISO Gen.: Abreviafie penfru (l)nternafional (O)rganiza-tion for (S)tandardization (Organizafia internafională de standardizare). Scopul acestei organizafii e promovarea dezvoltării standardizării pe plan internaţional, în vederea uşurării schimburilor infernafionale de produse şi de servicii, cum şi promovarea colaborării în domeniile .intelectual, ştiinţific, tehnic şi economic. Activitatea ISO cuprinde: organizarea coordonării şi unificării standardelor nafionale; întocmirea de standarde internaţionale, cu condifia ca nici un comitet membru să nu se opună; încurajarea şi uşurarea elaborării de standarde noi, confinînd prescripfiuni comune, destinate domeniului internaţional sau naţional; colaborarea cu organizaţiile internaţionale interesate în probleme de standardizare. ISO a fost înfiinfată în anul 1946, în locul Asociafiei internaţionale de standardizare (ISA), desfiinfată în timpul celui de al doilea război mondial. Sînt membre (comitete membre) ale ISO organizafiile nafio-^ nale de standardizare cari au acceptat Constitufia şi Regulile de procedură ale Organizafiei şi cari au fost admise conform acestor reguli — şi anume 44 de comitete membre, printre cari şi Oficiul de Stat penfru Standarde (O.S.S.) din fara noastră. ISO îşi desfăşoară activitatea prin 95 de comitete tehnice. e. Isoaloxazină. Chim. biol.: Taufomer al aloxazinei, care face parte din grupul riboflavinelor. Ca şi ceiialfi produşi din grupul vitaminelor B, parti.cipă la structura coenzimelor unor H H enzime oxidative şi Ia vinde- \ carea deficienfei vitaminice B, HC C C C=0 care se obfine numai prin admi- ^ ^ C NH nistrarea de complex B. în ace-laşi timp, participă la procesul H de multiplicare şi funcfionare normală a celulelor. 7. Isoamilic, alcool Chim.: (CH3)2— CH—CH2—CH2OH. 2-Metilbutanol-(4). E un lichid toxic, cu p. f. 132°. Alcoolul C II O isoamilic e componentul principal al fuzelului (alături de alcoolul amilic optic activ), din care se separă prin distilare. E folosit, sub forma de acetat, ca disolvant pentru lacuri. a. Isoampfifudine, pi. isoamplitudini. Meteor.: Linie loc geometric al punctelor de pe pămînt cari au o aceeaşi variaţie anuală a temperaturii. a. Isoandrosferon. Chim. biol.: Hormon cu caracter andro-gen avînd o grupare cetonică în pozifia 17. Face parte din grupul 17-ceto-stero- h3 ° h2 II c 7 c: / \ I \ 'HC\ /C\ /CH2 C H C H2 h2 izilor şi a fost izolat din urină. E secretat de glanda cor-ticosuprarenală şi de glandele sexuale,împreună cu alfi an-drogeni. 10. Isoazimufală, pl. isoazimu fale. Nav.: Curbă loc geometric al punctelor de pe pămînt din carii într-un moment dat, şe determină (prin radiogonîometrie) un post emifăfor sub un acelaşi unghi fafă de nord, reprezen-tînd un segment sferic capabil de un unghi dat. Isoazimutala fiind- o curbă strîmbă, care trece prin stafiunea emifătoare, prin navă şi pol, nu e posibilă construcţia cu mijloace simple pe harta Mercator. Deoarece folosirea ei e absolut necesară în navigafia radiogoniometrică, se înlocuieşte curba cu tangenta la aceasta în vecinătatea punctului estimat al navei. Construcfia tangentei se face după procedee aproximative, cari dau însă o precizie suficientă pentru navigafie. Procedeul se bazează pe faptul că isoazimutala e aproximativ simetrică cu arcul de cerc mare în raport cu loxodroma care trece prin navă şi prin stafiunea emifătoare, dacă distanfă dintre stafiune şi navă nu depăşeşte cîteva sute de mile. în acest caz, unghiul a' dintre loxodromă şi iso-azimutală e egal cu unghiul a dintre loxodromă şi relevmenîul ortodromic al stafiunii (observat de la bord), şi care reprezintă corecfia Givry (v.). Deci, penfru a construi tangenta la isoazimufală (în cazul a=a') e suficient să se aplice relevmentului ortodromic de două ori corecfia Givry (v. fig.). Dacă distanfa dintre stafiune şi navă e însă foarte mare, unghiul a' nu mai poate fi considerat egal cu a, ci a' = a + tyf valorile Iui ^ fiind calculate cu ajutorul unor tabele. Isoazimutala aştrilor ar putea fi folosită, în principiu, şi pentru facerea punctului navei printr-un procedeu analog cu al dreptei de înălfime (v.); aceasta nu e însă posibil, deoarece nu există aparate ’cari să permită observarea azimutului adevărat cu o precizie de zecimi de minut. 11. isobar. Fiz.: Calitatea unui proces, respectiv a unei transformări, de a se efectua la presiune constantă. Construcţia tangentei fa isoazimutala pe harfa Mer-cafor. Ze) punctul estimat ai navei; S) stafiune emifătoare Ro) relevment ortodromic 1) arc de cerc mare; 2)1 xodromă; 3) isoazimufală 4) tangenta la isoazimutala a) corecfia Givry; a‘) un ghiul dintre loxodromă f isoazimufală. jsobară 403 Isobiocoră 1. Isobară, pl. isobare. 1. Fiz.; Curbă loc geometric al punctelor din diagrama de stare a unui sistem fizicochimic, cari reprezintă stări ale sistemului pentru P cari presiunea are aceeaşi valoare. în sistemul de coordonate ' p-vf isobarele unui gaz perfect au ecuafia p = cons\. şi sînt drepte paralele Familia curbelor pollfropice />î;»=const. CU axa absciselor (v. a) CUrbe,e ^P^ntate în coordonate \ t b) curbele reprezentate în coordonafe s-T; fig. a). In diagrama J K . , u r . . f) isocora (isometrica), cu ecuaţiile i‘=const. entropica S, ISO a (exponentul w=co) şi szrfylnT; 2) isobară, cu rele au ecuaţia S ecuaţiile />=const. (exponentul n=z0) şi s~Cp In T; = Cp In T, în care Cp 3) I'sotermă, cu ecuaţiile pv~const, (exponentul e căldura specifică la »=I) şi T:=const.; 4) isentropă (adiabatică), cu presiune constantă ecuaţiile />u^ = const. {n=^k—-) şi s=const. (v. fig. b). Cv 2. Isobară. 2. Geol.i Sin. Curbă isopieză (v. Isopieză, curbă ~). 3. Isobară. 3. Mefeor..* Curbă loc geometric al punctelor dintr-o diagramă meteorologică, în cari presiunea atmosferică, considerată la acelaşi nivel geodinamic, are aceeaşi valoare. Isobarele sînt intersecţiuni ale suprafefelor isobare cu nivelul considerat. Pentru distribuţia presiunii la sol se consideră ca suprafaţă de nivel suprafaţa mării. Isobarele acestei suprafeţe se trasează folosind, pentru fiecare localitate de observaţie, presiunea măsurată şi redusă la nivelul mării. Sensul pozitiv pe isobare se alege astfel încît, dacă se progresează în acest sens, regiunile cu presiuni mai joase rămîn în stînga în emisfera nordică, şi în dreapta, în emisfera sudică. Vîntul bate în direcţia pozitivă a isobarei, cu un unghi de deviaţie spre presiunile joase, unghi care creşte odată cu frecarea. 4. ~r suprafaţă Meteor.: Suprafaţa în punctele căreia presiunea atmosferică are aceeaşi valoare. Se numesc suprafeţe isobare principale suprafeţele cari corespund următoarelor valori ale presiunii : 1000 mb, 900 mb, 800 mb, etc. Suprafeţele isobare nu se pot intersecta. 5. Isobară de rea€|ie. Chim. fiz.: Relaţie care exprimă variaţia cu temperatura a constantei de echilibru pentru reacţiile cari au loc la presiune constantă. Relaţia e: dlnA:p_Aff° d T ~RT2 ’ unde A#° reprezintă entalpia de readţie standard. e. Isobară, transformare Fiz.: Transformare de stare a unui sistem fizicochimic, care se produce la presiune constantă. în cursul unei transformări isobare a unui gaz perfect, căldura specifică la presiune constantă cp rămîne constantă. Dacă, în cursul unei transformări isobare, un gaz perfect trece dintr-o stare determinată de valorile po, vq, Tq ale mărimilor de stare: presiune, volum specific şi temperatură absolută, într-o stare determinată de valorile p, v, T ale aceloraşi mărimi, lucrul mecanic schimbat cu exteriorul e: 1= f păv = p(v — v o), . J Vq iâr căldura schimbată cu exteriorul e: Q = fcpdT = cf(T-T0). * Tq Variaţia valorii energiei interne e: MJ=(T cvdT=cv(T-T0), J Tq variaţia valorii entalpiei.e: A/=frc,,dr=Q, J Tq iar variafia valorii entropiei e: Jt, 11 T f T0. V. Şl Transformare termodinamică, şi Transformări termodinamice în atmosferă. 7. Isobari, sing. isobar. Fiz.: Atomi ale căror nuclee au acelaşi număr de masă, de numere atomice diferite. Aceasta înseamnă că nucleele a doi isobari conţin acelaşi număr de nucleoni, dar diferă prin numărul protonilor. De aici rezultă că, de regulă, în cazul a doi isobari ale căror numere atomice diferă cu o unitate, dacă unul e slabii, celălalt e radioactiv (3, prin dezintegrare obfinîndu-se isobarul stabil. Există şi exemple de isobari, foţi stabili, ale căror numere atomice diferă cu o unitate. Aceasta e, însă, o stabilitate aparenta, datorită faptului că timpul de înjumătătire a iso-barului radioactiv e atît de lung, încît faptul că se produc dezintegrări nu poate fi pus în evidenţă. Valoarea mare a timpului de înjumătăfire e produsă de diferenfa mare dintre spinii nucleari ai celor doi isobari. a. lsobafăr pl. isobate. GeoL: Curbă loc geometric al punctelor de pe o hartă cari prezintă aceeaşi adîncime în raport cu o anumită suprafaţă reper. Definite iniţial pentru cazul fundului mării considerat în raport cu suprafaţa medie a ei, isobatele sînt utilizate şi pentru determinarea adîncimiior unei albii sau cuvete a unui obiect de apă, cum şi pentru caracterizarea formei suprafeţei unei formaţiuni geologice în raport cu o suprafaţă de referinţă (de cele mai multe ori, un plan orizontal care poate avea nivelul mării sau altitudinea medie a regiunii studiate). Isobatele sînt folosite, în special, în industria extractivă petrolieră, unde se întocmesc pe baza rezultatelor obţinute prin sondare (v. fig.). Primeletrei sonde, pe aceeaşi structură, permit să se determine aproximativ adîn-cimea şi direcţia stratului petrolifer. Pentru cea de a patra sondă săpată în vecinătatea lor, previziunea în privinţa intrării în stratul producător se face cu mai multă precizie, dacă regiunea nu e afectată de falii cari să provoace denivelări în profunzime. După săparea unui număr mai mare de sonde, conturarea planului de isobate al unei structuri devine uneori atît de precisă, încît la noile sonde instalate, previziunea intrării în complexul productiv poate fi dată cu aproximaţia de cîţiva metri. Sin. Linie isobată. 9. Isobiocoră, pl. isobiocore. Geobot.: Curbă care trece prin regiunile de pe suprafaţa pămîntului ale căror spectre biologice sînt sensibil asemănătoare. Plan de isobate reprezentînd un brahianticlinai, (Liniile curbe reprezintă adîncimea la care se găseşte un strat reper.) F—F) linii de falii; 1- 24) sonde săpate. Isoborneol 404 lsociana)i i. Isoborneol. Chim.: Stereoisomer al borneolului. Lichid cu miros de ace de pin. Se cunosc două modificaşi opiic active şi un racemic, forma dextrogiră avînd p. t. 214° şi [a]D = 34°J5'l forma levogiră p. f. 214° şi [a]D = — 34°20'l iar racemicul, p. t. 212°. Isoborneolul nu se CH3 h2c- h2c- h3c- -C- I -c- I -c- H -CHOH CH3 -CHo găseşte în natură. Se obfine prin tratarea camfenului cu un amestec de acid sulfuric şi acid acetic glacial, obfinîndu-se acetatul de isobornil care, prin hidro-liză, trece în isoborneol. Esterii isoborneolului, în special acetatul, avînd un miros intens de ace de brad, sînt utilizafi ca dezodorizanfi pentru încăperi, în preparate pentru baie, la parfumarea săpunurilor, etc. 2. Isobrontă, pl. isobronfe. A/lefeor.; Linie loc geometric al punctelor de pe suprafafa pămîntului, respectiv de pe o hartă, în cari tunetul produs într-un anumit punct e auzit cu aceeaşi intensitate. 3. Isobutan. Chim.: CH3—CH—CH3. 2-Metilpropan. Gaz ch3 t incolor, cu miros caracteristc benzinelor, cu p. f. —10,2° şi p. t. —145°, solubil în alcool, în eter etilic şi în cloroform. Isobutanul se găseşte în gazele cari însofesc fifeiul şi în gazele rezultate la cracarea produselor petroliere. Industrial se obfine prin fracfionarea sub presiune a fracfiunii C4 a gazelor din fifei. Isobutanul e folosit în cea mai mare măsură pentru sinteza isooctanului tehnic, utilizat la prepararea carburanţilor cu cifră octanică (v.) mare. Sinteza isooctanului se obfine prin alchilarea (v.) cu isobutan a butenelor din frac-fiunea C4, obţinută în general la cracarea păcurii. Operafia se efectuează la presiunea de 2,<,4 at şi temperatura de 0°, sub agitare, folosind drept catalizator acid sulfuric. Cînd se lucrează la 10 at şi 25**40°, poate fi folosit drept catalizator şi acid fluorhidric. Un amestec constituit în cea mai mare parte din butan şi isobutan e folosit sub formă lichefiată, în butelii, drept combustibil menajer. Sin. Trimetilmetan. 4. Isobufenă. Chim.: (CH3)2C=CH2. 2-Meti!propenă-1, isobutilenă. E o hidrocarbură alifatică ramificată. Gaz incolor, inflamabil, cu p. t. —140,35° şi p. f. 760 —6,90°, solubil în acid sulfuric. Isobutena se găseşte, alături de n-butene, în fracţiunea C4 separată din gazul de cracare, obţinut Ia prepararea benzinelor prin cracare termică sau catalitică. Separarea fracţiunii butani-butene se obţine prin diferite procedee, avînd în vedere scopul utilizării fracţiunii: distilare fracţionată sub presiune înaltă; absorpţie în fracţiuni mai grele de petrol şi apoi desorpţie fracţionată; adsorpfie selectivă pe adsorbanţi solizi (cărbune activ); etc. Isobutena se separă de butani şi de butenele normale prin disolvare în acid sulfuric de 65%, la temperatura de 20*“30°. Operaţia se efectuează amestecînd intim fracţiunea C4 şl apoi separînd două faze : rafinatul, stratul superior în care trec n-butenele şi butanul, şi extractul acid, în care se găseşte esterul sulfuric, (CH3)3C0S03H, care, prin diluarea acidului şi încălzire uşoară, pune în libertate isobutilenă, sau un amestec de isobutena şi alcool butilic terţiar, sau chiar alcoolul singur, proporţia dintre ei variind cu condiţiile de lucru. Extracţia se poate face în trepte (v. fig.), lucrînd la temperaturi între 15 şi 38°. Isobutena se mai prepară industrial prin: dehidrogenarea l-butanului la 500--6000, în prezenţa de trioxid de crom; din alcool butilic terţiar, prin scindare catalitică de apă, pe oxid de aluminiu activat; prin depolimerizarea diiso-butilenei sau a triisobuti- lenei la temperaturi de 200“-400°; prin isomerizarea n-butenelor la isobutenă, catalitic, în prezenţă de bauxită la 400—6500, sau de acid fosforic la 250°. “ . . , < 1 ' _ terţiar; prin polimerizare catalitică, în prezenţa de acid sulfuric sau de acid fosforic, trece în isoocten, care, hidrogenat, trece în isooctan (va); în acelaşi scop e utilizată reacţia de alchilare a butanului cu isobutena. Prin polimerizarea ionică a iso-butenei la temperaturi joase, în prezenţa de fluorură de bor, se obţin polimeri cu greutate moleculară mare, cunoscuţi sub numirea de Oppanol, Vitanex, Isolene. E folosită, de asemenea, la fabricarea butilcauciucului, copolimerul său cu isoprenul. E o materie primă importantă pentru prepararea isoprenului (condensată cu paraformaldehidă în mediu acid, trece în dimetildioxan, care, prin descompunere catalitică, trece în isopren). Prin clorurare Ia 300--6000, trece în clorură de metalil, reacţie aplicată industrial. Cu acid clorhidric dă, prin adiţie, isobutilclorură. 5. lsocandelăr curbă F/z. V. Curbă isocandelă. 6. Isocardia. Paleont.: Lamelibranhiat eferodont, cirenoid, cunoscut din Jurasic pînă azi. Avea cochilia umflată, ovală sau circulară, cu cîte doi dinţi cardinali lungi şi cu cîte un dinte lateral de fiecare valvă, cu dezvoltarea mare a umbo-nelui. Specia Isocardia cor L. e cunoscută în ţara noastră din marnele tortoniene din basinul Beiuşului. 7. Isocarene, sing. isocarenă. Nav.: Carene de acelaşi volum, însă de forme diferite. V. şi sub Carenă. 8. Isocarneol. Chim.: Produs pe bază de compuşi piri-dinici sau analogi, eventual cu sărurile de sodiu sau de amoniu ale acizilor sau ale alcoolilor graşi. Isocarneolul face parte din grupul produselor auxiliare la aplicarea coloranţilor acizi, direcţi şi de crom, pe fibrele animale. Are caracter de muiant, de dispersant, de agent de pătrundere şi egalizator. Uşurează disolvarea coloranţilor, astfel încît e folosit la pasti-ficarea lor. E utilizat în vopsitorie şi în imprimerie. 9. Isochimenă, pl. isochimene. Meteor.: Curbă loc geometric al punctelor de pe pămînt, respectiv de pe o harfă meteorologică, în cari temperatura medie e aceeaşi în timpul iernii. 10. Isochinolină. Chim.: Substanţă care se găseşte în gu-droanele cărbunilor de pămînt, ca şi chinolina, de care se separă prin extragere cu acid sulfuric, în care se disolvă mai uşor decît aceasta. H H Sintetic, se prepară pornind de la (3-fenil- C C etilamină. Prin oxidare puternică, dă acid HC^ ^C^ '"'CH cincomeronic. De la isochinolină şi de la j jj [ derivaţii ei hidrogenaţi în nucleul piridinic HC C CN derivă un important grup de alcaloizi ^C ^C^ vegetali, ca papaverina, laudanozina, hi- |-| f-j drazina, berberina, etc. 11. Isocianafi, sing. isocianaf. Chim.: Esteri ai acidului isocianic, cu formula generală R—C=N=0, în care R poate fi un rest alchil, aromatic, hidroaromatic, eterociclic sau acil. După numărul grupărilor —C=N=0 conţinute în moleculă, Isocianaţii pot fi clasaţi în mono-, di-, tri-, sau poliisocianafi. Isociclic, slsfem ~ 405 Isocolă Isocianafii sînt lichide incolore, distilabile, cu miros pătrunzător, şi lacrimogena. Proprietăfi fizice ale cîforva isocianafi Formula şi numirea P. t. C4H9NCO n-bufil-isocianaf sub - 70 C12H25NCO dodecil-isocianaf -29,9 QjHuNCO sub —80 ciclohexil-isocianaf C6H5NCO. fenif-isocianaf C30H7NCO 1-naftiI-isocianaf — 31,3 2A-3 (puncf de solidificare) P. f. 20 "D j20 114/760 151/15 52,1/10 43/10 152/20 1,40643 1,4446 1,4557 1,5362 1,6338 0,8998 0,8714 0,9352 1,9954 1,1764 Procedeul utilizat industrial pentru prepararea tuturor categoriilor de isocianafi consistă în fosgenarea aminelor. De exemplu, fosgenarea bazelor libere ale aminelor e utilizată la prepararea de mono-, di- şi tri-isocianafi, plecînd de la mono-, di-, şi triamine: RNH2 + COCI2-> RNH—COCI + HCI RNH—COCI R—N=C=0 + HCl. Se lucrează în fază lichidă sau gazoasă şi procedeul este continuu. Datorită dublelor legături cumulate, sînt substanfe foarte reactive: isocianafii alifatici se polimerizează spontan şi frec în esteri ai acidului isocianuric, (OCNR)3; dau reacfii de adifie cu combinafii cari au un hidrogen activ legat la un atom de carbon sau la un eteroatom (apă, alcooli, fenoli, acizi). Adifia de alcooli conduce la uretani, reacfie utilizată pe scară industrială, şi analitic, Ia identificarea alcoolilor şi a fenolilor. Cu amoniacul, cu aminele primare şi cu cele secundare, isocianafii dau uree substituită: O R' R—N=C=0+HN R" N—C—N / R" Prin saponificare cu alcalii diluafi, Ia cald, isocianafii trec în amine: R—N=C=0 + H0H R-NH—COOH -> R-NH2 + C02. Isocianafii sînt produse toxice şi pot provoca accidente mortale. Sînt manipulafi cu mască, în săli bine ventilate (nu e permisă o concentraţie mai mare decît C,1 cm3/m3). Dozarea isocianafilor în aer, în halele de lucru, se face prin diazotare şi adifie la acidul 2-benzoilamido-5-naftol-7-sulfonic, cu care dă o reacfie de culoare; sensibilitatea reacfiei e 1 parte isocianat/5 milioane părfi aer. Isocianafii cu catenă lungă conferă fesăturilor un efect hidrofob, iar cei corespunzători aminelor acizilor graşi din nuca de cocos, prin condensare cu acizi aminoalchil-sulfonici, dau agenfi activi de suprafafă cu mare putere de spumare. Textilele introduse într-o baie care confine 3,4-dicIor-fenil-isocianat şi sarea de sodiu a acidului 4,4'-dicIor-aminodifeniI-eter-2’-sulfonic devin rezistente la atacul moliilor. Produsul de condensare dintre fenilisocianat şi sarea de sodiu a acidului 4,4,-diaminostilben-2,2'-disulfcnic e utilizat ca agent de albire în industria textilă. Unii isocianafi sînt folosifi la distrugerea buruienilor; 4f4',4,,-trifenilmetan-triisocianatul (Desmodur R) e folosit în industria cauciucului. V. şî sub Diisocianafi. 1. Isociclic, sistem Mec.; Sistem de puncte materiale ale cărui viteze ciclice (v.) sînt constante. 2. Isoclaz. Mineral.: Ca2[0H|P04] *2 H20. Fosfat natural hidratat de calciu, cristalizat în prisme monoclinice de culoare albă ca zăpada. Sin. Isoclazit. 3. Isoclazit. Mineral.: Sin. isoclaz (v.). 4. Isoclinală, cută Geo/.: Cută de tip alpin (v. sub Cută) cu flancurile paralele. Ea poate fi dreapta (cînd planul axial e vertical), deversată sau culcată. 5. Isoclinală, structură Geo/.: Structură cutată compusă din cute isoclinale (v. fig.), care se recunoaşte, pe teren şi pe hartă, prin repetarea simetrică a formafiunilor geologice fafă de formafiunile cele mai vechi sau cele mai noi, deşi stratele înclină înir-o singură direcfie şi prezintă, la prima vedere, un aspect de monoclin (v. şî sub Structură mo-noclinală). 6. Isoclinală, vale Geo/., Geogr.: Vale asimetrică, dezvoltată pe flancul unui anticlinal paralel cu axul acestuia, care taie stratele în cap. E asemănătoare cu valea subsecventă. 1. Isoclină, pl. isocline. Geo-fiz.: Isolinie geomagnetică, loc geometric al punctelor de pe o hartă cari au o aceeaşi valoare a inclinafiei magnetice. Isoclina cu valoarea 0° defineşte ecuatorul magnetic. La nord de acest ecuator, isoclinele au valori pozitive, iar spre sud, valori negative. Afară de această distribufie normală, isoclinele pot prezenta anomalii în legătură cu structura geologică a regiunii respective, fără a fi totuşi folosite, de obicei, pentru cunoaşterea acestei structuri; li se preferă, în această privinfă, isodinamele (v.). 8. Isocline, linii Rez. mat.: Familiile de curbe plane cari intersectează liniile isostatice sub un unghi constant. Exemplu: traiectoriile tensiunilor tangenfiale extreme taie liniile isostatice sub un unghi de 45°; deci sînt isocline ale acestora. în general, trecerea de Ia un sistem ortogonal de axe de coordonate Ox, Oy la axa principală On se face pe baza relafiei: 2 (1) tg 2 («,*)=- Structură geo/ogică isoclinală xy in care cr ar rxy e tensiunea , sînt tensiunile normale, fangenfială. Se poate efectua însă şi trecerea inversă; unghiul astfel obfinut arafă pentru ce direcfie fafă de direcfiile principale se obfine o stare de tensiune dată de tensiunile ot, °>* Xxy' Menfinînd acest unghi constant, se obfine ecuafia liniilor isocline sub forma (2) Xxy-k(0x-<5y) = 0 (£ = consf.), diferitele valori ale Iui k corespunzînd la isoclinele de diferite înclinări fafă de liniile isostatice. Aceste linii trec prin punctele caracteristice determinate de ecuafiile: (3) = V T^=°. deci trec prin punctele singulare ale domeniului. 9. Isocolă, pl. isocole. Geogr., Topog.: Linie loc geometric al punctelor de egală deformafie de pe o harfă specială. Isocoră 406 Isodinamă destinată să arate sinoptic deformafiile datorite sistemului de proiecfie cartografică aplicat. Există isocole pentru deformafia lineară, pentru deformafia unghiulară şi pentru deformafia de suprafafă. Hărfile cu isocole (v. sub Hartă) sînt folosite în geografie, în navigafie, etc. 1. Isocoră, pl. isocore. 1. F/z.: Curbă loc geometric al punctelor din diagrama de stare a unui sistem fizicochimic, cari reprezintă stări ale sistemului în cari volumul are aceeaşi valoare. în diagrama p-v, o isocoră, reprezentată prin ecuafia iy = const., e o dreaptă paralelă cu axa ordonatelor. în diagrama entropică T-s, ecuafia unei isocore e s~cv In T, cv fiind căldura specifică la volum constant, s entropia şi T, temperatura absolută (v. fig. b sub Isobară 1). O isocoră e o politropă cu exponent politropic n= co. Sin. Isopicnă, Isopleră, lsosteră. 2. ~ de reacţie. Chim. fiz.: Curbă care reprezintă constanta de echilibru K a unei reacfii chimice reversibile la volum constant (purtată în ordonate), în funcfiuhe de temperatura absoluiă T la care se produce reacfia (purtată în abscise). Ecuafia diferenţială a isocorelor de reacţie e: fâ\nK\ __-U \ dT >Lccnst.~^2' unde U e căldura dezvoltată în reacfia isocoră, iar R e constanta gazelor perfecte. Prin integrare, şi în ipoteza că U variază foarte pufin cu temperatura, se obfine următoarea ecuafie a isocorei: m Din această expresie se poate calcula, fie constanta de echilibru K\ la temperatura T\, dacă se cunosc U şi K2 la temperatura 7*2» fie U prin măsurări de constantă de echilibru la două temperaturi T\ şi jT2. 3. transformare F/z.: Transformare de stare a unui sistem fizicochimic, în cursul căreia sistemul îşi păstrează volumul. Dacă, în cursul unei transformări isocore, un gaz perfect trece din starea determinată de valorile pQ, vq, Tq ale mărimilor de stare, în starea în care aceste mărimi au valorile p, v$, T, — lucrul mecanic schimbat, de sistem cu exteriorul e nul; cantitatea de căldură schimbată cu exteriorul e: Q=j^ cvdT = cv(T~T0), cv fiind căldura specifică la volum constant; energia internă variază cu: A£/= [r c„dr=Q; r° entalpia variază cu: ±!=Şr ctdT=Cf(T-T9). Cp fiind căldura specifică la presiune constantă; entropia variază cu: ' \_fr dr , r Jt, Cv T~C^nTQ' Sin. Transformare isometrică. 4. Isocoră. 2. Geol.: Curbă de egală grosime pe verticală a stratelor sau a formafiunilor geologice. 5. Isocromafă, curbă F/z.: Curbă care reprezintă intensitatea radiaţiei de o lungime de undă dată, emisă de un corp negru, în funcfiune de temperatură. Cu ajutorul unei astfel de curbe se poate determina pe cale optică temperatura unui emifător. e. Isocromatică, fofomefne Fiz- V. sub Fotometriş, 7. Isocrome, linii~. Rez. mat.: Două familii de curbe plane' în lungul cărora diferenfa tensiunilor normale principale e constantă (tensiunea tangenfială extremă e constantă). Aceste două familii de curbe sînt date de ecuafia: (1) ( cis nu e posibilă decît fotochimic, sub acţiu-nea radiafiilor ultraviolete. Prin analogie, combinafiile cari confin —N=N— prezintă două forme isomere, forma sin (corespunzătoare formei cis) şi forma anti (corespunzătoare formei trans). Exemple de isomerie geometrică în cazul dublei legături: Xc=c^ şi — N=N—' Metoda clasică de determinare a configurafiei sterice a isomerilor cis-trans se bazează pe stabilirea unei relafii chimice cu un compus ciclic. Altă metodă de studiu consistă în măsurarea momentului de dipol, isomerii cis avînd un moment mai mare decît isomerii trans, pentru care valoarea poate fi şi zero, în cazul unor substituenfi identici. Pentru identificarea isomerilor cis-trans pot fi utilizate spectrul de absorpfie în infraroşu şi spectrul de difuziune combinată (Raman). în cazul unui ciclu, de exemplu la ciclohexan, sînt posibile două forme isomere, fără tensiune: forma scaun şi forma baie. Forma baie are un confinut de energie mai mare decît forma scaun, care e mai stabilă; forma baie se întîlneşte în molecule împiedicate steric, de exemplu în sisteme cu punte. Derivafii monosubstituifi ai ciclohexanului, de exemplu metil-ciclohexanul, pot exista în două forme isomere, cu gruparea metil ecuatorială, respectiv axială; isomerii nu pot fi izolafi, deoarece se transformă foarte uşor unii în alfii. Compuşii disubstituifi ai ciclohexanului există fiecare în cîte două configurafii cis şi trans şi această isomerie se numeşte isomerie conformafională. Izolarea de isomeri confor-mafionali nu reuşeşte la ciclohexan, din cauza uşurinfei de isomerizare, dar s-a realizat la unii compuşi biciclici, de exemplu la decalină. Isomeria conformafională de tipul deca-linei a fost observată la numeroşi compuşi policicIici, de exemplu la steroide. Isomeria optică corespunde isomeriei substanfelor cari au molecule cu structură asimetrică şi se diferenţiază prin activitatea optică, adică prin rotirea planului de polari-zafie al luminii (v. Activitate optică, şi Rotafie optică). Isomerii cari rotesc spre dreapta planul de vibrafie al unei radiafii care se propagă spre observator sînt isomeri dextro-giri, iar cei cari rotesc spre stînga planul de vibrafie sînt /şomeri levogiri; pentru cei dintîi se folosesc notafiile d- sau (-f-) şi pentru cei din urmă l- sau ( —), înaintea numirii sau a formulei, substanfei,. Notaţiile d- sau I- (sau D- şi L-) nu se referă la sensul rotaţiei, ci la apartenenţa la una dinfre cele două serii sterice stabilite pe baza unei configuraţii alese de referinţă (v. sub Rotaţie optică). Sînt cunoscute mai multe tipuri de asimetrie moleculară: Asimetrie cu carbon asimetric. Atomul de carbon asimetric corespunde unui atom de carbon legat de patru radicali diferiţi şi dă moleculei care-l conţine caracterul de asimetrie. De exemplu, acidul lactic: H3c oh xc h' XCOOH Dacă se face o modificare oarecare în molecula unui compus optic-activ, activitatea optică nu dispare, ci îşi schimbă numai valoarea, uneori şi sensul. Dispariţia âsimetriei moleculei atrage după sine anularea activităţii optice. Cînd molecula conţine mai mulţi atomi asimetrici, fiecare dintre ei îşi păstrează individualitatea; efectul e suma acţiunii Isomerizare 412 Isomerizare fiecărui atom. De exemplu, în cazul efedrinei, cu doi atomi de carbon asimetrici, pot fi posibile următoarele configurafii; ch3 1 I 2 | I 3 1 CH(NHCH3) + — + CHOH + — - | C6H5 Molecula poate apărea în patru forme optic active, cari formează două perechi de antipozi optici, 1 cu 2, 3 cu 4 şi, deci, şi doi racemlci. Isomerii 1 şi 2 sînt diasiereoisomeri cu formele 3 şi 4. în general, o moleculă cu n atomi de carbon asimetrici apare în 2n forme isomere optic-active. Asimetrie moleculară fără carbon asimetric, datorită prezenţei în moleculă a unor atomi de carbon tetraedrici legafi prin duble legături (de ex. în alene) sau prin cicluri (de ex. în spira ni). Planele ciclurilor unite printr-un atom comun sînt perpendiculare; substituenfi! terminali se găsesc în plane perpendiculare. De exemplu: C6H5 .C6H5 C=C=C Ci0H7/ XC10H7 difenil-dinaffif-alenă Asimetria moleculară datorită împiedicării rotaţiei libere într-o moleculă neplană determină o isomerie optică numită isomerie atropică. Astfel, în timp ce la bifenil cele două nuclee benzenice sînt libere să se rotească complet în jurul legăturii C—C, la derivafii substituiţi în pozifiile vecine acestei legături, rotafia liberă e împiedicată de volumul mare al substituenfilor. Din această cauză, planele celor două nuclee formează un anumit unghi şi substanfa se prezintă sub două forme isomere enantiomorfe. Efectul de împiedicare sterică e determinat de dimensiunile substituenfilor, scăzînd în ordinea următoare: J>Br>CH3>CI > N02>C00H>0CH3>F. Viteza de racemizare a isomerilor atropici e cu atît mai mică, cu cît volumul substituenfilor e mai mare. Isomerii substituiţi cu CI sau NO2 sînt foarte stabili, neputînd fi racemizaţi. Isomeria optică e întîlnită şi în cazul combinaţiilor coor-dinative, de exemplu în cazul combinaţiilor de tipul Mabcd, cu cifra de coordinaţie 4 şi cu o configuraţie tetraedrică; de tipul Masbcd, Ma2b2cd, Ma2b2c2, Ma2bcde, cu cifra de coordinaţie 6, cu o configuraţie octaedrică şi cu liganzi mono-dentaţi (v. Combinaţii coordinative), sau de tipul MAAb2C2, MABc3d, MABc2d2, MAAb2cd, MABc2de, M(AA)2b2r MAABBc2l M(AA)2bc, MAABBcd, MAABCd2, M( AB)2c2, MABcDe2, M(AB)2cd, MAABcde, MABcDef, M(AB)3f MAA(BC)2, M(AB)2cD, cu cifra de coordinaţie 6, cu o configuraţie octaedrică şi cu liganzi bidentaţi AA, AB, etc. Combinaţiile coordinative polinucleare măresc foarte mult posibilităţile de isomerie, de exemplu la b (aa)2m^ m(aa)2 b în mod analog cu creşterea numărului de atomi asimetrici de carbon în molecula de substanţă organică. Isomerii optici au aceleaşi proprietăţi fizice şi chimice, diferind numai prin activitatea optică. Amestecul de antipozi poate fi scindat în isomerii puri prin metode mecanice, prin transformare în diastereoisomeri, cu ajutorul unui reactiv optic-activ adecvat şi prin separarea biologică, bazată pe acţiunea selectivă a microorganismelor. Prin sinteza chimică obişnuită, pornind de la substanţe inactive, se obţine numai forma racemică. Din contra, în natură, celula vie are proprier tatea de a sintetiza de preferinţă unul dinfre antipozii optici. Al treilea tip de isomerie, isomeria de ionizare, poate fi ilustrat prin cei doi isomeri de ionizare a unei combinaţii coordinative: [C0(NH3)5S04]+Br şi [Co(NH3)5Br]2+SOl-. în cazul polimerilor, afară de isomeria provocată de atomii de carbon asimetrici de la capătul lanţului macromole-cular, sau de proprietăţile de isomerie optică a radicalului R în monomerul CH2=CHR, există o formă specială de stereo-isomerie, legată de configuraţia atomilor de carbon terţiari identici şi de modul în care sînt aranjate unităţile monomere în lanţul polimer. Din acest punct de vedere pot exista polimeri cu structură amorfă (în care monomerii nu respectă strict legarea cap-coadă şi poziţia sterică reciprocă dintre monomeri nu e aceeaşi de-a lungul întregului lanţ polimer), şi polimeri cu structură regulată sau cristalină (în care se respectă strict legarea cap-coadă şi în care poziţia relativă dintre două unităţi monomere învecinate e aceeaşi de-a lungul întregului lanţ polimer). în ultimul deceniu, prin descoperirea noilor sisteme catalitice de polimerizare, numite s t e r e o s p e c i f i c e, s-au obţinut şi pe cale sintetică polimeri cristalini ai a-olefinelor şi diolefinelor (1,4 cis poliisoprenul, obţinut pe această cale, are aceleaşi proprietăţi ca ale cauciucului natural). Aceste sisteme catalitice tipice obţinute, de exemplu, prin acţiunea unei halogenuri a unui metal de tranziţie (Ti)^; TiX3; CrX3; VX3f etc.; X = halogen) cu un compus metal alchilic (AIR3; AIR2X; ZnR2; BeR2; LiR, etc.; R = alchil) se caracterizează prin faptul că activează într-un sistem eterogen, ele constituind faza solidă în mediul de polimerizare lichid (v. şi Polimer isotactic). Recent s-a dovedit că polimerizarea stereo-specifică se poate produce şi în medii omogene, cu unii catalizatori solubili. 1. Isomerizare. Chim.: Reacţia de transformare a unei substanţe chimice în isomerul sau în isomerii ei (v. Isomerie). în unele cazuri, isomerizarea poate decurge cu o viteză măsurabilă chiar la temperatura obişnuită; în alte cazuri, isomerizarea se observă la temperaturi înalte, sub influenţa radiaţiilor sau în prezenţa catalizatorilor. Una dintre cele mai importante reacţii de isomerizare, cu aplicaţii numeroase în petrochimie, e isomerizarea alcanilor în isoalcani, care se utilizează la alchilări. Reacţia de isomerizare alcani-isoalcani e o reacţie catalizată de catalizatori electrofiii; de exemplu: halogenurile de aluminiu (AICI3 şi AlBr3) activate cu acid clorhidric uscat sau cu apă. Isomerizarea se poate realiza în faza lichidă sau în faza de vapori. Prin isomerizare se atinge un echilibru, ceea ce indică reacţiile contrare: astfel, din n-hexan (catena lineară) se obţin cei doi metilpentani (catena ramificată), conform reacţiei: 2 CH3—CH2—CH2—CH2—CH2—CH3 ^ ^ CH3—CH—CH2—CH2—CH3 + CH3— CH2— CH—ch2— ch3 1 I ch3 ch3 Cicloalcanii se isomerizează sub acţiunea halogenurilor de aluminiu, prin îngustarea sau lărgirea ciclului; astfel, din ciclohexan se obfine metil-ciclopentan (şi invers): h CO, —COOH, —COOR. Reacfia de racemizare e catalizată de acizi şi de baze şi decurge prin intermediul unor anioni, cationi, radicali liberi, cari au o struclură plană. De exemplu: Dacă în reacfiile cu substanfe optic-active nu se produce isomerizarea, aceasta arată că nu apar ca intermediari forme cu structura plană (ioni, radicali). Mutarotafia e o formă de isomerizare întîlnită la toate monozaharidele (v. Isomerie); prin această reacfie, forma a (forma cristalizata obişnuită) trece în forma (3 la disolvarea în apă. Reacfia e catalizată de acizi şi de baze şi se explică 1. ~ a grăsimilor. Chim.: Trecerea gliceridelor sau a acizilor graşi din grăsimi în isomeri ai acestora, în urma unor tratamente fizicochimice, urmată de modificarea unora dintre proprietăfile respective. lmportanfă practică prezintă; isomerizarea cis-irans; isomerizarea de poziţie. Transformarea isomerilor nesaturafi cu configurafie cis în isomeri cu configurafie trans e urmată de creşterea temperaturii de topire, ca şi de creşterea rezistenfei la oxidare (con-servabilitate mărită), de unde rezultă importanfa practică a isomerizării cis-trans. Caracteristică e transformarea acidului oleic în acid elai-dinic (v. Elaidinizare). Isomerizarea din cis în trans se poate obfine prin tratarea grăsimilor cu oxid de azot sau cu bioxid de sulf lichid, şi în cazul unor tratamente industriale, ca, de exemplu, în cursul hidrogenării. Isomerizarea de pozifie consistă în deplasarea dublelor legături, dirijată de condifiile experimentale sau accidentale, ob-finîndu-se produşi cu duble legături conjugate. în cursul hidrogenării grăsimilor, ca şi în cursul deshidratării, oxidării, etc., se produce o isomerizare datorită migra-fiunii unor duble legături. Isomerizarea de pozifie se aplică, în practică, pentru creşterea sicativităfii uleiurilor, putînd fi efectuată prin tratarea alcalină a uleiurilor sicative sau semisicative cu solufii deKOH. Săpunul de potasiu obfinut se descompune cu acid sulfuric, iar acizii graşi isomerizafi se reesterifică cu glicerină, pentru a obfine gliceride ale acizilor graşi cu duble legături conjugate. Se poate obfine un grad de conjugare de 30-”50%. O isomerizare pronunfată se poate obfine şi prin tratarea uleiurilor cu bioxid de sulf lichid sau prin trecerea peste un catalizator confinînd nichel la 170--1750. La alte procedee se foloseşte drept agent de isomerizare antrachinona la 260--2800. Uleiurile isomerizate (conjugate) pot înlocui, în parte, uleiul de tung. 2. Isomeiă, pl. isomete. Mine, Geo/.: Linie loc geometric al punctelor de egal confinut de metan dintr-un zăcămînt de cărbune. Trasarea isometelor se face pe baza datelor furnisate de lucrările de explorare. Cunoaşterea variaţiei isometelor permite stabilirea metodelor rafionale de deschidere şi de exploatare a unui zăcămînt de cărbuni, asigurîndu-se toate măsurile de tehnică a securităfii muncii. s. Isomefric. 1. Geom.: Calitatea unei transformări biunivoce y=Y(x) a spafiului metric M în spafiul metric N, de a avea proprietatea că, oricari ar fi două puncte dinAf: , x2}, distanfa dintre ele d(x\, x2) e egală cu distanfa d(y\, y2) dintre punctele corespunzătoare ale spafiului N: ;yi = F(xi) şi y2-Y(x2). 4. Isomefric. 2. Mineral.: Calitatea habitusului unor substanfe cristalizate în sistemul cubic, ori în alte sisteme Isomeîrică 414 Isomorfism cristalografice, de a fi dezvoltat aproape de acelaşi ordin de mărime după diferite dîrecfîi în spafiu. 1. Isometrică, pl. isomefrice. F/z.: Sin. Isocoră (v.). 2. Isometrică, schemă Tehn.: Piesă desenată a unui proiect de instalafie inferioară pentru utilizarea gazelor combustibile (în clădiri, în stafiuni de reglare), reprezentînd imaginea spafială a instalafiei (v. fig.). Cele trei dimensiuni 3/4* 8m 1H Im 3/4" 8,50m Planul unui apartament şi schema isometrică a unei instalaţii de gaze din acesta. a) planul apartamentului; b) schema isometrică; I) antreu; II) salon; ///) dormitor; /V) baie; V) spălătorie; VI) cămară; VII) W.C; VIU) sufragerie; IX) bucătărie; X) birou; S) sobă; Ib) încălzitor de apă de bale; Cs) cazan de spălătorie; Pb) plită de bucătărie; R) reşou; 1-10) locuri de utilizare. ale spafiului se reprezintă după muchiile concurente ale unui cub. în schema isometrică trebuie să apară notate lungimile şi diametrii conductelor, cum şi debitele orare ale punctelor de consum; de obicei lungimile conductelor se scriu la scara la care e executat planul instalafiei. Schema isometrică serveşte la dimensionarea instalafiei inferioare de alimentare cu gaze, cum şi la întocmirea antemăsurării şi a listei de materiale necesare calculului devizului lucrării. s, Isometrică, transformare F/z.: Sin. Transformare isocoră (v. Isocoră, transformare ~). 4. Isomefrie. Geom.: Sin. Aplicabilitate (v.). 5. Isometropie: Ametropie egală la ambii ochi. e. Isomefru, pl. isometre. Topog.: Sin. Interpolator de curbe de nivel (v.). 7. Isomiarii. Paleonf.: Sin. Homomiarii (v. sub Lameli-branhiate). 8. Isomignă, pl. isomigne. Chim. fiz.: Linie Ioc geometric al punctelor de pe suprafafa ty a lui van der Waals, pentru care compoziţia unui amestec binar (şi deci concentrafia moleculară a unuia dintre componenţi) e constantă. Sin. Curbă isomignă. o. Isomodule, sing. isomodul. Hidr.: Linii trasate pe o hartă hidrologică prin cari s-au unit punctele de egal debit specific mediu multianual (normal). Isomodulele se trasează folosind de o parte debitele respective cunoscute în diferite puncte din basin şi, de altă parte, corelafia dintre debitele specifice medii şi factorii condifionali (în special: precipitaţiile, temperaturile şi altitudinea). în general, datorită faptului că în scurgerea super- ficială intervin şi fenomene de evaporafie, infiltrafii, alimentare subterană, etc. cu variafie discontinuă, isomodulele au un caracter convenţional, informativ, valorile scurgerii superficiale corespunzînd celor indicate de isomodule numai în linii mari. Erorile sînt cu atît mai mari, cu cît basinul hidrografic e mai mic. Valoarea debitului specific, pe un basin mediu, se calculează ca medie ponderată a isomodulelor basinului, respectiv cu formula: fi A ■ 2j j Ai,i+\ 1=1 z în care qi şi sînt valorile isomodulelor cari mărginesc suprafaja Ait iar A e suprafafa totală a basinului. Pentru a reduce eroarea care se face la calculul debitului specific pe basine mici (^4<300 km2), debitul specific calculat se corectează cu relafia: qtc-fiwm oi A în care 13 = 1,00—0,25 —; iar A qp = 1,00 — ; 772 = 0,7• • *0,9; A Ai reprezintă suprafafa împădurită a basinului şi Ay e suprafafa acoperită cu bălfi a basinului. în cazul basinelor carstice, trasarea isomodulelor se face în ipoteza că apele cari se scurg prin formafiunile carstice s-ar scurge la suprafafa, Indicîndu-se a) isomodule (1/sX km-); b) pierderi în punctele corespunzătoare în carst (m8/s); c) aport din carst aportul sau pierderile în aceste (m8/s); d) zonă de carst, formafiuni (v. fig.). 10. Isomorf. Mineral.: Calitatea unor substanfe chimice, respectiv a unor minerale cristalizate, de a prezenta fenomenul de isomorfism. 11. Isomorfie. Mineral.: Sin. Isomorfism (v. Isomorfism 2). 12. Isomorfism. 1. Mat.: Corespondenfă între două inele L şi L\ astfel încît, fiind dată o pereche de elemente (a,b) din L şi perechea corespunzătoare (a',b') din V, sumei a + b îi corespunde suma a'4-b', iar produsului ab îi corespunde produsul a'b\ Elementului O din L îi corespunde elementul O' din V. Elementului — a din L îi corespunde elementul —a' din L'. Diferenţei a — b din L îi corespunde diferenfa a' — b' din L\ Dacă Inelul L are un element unitate, acestuia îi corespunde elementul unitâte din inelul L’, iar dacă elementul a din L are un element reciproc arlt imaginea elementului a~l în Ll va fi elementul reciproc elementului a'. Un inel isomorf cu un corp este el însuşi un corp. Corpul punctelor din plan, corpul vectorilor din plan, corpul perechilor ordonate de numere reale, sînt isomorfe între ele. Transformarea identică a oricărui inel în el însuşi este o transformare isomorfă a inelului în el însuşi. Toate extensiunile corpului numerelor reale D obfinute prin adjuncfia la corpul D a unei rădăcini a ecuafiei x2-\-î =0 sînt isomorfe între ele. Nofiunea de isomorfism se aplică şi grupurilor, cu aceleaşi proprietăfi pentru elementul nul, pentru elementul unitate, pentru elementul opus. Orice inel (corp) e grup în raport cu adunarea, grupul aditiv al inelului. Grupurile aditive ale numerelor întregi şi ale numerelor pare sînt isomorfe. Inelul endomorfismelor unui grup ciclic infinit e isomorf cu inelul C al numerelor întregi. Inelul endomorfismelor unui grup ciclic Hartă cu isomodule într-un basin carstic. Isomrorfîsm 415 Isonifrozo-acetofenonă finit de ordinul n e isomorf cu inelul Cn al claselor de resturi ale inelului C în raport cu modulul n. Inelul endo-morfismelor unui grup de tip p00 e isomorf cu inelul numerelor p-adice întregi. Două grupuri G şi G', avînd un acelaşi domeniu de operatori St sînt permis isomorfe, dacă ele sînt isomorfe şi dacă, pentru orice pereche de elemente corespunzătoare, a din G şi a’ din G' şi pentru orice a din E, elementele aa şi a'a se corespund şi ele prin acest isomorfism. Două subgrupuri, A şi B, ale unui grup G, sînt central isomorfe, dacă ele sînt isomorfe şi dacă există între ele un isomorfism cp astfel, încît unui element a din A, elementul ab~1 cu b=acp, aparfine centrului grupului G. i. Isomorfism. 2. Mineral., Chim. fiz.: Proprietatea unor minerde şi a unor substanfe sintetice, cu o compoziţie chimică similară (analogă), de a cristaliza în aceeaşi formă cristalo-grafică şi de a forma cristale mixte (solufii), cele două părfi fiind miscibile uneori în proporfii limitate (isomorfism discontinuu), alteori putîndu-se înlocui reciproc în orice proporfie (isomorfism continuu) şi putînd forma astfel serii isomorfe (isodimorfe). Compuşii isomorfi cari au proprietăfi chimice similare pot fi reprezentafi prin formule chimice similare (legea isomor-fismului); în schimb, substanfele cu formule similare şi avînd aceleaşi proprietăfi chimice, în general, nu sînt isomorfe. Exemple: azotafii de sodiu şi de potasiu sau carbonafii de stronfiu şi magneziu. în schimb carbonatul de calciu, cristalizat în sistemul exagonal (calcitul), e isomorf cu carbonatul de magneziu, şi carbonatul de calciu, cristalizat în sistemul cubic (aragonitul), e isomorf cu carbonatul de stronfiu. Compuşii isomorfi trebuie să satisfacă următoarele condifii: ionii cari constituie structurile reticulare să aibă raze ionice aproape egale; să aibă acelaşi tip de formulă, chiar dacă nu au aceleaşi proprietăfi chimice (de ex.: KMn04 şi BaSO^ KCIO4 Şi KBF4; NaN03 şi CaC03; etc.), cu observafia că compuşii cari au acelaşi tip de formulă nu pot fi isomorfi daca grupările ionice nu au aceeaşi formulă stereochimică (de ex. NaClOa nu e isomorf cu NaNC>3 sau CaCOs, fiindcă ionul CIO3" are o structură piramidală, iar ionii N03+ şi CC^ au Q structură plană); pozifiile relative ale atomilor sau ale ionilor în refea să fie aproximativ egale pentru ca să se realizeze aceeaşi stare de compacitate la tofi compuşii isomorfi; legăturile electrovalente sau covalente trebuie să fie similare în moleculele compuşilor isomorfi. . Se deosebesc: isomorfism isovalent, cînd în structurile cristaline se produce înlocuirea ionilor simpli sau a atomilor prin joni isovalenfi (de ex.: ionii bivalenfi de Mg2 pot fi înlocuiţi cu Fe2; ionii trivalenfi de Fe3 cu V3, diferifii carbonafi, etc.); isomorfism eterovalent, cînd în structurile cristaline se produce înlocuirea grupărilor întregi de ioni, prin grupări de alfMoni, de altă valenfă, suma tuturor valenfelor rămînînd însă egală (de ex. isomorfismul seriei plagioclazilor, în cari gruparea NaAISisOs poate fi înlocuită, în cele mai diferite proporfii, prin gruparea CaAl2Si2C>8, cu formare de cristale din aceeaşi clasă de simetrie). Isomorfismul e o proprietate foarte răspîndită în natură. Cele mai importante serii isomorfe sînt; seria feldspafilor plagioclazi (albit-oligoclaz-andezin-labrador-bitovnit-anortit), a granafilor, a piroxenilor, a amfibolilor, a micelor; etc. Proprietăţile fizice ale mineralelor dintr-o serie isomorfă variază continuu cu schimbarea compozifiei chimice, această variafie permifînd determinarea diferifilor termeni ai seriei, pe baza proprietăfilor fizice (de ex. a constantelor optice, a greutăfii specifice, etc.). 2» Isonefă, pl. isonefe. Meteor.: Linie, pe suprafafa pămîntului, respectiv pe o hartă, loc geometric al punctelor în cari nebulozitatea are aceeaşi valoare. 3. Isonicofeină. Chim.: Q0H12N2. Alcaloid care se găseşte în planta de tutun (Nicotiana tabacum L.) alături de nicotină. E un lichid incolor, uleios, greu solubil în apă şi în eter de petrol. 4. Isonicofinic, acid Chim.: Acid organic de sinteză, cu p. t. 317°, pufin solubil în apă şi în eter. Se obfine, de exemplu, prin oxidarea cu acid azotic, cu per- COOH manganat de potasiu, sau electrolitică, a gamma- j etilpiridinei, a gammapicolinei (gammametilpiri- 0 dină), a 2,4-lutidinei (2,4-dimetilpiridină). HC^ ^CH Prin esterificare cu alcool metilic, în prezenfa | jj acidului sulfuric, la 70°, se obfine esterul acidu- [-{£ qj-j lui isonicotinic, întrebuinfat la fabricarea Rimi- ^(sj^ fonului. Sin. Acid gamma-nicotincarbonic. 5. Isonif, curbă Opt.: Curbă de egală luminanfă. 8. Isonifrili, sing. isonitril. Chim.: R—NC. Combinafii chimice în cari un radical R e legat de gruparea —N—C; sînt isomeri ai nitrililor (v.)- Radicalul —NC prezintă un tip special de nesaturafie a aiomului de carbon. Structura propusă de + - Langmuir, R—N=C, R—N^C, e confirmată de spectrele Raman şi de momentul polar ai isonitrililor. Numirea lor se obfine prin adăugarea sufixului isonitril sau carbilamină la numele radicalului R. Isonitrilii sînt lichide incolore, distilabile, cu miros greu, caracteristic, foarte toxici. Sînt, în general, insolubili în apă, solubili în alcool şi în eter. î Metodele de preparare folosite.frecvent penfru obfinerea isonitrililor sînt următoarele: — Tratarea aminelor primare cu cloroform şi hidroxid de sodiu: NaOH R— NH2 + CHCls-------> R-NC+3 HCI. Această reacfie e foarte sensibilă şi e utilizată în Chimia analitică penfru recunoaşterea aminelor primare (isonitrilii formafi au miros respingător, caracteristic). — Reacfia dintre cianura de argint cu derivafi halogenafi reactivi: RJ + 2 AgCN -*■ AgJ-f RNC* AgCN RNC*AgCN + KCN -> RNC + KAg(CN)2. Isonitrilii sînt compuşi foarte reactivi; de exemplu, sînt uşor hidrolizafi de acizi diluafi Ia amine primare şi acid for-mic; prin încălzire se isomerizează şi trec în nitrili; reduşi cu hidrogen în stare născîndă sau catalitic, trec în amine secundare cari confin o grupare mefil; etc. Sînt folosifi în sinteze organice. Sin. Carbilamine. Proprietăfi fizice ale cîtorva isonifrili Formula şi numirea P. f. °C P. f. °c O d4 CH;jNC metifisonitril — 45 59,6 0,7564 CH»CH2NC etil isonitril -66 79,0 0,74425 ch3ch2ch2cn n-propilisonifrif - 99,0 - C6H5NC f enil Ison it rii - 165 0,97520 Isonifrozo-aeefofenonă. Chim.: Substanfă care se pre-zpp în cristale în formă de plăci sau de prisme, Se topeşte lâ 126---128°, e greu solubilă în apă rece, mai uşor solubilă în apă caldă şi în solpfii alcaline. Isoocfan 416 Isoperimefrice, figuri ~ Isonitrozo-acetofenona e folosită în Chimia analitică la identificarea ionului fier bivalent (Fe2+)prin reacfii de culoare. 1. Isoocfan. Chim.: (CH3)3C • CH2-CH(CHş)2.2,2,4-TrimeJil-pentan. Hidrocarbură alifatică ramificată. Lichid incolor, inflamabil; are p. t. -107,4°; p. f.760 99,238°; d2^ = 0,691 94; n2$ = 1,391 57; punctul de inflamabilitate —12°; limite de explozie în aer, la 760 mm col. Hg, 20° în voi. %: limita inferioară 1,1, cea superioară 6,6. E insolubil în apă, greu solubil în alcool, solubil în eter. Industrial, isooctanul se objine prin două procedee: — Polimerizarea isobutilenei în prezenfă de acizi. De obicei se supun polimerizării catalitice fracfiuni bogate în isobuti-lenă (35—40%), obfinute prin fracţionarea gazelor de la stabilizarea benzinei de cracare. Se lucrează, fie în fază lichidă, în prezenta acidului sulfuric, fie în fază de vapori, în prezenţa acidului ortofosforic depus pe un suport (piatră ponce), obţinîndu-se doi isoocteni. Alături de aceştia se formează, în proporţie de aproximativ 20%, şi trimeri. Prin hidrogenarea catalitică a isooctenilor se obţine isooctanul. — Condensarea directă a isobutilenei cu isobutan la temperatură joasă, în prezenfă de H2S04 de 98%, AICl3 sau HF anhidru. Isooctanul e componentul principal al benzinelor de polimerizare şi alchilare, deoarece are o tendinţă foarte mică de detonafie. Din acelaşi motiv e folosit la determinarea tendinfei de detonafie a benzinelor, atribuindu-i-se cifra octanică 100 (v. şi Octanică, cifră ~). 2. Isoohmă, pl. isoohme. Geof/z., Geo/.: isolinie utilizată în reprezentarea cartografică a rezultatelor prospecţiunii electrice a subsolului (în particular: metoda rezişti vi tăţi lor aparente) pentru a uni punctele în cari rezistivitatea aparentă are aceeaşi valoare. Hărţile cu isoohme pun în evidenţă în mod simplu apropierea sau depărtarea de suprafaţa solului a formaţiunilor geologice bune, respectiv rele conducătoare de electricitate. Astfel, structurile anticlinale apar, în cazul unor strate conducătoare, ca minime în reprezentarea prin isoohme, pe cînd structurile sinclinale ale unor astfel de strate se manifestă ca maxime de rezistivitate aparentă. Situaţia e inversă în cazul unor formaţiuni neconducătoare: domurile de sare apar în imaginea isoohmelor ca maxime. a. Isop, pl. isopi. Bot.: Arbust mic din familia Labiatae, originar din Asia centrală şi din regiunea mediteraneană, cultivat ca plantă ornamentală. Are flori melifere, cu miros plăcut. Uleiul extras din frunze se întrebuinţează în Medicină ca ex-pectorant, în tratamentul inflamaţîilor ochilor şi ale urechilor, şi al unor boli intestinale; se întrebuinţează, de asemenea, în industria băuturilor alcoolice, drept condiment. 4. Isopacă, pl. isopace. Foto.: Curbă loc geometric al punctelor în cari un material fotografic expus prezintă aceeaşi opacitate. 5. Isopagă, pl. isopage. Hidr.: Linia, pe o hartă hidrologică, loc geometric al punctelor în cari durata podului de gheaţă pe cursurile de apă e egală. Isopagele sînt utilizate în studiul fenomenelor de îngheţ, cum şi în problemele de navigaţie în legătură cu închiderea şi deschiderea acesteia. «. Isopahe, linii Rez. mat.: Două familii de curbe plane, în punctele cărora suma tensiunilor normale e constantă. Aceste două familii de curbe sînt date de ecuaţia: (1) (T1+C72 = (T;c + (Tjy = ^, în care ox, cy sînt tensiunile normale, cri, cr2 sînt tensiunile normale principale, iar k e o constanta arbifrară. Cunoaşterea liniilor isocrome (determinate prin metodele fotoelasticităţii) şi a liniilor isopahe permite găsirea imediată a stării de tensiune plană în interiorul unui corp elastic. 7. Isopahifă, pl. isopahite. Geo/., Geo fiz.: Curbă, pe o hartă geologică, loc geometric al punctelor pentru cari un strat sau o anumită formaţiune au aceeaşi grosime. Hărţile cu isopahite caracterizează mai mult sau mai puţin fidel (după densitatea curbelor şi gradul de siguranţă a trasării lor) forma corpului respectiv. Variaţia grosimii unei anumite formaţiuni stratigrafice astfel puse în evidenţă serveşte la interpretarea datelor geofizice, asigurînd aplicarea reducerii geologice, în particular în cazul gravimetriei. Cînd suprafaţa superioară a formaţiunii considerate e orizontală, forma isopahitelor prezintă un paralelism parfect cu cea a isobatelor (v.). 8. Isopalmitic, acid Chim.: Acid gras isomer cu acidul palmitic. Un acid isopalmitic cu p. t. 57—58° a fost izolat din uleiul separat din ouăle fluturelui Bombyx mori. 9. Isoparafine, sing. isoparafină. Chim. V. sub Hidrocarburi 10. Isopecfă, pl. isopecte. Hidr.: Linia, pe o hartă hidrologică, Ioc geometric al punctelor în cari îngheţul apei, la malurile cursurilor de apă, se produce în aceeaşi zi a anului. Isopectele sînt utilizate pentru studiul corelativ al temperaturii aerului şi a apei în legătură cu fenomenele de îngheţ. 11. Isopelleîierină. Chim. biol.: Substanţă azotată de ori- gine vegetală, cu caracter bazic, făcînd parte din grupul alcaloi-zilor cu nucleu piperidinic. Se j. găseşte, ca alcaloid secundar, în scoarţa rădăcinii şi, într-o oarecare măsură, în tulpinile şi H2'y5 3^2 în ramurile de Cortex granati, H D 2cH_cH2-CO-CH3 cum şi in scoarfa rădăcinii de N1/ rodiu (Punica granatum). Iso- pelletierina însoţeşte alcaloidul ** principal, pseudopelletierina, şi alcaloizii secundari: metiliso-pelletierina, pelletierina şi metilpelletierina. Isopelletierina are funcţiunea unei cetone, iar pelletierina, funcţiunea unei aldehide. Ambele sînt optic inactive, dar pot fi scindate în antipozi optici. Isopelletierina şi ceilalţi alcaloizi secundari au acţiune antihelmintică. t2. Isopenfan, Chim.: CHsCH(CH3)CH2CH3. 2-MetiIbutan. Hidrocarbură alifatică, ramificată. Lichid incolor, mobil, inflamabil, cu miros plăcut; are p. t. —159,9°; p. f. 27,852°; d4°=0,619 67; e foarte solubil în hidrocarburi, în uleiuri, în eter; e solubil în alcool, insolubil în apă. Isopentanul e unul dintre componenţii principali ai gazo-linei obţinute din ţiţei, din care poate fi izolat prin distilare fracţionată şi, apoi, prin purificare prin rectificare. Se formează drept component principal (50—60%) la alchi-larea termică a propanului cu etilena, sau prin isomerizarea n-pentanului cu AICI3, HCI, sub presiune. Isopentanul, avînd o cifră octanică mare (90), se amestecă cu benzinele de aviaţie pentru a le mări cifra octanică. Fiind volatil, se întrebuinţează drept carburant numai în amestec cu isooctan, completîndu-se astfel proprietăţile de carburant bun. Amestecul de pentani tehnici, care conţine în părţi aproximativ egale n-pentan şi isopentan, impurificat cu urme de butan şi hexan, se clorurează, apoi se saponifică la alcooli amilici cari, după esterificare, sînt folosiţi în industrie ca solvenţi. 13. Isoperimefrice, figuri Geom.; Figuri geometrice cari, fără a fi egale, au perimetri egali. Figurile isoperimefrice intervin în problemele numite pro-bleme isoperimefrice, în cari se cere determinarea domeniului plan de arie maximă care există în mulfimea domeniilor ale căror frontiere au un perimetru dat. r Isoperimetrice, principii 417 Isopilocarpină Astfel, dintre toate triunghiurile isoperimetrice, aria maximă e dată de triunghiul echilateral. în cazul domeniilor avînd ca frontiere patrulatere convexe isoperimetrice, aria maximă corespunde pătratului. Dintre poligoanele convexe isoperimetrice şi cari au unghiuri date, aria maximă e realizată de poligonul care e circumscripiibil unui cerc. în special, dacă se consideră toate poligoanele convexe avînd ca laturi n segmente date, deci în mod necesar poligoane isoperimetrice, poligonul care e inscriptibil într-un cerc are aria maximă. Dintre toate poligoanele isoperimetrice cu n laturi, poligonul regulat are arie maximă. Pentru aceste poligoane există relafia: Z2 — 4 n\g — SisO , n L fiind perimetrul dat şi S aria poligonului, semnul de egalitate fiind valabil numai pentru poligonul regulat. O problemă isoperimetrică remarcabilă e problema determinării unei curbe plane închise şi convexe care, printre figurile isoperimetrice de aceeaşi natură, să fie frontieră a unui domeniu de arie maximă. Dintre curbele plane închise şi convexe avînd o lungime dată L, cercul e frontieră a unui domeniu avînd arie maximă. Pentru orice altă curbă (F) închisă, convexă şi isoperimetrică, există relafia: Z2—4 jtS>0 , în care S e aria domeniului care are ca frontieră curba considerată (r). Numărul L2 h = T-~°S 4 jc se numeşte defectul isoperimetric al curbei (T). Dacă R e raza celui mai mic cerc care confine în interiorul său curba (F) şi r e raza celui mai mare cerc situat în interiorul curbei (F), există pentru defectul isoperimetric al lui (T) relafia: A s-J(a-r)*. Problemele similare relative la figurile geometrice din spafiu se numesc probleme isepifane, în cari se consideră figuri convexe avînd aceeaşi arie. Astfel, dintre toate paralelepipedele cari au o arie dată, paralelepipede isepifane, cubul are volumul maxim. Din mul-fimea prismelor cari au ca baze poligoane cu un acelaşi număr n de laturi şi cari sînt isepifane, volumul maxim îl are prisma care e circumscrisă unei sfere. Considerînd mulfimea piramidelor triunghiulare cu arie laterală dată, volumul maxim e realizat de piramida regulată ale cărei muchii cari sînt concurente în vîrf formează un triedru tridreptunghic. Mai general, pentru piramidele regulate avînd ca bază un poligon cu n laturi sau pentru un con circular drept, volumul maxim pentru o arie laterală dată e realizat în cazul în care raportul dintre aria laterală şi aria bazei e egal cu V3. Din mulfimea tetraedrelor isepifane, tefraedrul regulat are volumul maxim. Dintre toate suprafefele (£) închise, convexe şi isepifane, sfera are volumul maxim. Pentru aceste suprafefe, între suprafafa (5) şi volumul (I7) există relafia: S3~36n V2^0 , semnul de egalitate fiind valabil numai în cazul sferei. u Isoperimetrice, principii ~. Mec. V. Variafionaie, principii 2. Isoperm. Mefg., Elf.: Aliaj Ni-Fe sau Ni-Fe-Cu, caracterizat prin permeabilitate magnetică inifială mare şi care rămîne constantă în condifii normale de lucru. Are compozifia: 35-50% Ni şi 50—65% Fe, sau 35—50% Ni, 30—65% Fe şi 9—13% Cu. Permeabilitatea magnetică inifială e de circa 4000 Gs/Oe, şi rezultă după un tratament termic special (omo-geneizare în atmosferă de hidrogen la 1100—1200°, urmată de recoacere la circa 600° şi care se termină cu o anumită viteză de răcire). Isopermul e folosit în industria curenfilor slabi ca material magnetic moale, cu permeabilitate invariabilă şi cu stabilitate magnetică. V. şi Magnetice, materiale 5. Isophot, curbă Fiz.: Var. Curbă isofotă. Sin. Isofotă (v.)# 4. Isopicnă, pl. isopicne. Fiz.: Sin. Isocoră (v.). 5. isopicnă, transformare Fiz.: Sin. Transformare isocoră (v. Isocoră, transformare v. şi sub Transformări termo- dinamice umede, şi sub Transformări termodinamice uscate). 6. Isopicnoscopie. Chim. fiz.: Determinarea punctului final al unei titrări volumetrice, din greutatea specifică a solufiei titrate. 7. Isopieză, curbă Geol.: Linie care e proiecfia orizontală a locului geometric al tuturor punctelor cari, într-un moment dat, prezintă o aceeaşi presiune de zăcămînt (petrolifer sau gazeifer). lsopiezele servesc la controlul procesului de deplefie (scăderea energiei interioare) al stratului, în vederea unei exploatări cît mai complete. Sin. Isobară, Curbă isobară. a. Isopigidieni. Paleont.: Trilobifi cu pigidiumul de aceeaşi mărime ca cefalonul. V. sub Trilobifi. 9. Isopilocarpină. Chim. biol.: C11H16O2N2. Substanfă azotată, de origine vegetală, făcînd parte din grupul alcaloizilor cu nucleu imidazolic şi a cărei moleculă se compune dintr-un inel imidazolic şi un nucleu lactonic legate printr-o grupare CH2: H3C-N--------C—CH2—HC——CH—C2H5 | A || | B | HC CH H2C CO V . . xc/ Isopilocarpină (>4=inel imidazolic; B = inef lacfonic) A fost obfinută din frunzele arborilor sud-americani din genul Pilocarpus (Jaborandi, Penalifolius, Microphyllus), din familia Rutaceae, alături de pilocarpină, care e dextrogiră, şi de alfi doi alcaloizi mai pufin importanfi. Isomeria celor doi alcaloizi e o isomerie cis-trans, datorită celor doi atomi de carbon asimetrici din inelul lactonic. Pilocarpina are configurata cis, iar isopilocarpina, con-figurafia trans: pi/ocarpină CH2lm H isopilocarpină (}m=:l-metil-imidazoiif} Isopilocarpină a fost obfinută prin sinteză, pornindu-se de la clorura acidului ( + )-omo-pilopic, prin intermediul pilocarpinei. Aceasta, sub acfiunea bazelor sau a acizilor, se transformă în isopilocarpină. Se foloseşte în terapeutică, avînd acfiune parasimpalico-mimetică, cu proprietăfi hipersecretorii. Se întrebuinfează sub 27 Isoplanazie 418 îsopren foi;mă de pilocarpină clorhidrică sau nifrică, ultima fiind mai stabilă. i. Isoplanazie. Opf.: Proprietatea unui sistem optic de a avea pentru fascicule de lumină înclinate fafă de axa lui vîrful (creştetul) causticei situat pe raza principală corespunzătoare fasciculului. g. Isopleră, pl. isoplere. Fiz.: Sin. Isocoră (v.). s. Isopleta, pl, isoplete. Mefeor.: Linie loc geometric al punctelor de egală valoare ale unui element meteorologic, exprimat în funcfiune de două variabile independente (de ex. timp şi altitudine), purtate în abscise şi în ordonate. în dreptul 4sopletelor (ale căror puncte reprezentative corespund perechilor de valori ale variabilelor) se notează valorile elementului meteorologic. 4. ~a debitelor. Hidr.: Linia care uneşte punctele de debit egal pe o diagramă avînd în abscisă timpul, în ordonată distanfa posturilor hidrometrice de pe rîul studiat (în raport cu o origine con-venfională, de obicei izvorul sau vărsarea) şi, în cîmp, valoarea debitului pentru ziua corespunzătoare abscisei şi postului corespunzător ordonatei (v. fig.). Isopletele debitelor dau o imagine schematică a variaţiei în timp şi în spafiu a debitelor şi sînt utilizate, în special, pentru studiul deplasării viiturilor în lungul rîurilor. Cu ajutorul schematizării şi tipizării mai multor serii de isoplete corespunzătoare perioadelor de viituri, se pot întocmi isoplete cari să servească pentru prognoza viiturilor. 5< ~ hidroenergetică. Hidr.: Linie loc geometric al punc- telor de egal potenfial specific teoretic pe suprafafa unui basin hidrografic (v.), generat de precipitafiile căzute pe suprafafa basinului (isopleta precipitaţiilor) sau de apele scurse de pe suprafafa respectivă (isopleta scurgerii). Pentru determinarea isopletelor precipitaţilor se utilizează harta cu isohipse (v.) a basinului hidrografic respectiv, pe care se trasează şi isohietele (v.) medii multianuale. Basinul hidrografic se împarte în basine elementare (microbasine), pentru cari se calculează altitudinea medie (//), în metri, fafă de nivelul mării, şi precipitafia medie (J^), în milimetri, cu ajutorul cărora se calculează, pentru fiecare basin elementar, potenţialul specific din precipitafii, cu formula: ^=2,275-10"6 HX. Se notează valorile potenfialului specific din precipitafii în dreptul centrului de greutate al fiecărui basin elementar şi printre punctele astfel obfinute se trasează isopletele precipitaţiilor. în cazul cînd se calculează isopletele scurgerii, pe harta cu isohipse a basinului hidrografic se desenează isomodulele (v.) scurgerii medii superficiale multianuale. Potenfialul specific se calculează, în acest caz, cu formula: esc^86-K)~*qH, în care q e debitul specific mediu pe basinul elementar. în l/s* km2. Isopletele hidroenergetice pot fi calculate şi pentru valori semestriale sau, mai rar, lunare. Mai Iunie 1 \?\3 \^W\i\8 km^ ?oo 150 \JX L ti 100 S 1 1 / 1 t / ^ # $ 50 11 / / ^ / Isoplefe/e debifelor pe un rîu înfr-o perioadă ploioasa. /) izvor; A, B, C, D) posturi hidrometrice; V) vărsare. în condifiile fării noastre, valorile medii multianuale ale precipitaţiilor şi scurgerii se calculează pe o perioadă de 30 de ani. Isopletele hidroenergetice se utilizează în calculul potenţialului hidroenergetic pe diferite basine sau porfiuni din basine, în vederea detectării zonelor cu potenfial hidroenergetic mare şi a stabilirii „densităţii" hidroenergetice a diverselor basine. 6. Isopoda, Paleonf.: Ordin de crustacee din subclasa Malacostraceae, cu şapte perechi de apendice toracice locomotoare, identice. Corpul e turtit dorsoventral şi se în-rulează cu uşurinfă, dar îi lipseşte carapacea caracteristică Crustaceelor. Sînt animale marine, de apă dulce sau terestre (locuri umede). în stare fosilă sînt foarte rare, deşi sînt cunoscute din Devonian pînă azi. Genurile fosile mai importante sînt: Praearcturus din Devonian; Archaeoniscus din Jurasicul superior şi Proidotea din Oligocenul romînesc. 7. isopofiacizi, sing. isopoliacid. Chim.: Substanfe cari au în molecula lor mai mulfi radicali acizi identici; de exemplu, acizii pirosulfuric, H2S2O7 sau H2[O(S0s)2l, pirofosforic, H4P207 sau H4[0(P03)2], etc. 8. Isoporă, pl. isopore. Geoiiz.: Linie isomagnetică pe harfa unei regiuni — de obicei cu dimensiuni mari: hărfi nafionale sau mondiale —, loc geometric al punctelor în cari variafia seculară (v.) a unui anumit element geomagnetic are aceeaşi valoare. Isoporele pot fi trasate pentru oricare dintre elementele geomagnetice; de obicei se alcătuiesc hărfi cu isoporele declinafiei, inclinafiei şi componentei orizontale geomagnetice. Hărfile cu isopore pun în evidentă fenomenul complex al distribufiei geografice a evolufiei în timp a cîmpului geomagnetic şi prezintă cîteva particularităţi. Isoporele se închid în jurul unor puncte numite focare isoporice, în apropierea cărora variafia seculară are valori mari (pozitive sau negative), în general şi accelerafiile, adică variafiile variafiei seculare, sînt mari în apropierea focarelor isoporice. Porfiunile suprafefei terestre în cari variafia secutară are valori mari nu sînt invariabile; ele sînt supuse unor schimbări esenfiale în pri-vinfa ariei, formei şi pozifiei lor pe glob, chiar în intervale de timp relativ mici, de ordinul de mărime de 10--20 de ani. Practic, toate focarele isoporice se găsesc într-o emisferă a Pămîntului, anume cea limitată de meridianele 90 E şi 90 V şi care cuprinde majoritatea uscatului. Absenfa evidentă a focarelor isoporice deasupra Oceanului Pacific nu se datoreşte insuficientei datelor de observafie. 9. Isopotenţiaiă, pl. isopotenjiale. Fiz.: Curba, în diagrama de stare a unui sistem fizicochimic, loc geometric al punctelor cari reprezintă stări ale sistemului pentru cari potenfialul termodinamic ^ J du+pdv are o aceeaşi valoare. io. Isopren. Chi'm.: CH2=CH—C=CH2.2-Metilbutadienă-1,3, I CH3 hidrocarbură dienică. Lichid incolor, volatil, inflamabil, cu miros caracteristic, cu p. f. 34,076°; p. t. —146,8°; djj0 = 0,6805; «P°=1,42158; miscibil cu alcoolul, cu eterul şi cu alfi solvenfi organici; insolubil în apă. Datorită legăturilor duble prezintă isomerie geometrică, la temperatura obişnuită predominînd isomerul cis. Isoprenul nu se găseşte liber în natură. Se găseşte în unii produşi naturali ca terp'enele, C10H16, cari corespund unor dimeri ai isoprenului, şi sescviterpenele, cari corespund Isopropîl-anfipirină 419 Isoseisfă unor trimeri; tn diterpenoide, triterpenoide şi carofinoide. Politerpenoidele (cauciucul natural, gutaperca, balata) sînt produşi macromoleculari ai isoprenului, cari diferă între ei prin modul în care sînt legate între ele moleculele de iso-pren (adifie 1,4-cis; 1,4-trans; 1,2- sau 3,4-). Isoprenul se obfine prin depolimerizarea limonenului sau a pinenului, procedeu utilizat mult în laborator, aplicat şi pe scară Industrială în cursul celui de al doilea război mondial. Descompunerea termică a cauciucului natural sub presiune redusă la 750° constituie un alt procedeu de obfinere a isoprenului. în urma descoperirii polimerizărilor stereospecifice şi a cauciucului sintetic pe bază de isopren, fabricarea isoprenului pe scară industrială a fost realizată pe mai multe căi. La unul dintre procedee se porneşte de la fracfiunea C5 obfinută la cracarea fifeiului, compusă din isopentan, pentan şi isoamilene ciclopentene. într-o primă fracfionare se obfine un distilat liber de ciclopentene, dar care mai confine 2-metil-2-butenă şl alte pentene. Urmează dehidrogenarea catalitică a acestui amestec, care conduce la isopren prin următoarele faze: dehidrogenarea amestecurilor de isopentan-isopentene sau a isopentanului singur; separarea fracţiunii isopentan-isopentene de isopren, din gazul supus dehidrogenării; purificarea isoprenului de impurităfi. Un alt procedeu de obfinere a isoprenului consistă în condensarea isobutenei cu formaldehidă, în prezenfa acidului sulfuric 25% în solufie apoasă, care conduce la dimetildioxan, care, prin eliminare de apă şi aldehidă formică, trece în isopren. Proprietăfile chimice ale isoprenului sînt similare celor ale butadienei. Astfel, adifionează hidrogenul în prezenfa nichelului Raney; cu clorul sau cu bromul formează derivaţi de adifie di- sau tetrahalogenafi; cu anhidrida maleică formează un aduct. Isoprenul încălzit în tuburi închise trece, prin sinteză dien, în ± limonen. Isoprenul e folosit în special la obfinerea produşilor macromoleculari. E utilizat pe scară semiindustrială la fabricarea 1,4-cis-poliisoprenului (cauciuc sintetic similar celui natural). Polimerizarea se produce în prezenfa diferifilor catalizatori stereospecifici: alchili de litiu, dispersiune de litiu metalic, catalizatori Ziegler (trialchili de aluminiu-tetraclorură de titan), sau alchili de litiu-f-tetraclorură de titan sau triclorură de titan. Cauciucul butii e un copolimer al isobutilenei cu 1,5—4,5% isopren. 1. Isopropil-anfipirină. Farm.: Derivat alchiiat al anti-pirinei,care se obfine prin metilarea 1-feniI-3-metiI-4-isopropil-pirazolonei, obfinută, la rîndul său, prin condensarea esterului isopropil-acefil-aceîic, cu fenilhidrazină. Are o acfiune asemănătoare piramidonului şi e folosit în terapeutică, drept analgezic. 2. Isopropil eter. Chim.: Substanfă chimică cu formula: CH3 ch3 I I CH—O—CH ch3 I CH3 4. Isoptică, curbă~. Geom.; Curbă plană T, asociată une curbe plane date C astfel, încît vîrfurile tuturor unghiurilor cari au aceeaşi măsură 0 şl ale căror laturi sînt tangente la C să fie situate pe curba I\ în cazul particular al unghiurilor drepte 0=^-, curba T se numeşte curbă orfoptică asociată Iui C. Notînd cu ca unghiul format de tangenta într-un punct Ia C cu axa x' x, curba C poate fi considerată înfăşurătoarea tangentelor sale: y cos co — x sin co = / (co), /(co) fiind o funcfiune determinată de ecuafia curbei C. Curba isoptică e reprezentată parametric de relaţiile: jxsin0 = sin (co-f 0) / (co) —sin co/(co-f0), l y cos 0 = cos (co-f-0) /(co) —cos co/(co-f 0). Curba orfoptică a elipsei şi a iperbolei e un cerc: x2-f y2=:a2-i-, numit cercul Iui Monge, luînd e=-f1 în cazul elipsei şi e= —1 în cazul iperbolei. Orfoptică parabolei e directoarea ei. 5. Isopulegol. Chim.: 8(9)-p-menten-3-ol; 1 -metii-4-iso-propenilciclohexan-3-ol. Lichid incolor, cu miros asemănător mentolului, constituit din doi stereoisomeri: d-isopulegolul, cu d^0 = 0,^112; [a]1D9,5= +29° 18'; 7?p°= 1,4723 şi I-isopulegolul, CH3 A. cu p. f.^ 95°; df=0,9110; [a]^61 = -25°54’; 4° = 1,4723. H-C\ yCHOH Se găseşte în uleiul de lemongrass şi CH în mai toate uleiurile eterice cari confin ^ citronelal, acesta izomerizîndu-se uşor în ,, ^rH isopulegol. Areo utilizare limitată Ia parfu- 3 2 marea săpunurilor, etc. e. Isoradă, pl. isorade. Geofiz.: Curbă pe o hartă radio-geologică, loc geometric al punctelor avînd o aceeaşi valoare a infensităfii radiafiilor radioactive. Reprezentarea prin isorade a fost folosită în special pentru datele ionomefriei (v.), exprimate în număr de ioni pe secundă şi pe centimetru cub. Mersul isoradelor prezintă particularităţi legate atît de structura geologică a regiunii cît şi da unele accidente tectonice (falii), cari pot fi puse astfel în evidenfă. 7. isorel. Ind. lemn., Mat. cs.: Sortiment larg de plăci fibrolemnoase dure şi de plăci fibrolemnoase poroase. (Nume comercial.) V. sub Placă fibrolemnoasă. o- -CH2 I Lichid cu p. f. 69°. Se obfine industrial prin deshidratarea alcoolului isopropilic (v.). E folosit ca solvent sau ca adaus antidetonant la benzine. Sin. Diisopropileter. s. Isopropilic, alcool Chim.: (CH3)2—CH2—OH. Lichid cu p. f. 82—83° şi d. 0,789. Se prepară industrial, fie prin reducerea acetonei, fie prin sinteză, din gazele de cracare. E întrebuinfat în cosmetică, în locul alcoolului etilic, fiind mult mai ieftin, iar în tehnică şi în industrie, ca solvent pentru răşini, ceruri, uleiuri, săpunuri, etc. Sin. Oxipropan, Dimetil-carbinol, Propanol-2, Avantin, Petrohol, Persprit. 8. Isosafrol. Chim.: Lichid uleios cu p. t. 6° şi p. f. 252°, solubil în alcool şi în eter. Are miros plăcut. Se găseşte în ^ q uleiul de ylang-ylang. Se prepară sin- jj j tetic prin isomerizarea safrolului cu hi- HC CH droxid de sodiu. E folosit în parfumerie şi în cosmetică. | 9. Isoscel, frapez Geom. V. sub CH=CH—CH3 Trapez. 10. Isoscel, triunghi Geom. V sub Triunghi. 11. Isoseismicăr curbă GeoI., Geofiz.: Sin. lsoseistă (v.). 12. lsoseistă, pl. isoseisfe. Geo/., Geofiz.: Curbă pe hărfile seismice, loc geometric al punctelor (loca Ii tăf i lor) cu o aceeaşi intensitate de manifestare a unui cutremur de pămînt. Intensitatea de manifestare e evaluată de obicei în scara macroseismică (v.) şi isoseistele sînt caracterizate numeric prin cifrele cari indică gradul cutremurului respectiv în acea scară în punctul considerat. Isoseistele sînt, în general, curbe Isosporeae 420 Isosfaziei, feorîa ~ cari se închid una pe alta. Isoseista cu intensitate maximă limitează o arie, de mărime şi forme variabile cu condifiile producerii cutremurului, arie în care efectele sînt mai violente şi care se numeşte arie pleisioseistă. Forma isoseistelor şi distributia lor geografică depinde de: natura şi direcfia forfelor din focar — adică mecanismul de producere a cutremurului: anaseism sau cataseism —, adînci-mea focarului, structura geologică regională şi locală, pro-,prietăfile mecanice ale rocilor, etc. în apropierea imediata a epicentrului, isoseistele reproduc, mai mult sau mai pufin fidel, forma regiunii epicentrale, dar la distanfe mari ele tind să ia forma unui cerc cu centrul în epicentru. Particularităfile structurii geologice se manifestă cel mai frecvent în forma isoseistelor prin paralelismul dintre direcfia de deformare a lor şi direcţia de dezvoltare a stratelor, lucru care se explică prin reflexiunea undelor seismice pe supra-fefele de discontinuitate reprezentate de limitele formafiu-nilor geologice. Structura geologică superficială nu apare în forma isoseistelor cutremurelor produse la adîncime, dar influenfa ei se resimte în cazul cutremurelor cu focar mai superficial. Sin. Curbă isoseismică. 1. isosporeae. Paleonf.: Pteridofite cu un singur fel de spori (v. sub Pteridophytae). 2- isospori, sing. isospor. Bot.: Spori (v.) identici, cari se găsesc la plantele inferioare (de ex.: la alge, ciuperci, muşchi şi la unele ferige). V. şî sub Heterosporee. s. Isostatică, suprafafa Geod.: Suprafafă de nivel din interiorul scoarfei terestre, în ale cărei puncte presiunea exercitată pe ea de stratele superioare ale scoarfei terestre e aceeaşi. Pe baza studiului anomaliilor gravitafiei, suprafafa de nivel isostatică s-ar găsi la adîncimea medie de 100 km de la suprafafa pămîntului. 4. Isostatice, linii Rez. mat.: Două familii de curbe piane, tangente, în fiecare punct al lor, la cele două direcfii principale ale stării de tensiune, cari trec prin punctul respectiv. Cele două familii de curbe sînt ortogonale între ele, Ecuafia diferenfială a acestor familii de curbe se scrie sub forma: O) (£)' + - > dy vxy dx 1=0, unde Gx, Gy sînt tensiunile normale, iar xxy e tensiunea tan genfială, raportate la un sistem de axe ortogonale Ox, Oy. De aici se deduc, prin rezolvarea unei ecuafii de gradul al doilea, ecuafiile diferenfiale ale fiecărei familii de linii isostatice în parte, sub forma: (2) dy _ dx xy (*'=1. 2), xy ^y unde au fost introduse tensiunile normale principale: (3) Se ştie că integrarea acestei ecuafii e posibilă sub formă finită numai dacă se poate efectua separarea variabilelor în membrul al doilea. Practic se pot folosi metode de integrare grafică. Liniile isostatice se numesc şi traiectoriile tensiunilor normale principale. Analog, traiectoriile tensiunilor tangenfiale extreme sînt date de: (4) 4 x. xy dy ox — Gy dx -1=0, de unde se obfine, pentru fiecare familie de traiectorii în parte, (5) dy _ dx xy unde t3 e tensiunea tangenţială maximă sau minimă: (6) t3= 5. Isostatice, mişcări Geo/.: Mişcări diferenfiale pe verticală ale scoarfei terestre, cari se produc în urma deplasării blocurilor de Sial (sfera exterioară a pămîntului, corespunzătoare litosferei) şi de Sima (sfera imediat subiacentă), cari au densităfi diferite. 6. Isosfaziei, teoria Geo/.: Teorie care presupune că uni-tăfile majore ale scoarfei terestre, continentele cu cafenele lor muntoase şi cîmpiile înconjurătoare, ca şi oceanele, reprezintă sectoare mai mult sau mai pufin independente între ele, cari plutesc ca mari blocuri de Sial pe un substrat de magmă bazică (Sima) ce constituie astenosfera, analog cu ghefarii plutitori pe apa oceanului. Se presupune că scoarfa Pămîntului formează un întreg, cu o oarecare rigiditate, iar zonele de relief pozitiv ale scoarfei constituie o suprasarcină, care face ca scoarfa să se curbeze în jos în magma bazică în care îşi găseşte o compensafie (conform principiului lui Arhimede). Această compensafie s-ar produce însă nu local, prin afundarea numai a zonei cu suprasarcină, ci prin curbarea regională a scoarfei pe o zonă largă, pe care se produce o distribuire a suprasarcinii (se formează cute deversate spre continent). Isosfazia încearcă să explice marile anomalii negative gravimetrice observate în dreptul catenelor muntoase cutate, prin existenfa în aceste zone a unor rădăcini sialice (v. Rădăcina munfilor) adînc înfipte în masa simatică de sub scoarfa cum şi mişcările verticale actuale ale scoarfei, constatate şi pe cale indirectă şi geodezic, prin tendinfa scoarfei spre un echilibru isostatic turburat de alte cauze (glaciafiile cuaternare, curenfii de convecfie subcrustali, etc.). Isostazia se bazează pe două observafii, cari pun în evidenfă fenomenul compensaţiei isostatice, realizat într-o măsură mai mare sau mai mică în diferitele regiuni terestre: caracterul sistematic al anomaliilor gravimetrice Bouguer (v.) în regiunile muntoase şi pe insulele oceanice, de o parte, şi discordanta, de asemenea sistematică, dintre deviafiile verticalei observate în apropierea masivelor muntoase şi valorile lor calcutate pe baza volumului şi a densităţii acestora. Anomaliile Bouguer sînt sistematic negative în regiunile muntoase şi sistematic pozitive pe insulele oceanice, valorile lor fiind în ambele cazuri mari (de ordinul de mărime a 100 miligaii). Întrucît prin aplicarea reducerii Bouguer (v. Bouguer, reducere ~) s-a înlăturat din valoarea gravitafiei efectul cauzelor vizibile şi evaluabile (excesul de masă constituit de munte, respectiv deficitul de masă reprezentat de depresiunea oceanică confinînd apă în loc de rocă), anomaliile Bouguer negative din regiunile muntoase pun în evidenfă un deficit de masă, iar cele pozitive din regiunile oceanice, un exces de masă în inferior. De altă parte, în apropierea unui munte, direcfia firului cu plumb e abătută de la direcfia pe care ar avea-o în absenfa muntelui (deviafie a verticalei), dar cu un unghi mai mic decît cel care rezultă din calculul efectuat pe baza luării în considerare numai a maselor vizibile, ceea ce arata că cel pufin o parte din afracfiunea acestor mase e compensată de existenfa unui deficit de masă sub geoid (v.). S-ar forma astfel o stare de echilibru (echilibru isostatic) în care elementele crustale cari se găsesc la o anumită adîncime sub geoid sînt supuse unei aceleiaşi presiuni, indiferent dacă ele corespund unei regiuni muntoase, unei regiuni de Isosferă 421 Isotermă cîmpie sau unei regiuni oceanice. Adîncimea la care e realizată echipresiunea se numeşte adîncime de compensaţie şi suprafafa care-i corespunde e suprafafa de compensaţie sau suprafaţa isopiestică. Dacă toate neregularităfile topografice sînt compensate, se spune xă echilibrul isostatic e perfect. Cînd numai o parte din ele sînt compensate, există o subcompensaţie isosfafică, iar cînd masele compensatoare sînt mai mari decît cele cari trebuie compensate există o supracompensaţie isosfafică. Supra-compensafiile, ca şi subcompensafiiie isostatice, reprezintă anomalii isostatice sau anisostazii. Cînd toate particularităfile topografice, oricît de mici, sînt compensate prin distribufia internă de mase, compensafia se numeşte locală (de ex. lanfurile muntoase), iar dacă compensafia se realizează pentru blocuri mai mari (cu dimensiuni de ordinul a 100 km), ea e regională (de ex. e foarte probabil ca basinele de sedimentare şi compartimentele ferestre de ridicare posfglacială să fie compensate regional). Regiunile pentru cari echilibrul isostatic e realizat pot fi supuse unor fenomene cari să deranjeze acest echilibru: eroziuni sedimentare, topire de mase de gheafă (factori anti-isostatici). Regiunile cu anisostazii şi cele în cari sînt activi factorii antiisostatici sînt, în general, regiuni prezentînd o instabilitate mai mare sau mai mică, manifestată prin fenomene vulcanice şi seismicitate mare. 1. Isosteră, pl. isostere. Fiz.: Sin. Isocoră (v.). 2. Isosubstanfială, pl. isosubstanf iale. Meteor.: Suprafafă loc geometric al punctelor în cari densitatea sau volumul specific al aerului au o aceeaşi valoare. Suprafefele isosubstan-fiale dau distribufia maselor de aer în atmosferă. 3. Isosuprafaţă, pl. isosuprafefe. Gen.: Suprafafă loc geometric al punctelor din spafiu în cari o mărime dată are o aceeaşi valoare. 4. Isotacă, pl. isotace. Hidr., Meteor.: V. Isotahă. s. Isofacfic, polimer Chim. Polimer isotactic. (î. Isotahă, pl. isofahe. Hidr., Meteor.: Curbă loc geometric al punctelor de viteze egale, în cîmpul de viteze al unui fluid. Cele mai utilizate isotahe sînt cele ale unui curs de apă (natural sau artificial). Cu ajutorul lor se poate calcula debitul lichid în secfiunea respectivă, ufilizînd formula: Isotahe înfr-un curs de apă. a) în aliniament; b) în curbă. §. Isoferă, pl. isotere. Meteor.: Curbă, loc geometric al punctelor de pe pămînt, respectiv de pe o hartă meteorologică, în cari temperatura medie e aceeaşi în timpul verii. 9. Isoterm. Fiz.: Calitatea unui fenomen fizicochimic de a se produce la temperatură constantă. 10. Isotermă, pl. isoterme. 1 Fiz.: Curbă, în diagrama de stare a unui sistem fizicochimic, loc geometric al punctelor cari reprezintă stări ale sistemului pentru cari temperatura e aceeaşi. în diagrama pv, isofermele unui gaz perfect sînt iperbole echilatere, ale căror ecuafii sînt pv = const., valoarea constantei depinzînd de temperatura respectivă. Sistemul de isoterme e constituit din curbe asimptote la cele două axe de coordonate, şi cu atît mai apropiate de axe cu cît temperatura e mai joasă (v. fig. I). q=4- (vk+vk±\)sk,k+\ - z t în care V ^ şi Vsînt vitezele corespunzătoare unor isotahe succesive, iar e suprafafa cuprinsă între aceste isotahe. în canalele rectilinii şi uniforme, isotahele sînt aproximativ identice de Ia o secfiune la alta; în canale în curbă cu secţiuni variabile, cum şi în cursurile de apă naturale, isotahele se modifică de la o secfiune la alta; în curbe, isotahele corespunzătoare vitezelor maxime se concentrează spre malul din exteriorul curbei (v. fig.). Studiul iso-tahelor în secfiuni succesive dă indicafii asupra: eroziunii unui mal şi a depunerii pe celălalt mal; amestecului turbulent şi circulafiei elicoidale a apei în cursurile de apa naturale; unor fenomene legate de transportul aluviunilor; etc. Var. Isotacă. 7. Isotalanfă, pl. isotalante. Meteor.; Linie, pe suprafafa pămîntului, respectiv pe o hartă, loc geometric al punctelor în cari amplitudinea variafiei anuale a temperaturii e aceeaşi. Isotalantele sînt folosite în climatologie pentru diferenţierea şi caracterizarea zonelor climatice. II. Isotermele fluidelor reale în cazul fluidelor reale, forma isotermei depinde de temperatura respectivă (v. fig. II). Pentru temperaturi T\ mai înalte decît temperatura critică Tc, isotermele tind către iperbole echilatere şi se deosebesc cu atît mai pufin de iperbolele echilatere, cu cît temperatura e mai înaltă. La temperaturi mai joase decît temperatura critică, isotermele sînt constituite din trei porfiuni: o porfiune care corespunde stărilor pentru cari fluidul e în stare de gaz şi pentru cari volumul specific e mai mare decît un volum specific şi cari se apropie, ca formă, de iperbolele echilatere, presiunea şi volumul variind, practic, invers proporfional; o porfiune rectilinie, paralelă cu axa absciselor, care reprezintă stări al căror volum specific scade, presiunea rămînînd constantă, ceea ce se datoreşte unei lichefieri a fluidului, procentual cu atît mai mare cu cît volumul specific e mai mic; o porfiune, ale cărei puncte reprezintă stări ale lichidului rezultat, cu volume specifice cari scad încet cînd presiunea creşte repede. Porfiunea rectilinie e cu atît mai scurtă, cu cît temperatura se apropie de temperatura critică. La temperatura critică T c, isoterma are un punct de inflexiune C, cu tangentă paralelă cu axa Ov, punctul critic al fluidului. Această isotermă se numeşte isotermă critică. în diagrama enfropică T-s, isotermele unui gaz perfect sînt drepte paralele cu axa 07. 11. ~ critică. Fiz. V. sub Isotermă 1. 12. ~ de adsorpţie. Chim. fiz. V. sub Adsorpfie. 13. Isofermă; 2. Geofiz.: Linie loc geometric al punctelor de Ia suprafafa pămîntului cari au, într-un anumit anotimp, aceeaşi temperatură. Sin. Curbă isotermă. 14. Isotermă. 3. Fiz.: Curbă care reprezintă modul de variafie a intensităţii radiafiei emise de un corp negru în funcfiune de lungimea de undă, temperatura fiind menţinută constantă. 15. Isotermă. 4. Meteor.: Pe hărfile meteorologice, linie ioc geometric al punctelor în cari temperatura aerului, considerată la un acelaşi nivel geodinamic, are aceeaşi valoare. Isotermele sînt intersecfiuni ale suprafefelor isoterme cu nivelul considerat. Din cauza reliefurilor sale, suprafafa pămîntului nu e o suprafafă de nivel, astfel încît, pentru distribufia presiunii la sol, se ia ca suprafafă de nivel suprafafa mării. Isoterma de reacfie 422 isofop Isotermele acestei suprafefe se irasează folosind, pentru fiecare localitate de observaţie, temperatura măsurată şi redusă la nivelul mării (v. Temperafura aerului). i. Isoterma de reacţie. Chim. fiz.: Relafia dintre energia liberă standard a unei reacfii şi constanta de echilibru a acestei reacfii. Fie reacfia: mAJrnBJr * * •^■pC-bqD+ • sau, în cazul general, -RT\nK AFt p=-RT In K + RT !n- aÂ'aB' * unde activităfile au valori arbitrare corespunzătoare fiecărui moment în care se produce reacfia. După semnul energiei libere se poate recunoaşte sensul unei reacfii. Numai acele reacfii evoluează de la sine cari se produc cu o scădere a energiei libere. în cazul cînd valoarea lui AF° e pozitivă, reacfia nu se poate produce, de la sine, în condifiile date. Prin derivarea isotermei de reacfie în raport cu T se obfine relafia dintre constanta de echilibru K şi temperatura absolută: din K_&H° dT “ RT2 ’ unde Areprezintă entalpia de reacfie standard. Această relafie se utilizează sub formă integrată: A H° RT Prin integrare între două limite relafia: n Ki R valabilă pe un interval de aproximativ 50°, domeniu de temperatură în care AH° rămîne practic constant. Pentru intervale mari de temperatură, AH° se calculează cu ajutorul legii lui Kirchhoff (v. Kirchhoff, legea lui ~). 2. Isoterma, suprafa|ă Maf. V. sub Suprafafa. a. Isoterma, transformare Fiz.: Transformare de stare a unui sistem fizicochimic, care se produce la temperatură constantă. Dacă, în cursul unei transformări isoterme, un, gaz perfect trece dintr-o stare determinată prin valorile Pq, v$, Tq ale mărimilor de stare: presiune, volum specific şi temperatură absolută, într-o stare determinată de valorile p,v,T ale aceloraşi mărimi, lucrul mecanic schimbat cu exteriorul e: .Po In /{=-două + const. de temperatură se obfine U-b]- RT — = RT v n—=RT\ n p iar cantitatea de căldură schimbată cu exteriorul e: Q=r Ap dv = AL , J t>„ -j: J Va R- ' v0 unde A e echivalentul termic al lucrului mecanic. Energia internă şi entalpia rămîn constante într-o transformare iso-termă, iar variafia de entropie e: Ap dv __AL pv T V. şi Transformare termodinamica, şi Transformări termodinamice în atmosferă. 4. Isotermie. Mefeor.: Strat al atmosferei în care componenta după verticală a gradientului de temperatură e nulă. Isotermia e regiunea de trecere de Ia gradientul norma! al temperaturii Ia gradientul invers (inversiunea gradientului de temperatură). V. şi sub Temperafura aerului. 5. Isofhermos, cutie de osie C. f. V. sub Osie, cutie de 6. Isofipie. Chim. fiz.: Proprietatea unor substanfe chimice de a cristaliza în aceleaşi forme cristalografice, fără a forma cristale mixte. Unghiurile formei cristalografice pot varia cu cîteva grade. 7. Isotomice, ceviene Maf.: Două ceviene cari frec prin acelaşi vîrf al unui triunghi şi intersectează latura opusă în puncte isotomice. Isotomicele celor trei ceviene, concurente într-un punct M, sînt concurente într-un punct M\ reciprocul lui M. Produsul coordonatelor baricentrice corespunzătoare a două puncte reciproce e egal cu unitatea. 8. puncte Maf.: Două puncte de pe latura unui triunghi, cari sînt simetrice fafă de mijlocul laturii. Dacă trei puncte de pe laturi sînt situate pe o dreaptă D, punctele lor isotomice sînt situate pe o dreaptă D\ reciproca dreptei D. 9. Isotonice, solufii Chim. fiz. V. Solufii isotonice. 10. Isotonie. 1. F/z.: Proprietatea unor nuclee atomice de a avea acelaşi număr de neutroni. 11. Isotonie. 2. Chim. biol.: Proprietatea corpului animalelor de a-şi menţine presiunea osmotică constantă. Isotonia se realizează prin procesele fizicochimice cari se produc, în principal, în sînge. Presiunea osmotică a sîngelui e între 7,5 şi 8,1 at. 12. Isotop, pl. isotopi. Fiz.: Fiecare dintre atomii cari au, în nucleu, numai acelaşi număr de protoni (deci aceeaşi sarcină electrică pozitivă), şi cari, în stare neutră, au deci acelaşi număr de electroni exfranucleari. Isotopii au aceleaşi proprietăfi chimice şi ocupă acelaşi loc în tabloul lui Mendeleev, repre-zentînd forme diferite ale aceluiaşi element. Isotopii au fost descoperifi cu ajutorul spectrografului de masă (v.), cu care pot fi şi separaţi isotopii unui element. Detectarea isofopilor mai poate fi efectuată pe calea spec-trelor optice, atît în cazul spectrelor de linii pentru cari, cu masa, variază valoarea constantei Iui Rydberg (v.), cît şi în cazul spectrelor moleculare. în ambele cazuri se produce o deplasare a liniilor sau a benzilor spectrale, numită efect de isotopie. Majoritatea elementelor au doi sau mai mulţi isotopi. Elementele simple, fără isotopi, au numere atomice impare, cu excepţia beriliului. Elementele cu număr atomic impar, afară de potasiu, nu au mai mult decît doi isotopi şi au mase atomice impare, astfel încît conţin un număr par de neutroni. Tipul de structură nucleară preferat consistă în numere pare atît de protoni cît şi de neutroni. Greutăţile atomice fracţionare ale elementelor sînt rezul-taiul existenţei isotopilor şi al faptului că greutatea atomică a unui element e media greutăţilor atomice ale isotopilor lui, ţinînd seamă de proporţia cu care aceştia intră în componenţa naturală a elementului. Greutatea atomică în sensul spectrografiei de masă diferă de cea folosită în Chimie; în primul caz se atribuie valoarea 16 pentru isotopul cel mai răspîndit al oxigenului, iar în al doilea caz, pentru oxigenul din natură. Aceasta face ca greutatea atomică în sens chimic să fie de 1,00027 ori mai mică decît greutatea atomică în sens spectroscopic. Greutatea atomică în sens obişnuit (chimic) a protonilor şi neutronilor din componenţa isotopilor e puţin mai mare decît unitatea. Ar trebui deci ca masele isofopilor să fie puţin mai mari decît un număr întreg, numit număr de masă, care reprezintă numărul total de particule, protoni şi neutroni din nucleu. în realitate, majoritatea valorilor maselor atomice e puţin mai mică decît numărul de masă. Aceasta se datoreşte pierderii de masă sub forma de pierdere de energie, Ia formarea isotopului din particulele constituente. O caracteristică a isotopilor e fracţiunea de îngrămădire: greutate atomică isofopică-număr de masă număr de masă • 104 O fracţiune de îngrămădire negativă arată că greutatea iso-topică e mai mică decît un întreg, deci că o parte din masă# Isofron 423 Isotrope, elemente ~ respectiv de energie, s-a eliberat la formarea nucleului respectiv. Aceste nuclee sînt stabile, în timp ce o fracfiune de îngrămădire pozitivă şi suficient de mare (astfel încît greutatea atomică să depăşească suma greutăfilor protonilor şi neutronilor care, la rîndul ei, depăşeşte numărul de masă) indică o tendinţă de instabilitate. Fracfiunea de îngrămădire, negativă pentru cea mai mare parte a numerelor de masă, devine pozitivă şi crescătoare pentru numere de masă mai mari decît 200. în această regiune se găsesc cele mai multe elemente radioactive. V. şî Defect de masă. Separarea isotopilor se ob}ine folosind una dintre următoarele metode: Metoda difuziunii: Viteza de difuziune prinfr-un perete poros a unui gaz sau a unor vapori e invers proporţională cu rădăcina pătrată a greutăfii moleculare. Moleculele isotopului uşor dintr-un amestec de isotopi difuzează, printr-un perete poros, mai repede decît moleculele isotopului greu. Cu cît raportul maselor celor doi isotopi e mai mare, cu atît separarea e mai eficace. Folosind 48 de pompe de difuziune cu vapori de mercur s-a separat isotopu! de masă 2 al hidrogenului înfr-o formă atît de pură, încît nu mai prezintă urme spectrale din isotopul de masă 1, deşi la început concentraţia hidrogenului uşor era de 99,9%. Acelaşi procedeu de difuziune e folosit la separarea isotopului de masă 235 al uraniului prezent în proporfia de 0,7% în amestecul ds U235 şi U238. Metoda difuziunii termice (termodifuziu-n i i) e folosită la separarea isotopilor gazoşi. Ea se bazează pe o combinafie între difuziunea termică şi sifonarea termică. Aparatul consistă dintr-un tub vertical cu lungimea între 1 şi 36 m, care are de-a lungul axei o sîrmă încălzită electric la aproximativ 500°. Gazul care umple tubul se găseşte, astfel, între o suprafafă caldă şi una rece. în urma difuziunii termice care se produce, concentrafia moleculelor mai grele e mai mare în regiunile mai reci. Efectul de sifonare termică creează curenfi verticali cari urcă în apropierea peretelui cald şi coboară în apropierea peretelui rece. Din combinarea celor două efecte, de difuziune şi sifonare, rezultă o concentrafie a isotopului mai greu în partea de jos a tubului, iar a celui uşor, în partea superioară. Metoda e folosită Ia separarea rapidă a isotopilor de clor, neon, carbon, argon. Ea e folosită, de asemenea, ia îmbogăfirea uraniului în isotop 235; în acest caz se lucrează cu hexafluorură de uraniu lichidă. V. Termo-difuziune. Metoda prin evaporare şi distilare se bazează pe proprietatea pe care o au atomii sau moleculele aceluiaşi element de a se evapora de pe o suprafafă cu viteze invers proporfionale cu rădăcinile pătrate ale maselor lor. Dacă atomii evaporafi sînt condensafi imediat, fiind împie-dicafi să revină pe suprafafă, rezultatul condensării confine un exces de isotop uşor. Metoda prezintă un inconvenient; deşi moleculele isotopului uşor părăsesc suprafafa mai repede, avînd o viteză mai mare, ele revin mai uşor, astfel încît presiunea de vapori la echilibru se schimbă foarte pufin. Teoretic se arată că isotopul uşor are o tensiune de vapori mai mare şi astfel separarea parfială prin distilare e posibilă. Eficacitatea metodei depinde de presiunile relative de vapori. Metoda razelor pozitive consistă în trecerea unui fascicul de ioni pozitivi prin două cîmpuri, electric şi magnetic, perpendiculare unul pe alful şi ambele perpendiculare pe direcfia fasciculului, ca la un spectrograf de masă. Metoda prezintă dificultăfi practice; în schimb, prezintă avantajul unei separări complete a isotopilor. Se aplică atît elementelor uşoare cît şi celor grele. Metoda electrolitică: La electroliza apei se dezvoltă de preferinţă isotopul uşor al hidrogenului. Efec-tuînd electroliza pînă cînd volumul e redus de 105 ori, se obfine apă cu un confinut de isotop greu de 99%. Metode chimice: Moleculele isotopilor unui element reacfionează chimic cu viteze diferite. Acest fapt se datoreşfe diferenfelor în energia de zero — energia unei molecule la 0 °K — care depinde de masa redusă a moleculei, deci de natura isotopului. Constanta de echilibru a unei reacfii de schimb depinde în mare măsură de diferenfa energiilor de zero ale substanţelor din cei doi membri ai ecua-fiei chimice. Procese de tipul: 14NH3-H5Nh+ * 15NH3+i4NH+ 12C0-f-H13C03 13C024-H12C05 fac posibilă îmbogăfirea azotului şi a carbonului cu isotopi grei; Eficacitatea unui proces de separare de isotopi poate fi caracterizată prin factorul de separare, care e raportul formelor isotopice dintr-o fază, împărţit la acelaşi raport în altă fază. De exemplu, dacă [H]e şi [D]e reprezintă concentrafia celor doi isotopi de hidrogen în electrolit, şi [H]g şi [D]g concentrafia în gazul obfinut prin electroliză, facfo* rul de separare e: [H]g [H], [Dig TO].' - Afară de isofopii stabili există un număr mare de isotopi instabili, de viafă mai scurtă sau mai lungă, cari apar în toate procesele de radioactivitate artificială sau indusă, procese cari consistă în dezintegrarea anumitor elemente în urma bombardării lor cu particule a, cu protoni, cu neutroni sau cu radiafie y. în cazul radioactivităţii artificiale, prin bombardare cu particule a, reacfiile de tip (a, p) conduc în general, afară de cîteva cazuri, la nuclee stabile, în timp ce reacfiile de tip (a, n) conduc la. elemente radioactive. De exemplu: “MG + ^He -» ]H+ΫAI ?|ai - ?48si+e- în dezintegrarea produsă prin,bombardare cu protoni, două tipuri de reacfii: (p, n) şi (p, y) produc isotopi radioactivi. Reacfiile (p, d) şi (p, a) dau în generai isotopi stabili. De asemenea, bombardarea cu deuteroni conduce la reacfii de forma (d, p), (d, a) şi (d, n), cari au ca rezultat elemente instabile. Rezultatele cele mai importante în domeniul radioactivităţii artificiale s-au obfinut prin bombardare cu neutroni. Majoritatea elementelor dau isotopi instabili, dacă sînt bombardate cu neutroni cari au fost încetini}! prin trecere prin apă sau prin parafină. Elementele radioactive rezultate din reacţiile (n,a), (n, p) ŞÎ (n» Y) prezintă totdeauna radioactivitate (3~, în timp ce elementele rezultate din reacfia (nf 2n) emit fie electroni, fie pozifroni. Un element de interes deosebit obfinut prin bombardarea azotului cu neutroni e isotopul 3H al hidrogenului, numit tritiu. El se caracterizează printr-o radioactivitate |3', cu o perioadă de înjumătăfire de 31 de ani. Un alt procedeu de obfinere a elementelor radioactive e bombardarea cu raze y de energie mare. 1. Isofron, pl. isofroane. Fiz.: Tip de separator de masă electromagnetic bazat pe principiul timpului de tranzit. 2. Isotrop. Fiz., Mineral.: Calitatea unei substanfe, în raport cu o anumită proprietate caracterizabilă prin mărimi locale, de a avea o astfel de structură, încît valorile acestor mărimi nu variază cu direcfia la care se referă. Sînt isotrope gazele, lichidele, — cu excepfia unor substanfe într-o stare numită cristal lichid (v. Cristale lichide), şi care are toate proprietăfile unui lichid, afară de aceea de a prezenta isofropie, — cum şi solidele amorfe. 3. Isotrop, radiator Fiz., Telc. V. Radiator isotrop. 4. Isotrope, elemente Geom.: Elemente şi figuri geometrice imaginare cari se introduc în studiul analitic al figurilor Isofropie 424 Istebna, Sfrafe de ~ geometrice pentru a obfine un grad de generalitate mai înalt în enunful proprietăţilor. Astfel, dacă într-un fascicul de drepte dintr-un plan avînd centrul într-un punct arbitrar Mq din plan se introduce o corespondenţă asociind fiecărei drepte d a fasciculului dreapta d' din fascicul care e perpendiculară pe ea, se obfină o involuţie. Nu există drepte în fascicul cari să coincidă cu corespondentele lor, iar involufia se numeşte eliptică. Pentru a îngloba anumite rezultate în teoreme generale se convine să se introducă două drepte imaginare incidente cu Mo, cari să fie considerate dreptele duble ale involufiei. Aceste drepte se numesc dreptele isotrope asociate punctului Mq. Două drepte perpendiculare din fascicul formează cu dreptele isotrope un sistem armonic. Dacă planul e raportat la un reper cartesian ortogonal, ecuafiile celor două drepte isotrope asociate punctului Mq {xq, yo) sînt: y-yo=i(x-x0), (;2+i=(rt y-y0=-i{x-x0). K + ; Ele formează conica singulară reprezentată de ecuafia (x-xo)2 + (^-jo)2=0- Dreptele isotrope asociate tuturor punctelor planului formează două fascicule ale căror centre sînt situate pe dreapta improprie a planului. Coordonatele cartesiene omogene ale acestor puncte — numite puncte ciclice ale planului — sînt, respectiv, / (1, i, 0), /(1, —i, 0). Orice involufie de drepte perpendiculare din plan determină pe dreapta improprie a planului o involufie — numită involuţia absolută a planului — care are ca puncte duble punctele ciclice. Toate cercurile planului confin punctele ciclice. Proprietatea e caracteristică, deoarece o curbă proprie de ordinul al doilea care confine punctele ciclice e un cerc. Prin intermediul punctelor ciclice se poate da o definiţie proiectivă a unghiului a două drepte cari nu sînt paralele. Notînd cu q valoarea biraportului format de dreptele considerate d\, ^2 şi de dreptele isotrope asociate punctului lor comun, măsura V a unghiului dreptelor d\, d2 e dată de formula lui Laguerre: F=4- In p. 2 ^ Considerînd într-un punct Mq din spafiu snopul planelor incidente cu Mq, mulfimea dreptelor isotrope asociate acestui punct în fiecare dintre planele snopului formează un con imaginar de ordinul al doilea, numit conul isotrop cu vîrful în Mq, a cărui ecuafie în raport cu un reper cartesian ortogonal e: {x - x0)2+(y - y0)2+ (z - zQ)2 = 0. Un plan care e tangent acestui con de-a lungul unei drepte isotrope se numeşte plan isotrop. O familie cu un parametru de plane isotrope admite ca înfăşurătoare o suprafafă des-făşurabilă isotropă a cărei muchie de înapoiere e o curbă isotropă. Tangentele unei curbe isotrope sînt drepte isotrope. Toate conurile isotrope din spafiu intersectează planul impropriu al spafiului după o curbă care e comună tuturor sferelor din spafiu şi care se numeşte cercul imaginar impropriu sau cercul absolut al spafiului. î. Isofropie. MineralProprietatea substanţelor (sintetice amorfe sau cristalizate în sistemul cubic) de a fi isotrope. Mineralele, respectiv subsfanfele sintetice amorfe, sînt, în general, isotrope pentru toate proprietăfiie fizice, pe cînd cele cristalizate în sistemul cubic sînt isotrope numai pentru anumite proprietăfi fizice (pentru proprietăfiie optice), sau chimice (compozifie chimică), putînd fi anisotrope pentru alte proprietăfi (viteză de creştere, coeziune, etc.). 2. Isovalerianic, acid Chim.: (CH3)2CH—CH2COOH. Unul dintre pufinii acizi graşi naturali cu structură ramificată. Lichid incolor cu miros de putrefacfie, p. t. —51°; p. f. 176,7°; solubil 4,2 g/100 g apă ia 20°, df=0,937; n^'4 = = 1,401 78. Se găseşte liber, sau sub formă de esteri, în rădăcina de odolean (Valeriana officinalis Linn.), etc, din care se prepara extractul şi tinctura de valeriană, în care s-au identificat esterii acidului isovalerianic cu borneolul (neobornivalul), cu isoamilul (valamina), cu mentolul (validolul), etc. Sintetic, acidul isovalerianic se poate obfine prin oxidarea alcoolului isoamilic de fermentafie cu permanganat de potasiu sau cu alt oxidant. E un medicament din clasa medicamentelor hipnotice, cu acfiune depresivă asupra sistemului nervos central. 3. Isovanilină. Chim., Ind. a/im.: Produs de sinteză, obfinut, alături de vanilină, prin metilarea protocatechu-aldehidei cu sulfat de metil. Isovanilina (3-hidroxi-4-metoxi-benz-aldehida) nu se găseşte în natură. Are p. t. la 116°. 4. Isoviolanfronă. Chim., Ind. chim. V. sub Benzantronă. 5. Isoxazol. Chim.: 1,2-Oxazol; combinafie eterociclică cu caracter aromatic, confinînd în molecula ei doi un—ru eferoatomi O şi N. > 8]JM Compuşi naturali cu ciclu isoxazolic nu se f-jO 2N cunosc. Isoxazolul se obfine sintetic din aldehida pro-pargilică şi hidroxilamină. Intermediar se formează probabil oxima acestei aldehide: CH^C—CHO + HON—NH2 -> CH=C—CH CH-CH*CH II I II HON O—-----------N Dacă se folosesc omologi ai aldehidei propargilice se obfin omologi ai isoxazolului substituifi în pozifia 5. Isoxazolii substituifi se formează din oximele derivafilor (3-dicarbonilici, prin eliminare de apă: CH3—C—CH~C—CH3 CH3-C-CH=C— CHs II I II I NOH HO N-----------O oxima acefi/acetonei 3,5-dimeîilisoxazol Isoxazolii au caracter de baze slabe. Sub influenfa alca-liilor, isoxazolul trece în 3-aldonitril: HC------CH H2C------C ll II -> I Iii HC N OHC N voy . Cei substituifi în pozifia 5, şi cu pozifia 3 liberă, trec în 3-cetonitrili: HC------CH H2C---C II II -> l III c6H5-c n c6h5-co n o Cei cu pozifia 3 ocupată şi cu pozifia 5 liberă se scindează, în prezenfa alcaliilcr, în acizi carboxilici şi nitrili: HC------C-CH3 CH3 C-CH3 II II ->|-f. HI HC N COOH N O Isoxazolii sînt folosifi în unele sinteze organice. o. Ispol, pl. ispoale. Nav.: Unealtă cu coadă sau cu mîner, care serveşte la scoaterea apei dintr-o barcă. Poate fi de lemn, de tablă de ofel sau de aluminiu, ori de material plastic. 7. Isfebna, Sfrafe de Stratigr.: Gresii, conglomerate, şisturi negricioase cu siderife şi argile negre nisipoase cu pietrişuri şi blocuri exotice, reprezentînd Senonianul superior şi Danian-Paleocenul din Carpafii polonezi. Grezoase pînă la Isferezimefru 425 Isterezis magfietic conglomeratice, Stratele de Istebna sînt slab cimentate, cuarfi-tice şi feldspatice. Ele constituie o bună rocă-magazin pentru hidrocarburi. La partea superioară a acestor strate domină depozitele argiloase negricioase, comparabile cu argilele de Babica şi reprezentînd Paleocenul. în Carpafii orientali, cu o pozifie similară celei a Gresiei de Istebna şi, probabil, de aceeaşi vîrstă, e Gresia de Prisaca din Bucovina şi Gresia de Siriu din basinul văii Buzăului. 1. Isferezimefru, pl. isterezimetre. Elf., Fiz.: Instrument folosit pentru măsurarea pierderilor prin fenomenul de isterezis în materialele feromagnetice supuse unor magnetizări ciclice.-Pierderile se determină în urma unor calcule, pe baza măsurărilor efectuate, deoarece isterezimetrele nu fac parte din categoria instrumentelor indicatoare. 2. Isterezis. Fiz.: Fenomen ereditar ireversibil, care consistă în faptul că succesiunea de stări interioare macroscopice, prin cari trec sistemele fizice — şi anume corpurile — cari îi prezintă, corespunzătoare variaţiei într-un anumit sens a parametrilor cari determină transformarea, diferă de succesiunea inversată a stărilor prin cari trec aceste sisteme, cînd parametrii variază în sens contrar, oricît de lentă ar fi această variafie. în particular, dacă aceşti parametri revin la valorile lor inifiale( sistemul fizic considerat nu revine la starea Iui inifială, starea lui finală fiind determinată de întreaga succesiune de stări prin cari a trecut în cursul transformării. Datorită isterezisului, legătura dintre anumite mărimi de stare şi parametrii cari determină transformarea (cari pot fi de asemenea mărimi de stare, variate independent prin acfiuni exterioare) e neunivocă, caracteristica mărime de stare-para-metru, în cazul mărimilor scalare, fiind o curbă închisă, numită buc/ă sau ciclu de isterezis. Isterezisul nu trebuie confundat cu postefectul (relaxare, fluaj, viscozitate electrică şi magnetică, etc.), cînd în regim variabil valorile unor mărimi rămîn în urma parametrilor variaţi independent din exterior, rămînerea fiind cu atît mai mare cu cît variafiileîn timp sînt mai repezi. Var. Histereză, Histerezis, Istereză. s. ~ coloidal. Chim. fiz.: Fenomenul în care variafia unor anumite mărimi caracteristice coloizilor, Ia creşterea într-un anumit sens a unor parametri variaţi independent din exterior, diferă de variafia inversată în cazul în care parametrii variază în sens contrar. De exemplu, dacă se supune un gel la hidratare şi apoi la des- hidratare, cele două curbe tensiune de vapori-apă de imbibare refinută nu se suprapun (v. fig.)* Isterezisul coloidal se datoreşte faptului că sistemul coloidal evoluează cu ti-mpul şi în funcfiune de condifiile externe, modificîndu-şi astfel gradul de disper-siune şi structura internă. 4. ~ electric. Fiz.: Isterezis care se manifestă la sub- stanfele feroelectrice, parametrul variat independent fiind de obicei intensitatea cîmpului electric E (a cărui variafie se obfine prin variafia tensiunii aplicate, de exemplu, unui con- densator, între armaturile căruia se găseşte materialul), mărimea de stare a cărei variafie neunivocă se urmăreşte fiind polarizaţia electrică P sau inducfia electrică D. Ca şi în cazul isterezisului magnetic (v.), caracteristicile P = f(E) sau Z) = q)(£) reprezintă cicluri de isterezis pentru cari se pot defini polarizafia electrică de saturafie Ps, respectiv jnducfia electrică de saturafie Ds, polarizaţia electrică rema- '-Grad de imhibgre Isferezis coloidal. nentă Pvt respectiv inducfia electrică remanentă Df şi cîmpu-rile electrice coercitive corespunzătoare Efc şi Ec. Aria ciclului de isferezis în sistemul de coordonate D, E e proporfională, conform teoremei Iui Warburg cu pierderile de energie electrică (prin dezvoltare de căldură) în timpul efectuării unui ciclu de electrizare (v. şî Feroelectrici-tate,). Isterezisul electric diferă de viscozitatea electrică (v.) 5. ~ul fibrelor. Ind. text.: Fenomenul în care variafia umidităfii fibrelor textile la creşterea umidităfii relative a atmosferei în care sînt situate diferă de variafia contrară la descreşterea acesteia. Dacă sînt transportate într-o încăpere cu umiditate relativă mai mare, nu mai cedează în întregime creşterea de umiditate (obfinută în minimum 48 de ore), cînd sînt readuse în încăperea inifială cu umiditatea relativă inifială. Isterezisul se manifestă diferit Ia bumbac, in, cînepă, etc. 6. ~uî lemnului, Ind. lemn.: Fenomenul care consistă în faptul că umflarea lemnului în funcfiune de umiditate de la starea absolut uscat pînă la saturafia fibrei nu coincide cu curba contracfiunii Ia uscare pînă la starea inifială (absolut uscat); curba umflării e deasupra ultimei curbe, iar diferenfele corespunzătoare unui anumit grad de umiditate au valori pînă la 1-2%. 7. ~ magnetic. Fiz.: Isterezis care se manifestă Ia sub-stanfele feromagnetice, parametrul variat independent fiind de cele mai multe ori intensitatea cîmpului magnetic H (a cărui variafie se obfine prin variaţia curentului din bobina de magnetizare), mărimea de stare, a cărei variafie neunivocă se urmăreşte, fiind magnetizafia M sau inducfia magnetică B. Dacă se consideră o porfiune dintr-un corp feromagnetic demagnetizat (cu M — 0; H= 0 şi deci = 0) şi se urmăreşte magnetizarea acesteia în ipoteza că intensitatea cîmpului magnetic e variată independent prin acfiuni exterioare, se constată următoarele: Dacă intensitatea cîmpului magnetic creşte de la zero, magnetizafia creşte de asemenea, obfinîndu-se o dependenfă care, în sistemul de coordonate M, H, poate fi reprezentată printr-o curbă care porneşte din origine şi care se numeşte curbă de primă magnetizafie. Dacă intensitatea cîmpului magnetic creşte de la zero pînă Ia o valoare H, descreşte apoi Ia — H şi apoi creşte din nou la -\-H şi de aici descreşte la zero, se obfine curba din fig. /, un ciclu de isterezis nestabilizat, deoarece începutul celui de al doilea ciclu (ramura 4 din fig. I) nu se suprapune primului ciclu. După un anumit număr de ordinul zecilor de variafii ale infensităfii cîmpului magnetic între +H şi —H, ciclul se stabilizează, adică toate ciclurile următoare se confundă. Dacă se măresc mereu valorile absolute ale limitelor de variafie a infensităfii cîmpului magnetic, se obfin cicluri de isterezis din ce în ce mai mari, confinute unele în altele şi mărginite de un ciclu limită, caracterizat de variafia in-tensităfii cîmpului magnetic între + Hmax şi caracteristice fiecărui material în parte, creşterea ulterioară a acestora nedetermi-nînd o creştere corespunzătoare a magnetizafiei care îşi atinge valorea de saturafie Ms (v. fig. II). Dacă în aceste condifii se descreşte pînă la zero intensitatea M i 1 1- 1/1 1 7 j/ /. Cicluri de isferezis nestabili-zafe. 1) curbă de primă magnefizafie 2 şi 3) ramurile descedenfă şi ascendentă ale primului ciclu; 4) ramura descendentă a celui de al doilea ciclu, care nu se suprapune peste ramura corespunzătoare (2) a primului ciclu. Isferezis mecanic 426 Isterezisui noroiului cîmpului magnetic, se obfine o magnetizafie diferită de zero, Mr, numită magnetizafie remanentă. Pentru demagnetizarea materialului e necesar să se inverseze intensitatea cîmpului magnetic, anularea magnetiza-fiei avînd loc pentru o valoare H'r caracteristică fiecărui L) ciclul simetrice de cicluri slmefrice de isterezis. limită; P) cicluri parţiale : C) curba de comutaţie. material, şi numită cîmp coer-cifiv (v. Coercitiv, cîmp ~). Materialele feromagnetice la cari intensitatea cîmpului magnetic coercitiv are valori mici se numesc magnetic moi, iar cele la cari aceasta are valori mari se numesc magnef/c dure (v. sub Feromagnetism). Pentru a distinge ciclurile de //• Familie isterezis de ciclul limită, primele se mai numesc şi cicluri particulare sau parţiale. Dacă se unesc vîrfurile tuturor ciclurilor parfiale simetrice confinute într-un ciclu limită, se obfine o curbă care coincide practic cu curba de primă magnetizafie (pentru valori nu prea mici ale intensităfii cîmpului magnetic) şi care se numeşte curbă de comutaţie sau curbă principală de magnetizafie (v. fig. II). Această curbă se utilizează cel mai mult în aplicabile tehnice, fiind mai uşor de ridicat decît curba de primă magnetizafie. Dacă intensitatea cîmpului magnetic variază între limitele H — &H şi H, pentru un punct de pe un ciclu simetric de isterezis, se obfin cicluri parfiale nesimetrice (în raport cu sistemul de coordonate) de isterezis. Acestea se pot obfine prin aplicarea, peste cîmpul magnetic produs de bobina de magnetizafie alimentată în curent continuu, a unui cîmp magnetic alternativ, produs de o bobină de magnetizafie auxiliară parcursă de curent alternativ (v. fig. III). în tehnică se folosesc în special ciclurile de isterezis construite în sistemul de coordonate H, B. Şî în acest caz se pot defini oinducfie de saturafie Bs, o inducfie remanentă Bf şi un cîmp coercitiv Hc, ale căror valori pot fi determinate în funcfiune de valorile corespunzătoare ale mag-netizafiei, pe baza legii legăturii dintre inducfia magnetică, intensitatea cîmpului magnetic şi magnefi-zafie (v.). Aria ciclului de isferezis în coordonatele B, H e proporţională cu pierderile de energie magnetică (prin dezvoltare de căldură) în timpul efectuării unui ciclu de magnetizafie (v< Warburg, teorema lui ~). Porfiunile din ciclurile de isterezis simetrice în cari M şi H, respectiv B şi H, sînt de sensuri contrare şi cari coincid cu ramurile descendente ale acestor cicluri cuprinse între Mr şi H'c, respectiv între Br şi Hc, se numesc uneori curbe de demagnetizafie şi prezintă importantă în studiul materialelor magnetic dure (magneţi permanenfi). Din punctul de vedere al teoriei domeniilor (v. sub Feromagnetism), isterezisui e determinat de trei cauze principale: reţinerea deplasării perefilor (Bloch) dintre domenii, refinerea creşterii germenilor de magnetizafie antiparalelă şi ireversibilitatea rotirii în bloc a magnetizafiilor spontane ale domeniilor. Isterezisui magnetic diferă de viscozitatea magnetică (v.). 1. ~ mecanic. Plast.i Fenomenul în care un corp, fiind încărcat şi apoi descărcat fără a se depăşi limita de elasticitate, unei anumite deformafii (parametru variat independent) a corpului îi corespund tensiuni diferite la încărcare, respectiv la descărcare. Fenomenul se produce şi în cazul în care corpul a fost deformat în prealabil dincolo de limita de elasticitate. Dacă limita de elasticitate nu e depăşită, în cadrul unui ciclu încărcare-descărcare, încărcare în sens contrar — descărcare (v. fig. /), datorită fenomenului de isterezis, pe diagrama tensiune-deformafie se formează o buclă. Aria acestei bucle e proporfională cu partea din lucrul mecanic care se disipează sub formă de căldură în cursul întregului ciclu de încărcare-descărcare. III. Ciclu parflal nesi-mefric de Isterez/s. I. Diagrama tensiune-deformafie, II. Diagrama tensiune-deformatie, e) deformafie specifică; a) tensiune. în cazul cind limita de elasticitate e depăşită. Dacă limita de elasticitate e depăşită pînă într-un punct A de pe curba caracteristică C (v. fig. II) şi fenomenul de isferezis e prezent, descărcarea se produce după curba AMB, iar reîncărcarea, după curba BNA, obfinîndu-se de asemenea o buclă de isterezis. Fenomenul de isterezis apare într-o măsură mai mare sau mai mică la deformarea tuturor corpurilor solide reale, între limitele curente de elasticitate. El e cauza amortisării vibraţiilor elastice neîntrefinute şi împiedică, în unele cazuri, apa-rifia fenomenului de rezonanfă. Din această cauză, în tehnică au mare importanfă materialele cu o buclă mare de isterezis (de ex. ofel cu confinut de crom). Fenomenul e datorit aparifiei în cristal a unor particule discrete, mai slabe, respectiv a unor deformafii plastice locale, cari produc în mediul înconjurător deformafii permanente. Ultimele, cînd se produce descărcarea, produc deformafii plastice locale de semn contrar. în ambele procese de deformare se consumă energie în mod ireversibil. Fenomenul de isterezis apare deci numai la aglomerate neomogene de cristale ale metalelor utilizate în tehnică, dar nu apare în cristalele ideale. Fenomenul de isferezis poate să apară şi datorită neomogeneităfii elastice a policristalului, care provoacă un curent termic interior ce nu se echilibrează. 2. ~ul noroiului. Expl. petr.: Fenomenul în care variaţia viscozităfii plastice sau structurale a noroiului de foraj la stări de agitare crescînde diferă de variafia contrară la stări de agitare descrescînde. Fenomenul de isterezis, legat de caracterul fixotropic al noroiului de foraj, e reprezentat în mod grafic (v. fig. I) prin existenta unei bucle între curba unică de consistenfă şi curba de miş- oj care descendentă realizată cu un vis-cozimefru rotativ (în abscisă, momentul de torsiune Mt realizat ia un viscozi-metru, iar în ordonate, viteza unghiulară co a cilindrului rotitor). Datorită structurii tixotropice a noroiului, cilindrul viscozimetrului începe să se învîrtească numai la o anumită valoare a momentului Mt, corespunzătoare începutului distrugerii structurii tixotropice (punctul A). Mărind viteza co a cilindrului pînă în punctul C, se obfine curba ABC (curba unică de consistenfă), care indică o variafie Isterezisui noroiului de foraj. Isterezis termic 427 Isfoiogie (micşorare) a viscozifăfii sfrucfurale; micşorînd apoi, în mod treptat, viteza co, se obfine dreapta CDA' (viscozitatea structurală constantă). Suprafafa ABCDA' caracterizează tocmai fenomenul de isterezis şi dă valoarea tixotropică a noroiului de foraj. Dacă suprafafa ABCDA' e zero, sistemul nu e tixotrop. Isterezisul noroiului de foraj poate fi analizat şî în funcfiune de timp şl în funcfiune de viteză. Isterezisul în funcfiune de timp foloseşte aceeaşi schemă grafică ca în fig. I (v. fig. II). Menfinînd în punctul C, un Faza Schemă II. Isterezisul noroiului de fora] în III. Isterezisul noroiului de foraj în funcjiune de timp. funcţiune de viteză. timp oarecare, © constant, se ajunge după un timp Ia un echilibru între viteza de distrugere a structurii tixotropice şi cea de formare (punciul E). Micşorînd apoi, în mod continuu, viteza co, se obfine dreapta EFG, care indică o viscozitate structurală de coborîre şi mai mică decît cea din fig. /. Isterezisul în funcţiune de viteză (v. fig. III) foloseşte mai multe grade de distrugere a stării tixotropice corespunzătoare vitezelor coi , co2, 0)3, obfinînc'u-se pentru fiecare nivel cîte o dreaptă descendentă. Valoarea viscozităfii structurale e reprezentată de cotangenta unghiului dreptei de coborîre respective cu abscisa, scăzînd cu creşterea nivelurilor vitezelor unghiulare co. 1. ~ termic. Fiz.: Fenomen care consistă în faptul că temperatura la care se efectuează o transformare de fază a unui corp diferă de temperatura Ia care transformarea se efectuează în sens contrar (v. fig.). Exemple tipice sînt supratocirea (v.), suprarăcirea (v.), suprasaturafia (v.). 2. Istizină. Farm.: Derivat al antrachinonei, care confine în moleculă, în plus, doi atomi de oxigen în pozifiile 1, 8. Are p. t. 191°. E o pulbere brună, inodoră şi insipidă, solubilă în alcool, în eter, baze. OH O OH I II I Hcf 8XC/9XC/l Vh I II II I HO C C sCH %c' Nc/ xc^ H II H O Istizina e folosită ca purgativ cu acfiune înceată în terapeutica veterinară. 3. Istm, pl. istmuri. Geogr.: Fîşie de pămînt care uneşte două porfiuni de uscat (o peninsulă de continent, două por-fiuni de continent între ele, etc.) şi care e mărginită de o parte şi de alta de mare (de ex.: istmul Panama, care leagă cele două Americi, istmul Suez, care leagă Africa de Asia; istmul Corint, care leagă Peloponezul de Grecia; etc.), Formarea istmurilor e rezultatul fie al abraziunii apelor mării, care a produs îngustarea porfiunilor respective ale soclu- lui continental (dispar cu timpul formînd strîmtori ca, de exemplu: Gibraltar, Pas de Calais, etc.), fie -al unei fracturi incomplete (în special în regiunile vulcanice sau bîntuite de cutremure) (de ex.: istmurile Panama, Corint, etc.). 4. Istmului, metoda Elt.: Procedeu de ridicare a curbei de magnetizafie B=f(H) a corpurilor feromagnetice pentru valori mari ale inducfiei magnetice. Determinările se efectuează (v. fig.) asupra unui eşantion M din materialul de studiat, în formă de bară, care se introduce în întrefierul unui electromagnet E în formă de potcoavă. Pentru a obfine cu uşurinfă în materialul de studiat inducfii mari, se realizează în eşantion o concentrafie a fluxului magnetic datorită formei tronconice a capetelor polare ale electromagnetului si ariei secfiunii transversale S a eşantionului M cu mult mai mică decît aceea a restului circuitului magnetic. (Eşantionul de studiat apare astfel ca un istm de legătură între piesele polare ale electromagnetului, de unde numirea metodei.) Coaxial cu istmul se găsesc două bobine Bi şi B2 , cu acelaşi număr de spire N, dar avînd ariile secfiunilor lor transversale Si şi S2 diferite (Si~S Rfr + Rl -fi?2 0=2 n0NS-*J^H. R\ în relafiile (1) şi (2), K e constanta galvanometrului balistic, care se determină prin una dintre metodele cunoscute, iar deoarece R\, R2<^Rb, rezultă Rt~Rrt — Ry. Din (1) şi (2) se obfin perechile de valori B şi H, cari permit trasarea prin puncte a curbei B=f(H). 5. Isto- : Prefix cu semnificafia de fesut. V. şî sub Histo- . 6. Istochimie. Biol.: Parte a Istologiei, care studiază reacfiile fesuturilor sub acfiunea agenfilor chimici. Se folosesc, în general, reacfii de culoare, secfiuni microscopice de fesuturi fiind supuse acfiunii diferifilor ?eactivi capabili de a da reacfii specifice de culoare cu unii componenfi celulari sau tisulari, ca glicogenul, acizii nucleici, mucoproteidele, etc. Var. Histochimie. 7. Istogramă, pl. istograme. Gen., Tehn. V. sub Diagramă 1. s. Isfohemine, sing. istohemină. Chim. biol.: Eteroproteide celulare, hemocromogene, cu grupare prostetică fero-porfiri-nică, analoge hemoglobinelor. Se găsesc în toate celulele şi în fesuturile capabile de a consuma repede oxigenul molecular. Concentrafia lor e direct proporfională cu capacitatea respiratoare a celulei. Sin. Citocromi; var. Histohemine. 9. Isfoiogie. Biol.: Ştiinfa care se ocupă cu studiul morfologiei şi al fiziologiei fesuturilor cari intră în constîtufia organismului. Istologia cuprinde trei părfi: Citologia, care se ocupă cu studiul general al elementelor anatomice cari intră în Istoriaf 428 Iferafie structura organismului, cu structura şi funcţiunile celulelor; Isfogeneza, care se ocupa cu studiul formării ţesuturilor prin multiplicare şi diferenţiere celulară, cu grupurile de celule cu aspect şi structură caracteristică, adaptate în vederea unei aceleiaşi funcţiuni; Organografia, care se ocupă cu studiul ţesuturilor din cari sînt constituite organele. Cunoştinţele de Istologie sînt aplicate în Medicină, pentru a aprecia starea normală a unui ţesut, sau în industrie, pentru a determina compoziţia unor produse a căror structură a fost modificată sub influenţa diferitelor prelucrări şi care nu poate fi apreciată cu ochiul liber. Var. Histologie. 1. Istoriaf. 1. Arh., Arfă: Calitate a unui element de arhitectură (de ex.: friză, capitel, fus de coloană, etc.), a unei tapiserii, a unui vas, sau a altui obiect de artă, de a fi ornat cu desene sau cu sculpturi reprezentînd personaje izolate sau grupate (de obicei scene de luptă sau religioase). Capitelurile istoriate sînt caracteristice arhitecturii romanice. Ele dispar în arhitectura gotică, din cauza înălţimii mari a coloanelor, care nu ar fi permis să se distingă scenele sculptate. Var. Historiat. 2. Istoriaf. 2/Arh., Arfă: Calitate a unui element de arhitectură (mulură, capitel, friză, etc.) de a fi împodobit cu ornamente fine şi delicate. Istorierea a fost folosită mult în arhitectura franceză din Renaştere. Var. Historiat. s. Isforiogramă, pl. istoriograme. Gen., Tehn.: Sin. Crono-gramă (v. sub Diagramă 1). 4. Itabrif. Peir.: Varietate de cuarţit care conţine oligist, provenit în metamorfismul de contact dintre cuarţite şi unele roci magmatice. 5. Ifacolumif. Petr.: Rocă cuarţitică micacee, şistoasă şi flexibilă datorită structuri^ale şi, în special, prezenţei foiţelor albe (de mică) sau verzi (de dorit), cari sînt întrepătrunse şi formează o articulaţie perfectă. 6. Italiană, arta şi arhifecfura Arfă, Arh.: Arfa plastică şi arhitectura cari încep să se manifeste în peninsula italică începînd din secolul XIV (epoca „primitivilor") şi ating apogeul în secolele XV şi XVI (numite în limba italiană „Quattrocento" şi „Cinquecento"). Această perioadă a fost numită „Renaştere", deoarece, luînd cunoştinţă de operele artei antice (în special sculpturi), dezgropate atunci, artiştii se despart de arta medievală, care se dezvoltase în ultimele secole (şi pe care o numesc „gotică", adică barbară) şi încep să imite întîi modelele greco-romane, iar apoi să creeze opere originale, cari fac gloria artei italiene. în secolul XVII arta ajunge la o virtuozitate care prevesteşte stingerea inspirafiei, aplecarea spre „manierism" şi, în fine, decadenţa. Manifestările artistice din acest interval, de aproape patru secole, sînt nenumărate, şi multe dintre ele constituie capodopere neîntrecute. Artiştii cei mai mari din această epocă au fost adeseori geniali şi au avut o activitate complexă: pictură, sculptură, arhitectură, uneori chiar şi inginerie sau literatură. Structura politică a Italiei din acel timp a favorizat constituirea unor „şcoli" de artă, dintre cari cele mai importante au fost: „şcoala florentină", în ducatul Toscanei, şi „şcoala veneţiană", în republica Veneţiei, la cari trebuie adăugat marele focar de artă şi de cultură din Roma, către care s-au îndreptat mulţi artişti din alte regiuni. La aceste şcoli principale trebuie adăugate alte „şcoli" mai mici, şi totuşi valoroase, cari au apărut în oraşe ca Bologna, Siena, Padova, Vicenza, Perugia, etc. în arhitectură, secolul XV (Quattrocento) se manifestă, în special, în următoarele oraşe: în Florenţa, unde Brunelleschi preface şi termină „domul" (catedrala), iar alţi arhitecţi clădesc numeroase biserici şi palate renumite (ale căror caracteristici simple şi robuste au determinat crearea termenului de „stil toscan" sau „arhitectură toscană", care se aplică tuturor construcţiilor cari au fost executate în acest fel); în Veneţia, unde construcţia mai veche a palatului Dogilor capătă fajade cu caracter cu totul special, cu reminiscenţe gotice şi arabe. Secolul XVI (Cinquecento) e ilustrat prin construcţii remarcabile ca, de exemplu, catedrala Sf. Petru din Roma (construită de Bramante), a cărei cupolă a rămas neîntrecută pînă la construcţiile din epoca betonului armat şi a oţelului, „Procurafiile" şi „Libreria" din Veneţia (construite de Sansovino), cum şi edificiile de o eleganţă şi originalitate remarcabile, create la Vicenza, de Palladio. Toate aceste monumente prezintă o plastică inspirată din ordinele arhitectonice antice, regăsite în săpături sau în ruine. Secolele XVII şi XVIII (Seicento şi Settecento) sînt caracterizate printr-un rafinament şi o complicaţie a formelor, oarecum exagerate, cari au dat naştere stilului „baroc", ilustrat, în.special, prin colonadele semicirculare cari încadrează piaţa din faţa catedralei Sf. Petru din Roma (create de Bernini). In pictură, secolul XIV aduce eliberarea formelor de rigiditatea figurilor bizantine, introdusă în multe oraşe italiene, artiştii căutînd să dea viaţă şi mişcare personajelor din tablourile lor (de ex. Giotto). în secolul XV au fost executate numeroase fresce şi picturi „de şevalet", începînd cu frescele din biserica Sf. Francisc din Assisi (opera lui Fra Angelico) şi cu lucrările lui Mantegna, şi culminînd cu operele Iui Leonardo da Vinci, care domină această perioadă ca pictor, sculptor, inginer şi savant, şi care a dus la perfecţiune compoziţia tablourilor prin aplicarea legilor perspectivei, prin desen şi modelaj, prin aplicarea savantă de umbre şi lumini pe figurile şi peisajele sale. Din secolul XVI s-au păstrat operele geniale ale unor pictori ca Rafael şi Michel Angelo, la Roma, —- Tiziano, Veronese şi Tintoretto, la Veneţia. După aceştia urmează perioada manierismului, în care se disting, totuşi, operele lui Caravaggio şi ale lui Tiepolo (secolul XVIII). Jn sculptură, Ia începutul secolului XV se execută celebrele porţi de bronz ale baptisteriului din Florenţa (de Andrea Pisano şi Lorenzo Ghiberti), apoi statuia ecvestră a condotierului Gattamelata şi statuia lui David (de Donatello), cum şi impunătoarea statuie ecvestră a lui Colleone, la Veneţia (a lui Verrocchio). în Cinquecento au fost create operele celebre ale lui Michel Angelo, dintre cari cele mai impunătoare sînt statuia lui Moise (la Roma), statuia Iui David şi mormintele lui luliu şi Cosimo dei Medici, Ia Florenţa. Discipolul -său, Benvenuto Cellîni, a fost, între altele, un renumit cizelator de metale preţioase. în secolul XVII se remarcă operele lui Bernini, care a creat sau a inspirat numeroase sculpturi, la Roma. 7. Italiană, ţesătură Ind. text.: Ţesătură de mătase caracterizată printr-o suprafafă lucioasă, rezultînd în principal din modul special în care e executată fesătura satinată cu o bătătură în cinci ife (bătătura apărînd numai pe suprafafă), ca şi din finisarea suprafefei. a. Italice. Poligr.: Sin. Cursive (v.). 9. Italiene. Poligr.: Subfamilie de litere latine, din familia egipfiene, Iarcare tălpile sînt mai groase decît liniile. V. şi sub Literă tipografică. io. Iterativă, atenuare Te/c. V. sub Atenuare 2. u. Iterativă, structură Elf., Telc.: Lanf de cuadripoli (v.) adaptat pe impedanfele iterative Ia fiecare pereche de borne de joncfiune a doi cuadripoli componenţi. 12. Iteraţie, pl. iterafii. Mat., Fiz.: Repetarea unui anumit procedeu de calcul, prin aplicarea lui Ia rezultatul calculului din etapa precedentă, — respectiv a unei anumite măsurări, pornind de la pozifia pe care o are partea indicatoare a instrumentului de măsură, cînd a fost terminată etapa precedentă a măsurării. Iterafiei, mefoda ~ 429 i. Iteraţiei, metoda Tehn., St. cs., Elf.: Metodă de aproximaţii succesive pentru determinarea necunoscutelor din anumite ecuafii sau sisteme de ecuafii prin aplicarea repetată a unor formule de recurenfă în cari la fiecare ciclu se introduc valorile obfinute la ciclul precedent. Exemple: în cazul rezolvării unui sistem de ecuafii: o) ~~ 0 (j—1i 2,—,»), h=1 metoda iterafiei consistă în determinarea necunoscutelor (2) cu formula de recurenfă: 0 = 1, 2 plecînd de la valorile iniţiale: (3) Zf: Ru 0=1. 2,-, n) j'vQJ%dv /2 Aplicînd această metodă în cazul conductorului cilindric, rezultă pentru factorul ka de creştere a rezistentei în curent alternativ . R-ca . a 4a4 ^=x:=1+^' unde a e raza conductorului, iar -V 2 e e un para- şi dînd succesiv valori parametrului k pînă cînd diferenfa (2^+1)_^(^)) penfru toate necunoscutele Zj tinde către zero. în acest caz constituie valoarea exactă a ne- cunoscutei Zj . Sistemul (2) rezultă prin explicitarea din fiecare ecuafie a sistemului (1) a necunoscutei de pe diagonala principală. Expresiile iterative la rezolvarea sistemelor de ecuafii pot fi aranjate şi sub alte forme decît ecuafia (2) care constituie, de fapt, mefoda iterafiei simple, şi ele depind de rapiditatea de convergentă a procesului de aproximaţii. Metoda iterafiei se aplică, în diverse ramuri de specialitate, sub forme particulare; astfel, în statica construcfiilor (v. Relaxării, metoda ~), în calculul instalafiilor de alimentare cu apă, la rezolvarea problemelor de efect pelicular şi curenfi turbionari la frecvenfe joase, în cîmpuri prezentînd simetrie, etc. în cazul problemelor de curenfi electrici de aducfie (efectul pelicular într-un conductor parcurs de curent alternativ) se admite în primă aproximafie că intensitatea acestui curent se distribuie uniform cu densitatea de curent /0 în funcfiune de care se calculează, pe baza legii circuitului magnetic, cîmpul magnetic corespunzător de intensitate Hq (respectiv inducfia #o)î utilizînd apoi legea inducfiei electromagnetice, se determină intensitatea cîmpului electric indus suplementar E\, iar pe baza legii lui Ohm, densitatea suplementară de curent /1# care se adaugă la cea inifială. Pe baza noii distribufii a den-sităfii de curent, procesul de calcul poate fi repetat. Densitatea rezultantă finală după n iteraţii va fi: 7=7o+7i-f •••+/»• Se constată, prin comparafie cu solufiile exacte, că procesul e convergent, tinzînd către rezultatul exact, ceea ce justifică metoda. în practică, procesul se limitează de obicei la prima iterafie {J^Jo+Ji), calculul devenind prea laborios pentru iterafiile următoare. Rezistenfa în curent alternativ a conductorului e: unde q e rezistivitatea conductorului, ]ej e valoarea efectivă a densităfii rezultante de curent, 1 e valoarea efectivă a curentului, integrala efectuîndu-se pe volumul conductorului. Rezultatele obfinute sînt aplicabile numai la frecvente joase. metru caracteristic problemelor de efect pelicular; x e coeficientul de rafionalizare (x=1 în sistemele rafionalizate, x = 4 x, în sistemele nerafionalizate), Yo e constanta universală a lui Gauss (Yo~l toate sistemele obişnuite de unităfi, Yo=—* c° cq fiind viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid, în sistemul de unităfi al lui Gauss), \i e permeabilitatea conductorului, co e pulsafia curentului şi q e rezistivitatea conductorului. în cazul problemelor de curenfi electrici turbionari, pierderile se calculează prin metoda iterafiei, presupunînd în primă aproximafie că inducfia magnetică e uniformă. Pe baza acestei metode se deduce formula pentru calculul densităfii de volum a pierderilor în tole: pt = kf2Â2B2, în care / e frecvenfă fluxului alternativ, A e grosimea tolei, B e inducfia magnetică maximă, k e un coeficient de proporfionalitate (jt2/6 în regim sinusoidal). 2. Iterbiu. Chim. V. Yterbiu. 3. Itieria. Paleonf.: Gasteropod prosobranhiat sifonostom excluziv mesozoic, din familia Nerineidae, caracteristic pentru faciesul litoral recifal, din Jurasicul superior şi din Cretacicul inferior. Avea cochilia globuloasă şi ombilicată, cu numeroase îngroşări atît pe columelă cît şi pe partea internă a perefilor. E cunoscut în fara noastră din Jurasicul din Munfii Apuseni. 4. itinerar, pl. itinerare. Transp.: Plan de drum al unui vehicul, cu indicarea anumitor puncte de trecere şi, eventual, a orarului respectiv. V. şî sub Parcurs. 5. ~ de zbor. Av.: Drumul programat al unei aeronave, între două puncte sau localităfi, pe care aceasta trebuie să-l parcurgă. în fotogrammetrie, itinerarul de zbor e drumul pe care o aeronavă îl parcurge deasupra unei regiuni şi la un anumit plafon de zbor, care asigură fotografierea completă a regiunii respective, eventual pe benzi sau pe fîşii paralele. 6. Itinerar, ridicare de Topog.: Ridicare topografică expeditivă, efectuată de obicei cu instrumente portative, de mică precizie, şi care se efectuează în timpul parcurgerii unui traseu sau a unei fîşii de teren, cu ocazia recunoaşterilor, a cercetărilor geografice, ştiinfifice sau militare. 7. Itinerar tehnologic. Tehn.: Parcursul urmat de un semifabricat în cursul procesului tehnologic, care e stabilit în prealabil. Succesiunea operafiilor unui proces tehnologic, cu indicarea sumară a operafiilor şi a utilajelor pe cari se execută, e prezentată uneori într-un document, numit de asemenea itinerar tehnologic. 8. Itriu. Chim. V. Ytriu. g. Ifari. Ind. text.: Pantaloni fărăneştî lungi, strîmji şî crefi, confecţionaţi dintr-o fesătură de bumbac sau de lînă, în general albă, subţire, toarsă şi nedată la piuă. io. Iţă, pl. ife. Ind. fext.: Dispozitiv folosit la războiul de fesut pentru deplasarea firelor urzite, ridicîndu-se o parte din ele şi coborîndu-se cealaltă parte, pentru a produce rostul (v.) prin care trece suveica la fesut, ducînd cu ea firul de bătătură. Ifele se compun din două stinghii unite între ele printr-o serie de fire cari au la mijloc coclefii (v.). Urzeala se năvădeşte (v. sub Năvădire) în ife, în conformitate cu legătura (v.) aleasă pentru o anumită fesătură. în cazul cel mai simplu, urzeala se năvădeşte în două ife, în cari firele lubiou 430 Izolant electric cu sof se năvădesc în coclefii primei ife şi frec printre firele ifei a doua, iar firele fără sof se năvădesc în coclefii ifei a doua, trecînd printre firele primei; la ridicarea primei ife şi coborîrea celei de a doua, toate firele de urzeală cu sof sînt ridicate, iar cele fără sof sînt coborîte, datorită cărui fapt se formează rostul. Se recomandă să se evite dispunerea prea deasă a coclefilor în ife. în legătură cu ifele sînt scripefii, rotifele, sforile, pedalele, etc.f toate laolaltă formînd mecanismul pentru coborîrea şi ridicarea ifelor. 1. lubiou, pl. iublouri. Nav.: Fereastră circulară practicată în bordaj sau în perefii suprastructurilor unei nave, pentru aerisire sau lumină. Var. Flublou. 2. luca. Ind. text. V. Yucca. 3» lulfr piele de Ind. piei.: Piele de vacă, de mînzat sau de vifel, pentru fefe de încălfăminte de tipul tovalului tăbăcit pur vegetal, care se fabrica în trecut numai în Rusia, excluziv cu tanin din coajă de stejar şi de mesteacăn. Era impregnată, afară de ungerea obişnuită, şi cu ulei de gudron de mesteacăn (v. luft, ulei de ~), penfru a deveni mai impermeabilă şi pentru a căpăta mirosul caracteristic de iuft. în URSS, tăbăcirea cu tanin din coajă de mesteacăn nu mai e considerată specifică iuftului; orice piele pentru fefe de încălfăminte cu caracter de toval, tăbăcită printr-un procedeu de tăbăcire vegetală oarecare, chiar şi combinată cu o pre-tăbăcire cu crom, care poate fi eventual şi impregnată cu ulei de gudron de mesteacăn, e numită azi piele de iuff. în fara noastră se fabrică iuft cromat, la care tăbăcirea preponderentă e cea cu crom, iar caracterul general, cel de toval uns cu fafă netedă. Această piele e cunoscută şi sub numirea de piele impermeabilă, crom-toval sau iuft cromat. E o piele moale, rezistentă, rău conducătoare de căldură, aptă pentru încălfămintea grea, de sport şi în scopuri speciale, pentru marochinărie, curelărie şi legătorie de cărfi. 4. lulf, ulei de Ind. piei.: Ulei obfinut prin distilarea uscată a cojii de mesteacăn. Uleiul brut se rectifică prin distilare, căpătînd o culoare deschisă şi un miros agreabil. Se întrebuinfează la parfumarea pieilor pentru marochinărie, la impregnarea pieilor de iuft, conferindu-le, pe lîngă mirosul agreabil, şi un grad înalt de impermeabilitate. Se fabrică şi uleiuri sintetice cu miros de iuft. Sin. Ulei de gudron de mesteacăn. 5. lugăr, pl. iugăre. Ms.: Unitate veche de măsură, penfru suprafefe, folosită în agriculjură (în Transilvania şi în Banat), egală cu 5775 m2 sau 1600 stînjeni pătrafi. Sin. Jugăr. 6. luniper, pl. iuniperi. Silv.: Sin. (Banat şi Bucovina) Ienupăr comun. V. sub Ienupăr. 7. Iută. Ind. text.: Fibră textilă iiberiană (v.) care se obfine din coaja tulpinii unor plante erbacee anuale din familia Liliaceelor (mai înalte decît cînepa) şi din cari se produc fesături de ambalaje, saci, etc. Pentru a fi adusă în starea de a putea fi filată, iuta e supusă următoarelor ope-rafii: topirea (v.) tulpinilor; separarea manuală a fibrelor de partea lemnoasă din tulpinile topite; înmuierea fibrelor prin trecere în maşini cu cilindre canelate; stropirea lor cu o emulsie; macerarea şi presarea în baloturi de 180---200 kg. Se prezintă sub formă de mănunchiuri de fibre cu lungimea de 1,50-•-3,00 m. Fibrele de iută confin aproximativ: 63,6% celuloză, 25% substanfe pecfice şi lignină, 10% apă, 1% cenuşă şi 0,4% ceruri şi grăsimi. Structura lor se caracterizează prin cofinutul de celule tubulare foarte scurte (lungimea medie 2 mm) şi ascu-fite la capete, cimentate între ele de substanfe pecfice relativ uşor solubile în apă. Diametrul mediu al secfiunii transversale a celulelor de iută e de 18 (i. Fibra de iută dă reacfia lignocelulozei (cu solufie incoloră de sulfat de anilină se colorează în galben). Fafă de cînepă, iuta e mai pufin rezistentă, dar are un luciu plăcut şi o mare afinitate pentru coloranfi. Lumina, aerul şi, în special, umezeala, o fac fărîmicioasă. Are greutatea specifică reală de 1,5 g/cm3 şi procentul de condifionare de 13,75%. s. Iuţeală. Tehn. V. Viteză. 9. IV: Simbol pentru cifra patru, în sistemul de scriere latină. 10. Ivantr pl. ivanfuri. Metg.: Termen de atelier pentru Răsuflătoare (v.). 11. Ivăr, pl. ivăre. 1. Cs.: Sin. Clanfă (v.). 12. Ivăr. 2. Cs.; Sin. Zăvor (v.). 13. Ivorin. Ind. chim.: Fildeş artificial, obfinut prin sinteză, plecînd de la acetatul de celuloză. 14. Ivoriu: Sin. Fildeş (v.). 15. Ixometru Barbey, pl. ixometre Barbey. Ind. petr. V. Barbey, ixometru io. Izbuc, pl. izbucuri. GeoI.: Izvor (v.) intermitent care apare în regiunile calcaroase, în special în Munfii Apuseni, şi care funcfionează pe principiul sifonului. Apa se adună într-un mic basin (grotă), printr-un tub sau canal de alimentare, iar golirea se face printr-un alt canal, şi numai cînd apa atinge un nivel înalt, corespunzător punctului de evacuare. 17. Izlaz, pl. izlazuri. Geogr.: Teren întins şi neted, cu păşuni sau fînefe, situat de obicei în luncile rîurilor şi pe care pasc vitele. Sin. Imaş, Păşune, Toloacă. îs. Izmă. Bot.: Sin. Mentă (v.). 19. Izod, încercare Rez. mat. V. sub Rezilienfă. 20. Izolament. Elf.: Sin. (impropriu) Izolafie. 21. Izolant. 1. Tehn.: Calitatea unui material sau a unui mediu de a împiedica schimbul de energie sau de substanfe între două sisteme fizice sau între două medii, respectiv de a împiedica influenfe mutuale ale acestora. 22. Izolant, pl. izolanfi. 2. Tehn.: Material propriu pentru executarea unei izolări în accepţiunea Izolare 1. Sin. Material izolant. 23. ~ electric. Elf.: Material cu conductivitate electrică practic neglijabilă (de ordin inferior lui 10"8 Q"1 rrT1), întrebuinţat pentru a realiza izolafia electrică a maşinilor, aparatelor şi instalaţiilor electrice. Sin. Material electroizolant. Afară de această funcfiune, izolanfii îndeplinesc de cele mai multe ori şi următoarele funcţiuni subsidiare: evacuarea căldurii, protecfia contra umidităfii şi a agenfilor chimici, protecfia contra deteriorărilor mecanice, preluarea de sarcini mecanice, etc.; de aceea, izolanfii trebuie să satisfacă un complex de condifii mecanice, fizice şi chimice dintre cele mai variate (v. Dielectric, Izolafie electrică, Izolator electric). Alegerea izolanfului corespunzător unor anumite condifii de utilizare date se face pe baza caracteristicilor sale electrice (conductivitate, pierderi dielectrice, rigiditate dielectrică şi permitivitafe, v. sub Dielectric), termice (stabilitatea termică Ia încălzire de scurtă durată, punctul de înmuiere, de picurare, punctul de inflamabilitate, de aprindere, rezistenfa la înghef, rezistenfa la acfiunea scînteii electrice; conductibilitatea termică; îmbătrînirea termică; căldura specifică; coeficientul de dilatafie, coeficienfii de temperatură ai diferitelor proprietăfi, cum sînt rezistivitatea, permitivitatea, etc.), mecanice (rezistenfa la întindere, la compresiune, forfecare, la lovituri; limita de obosire, duritatea, fragilitatea, curgerea plastică, posibilitatea de prelucrare, penetrafia, etc.), fizice (higroscopicitatea, capacitatea de absorbire a apei, porozitatea, viscozitatea dinamică şi cinematică, ductilitatea, densitatea, etc.) şi chimice (toxicitatea, solubilifatea, indicele de aciditate, stabilitatea compo-zifiei chimice, rezistenfa la coroziune sub acfiunea acizilor, a bazelor, a uleiului, a ozonului, a umezelii, etc.), cari depind de structura materialului respectiv. (Studiul legăturii dintre caracteristicile şi structura izolanfilor formează obiectul Fizicii dielectricilor.) Clasificarea izolanjilor şi numerotarea grupurilor şi a subgrupurilor Categoria Grupul Subgrupul Categoria Grupul Subgrupul 1 Izolanfi gazoşi 11 Izolanfi gazoşi 111 Gaze şi vapori 5 Izolanfi solizi în stare finală/ dar lichizi sau în formă de pastă la întrebuinfare, pentru 51 Izolanfi devenifi solizi prin transformare fizică (congelare, e-vaporarea unui sol- 511 Mase izolante fuzi-bile, fără încărcătură, lichide la cald 2 Izofanfi lichizi 21 Izolanfi lichizi 211 Izolanfi lichizi 3 Izolanfi solizi de toate formele, cari nu suferă transformări în cursul prelucrării 31 Izolanfi solizi fără formă definită 311 Mase moi putînd fi petrificate 312 Pulberi, fulgi, fibre umplere, lăcuire, ungere sau lipire vent/ sau închegare) 512 Mase izolante fuzi-bile, cu încărcătură, lichide la cald 32 Izolanfi solizi fili-formi 321 Fire şi funii 322 Fire şî funii impregnate 513 Lacuri izolante ne-pigmentate/ cari se usucă prin evaporarea unui solvent 33 Izofanfi solizi plani-formi 331 Izolanfi planiformi anorganici (mică/ etc.) 332 Filme şi foi 333 Hîrtii, cartoane şi produse similare 334 Ţesături şi produse similare 335 Hîrtii şi ţesături .impregnate saulâcuite (de asemenea/ învelite) 336 Stratificafl planiformi (izolanfi pentru crestături/ etc,) 514 Lacuri izolante pigmentate, cari se usucă prin evaporarea unui solvent 515 Plasfisoli şi organo-soii 516 Cleluri şi masticuri cari se usucă prin e-vaporarea unui solvent 52 Izolanfi devenifi solizi prin transformări chimice (polimerizare, policondensare sau poliadifionare) 521 Răşini cari se pot întări fără solvent, nepigmentate, pentru turnare sau impregnare 522 Răşini cari se pot întări fără solvent, pigmentate, pentru turnare sau impregnare 523 Mase în formă de pastă cari se pot întări fără solvenţi 34 fzoianfi solizi „spafi-formi" nestratificafi 341 Izolanfi „spafiformi" anorganici (ceramică, porfelan, sticlă, etc.) 342 Izolanfi mulaţi, întăriţi termic 343 Izolanfi muiaţi, ter-moplastici 344 Elastomeri (cauciucuri vulcanizate, etc.) 345 Alfi izolanfi „spaţi-formi" nestratificafi 35 Izolanfi solizi „spafi-formi" stratificaji 351 Stratificaţi „spafi-formi" 4 Izolanfi solizi plani-formi pentru înfăşurare sau sfivuire, urmată de fixarea straturilor suprapuse (Izolanf ii sub- 41 Izolanfi solizi plani-formi cari se lipesc la rece 411 Filme aderente 412 Hî rtil şi fesături aderente 413 Stratificaţi planiformi aderenţi 53 Izolanfi devenifi solizi prin transformare fizică şi chimică (e-vaporarea unui solvent/ apoi oxidare/ polimerizare, poli- 531 Lacuri izolante de impregnare a înfăşurărilor şi de protejare a materialului electric, şi cari se grupurilor 411 .-431 sînt acoperii în a-cestscop cu un clei) 42 Izolanfi solizi plani-formi cari se lipesc la cald 421 Filme cari se lipesc la cald 422 Hîrti I şi ţesături cari se lipesc la cald 423 Stratificaţi planiformi cari se lipesc la cald (în principal produse cu mică) condensare, poliadifionare) usucă prin evaporarea unui solvent şi printr-un proces chimic 532 Lacuri izolante de finisare pigmentate, cari se usucă prin e-vaporarea unui solvent şi printr-un proces chimic 533 Lacuri Izolante pentru emailarea conductelor electrice 534 Cleiurl şl masticuri 43 Izolanfi solizi planl-formi cari se Iipesc la caid; materialul adeziv confine un solvent 431 Izolanfi planiformi „umezi" (în principal produse cu mică) 44 Izolanfi solizi plani-formi cari se lipesc prin fuziune simplă 441 Filme şi foi cari se lipesc prin simplă fuziune 45 Izolanfi solizi plani-formi cari se lipesc prin fuziune şi transformare chimică 451 Filme şi foi cari se lipesc prin fuziune transformare chimică cari se usucă prin e-vaporarea unui solvent şi printr-un proces chimic Izolant fonic 432 Izolare Ionică Există mai multe moduri posibile de clasificare a izolan-filor. în tablou se dă ca exemplu o clasificare în care izo-lanfii sînt încadraţi în cinci categorii, 15 grupuri şi 40 de subgrupuri, pe bază de consideraţii practice de întrebuinţare: după starea finală în maşină, în aparat sau în instalaţie (gaz, lichid, solid); după destinaţie (lăcuire, impregnare, etc.); după transformarea suferită în timpul prelucrării; după unele particularităţi cari influenţează utilizarea (de ex. prezenţa unui solvent); după starea iniţială la punerea în lucru. Izolanfii aparţinînd unui aceluiaşi subgrup au aceeaşi stare şi formă finală, se folosesc în acelaşi mod şi suferă în cursul utilizării o transformare analogă. Două produse chimic identice, unul solid şi altul lichid, sînt cuprinse în subgrupuri diferite, dacă nu se utilizează în acelaşi mod. Din contra, doi izolanţi chimic diferiţi sînt încadraţi în acelaşi subgrup, dacă se folosesc în acelaşi fel, în acelaşi scop. Pentru a uşura alegerea izolantului dintr-un anumit subgrup se întocmesc tablouri pe subgrupuri de izolanţi, conţinînd simboluri cari dau sinoptic particularităţile fiecărui izolant din subgrup, după modelul indicat. Simbolurile permit o comparare, între comportarea în serviciu a diferiţilor izolanţi ai unui aceluiaşi subgrup, sau a două subgrupuri diferite. V. şi Hîrtie, Porţelan, Cauciuc, Ebonit, Polietilenă, Polivinil, Steatit, Sticla. 1. ~ fonic. Tehn., Mat. cs.: Material capabil să împiedice sau să atenueze transmiterea vibraţiilor produse de o sursă sonoră. Sin. Fonoizolant. V. sub Izolare fonică. 2. ~ hidrofug. Tehn., Mat. cs.: Material cu permeabilitate foarte mică sau nulă faţă de apă. Sin. Hidroizolant. V. sub Izolare hidrofugă. 3. ~ termic. Tehn., Mat. cs.: Material a cărui conductivitate termică (v.) e mai mică decît 0,25 kcal/m • h ■ grad la temperatura de 50—100°. Un mare număr de materiale utilizate în industria construcţiilor şi a transporturilor, în instalaţii, etc. satisfac această condiţie. Principalele grupuri de materiale termoizolatoare pot fi clasificate, după natura lor, cum urmează: materiale pe bază de plută (granule şi făină de plută, plăci de plută aglomerată); lemnul şi fibrolitele lemnoase (fibrolit cu ciment, fibroiit cu ciment magnezian, fibrolit cu ipsos, fibrolit bitumi'nos); materiale păioase (stuf, solomit, stufit, plăci-different); materiale celulozice (pastă mecanica, bumlitiz, celotex, orgalit, eusonit, isoflex); răşini sintetice (iporka, mipora); pîsle (sevelină, pîslă de construcţie); diatomit (făină de diatomit, mortare plastice de diatomit, dialit, materiale de diatomit autoclavizate); asbest; vată minerală (vată de sticlă, vată minerală, pîslă minerală, saltele de vată minerală); agregate uşoare (argilă expandată, zgură metalurgică expandată); produse ceramice sau de sticlă expandate (plăci de argilă expandată, sticlă spongioasă); betoane şi mortare uşoare (betoane cu agregate uşoare, betoane celulare, silicocalcare poroase). Proprietăţile de izolare termică pentru materiale de aceeaşi natură depind de textura şi de porozitatea materialului. Conductivitatea termică e în general cu atît mai mică, cu cît greutatea specifică aparentă a materialului e mai mică. Această corelaţie e însă mult influenţată de modul de repartizare a porilor şi de dimensiunile acestora. Astfel, cînd diametrul porilor creşte de la 0,5*>*5 mm, conductivitatea termică (X) creşte de la 0,020 kcal/m • h • °C la 0,038 kcal/m • h ■ °C, ceea ce se explică prin faptul că, la creşterea diametrului porilor, căldura se poate transmite şi prin convecţie. Astfel, vata minerală şi vata de sticlă cu fibre lungi, cu greutatea specifică aparentă (y^) de 30 kg/m3, are un X mai mare decît aceeaşi vată cu greutatea specifică aparentă (ya) de 150 kg/m3. Capacitatea de izolaţie termică e mult influenţată de umiditatea materialului, din cauza faptului că umiditatea are o conductivitate termică (^. = 0,5 kcal/m *h*°C) mult mai mare decît cea a aerului pe care-l înlocuieşte (>, = 0,020 kcal/nrvh*°C). Conductivitatea termică depinde de temperatura la care se găseşte materialul. în general, pentru marea majoritate a materialelor, X creşte odată cu creşterea temperaturii. Excepţie fac materialele refractare magnezitice şi grafitice, a căror conductivitate termică, X, scade cu creşterea temperaturii. Chiar în cazul cînd nu se urmăresc numai proprietăţile de izolaţie termică, conductivitatea termică (^) are o mare importanţă pentru materialele refractare folosite la temperaturi înalte. Odată cu creşterea lui X, creşte stabilitatea termică a materialului şi, deci, durabilitatea lui. De aceea un produs refractar destinat să funcţioneze în condiţii severe de temperatură nu trebuie să aibă o conductivitate termică prea mică. Sin. Termoizolant. 4. Izolanţă. Termot.: Mărime a cărei valoare e egală cu valoarea reciprocă a conductanţei termice. Sin. Rezistenţă termică. 5. Izolare. 1. Tehn.: împiedicarea trecerii unor forme d© energie sau a unor substanţe între două medii sau sisteme fizice diferite, respectiv împiedicarea influenţei mutuale dintre acestea. Se realizează, fie prin executarea adecvată a sisteme* lor tehnice, fie prin interpunerea unei izolaţii între cele două medii sau sisteme tehnice, uneori prin separarea lor printr-un spaţiu umplut cu aer sau în care s-a realizat vid. e. ~ electrică. Elt.: Asigurarea unui conductor electric, dintr-o instalaţie electrică, contra oricărui contact posibil cu alte conductoare vecine, prin folosirea izolanţilor electrici (v.) sub formă de izolatoare electrice (v.) sau de izolaţie electrică (v.). 7. Izolare. 2. Tehn.: Sin. (impropriu) Izolaţie. 8. Izolare. 3. Tehn.: Capacitatea de izolare (în accepţiunea Izolare 1) pe care o are un sistem tehnic. 9. Izolare. 4. Tehn.: Ansamblul operaţiilor de executare a unei izolaţii. 10. ~ antivibraforie. Tehn. V. sub Protecţie antivibratorie. 11. ~ fonică. F/z., Cs.; Atenuarea unui aceluiaşi sunet între două puncte date, realizată în principal prin introducerea, în calea undelor sonore, a unui obstacol confecţionat dintr-un material care absoarbe aceste unde. Se exprimă de obicei în decibeli. în cazul construcţiilor, izolarea fonică se execută, în special, contra transmiterii zgomotelor aeriene, prin pereţi şi planşee, între apartamente, şi prin pereţii casei scării, cum şi contra transmiterii zgomotelor de impact (zgomote cari se propagă prin corpuri solide), prin planşee, între apartamente, şi are drept scop să asigure, în încăperea în care se percepe sunetul, un nivel minim de zgomot prevăzut de norme, în raport cu specificul încăperii respective (cameră de dormit, birou, sală de teatru, cinematograf, atelier, etc.). în cazul sunetelor cari se propagă prin aer, izolarea fonică a unui perete sau a unui planşeu, cari despart două încăperi dintr-o clădire, se evaluează prin diferenţa nivelurilor presiunilor sonore normalizate: Dn = Li — Z-2 +10 log — , Jx unde Li şi I2 sînt nivelurile de presiune sonoră măsurate de o parte şi de alta a ecranului despărţitor, A e absorpţia acustică în încăperea în care se recepţionează sunetul şi Aq e absorpţia acustică de referinţă, egală cu 10 m2. Dacă măsurarea izolării fonice corespunzătoare ecranului despărţitor se efectuează în laborator, între două încăperi reverberante, izolarea fonică se evaluează prin indicele de atenuare de transmisiune: TL = Ll-L2+log 4- A unde Li şi I2 sînt niveluri de presiune sonoră măsurate în cele două încăperi, A e absorpţia sunetului în încăperea receptoare şi S e suprafaţa ecranului (perete sau planşeu) care e supus încercării. Izolare hidrofuga 433 Izolare hidrofugă în cazul sunetelor cari se transmit prin acfiuni de şoc, izolarea fonică se evaluează după nivelul presiunii sonore normalizate determinat cu relafia: Ln = L— 10 log Aq/A, unde L e nivelul presiunii sunetului produs prin lovirea planşeului, respectiv a pardoselii, cu un ciocan standard şi măsurat în încăperea receptoare, iar Aq şi A au semnificările indicate mai sus. Izolarea fonică pe care o prezintă un ecran despărfitor e funcfiune de masa ecranului şi de frecvenfă sunetului, fiind cu atît mai mare cu cît masa e mai mare şi cu cît frecvenfă e mai înaltă. Pentru frecvenfă medie de 512 Hz, izolarea fonică, în decibeli, corespunzătoare unui planşeu monolit sau unui perete simplu, se poate determina cu relafiile: TL= 13,5 log G +13, pentru G<200 kgf/m2, 7T=23,0 log G — 9, pentru G>200 kgf/m2, în cari G e greutatea pe metru pătrat de ecran despărfitor. Perefii dubli, separafi printr-un strat de aer, oferă o izolare mai bună (dacă se evită orice contact între ei), care se poate determina cu relafia: XX —20 log co (Gi-f*G2) — 60, în care Gi şi G2 sînt greutăfiie unitare ale celor doi perefi, iar co = 2jt/, unde f e frecvenfă sunetului. în cazul perefilor subfiri, atenuarea de transmisiune e mărită prin creşterea rigidităfii lor şi prin utilizarea de materiale cari să amortiseze vibrafiile. Izolarea fonică se realizează prin aplicarea unui material fdnoizolant pe elementele de construcfie, prin intercalarea lui între părfile componente ale acestora, sau prin alcătuirea elementelor de construcfie din materiale fonoizolante. Cu cît raportul impedanfelor a două medii solide prin cari se propagă sunetul e mai mare, cu atît atenuarea acestuia e mai accentuată. — în scopul creării condifiilor necesare pentru înlăturarea sau atenuarea parfială a zgomotelor şi a vibraf ii lor între exteriorul clădirii (stradă) şi încăperile interioare ale acesteia se stabileşte următoarea zonificare a oraşelor, după nivelul sonor teoretic al surselor perturbatoare de zgomot: zona industrială, considerată practic nelocuită şi cuprinzînd construcf ii industriale, gări, aeroporturi, pentru cari nu se impune nici o limită a nivelului maxim admisibil de zgomot; zona centrală de circulaţie intensă, care cuprinde clădiri social-cuiturale şi clădiri de locuit cu multe etaje, şi la care nivelul admisibil maxim al zgomotelor de pe stradă trebuie să fie de 60 foni, în orele de activitate maximă, de 45 foni, ziua, şi de 30 foni, noaptea; zona de locuinţe, la care nivelul admisibil maxim al zgomotelor de pe stradă trebuie să fie de 40 foni, în orele de activitate maximă, de 35 foni, ziua, şi de 20 foni, noaptea; zona de linişte, care cuprinde clădirile cu caracter special (spitale, etc.), caracterizată printr-un nivel mediu al zgomotelor de 25 foni. în cazul izolării fonice contra zgomotelor aeriene, la elementele exterioare de construcfie ale clădirilor de locuit (perefi exteriori), cum şi Ia elementele separatoare inferioare dintre două apartamente (perefi interiori, planşee), nivelul zgomotului perturbator, transmis prin aceste elemente, trebuie să fie micşorat cu cel pufin 48 dB. Pentru perefii separatori interiori dintre încăperile aceluiaşi apartament, atenuarea fonică trebuie să fie de cel pufin 40 dB. în cazul izolării fonice contra zgomotelor de impact, atenuarea fonică a pardoselii (numită şi factor de merit) trebuie să depăşească nivelul mediu al zgomotelor de 15 dB, la planşeele intermediare de beton, şi de 20 dB, la planşeele de lemn, fafa de planşeele neizolate. Pentru a realiza izolarea fonică prescrisă, materialele fonoizolante şi materialele folosite la executarea elementelor de construcfie trebuie să posede anumite proprietăţi acustice şi mecanice, cari se stabilesc după următoarele considerente: Izolarea contra zgomotelor aeriene depinde de greutatea unitară a elementului de construcfie respectiv, cînd acesta are o structură simplă şi omogenă; cînd el are o structură compusă, neomogenă, această izolare depinde şi de rigiditatea la încovoiere a membranelor cari constituie elementul respectiv. Izolarea contra zgomotului de şoc a unui material fono-izolant folosit la alcătuirea unei pardoseli depinde de grosimea acesteia, de modulul de elasticitate dinamică şi de frecvenfă de rezonantă a materialului. Izolarea contra zgomotelor aeriene poate fi ameliorată prin aplicarea de materiale fonoabsorbante pe perefii şi pe tavanul încăperilor. Greutatea specifică aparentă, porozitatea şi structura materialelor condifionează direct capacitatea de izolare contra zgomote* lor aeriene, influenfînd şi capacitatea de izolare contra zgomotelor de impact. Materialele fonoizolante folosite în construcfii sînt foarte variate. în fara noastră sînt folosite curent astăzi următoarele materiale fonoizolante sau eficiente din punctul de vedere fonic: materiale de natură organică, ca plută expandată (superex), plută bituminizată (asko), fibrolit, produse din mase plastice (aminoplastul poros,' lignolit-duplex, spume de poii-uretan sau de polistiren), produse de cauciuc (pudretă de cauciuc), plăci de turbă presată, plăci fibrolemnoase, produse din deşeuri de lînă; materiale de natură anorganică, ca produse de vată minerală (vată minerală, pîslă de vată minerală, plăci semirigide de vată minerală, plăci de plută minerală), produse pe bază de ipsos (plăci de ipsos cu zgură, plăci de ipsos cu rumeguş, plăci de ipsos celular, plăci de ipsos cu goluri în formă de fagure). Modul de executare a izolafiilor fonice depinde de felul elementului de construcţie la care se aplică. Sin. Fonoizolare. V. sub Pardoseală, Perete, Planşeu; v. şi sub Zgomot. i. ~ hidrofugă. Cs.: Izolare executată pentru a împiedica sau a reduce acfiunea apei asupra unei construcfii, asupra unei părfi dintr-o construcfie sau asupra unei instalafii, ori infiltrarea ei prin elementele exterioare ale construcfiei (perefi, planşee, fundaţii, etc.) către interiorul acesteia. Din punctul de vedere al locului pe care se aplică, izolaţiile hidrofuge pot fi: exterioare, aplicate pe fafa exterioară a construcfiei; inferioare, aplicate elementelor de construcfie cari limitează încăperile (perefi, planşee). Din punctul de vedere al modului de aplicare şi al materialelor folosite, se deosebesc tipurile de izolafii hidrofuge descrise mai jos. Izolaţiile hidrofuge prin ungere (vopsite) sînt alcătuite dintr-un strat subţire de material fluid care, prin întărire, devine impermeabil, aplicat la rece sau la cald, prin vopsire, stropire sau turnare. Cel mai frecvent sînt folosite izolafii le hidrofuge executate cu emulsii de bitum. Izolafiile hidrofuge prin ungere prezintă avantajele că sînt ieftine, pot fi executate uşor şi cu unelte mecanizate. Prezintă dezavantajele că se uzează relativ repede şi se deteriorează uşor la acfiunile mecanice datorite deformafiilor construcfiei (tasări, contracfiuni, dilatafii). Ele sînt eficiente numai dacă sînt aplicate pe fafa pe care se exercită presiunea hidrostatică a apei. Izolafiile hidrofuge prin ungere au, în general, un caracter provizoriu şi se folosesc, în special, cînd e posibilă revizuirea periodică şi repararea lor. Izolafiile plastice se execută cu masticuri bituminoase, aplicate la rece sau la cald, într-un strat cu grosimea de 5-*6 mm, turnat sau alcătuit din plăci prefabricate, alăturate şi lipite la rosturi. La prepararea masticurilor se folosesc bitumuri de petrol şi gudroane de huilă, cari se amestecă cu diferite agregate. Masticul rece se prepară cu solvenţi ai bitumului (benzină, ulei verde, etc.), iar masticul 28 Izolare hidrofugă 434 Izolare hidrofuga cald, prin topirea şi malaxarea bitumului cu agregatele respective. Izolafiile plastice diferă de izolaţiile prin ungere numai prin numărul straturilor aplicate pe suprafafa care se izolează. Izolafiile plastice sînt superioare izolafiilor prin ungere, ca afect şi durabilitate. Deşi sînt mai costisitoare, ele sînt totuşi economice în exploatare, prin faptul că nu reclamă întrefineri speciale. Izolafiile elastice (lipite) sînt executate din straturi alternate executate din mase impermeabile plastice şi din armaturi elastice alcătuite din materiale hidroizolante în formă de suluri. Materialele pentru armare folosite cel mai frecvent sînt: pergaminul, ruberoidul, cartonul (fabricate pe bază de carton); metroizolul, metrobitul (fabricate pe baza de fesături sau pînză de cînepă); hidroizolul (fabricat pe bază de hîrtie de asbest); metaloizolul (fabricat pe bază de strat subfire de aluminiu). Materialele termoplastice sintetice de ultrapolimerizare sînt folosite, deocamdată, numai cînd izolaţiile obişnuite cu masticuri nu sînt adecvate. Izolafiile hidrofuge elastice se aplică fie la rece, fie la cald. în sistemul de aplicare la rece se folosesc unu sau două straturi de pînză de cînepă şi suspensie de bitum filerizat, aplicată în straturi subfiri, astfel încît grosimea izolafiei să fie de 3—5 mm. în sistemul de aplicare la cald se folosesc două sau mai multe straturi de carton asfaltat, sau de pînză asfaltată, iar ca masă de lipire, un mastic de bitum cu filer (de calcar, de diatomit sau de microasbest). Izolafiile hidrofuge elastice sînt foarte impermeabile la apă şi sînt capabile să suporte o presiune hidrostatică mare. Ele sînt mai costisitoare şi reclamă o execufie mai îngrijită. Izolafiile elastice exterioare sînt presate pe corpul construcfiei, datorită presiunii apei, realizînd astfel o mare com-pacitate, respectiv o mare rezistentă la acfiunea de infiltrare a apei. Izolafiile elastice interioare sînt mai pufin rezistente, dar prezintă avantajul că pot fi reparate mai uşor. Izolafiile cu praf hidrofob (v.) se execută din-tr-un strat continuu de pulbere hidrofobă, aşternut pe suprafeţe orizontale sau cu înclinări pînă la cel mult 20%. Stratul de praf hidrofob se acoperă cu plăci de beton cu grosimea de 2—3 cm (dale de beton slab armate sau plăci de mozaic), penfru a realiza o suprafafă pe care să se poată circula şi pentru a împiedica eventuala antrenare a prafului hidrofob de către vînt. Izolafiile cu praf hidrofob sînt ieftine, se execută uşor şi în orice anotimp; ele pot urmări în bune condifii deformajiile construcfiei (tasări, contracfiuni, dilatafii). Izolafiile rigide se execută cu mortare impermeabile de ciment, aplicate pe suprafefele respective sub forma de tencuieli cu grosime mică. Tencuielile impermeabile se execută fie cu adausuri hidrofobe, introduse în apa de amestec a mortarului, în stare lichidă, plastică sau pulverulentă, fie prin torcretare (v.). Tencuielile impermeabile dau, în general, rezultate bune, în special cînd nu există pericol de deformare a elementelor de construcfie izolate (tasări, contracfiuni, dilatafii). în unele cazuri, izolaţia hidrofugă rigidă se realizează folosind beton impermeabil pentru executarea elementelor de construcfie. Izolafiile metalice se execută din foi sau din plăci de metal, îmbinate prin sudură sau etanşate la rosturi cu masticuri speciale sau cu alte mijloace. Izolafiile hidrofuga metalice sînt costisitoare şi reclamă o execufie mai dificilă. Ele se folosesc numai în cazuri speciale (presiuni şi temperaturi înalte, la construcţii în formă de cuvă, etc.) şi numai cînd celelalte procedee de izolare nu dau rezultate satisfăcătoare. Tipurile folosite cel mai frecvent sînt: izolafiile cu foi de plumb lamir\ate, izolafiile cu tole de ofel sudate, izolafiile cu profiluri turnate sau laminate, izolaţiile cu foi de cupru, de zinc, de aluminiu, etc. Izolafiile cu foi de plumb laminate sînt executate din foi de plumb cu grosimea de 2—2,5 mm. Pentru a proteja plumbul contra distrugerii datorite acfiunii sărurilor din beton şi pentru a împiedica formarea de curenfi electrolitici între armatura de ofel a betonului şi foile de plumb, acestea se aşază între două straturi de mastic bituminos. Izolafiile cu tole de ofel sudate sînt constituite din foi de tablă cu grosimea de 2—3 mm şi se folosesc cînd stratul izolant e supus la încărcări mari sau Ia solicitări termice importante. Izolafiile cu profiluri turnate sau laminate se execută din fontă sau din ofel laminat; îmbinarea se realizează prin nituire, iar rosturile dintre profiluri se etanşează cu plumb. Izolafiile cu foi de cupru se folosesc, în special, pentru acoperirea rosturilor, deoarece sînt prea costisitoare pentru a fi folosite ca strat continuu. Izolafiile cu foi de aluminiu se execută în grosimi de 0,2 mm, din aluminiu sau din aliaje de aluminiu. Au rezistenfă suficientă, sînt uşor de modelat, dar reclamă protejarea contra alcaliilor. Izolafiile cu foi de zinc se folosesc în aceleaşi cazuri ca şi izolafiile cu foi de cupru; sînt foarte rezistente la acfiunea apei şi a aerului, dar sînt atacate de acizi. Izolafiile mixte sînt alcătuite din combinarea a două sau a mai multor tipuri de izolafii hidrofuge descrise mai sus. Se folosesc în cazuri speciale, Ia construcfii importante sau supuse unor condifii grele de exploatare. Se deosebesc următoarele tipuri: Izolafii cu inserţie de plumb, constituite din foi subfiri de plumb cu grosimea de 0,2 mm, lipite, din fabricafie, între două foi de carton, cu straturi subfiri de mastic; îmbinările se etanşează prin lipire. Izolafiile cu foi metalice înglobate în bitum sînt alcătuite din foi subfiri de tablă striată, cu grosimea de 0,1 *"0,2 mm, înglobate printr-un procedeu special în masa bituminoasă; la îmbinări, foile sînt lipite cu un mastic bituminos prelucrat Ia cald. în practica construcfiilor se folosesc, pe lîngă izolafiile hidrofuge propriu-zise, şi o serie de măsuri constructive prin cari se asigură protejarea construcfiei contra apei şi contra infiltrării ei. Cele mai folosite sînt: asigurarea unei circulafii active de aer care să producă evaporarea apei şi să antreneze vaporii de apă în afara elementului de construcfie care se izolează; drenaje de diferite tipuri, cari colectează şi îndepărtează apa de lîngă construcfie. Dimensionarea izolafiilor hidrofuge se face la alungire-alunecare şi la forfecare. La izolafiile hidrofuge cu mai multe straturi, straturile de armatură (carton, pînză, etc.) conlucrează cu straturile de liant (mastic, etc.). O rezistenfă mare la întindere a armaturilor permite alunecarea lor în mastic, iar o capacitate mare de alungire a armaturilor permite menţinerea etanşeităfii izolafiei hidrofuge. Cînd în suportulunei izolafii hidrofuge se produce o fisură, pelicula izolatoare din imediata vecinătate a fisurii e solicitată la eforturi de întindere. Dacă fisura se formează mai lent, intră în acfiune efectul de conlucrare a armaturii cu liantul, adică o parte din efortul de întindere provoacă alunecarea armaturilor între straturile de liant, iar restul, alungirea armaturilor. Raportul dintre alungirea relativă şi alunecare se numeşte raport de alung ire-alunecare şi se exprimă prin relafia: în care Kd e raportul dintre alungirea Ia rupere şi lăfimea fisurii (^Kd = ~j , d e alungirea la rupere, iar b e lăfimea fisurii (deplasarea stratujui-suport). Izolare termică 435 Izolare termică Cu cît valorile alungirii relative^! ale raportului de alungire-alunecare sînt mai mici, cu atît alunecarea e mai mare, respectiv cu atît pericolul c'atorit unor solicitări prea mari la întindere a izolafiei hidrofuge e mai mic şi deci pericolul de rupere a acesteia e mai mic. Cînd suportul izolafiei hidrofuge e supus la solicitări de forfecare, datorite în special unor tasări inegale, sînt necesare măsuri cu caracter special. In general, se procedează ia întărirea izolafiei în zona respectivă sau se intercalează elemente de întărire speciale. în general, e necesar ca grosimea hidroizolafiei să fie egală cel pufin cu denivelarea provocată de tasare. Pentru dimensionări mai precise s-au stabilit, prin încercări de laborator, relafii empirice cari să permită determinarea rezistenfei la întindere prin forfecare a izolafiei hidrofuge. Pentru a evita ca în stratul de izolafie hidrofugă să apară tensiuni cari ar depăşi limitele de rezistenfă la întindere sau la forfecare, se iau diferite măsuri de ordin constructiv, ca: executarea de rosturi de dilatafie în suprafafa de suport; folosirea de masticuri şi de tipuri de izolafii hidrofuge cari să permită deformafii şi deplasări reciproce ale straturilor componente, fără să se micşoreze etanşeitatea. De exemplu, dacă straturile de carton sau de pînză au capacitate mică de alungire, se alege un mastic cu limită de curgere mare şi cu viscozitate mică, astfel încît, la dilatarea strafului-suport, straturile de carton sau de pînză să lunece unele peste altele, masticul lucrînd ca un lubrifiant. Tipul şi modul de alcătuire a izolaţiilor hidrofuge se determină în funcfiune de o serie de factori, dintre cari cei mai importanfi sînt: distribufia apei subteiane; funcţiunea îndeplinită de izolafia hidrofugă în cadrul construcfiei respective; condifiile de exploatare; proprietăfile mediului înconjurător; grosimea elementelor de construcfie cari se izolează; etc. Lucrările de izolare hidrofugă reclamă atenfie deosebită, atît la alegerea şi pregătirea materialelor necesare, cît şi la respectarea stricta a unei tehnologii de execuţie corecte. Dintre diferitele tipuri de izolafii hidrofuge menţionate, izolafiile elastice (lipite) sînt folosite cel mai mult, iar executarea lor prezintă un interes deosebit. Suprafafa-suport a izolafiei hidrofuge trebuie pregătită astfel, încît să nu prezinte asperităfi cari ar putea găuri izolafia. în acest scop, suprafafa-suport se finisează prin aplicarea unui mortar de egalizare, cu grosimea de cel pufin 15 mm, preparat cu ciment şi nisip, cu sau fără adausuri hidrofuge, drişcuit, care trebuie ferit de murdărire, iar înainte de aplicarea izolafiei se curăfă perfect de noroi, praf, resturi de var, mortar, etc. Izolafia propriu-zisă se execuiă după uscarea perfectă a mortarului de egalizare. De asemenea, dacă elementul-suport (zid, planşeu, etc.) nu e suficient de uscat la interior, izolafia se aplică numai după evaporarea apei din acesta. Cînd suprafafa-suport e alcătuită din suprafefe dispuse în mai multe plane, intersecfiunea acestora se rostuieşte prin scafe cu raza de cel pufin 5 cm. înainte de executarea izolafiei hidrofuge, suprafafa-suport se amorsează cu suspensie de bitum filerizat (după umezirea suprafefei cu apă rece, prin frecare puternică cu peria) sau cu bitum tăiat (numai pe suprafefe-suport perfect uscate şi numai cînd apele cu cari vine în contact hidroizolafia nu sînt acide). Aplicarea hidroizolafiei elastice se efectuează numai după uscarea perfectă a amorsajului. La aplicarea la cald (la 150--1600), materialele în suluri se lipesc între ele, şi de stratul de amorsaj, cu cîte un strat de mastic, cu grosimea de circa 1,5 mm, netezind bine fiecare strat şi apăsînd asupra lui, astfel încît să nu rămînă goluri de aer sau porfiuni nelipite între straturi. La aplicarea la rece, cu suspensie de bifum filerizat, peste stratul de amorsare se aplică un strat de suspensie de bitum filerizat diluat cu 50% apă. După uscarea acestuia, se aplică al doilea strat de bitum filerizat diluat cu 20% apă„ peste care se aplică, înainte de uscarea completă, primul strat de material în suluri. Se aşterne apoi stratul următor de mastic sau de suspensie, după care se aplică alt strat de materiale în suluri, şi aşa mai departe. Benzile de pînză sau de carton asfaltat se aşază astfel, încît să existe un decalaj de 1/2 din lăfimea lor, la izolafiile cu două straturi, şi de 1/3 din lăfimea lor, la cele cu trei straturi. La înnădiri, benzile se suprapun cu 10 cm, marginile suprapuse lipindu-se cu mastic pe toată lungimea şi fiind netezite prin apăsare. Cînd temperafura exterioară scade sub 6°, nu se mai execută izolafii hidrofuge elastice decît în spafii închise şi încălzite. Modul de execuţie a izolaţiilor hidrofuge în ansamblul construcfiei depinde, în special, de felul şi de caracteristicile elementelor de construcfie şi de condifiile la cari e supusă construcfia respectivă în timpul exploatării. Sin. Hidroizolare. V. sub Perete, Planşeu, Pardoseală, Rezervor, Subsol. i. ~ termică. Cs., Tehn.: Izolafie executată pentru a împiedica sau pentru a micşora transmisiunea căldurii între două medii separate printr-un element limitator. Se realizează, fie prin includerea unui strat de material termoizolant în elementul limitator respectiv, fie prin alcătuirea elementului limitator dintr-un material izolant termic. Izolarea termică a construcţiilor şi a instalafiilor are drept scop obţinerea unor anumite regimuri de temperatură, cari să permită dezvoltarea diverselor procese din interiorul încăperilor izolate termic (asigurarea condiţiilor de confort pentru oameni, respectiv de dezvoltare şi creştere a unor animale, asigurarea condifiilor pentru desfăşurarea unor procese tehnologice, protejarea unor materiale de acfiunea frigului sau a căldurii, etc.), cum şi protejarea construcfiilor şi a instalafiilor contra frigului sau a căldurii, pentru a asigura durabilitatea lor şi economicitatea în exploatare. Din punctul de vedere al temperaturii celor două medii separate de elementul limitator, se deosebesc următoarele tipuri de izolafii termice: izolaţii termice pentru temperaturi joase, cari se folosesc la instalaţii frigorifice, conducte cari transportă lichide reci, încăperi isoterme, etc.; izolaţii termice pentru temperaturi medii, cari se folosesc în special la clădiri, pentru a împiedica pierderile de căldură ptin perefi, planşee şi acoperişuri; izolaţii termice pentru temperaturi înalte, cari se folosesc în special la instalafiile termice (conducte de apă caldă, conducte de abur, boilere, etc.); izolaţii contra îngheţului, cari se execută la conductele şi rezervoarele de apă, la coloanele hidraulice, la conductele de abur, la conductele de ulei, etc. V. şî Calorifugă, izolare Din punctul de vedere al materialelor folosite, se deosebesc: izolaţii termice executate din materiale organice (plută, stufit, plăci fibrolemnoase, răşini sintetice, pîsle, turbă, etc.); izolafii termice executate din materiale minerale (diatomit, vată minerală, vată de sticlă, beton cu agregate uşoare, beton celular, silico-calcare celulare, etc.). După modul de prezentare a materialelor folosite, se deosebesc: izolaţii termice cu materiale în vrac (sub forma unor mase friabile, afînate sau -îndesate), cari pot fi granu-lare (de ex.: zgură, argilă expandată, etc.) sau fibroase (de ex.: vată minerală, asbest, etc.) şi cari pot fi aplicate sub forma de umpluturi cu diferite grade de îndesare (de ex.: rumeguş, talaş, turbă, vată minerală, etc.), sau de paste (mortare) alcătuite din materiale pulverulente legate cu lianfi; izolaţii termice cu materiale prefabricate (omogene sau alcătuite din materiale diferite), cari se pot prezenta sub forma de plăci de formă dreptunghiulară, cu diferite dimensiuni, Izolare fermică 436 Izolare termică de preferinfă cît mai mari (de ex.: stufit, stabilii, etc.), de cărămizi şi blocuri cu dimensiuni mici, de segmente (pentru izolarea suprafeţelor curbe), de cochilii în formă de semi-cilindri (pentru izolarea conductelor), de covoare lungi rulate (de ex. covoare de pîslă minerală, etc.), de piese fasonate, pentru izolarea suprafefelor cu forme complicate şi a diverselor aparate cu profiluri variate. Din punctul de vedere al structurii materialelor de exe-cufie, se deosebesc: izolaţii termice executate din materiale anorganice coerente cu structură celulaiă, constituite dintr-o masă coerentă cu pori de mărimi mai mult sau mai puţin uniforme, în cea mai mare parte avînd forma de celule aproape sferice, masa de bază avînd eventual şi ea pori cu dimensiuni mai mici (de ex.: betoanele celulare, cărămizile poroase, etc.); izolaţii termice executate din materiale anorganice necoerenfe cu structură granulară, cu granule poroase sau compacte (de ex.: umpluturi de diatomit, piatră ponce, etc.); izolaţii termice executate din materiale anorganice coerente cu structură mixtă, materialele fiind alcătuite din granule legate cu un liant şi avînd porozitatea datorită atît porozităfii granulelor, cît şi porozităfii mortarului de legătură (de ex. betoane cu agregate uşoare); izolaţii termice executate din materiale organice fibroase, cari pot fi necoerente, dacă fibrele formează o masă amorfă, fără a fi legate între ele (de ex.: vată minerală, talaş, vată de sticlă, etc.), sau coerente, dacă fibrele sînt legate între ele cu un liant organic sau anorganic (de ex.: plăcile fibro-lemnoase, stabilitul); izolaţii termice executate din mase plastice (poroase sau compacte), cari se prezintă într-un sortiment foarte variat şi în continuă dezvoltare. în mod curent se folosesc straturile de izolaţie plane, cilindrice, sau sferice. Formulele de calcul aplicate pentru cazul regimului termic staţionar al izolaţiilor termice stabilesc legătura dintre fluxul termic, temperaturile mediilor înconjurătoare şi dimensiunile geometrice ale elementelor (în particular, grosimea stratului izolant). Pentru peretele plan alcătuit dintr-un singur strat omogen (v. fig. I a), cantitatea de căldură care frece prin suprafafa F, în unitatea de timp, e dată de relajia: At q = w~F [kcal/h], ■Ko în care A^ © diferenţa dintre temperatura mediului interior şi exterior, Ro= = Rţ 4* R -f* Re e rezistenta la transmisiune fermică (jRt- fiind rezistenta lâ schimb de căldură la suprafaţa interioară; Re fiind rezistenta la schimb de căldură la suprafaja exterioară; g fiind rezistenfa la permeabilitatea termică, unde 5 e grosimea peretelui şi I. Moduf de alcătuire a pereţilor p/ani. a) perete alcăfuif dintr-un singur sfraf omogen, vertical; b) perete alcătuit din mai multe straturi omogene, diferite, verticale; c) perete alcătuit din mai multe porfiuni omogerî'e, cu grosimea egală cu a peretelui; d) perete alcătuit din mai multe straturi verticale, neomogene; 5) grosimea peretelui; grosimea diferitelor straturi verticale cari alcătuiesc peretele; X) conductivitatea termică a peretelui în stare de umiditate naturală; Xn) conductivitate termice ale diferitelor straturi sau părfi componente ale peretelui; Xmecf) conductivitatea medie; Ft • Fn) diferite porţiuni ale peretelui. X e conductivitatea termică a peretelui în stare de umiditate naturală). Pentru peretele plan alcătuit din mai multe straturi verticale omogene, perpendiculare pe fluxul termic (v. fig. I b), se aplică formula de mai sus, cu deosebirea că rezistenfa la permeabilitatea termică (R) rezultă din relafia: R± = în care 5^- sînt grosimile straturilor componente şi sînt conducfivită}ile termice ale acestora. Pentru peretele plan alcătuit din mai multe porţiuni de grosime egală cu grosimea peretelui şi paralele cu fluxul termic (v. fig. I c) se aplică formula de mai sus, cu deosebirea că rezistenfa la permeabilitatea termică (R) se determină cu formula: R, în care Fi sînt suprafefele porfiunilor componente şi Rt sînt rezistenfele la permeabilitatea termică ale acestora. Pentru peretele plan alcătuit din mai multe straturi verticale neomogene (v. fig. / d), se împart porfiunile delimitate de straturile neomogene prin suprafefe perpendiculare şi paralele cu fluxul termic, şi se aplică formula de mai sus, în care: R= Pentru peretele cilindric alcăfuif dintr-un singur sitrat (v. fig. II a), cantitatea de căldura care trece prin perete e dată de formula: Q= jt/A* 1 1 , • | ^2 , ■,4rr m -7- + a^i 2 K a\ 1 aj2 în care l e lungimea peretelui cilindric, d\ şi ^2 sînt diametrul interior, respectiv exterior, al perefilor, A* e diferenţa dintre temperatura mediului interior şi exterior, ai e coeficientul de schimb superficial de căldură la suprafafa interioară, e coeficientul de schimb superficial de căldură la suprafafa exterioară, iar K e conductivitatea termică a stratului. Pentru peretele cilindric alcătuit din mai multe concentrice (v. fig. II b) se foloseşte formula: Q _ t II. Modul de alcătuire a pereţilor cilindrici, a) perete cilindric alcătuit din-îr-un singur strat; b] perete cilindric alcătuit din mai multe straiuri concentrice. straturi & a. H-i 1 n-J-1 în care l e lungimea peretelui cilindric, A te diferenfa dintre temperatura mediului interior şi exterior, ai e coeficientul de schimb de căldură la suprafafa interioară, d\ e diametrul interior al stratului 1, Xi e conductivitatea termică a stratului i, d^'e diametrul exterior al stratului i, d^ e diametrul interior al stratului i, ae e coeficientul de schimb de căldură la suprafafa exterioară, iar dn^ e diametrul exterior al stratului n. Pentru peretele sferic alcătuit dintr-un singur strat, cantitatea de căldură care trece prin perete e dată de relafia: 2 jtA* Q = - 1 +- 1 Izolare termică 437 Izolare termică în care A* e diferenfa de temperatura dinfre mediul interior şi cel exterior, aif ae sînt coeficienjii de schimb de căldură la suprafefele interioară şi exterioară, d\t s>n^ diametrii interior şi exterior ai peretelui sferic, iar X e conductivitatea fermică a peretelui sferic. Penfru peretele sferic alcătuit din mai multe straturi se foloseşte formula: q 2 jtAi 1 h (di di+J în care At e diferenfa de temperatură dinfre mediul interior şi ce! exterior; at şi ae sînt coeficienţii de schimb de căldură la suprafefele inferioară şi exterioară; Xi e conductivitatea termică a stratului sferic i, d\ e diametrul interior al stratului sferic 1; dit respectiv sînt diametrul interior, respectiv cel exterior, ai stratului sferic i, iar dn^_^ e diametrul exterior al stratului sferic n. Confortul termic î n clădirile cari adăpostesc oameni e condifionat de o serie de factori, dintre cari cei mai impor-tanfi sînt: schimbul de căldură dintre corpul omenesc şi mediul înconjurător; temperatura aerului din încăpere şi schimbul de căldură; temperatura superficială a elementelor de construcfie; umiditatea relativă a aerului din încăperi şi conden-safia, — şi în special climatul (umiditatea relativă exterioară, insolajia, vîntul, ploaia, etc.). Pierderea de căldură medie a unui om în stare de repaus, la temperatură de +20°, e de 100 kcal/h, din care jumătate prin radiafie, aproximativ o cincime prin transpirafie şi respi-rafie, iar restul, prin convecfie şi prin conductivitate. Dacă temperatura aerului din încăpere e mai înaltă decît cea normală, pierderea de căldură creşte în principal prin evaporare, iar dacă temperatura e mai joasă decît cea normală, pierderea de căldură se măreşte datorită, în special, radiafiei intensive. Diferenfa dintre temperatura aerului din încăperi şi a supra-fefelor elementelor (imitatoare ale încăperilor (ferestre, uşi, planşee şi, în special, perefi) prezintă o importanfă deosebită pentru obfinerea sensafiei de confort. Astfel, pentru temperatura interioară de +18°, suprafafa perefilor trebuie să aibă aproximativ aceeaşi temperatură, cu o variafie de cel mult ±4—5°. Cînd perefii au temperaturi mai joase, e necesar ca temperatura aerului din încăperi să fie mai înaltă decît +18°. Diferenfele admisibile dintre temperaturile superficiale ale elementelor limitatoare şi temperatura interioară a încăperilor, din clădirile de locuinfe, trebuie să fie de: 6—7°, pentru perefii exteriori; 4,5—5°,5 pentru planşee; 2°,5 penfru pardoseli. Influenfa umidităţii aerului asupra sensafiei de confort are o importanfă mai mică. în general, Ia temperatura obişnuită de circa +20°, în încăperile încălzite, o umiditate relativă a aerului pînă la 70% se consideră acceptabilă; Ia umidităfi mai mari apare sensafia de zăpuşeală. în încăperile de locuit, umiditatea relativă a aerului trebuie să rămînă în jurul limitei de 50%; în băi şi bucătării, umiditatea poate atinge 60—75%. La clădirile industriale, umiditatea relativă a aerului poate varia în limite mai largi, în funcfiune de natura fluxului tehnologic. Stabilirea regimului termic interior al clădirilor e condiţionată de caracteristicile climatice ale regiunilor în cari sînt amplasate clădirile respective. Temperatura exterioară de cşlcul pentru încălzire diferă de la o jară la alta, 1 + 1 aA+i 1 2 3 4 5 S 7 S zi/& Iii, Diagrama penfru determinarea temperaturii exterioare de calcuf. Metoda de determinare a temperaturilor de calcul, folosită pînă în prezent în fara noastră, consistă din următoarele: Se construieşte curba de variafie a temperaturii aerului exterior, trecînd în abscisă durata maximă a temperaturii exterioare (care e media duratelor celor mai mari dintre duratele cu diverse temperaturi ale aerului exterior), iar în ordonată, temperatura aerului exterior. Pe această diagramă se ridică ordonata în dreptul duratei de 4,5 zile (considerată corespunzătoare unui perete-etalon de cărămidă plină de argilă arsă avînd grosimea de două cărămizi), apoi se trasează o paralelă la axa absciselor astfel, încît suprafefele cuprinse între curba trasată, ordonata în punctul de abscisă 4,5, axa ordonatelor şi dreapta paralelă cu axa absciselor să fie egale (aria MNO = aria PRM) (v. fig. III). Temperatura convenţională de calcul se determină scăzînd 3° din valoarea temperaturii determinate de intersecfiunea paralelei Ia axa absciselor cu axa ordonatelor, această micşorare fiind atribuită acoperirii diferenfei de inerfie termică între diferitele elemente de construcfie exterioare (perefi, ferestre, etc.). Recent s-a introdus o altă metodă, care ţine seamă de limitarea oscilafiei temperaturii suprafefei interioare a elementelor exterioare, sub acfiunea variafiei temperaturii aerului exterior, şi de variafia inerţiei termice a acestor elemente. Această metodă consistă, în principiu, din următoarele: stabilirea unei ierni convenfionale medii a tuturor iernilor din perioada de observafie considerată; construirea unei diagrame a mediei duratelor diferitelor temperaturi pe întreaga perioadă (trecute în abscisă), corespunzătoare temperaturilor aerului exterior (trecute în ordonată); adoptarea unor temperaturi exterioare convenfionale de calcul, corespunzătoare unei durate medii care să nu depăşească 0,5—3 zile în iarna medie convenţională. Temperatura înaltă a aerului exterior şi variafiile zilnice ale radiafiei solare produc în 24 de ore oscilafii importante de temperatură pe partea exterioară a elementelor de construcfie (perefi, terase, etc.). Aceste oscilafii pot produce în încăperi degajări de căldură supărătoare, deşi sînt atenuate, în oarecare măsură, de inerfia termică. în cazul ferestrelor, această atenuare e practic nulă, astfel încît razele calorice interceptează diferitele elemente de construcfie interioare (pardoseli, perefi, etc.) şi provoacă un schimb de căldură prin radiafie. Efectul radiafiei solare asupra elementelor exterioare se consideră, în calcule, prin majorarea temperaturii de vară a aerului exterior (tg) — considerată ca temperatura medie ia ora 13 a celei mai calde luni — cu valoarea corespunzătoare creşterii temperaturii pe suprafafa exterioară a peretelui, datorită căreia s-ar transmite tot atîta căldură în interiorul peretelui cîtă ar pătrunde în realitate în perete sub acfiunea radiafiei solare. Acest spor de temperatură creşte cu intensitatea radiafiei solare şi cu coeficientul de absorpfie a radiafiei solare al materialului de finisaj exterior (p). Sporul de temperatură e invers proporfional cu coeficientul de trecere a căldurii prin suprafafa exterioară a perefilor exteriori (a^). în acest mod, valoarea medie a temperaturii convenfionale de calcul (te conv ), adoptată ca sumă a celor două procese fizice cu variafia periodică în 24 de ore, e: t =f +£-■ e conv Izolare termică 438 Izolare {ermică Amplitudinea oscilafiei acestei temperaturi convenţionale de vară {Ae conv) se exprimă cu formula: conMAe + Aech) * = [^+^-] ’P. în care Ae=2{t^-tlmed) e amplitudinea oscilafiei temperaturii aerului, la ora 13, a celei mai călduroase luni de vară (^3 fiind temperatura medie la ora 13 a celei mai calde luni, tlmed, temperatura medie a celei mai calde luni), Aech e amplitudinea echivalentă care fine seamă de efectul radiafiei solare; tjjeun coeficient de neconcomitenfă a maximelor temperaturii aerului exterior'(O şi a radiafiei solare; Imax e intensitatea radiafiei solare maxime în 24 de ore, iar I e intensitatea radiafiei solare medii în 24 de ore. Umiditatea relativă exterioară are o influenfa mai mică, deoarece cauzele principale de producere a vaporilor în construcfii sînt independente de umiditatea exterioară (spălatul, baia, pregătitul mîncării, etc.). Umiditatea relativă a aerului poate varia în cursul unui an în limite largi, fiind condiţionată şi de latitudinea geografică. în regiunile cu climă temperată, umiditatea relativă medie exterioară variază între 70 şi 100%, în lunile de iarnă, şi între 40 şi 70%, în lunile de vară. Influenta vîntului la mărirea pierderilor de căldură e importantă, în special în timpul iernii, concomitent cu temperatura exterioară. Pentru stabilirea sporurilor datorite vîntului, la calculul necesarului de căldură se fine seamă de frecvenfă concomitentei vînt-temperatură şi de diferenfa deinerfie termică a elementelor de construcfie cu diferite desfinatii şi alcătuite din diferite materiale. La calculul pierderilor de căldură se ia ca bază temperafura exterioară de calcul pentru încălzire (care fine seamă de variafia de inerfie şi de limitarea oscilafiei temperaturii suprafefei interioare a elementelor de construcfie), la care se adaugă efectul datorit vîntului. Umiditatea datorită ploii poate fi considerată în frecvenfă şi în simultaneitate (cu vînt sau fără vînt), în funcfiune de pozifia elementelor de construcfie asupra cărora acţionează (perefi, terase, etc.). Această umiditate pătrunde în elementele de construcfie şi influenfează în mod negativ, în special iarna (mai ales în caz de înghef), proprietăfile termice ale acestor elemente şi durabilitatea lor. Dimensionarea izolaţiilor termice ale elementelor exterioare de construcţie se face considerînd anumite temperaturi ale aerului din exterior şi din interior, astfel încît să se realizeze în inferiorul încăperilor un climat favorabil condifii lor de lucru şi de viafă. Capacitatea calorică a instalafiilor de încălzire pentru a asigura necesarul de căldură şi temperafura inferioară de calcul din încăperi se determină în funcfiune de capacitatea de izolare termică a elementelor exterioare ale clădirilor. Capacitatea de izolare termică a elementelor exterioare ale clădirii se determină astfel, încît rezistenfă lor la transmisiunea termică să asigure o anumită temperatură pe suprafafa lor inferioară, care să împiedice condensarea vaporilor şi să evite pierderi de căldură excesive, prin radiafie, ale organismului omenesc, către suprafefefe limifatoare ale încăperii. în regim permanent de căldură, rezistenfă necesară la transmisiunea termică (^om-c) a elementelor de construcfie exterioare, în condifii de iarnă, e dată de formula: *i= Ri + R (Si . K' Fi)+R e ^S max [în m2h°C/kcal] , în care e diferenfa dintre temperatura inferioară şi cea exterioară luate în calcul: ftrax:=t:i~Ti e diferenfa de temperatură maximă dinfre temperatura aerului interior şi a suprafefei interioare a elementelor de construcfie, n e un coeficient care depinde de inerfia termică a elementului de construcfie (« = 1,15 — 1,10 pentru elemente uşoare; «=1,0 pentru elemente mijlocii; « = 0,93 pentru elemente grele), m e un coeficient care depinde de pozifia elementului de construcfie fafă de aerul exterior, iar R- şi Re sînt rezisten- fele la schimb superficial interior şi exterior de căldură (în m2h°C/kcal). Capacitatea de izolare termică a elementelor de construcfie, exprimată prin rezistenfă lor la transmisiunea termică, depinde de grosimile straturilor componente şi, în special, de conductivitatea termică a materialului din care sînt executate. Pentru perefii exteriori de cărămidă obişnuită de argilă arsă, la clădirile cu umiditatea relativă a aerului interior de la 61%—75% se ia w^=6°,5, iar pentru pardoseli se ia La locuinfe şi clădiri speciale, încălzite discontinuu (de ex. cu sobe cu lemne sau cu cărbuni), în scopul măririi sta-bilităfii termice a încăperilor, valorile rezistenfei la transmisiunea termică (i?0wc) a perefilor şi feraseior-acoperiş se măresc în funcfiune de greutatea specifică aparentă a materialului din care e executat peretele (uşor, mijlociu sau greu). De asemenea, valorile rezistenfei Ia transmisiunea termică se majorează în funcfiune de finisarea interioară a perefilor şi de grosimea perefilor sobei. La încălzirea discontinuă, pentru a preveni răcirea rapidă a elementelor de construcfie, în cazul perefilor şi planşeelor cu greutate unitară mai mică decît 300 kgf/m2, se măreşte rezistenfă la permeabilitate termică în funcfiune de zona de temperatură exterioară. în zonele cu temperaturi exterioare pînă Ia —15°, această majorare poate atinge următoarele valori: 12%, la perefi cu greutatea unitară de 200 kgf/m2, 75%, la perefi cu greutatea unitară de 100 kgf/m2; 337%, la perefi cu greutatea unitară de 20 kgf/m2. Dimensionarea izolaţiilor termice ale f r i g o r i f e r e I o r consistă în stabilirea grosimii elementelor constructive pentru a se realiza un cost total minim, conform următoarei reiafii: bi = R0li + 'J faz + P'Mt.-ti) V p" C în care bi e grosimea necesară a stratului de izolafie (în m) Rq e rezistenfă la transmisiunea termică (în m2h°C/kca|), A.t- e conductivitatea termică a izolafiei termice (în kcai/mh°C), ci e costul f rigorii lor (în l ei/f rigorie), c2 e costul frigoriei instalate (în lei/frigorie), z e numărul de ore pe an în cursul cărora pătrunde căldura în frigorifer, c e costul unui metru cub de izolafie, p e amortisarea instalafiei şi izolafiei (în%), te e temperafura exterioară de calcul, iar tf- e temperatura din interiorul frigoriferelor. Dimensionarea i z o I a ţ i i I o r termice ale conductelor consistă în determinarea grosimii izolafiei termice a conductelor, cu formula: , f _________tl~t2 în care te e temperatura fefei exterioare a conductei, t2 e temperatura aerului înconjurător, t\ e temperafura mediului din conductă, \i e conductivitatea termică a izolafiei termice (în kcal/mh°C), de e diametrul exterior al izolafiei (în m), di e Izolarea stafiei 439 Izolat, punct ~ \>omh°C diametrul interior al izolafiei (în m), iar ae e coeficientul de schimb superficial la suprafafa izolafiei (în kcal/m2h°C). ■'Materialele fermoizolante trebuie să fie capabile să reziste Ia transmiterea căldurii prin elementele limitatoare în alcătuirea cărora intră. în acest scop, ele trebuie să satisfacă o serie de condifii fizice (termice) şi mecanice. Conductivitatea termică (A,) a materialului trebuie să fie cît mai mică, pentru a limita cît mai mult pierderile de căldură. Ea depinde de greutatea specifică aparentă (po-rozifafe), de umiditate şi de temperatură. în general, conductivitatea termică scade cu cît greutatea specifică aparentă a materialului e mai mică, şi creşte cu cît porozi-tatea e mai mare, deoarece aerul închis în poii are conductivitate termică foarte mică. în fig./ V e reprezentată dependenta dintre conductivitatea fermică a materialului şi greutatea specifică aparentă a lui. o m wsfflmmmmmmmikf/rtf IV. Dependenta dinfre conductivitatea termică şi greutatea specifică aparentă a materialelor. a) penfru materiale anorganice; b) penfru materiale organice; X) conductivitatea termică a materialelor; y) greutatea specifică aparentă unitară a materialelor. Umiditatea materialului influenţează conductivitatea termică prin faptul că apa are o conductivitate fermică de 25 de ori mai mare decît a aerului din porii închişi ai materialului. Ea prezintă importanfă deosebită, deoarece materialele cari constituie elementele limitatoare nu se găsesc niciodată în stare uscată, umiditatea lor variind de la umiditatea de absorpfie pînă la umiditatea de saturafie. în condifii normale de exploatare, după o anumită durată de Ia terminarea executării clădirii şi în funcfiune de felul proceselor de lucru (uscate sau umede) cari se desfăşoară în interiorul acesteia, elementele limitatoare ating umiditatea de echilibru, numită umiditatea normală, care determină conductivitatea termică de calcul, şi care poate fi obfinută sporind conductivitatea termică a materialelor în stare perfect uscată, la 0°, cu valoarea corespunzătoare conductivităfii termice datorite umidităţii normale. Cînd umezeala din materialele de construcfie se transformă în gheafă, a cărei conductivitate termică e de circa 100 de ori mai mare decît a aerului închis în pori, conductivitatea fermică a materialului creşte considerabil. Conductivitatea termică a materialelor creşte cu ridicarea temperaturii; la materialele în stare uscată, conductivitatea fermică la temperaturi negative e mat mică decît la temperaturi pozitive. Modul de execufie a izolafiilor termice diferă după felul construcfiei sau al elementului de construcfie Ia care se aplică. Sin. Termoizolare. V. sub Perete, Pardoseală, Planşeu. î. Izolarea staţiei. C. f.: Operaţie prin care se împart liniile şi macazurile stafiei In mai multe secfiuni izolate între U- X 3 OH I. Schema de izolare a stafiei, f) joanfă izofanfă; 2) semnal de intrare; 3) semnal prevestitor. ele din punctul de vedere electric, prin joante izolante (v. fig. I), pentru a forma circuite de cale (v.). Izolarea se efectuează cum urmează: II. Circuitul de cale al unui macaz simplu, î) releu de cale; 2) sursă de alimentare; 3) conexiuni; 4) joante izolante; 5) joante neizolante. Liniile de primire şi expediere, porţiunile de linie dinfre semnalul prevestitor şi semnalul de intrare, cum şi dintre acesta şi prima ramificaţie, se separă în secfiuni izolate independente. Ramificafiile din stafii se separă individual sau grupate. Gruparea într-o singură secfiune izolată a mai multor ramificaţii, cel mult trei, se face numai în cazul cînd aceasta nu micşorează elasticitatea manevrelor din stafie. Pe liniile cu cale dublă se prevede, pentru controlul manevrei pe linia falsă, o secfiune izolată de 200 m. La liniile de garaj industriale lungi, cînd condifiile de exploatare o cer, se poate prevedea o secfiune izolată de apropiere în fafa semnalului de maneviă. Macazurile cuplate nu se conectează în aceeaşi secfiune izolată. La o extremitate a secfiunii izolate se conectează sursa de alimentare (v. fig. //), iar Ia cealaltă extremitate, releij! de cale, formînd un circuit de cale. în circuitele de cale ramificate e necesar să se asigure controlul infegrifăfii tuturor ramurilor, pentru ca releul de cale să nu dea indicafii false; ramurile căii pot fi legate în serie sau în paralel. De obicei se foloseşte montajul în serie al firului plus (faza) şi în paralel al firului minus (firul nul); uneori se utilizează schema de montaj la care ambele fire sînt legate în serie. în stafiile în cari manevra vagoanelor se face pe parcursuri înzăvorîte, joantele izolante de Ia vîrful ramificaţiei se instalează chiar la joanta de la vîrful macazului. Cînd manevra vagoanelor se face pe parcursuri neînzăvorîte, joanta din fafa macazului trebuie să fie instalată la o distanfă suficientă pentru ca un convoi de manevră care parcurge această distanfă să nu poată găsi macazul întredeschis în cazul cînd secţiunea a fost atacată în momentul începerii manevrei macazului. Dacă durata de manevră a unui macaz e de 3 s, iar viteza la manevră, de 15 km/h, joanta izo-lantă trebuie să fie instalată înaintea vîrfului macazului la 1 = 3 Xrr = 12 m (v. fig. III), în cazul macazurilor cuplate, cu 3,6 manevră succesivă, această distanfă se dublează. Joantele izolante dispuse în sensul atacării pe Ia călcîi a macazului se instalează Ia distanfa minimă de 1,3 m de la locul de instalare a mărcii de siguranţă, care se deplasează cu 1,8 m de la locul normal, pentru a evita acostarea trenurilor (v. fig. III); aceasta e necesar, deoarece distanfa dintre tamponul vagonului şi prima osie variază între 1,3 şi 3,1 m. 2. Izolarea stratelor. Expl. petr.: Ansamblul operafiilor prin cari stratele cu apă, cu fifei sau cu gaze, deschise în timpul forajului unei sonde, sînt închise (izolate) prin cimentare (v. sub Cimentarea sondelor). 3. Izolat, punct I.Maf.: Punct aparfinînd unei mulfimi şi care nu e punct de acumulare al mulfimii. 7 t-T, III. Instalarea joanfe'or izolante cari limitează circuitul de cale al unui macaz. 1) joanfă Izolaniă; 2) marcă de siguranţă; 3) pozifia mărcii de siguranţă, rezultată din elementele geometrice ale macazului. Izolat, punct ~ 440 Izolator electric î. Izolat, punct 2. Mat.: Punct a, cu o semnificaţie specială pentru o funcţiune analitică, pentru care există un cerc cu centrul în acel punct, cerc în care nu se mai găseşte nici un alt punct cu aceeaşi semnificaţie, afară de a. Exemplu: zerourile unei funcjiuni olomorfe sau polii unei funcţiuni analitice uniforme sînt puncte izolate. 2. Izolator, pl. izolatoare. 1. Tehn.: Piesă finită, folosită pentru a executa o izolare (v. Izolare 1), Sin. Piesă de izolare. s. ~ artificial. Te/c..* Piesă conductoare (metalică) care poate avea rolul de izolator electric, într-o instalaţie de radio-frecvenţă la o anumită frecventă de lucru bine determinată. -*-------- E constituit din două bare cari ~ŢZ reprezintă o linie bifilară (sau co- ^ axială), cu lungimea egală cu un sfert al lungimii de undă corespunzătoare frecvenfei de lucru, Izolator artificial, scurt-circuitată la un capăt. în aceste J) linie de radiofrecvenfă; 2) ba-condiţii, impedanţa ei de intrare re conductoare de lungime Xj4 (v. sub Linie electrică) e foarte mare scurtcircuitate la capătul inferior (infinită, la pierderi neglijabile), şi pus la pămînt, constituind un izo-anumecuatît mai mare cu CÎt „izo- lator artificial (metalic) pentru Jatorul" e mai bun conductor. Se susţinerea liniei, foloseşte ca izolator-suport (v. fig.) sau cu o altă funcfiune analogă, pentru linii de radiofre-cvenţă, în anumite condiţii. Sin. Izolator metalic. 4. ~ electric. Elf., Telc.: Piesă finită, izolantă electric, folosită în instalaţiile electrice sau făcînd parte constitutivă din construcţia maşinilor, transformatoarelor, aparatelor şi dispozitivelor electrice. Se deosebesc izolatoare pentru instalaţii electroenergetice, pentru instalaţii de tracţiune electrică şi pentru instalaţii de telecomunicaţii. Izolatoarele pentru instalaţii electroenergetice pot fi de joasă şi de înaltă tensiune. Izolatoarele de joasă tensiune (pînă la 1 kV) sînt diferite după scopul utilizării: linii electrice (aeriene sau subterane) şi tablouri de distribuţie. conductelor, ca, de exemplu, izolatoarele din fig. I a pentru linii de distribuţie, sau izolatoarele din fig. I d\ dg, pentru conducte de iluminat public, susţinute de un fir purtător); de fracţiune (destinate să preia şi sarcinile datorite tracţiunii conductelor) (v. fig. I b şi c); pentru scopuri speciale (de ex. pentru ancore de susţinere, fig. I e; pentru montarea siguranţelor fuzibile ale branşamentelor aeriene, fig. / f). r I. Izolatoare pentru linii electrice aeriene pînă la 1 kV. a) de susţinere; b) de tracfiune pentru o conductă; c) de tracfiune pentru două conducte; dj) rola normala; d2) rofă-clopot; ds) ro/ă-mosor; e) pentru ancore de susflnere a stîlpilor; f) pentru montarea siguranţelor fuzibile (pînă la 500 V). Izolatoarele pentru linii aeriene pot fi: de susţinere (destinate să preia ngmai solicitările datorite greutăţii II. Izolator de trecere pentru cutii terminale ale liniilor electrice subterane în cabluri pînă la 1 kV. La liniile electrice ale instalaţiilor interioare, izolatoarele sînt folosite, în cazul montării aparente a conductelor, ca izoia-toare-rolă (v. fig. I di). La linii subterane în cabluri, izolatoarele sînt folosite numai pentru echiparea cutiilor terminale, spre a asigura izolaţia ieşirilor din cabluri (v. fig. II). Izolatoarei e pentru tablourile de distribuţie sînt de tipul suport (v. fig. VII) sau rolă. Izolatoarele de înaltă tensiune (peste 1 kV) sînt diferite, după scopul utilizării: pentru linii electrice (aeriene şi subterane); pentru staţiuni de transformare şi de conexiuni şi posturi de transformare; pentru maşini, transformatoare şi aparate electrice. Izolatoarele pentru linii electrice aeriene pot fi: suport (folosite pînă la maximum 35 kV) şi de suspen-siune (folosite pînă la cele mai înalte tensiuni realizate). Izo-latoarele-suport cele mai frecvente sînt de tip d e I t a (v. fig. II! ai şi a2); ele se fixează pe un suport metaliccurbsau drept (v. fig. IV a şi b). Izolatoarele de suspen-siune sînt de următoarele tipuri: cu c a p ă (v. fig. III bj), cu inimă plină (v. fig. IU b2) şi bară (v. fig. III b3); ele se asamblează în lanţuri (v. Lanţ de izolatoare), III, izolatoare pentru linii e/ectrice aeriene de înaltă tensiune. 3j)suport, cu trei mantale (delta) pentru 6 —15 kV; a2) suport, cu trei mantale (delta) pentru 20 -35 kV; bj) de suspensiune, cu capă; b2) de suspensiune cu inimă plină; bs) bară; J) corpul izolatorului; 2) capă; 3) tijă; 4) piesă pentru fixarea tijei; 5) chit. IV. Moduri de instalare a izolatoarelor de susţinere la linii electrice aeriene de înaltă tensiune: pe suport curb (a), pe suport drept (b). Izolator electric 441 Izolafcr electric La linii subterane în cabluri, izolatoarele sînt folosite numai pentru echiparea cutiilor terminale, spre a asigura izolaţia ieşirilor din cabluri (v. fig. V). V. Izolatoare penfru Unii electrice n cablu (Izolatoare pentru cutii terminale), a) cufie plată pentru tensiune de 10 kV; b) cutie pentru cablu cu trei mantale de plumb penfru tensiune > 20 kV; c) ansamblul cutiilor terminale ale unui cablu cu trei mantale de plumb; 1) izolator de trecere; 2) masă izolanfă sau ulei; 3) cutie; 4) izolaţia conductorului; 5) conductor; 6) şurub penfru legarea Ia pămînt. Izolatoarele pentru staţiuni şi posturi de transformare pot fi: suport pentru interior (v. fig. V/ ai, a2) (la trecerea prin pereţi şi prin planşee inferioare a barelor colectoare şi de conexiuni, a legăturilor la descărcătoare, a legăturilor la întrerup-toare, etc.). Izolatoarele cari i nt r a î n c o n s t r u c -ţi a m a ş i n i l o r, transformatoarelor şi aparatelor electrice servesc la realizarea izolaţiei părţilor conductoare de curent, dar îndeplinesc uneori şi funcţiuni mecanice. Se deosebesc izolatoare: suport, de trecere şi cu destinaţie specială. La tensiuni foarte înalte, dimensiunile necesare ale acestor izolatoare şi solicitările mecanice importante Ia cari sînt supuse conduc !a construcţii ceramice dificile şi cu greutate mare. Izolatoarele-suport se execută sub formă de coloane: din unu (v. fig. Vila) sau din mai multe mente: cu inima plină (v. fig. VII a); evidate, VII. Izolatoare de aparat, tip suport, a) coloană unică cu inimă plină; b) coloană din elemente evidate, umplute cu azot# pentru 380 kV; c) coloană din elemente evidate, cu ventilaţie interioară, penfru 110 kV; |- d) cu trei coloane (din izolatoare-bară) pentru ei6“ 380 kV. nchise ermetic şi umplute cu azot sau cu alt gaz (v. fig. VII b); cu ventilaţie inferioară (v. fig. VII c); cu ventilaţie interioară forţată, din trei coloane (v. fig. VII d). VI. Izolatoare penfru sfafîunl electrice şl posturi de transformare. ait a2) suport penfru interior (at — 1 ---10 kV; a2 — 35 kV), blfb2) suport pentru exterior (fc>j —10 -15 kV; b2 — 35 kV); Cj, c2) de trecere inferior-inferior (Cj — 1 10 kV; c2 — 20 kV); dlt d.2, d3) de trecere interior-exterior (c/-j —10 kV; d2— 20 kV; d3 —35 kV). (Porţiunile haşurate infens servesc la asamblarea soclurilor sau a flanşelor pentru fixarea izolatoarelor; pe porfiunile marcate cu linii întrerupte se folosesc capace penfru prinderea conductelor.) şi pentru exterior (v. fig. VI bj, b2) (folosite în instalaţii la susţinerea barelor colectoare şi de conexiuni); de trecere a unui conductor din interior în exterior (v. fig. VI d„ d2, ds) (la trecerea prin pereţi sau prin planşee, din interior la exterior, a barelor colectoare şi a barelor de legătură, etc.); de trecere a unui conductor din interior în interior (y. fig. VI q, c?) a) inîreruptor cu ulei pulln, de IU kV, 1 kA (îzolatoare-suport din coloana unică); b) înfreruptor automat, 380 kV, 1 kA (izolatoareie-suport constituie trei coloane de susţinere); c) separator pentru 380 kV, 1 kA (izolatoare-suport evidate, umplute cu aer); 1) izolator-suporf; 2) izolator; 3) izolator-cuvă; 4) izolator de trecere. Modurile de folosire a acestor tipuri de izolatoare variază după felul aparatelor din construcţia cărgra fac parte (v. fig. VIU), Izolator electric 442 Izolator electric Izolatoarele de trecere se execută: din porfelan masiv (indicat pînă la fensiunea de 30 kV); din porfelan, evidate şi umplute cu ulei ca dielecfric; din hîrtie (izolator de trecere, tip condensator) uscată, sau din hîrtie impregnată cu ulei (v. fig. IX). Izolatoarele de tip special pot avea diferite forme: înve-litoare (de ex. izolatorul folosit pentru acoperirea izolatoarelor tip condensator) (v. fig. IX c şi d); cuvă (de ex. izolatorul folosii pentru a confine ulei ca dielectric (v. fig. X a), în care sînt cufundate dispozitive de întrerupere); bielă (v. fig. X b), etc. Materialele principale folosite pentru izolatoare sînt: porţelanul (masă cu conţinut de argila), sfea- a) pentru transformatoare de tensiune, de 10 -15/ fila (masa cu confinut 0,1 kV; b) pentru transformator de curent, tip de de magneziu) şi sti- trecere, de 10 kV; c) pentru înfreruptor de 35 kV; cla. încercări S-au fă- d) pentru transformator de putere de 380 kV cut Şl CU alfe mate- J) izolator condensator, 2) Izolator de porţelan; riale, de exemplu CU 3) compound; 4) tijă conductoare; 5) izolafor-bazaltsau cu substan- înveiitoare. fe sintelice. La izolatoarele de porfelan, masa trebuie sa fie vitrificată prin ardere, omogenă şi fără crăpături vizibile; suprafafa expusă e acoperită cu o glazură fără porozităfi, rezistentă la agenfi atmosferici. Sticla obişnuită nu e indicată pentru înalta tensiune, din cauza rezistenfei insuficiente la străpungere; mai a-vantajoase sînt izolatoarele de pyrex (sticlă cu adaus de sare de bor) sau de sticla „infanta prin rn- a) pentru transformator de curent, tip suport; b) pen-călzire la circa tru separator de 6—10 kV; 1) înfăşurările primare; 700° şi răcită în- 2) înfăşurările secundare; 3) ulei; 4) izolator-cuvă; tr-un curent de 6) izolator-suport. aer. Calitatea izolatoarelor e determinată de caracteristici electrice (rezistenfă la frecvenfă industrială, măsurată prin tensiunea de aparifie a descărcărilor superficiale şi prin încălzirea la descărcări superficiale; rezistenfă electrică la şoc de înaltă frecvenfă, măsurată prin fensiunea de străpungere, aplicînd anumite tensiuni cu frecvenfă de 200,,,300 Hz; fensiunea de conturnare în aer uscat şi sub ploaie artificială; tensiunea de străpungere) şi fizico-mecanice (rezistenta la şoc termic; rezistenfă la şoc mecanic, adică la loviri; rezistenfă mecanică ia solicitări de tracfiune; rezistenfă mecanică sub tensiune electrică; rezistenfă la variafiile de temperatură; în bătaia soarelui, încălzirea poate atinge 60***70°; gradul de porozitate). E important ca rezistenfă mecanică să fie cît mai mare (scade la sarcină permanentă), deoarece defectele îşi au în general originea în rezistenfă mecanică insuficientă. Instalarea izolatoarelor se face cu ajutorul diverselor armaturi (v.). Izolatoarele pentru instalaţii de tracţiune electrică sînt de două tipuri: de tracfiune, suporfînd forfa de întindere a firelor (tip şea, tip cataramă, tip conic reglabile, etc.) şi de suspensiune, susfinînd firul de contact şi asigurînd izolarea acestuia fafă de traversele sau consolele suport. Izolatoarele pentru instalaţi i de telecomunicaţii pot fi atît de joasă sau înaliă tensiune (în sensul de mai sus), cît şi de joasă sau înaltă frecvenfă. Izolatoarele pentru înaltă frecvenfă trebuie să aibă pierderi dielectrice minime în gama de frecvenfe de lucru. Exemple de izolatoare pentru felecomunicafii: Izolafor-baston: Izolator de radiofrecvenfă format dintr-un cilindru de porfelan terminat cu două armaturi metalice (v. fig. X/). E foarte mult folosit în construcfiile în antene. Izolator-cruce: Izolator de radiofrecvenfă, cu patru brafe cilindrice, confecfionat din porfelan (v. fig. XII) şi folosit în construcfia liniilor de transmisiune ale unor antene în unde decametrice (de ex. la schimbarea planului unei linii de alimentare bifilare). XL îzolafor-bas- XII. Izolaior-cruce. XIII. Izolaior de ancoră, ton, A) detaliu de folosire a) vedere; b) secţiune; c) mod f) armatură; la rotirea planului liniei de legare. 2) izolator. cu un unghi drept. Izolator de ancoră: Izolator asemănător izolatorului-nucă, folosit în radiocomunicafii spre a separa o ancoră sau un traversier de o antenă sau spre a secfiona o ancoră sau alt cablu situat într-un cîmp radioelectric puternic, pentru ca absorptia de energie să fie minimă. Se execută din porfelan şi are dimensiuni de la cîfiva centimetri la 2-*-3 dm. Porfe-lanul nesuportînd tensiuni mecanice mari, izolatorul de ancoră are o formă specială, care asigură eforturi de compresiune (v. fig. XIII). La nevoie, separarea se face cu un şir de izolatoare. Sin. Izolator-ou. Izolator de antenă (v. fig. XIV): Izolator dispus între fundafia şi corpul unei antene constituite dintr-un pilon metalic autoradiant. Un pilon se poate sprijini pe unu sau pe 3*"4 izolatoare (de obicei pe unul singur). Izolatorul de Izolator metalic 443 Izolafie electrică antenă suportă toată greutatea pilonului şi a ancorelor şi rezistă la tensiuni de radiofrecvenfă de zeci de kilovolfi cu cari e alimentată antena. E confecţionat din porţelan pentru radiofrecvenjă. Dimensiunile unui izolator de antenă pentru o" antenă de radiodifuziune în unde hectometrice sînt de ordinul metrului. Izolator de linie: Izolator în formă de clopot, folosit pentru izolarea unei linii aeriene de telecomunicaţii. Poate fi confecţionat din porţelan sau din sticlă. Izolatorul de porţelan are forma de dublu clopot şi are la interior filet, iar ia exterior, un guler şi o canelură transversală (v. fig. XV). Clopotul interior trebuie să asigure izolarea liniei pe timp defavorabil (ploaie), iar gulerul şi canelura servesc la fixarea pe izolator a conductorului de telecomunicaţie. Izolatorul de porţelan se fixează pe suporturi metalice prin înşurubare, după ce filetul suportului a fost înfăşurat cu cîl|i. Izolatorul de sticlă are forma de simplu clopot, iar în exterior nu maî are canelură transversală. EI poate fi construit pentru a fi montat pe suporturi de lemn sau pe X/V. Izolator de antenă, a) armaturi metalice; b) Izolator de porţelan; I) eclatorul antenei. XV. Izolator de porţelan suporturi metalice. In primul )ru flxa) X: l — i.. i l _ r r suport meta!ic. XV/. Izolator de sticlă penfru fixat pe suport de lemn. caz, filetul interior se întind pe toată lungimea izolatorului (v. fig. XV/), iar fixarea pa suport se face prin simplă înşurubare. în al c'oilea caz, filetul interiore mai scurt, iar montarea prin înşurubare se face, de asemenea, folosind cîlfi. Izolator de trecere: Izolator tubular, folosit pentru a trece un conductor parcurs de curenţi de radiofrecventă printr-un perete despărţitor, avînd nu numai rolul de a asigura izolaţia electrică a conductorului de perete, ci şi rolul de a reduce capacitatea parazită conductor-perete, prin mărirea distantei dintre ele. La scoaterea conductorului de legătură la o antenă fili-formă (a cablului de coborîre al unei antene de recepţie) în exteriorul unei clădiri se folosesc izolatoare de trecere recurbate la exterior în jos (pentru a evita pătrunderea apei de ploaie în ele), numite izolatoare-pipă. Izolator-nucă: în telefonie, izolator de porţelan de formă în general ovală, cilindrică sau tronconică, avînd 2---8 caneluri XVII. Izolator-nucă. fi)' cilindric; b) tronconic; 1) funia de ancoră inferioară; 2) funia de ancoră superioară; 3) izolator-nucă. longitudinale şi două găuri transversale la capete opuse şi pe direcţii încrucişate (v. fig. XVII a şi b). Izolatorul-nucă e folosit penfru a asigura o legătură izolată între două funi sau fire conductoare, de exemplu la conductoarele de antenă sau la funiile metalice de ancorare a pilonilor sau a stîlpilor de telecomunicaţii. î. ~ metalic. Telc.: Sin. Izolator artificial (v.). 2. Izolator. 2. Telc.: Element nereciproc de reţea electrică sau de ghid de undă, admifînd o schemă echivalentă de tipul unui cuadripol, care asigură transferul semnalului (sau al energiei) într-un singur sens, interzicînd acest transfer în sensul contrar primului. V. sub Girator, v. şi Circulator. 3. Izolafie. 1. Tehn.: Sistem tehnic alcătuit din unu sau din mai multe straturi de material izolant, sau mediu (strat de aer sau spajiu vid) cu proprietăţi izolante, intercalat între două medii sau sisteme fizice diferite, pentru a împiedica schimbul de energie sau de substanje între ele, respectiv pentru a împiedica influente mutuale între acestea. 4. ~ electrică. Elt.: Sistem realizat cu ajutorul izolanţilor (v.), penfru a crea o rezistenfă ohmică destul de mare între conductoare sub tensiune, între părţile electrice conductoare ale maşinilor, aparatelor, dispozitivelor electrice, cum şi între acestea şi sol. Sin. Electroizolatie. Izolaţia conductelor depinde de condifii le în cari sînt folosite. Izolanfii utilizafi obişnuit sînt: bumbacul, mătasea, cauciucul, hîrtia uleiată, fesătura de bumbac cauciucată, guta-perca, diferite emailuri, bitumul, etc. La conductoarele instalaţiilor aeriene, izolaţia dintre conductoare e realizată obişnuit prin stratul de aer care le separă, iar izolaţia fafă de sol, prin izolatoare (v.). La maşinile electrice se izolează înfăşurările, colectoarele, inelele colectoare, izolafia înfăşurărilor cuprinde: izolafia conductoarelor, izolafia fafă de masă în crestătură şi izolafia capetelor de bobină. Izolafia conductoarelor trebuie realizată finînd seamă de tensiunea pe spiră: obişnuit 10--*20 V, foarte rar 100 V. Se poate realiza cu: Iac special email; un strat email şi o înfăşurare de mătase; un strat email şi o înfăşurare de bumbac; una sau două înfăşurări de mătase; una, două sau trei înfăşurări de bumbac; o împletitură de bumbac; una sau două înfăşurări şi o împletitură de bumbac; cîteva straturi de hîrtie elecfroizoiantă şî, eventual, un strat de bumbac; etc. Izolafia conductelor fafă de masă în crestătură se dimensionează la întreaga tensiune a maşinii şi se poate realiza: prin îmbrăcarea mănunchiului de conductoare cu un tub izolant de micanită, micafoliu sau bandă uleiată; prin căptuşirea crestăturii cu straturi izolante de presspan, pînză uleiată, micanită, etc. Izolafia capetelor de bobine se obfine prin: bandajarea capetelor de bobină cu bandă izo-lantă (bumbac, pînză uleiată, micabandă, etc.); distanfarea — în funcfiune de tensiunea maşinii — a bobinelor diferitelor faze, între ele şi fafă de masă, sau interpunerea de izolafii corespunzătoare. Pentru a evita absorbirea umezelii din mediul ambiant de izolafia înfăşurărilor (constituită în mare parte din materiale fibroase), acestea se impregnează cu compounduri şi se acoperă cu lac izolant. Impregnarea se poate executa prin vopsire cu pensula sau prin imersiune în lac la rece sau la cald, eventual în vid sau sub presiune. Pentru izolarea celorlalte părfi ale maşinilor electrice, v. Colector; Inele colectoare. Felul izolafiei maşinilor electrice depinde de temperatura de regim a maşinii. Din acest punct de vedere, se deosebesc Izolafie fonică 444 Izolafie, coordonarea ~ următoarele clase de izolafie: A (bumbacul, mătasea, hîrtia, alte substanfe organice impregnate, şi emailul): B (produse de mică sau de asbest asociate prin lianfi); BC (produse de mică, fesături de sticlă şi de asbest cu lacuri stabile la acfiu-nea căldurii); CB (produse de mică, fesături de sticlă şi de asbest cu lacuri stabile la acfiunea căldurii, fără materiale izolante din clasa A); C (mică şi fesături de sticlă fără lianfi, porfelanuri, sticlă, cuarf şi alte materiale asemănătoare). Izolafia aparatelor, instrumentelor şi dispozitivelor electrice se realizează prin izolatoare (v.) şi cu diferifi izolanfi: ulei, presspan, bitum, răşini, lacuri, compounduri, marmoră, asbest, etc. Izolafia instalafiilor electrice şi a elementelor componente (linii, conducte, maşini, aparate, etc.) trebuie să fie dimensionată astfel, încît să nu fie străpunsă sau conturnată, nu numai sub acfiunea tensiunii de serviciu, dar nici sub acfiunea supratensiunilor interne (de ex. de comutafie), sau externe (atmosferice) cari sa pot ivi, finînd seamă de măsurile luate pentru limitarea acestor supratensiuni. Din acest punct de vedere, izolafia se clasifică în „grupuri", fiecare grup corespun-zînd unei tensiuni nominale standardizate şi trebuind să garanteze un anumit nivel de izolafie, adică să suporte, fără conturnare sau străpungere, anumite încercări (frecvenfă industrială, la şoc, de durată, etc.) stabilite în funcfiune de măsurile de coordonare a izolafiei (v.) la tensiunea nominală a instalafiei respective. i. ~ fonică. Fiz., Cs. V. sub Izolare fonică. % ~ hidrofugă. Cs. V. sub Izolare hidrofugă. 3. ~ fermică. Cs., Tehn. V. sub Izolare termică. 4. Izolafie. 2. Elf.: Rezistenfă electrică a mediilor dinfre părfile bune conducătoare ale unei maşini, ale unui aparat, ale unei instalafii electrice, sau dinfre acestea şi sol, determinată în anumite condifii prescrise, — şi care trebuie să aibă cel pufin anumite valori date. Sin. Rezistenfă de izolafie. Astfel, izolafia înfăşurării unei maşini electrice Ia temperatura de lucru, determinată cu ohmmetrul, trebuie să fie U P mai mare decît valoarea R = —— -f [în MQ], unde P (kVA) e puterea maşinii, iar U (V) e fensiunea nominală a înfăşurării. Scheme de control al izolaţiei reţetelor de înaltă tensiune, a) cu transformator de tensiune cu o singură înfăşurare secundară; b) cu transformator de tensiune cu doua înfăşurări secundare; 1) separator; 2) sigu-ranfe de înaltă tensiune; 3) transformator de tensiune; 4) eclaior; 5) sigu-ranfe de j oasă tensiune; 6) a doua înfăşurare secundară a transformatorului de tensiune; 7) relee de tensiune maximă; 8) spre instalafia de semnalizare. Mărimea izolafiei în exploatare nu trebuie să scadă sub anumite^ valori (de ordinul MQ), cari depind de tensiunea nominală a instalafiei. Ca exemplificare, în instalaţiile de curent continuu operativ din centrale şi din sfafiuni, rezistenfă de izolafie, măsurată cu megohmmetru la 1000 V, trebuie să fie: pentru circuite separate în stafiunile interioare, cel pufin 20 MQ; în stafiunile exterioare, cel pufin 10 MQ; pentru întregul sistem de curent continuu, cel pufin 0,5 MQ. în instalafiile de curent alternativ fără punct neutru sau cu neutrul izolat, cum şi în anumite instalafii de curent continuu, ca, de exemplu, cele de curent continuu operativ din centrale şi din stafiuni, e nevoie ca izolafia fafă de pămînt a fazelor să fie controlată în permanentă. Schemele de control al izolafiei (v. fig.) semnalizează aparifia unei inegalităţi între rezistenfele de izolafie ale fazelor, ca urmare micşorării rezistenfei de izolafie a uneia dinfre faze. 5. Izolaţiei, coordonarea Elf.: în instalafiile electrice, totalitatea măsurilor referitoare la stabilirea corelafiei necesare între izolafia echipamentului, caracteristicile aparatelor de protecfie contra supratensiunilor şi supratensiunile posibile, în scopul asigurării unşi exploatări corecte, în condifii tehnico-economice optime. Coordonarea izolafiei se realizează prin gradarea tensiunii de străpungere la impulsie a diferitelor părfi ale instalafiei, astfel încît, sub acfiunea unei unde de impulsie de tensiune, amorsarea — care nu poate fi evitată ps alte căi — să se producă în anumite părfi ale instalafiei, dinainte stabilite. Izolafia instalafiilor electrice e supusă solicitărilor permanente la tensiunea de serviciu, de scurtă durată prin supratensiuni de origine interna, printre cari cele mai importante sînt supratensiunile de comutafie (a căror durată e de ordinul unei fracfiuni de semiperioadă şi a căror amplitudine e uji de cele mai multe ori inferioară valorii 3,5 —r=r), cum şi . ^ X . v celor de foarte scurtă durată (zeci de microsecunde), însă de amplitudini foarte mari (pînă Ia cîteva milioane de volfi), datorite supratensiunilor atmosferice. Jinînd seamă de proprietăţile materialelor izolante, folosite curent, de a rezista Ia supratensiuni, a rezultat însă că nu e posibil să se dimensioneze economic izolafia instalafiilor electrice astfel, încît să reziste supratensiunilor date de loviturile directe de trăsnet şi s-a trecut Ia coordonarea izolafiei, pe bazele următoare: se acceptă (ca inevitabile) pa linii supratensiunile de origine atmosferică şi cari, prin conturnarea izolatoarelor liniei, sînt repede reduse la o valoare inferioară nivelului de rezistenfă Ia impulsie al acestor izolatoare; se protejează prin*ecrane sfafiu-nea, astfel încît să fie excluse loviturile directe de trăsnet în stafiune; se reduce valoarea supratensiunilor incidente (de pe linii) la un nivel destul de jos, cu ajutorul descărcătoa-relor; se împart diversele izolafii din interiorul unei stafiuni în cîteva grupuri numite niveluri de izolafie, avînd rigidităţi diferite fafă de solicitările la impulsie, eşalonate după gradul de siguranfă dorit. în general, se prevăd două niveluri de izolafie: nivelul inferior, numit şi nivel de protecfie (valoarea maximă admisă atît pentru tensiunea de amorsare a descăr-cătoarelor cari trebuie să protejeze instalafia, cît şi pentru tensiunea reziduală a acestora) şi nivelul superior, nivelul protejat sau nivelul de rezistenfă (în care, în nici un caz nu trebuie să se producă străpungeri sau contur-nări, reprezentat prin tensiunea de încercare la impulsie a echipamentului electric din stafiune). Unele norme prevăd ş| IzvOr 445 Izvor un al treilea nivel, nivelul mediu sau nivelul de siguranţă, inserat între cele două precedente —şi care trebuie să amorseze numai cînd nivelul inferior lipseşte sau, dintr-un motiv oarecare, nu a funcţionat corect. Acest nivel e concretizat prin amorsarea la impulsie a „izolaţiei externe": conturnarea izolatoarelor sau amorsarea eclatoarelor de siguranţă situate pe aceste izolatoare. Ecartul dintre nivelul inferior şi cel superior se stabileşte, de obicei, fie printr-o relaţie de proporţionalitate: Nivel supe-rior = /CiXNivel inferior, în care K\ are valorile 1,2—1,3 pentru tensiuni foarte înalte şi 1,5 pentru tensiuni medii (practica europeană); fie printr-o relaţie lineară: Nivel superior = #2X XNivel inferior-f #3, în care K%—1,15 şi #3=30 kV. Coordonarea izolaţiei s-a referit iniţial numai la staţiunile de transformare, interconexiune şi distribuţie de înaltă tensiune Un^ 1 kV), legate direct sau prin porţiuni scurte de cablu la linii aeriene; ulterior, preocupările s-au extins. i. Izvor, pl. izvoare. Geo/., Hidr.: Locul prin care apa din stratele acvifere subterane iese în mod natural, spre a curge la suprafaţa scoarţei, constituind, de cele mai muite ori, punctul iniţial de formare a unui curs de apă. Izvoarele se formează (v.fig. /) la intersecţiunea unui strat acvifer cu o suprafaţă de eroziune sau cu o denivelare a scoarţei (la contactul dintre două strate cu permeabilitate diferită) ori în zonele de dislocări tectonice (izvoare hipo-crene), 1a prea-plinul unei ape stătătoare (izvoare limno-crene) sau în terenurile mlăştinoase ori turboase (izvoare helocrene). în unele cazuri se consideră izvor al unui curs de apă punctul de confluenţă al unor ape curgătoare mai mici. Debitul unui izvor e, în general, variabil în cursul unui an. Acest debit, în perioada în care izvorul nu e alimentat şi grosimea stratului acvifer e destul de mare pentru ca variaţia înălţimii în timp să poată fi neglijată, e dat de ecuaţia: Q,= Qoe-n'. în caz contrar, debitul e: Qt=Q o: ’U+M2 în ecuaţiile de mai sus, Qo e debitul iniţial, iar Qt e debitul după intervalul de timp t\ a şi (3 se calculează cu relaţiile: ^K:h K.V 4 liL2 ' = 5,112 ‘A^B ' în cari Ki e coeficientul de filtraţie; h e grosimea stratuluj acvifer; \i e capacitatea de cedare a rocii, rezultată din dife- renţa dintre volumul total al apei şi volumul apei capilare, raportată la volumul total al stratului; L e distanţa măsurată pe linia de cea mai mare pantă între izvor şi cumpăna apelor subterane; V e volumul pînzei acvifere în amonte de punctul de emergenţă al izvorului; B e lăţimea pînzei acvifere. Calitativ, apa de izvor are proprietăţile organoleptice, fizice, chimice şi bacteriologice ale stratului acvifer din care provine. După compoziţia lor chimică, se deosebesc: izvoare ordinare, cu apă care, în general, conţine pînă Ia maximum 0,1 % săruri şi e folosită pentru băut, penfru uz casnic sau penfru nevoi industriale, şi izvoare minerale, cari conţin seruri minerale în disoluţie (între 0,1 şi 5%) sau emanaţii radioactive şi sînt folosite în terapeutica medicală (v. şî sub Apă minerală). După temperatura apei, se deosebesc: izvoare reci (sub 20°), izvoare calde sau termale (20”40°) şi izvoare fierbinţi (peste 40°). De obicei, cele mai multe izvoare minera'e sînt şi termale (izvoare termominerale). După permanenţă sau după valoarea indicelui de variabilitate R (raportul dinfre debitul minim şi debitul maxim), se deosebesc: izvoare perene sau continue, cari pot fi foarte constante (i<~1:1), constante (R= 1:1 ’*-1:2), semistabile (R= 1:2*”1:10), variabile (R= 1:10—1:30), foarte variabile (i^ = 1:30**-1;100), şi izvoare temporare sau intermitente (periodice, neregulate sau efemere) (v. şi sub Izbuc). /. Formarea izvoarelor. (Punctele negre reprezintă izvoarele; săgeţile, sensurile de drenare.) a) la contactul unui strai permeabil cu unul impermeabil; b) prin drenarea unui strat permeabil. II. Tipuri de izvoare, ar -a^ izvoare de emergentă sau de eroziune: aj izvor în fund de vale (de talveg), în terenuri poroase; a2) izvor de pantă; a§) izvor de terase; a4) izvor în fund de vale, In terenuri fisurate; br -bj izvoare de prea-plin. bj|) izvor de sinclinal; b2) izvor de aluviune; bă) izvor carstic; b4) izvor subacvatic; Cj-’-Cg) izvoare de contact: Cj-'-Cj) izvoare de strat impermeabil; c5) izvoare de sinclinal; cfi) izvor de discordantă; c7 şi c8) izvoare în terenuri poroase. Din punctul de vedere geologic, se deosebesc: izvoare descendente, la cari apa subterană are, în stratul acvifer respectiv, Izvor de lumina 446 Izvor de lumina un drum permanent descendent, din momentul infiltrării pînă în momentul izvorîrii, şi izvoare ascendente, în cari Ia început, sub influenta gravitafiei, apa are un drum descendent, iar spre ieşire, sub influen{a presiunii hidrostatice, drumul subteran devine ascendent. Tinînd seamă atît de condiţiile genetice ale apelor subterane, cît şi da structura geologică în care se găsesc acestea, şi de dinamica lor, se deosebesc: izvoare din zona de aerajie, formate din strate de deasupra nivelului hidrostatic şi cari au un caracter sezonier, debit foarte variabil (de ex.: izvoarele din etajul superior al masivelor carstice; izvoarele helocrene din terenurile mlăştinoase de pantă; etc.); izvoare de ape freatice (v. fig. //), de obicei descendente, cu variafii de debit mai mici şi cari pot fi: izvoare de emergenfă sau de eroziune (v. fig. ai—a^, în cari apa iese acolo unde o denivelare a scoarfei (de ex. o eroziune) atinge stratul acvifer; izvoare de prea-plin (de debordare sau de revărsare) (v. fig. bj—b^, caracterizate prin mişcări ascendente ale apei în apropierea locului de ieşire; izvoare de contact (v. fig. Ci‘**C8)/ cari apar dintr-un strat permeabil, la contactul cu un strat impermeabil; izvoare arteziene, provenite din ape subterane sub presiune (arteziene) şi cari au debitul cel mai constant (chiar pînă la i£=1:1). t. Izvor de lumină. II.: Sin. Sursă de lumină (v.). A U 1. îmbarcare. Nav.: Aducerea la bord a pasagerilor, a echipajului, eventual a muniţiei necesare. Operafia se efectuează în general la cheu şi, uneori, pe mare, şi variază după felul obiectelor îmbarcate şi după locul de îmbarcare. 2. îmbarcajie, pl. îmbarcafii. Nav.: Var. îmbarcafiune (v.). 3. îmbarcafiune, pl. îmbarcafiuni. Nav.: Plutitor cu dimensiuni mici, avînd lungimea pînă la aproximativ 30 m şi deplasamentul pînă Ia Î00 t, destinat să navigheze pe rîuri, pe lacuri, fluvii sau pe mare. Var. îmbarcafie. îmbarcafiunile pot fi clasificate după numeroase criterii, dinfre cari cele folosite mai des sînt descrise mai jos: După regiunea de navigafie, se deosebesc: îmbarcafiuni de rîuri şi de canale; "sînt caracterizate prin dimensiuni mici (în special lungimea şi pescajul), construcfie simplă şi uşoară, şi o stabilitate suficientă pentru navigafia pe rîuri şi pe canale. Ele sînt propulsate fie manual, cu ghion-derul,cu padele (pagae) sau cu rame, fie cu un motor; uneori folosesc şi un greement auxiliar redus. Din această categorie fac parte: canoea, canoea canadiană, barca plată, luntrea, şalupele de sport, de turism şi de circulafie cu motor ata-şabil, de plutărit, de expedifii, etc. îmbarcafiuni de lacuri, fluvii, estuare şi basine închise; sînt caracterizate printr-o construcfie robustă şi o stabilitate suficientă pentru condifiile de navigafie corespunzătoare regiunii respective. Ele au dimensiuni foarte variate şi sînt propulsate cu padele (pagae), cu rame, cu vele sau cu motor. Din această categorie fac parte: canoea, lotca, luntrea, barca, yola, barcazul, bacul, gondola, ceamul, pletina, caiacul, skiful, stanelul, yacht-ul fluvial, şalupa-automobil, hidroglisorul, şalupele de sport, de turism, de circulafie, de pasageri, de incendiu, de transport de marfă, de remorcaj, şalupa hidrografică, sanitară, spărgătoarele de gheafă, etc. îmbarcafiuni maritime şi de radă; sînt caracterizate printr-o construcfie foarte robustă, o rezervă de flotabilitate şi o stabilitate mari, cari le fac apte să navigheze în condifii climatice grele (finînd seamă de valurile şi vînturile corespunzătoare regiunii maritime respective). în general (afară de bărci), au teugă şi sînt puntate în parte sau total, astfel încît intrarea apei pe valuri e redusă la minimum. Ele sînt propulsate cu rame, cu vele sau cu motor. Din această categorie fac parte: bărcile maritime de serviciu sau de salvare, yola, baleniera, galera, barja, yacht-ul maritim cu vele, şalupele maritime de pasageri, de sport, de turism, de salvare, de incendiu, de remorcaj, şalupele sanitare, vamale, p/lotina, etc. După formele corpului, îmbarcafiunile pot avea: Forme cu fund plat; ia aceste îmbarcafiuni, cuplurile (sec-fiunile transversale) au o formă dreptunghiulară sau trapezoi-dală (v. fig. I a). Ele prezintă avantajul unei construcfii simple şi al unei stabilităfi inifiale mari, însă au rezistenfă la înaintare mare şi o stabilitate mică la înclinările transversale. Din această categorie fac parte: luntrea, caiacul, barja, şalandul, etc. Forme rotunde; la aceste îmbarcafiuni, cuplurile sînt constituite din două ramuri de curbe convexe, simetrice fafă de planul diametral al îmbarcafiunii şi cari se întretaie în dreptul chilei (v. fig. I b). Ele prezintă dezavantajul unei construcfii mai dificile şi, deci, mai costisitoare, însă au o stabilitate bună a) trapezoidal (cu fund plat); b) rotund; c) în V; d) în S. şi o rezistenfă la înaintare mai mică decît toate celelalte (V\ îmbarcafiuni, la valori ale numărului Froude m*c' sau mijlocii; de asemenea, cu calităfi nautice foarte bune pe timp rău. Din această categorie fac parte: barca, lotca, yola, baleniera, bărcile de salvare, canoea, skiful, şalupele maritime de remorcaj, de salvare, de pasageri, de turism, de sport, pilotina, etc. Forme în V; la aceste îmbarcafiuni, secţiunile transversale ale fundului sînt în formă de V, cu o deschidere variabilă de la proră spre pupă (minimă la proră şi maximă la pupă) şi cu vîrful în dreptul chilei (v. fig. I c). Ele prezintă avantajul unei construcfii mai simple şi al unei amenajări mai comode în comparafie cu îmbarcafiunile cu forme rotunde; rezistenfă lor la înaintare e însă mai mică decît a celor cu forme rotunde, numai la valori mari ale numărului Froude; în schimb, nu pot naviga în bune condijii pe timp rău, din cauza şocurilor valurilor pe fundul lor. Din această categorie fac parte: şalupele de circulafie, de pasageri, de turism, de sport, de polifie, şalupa-automobil, sanitară, etc. Forme în S; la aceste îmbarcafiuni, cuplul maestru e constituit din două ramuri curbe, în formă de S, simetrice fafă de planul diametral (v. fig. I d). Ele prezintă toate avantajele îmbarcafiunilor cu forme rotunde şi, în plus, o rezistenfă mare la derivă, ceea ce e necesar la îmbarcafiunile cu vele. Din această categorie fac parte: îmbarcafiunile şi yacht-urile cu vele pentru sport şi regate. Forme cu redan; la aceste îmbarcafiuni, cuplurile sînt în formă de V, cu un unghi de deschidere foarte mare, iar în sensul longitudinal au unu sau mai multe praguri (discontinuităţi) cari fac ca la viteze mari îmbarcafiunea să „alunece" la suprafafa apei (v. fig. II). Ele prezintă avantajul unei rezis-tenfe la înaintare foarte mici pentru viteze superioare vitezei critice, adică vitezei de la care începe glisajul (alunecarea), însă nu pot naviga pe valuri, din cauza şocurilor acestora pe fundul lor. Sînt de construcfie foarte uşoară şi sînt utilizate îmbarcafiune 448 îmbarcajiune pe lacuri şi pe fluvii numai pe timp bun (fără valuri sau fără corpuri plutitoare la suprafaţă). Din această categorie fac parte hidroglisoarele cu redan. II. Formă de îmbarcafiune cu redan. a) planul longitudinal; b) planul transversal; 1) redan. Forme cu aripi portante; aceste îmbarcafiuni sînt caracterizate printr-o carenă c'u forma în V# la care s-au adăugat mai multe aripi portante, legate rigid de corpul îmbarcafiunii şi cu un pescaj mai mare decît cel al carenei propriu-zise. Aceste aripi, de formă hidrodinamică şi înclinate în sens longitudinal şi transversal, realizează, la viteze mari, o forţă de sustentafie egală cu greutatea îmbarcafiunii, astfel încît corpul propriu-zis e complet ieşit din apă şi îmbarcafiunea navighează numai datorită sustentafiei realizate de aripi. Aceste îmbarcafiuni prezintă avantajul unei rezistenfe la înaintare foarte mici la viteze mari, însă dezavantajul unui pescaj de gabarit mare, iar în regiunea în care navighează trebuie să nu fie ierburi sau alge marine, cari s-ar putea prinde de aripi. Din această categorie fac parte hidroglisoarele cu aripi portante. După materialul corpului, se deosebesc: îmbarcafiuni de lemn; la aceste îmbarcafiuni, atît învelişul cît şi osatura sînt executate din lemn (de stejar, frasin, ulm, pin galben, acaju, feck, etc.), iar elementele componente sînt fixate între ele cu nituri de cupru, cu şuruburi pentru lemn şi cu buloane de alamă sau de ofel zincat. Lemnul utilizat pentru executarea elementelor componente ale corpului trebuie să fie de foarte bună calitate (fără noduri şi fără crăpături, etc.) şi stagionat. Majoritatea îmbarcafiunilor au corpul de lemn, deoarece prezintă avantajul unei construcfii uşoare şi elastice. îmbarcafiuni de ofel; la aceste îmbarcafiuni, învelişul e executat din table de ofel asamblate cu nituri sau prin sudură, dispuse longitudinal, iar osatura, la îmbarcafiunile nituite, din corniere, iar la cele sudate, din corniere sau din platbande. Uneori, învelişul şalupelor maritime e protejat contra acfiunii de coroziune a apei de mare prin zincarea cu pistolul, prin utilizarea de table zincate, sau de ofeluri aliate anticorozive. îmbarcafiunile cu corpul de ofel sînt mai grele decît cele cu corpul de lemn, şi anume cu atît mai grele cu cît sînt mai mici, astfel încît ofelul e utilizat numai la îmbarcafiuni cu dimensiuni mari. îmbarcafiuni de aliaje uşoare; la aceste îmbarcafiuni, învelişul şi osatura sînt executate din aliaje uşoare (duralumin, vedal, etc.) cari însă, în cazul îmbarcafiunilor maritime, nu trebuie să fie corodate de apa de mare. Prezintă dezavantajul unui pref de cost ridicat, astfel încît sînt rar folosite. îmbarcafiuni de placaj; la aceste îmbarcafiuni, inifial, învelişul era construit din placaj special (lipit cu răşini sintetice, cum e, de exemplu, placajul bachelizat), rezistent la apă, şi cu osatura de lemn. Placajul nu poate fi utilizat decît la îmbarcafiunile al căror înveliş e desfăşurabil, din care cauză se întîlneşte numai la îmbarcafiunile cu fund plat, sau cu forme în V. în ultimul timp s-au construit şalupe la cari elementele osaturii sînt executate din mai multe fîşii de lemn subfiri, lipite între ele cu răşini sintetice. Aceste şalupe prezintă avantajul că sînt foarte uşoare (cu circa 30% mai uşoare decît consirucfiile clasice de lemn) şi au un pref de cost mic, datorită manoperei, care e cu circa 40% mai mică în raport cu cea a îmbarcafiunilor clasice de lemn. îmbarcafiuni de materiale plastice; la aceste îmbarcafiuni, învelişul şi osatura sînt construite din materiale plastice (fibre de sticlă în formă de saltele impregnate cu răşini poliesterice) uşoare şi necorodabile de apa de mare. Utilajul de bază e o formă (un tipar) de gips sau de aliaje uşoare, care se acoperă cu o saltea de fibre de sticlă, care apoi e impregnată cu răşină, fie manual, cu ajutorul pistolului cu aer comprimat, fie prin alte procedee mecanice (impregnarea cu sac de presiune sau cu vid). Afară de îmbarcafiunile construite din materialele descrise, se mai folosesc: îmbarcafiuni de cauciuc sau de pînză cauciu-cată, cum sînt unele îmbarcafiuni de salvare sau de sport. După sistemul de construcfie a corpului, îmbarcafiunile se clasifică în funcfiune de materialul corpului, şi anume: Dintre îmbarcafiunile cu corpul de lemn, se deosebesc: îmbarcafiuni cu înveliş în sistem latin şi cu coaste curbate natural sau artificial (v. fig, III a): învelişul e constituit dintr-un număr oarecare de ____ _ file (scînduri), dispuse r-------------------1 r în sens longitudinal şi cu marginile laterale alăturate. Lăfimea filelor e determinată de condifia ca ele să fie pe cît posibil desfăşurabile şi într-un număr cît mai mic. La îmbarcafiunile mici, grosimea învelişului e constantă, în timp ce la îmbarcafiunile mari, filele alăturate chilei (galbor-dul) şi filele centurii sînt mai groase decît restul filelor. Pentru realizarea etanşeităfii învelişului, grosimea acestuia e, în general, de minimum 10—12 mm, iar spafiul dintre file e călăfătuit, adică între marginile filelor se introduce, forfat, un cordon de bumbac sau de cînepă (calafat), care se acoperă apoi cu un strat de smoală sau de chit special. La îmbarcafiunile la cari grosimea învelişului e mai mică decît 10 mm, ca, de exemplu, la canoele canadiene, în care caz III. Sisteme de construcţie a corpului Îmbar-cajiunilor de lemn. a) cu înveliş în sistem latin şi cu coaste curbate; b şi c) cu înveliş în sistem latin, cu coaste curbate şi cu şipci de acoperire peste coaste, respectiv sub coaste; d) cu înveliş în sistem suprapus şi cu coaste curbate; e) cu înveliş diagonal; f) Ia hidropiane; î) filă (scîndură); 2) coastă; 3) şipcă de acoperire; 4) chilă; 5) curent de gumă. nu se mai poate executa călăfătuirea, filele sînt montate foarte strîns între ele, şi apoi întregul înveliş e acoperit cu pînză imbibată cu un lac special. Coastele se execută din lemn care poate fi curbat uşor Ia abur, adică din frasin, salcîm sau ulm. învelişul se fixează de coaste cu nituri de cupru, cu şuruburi penfru lemn de alamă, sau cu nituii de ofel zincat. La acest sistem de construcfie, distanfa intercostală e de 60--70 mm şi deci numărul coastelor e foarte mare. Pentru o bună fixare a coastelor, acestea sînt dispuse pe lăfime, adică avînd dimensiunea mai mare a secfiunii transversale aşezată pe înveliş. îmbarcafiuni cu înveliş (simplu sau multiplu) în sistem latin, cu coaste curbate şi cu şipci de acoperire peste coaste (v. fig. III b): învelişul e constituit totdeauna din file dispuse longitudinal, şi e simplu sau multiplu, adică dintr-una sau din mai multe grosimi. Coastele sînt curbate, dispuse ca şi în cazul îmbarcafiurie 449 îmbârcaftune precedent, şi cu capătul inferior încastrat în chilă. Pe aceste coaste, în interior, sînt dispuse şipcile de acoperire, cari sînt continue de la proră la pupă, confecţionate fie dintr-o singură bucată (cu crestături în dreptul coastelor), fie din mai multe bucăţi. La acest sistem, etanşeitatea învelişului e realizată prin şipcile de acoperire, cari sînt suficient de late. îmbarcafiuni cu înveliş (simplu sau multiplu) în sistem latin, cu coaste curbate şi cu şipci de acoperire sub coaste (v. fig. III c): La acest sistem, filele învelişului sînt dispuse longitudinal, şipcile de acoperire sînt fixate direct de bordaj şi sînt continue de la proră la pupă, iar coastele sînt curbate, aşezate deasupra şipcilor de acoperire şi deasupra chilei. în acest caz, montajul coastelor se face după fixarea şipcilor de acoperire. Ca şi la sistemul precedent, etanşeitatea învelişului e realizată prin şipcile de acoperire. îmbarcafiuni cu înveliş în sistem suprapus şi cu coaste curbate (v. fig. III d): La acest sistem, filele învelişului sînt dispuse în sens longitudinal, însă cu marginile laterale ale filelor suprapuse. Numai filele adiacente chilei se sprijină complet pe coaste. Celelalte file se sprijină cu o margine pe coaste, de cari se fixează cu un nit sau cu şuruburi pentru lemn, şi cu cealaltă pe fila precedentă. învelişul e totdeauna fixat provizoriu pe un număr suficient de şabloane de coaste; apoi se montează definitiv coastele curbate dintre şabloane, se demontează pe rînd şabloanele şi în locul lor se montează definitiv celelalte coaste curbate. Coastele sînt constituite din două ramuri, ale căror capete inferioare sînt încastrate în chilă. Etanşeitatea învelişului se obfine prin suprapunerea filelor, cari sînt strînse cu nituri. Acest sistem de construcfie e aplicat la îmbarcafiunile mici de agrement ca, de exemplu, yole, canoe, etc. şi la unele îmbarcafiuni de serviciu, cum sînt balenierele, lotcile, bărcile de salvare, etc. îmbarcafiuni cu înveliş diagonal (dublu, triplu sau cuadru-pluj, cu şipci de acoperire şi cu coaste tăia te (confe c-fionate, în general, din lemn de frasin sau de pin galben), aşezate pe înălţime (v. fig. III e): învelişul e dublu, triplu sau cuadruplu. La învelişul dublu, stratul interior al învelişului e constituit din file înclinate la 45° fafă de chilă şi fixate de coaste şi de şipcile de acoperire. Acestea din urmă sînt continue de la proră la pupă. Filele celui de-al doilea strat al învelişului sînt înclinate în sens contrar, adică fac un unghi de 90° cu filele primului strat. între cele două straturi se aşază pînză impregnată cu ulei sau mastic special pentru realizarea etanşeităfii. La învelişul triplu, primul şi al doilea strat sînt ca mai sus, iar al treilea are filele dispuse longitudinal şi paralel cu chila. La învelişul cuadruplu, primul strat e înclinat la 45°, al doilea la 90° fafă de primul, al treilea în acelaşi fel ca primul, iar ultimul are filele dispuse longitudinal. La acest sistem de construcfie, distanfa inter-costală e mult mai mare decît la celelalte sisteme de construcfie, de obicei de 0,40—0,50 m. La îmbarcafiunile hidroplane (v. fig. III f), învelişul fundului e independent de învelişul bordajului, iar legătura dintre aceste două învelişuri e făcută de curentul de gurnă care, în general, e confecfionat din frasin. La îmbarcafiunile cu corpul de ofel se deosebesc următoarele sisteme de construcfie: Sistemul transversal (v. fig. IV a), la care sarcinile exterioare cari acfionează normal asupra învelişului sînt preluate de grinzile transversale şi sînt transmise direct, în cazul fundului şi al punfii, la bordaje şi 1a perefi longitudinali, iar în cazul bordajelor, la fund şi la punfi. Osatura transversală (principală) consistă din varange, coaste şi traverse, cari sînt continue şi dispuse la distanfe egale între ele (500 mm). Osatura longitudinală (secundară) consistă din carlingele laterale, din curenfii de punte şi din stringherii de bordaj, cari sînt discontinui şi dispuşi la distanfe mari. Rolul lor e de a asigura stabilitatea varangelor coastelor şi traverselor. Dato* rită tehnologiei sale simple, acest sistem de construcfie e aplicat, în general, la îmbarcafiunile mici şi mijlocii. ? 1 .2 3 rT' r r i i i r a IV. Sisteme de construcţie a corpufui îmbarcafiunilor de ofel. a) transversal; b) longitudinal; 1) perefi transversali; 2,3) carlingă centrată/ respectiv laterală (curent* de punte sau stringheri); 4) varange, traverse sau coaste; 5) bordaje; 6) longitudinale. Sistemul longitudinal (v. fig. IV b), la care sarcinile exte» rioare cari acfionează normal asupra învelişului sînt preluate de grinzile longitudinale ale osaturii şi sînt transmise direct la perefii transversali, cari au o rigiditate mare în planul lor. Osatura longitudinală consistă din carlinge, din stringheri de bordaj şi din curenfi, cari sînt continui. în plus, între aceştia sînt dispuse grinzi longitudinale, la distanfe mici una de alfa, de asemenea continue, cari măresc considerabil rigiditatea învelişului în direcfia longitudinală şi fac ca acest sistem de construcfie să fie avantajos pentru cazul în care învelişul e supus la compresiune în direcfia longitudinală a îmbarcafiunii. Osafura transversală consistă din varange, coaste şi traverse-cadre, dispuse la distanfe mult mai mari decît în cazul sistemului transversal, şi discontinue în dreptul elementelor longitudinale ale osaturii; ea are rolul de sprijin pentru osafura longitudinală şi rolul de a asigura rezistenfă transversală a corpului îmbarcafiunii. în ultimul timp, acest sistem de construcfie a început să fie aplicat la îmbarcafiunile mijlocii şi mari. Sistemul mixt, la care sarcinile exterioare cari acfionează normal asupra învelişului sînt preluate şi transmise, prin grinzile osaturii, nu numai la bordaje, perefi longitudinali, fund şi punfi, ci şi la pere)ii transversali. La acest sistem, atît osatura transversală cît şi cea longitudinală sînt constituite din elemente continue, alternate cu elemente discontinue. Sistemul combinat, la care fundul e construit în sistemul longitudinal, iar bordajele şi puntea sînt construite In sistemul transversal, sau fundul şi puntea sînt construite în sistemul longitudinal, şi bordajele în sistemul transversal. După felul aparatului motor, se deosebesc: îmbarcafiuni cu maşini cu abur; la aceste îmbarcafiuni, aparatul motor e constituit dintr-o căldare cu abur (funcfio-nînd cu păcură sau cu motorină) şi dintr-una sau două maşini alternative cu abur. Acest mod de propulsiune e pe cale de dispariţie, din cauza greutăţii prea mari care revine pe cal-putere şi a spafiului mare pe care îl ocupă aparatul motor la bord. îmbarcafiuni cu motorul în inferior; la aceste îmbarca-fiuni, aparatul motor e constituit din unu, două sau trei motoare cu ardere internă de tip marin, sau de automobil, transformate în motoare marine, dispuse în interiorul îmbar-cafiunii (la centru sau la pupă) şi fixate pe postamente corespunzătoare, cari fac corp comun cu osatura îmbarcafiunii. Motoarele pot fi cu explozie (în general în patru timpi, cu 1 • • • 12 cilindri, de 0,5* • *1200 CP şi cu turafia de 400* • *5000 rot/min), semi-Diesel sau Diesel (în doi sau în patru timpi, cu 1 —1 6 cilindri, de 3---1500 CP şi cu turafia de 400---2800 rot/min), şi cu gaze. în ultimul caz, aparatul motor e constituit dintr-un gazogenerator (care funcfionează cu lemne, cu cocs sau antracit) 29 îmbarcafiune 450 îmbarcafiune şi dintr-un motor cu gaze (motor de automobil sau de tractor transformat pentru funcfionarea cu gaze). Deoarece motoarele cu puteri mici nu sînt reversibile, între motor şi linia de arbori se găseşte totdeauna un inversor de turafie. în cazul cînd turafia motorului nu corespunde tu rafiei unei elice cu randament bun, între motor şi arborele elicei se introduce un inversor-reductor care, pe lîngă inversarea marşului, are şi rolul de a reduce turafia motorului la turafie acceptabilă pentru elice. La motoarele dispuse la centru, linia de arbori e dreaptă (în general cu acuplaj cardanic), iar ia cele dispuse la extremitatea pupă e în unghi ascufit. îmbarcafiuni cu grup-motor exterior (ataşabii); la aceste îmbarcafiuni, întregul grup mofopropulsof, constituit dintr-un motor cu electroaprindere cu arborele cotit vertical, din arborele elicei, elice şi rezervorul de combustibil, formează un bloc situat în afara corpului navei (ataşat la pupă) şi care poate fi mutat şi ataşat de pe o îmbarcafiune pe alta sau poate fi demontat în timpul stafio-nării îmbarcafiunii (v. fig. V). în general, motorul e în doi timpi, cu 1—4 cilindri, de 1—45 CP (la îmbarcafiunile de curse, pînă la 70 CP) şi cu turafia de 2500—400Q rot/min (la îmbarcafiunile de curse, pînă la 7000 rot/min). Acest tip de grup motopropulsor se poate rofi în jurul axului vertical, îndeplinind totodată funcfiunea de cîrmă. El e foarte mult utilizat, în ultimul timp, pe îmbarcafiunile mici şi mijlocii de sport şi de turism, de circulafie, de curse, etc. îmbarcafiuni cu vele şi cu motor auxiliar; la aceste îmbarcafiuni, pro-pulsiunea e realizată de obicei cu vele, V. Grup-moforexferior(afa-şabil) al unei îmbarcatiuni. I) motor; 2) arborele elicei; 3) elice. iar aparatul motor e utilizat numai în cazurile în cari nu e vînt şi pentru manevrele de intrare şi de ieşire din porturi. La aceste îmbarcafiuni, motorul e un mijloc de propulsiune auxiliar şi deci de putere mica (numai atît cît e necesar peniru obţinerea unei viteze de aproximativ cinci noduri). După felul propulsorului, se deosebesc: îmbarcafiuni cu rame; la aceste îmbarcafiuni, propulsiu-nea e realizată cu rame rezemate pe furcheţi de lemn şi V/. Rame. confecţionate din lemn de frasin sau de brad, la îmbarcafiunile de serviciu, şi din lemn de spruce, la îmbarcaţiunile de curse (v. fig. V/). Ramele pot fi individuale sau perechi, adică fiecare marinar ra- ........................ 3 meaza cu o singura rama sau cu o pereche de rame. Alte tipuri de ramă individuală sînt padela şi pa-gaia, cari au forma din fig.V//. Pagaia are lungimea de 1,50 m, iar padela, de 2,60— 2,80 m şi, în general, sînt confecţionate din lemn de brad. V//. Tipuri de pagae. a) simplă; b) dublă (jumătate). îmbarcafiuni cu vele; la aceste îmbarcafiuni, propulsiu-nea e realizată cu ajutorul velelor, utilizînd ca energie vîn- ful. în generai, velele utilizate la propulsiunea îmbarcafiu-nilor sînt velele aurice (trapezoidale, nesimetrice, întinse între ghiuri şi picuri) şi velele latine (triunghiulare, întinse pe straiurile arborilor). îmbarcafiunile pot avea la proră unu sau mai multe flocuri. Unele îmbarcafiuni de sport folosesc o velă triunghiulară specială, numită Marco ni (v.), iar cele de regate, o velă latină suplementară, numită spinacker (v.). îmbarcafiunile de cabotaj din Marea Baltică şi din Marea Nordului folosesc uneori vela cu spetează, iar cele de pe coasta de nord a Africii, din Marea Roşie, din mările Arabiei, de pe coasta de nord a Medi-teranei şi de pe coastele Portugaliei, folosesc vela arabă. Din punctul de vedere al greementului, îmbarcafiunile au, în general, greement aurie (cuter) de yawl, de keci sau de balenieră (v. şl sub Greement). Suprafafa totală a velaturii trebuie să fie proporfională cu suprafafa cuplului maestru şi cu suprafafa de derivă. Din punctul de vedere aerodinamic, velele au un randament cu atît mai mare, cu cît sînt mai înalte şi mai înguste. înălţimea velaturii e însă limitată de condiţia de stabilitate a îmbarcaţiunii. Din această cauză se caută să se dea velaturii o repartiţie pe cît posibil triunghiulară sau eliptică. îmbarcafiuni cu elice; la aceste îmbarcafiuni, propulsiunea e realizată cu ajutorul uneia sau al mai multor elice, navale sau aeriene. Elicea navală (cea mai răspîndită) e fixată pe un arbore (arborele elicei) care, prin intermediul arborelui intermediar, al inversorului de marş sau al inversor-reductorului de turafie şi al ambreiajului, e cuplat cu arborele aparatului motor. Prin rotirea ei, elicea produce o forfă de împingere care imprimă îmbarcafiunii o mişcare de translafie. Elicele navale utilizate la îmbarcafiuni au în general trei sau patru pale (cele cu două pale sînt utilizate numai la îmbarcafiunile de curse) şi sînt confecfionate din bronz special pentru elice, sau din fontă, afară de cele utilizate la îmbarcafiunile de curse, cari sînt confecfionate din ofel. Propulsiunea cu elice navale e cea mai răspîndită, datorită simplicităfii şi randamentului ei mare (între 0,4 şi 0,7) şi se utilizează la majoritatea îmbarcafiunilor cu motor. Propulsiunea cu elice aeriene se utilizează numai la hidroglisoarele pentru circulafie şi de pasageri şi la unele îmbarcafiuni cu pernă de aer. îmbarcafiuni cu propulsor Woith-Schneider; la aceste îmbarcafiuni, propulsorul e constituit dintr-un disc orizontal cu palete verticale pe circumferenfă. Paletele sînt imerse în permanenfă şi au o mişcare dublă: o rotafie în planul orizontal în jurul axului discului, prin rotirea acestuia, şi oscilaţii individuale în jurul axelor verticale proprii. Datorită acestor două mişcări simultane, paletele produc o forţă de împingere. Dezavantajul acestei propulsiuni consistă în faptul că oscilaţiile individuale ale fiecărei palete necesită un mecanism foarte complicat. în schimb, ea prezintă avantajul că mişcările individuale ale paletelor pot fi comandate astfel, încît forţa de împingere să poată avea orice direcţie în plan orizontal, fără a mai fi deci nevoie de cîrmă, deoarece girafia navei se realizează cu ajutorul propulsorului. De aceea, acest sistem de propulsor se utilizează pe îmbarcaţiunile de lacuri şi de fluvii cu viteză mică sau mijlocie, cari necesită manevre pe loc, cum sînt îmbarcaţiunile contra incendiilor, etc. îmbarcafiuni cu vînă de apă; la aceste îmbarcafiuni, propulsorul e format dintr-o pompă centrifugă, aefionată de un motor, care aspiră apa de Ia proră şi o refulează la pupă sub linia de plutire, sub forma unei vine de apă foarte puternice; aceasta, acfionînd asupra mediului lichid, produce o forfă de împingere. Randamentul acestui sistem e foarte mic (circa 0,3), iar greutatea aparatului motor e foarte mare; din această cauză nu e utilizat decît la îmbarcafiunile pe cari există, prin destinafia lor, o insfalajie de pompe foarte îmbarcafiuni 451 îmbarcafiune puternică, cum sînt, de exemplu, şalupele contra incendiilor sau cele utilizate la irigaţii. îmbarcafiuni cu zbaturi, la cari propulsorul e constituit, fie dintr-o roată cu palete (cu zbaturi), dispusă la pupa îmbarcafiunii, fie din două rofi cu palete, dispuse în borduri şi în apropierea mijlocului lungimii îmbarcafiunii. Acest tip de propuisor e utilizat, fie la îmbarcafiunile foarte mici, în care caz roata cu palete e acfionată pedalier de una sau de două persoane, fie la şalupele-remorcher, cari sînt echipate cu două rofi cu zbaturi dispuse în borduri şi acfionate de o maşină alternativă cu abur sau de un motor (Diesel sau cu gaze). Acest sistem de propulsiune prezintă dezavantajul unei greutăfi pe cal-putere foarte mari şi, de aceea, e utilizat numai la şalupele-remorcher destinate să navigheze în ape cu adîncimi foarte mici, deoarece el necesită un pescaj mic (circa 30 cm). După destinafia îmbarcafiunii, se deosebesc: îmbarcafiuni de bord la navele militare: îmbarcafiuni folosite la antrenamentul şi la salvarea echipajului, la transportul personalului, al materialelor şi al proviziilor, la ancorare şi la operafii de salvare, la transportul ancorelor sau al ancorofilor, etc. Ele sînt dispuse pe punte, pe suporturi speciale, numite cavalefi, şi amarate. Manevra de ridicare şi de lăsare a lor la apă se execută cu ajutorul gruelor (cîte una sau două de fiecare îmbarcafiune) sau cu biga (în care caz, ea deserveşte mai multe îmbarcafiuni). Din această categorie fac parte: yola; puiul; baleniera, barca şi barcazul cu sau fără motor, şi şalupa. îmbarcafiuni de salvare şi de serviciu Ia navele de comerf: îmbarcafiuni folosite la salvarea pasagerilor şi a echipajului, în caz de naufragiu, şi la asigurarea comunicafiei cu uscatul, cînd nava e în radă. Numărul, dimensiunile şi tipul îmbarcafiunilor de salvare de la bordul unei nave de comerf, ca şi dispozitivele de ridicare şi de lăsare la apă, amarare Ia bord şi inventarul necesar sînt reglementate prin „Convenfia internafională pentru siguranfa viefii umane pe mare". Acest gen de îmbarcafiuni trebuie să aibă o flotabilitate mare, care se obfine prin chesoane de aer dispuse în interior, şi trebuie să fie echipate cu un greement constituit dintr-un arbore şi din două vele (vela mare şi floc). îmbarcafiunile de salvare cu motor trebuie să fie asigurate cu o rezervă de combustibil mare (20—40 ore de marş) şi motorul trebuie să aibă pornire şi funcfionare sigure pe timp rău şi să aibă puterea necesară pentru ca ia încărcătura maximă să poată realiza viteza minimă de 6—8 noduri pe apă liniştită. Fiecare navă maritimă de comerf e echipată cu 1 -«*2 bărci de serviciu cari, spre deosebire de cele de salvare, nu au chesoane de aer, au pupa-oglindă şi, în general, nu sînt echipate cu velatură. îmbarcafiuni de salvare pentru stafiuni costiere: îmbarcafiuni folosite pentru a da ajutor navelor naufragiate, pentru a proteja viafa oamenilor cari lucrează pe apă sau se repau-zează, pentru a ajuta populafia în caz de inundaţii, etc. Aceste îmbarcafiuni trebuie să aibă o stabilitate mare, bune calităfi nautice pe orice fel de timp, să fie foarte robuste, să poată fi lăsate Ia apă uşor şi repede, şi să fie uşor maniabile; în plus, ele trebuie să fie construite finînd seamă de particularităţile specifice regiunii de navigafie (mare, lacuri, fluvii). în general, sînt echipate cu chesoane de aer şi cu baloane cu plută, cari asigură o anumită rezervă de flotabilitate, chiar în cazul cînd îmbarcafiunea e plină cu apă. De asemenea, trebuie să fie echipate cu o saulă numită „fin-te bine", dispusă de-a lungul bordurilor. Uneori sînt echipate şi cu vele. în general, lansarea la apă se face cu ajutorul unui cărucior special. îmbarcafiunile de salvare de bord, fluviale şi lacustre, sînt, de obicei, şalupe rapide mici. îmbarcafiuni penfru deplasări (penfru circulafie): îmbarcafiuni destinate transportului unui număr mic de pasageri pe lacuri, fluvii, în basine închise, în radă şi pe mare. Tipul lor constructiv e influenfat de regiunea (condifii climatice, adîncimea apei, etc.) în care se utilizează şi de condifiile de exploatare (curse scurte sau lungi). în general sînt propulsate cu rame sau cu motor. Din această categorie fac parte: luntrea, lotca, barca, baleniera, şalupa deschisă, barca cu motor, şalupa-automobil, hidroglisorul deschis, şalupa închisă, şalupa maritimă, etc. îmbarcafiuni pentru transport de pasageri: îmbarcafiuni destinate transportului masiv de pasageri pe linii cu itinerar determinat. în generai sînt propulsate cu motor. Condifiile pe cari trebuie să le îndeplinească sînt: capacitatea de în-cărcare şi stabilitatea, mari; unghiul de bandă mic (circa 10°), cu tofi pasagerii într-un bord; să permită o încărcare şi o descărcare rapidă. Confortul depinde de durata curselor. Au corp foarte rezistent, de lemn sau de ofel. îmbarcafiunile destinate curselor scurte au viteze de 12—15 km/h, un raport LjB de 3,8—4,4 şi formele corpului rotunde, iar cele destinate curselor lungi şi în condifii de navigafie mai grele au formele corpului rotunde sau în V şi viteza de 22—28 km/h; manevrabilitate mare şi rază de girafie foarte mică (circa de 1,5 ori lungimea îmbarcafiunii); motoarele folosite sînt cu autoaprindere sau cu electroaprindere; dispozitivul de inversare a marşului trebuie să fie foarte rezistent. Din această categorie fac parte: şalupa-taxi, şaiupa-autobus, hidroglisorul închis, bacul cu motor, etc. îmbarcafiuni penfru transport de mărfuri: îmbarcafiuni destinate transportului de mărfuri pe lacuri, rîuri, fluvii şi pe mare. în general sînt remorcate sau propulsate cu vele sau cu motor. Cele propulsate cu vele sînt rare. Datorită costului ridicat al transportului mărfurilor cu îmbarcafiuni cu motor, utilizarea acestora în acest scop e justificată numai în anumite cazuri, şi anume: la transporturi accelerate pe rîuri, lacuri şi fluvii, la deservirea porturilor şi aprovizionarea navelor din radă. îmbarcafiunile cu motor pentru transportul de mărfuri sînt caracterizate prin existenfa unui cockpit mare pentru acestea. Cele cari deservesc navele în port sau în radă au uneori şi cabine pentru pasageri. Corpul, cu o osatură şi un înveliş mai robust decît cel al şalupelor obişnuite, e de lemn ori de ofel sau are o construcfie mixtă. Viteza maximă depăşeşte rar 10 noduri (în general, 7—9 noduri). Motoarele folosite, Diesel sau semi-Diesel, sînt grele şi robuste, cu puterea de 10—40 CP. Din categoria îmbarcafiunilor remorcate penfru transportat mărfuri fac parte bacul, ceamui, etc.; din a celor propulsate cu vele, barja, etc., iar din a celor cu propulsiune cu motor: bacul, şalupa deschisă pentru marfă, barcazul cu motor, etc. îmbarcafiuni de remorcaj: îmbarcafiuni destinate să execute remorcajul pe rîuri, lacuri, fluvii, în porturi şi în radă. Răspîndirea din ce în ce mai mare a îmbarcafiunilor (şalupelor) de remorcaj se datoreşte costului de construcfie şi de exploatare foarte redus în comparafie cu al remorcherelor cu maşini alternative sau cu motoare, cu indici apropiafi de tracfiune şi de pescaj. Şalupele de remorcaj pot fi clasificate după regiunea de navigafie (fluviale, de lacuri şi de radă), după felul propul-sorului (eu elice sau cu zbaturi) şi după felul combustibilului (combustibil lichid sau gaze). Tipul constructiv diferă după regiunea de navigafie, obfinîndu-se astfel diferite calităfi nautice cari influenţează formele, înăifimea de construcfie, stabilitatea, robustefea, etc., cum şi limitarea pescajului; regiunea de navigafie poate avea influenfă şi asupra alegerii 29* îmbarcafiune* 452 îmbarcafiune combustibilului (de ex. şalupele de plutărit sînt propulsate cu motoare cu gaze). Formele sînt de obicei rotunde, cu pupa-oglindă. La îmbarcafiunile cu fundul plat şi cu pupa cu tunel, pescajul poate fi micşorat pînă la 0,35 m. Pentru mărirea randamentului şalupelor-remorcher cu elice se instalează duza Kert, care măreşte randamentul elicei şi forja de tracfiune cu 20—30%, la mersul cu remorcă. Din această categorie fac parte: şalupele fluviale de remorcaj, şalupele maritime şi portuare de remorcaj, etc. îmbarcafiuni cu destinafii speciale: îmbarcafiuni folosite pentru a executa anumite servicii. Ele sînt, în general, cu motor şi, deoarece se construiesc în serii mici, conform necesităţilor, se utilizează de obicei corpuri de şalupe din categorii cari se execută în serii mari, cărora li se fac adaptările şi amenajările necesare penfru a răspunde cerinfelor speciale; de exemplu, corpuri de şalupe de circulafie, pentru şalupe sanitare, etc. Totuşi, unele tipuri de şalupe speciale au o construcfie specifică şi un utilaj special. Din această categorie fac parte: şalupele de incendiu, şalupele poştale, de radă, de plutărit, de expedifii, pilotinele, şalupele de debarcare, cele vamale, portuare, spărgătoarele de gheafă, şalupele hidrografice, sanitare, etc. îmbarcafiuni de pescuit: îmbarcafiuni folosite la pescuit şi la transportul peştelui. Se deosebesc: îmbarcafiuni de pescuit de tip local şi îmbarcafiuni de pescuit de construcfie recentă. Datorită condiţiilor de. navigafie specifice fiecărei regiuni şi insuficienfei schimbului de experienfă al constructorilor navali, îmbarcafiunile de tip local diferă foarte mult din punctul de vedere al formelor, al modului de construcfie şi al velaturii. în general, sînt construite din lemn şi propulsate cu rame, cu vele sau cu motor. îmbarcafiunile de pescuit de construcfie recentă sînt caracterizate prin stabilitate şi prin calităfi nautice foarte bune. Formele sînt caracterizate prin panta mare a fundului şi printr-o selatură şi o evazare mare a coastelor din proră. în general sînt propulsate cu motor, care trebuie să fie robust, simplu şi cu pornire sigură şi rapidă. în general sînt echipate cu motoare semi-Diesel (350—500 rot/min); în ultimul timp se folosesc motoare Diesel de înaltă turafie (1000—1600 rot/min), echipate cu reductoare de furajie. Din categoria îmbarcafiunilor de pescuit fac parte: barca, luntrea, lotca, mahuna, baleniera, barcazul, viviera, cuterul, motofeliuga, seinerul, drifterul, traulerul, etc. îmbarcafiuni de turism: îmbarcafiuni folosite pentru excursii de o zi sau mai lungi, pe rîuri, fluvii, lacuri sau pe mare. în general, sînt utilizate îmbarcafiunile cu vele sau cu motor, iar pentru excursii foarte scurte pe lacuri pot fi utilizate şi îmbarcafiunile cu rame. Condifia principală pe care trebuie să o satisfacă acest gen de îmbarcafiuni e de a oferi echipajului şi pasagerilor confortul necesar pentru viafa la bord în tot timpul excursiei. De asemenaa, stabilitatea şi caiităfile nautice trebuie să fie astfel, încît îmbarcafiunea să poată avea siguranfă deplină în navigafia pe timp rău. La îmbarcafiunile maritime cu vele e preferabil ca vela-fura să fie mai joasă, deoarece acest gen de velatură oferă o securitate mai mare. în schimb, la cele pentru navigafie interioară (fluvii, lacuri, rîuri) e preferabil ca velatura să fie mai înaltă, pentru a putea prinde vîntul pe deasupra malurilor şi arborilor. Greementul e, în general, cu unu sau cu doi arbori. Velele folosite sînt, în general, velele aurice cu ghiu şi cu pic, velele aurice la treime, velele bermudiene şi unu sau mai multe flocuri la proră. Pentru a da îmbarcafiunilor cu vele posibilitatea să navigheze cu vînt strîns, ele sînt echipate cu derivoare (v.) fixe sau mobile. Ca îmbarcafiuni de turism cu motor, pentru excursii scurte de o zi, se utilizează şalupe deschise de circulafie, rapide sau cu viteze mijlocii, cu forme în V şi cu motor ataşabil, cari au un confort şi o capacitate de încărcare mai mari. „ Pentru calatorii îndelungate se utilizează şalupe relativ mici, cu autonomie mare şi cu viteză relativ mică. Se utilizează atît formele rotunde, cît şi cele în V. Corpul e aproape excluziv de lemn, iar în ultimul timp se utilizează foarte mult placajul bachelizat. Motoarele sînt în genera! cu benzină, dar se utilizează şi motoare cu petrol. Cea mai mică îmbarcafiune de acest gen e şalupa de turism (v. fig. VIII), cu lungimea de 4 m, cu motor ataşabil, care asigură confortul necesar pentru două persoane, într-o călătorie mai îndelungată. Amenajarea tipică a unei şalupe mici (cu lungimea de 5,5—6 m), cu semiteugă şi cu motor de 3—8 CP, e reprezentată în fig. IX. Puntea lungă de la proră şi bordul liber relativ înalt fac ca această şalupă să aibă calităfi nautice bune pentru lacuri mari, pentru golfuri maritime, etc. O şalupă de turism de construcfie recentă e reprezentată în fig. X. Ea se caracterizează printr-o mare suprastructură centrală şi prin motoarele dispuse sub paio-lul suprastructurii, jj ceea ce permite să se utilizeze, pentru amenajări, 85—90% din lungimea şalupei. în general, şalupele de turism pentru o călătorie îndelungată sînt cu semiteugă, cu semiteugă prelungită sau cu supra- VIII. Şalupă de turism. IX. Amenajarea unei şalupe mici de turism, semiteugă; 2) comandă; 3) oficiu; 4) dormitor 5) W.C, X. Şalupă de turism de construcţie recentă. structură centrală şi cu un cockpit la pupă, cari dau posibilitatea realizării confortului necesar pentru un timp îndelungat pe o lungime de şalupă minimă. Lungimea acestor şalupe îmbarcafiune 453 îmbarcafiune variază de la 4---13 m; pescajul, de la 0,20»-1 m; capacitatea de încărcare, de la 2--18 pasageri; numărul cuşetelor, de la 0—8; puterea aparatului motor, de Ja 1,5--* 150 CP; autonomia, de la 100—400 Mm (mile marine) şi viteza, de la 7--18 noduri. îmbarcafiuni de sport pentru regate: îmbarcafiuni destinate întrecerilor (concursurilor) între îmbarcafiuni (regate). Dintre cele trei caracteristici principale (stabilitatea, calităfile nautice şi viteza), la îmbarcafiunile pentru regate viteza are rolul preponderent. în consecinfă, ele sînt caracterizate printr-un corp foarte uşor şi cu forme foarte fine, prin stabilitate şi calităfi nautice numai atît cît e necesar pentru navigafia pe timp bun, prin confortul redus Ia minimum, prin raza de ac}iune mică, numărul de rame, suprafafa velaturii sau puterea aparatului, motor, maxime. Aceste caractertstici fac ca o îmbarcafiune pentru regate să obfină viteze foarte mari pe timp bun şi distanfa scurtă; în schimb, însă, să nu poată naviga pe timp rău sau pe distanfe mari. Deoarece regatele se desfăşoară numai între îmbarcafiuni de acelaşi tip şi foarte apropiate ca dimensiuni, există regulamente nafionale şi internafionale de clasificare a îmbarcafiuni-lor pentru regate, cari impun condifii limitative anumitor elemente ale acestor îmbarcafiuni şi le împart în clase de regate pe baza tipului şi numărului de rame (la cele cu rame), a dimensiunilor corpului şi a suprafefei velelor (la cele cu vele) şi a tipului motorului (ataşabil sau fix), a formei corpului (cu sau fără redan), iar Ia cele cu motor, după cilindreea motorului sau cilindreea totală a motoarelor instalate la bord. — Astfel, îmbarcafiunile cu rame se clasifică în îmbarcafiuni pentru canotaj popular şi în îmbarcafiuni pentru canotaj academic. Ele se mai clasifică după tip şi după numărul de rame. — îmbarcafiunile cu vele se clasifică în îmbarcafiuni fluviale, cu derivor şi cu suprafafa velică de 20, 30 şi 40 m2; îmbarcafiuni de crucieră, cu derivor şi cu suprafafa velică de 30 m2, şi yacht-uri pentru lacuri sau maritime, cu suprafafa velică de 20, 30, 40 şi 60 m2; yacht-uri cu chilă, dimensionate după formula + (în care L e lungimea la linia de plu- tire, S e suprafafa velică, şi A e lungimea de cursă), cu lungimea de cursă: 11,6; 14,0; 16,2 şi 18,5 m, şi yacht-uri maritime de crucieră pentru regate, cu suprafafa velică de 50, 80, 125 şi 200 m2. —■ îmbarcafiunile cu motor ataşabil (exterior) se împart în şase clase, în funcfiune de cilindree (175, 250, 350, 500, 1000 şi peste 1000 cm3), iar cele cu motor fix, de asemenea în şase clase (1,5; 3,0; 4,5; 6,0; 12,0 şi peste 12 litri). Exemple de îmbarcafiuni: Bac (v. fig. XI): îmbarcafiune care serveşte la transportul pasagerilor, al vehiculelor, autovehiculelor, animalelor şi mărfu- lungimea de circa 10 m, aparatul motor de 20 CP şi viteza de circa 10 km/h. Balenieră (v. fig. XII): îmbarcafiune maritimă cu rame, lungă, îngustă şi uşoară, utilizată iniţial Ia pescuitul balenelor. XI. Bac. rilor de pe un mal pe altul al fluviilor şi al rîurilor. Corpul bacului are fundul plat şi cu prora şi pupa plate şi în pantă (pentru a putea acosta la maluri neutilate); e nepuntat sau puntat şi construit din lemn sau din ofel în sistemul transversal sau mixt. Mişcarea bacului se obfine fie prin remorcaj, de către o şalupă-remorcher (pe fluvii, estuare, lacuri), fie prin^racfiune (pe rîuri sau lacuri mici), cu ajutorul unei parîme de sîrmă sau de lanf, care e fixată la cele două maluri. Se construiesc şi bacuri cu motor, pentru trecerea rîurilor, avînd XII. Balenieră. în prezent e utilizată la bordul navelor militare şi comerciale pentru deplasări, antrenament şi sport. Are forme rotunde cu pupa ascuţită. E echipată cu cinci rame individuale (iar în unele )ări, cu şapte rame individuale). Corpul, de lemn, are învelişul suprapus şi coaste curbate. învelişul şi băncile sînt executate din lemn de pin de Oregon sau de stejar, iar coastele, din lemn de frasin; restul osaturii e de stejar. Greementul e latin, cu doi arbori. în ultimul timp se construiesc însă şi baleniere cu greement de keci. Balenieră de pescuit: îmbarcafiune construită din lemn, propulsată cu motor de 14***20 CP. Deşi nepuntată, are calităfi nautice foarte bune, se manevrează uşor şi poate fi utilizată în bune condifii la pescuitul pe lacurile liforale şi în cel marin de coastă, cu setei de calcan, paragate pentru sturioni, setei de scrumbii albastre şi carmace. E folosită şi pentru transportul de materiale şi al peştelui între punctele de pescuit şi litoral. Barcă: Termen generic pentru îmbarcafiunile nepuntate de la bordul navelor maritime. Bărcile servesc la transportul personalului, al materialelor, al proviziilor, ancorelor sau anco-rofilor, la salvarea personalului şi Ia antrenamentul echipajului. Au forme rotunde, cu pupa ascufită sau cu oglindă. Corpul, în general de lemn, e construit fie cu înveliş suprapus şi coaste curbate, fie cu învelişul cu filele alăturate şi cu şipci de acoperire sub coaste curbate, fie cu învelişul cu filele alăturate şi cu şipci de acoperire peste coaste curbate. Bancurile (v. Banc 3) sînt simple (cînd pe ele şade un singur marinar), duble (cînd şed doi marinari) sau cuadruple (cînd şed patru marinari). Persoanele transportate şed în camera bărcii (spafiul cuprins între ultimul banc din pupă şi spatele bărcii) pe banchete (seînduri cari ocolesc camera bărcii). Pentru ridicarea şi lăsarea la apă a bărcilor se folosesc gruie speciale pentru bărci, manevrate manual sau mecanic, sau bige manevrate mecanic. Pe punte ele reazemă pe suporturi speciale, numite cavalefi. în general, bărcile sînt echipate şi cu un greement cu unu sau cu doi arbori, şi cu vele aurice la treime sau la pătrime. Bărcile se numesc după numărul de rame utilizate pentru propulsiunea lor. Astfel, se deosebesc: Barca cu 8» • cu corpul construit XIII. Barcă cu opf rame. a) secfiune longitudinală ; b) vedere de sus; 1) camera bărcii; 2) banchetă; 3) banc dublu. • 14 rame (v. fig. XIII), numită şi cuter, în sistem latin sau suprapus. Are bancuri duble (cîte doi marinari pe un banc, manevrînd fiecare cîte o ramă). Greementul consistă din unu sau doi arbori (arborele trinchet şi arborele mare), iar velatura, din floc, trincă şi randă. E utilizată, Ia navele militare, ca barcă de salvare şi pentru transportul de personal, de materiale, de provizii, îmbarcafiune 454 îmbarcafiune pentru antrenament, sport, şi ia operafii de salvare. Uneori cuterul e echipat cu motor. Barca d e b a r a j , care e o barcă mare cu 14 rame, folosită de marina militară, pentru executarea barajelor de mine pe fluvii. Are la proră şi la pupă cîte un rai pentru filarea parîmelor minelor. Barca hidrografică, care e orice barcă cu rame, echipată însă cu sonde de mînă sau mecanice şi cu sonde de lemn penfru ridicarea adîncimii fundului, în cazul cînd acesta e mic. Barca de pescuit, construită din lemn, folosită atît la pescuitul de baltă, de fluviu, cît şi la cel marin. Numărul de crivace (coaste) variază de la 16---23. E propulsată cu rame, iar direcfia se menfine cu ajutorul unei vîsle. Cele folosite la pescuitul maritim sînt propulsate cu 2-••3 perechi de rame, avînd şî un greement, compus dintr-un catarg şi o velă aurică, cu suprafafa velică de 8—16 m2. Barca de salvare de bord, penfru navele maritime de comerf (v. fig. X/V), e folosită la salvarea echipa- Clasa I, tipul 1 b: Bărci deschise, cu o rezervă de flotabilitate interioară de cel pufin 7,5% din volumul bărcii şi rezerva exterioară de 0,033 din volumul bărcii. Clasa II, tipul 1: Bărci deschise, cu o rezervă de flota- bilitate interioară de 43 dm3 de fiecare persoană pe care barca o poate lua ia bord, o rezervă de plutire exterioară de 6 dm3 de fiecare persoană, şi cu parapet rabatabil etanş. Bordul liber e fixat în funcfiune de lungimea bărcii. Clasa II, tipul 2: Bărci puntate cu parapete permanente sau rabatabile etanşe. La rîndul lor, bărcile din clasa II, tipul 2, se împart în: bărci puntate cu cockpit (cu suprafafa de cel pufin 30% din suprafafa totală a punfii şi înăifimea paioului deasupra liniei de plutire de cel pufin 0,5% din lungimea bărcii), ia cari bordul liber trebuie să. asigure o rezervă de flotabilitate de cel pufin 35%; bărci cu punte continuă, cu bordul liber fixat în funcfiune de înăifimea de construcfie. Fiecare barcă de salvare cu rame e echipată şi cu o velatură, cu velă la treime şi un floc de culoare portocalie (pentru a fi bine vizibile), cu o suprafafă care variază cu lungimea bărcii. Inventarul bărcii cuprinde, pe iîngă inventarul unei bărci obişnuite, şi următoarele obiecte: butoiaş cu apă, bidon cu ulei, ghiordel, compas, sac pentru ulei, ancoră de mare, „fin-te bine" din saulă, chibrituri în cutii etanşe, rachete, topor, chesoane pentru alimente. Construcţia corpului e foarte robustă. Barca de salvare de bord, cu mot or, penfru navele maritime de comerf (v. fig. XV), are corpul cu osatură de lemn de sfe- t *SDQ XIV. Bsrcă de salvare, de bord, cu rame şi vele. a) secfiune longitudinală; b) vedere de sus. jului şi a pasagerilor în caz de naufragiu şî pentru a asigura comunicafia cu uscatul, cînd nava e în radă. în general, e construită din lemn, iar în ultimul timp, şi din aliaje uşoare sau din material plastic. Are forme rotunde şi pupa ascufită. Prezintă foarte bună stabilitate şi calităţi nautice optime, ceea ce o face aptă să navigheze pe orice timp. Bărcile de salvare sînt propulsate cu rame şi cu vele, cu motor şi, în ultimul timp, şî prin elice acfionată manual. Conform „Convenţiei internaţionale pentru siguranfa viefii umane pe mare", după rezerva de flotabilitate interioară (realizată prin chesoane de aer) şi rezerva de flotabilitate exterioară (realizată printr-un brîu de plută sau de lemn de balsa), aceste nave se împart în următoarele clase şi tipuri; Clasa I, tipul 1 a: Bărci deschise, cu o rezervă de flotabilitate inferioară de cel pufin 1/10 din volumul bărcii. XV. Barcă de salvare de bord, cu motor. jar şi învelişul de ma-hon în sistemul latin (cap Ia cap) sau din două straturi în diagonală. Dimensiunile, construcfia corpului şi numărul bărcilor de salvare cu motor de la bordul unei nave sînt fixate prin con-venfii internafionale, în funcfiune de mărimea şi de tipul navei. în general, aceste bărci au o semiteugă. Motorul e cu petrol sau Diesel, cu puterea de 24--36 CP şi cu o rezervă de combustibil mare (pentru 20---40 de ore de marş). Barca are viteza de 6"'7,5 noduri, capacitatea de încărcare de 26-”32 de pasageri şi lungimea de 7,93; 8,53 şi 9,14 m. Barca de salvare pentru navele de navigaţie interioară (fluvii şi lacuri) are formă rotundă, cu extremităfile înclinate şi mult prelungite deasupra apei. înăifimea de construcfie trebuie să fie 0,36—0,40 din lăfime, pentru bărcile de salvare de pe lacuri, 0,3 •■■0,36 pentru bărcile de salvare de pe fluvii; selatura este de 4% din lungime; înclinarea fundului, 1/8. Corpul e de lemn, cu coaste curbate de lemn de frasin, iar restul osaturii şi învelişul sînt de esenfe răşinoase. Dimensiunile principale variază în funcfiune de mărimea şi de tipul navei. Barca e propulsată cu rame. Barca de salvare cu motor penfru staţiunile de salvare costiere (v. fig. XV/) e folosită pentru a salva echipajele navelor naufragiate în apropierea coastelor. Are lungimea de 11***14m şi capacitatea de încărcare îmbarcafiune 455 îmbarcafiune de 25***50 de naufragiaţi. Are forme cu o selatură foarfe accentuata. Corpul, de lemn, foarte robust, cu învelişul în XV///. Barcă cu motor. I) punte; 2) motor. XV/. Barcă de salvare cu motor, pentru stafiunile de salvare costiere. diagonală e împărfit în opt compartimente etanşe: patru umplute cu chesoane cu aer, unul pentru motor, unul pentru combustibil şi cele două compartimente de coliziune, la extremităţi. E echipată cu motor Diesel de 65-75 CP. Viteza e de 7,8-->9 noduri. Uneori are şi vela-tură. Barca de scafa n d r i e r e o barcă mare cu rame sau cu motor, destinată serviciului scafandrie-rilor. Este echipată cu o pompă de aer şi uneori cu o scară metalică aşezată Ia pupă, pentru scafan-drierul care coboară şi urcă. în timpul operafiilor cu scafandre, fandrieri poartă un semnal special, pentru nave şi de îmbarcafiuni. Barca plată (v. fig. XV/l), utilizată la bordul navelor, pentru curăf i tu I bordajului. Are forme cu fund plat şi bordajul drept şi înclinat în afară. X/X. Barcaz, a) secfiune longitudinală; b) vedere de sus. bărcile cu sca-a fi evitate de Barca pliantă, XV//. Barcă plată.!' utilizată !a sport, la vînătoare şi ca barcă de salvare pe yachf-urile mici.?,Are osatură longitudinală, uşoară, de lemn, acoperită în inferior şi Ja exterior cu pînză impermeabilă şi care se poate plia. E propulsată cu rame, şi uneori, cu o velă (bate-pupa sau la o treime). Sin. Barcă Berthon. Barca cu motor (v. fig. XVIII), foarte mult utilizată pe lacuri, rîuri, fluvii şi basine închise (datorită costului ei redus). Corpul, rotund, nu diferă de cel al unei bărci obişnuite, decît printr-o construcfie mai robustă. E complet deschisă, cu o punte foarte scurtă la proră, cu bănci transversale şi longitudinale în borduri şi cu motorul instalat la mijlocul ei. Puterea motorului e de 1 V2'" —40 CP; viteza bărcii este relativ mică (6—15 noduri). Barcă Berthon: Sin. Barcă pliantă (v.) Barcă de re-s a că cu motor. V. Şalupă de debarcare. Barcaz (v. fig. XIX): îmbarcafiune mare cu 16—20 de rame, construită de cele mai multe ori din lemn, în sistemul diagonal. E echipată şi cu un greement cu doi arbori cu vele aurice şi floc (mai rar, şi cu bate-pupa). Serveşte la transportul de materiale grele şi de personal. Are rame mari, mînuite fiecare de doi marinari. E folosită numai pe navele mari. Pentru transbordări pe fluvii şi pe rîuri se foloseşte barcazul cu motor. Corpul acestuia e în formă de sanie. La pupă are o suprastructură în care se găsesc compartimentul-motor şi o cabină pentru echipaj şi timonerie; la proră se găseşte puntea cu lungimea de 2 m. în partea centrală e o cală de . mărfuri. Are viteza de 5—6 noduri, şi capacitatea de încărcare de aproximativ 20 t. Motorul are puterea de 20—30 CP. Bermudiană: îmbarcafiune cu vele, cu lungimea de 20 m, lăfimea de 6—7 m şi cu pescajul mare. Are calităfi maritime bune. E folosită în insulele Bermude. Caiac (v. fig. XX): îmbarcafiune de sport similară caiacului eschimos (v.), dar construită din lemn. E propulsată cu XX. Caiac. padele. Are stabilitate relativ mică, cerînd o deosebită abilitate la manevrare. E utilizată de persoane bine antrenate, în basine închise şi pe litoralul maritim, pe timp bun. Caiac eschimos: îmbarcafiune mică, pentru una sau pentru două persoane, cu o osatură acoperită cu piei de focă, etanşată prin legarea pieilor cari acoperă barca, de corpul persoanei sau al persoanelor cari o folosesc. E propulsată cu padele. Caic: îmbarcafiune de lemn cu vele aurice şi latine, folosită pentru cabotaj pe coastele Anatoliei şi în Mediterana de est. Canoe canadiană (v. fig. XXI): îmbarcafiune elegantă şi practică, foarfe indicată atît pentru deplasări de agrement şi de turism pe ape liniştite, cît şi pentru explorarea rîuri-ior agitate. Are ambele extremităti ascufite. Construcfia este îmbarcafiune 456 îmbarcafiune nepuntată sau foarte pufin puntată. Bordajul, în sistem cap la cap, e format din fîşii înguste cu lăfimea de 40 mm, dispuse longitudinal, confec-fionate din lemn de cedru sau de acaju. Se manevrează cu o padelă simplă sau dublă. Are lungimea XXI. Canoe canadiană, de 4,30-5, 20 m. Canoe cu rame: îmbarcafiune cu forme similare celor ale canoei canadiene (v.). E construită cu bordajul în sistemul suprapus sau alăturat şi, în general, din lemn de acaju. Are lungimea de 6,5—7,7 m. E propulsată cu una sau cu două perechi de rame şi cu vele (una sau două la treime). Are pescaj mic; e foarte stabilă şi poate naviga în apropierea fărmurilor mării. E puntată la proră şi Ia pupă pe o lungime mare, sub care pot fi adăpostite bagajele turiştilor. Tipul de canoe de turism e echipat, în general, cu un cărucior mobil, cu care poate fi transportat pe uscat şi care se poate lua la bord cînd se navighează. Careb: îmbarcafiune tunisiană pentru transport şi pescuit. Are fundul plat şi lungimea maximă de 15 m. Ceam: îmbarcafiune fluvială pentru transportul de lemne, de pietre, cărămizi, nisip, etc. Cin: Luntre rudimentară construită dintr-un singur trunchi de arbore scobit. Sin. Monoxil, Ciobac. Ciobac. V. Cin. Clipper de pescuit: îmbarcafiune folosită la pescuitul tonului cu cîrlige tractate, principala caracteristică fiind viteza cuprinsă între 15 şi 20 de noduri. E echipată cu motoare foarte puternice de înaltă turafie. Cuter de pescuit (v. fig. XXII): îmbarcafiune construită din lemn, propulsată cu un motor de 30—40 CP, cu bordaj XXII. Cufer de pescuit, a) secfiune longitudinală; b) vedere de sus. neted; are stabilitate bună, manevră uşoară şi forfă de trac-fiune pentru trei bărci. E echipată cu vinci mecanic, cu transmisiune de la motor, cu care pot fi mecanizate virările parîme-lor în timpul pescuitului. E destinată pescuitului deasupra platformelor continentale marine, în lagune şi în lacurile pufin adînci. Dinghy. V. Pui 2. Drifter: îmbarcafiune destinată pescuitului cu setei în derivă. Dintre dimensiuni, numai înăifimea bordului liber e condifionată de specificul său. Drifterul are spafiu de lucru, adică puntea liberă spre proră, din care cauză întreaga suprastructură e situată ia pupă. Pentru a menfine întins şirul de setei, vasul îşi măreşte deriva, folosind o velă aurică la pupă. XXIII. Falfboot. Dubă: Barcă scobită într-un trunchi de arbore, folosită pe Dunăre. Falfboot (v. fig. XXIII): îmbarcafiune de sport cu rame, demontabilă, constituită dintr-un schelet de lemn, cu armaturi metalice şi cu învelitoare de pînză impermeabilă. Felucă: îmbarcafiune de cabotaj, construită din lemn, cu 2—3 arbori, cu vele arabe şi uneori un floc, folosită în Mediterană. Gabară: îmbarcafiune cu saule şi cu vele, care serveşte la încărcarea şi descărcarea navelor ancorate. Are corpul (învelişul şi osatura) de lemn de stejar, şi următoarele dimensiuni principale: lungimea 28—35 m, lăfimea 5,50**»6f50 m şi înăifimea de construcfie 1,6—2,2 m. Gig: lolă (v.) de formă alungită, nepuntată, prora ascufite. E echipată cu cîrmă şi are 6 rame. Gondolă: îmbarcafiune cu fund plat, cu prora ridicate şi ornamentate, propulsată prin godiere. E în laguna Venefiei. Hidroglisor deschis (v. fig. XXIV): îmbarcafiune destinată circulafiei foarte rapide şi transporturilor poştale pe cu pupa şi şi pupa folosită XXIV. Hidroglisor deschis. rîuri, canale şi lacuri cu adîncime mică şi cu vegetafie. Corpul, de lemn, similar celui al şalupelor deschise, însă de o construcfie foarte uşoară, are forma în V şi e cu sau fără redan. Hidroglisorul are motor de aviaţie de 100—500 CP, iar pro-pulsiunea se face cu elice aeriana. Viteza lui e de 50—90 km/h. Prezintă inconvenientul de a nu putea naviga pe valuri, din cauza şocurilor puternice ale acestora pe fundul lui, Hidroglisor expres (v. fig. XXV): îmbarcafiune destinată transportului de pasageri pe o rază de 500—600 km. Corpul, în general, e constituit din două flotoare. Pasagerii sînt aşe-zafi în flotoare şi în salonul de pe puntea care leagă cele două flotoare. îmbarcafiunea are forme în V, cu sau fără redan. Coastele, curenfii şi stringherii sînt de lemn; învelişul e de textolit, iar bordajul superior şi puntea sînt de placaj bachelizat. Hidroglisorul expres are lungimea de aproximativ 25 m, lăfimea de 2X3,2 m, şi pescajul de aproximativ 0,60 m. Puterea aparatului motor e de 4X750 CP, iar viteza îmbarcafiunii e de aproximativ 80 km/h. lolă cu două rame: îmbarcafiune pufin mai mare decît puiul (v.), folosită pentru corvadă şi salvare. Are, în general, lungimea de 3,5 m, lăţimea de 1,2 m şi înăifimea de îmbarcafiune 457 îmbarcafiune construcfie de 0,65 m; capacitatea de încărcare, 0,53 t; pescajul, 400 mm. lolă cu patru rame: îmbarcafiune folosită pentru legătura cu uscatul şi ca barcă de salvare la navele mici; uneori e echipată cu un catarg şi cu două vele floc şi trincă. Are lungimea de 5,3 m, lăfimea de 1,6 m şi înălţimea de 1 m; capacitatea de încărcare, 0,93 tf şi pescajul, 0,5 m. lolă cu şase rame: îmbarcafiunea cea mai folosită pentru corvezi, antrenament şi sport, la navele mari. Are lungimea de 6,2 m, lăfimea de 2 m şi înălfimea de 1,22 m; capacitatea de încărcare, 1,33 t, şi pescajul, 500 mm. Uneori e echipată şi cu un motor. lolă de sport: îmbarcafiune armată cu 2, 4, 6 şi 8 rame individuale. Se construiesc şi iole cu două perechi de rame, numite iolefe. Servesc, în general, la formarea rameur-ilor (instrucfie, perfecţionare şi antrenament). Ţine bine marea şi se utilizează la regate pe mare. Kalia: îmbarcafiune formată din două corpuri inegale, mai mult adînci decît late, asamblate printr-o platformă. Lotcă: îmbarcafiune cu dimensiuni mici, folosită pe fluvii şi pe mare; are prora şi pupa ascufite. Lugher: îmbarcafiune de cabotaj folosită pe coastele oceanului Atlantic, în Canalul Mînecii, în Marea Nordului. Construcfia e de lemn, cu vele la treime şi cu 2**-3 arbori. Luntre (v. fig. XXVI): îmbarcafiune fluvială cu dimensiuni mici, cu fundul plat; are de obicei atît prora cît şi pupa înclinate cu oglindă. XXVI. Lunfra. Mahună: îmbarcafiune de pescuit cu dimensiuni mari, nepuntată, construită din lemn, cu crevace de fag şi cu bordaj continuu. E propulsată cu patru perechi de rame. Se manevrează cu ajutorul unei rame. E echipată cu vele (suprafaţa velică e de 8 m2). E folosită la instalarea şi exploatarea talienelor. Nu are calităfi nautice deosebite, fiind greoaie, nepuntată şi manevrîndu-se greu. Monoxil. V. Cin. Motofeliugă: îmbarcafiune de pescuit, construită din lemn, puntată, propulsată cu motor cu electroaprindere de circa 20 CP. Are următorul compartimentaj de la proră la pupă: picul-proră, magazia pentru peşte (capacitatea 5 t), cabina motorului şi picul-pupă. E echipată cu o maşină pentru tras setei de calcan şi paragate, aefionate de motorul principal. Prezintă avantajul că poate fi folosită la pescuitul direct cu dispozitive mecanizate. Navicelă: îmbarcafiune de cabotaj, de lemn, cu 2***3 arbori cu greement latin. E folosită în Mediterană. Pilotină: îmbarcafiune care serveşte la transportul pilotului la bordul navelor. Pilotinele sînt caracterizate prin calităfi nautice superioare şi prin robustefe mare a corpului. Ele sînt în general puntate. Pinasă. 1. Barcă cu pupa cu tablou şi cu 16 rame, cu greement aurie cu doi arbori; uneori e echipată şi cu motor. Pinasă. 2. Şalupă cu pescaj mic, folosită la pescuitul sardelelor pe coasta europeană a Atlanticului. Pirogă: îmbarcafiune indigenă — folosită în Africa, în America de Sud, în Asia, Oceania — lungă şi îngustă, echipată uneori cu balansier (contragreutate) lateral, pentru o mai bună stabilitate. Pletină: îmbarcafiune de transport pe fluvii. Prao: îmbarcafiune mare cu vele avînd 1***2 arbori, fiecare cu cîte o velă echipată cu verge atît pe marginea de invergare cît şi pe cea de întinsură. E folosită în Borneo Indonezia şi Malaezia. Pui. 1: îmbarcafiune mică de lemn, cu două rame, folosită ca barcă de corvadă la navele mari de salvare şi la şalupele mari. Are lungimea de aproximativ 2,8 m, lăfimea de 1,23 m şi înălfimea de 0,80 m. Pui. 2: îmbarcafiune de sport nepuntată, cu fundul rotund, avînd în general o singură velă aurică. Sin. Dinghy. Sandal: îmbarcafiune folosită pe coastele Marocului şi ale Algeriei. Sampan: îmbarcafiune cu fund plat, cu cîrmă, rame şi velă, avînd un adăpost de bambus, folosită pe coastele Asiei de est şi pe fluviile chineze, pentru traversări, pentru comunicafii între insule şi chiar ca locuinţă (v. fig. XXVII). Sebec: îmbarcafiune de cabotaj cu 2—3 arbori, cu vele cu antenă, folosită pe coasta de nord a Africii. Seiner: îmbarcafiune destinată pescuitului cu plasa pungă. Corpul xxm Samp3n. e de lemn; propulsiunea e cu motor de 150***300 CP. Are la pupă o platformă rotativă mărginită lateral şi spre proră cu borduri înalte (0,35"*0,40 m), de pe care se lansează şi se ridică plasa pungă. La pupa platformei, puntea e liberă. La bord mai are un vinci manual de ancoră, un vinci pescăresc cuplat la motorul principal, o maşină pentru ridicat plasa pungă, şi o pompă hidraulică pentru încărcarea peştelui. Viteza seinerului e condifionată de specia de peşte care se pescuieşte (pentru hamsii, 6***7 km; pentru stavrizi, chefal şi scrumbii albastre, 9-**10 km; pentru pălă-midă, 12 km). Skiff: îmbarcafiune de curse, cu rame, foarte lungă, îngustă, uşoară şi cu înălfime mică (v. fig. XXVIII). E pufin stabilă. Corpul e de lemn, „ în sistemul cu file- ____________ le bordajului ala- ^_______________ furate. Are un >3 mic derivor me- XXV///. Skiff. talie, pentru asigurarea stabilitătii de drum. Suporturile ramelor sînt exterioare, iar ramele sînt lungi, uşoare şi rigide, goale în inferior, cu pala curbată şi confecfionată din brad de Canada. Se construiesc cu unu, cu două, patru sau opt bancuri mobile, simple sau o'uble. Lungimea e, corespunzător, de 7**-9 m, 11 m şi 18 m. Sînt cele mai uşoare şi mai rapide îmbarcafiuni de curse. Soima: îmbarcafiune finlandeză de construcfie grosolană, dar cu forme frumoase. Are vele cu spetează. Şalupe: îmbarcafiuni cu motor, cu destinafii variate, avînd forme de un gen aparte, fără porfiune cilindrică, cu chila care se ridică lin spre extremităfi, fundul mai mult sau mai pufin înclinat, de cele mai multe ori cu pupa cu tablou şi cu gurna ascufită. Se deosebesc: Şalupa de aprovizionare cu benzină, care e destinată alimeniării hidroavioanelor. Trebuie să fie foarte uşor manevrabilă, să aibă apărători de jur împrejur, pentru a nu avaria hidroavionul în timpul aprovizionării, şi înălfimea cît mai mică, pentru ca să poată intra sub planul hidroavionului. Instalafia de pompare e aefionată de motorul principal sau de un motor separat. Şalupele au lungimea de 6***12 m, motorul de 25-**50 CP, viteza de 6—8 noduri. Caracteristici apropiate au şi şa'upele ds aprovizionat cu apă dulce. îmbarcafiune 458 îmbarcafiune Şalupa-aufobus rapidă (v. fig. XXIX) e destinată transportului de pasageri. Pentru o capacitate de 24 de locuri, XXIX. Şalupa-autobus rapidă. 1) suprastructura prova; 2) suprastructura centru; 3) suprastructura pupa. lungimea e de aproximativ 10 m, lăfimea de circa 3 m# puterea echipamentului motor de 2X120 CP, viteza de 35--«40 km/h. Şalupa-aufomobil e destinată transportului de pasa-geri. Are forme rotunde, penfru viteze mici, rotunde şi în V pentru viteze medii (pînă la 18 noduri), şi excluziv în V, pentru viteze mari (20---40 de noduri). Consfrucfia e de lemn, cu o punte lungă la proră, urmată de unu sau de două cockpituri, o punte scurtă la pupă, cu post de comandă şi amenajări similare celor de la automobilele deschise. Inifial avea motorul instalat la proră, sub punte, şi cu un singur cockpit pentru pasageri (v. fig. XXX). Această amenajare XXX, Şalupă-aufomobil cu motorul la proră. prezenta însă dezavantajul că la cea mai mică adiere de vînt pasagerii erau stropifi de valurile din proră. în plus, cu creşterea vitezei s-a simfit nevoia deplasării centrului de greutate al şalupei spre pupă. Astfel s-a ajuns la al doilea tip (v. fig. XXX/), XXXI. Şalupe-aufomobil cu motorul la centru. cu motor central, într-un compartiment special şi cu două cockpituri: cel din fafa motorului, pentru postul de comandă şi o parte din pasageri, şi cel din spatele motorului, numai pentru pasageri. în ultimul timp, prin realizarea legăturii în unghi între axul motorului şi axul elicei, s-a realizat varianta acestui tip de şalupă cu motorul instalat la extremitatea pupă şi un singur cockpit pentru timonier şi pasageri (v. fig. XXXII). Prin această dispozi}ie s-au eliminat inconvenientele primelor variante şi, în plus, prin deplasarea centrului de greutate al şalupei mai spre pupă, prin adoptarea formelor în V cu o pantă mică a fundului şi a unui raport LjB mic, XXXII. Şalupa-automobil cu motorul la pupă. de 2,8”*3,2, s-a realizat semiglisajul şi, deci, creşterea vitezei prin micşorarea rezistentei la înaintare (20-,*40 de noduri). Motoarele sînt în general cu electroaprindere, de 50--250 CP, cu turafii înalte şi fără reductor de turafie. Şalupa cu motor a f a ş a b i I (v. fig. XXXIII) e utilizată ca îmbarcafiune de sport şi de turism. Corpul, în general de lemn, e de construcfie foarte u-şoară, cu bordajul suprapus sau cap la cap, iar formele sînt corespunzător rotunde ori în V. Are o punte la proră, urmată de un c o ck p i t cu bănci sau cu scaune aşezate transversal. Motorul e XXX///. Şalupă cu motor ataşabil. ataşat la pupă şi se poate rofi în plan orizontal, finînd loc şi de cîrmă. Sin. Horsbord. Şalupa penfru circulafie e destinată transportului unui mic număr de pasageri pe lacuri, fluvii, basine închise, în radă şi pe mare. Tipul de construcfie e influenfat de regiunea (condifii climatice, adîncimea apei, etc.) în care se utilizează şi de condifiile de exploatare (curse scurte sau lungi). Se deosebesc următoarele tipuri; şalupa deschisă, şalupa-taxi, hidroglisorul, şalupa-limuzină, şalupa maritimă de circulafie, etc. Şalupa penfru comunicaţii suburbane (v. fig. XXXIV) e destinată transportului de pasageri. Are XXXIV. Şalupă pentru comunicaţii suburbane. lungimea de aproximativ 30 m, capacitatea de încărcare de 150 de locuri, dintre cari circa 100 în cabina-salon. Are bufet, lavoar şi W.C. Puterea echipamentului motor e de 2X140 CP şi viteza, de aproximativ 20 km/h. Şalupa penfru comunicaţii urbane e destinată transportului de pasageri în interiorul unui oraş. Cabina are o mare suprafafă de ferestre, pentru a avea o îmbarcafiune 459 îmbarcafiune vizibilitate cît mai bună. Şalupa are lungimea de aproximativ 22 m, pescajul de 0,9 m, puterea aparatului motor de 150 CP (motor Diesel), viteza de aproximativ 20 km/h, capacitatea de încărcare, de 130 de locuri. Şalupa de debarcare e destinată transportului de pasageri şi de mici loturi de marfă la o navă ancorată sau la un mal neutilat. Are forme cari asigură navigafia pe valuri mari, pupa ascuţită, liniile de apă pline şi bordajul la extremităţi divergent; are brîu de acostare rezistent şi apărători de jur împrejur; lungimea ei e de 6—12 m; motorul are puterea de aproximativ 30 CP; viteza şalupei e de aproximativ 8 noduri. Sin. Barcă de resacă cu motor. Şalupa de incendiu e destinată stingerii incendiilor în incinta porturilor şi la navele din porturi şi din radă. Are viteză relativ mare (12—14 noduri) şi e echipată cu motoare şi cu pompe de mare putere. Amenajările pentru echipaj sînt reduse. Corpul e de oţel sau de lemn. Are 1—3 motoare principale. E echipată cu 1—2 ciocuri de barză pe afet şi cu o cutie de distribuţie pentru alimentarea cu apă a furtunurilor respective. Şalupa închisă (limuzină) e destinată transportului unui număr mic de pasageri. Are o cabină cu o suprastructură relativ uşoară, cu ferestre mari, cari seamănă cu partea superioară a caroseriei unui automobil. Existenţa cabinei XXXV. Tipuri de şalupe închise (limuzine). Şalupa deschisă e destinată transportului unui număr mic de pasageri. Nu are nici un fel de adăpost pentru pasageri şi echipaj. Are forme rotunde sau în V, pentru viteze mici şi medii (6***18 noduri), şi excluziv în V, pentru viteze mari (20—40 de noduri). Corpul, în general, e de lemn, iar la cele rapide, cu forma în V, excluziv de lemn, de placaj bachelizat sau de materiale sintetice. Motoarele, cu electro-aprindere sau cu autoaprindere, de construcţie foarte uşoara, sînt instalate în interior, sau ataşabile. în general, se utilizează pentru circulaţia pe lacuri, fluvii şi în basine închise, în radă şi în basine deschise, utilizarea lor e limitată numai pentru timp bun. Şalupa de expediţii e amenajată complet pentru echipaj, pentru membrii expediţiei şi pentru prelucrarea şi păstrarea materialului adunat de expediţie. Are pescaj mic (aproximativ 0,4 m), pentru a putea naviga pe rîuri şi pe fluvii cu cele mai diferite adîncimi. Pentru a putea fi transportată şi pe uscat, se construieşte demontabilă sau se echipează cu un şasiu pe roţi. Şalupa fluvială de remorcaj e destinată remorcajului pe fluvii şi pe rîuri. Are lungimea de 15—25 m, puterea motorului (Diesel, semi-Diesel sau cu gaze) de 150—300 CP, viteza fără remorcă de 19—20 km/h şi tracţiunea la cîrlig la punct fix de aproximativ 12 kgf/CP şi 9—10 kgf/CP la 8 km/h viteză de mers. Şalupa pentru gospodării co/ecf/vee destinată transportului de mărfuri, de pasageri şi remorcajelor necesare gospodăriilor colective.* Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: şalupe cu corpul de oţel, complet sudat şi cu elicea în semitunel, avînd capacitatea de încărcare de aproximativ 4 t sau de 20 de pasageri; şalupe cu corpul de lemn, forme, simplificate, şi cu învelişul de placaj bachelizat. Şalupa hidrografică e destinată executării lucrărilor hidrografice, fiind echipată, în consecinţă, cu aparatura respectivă (sondă de lemn sau cu şaulă, sondă mecanică, etc.). Poate avea amenajări complete pentru echipaj. permite folosirea acestei şalupe în condiţii climatice mai aspre. Există diferite variante: cu motorul la proră, urmat de un cockpit şi de o cabină (v. fig. XXXV a), sau cu o cabină şi un cockpit (v. fig. XXXV b); cu motorul la mijloc, cabină la proră şi cu un cockpit Ia pupă (tip Sedan) (v. fig. XXXV c) şi, în fine, varianta cea mai recentă, cu o cabină Ia proră, urmată sau nu de cockpit, şi cu motorul Ia pupă (v. fig. XXXV d). Are lungimea de 6-*• 14 m, forme rotunde sau în V, în funcţiune de viteză. Corpul e de lemn, de o construcţie similară celei a şalupelor deschise, Şalupa de manevră pentru plută rit e folosită la formarea plutelor mari, la remorcarea lor pe lacuri înguste, cu apă mică şi curent puternic. Are lungimea de 8—10 m, motorul cu puterea de aproximativ 25 CP, viteza de circa 10 noduri. E echipată cu vinciuri de manevră puternice, acţionate de motorul principal. Are corpul foarte robust. Şalupa deschisă pentru marfă (v. fig. XXXVI) e utilizată Ia transporturi în porturi şi pe fluvii, pe lacuri şi pe rîuri. Are lungimea de 8—12 m şi capacitatea de încărcare de 3— 20 t. Şalupa maritimă e destinată navigaţiei costiere şi în radă deschisă. E echipată totdeauna cu semiteugă, cu suprastructuri îngropate sau semi- îngropate (v. fig. XXXVII). Suprastructuri fără teugă sînt numai Ia şalupe maritime foarte mari, cu lungimea peste 25 m. Şalupa maritimă e echipata cu cuşete şi cu instalaţii cari asigură un confort normal pentru pasageri şi echipaj. în general, are forme rotunde. Forme în V au numai şalupele rapide cu lungimea pînă la 16—18 m. Motoarele folosite sînt cu XXXVI. Şalupă deschisă pentru marfă. îmbarcafiune 460 îmbarcafiune electroaprindere sau cu autoaprindere, foarfe uşoare, cu turafii înalte şi cu reductor de furajie. Puterea motoarelor e de 100—3 X 500 CP. Şalupa are viteza de 12—18 noduri. tatea de încărcare de 2 t, viteza de aproximativ 9 noduri. Are balast pentru mărirea stabilităfii. Şalupa poştală e destinată transportului coletelor poştale şi cartării corespondenţei în regiunile cu cursuri de apă şi lipsite de căi de comunicafie. Se utilizează şalupe mijlocii şi mari de circulafie (9-16 m), cu amenajări speciale (cabină pentru corespondenţă, dulap metalic şi cabine pentru echipaj şi pentru funcfionarii poştali). Adeseori transportă şi un număr mic de pasageri. Motorul e de 40—50 CP. Şalupa are viteza de 7—15 noduri. Şalupa de pescuit e o îmbarcafiune adaptată pentru viteze mari, cu motorul aşezat atît la pupă, cît şi la proră. Pupa e cu oglindă. E folosită la pescuitul mecanizat cu năvodul. Şalupa de radă pentru plutărit e destinată formării şi remorcării plutelor în port şi în radă. E caracterizată prin robustefea superioară a corpului, prin tracţiune mare la cîrlig, la viteze mici, şi o manevrabilitate mare. Eficele sînt de obicei protejate contra obiectelor cari plutesc pe apă. Nu sînt obligatorii amenajări pentru echipaj. Lungimea e de aproximativ 8 m; motorul are puterea de 50 CP. Viteza şalupei e de aproximativ 11 noduri. Şalupa de salvare penfru liniile de h id r o-aviafie (v. fig. XXXIX) e destinată operafiilor de salvare XXXVII. Şalupă maritimă. Şalupa de p o I i f i e şi vamală e utilizată la transportul personalului de politie sau de vamă din port. E o şalupă de circulafie cu diferite viteze şi calităfi nautice, în funcfiune de condifiile de navigafie; e dotată cu echipament special, determinat de destinafia ei. Trebuie să funcfioneze în orice anotimp, iar echipajul să poată trece dintr-o cabină în alta fără a ieşi pe punte. Amenajările pentru echipaj sînt foarte reduse, deoarece, în timpul stafionării, acesta stă în clădirile de pe mal. Are lungimea de 10—12 m, motorul cu puterea de 50—250 CP, viteza de 10—20 de noduri. Şalupa maritimă şi portuară de remorcaj e destinată remorcajului în port, în radă şi pe mare. Are forme rotunde, lungimea de 15—20 m, puterea aparatului motor de 150—300 CP, tracfiunea la cîrlig de 12,5 kgf/CP la punct fix şi de 8 kgf/CP în mersul cu remorcă la viteza de 8 km/h. Funcfionează cu motor Diesel. Şalupa portuară de mărfuri şi pasageri (v. fig. XXXVIII) are lungimea de aproximativ 10 m, capaci- JcT ‘îţWT XXXIX, Şalupă de salvare penfru liniile de hidroavlaf ie. în cazul amerisării forfate a avioanelor sau a hidroavioanelor. Trebuie să fină bine marea pe timp rău, să fie rapida (cu viteza de cel pufin 20 de noduri), să fie foarte stabilă şi manevrabilă şi să poată ieşi în orice moment în mare. Şalupa de salvare cu motor e destinată salvării pasagerilor şi echipajului unei nave avariate sau naufragiate. E caracterizată prin corpul cu calităfi nautice superioare, cari o fac capabilă să fină marea pe timp rău. Are stabilitate şi manevrabilitate bune. Flotabilitatea e asigurată printr-un număr mare de chesoane cu aer. Corpul e foarte robust şi protejat cu un brîu de acostare continuu. Motorul trebuie să aibă o robustefe mare, şi un^dispozifiv de demarare sigur, şi să fie închis într-un compartiment etanş. Aspirafia aerului trebuie să fie asigurată contra pătrunderii apei. Are o rezervă de combustibil mare (20—40 de ore de mers). Şalupa sanitară e destinată asistenfei medicale rapide sau transportului, bolnavilor. Şalupele din prima categorie sînt caracterizate prin viteza mare, iar cele din categoria a doua, prin capacitatea mare de pasageri. Se utilizează diverse tipuri de şalupe de deplasare, cu echipamentul medical necesar (de ex. tărgi, etc.). Şalupa spărgătoare de gheată e destinată întrefinerii trecerilor peste fluvii, lacuri sau intrări şi ieşiri din porturi, în perioada în care gheafa nu e destul de groasă ca să permită circulafia pe ea (18—20 cm). Corpul e de lemn, iar învelişul e protejat cu tablă de ofel subfire. Pescajul mic îi permite să lucreze în regiuni inaccesibile navelor spărgătoare de ghea{ă. Are lungimea de aproximativ 16 m, motorul cu puterea de 100 CP, şi viteza de 8 noduri. Şalupa pentru sport şi turism e destinată excursiilor scurte de o zi sau mai lungi, pe rîuri, fluvii sau pe mare. Pentru excursii scurte (de o zi) se utilizează şalupe deschise de circulafie, rapide sau cu viteze mai mici, cu forme în V şi cu motor ataşabil, cari au un confort şi o capacitate de încărcare mai mari. Pentru călătorii lungi se utilizează şalupe cu capacitate mare de pasageri, cu autonomie mare şi cu viteză relativ mică. Formele sînt rotunde sau în V şi caracterizate prin o plenitudine mare, care permite micşorarea dimensiunilor şi deci a prefului de cost. Corpul e aproape excluziv de lemn, îmbălsămare 461 îmbătrînirea cauciucului iar în ultimul timp se utilizează foarfe mult placajul bacheli-zaf. Motoarele sînt, în generai, cu benzină, datorită prefului lor de cost scăzut, şi, uneori, cu petrol. Cele mai mici şalupe de turism au lungimea de 4-6 m şi motor ataşabil; ele asigură confortul necesar pentru două persoane într-o călătorie lungă. în general, are puntea lungă de la proră şi bordul liber relativ înalt, datorită cărora aceasta şalupă are calităfi nautice bune pentru lacuri mari, golfuri maritime, etc. Şalupa de turism de construcfie recentă e caracterizată printr-o mare suprastructură centrală cu înălfimea interioară de minimum 1,8 m şi cu motoarele dispuse sub paiolul suprastructurii, ceea ce permite să se utilizeze, pentru amenajări, 85-90% din lungimea şalupei. în general, şalupele de turism pentru călătorii lungi sînt cu semiteugă, cu semiteugă prelungită sau cu suprastructură centrală şi cu un cockpit la pupă, cari dau posibilitatea realizării confortului necesar pentru un timp îndelungat pe şalupă de lungime minimă. Dimensiunile caracteristice sînt: lungimea 4—13 m, pescajul 0,20—1 m, capacitatea de încărcare 2—18 pasageri, numărul cuşetelor 0—8, puterea aparatului motor 100—400 CP şi viteza 7-18 noduri. Şalupa-taxi e destinată transportului de pasageri în număr mic, într-un basin închis sau într-o radă, afară de cursele regulate. Se utilizează şalupe de circulafie deschise sau închise. Tafarel: îmbarcafiune malteză cu lungimea de 6—7 m. Are un floc şi o velă cu spetează. Tartană: îmbarcafiune cu vele aurice şi floc, cu prora şi pupa ascufite, folosită pe marea Adriatică şi pe Mediterana de vest. Topo: îmbarcafiune cu vele aurice şi floc, cu prora şi pupa ascufite, folosită pe marea Adriatica. Trabacoh îmbarcafiune cu doi arbori şi cu bompres, cu vele aurice, folosită pe marea Adrialică. Trauler: îmbarcafiunedestinatăpescuitului cu traulul.Puterea motorului e condiţionată de necesitatea de a obfine, în timpul traulării, o viteză minimă de 5 noduri. Pentru manevra trauîului în bune condifii are spafii de lucru libere la borduri şi vinciuri speciale pentru manevra acestuia. întreaga construcfie e de ofel, iar suprastructura e amplasată la pupă. Are doi arbori, dintre cari pe arborele mare e montată biga pentru traul (capacitatea de ridicare e de 2 t), care serveşte şi ca ghiu pentru o velă triunghiulară, iar arborele artimon are o velă aurică, necesară în timpul pescuitului cu setei în derivă. E echipată cu vinci de traul, cu cabestane pentru setcile în derivă, etc. Umiak: îmbarcafiune manevrată excluziv de femei şi servind la transportul familiilor eschimoşilor la vînătoare. Are lungimea de 10—17 m, coaste de lemn şi înveliş de piele de focă. Vivieră: îmbarcafiune re- morcată, de tipul bărcilor mari, folosită la transportul peştelui viu. Are perefii cu orificii dimensionate şi amplasate astfel, încît să permită primenirea apei care circulă în interiorul său, fără a crea însă un curent prea puternic, care ar obosi sau ar ucide peştele. Yawl: îmbarcafiune cu două catarge, dinfre cari unul foarte aproape de pupă şi echipat cu o velă latină, numită bate-pupa (v. fig. XL). u îmbălsămare: Opferafia de impregnare a fesuturilor cadavrelor cu o substanţă antiseptică, prin injectare intravenoasă, prin pompare, prin băi prelungite sau prin combinarea acestor procedee. în trecut au fost folosite ca antiseptice bitumurile, XL. Yavvf. creozotul, etc.; ele sînt înlocuite în prezent cu sublimat, alcool, solufie de formaldehidă, acetat de aluminiu, dorură sau sulfat de zinc, etc. Solufia antiseptică e introdusă prin carotidă în aparatul vascular, unde înlocuieşte tot sîngele, sau se pompează pe gură, prin anus şi prin canalul rahidian, pentru a uşura pătrunderea solufiei antiseptice şi în craniu. Pentru a împiedica complet alterarea cadavrelor, se procedează, în acelaşi timp, la înlăturarea viscerelor. Animalelor mici li se fac băi prelungite într-o solufie antiseptică, iar animalelor mari băi şi injeefii. 2. îmbătrînire. 1. Tehn.: Proces evolutiv, de obicei de durată, în cursul căruia se modifică structura şi anumite proprietăfi ale unui material. Procesul se numeşte îmbătrînire naturală, cînd se produce neprovocat şi la temperafura ambiantă, normală, respectiv îmbătrînire artificială, cînd se produce în urma unui tratament adecvat — care depinde de natura materialului tratat — şi care de obicei e efectuat la o temperatură mai înaltă decît cea normală şi într-un interval de timp mai scurt. — Tratamentul prin care se provoacă îmbătrînirea materialelor e numit tot îmbătrînire, iar tratamentul anumitor materiale, de exemplu al aliajelor (v. Îmbătrînire 2), e numit şi maturare. Sin. parfial, la materiale sau la produse finite ori semifabricate, nemetalice, Maturafie. s. ~a bitumurilor. Ind. petr., Mat. cs.: Schimbarea structurii şi a proprietăfilor bitumurilor sub acfiunea oxigenului şi a agenfiior atmosferici. Fenomenul de îmbătrînire e rezultatul procesului de evaporare a uleiurilor uşoare din compozifia liantului şi a proceselor de oxidare, condensare şi polimerizare a hidrocarburilor lichide sub acfiunea oxigenului şi a razelor solare, de transformare a uleiurilor în răşini şi în asfaltene. Reacfiile de îmbătrînire sînt catalizate de confinutul în sulf al bitumurilor sau de diferite săruri ca: oxidul feric, clorurâ ferică, etc. Rezultatul practic al îmbătrînirii consistă în scăderea penefrafiei şi în creşterea punctului de înmuiere. Prin îmbătrînire, liantul devine casant, fisurează şi devine permeabil la apă. Degradarea avansează de la suprafafa spre inferior, din cauza mişcărilor termice ale particulelor liantului bituminos. Condifiile de îmbătrînire sînt diferite. Astfel: bitumurile mai moi îmbătrînesc inifial mai repede decît bitumurile mai dure, dar degradarea în timp avansează încet; bitumurile naturale îmbătrînesc mai repede decît bitumurile de petrol, probabil, din cauza conţinutului în sulf mai mare al bitumurilor naturale; radiafia ultravioletă şi căldura activează în mare măsură îm-băfrînirea; smoalele de cărbuni îmbătrînesc foarfe repede, din cauza compuşilor uşor oxidabili; adausurile minerale sau organice fin măcinate, opace pentru radiafia ultravioletă, întîrzie foarte mult îmbătrînirea bitumurilor. 4. ~a catalizatorilor. Chim.: Fenomen întîlnit la cataliza eterogena, care se manifestă prin scăderea activităfii catalizatorilor în timp, din cauza proceselor de recristalizare în stratul superficial, procese ce au Ioc în special în cazul cînd reacfia se efectuează Ia temperaturi înalte. Îmbătrînirea catalizatorilor poate fi provocată şi de depunerea, pe suprafafa lor, a unor produşi rezultafi în urma unor procese secundare, cum şi de modificarea structurii sau a compozifiei chimice a suportului. 5. ~a cauciucului. Ind. chim.: Degradarea pe care o suferă cauciucul expus mai mult timp la aer, ca urmare a schimbării structurii sale. Prin îmbătrînire, cauciucul devine lipicios sau fărîmicios (casant), cu rezistenfă mecanică şi elasticitate mici. îmbătrînirea e mai accentuată la cauciucul brut, care devine lipicios şi aproape fluid după cîteva săptămîni, dar apare şi la cauciucul vulcanizat. Acesta prezintă inifial crăpaturi pe supra-fafă, pentru ca ulterior să devină casant. Cauzele îmbătrînirii cauciucului sînt: acfiunea oxidantă a oxigenului din aer şi acfiunea sulfului liber din cauciucul Îmbăfrînirea hîrfiei 462 Îmbăfrînirea materialelor meîalicâ vulcanizat. Ambele procese sînt favorizate de căldură şi de lumină (în special de radiafia ultravioletă). Căldura, în absenta aerului, nu are efect de îmbătrînire. Anumite substanfe (de ex.: bioxidul de mangan, cuprul şi sărurile lui, acidul tricloracetic, acidul sulfuric, etc.) accelerează îmbăfrînirea cauciucului. Pentru’a mări rezistenfa la îmbătrînire se adaugă cauciucului, înainte de vulcanizare, anfioxidanfi (v. Antioxidant 3), ca*, mer-captobenzimidazol, aldol-a-naftilamină, fenil-|3-naftilamină, etc. 1. ~a hîrfiei. Ind. hîrt.: Caracteristică a hîrtiei şi a cartonului reprezentată prin capacitatea acestora de a rezista diverselor influenfe chimice şi fizicochimice externe (datorite atmosferei: aer, lumină, căldură, umiditate, gaze nocive, gaze industriale din atmosferă, etc.) şi interne (datorite unor produşi de transformare rămaşi de la prepararea sau de la înălbirea semifabricatelor fibroase, cum şi diversele substanfe de adaus pe cari Ie confin hîrtia şi cartonul), cînd sînt păstrate timp îndelungat (durabilitate în timp) sau cînd sînt supuse Ia tot felul de solicitări mecanice (îndoire, mototolire, înfăşurare, etc.) în timpul folosirii (de ex.: hîrtii pentru acte şi documente, diplome, acte de stare civilă, bancnote, etc.). Determinarea îmbătrînirii, respectiv a durabilităţii, se face prin îmbătrînire naturală sau prin îmbătrînire artificială. Determinarea prin îmbătrînire naturală consistă în examinarea caracteristicilor hîrtiei sau cartonului după trecerea unui interval de timp îndelungat (păstrare minimum 10 ani), în care acestea au fost păstrate în condifii normale de umiditate, temperatură şi lumină, comparîndu-le cu valorile respective înainte de a fi puse Ia păstrare. Determinarea prin îmbătrînire artificială consistă în tinerea probelor de încercat într-o etuvă Ia temperatura de 105°, timp de 72 ore, după care se controlează modificarea proprietăţilor mecanice (de obicei rezistenfa Ia îndoire) şi a celor chimice (scăderea confinutului de alfaceluloză şi a visco-zităfii, cum şi creşterea indicelui de cupru şi a acidită(ii). Hîrtiiie fabricate din pastă de lemn au durabilitatea cea mai mică, iar hîrtiiie pregătile din pastă de cîrpe (in, cînepă, bumbac) au durabilitatea cea mai mare. 2. ~a materialelor metalice. Metg.i Proces evolutiv în cursul căruia se modifică anumite caracteristici fizico-mecanice ale unui material metalic, prin precipitarea lentă a anumitor faze dintr-o solufie solidă suprasaturată, astfel încît materialul trece într-o stare limită stabilă. Starea inifială, instabilă, — care poate fi o stare de solufie solidă suprasaturată, starea unei refele cristaline formate prin deformare plastică Ia rece sau Ia cald, etc. — e produsă de obicei de o viteză mare de răcire la solidificare sau de un tratament mecanic, dar poate fi provocată şi în mod intenţionat, prin tratament termic, de cele mai multe ori printr-un tratament de punere în solufie (v.). Îmbătrînirea poate avea ca efect creşterea durităfii şi a rezistentei de rupere la fracfiune, micşorarea caracteristicilor de plasticitate şi, uneori, modificarea proprietăţilor magnetice ale materialelor. Gradul de modificare, prin îmbătrînire, a diferitelor proprietăfi fizico-mecanice, depinde de gradul de suprasaturafie al solufiei solide şi de gradul ei de omogeneitate, cum şi de natura sepa-rafiilor cari rezultă după îmbătrînire, şi de gradul de dispersiune al separafiilor. După condifiile în cari se produce îmbătrînirea materialelor metalice, ea poate fi naturală sau artificială: îmbătrînirea naturală a materialelor metalice se produce neprovocat, la temperatura ambiantă şi în timp îndelungat; îmbăfrînirea artificială a materialelor metalice se produce într-un timp mai scurt decît cea naturală, printr-un tratament adecvat (de ex.: ridicarea temperaturii, acfiunea unui cîmp magnetic, acfiunea ultrasunetelor). Caracteristică e îmbăfrînirea aliajelor aluminiului; de asemenea, prezintă interes mare şi îmbătrînirea aliajelor de fier. Îmbăfrînirea aliajelor de aluminiu: îmbătrînirea naturală sau artificială a aliajelor de aluminiu, aduse în prealabil în stare de solufie solidă suprasaturată ia temperatura ambiantă, care se produce prin separarea din solufie a unor faze sub forma de zone dure, sau a anumitor compuşi binari sau ternari, duri, fin dispersaţi în masa metalului. Sînt susceptibile de îmbătrînire aliajele în cari elementul sau elementele de adaus au solubilitatea foarte mică în aluminiu, în stare solidă (de ex.: cele din sistemele: Al-Cu, AI-Mg, Al-Cu-Mg, duraluminul, etc.). Separările de mare dispersiune a fazei care se precipită din solufia suprasaturată mărind frecările între suprafefele de alunecare, îmbătrînirea provoacă o creştere simfitoare a durităfii aliajului. Creşterea durităfii mai poate fi provocată — în anumite condifii — de separări foarte fine (adunarea spre anumite centre în solufia solidă a atomilor fazei care se separă), cari formează zone caracteristice, numite zone Ouillet-Preston. Astfel, la îmbătrînirea naturală a aliajelor binare Al-Cu, zonele Guillet- Presfon, cu concentrafii mari de cupru, au forma de discuri cu diametrul de circa 50 A şi grosimea de 2—3 straturi de atomi; aceste zone nu au refea cristalină diferită de cea a solufiei solide suprasaturate, ci sînt legate coerent de refeaua solufiei solide, iar structura aliajului e formată dintr-o solufie solidă, neomogenă. La încălzirea acestei solufii, diametrul şi grosimea discurilor cresc (la 200°, diametrul atinge O circa 800 A), iar la încălzire şi menfinere îndelungată la 150— 200° (adică Ia îmbătrînire artificială), în zonele mărite se produce transformarea în compusul CuAl2 fin dispersat, cu refea cristalină diferită de cea a solufiei solide, ceea ce măreşte duritatea aliajului; duritatea maximă se obfine cînd aliajul ajunge în stare de solufie solidă neomogenă, cu zone dure foarte mici, după îmbătrînire naturală (care urmează unei căliri de punere în solufie) la 5—15 zile după călire. îmbătrînirea artificială la 150—200° permite separarea constituentului dur într-un timp mult mai scurt (cîteva ore), însă durificarea e sensibil micşorată. în cazul aliajelor binare Al-Mg, constituentul dur care se separă la îmbătrînire e compusul AlsMg2. în sistemul ternar Al-Cu-Mg se separă compuşii binari A^Cu şi Al3Mg2, cum şi compuşii ternari CuMgAl2 şi CuAIsMgs, iar în sistemul ternar Al-Mg-Si se separă şi compusul Mg2Si. Aceste aliaje, cum şi aliajele complexe ale aluminiului (cari au drept constituenţi principali Al, Cu, Mg şi Si), de exemplu duraluminul, sînt susceptibile de îmbătrînire naturală sau artificială, după o călire ia temperaturi corespunzătoare, obfinîndu-se îmbunătăfiri apreciabile ale proprietăţilor mecanice. — Procesul natural de îmbătrînire a aliajelor de aluminiu poate fi accelerat şi prin tratarea cu ultrasunete. De exemplu, un aliaj Al-Cu-Mg, încălzit în prealabil la 465—480°, poate fi îmbăfrînit artificial prin ultrasunete în timp de 2 ore, pe cînd îmbătrînirea lui naturală, după aceeaşi călire, durează circa 150 de ore. Rezultatele îmbătrînirii prin ultrasunete sînt asemănătoare celor obfinute la îmbătrînirea prin încălzire la 150-250°. îmbăfrînirea aliajelor de fier: Îmbăfrînirea naturală sau artificială a aliajelor de fier, care se produce prin separarea dintr-o solufie solidă suprasaturată a unor faze sub forma de zone dure, sau a anumitor compuşi duri, fin dispersafi în masa metalului. Sînt susceptibile de îmbătrînire prin încălzire aliajele de fier în cari elementul de aliere are solubilifate limitată în fier, cum sînt: C, N, O, W, Mo, etc. Fazele cari se separă la îmbătrînirea acestor aliaje sînt, fie zone dure asemănătoare zonelor Guillet-Preston (v. sub îmbătrînirea aliajelor de aluminiu), cînd îmbătrînirea e naturală, îmbătrînirea precipitatelor 463 îmbătrînire fie compuşi chimici fin dispersaţi şi duri (de ex.: Fe^C; Pe4N; carburi de W, de Mo, etc.; FeO; etc.)f cînd îmbătrînirea e artificială. ■— Procesul de îmbătrînire se produce în oţeluri şi după o prealabilă deformare plastică (v. sub îmbătrînire mecanică). în cazul ofelurilor-carbon, îmbătrînirea se poate produce în aliajele cari au un conţinut de cel mult 0,04% C (solubilitatea maximă a carbonului în fier, care are loc la 723°), după o călire prin încălzire la o temperatură superioară celei corespunzătoare curbei de solubilitate PQ din diagrama fier-carbon. Prin îmbătrînire naturală, duritatea aliajului creşte sensibil; separarea cementitei terţiare, care se poate realiza printr-o îmbătrînire artificială ulterioară, provoacă reducerea durităţii rezultate după îmbătrînirea naturală. Duritatea e de asemenea mărită — însă mai puţin decît după îmbătrînirea naturală —, dacă după călire se face nemijlocit o îmbătrînire artificială. Concomitent cu creşterea durităţii se produce şi o scădere simţitoare a rezistenfei şi a plasticităţii aliajului respectiv, apărînd fragilitatea de îmbătrînire (v. sub Fragilitate), cum şi o modificare importantă a cîmpului magnetic coercitiv (v. mai jos Îmbătrînirea magnetică a aliajelor de fier). Astfel, un ofel cu 0,04% C călit de la 600—700°, are după călire următoarele caracteristici: ar=circa 40 kgf/mm2, duritatea HB—circa 120 kgf/mm2 şi alungirea 5 = 25—27%; după îmbătrînirea naturală de 25—30 de zile, aceste caracteristici au valorile ar=55 — 57 kgf/mm2, duritatea HB= 172— 185 kgf/mm2 şi 6=13—14%; după îmbătrînirea artificială la 110—115°, duritatea se reduce mult (din cauza separării cementitei terţiare), plasticitatea creşte, iar cîmpul magnetic coercitiv devine maxim. — La oţeluri-carbon cu conţinut de carbon mai mare decît 0,04 %, efectul îmbătrînirii descreşte rapid, devenind practic nul la oţeluri cu 0,20% C. Solubilitatea azotului în fier variază de la 0,015% N la temperatura normală, pînă ta 0,42% N ia temperatura eutec-toidă a sistemului Fe-N (591 °), ceea ce face ca aliajele Fe-N să fie susceptibile de îmbătrînire naturală sau artificială, datorită separării nifrurilor (Fe4N). Astfel, după îmbătrînirea naturală a fierului electrolitic nitrurat, duritatea HB creşte de la 100 kgf/mm2 la 240 kgf/mm2; după îmbătrînirea artificială la 100° se obfin conductivitate electrică şi cîmp magnetic coercitiv maxime. Efecte asemănătoare are şi îmbătrînirea produsă de oxigenul disolvat în fier (care are solubilitatea maximă de circa 0,04%), cînd se separă oxidul feros (FeO). în cazul aliajelor cari confin elemente cari dau compuşi duri (W, Mo, Cr, etc.), efectul îmbătrînirii creşte cu creşterea diferenfei dintre solubilitatea acestora la temperatura eutec-toidă, respectiv la temperatura eutectică, şi solubilitatea la temperatura normală. Duritatea obfinută după îmbătrînirea acestor aliaje depinde de gradul de suprasaturafie al soluţiei solide şi de gradul ei de omogeneitate, cum şi de modul de îmbătrînire (naturală sau artificială, valoarea temperaturii de îmbătrînire, durata de menţinere). Concomitent, prin îmbătrînire se modifică şi rezilienfa, rezultînd o fragilitate de îmbătrînire cu atît mai accentuată cu cît duritatea e mai mare; de asemenea, se modifică simţitor şi unele proprietăţi magnetice, ceea ce prezintă o importanţă deosebită la aliajele pentru magneţi permanenţi sau la aliajele cu permeabilitate magnetică mare (v. sub îmbătrînire magnetică). Îmbătrînirea magnetică a aliajelor de fier: Modificarea proprietăţilor magnetice ale unor aliaje ale fierului, prin îmbătrînire naturală sau artificială. După o îmbătrînire naturală (în accepţiunea îmbătrînire 2) se obţin o duritate maximă, datorită durificării prin punere în soluţie, şi o valoare minimă a cîmpului magnetic coercitiv; la îmbătrînirea artificială, aceste proprietăţi variază în sens invers, cu cît temperafura la care se produce îmbătrînirea e mai înaltă (duritatea scade, cîmpul magnetic coercitiv creşte). La o felurile şi aliajele peniru magneţi permanenţi se urmăreşte obţinerea unui cîmp magnetic coercitiv şi a unei inducţii remanente cît mai mari, ale căror valori depind, între altele, şi de structura aliajului, respectiv de natura, cantitatea şi gradul de dispersiune ale separaţiilor. Deoarece cei mai mare cîmp magnetic coercitiv îl dă martensita, aliajele pentru magneţi permanenţi sînt folosite în stare călită. Oţelurile carbon avînd tendinţa de îmbătrînire naturală sau de îmbătrînire la încălziri la temperaturi joase (pînă la 100°) pe cari le ating în serviciu — ceea ce reduce simţitor cîmpul magnetic coercitiv — nu sînt mult folosite în producfia de magneţi permanenţi; se folosesc, însă, oţeluri aliate cu wolfram sau cu crom. De exemplu: un oţel cu 0,60% C şi 5,5—6% W, elaborat şi călit corect, pierde circa 5% din cîmpul magnetic coercitiv prin îmbătrînire naturală în primele ore după călire, după care o pierdere de aceeaşi valoare se mai produce în circa 3,5 ani; oţelurile cu crom (cu circa 1 % C şi 1,5% Cr, sau cu 1% C şi 3,5% Cr) prezintă stabilitate mai mare la îmbătrînirea magnetică naturală; ofelurile magnetice cu Co (cu pînă la 30—35% Co) au un cîmp magnetic coercitiv de 3—4 ori mai mare decît ofelurile cu Cr sau cu W, dar sînt mai costisitoare, iar prin îmbătrînire naturală, cîmpul magnetic coercitiv al acestor ofeluri scade cu 10—30%. Aliajele Fe-W şi Fe-Mo fără carbon au proprietăţi magnetice înalte, după călire urmată de revenire (care de fapt constituie o îmbătrînire magnetică, artificială). Aliajele cu permeabilitate magnetică mare trebuie să aibă un cîmp magnetic coercitiv cît mai mic şi pierderi prin isterezis mici; ele nu trebuie să prezinte îmbătrînire magnetică. Fierul pur, neavînd adausuri cari ar putea produce îmbătrînire magnetică, are un cîmp magnetic coercitiv minim; fierul tehnic, care conţine carbon, azot, oxigen, etc., e susceptibil de îmbătrînire şi are permeabilitate magnetică mai mică. în special carbonul şi azotul au influenţă defavorabilă asupra permeabilităţii magnetice, din cauza îmbătrînirii care — concomitent cu mărirea sensibilă a durităţii — măreşte şi valoarea cîmpului magnetic coercitiv. Starea de ecruisaj, în urma anumitor prelucrări mecanice ale acestor oţeluri, înrăutăţeşte proprietăţile magnetice. 1. ~a precipitatelor. Chim.: Modificarea în timp a structurii unui precipitat, ca urmare a tendinţei naturale a unor astfel de sisteme de a trece în forme cristaline mai stabile. Această transformare, care se produce în timp foarte îndelungat sau, sub acţiunea temperaturilor înalte, într-un timp foarte scurt, e însoţită de schimbarea proprietăţilor: creşterea viscozităţii, a durităţii, a porozităţii, micşorarea capacităţii de adsorpţie, etc. 2. ~a vinului. Ind. alim. V. sub Vin. 3. Îmbătrînire. 2.Mefg.: Tratament aplicat aliajelor, aduse în prealabil într-o stare instabilă de soluţie solidă suprasaturată, pentru a le provoca îmbătrînirea în accepţiunea Îmbătrînire 1. Tratamentul de îmbătrînire poate fi natural sau artificial. Îmbătrînirea naturală consistă în simpla depozitare a materialului şi în menţinerea lui un timp lung la temperatura ambiantă, înainte de a-l prelucra sau de a-l folosi. Îmbătrînirea naturală se aplică, de exemplu: anumitor oţeluri aliate (de ex. cu 0,6 % C şi 5,5—6% W), după călire, pentru a le folosi apoi ca magneţi permanenţi; fontei turnate (de ex.: pentru paturi de strung, lineale de măsură sau de tuşare, etc.), pentru a preveni deformarea ulterioară, în serviciu, etc. Îmbătrînirea artificială consistă în accelerarea fenomenului de îmbătrînire, astfel încît să se producă în timp de cîteva ore. Ea se poate efectua, de exemplu, prin: încălzirea materialului, călit în prealabil-, la o temperatură mai înaltă decît cea normală (de ex. încălzirea aliajelor de aluminiu la 150—200°) îmbătrînire mecanică 464 îmbinare şî menţinerea lui, cîteva ore pînă la cîteva zile, la această temperatură; tratarea cu ultrasunete a aliajelor de aluminiu (de ex. aliaje Al-Cu-Mg) timp de 2*"3 ore; procedeul de îmbătrînire prin ecruisare, numit şi îmbătrînire mecanică (v.). i. îmbătrînire mecanică. Metg.: Aducerea anumitor aliaje feroase, prin deformare la cald sau Ia rece, într-o anumită stare de ecruisaj, urmată de menfinerea lor Ia temperatură normală sau mai înaltă. Deformarea pînă la ecruisaj finisează granulaţia şi reduce solubilitatea în stare solidă (din cauza deformării reţelei cristaline a solufiei soiide), ceea ce conduce la mărirea durităfii după îmbătrînire şi la accelerarea procesului de îmbătrînire (separările fazei în exces începînd de Ia granifele grăunfilor, procesul e cu atît mai accelerat cu cît suprafafa totală a grăunfilor e mai mare, deci cu cît structura e mai fină). Datorită reducerii mari a rezilienfei, îmbătrînirea mecanică provoacă fragilitatea de îmbătrînire (v. sub Fragilitate); de exemplu, un ofel cu 0,1 % C —- care după ecruisare are rezilienfa 12.kgm/cm2 — după îmbătrînire naturală de 10 zile îşi reduce rezilienfa la circa 4 kgm/cm2, duritatea crescînd în mod corespunzător. — Sînt susceptibile de îmbătrînire mecanică ofelurile moi cu confinut în carbon pînă la circa 0,2%. După deformare la cald sau Ia rece, aceste ofeluri suferă o îmbătrînire naturală în timp de săptă-mîni sau luni. Îmbătrînirea lor artificială se poate realiza în timp mult mai scurt (minute sau ore), prin încălzirea la temperaturi de 100*"200°. Sin. Îmbătrînire prin ecruisare. g. ~ de ecruisare. Metg.: Sin. Îmbătrînire mecanică (v.). 3. ~, fragilitate de Mefg. V. sub Fragilitate. 4. Îmbătrînirea basmelor piscicole. Pisc.: Proces natural evolutiv de degradare, determinat de colmatarea aluvionară şi organică a bălfilor, a iazurilor şi a eleşteelor, prin care se formează cu timpul o pătură de mîl celulozic greu putres-cibil şi cu totul improductiv, care ridică fundul, reducînd simfitor nivelul apei. în aceste ape invadate de vegefafie, cari se încălzesc uşor, proporfia de oxigen descreşte treptat, substanfele organice intră în descompunere, cu formarea de bioxid de carbon, iar exponentul de hidrogen scade. Prezenfa acestor substanfe organice în cantităfi crescînde, lipsa de oxigen, prezenfa sulfafilor şi a microorganismelor reducăfoare şi a celor transformatoare de sulf, determină formarea de produşi azotafi şi sulfuroşi săraci în oxigen, în majoritatea lor toxici (amoniac, hidrogen sulfurat). Se produce astfel un dezechilibru chimic, biologic şi fiziologic, complet, care conduce Ia disparifia faunei şi Ia desfiinfarea, prin scoaterea 3ln producţie, a basinelor piscicole. Îmbătrînirea nu poate fi evitată în timp, dar efectul său poate fi întîrziaf prin anumite procedee tehnice, şi anume: reducerea procesului de colmatare aluvionară, vidarea şi lăsarea pe uscaf penfru mineralizarea fundului, defrişarea vegetaţiei în exces. 5. îmbăfrînirea cărbunilor. Pefr.: Transformarea cărbunilor mai tineri (ligniţi, cărbuni bruni) în cărbuni mai evoluaţi (mai bogaţi în carbon, mai săraci în materii volatile) din punctul de vedere fizicochimic (huilă, antracit), prin procesul de încărbunare (v.). Un cărbune e cu atît mai bătrîn, cu cît vîrsta lui geologică e mai mare, la aceasta contribuind însă şi condiţiile de ordin fizico-mecanic şi chimic în cari s-a formât zăcămînful respectiv. e. îmbăfrînirea Semnului. Silv.: Sin. Duramenificare (v.). ?. îmbătrînire magnetică. Metg., Elt.: Mărime egală cu creşterea procentuală a pierderilor prin isterezis ale unui material feromagnetic, după o încălzire de 600 de ore la temperatura de 100°. a. îmbielaj, pl. îmbielaje. M?.: Ansamblul bielelor asociate ale unui motor, cari sînt articulate direct sau indirect pe acelaşi maneton al arborelui cotit al motorului. îmbielajul, care depinde de tipul constructiv al motorului (de ex. Ia motoare în V, în W, etc.) şi de numărul lui de cilindri, diferă după poziţia relativă sau după legătura dintre bieble asociate, cum şl după modul de articulare a acestora cu manetonul arborelui cotit. Bielele unui îm-bielaj pot fi asociate în mai multe feluri, şi anume: asociere juxtapusă (v. fig. a), numită şi cap la cap, la care cele două biele sînt identice şi separate, ceea ce constituie o construcţie relativ simplă şi robustă (folosită, de ex., la motoare de automobil); asociere în furcă (v. fig. b), la care o bielă are capul furcat şi cealaltă e montată între braţele furcii, constituind o construcţie complicată şi mai puţin robustă decît cea precedentă (în special din cauza rezistenţei relativ reduse a bielei furcate); asociere suprapusă (v. fig. c), la care o bielă e articulată cu manetonul şi cealaltă e articulata la exteriorul primei; asociere prin articulaţie excentrică (v. fig. d), la care o bielă-mamă e articulată cu manatonul, iar o bieletă (de ex. la motoare în V) sau două bielefe (de ex. Ia motoare în W sau în Y) sînt articulate prin buloane, Ia cîte o ureche de la capul bielei-mamă; asociere prin articulaţii periferice (v. fig. e), la care o bielă principală e articulată cu manetonul, iar mai multe biele secundare sînt articulate prin buloane, la urechi echidistante, situate Ia periferia capului bielei principale (construcţie folosită, de exemplu, Ia motoare în stea, cu maximum nouă cilindri). Sin. Ambielaj. 9. îmbinare. Tehn.: Asamblarea rigidă a două sau a mai multor elemente componente solide ale unui sistem tehnic (maşină, aparat, instalaţie, clădire, etc.). îmbinarea nu permite nici o deplasare relativă a elementelor îmbinate. îmbinarea poate fi directă, cînd elementele componente se asamblează direct între ele, şi indirectă, cînd elementele componente se asamblează prin intermediul unor elemente auxiliare sau al unor materiale de aport. Îmbinarea directă se poate efectua prin deformarea unuia ori a mai multor elemente componente (de ex.: presarea, mandrinarea, fălţui-rea, încopcierea, etc.) sau prin prelucrarea zonelor de contact ale elementelor componente (de ex.: îmbinarea prin îmbucare sau prin crestături, îmbinarea cu caneluri, sudarea prin forjare, etc.), îmbinarea indirectă prin elemente auxiliare se efectuează cu nituri, şuruburi, pene, spini, etc., cu deformarea acestor elemente (de ex. nituirea) ori fără deformarea lor (de ex.: înşurubarea, împănarea, etc.), iar îmbinarea prin materiale de aport se efectuează folosind metale, chit, clei, mortar, beton, etc. (de ex.: prin aluminotermie; sudare cu gaz sau electrică, cu material de aport; lipire; chituire, încleire; etc.). După posibilitatea de separare a elementelor îmbinate, îmbinarea poate fi nedezmembrabilă (de ex.: nituirea, sudarea, lipirea), cînd ea se poate desface numai prin distrugerea parţială sau totală a elementelor componente, şi dez-membrabilă (de ex.: înşurubarea, împănarea, etc.), cînd elementele componente pot fi separate şi asamblate de numeroase ori, fără a se deteriora. Din punctul de vedere al materialelor din cari sînt confecţionate elementele asamblate, îmbinarea poate fi: în lemn, metalică sau cu alte materiale (de ex. de cabluri vegetale). 3 b c d e Tipuri ae îmbielaje. a) asociere juxtapusă; b) asociere în furcă; c) asociere suprapusă; d) asociere prin articulaţie-excentrică; ej asociere prin articulaţii periferice ; 1) bie/ă; 2) bielă cu cap furcat; 3) bielă centrală; 4) bielă interioară; 5) bielă exterioară; 6) bielă-mamă; 7} bielefă; 8) bielă principala; 9) bielă secundară; 10) şurub de sfrîngere (şurub de bielă). îmbinară 465 îmbinare îmbinare în lemn. Cs.: îmbinare realizată cu două sau cu mai multe piese de lemn pentru a obfine piese mai lungi, mai late sau mai groase, sau pentru a executa construcfii sau elemente de construcfie. îmbinările în lemn se execută, de obicei, prin fasonarea pieselor de îmbinat, în porfiunea ocupată de îmbinare, obfinîndu-se adîncituri sau proeminenfe cari intră unele în altele şi împiedică îndepărtarea, unele de altele, a pieselor îmbinate. Dacă felul de executare a îmbinării nu poate împiedica desfacerea eif sau dacă îmbinarea e solicitată de forfe prea mari, se solidarizează piesele îmbinate cu ajutorul altor piese (de lemn sau de metal), cari sînt destinate să întărească secfiunea lemnului slăbit prin tăieturi, cum şi să strîngă îmbinarea şi să transmită forfele de la o piesă la alta. Alegerea unei îmbinări depinde de scopul în care se execută, de solicitările la cari vor fi supuse piesele îmbinate, de pozifia pieselor de îmbinat, etc. în general, îmbinările trebuie să fie cît mai simple, adică tăieturile în piese să fie cît mai uşor de realizat. Din punctul de vedere al lucrărilor Ia cari se folosesc, se deosebesc: îmbinări dulghereşti şi îmbinări tîmplăreşti. îmbinările dulghereşti sînt folosite la lucrările de dulgherie (poduri, şarpante, ferme, cintre, case de lemn, împrejmuiri, etc.) şi sînt executate, de obicei, astfel, încît să poată transmite forfe de la o piesă la celelalte piese cari se îmbină. Din această cauză, la executarea îmbinărilor dulghereşti se folosesc aproape totdeauna piese de legătură şi de strîngere, ca: scoabe, cuie, şuruburi simple sau cu piulifă, eclise de lemn sau de metal, platbande, dornuri, guseuri, sabofi, man-şoane metalice, etc. îmbinările dulghereşti se execută dez-membrabiie, pentru lucrări provizorii, şi nedezmembrabile, pentru lucrări definitive. îmbinările tîmplăreşti sînt folosite la lucrările de tîm-plărie (uşi, ferestre, mobile, etc.) şi sînt executate pentru a rezista în principal la deformafiile datorite variafiilor de temperatură şi de umiditate. Strîngerea îmbinărilor tîmplăreşti se realizează, de obicei, prin încleire, prin şuruburi pentru lemn, prin cepuri sau prin pene de lemn. îmbinările tîmplăreşti se execută, fie demontabile (în special la mobile), fie nedemontabile. Din punctul de vedere al execufiei, cele mai multe dintre îmbinările tîmplăreşti sînt similare celor dulghereşti, dar au tăieturile mai complicate, pentru a fi mai frumoase, în special dacă sînt vizibile. Din punctul de vedere al pozifiei pieselor una fafă de alta, se deosebesc: îmbinări prin alăturare, îmbinări prin îmbucare şi îmbinări prin suprapunere. îmbinările prin alăturare se caracterizează prin faptul că piesele sînt alăturate direct prin fefele lor (longitudinale sau de la capete) sau că ieşiturile sau tăieturile pentru realizarea îmbinării sînt executate în lungul fefelor longitudinale ale pieselor. îmbinările prin îmbucare au capătul uneia dintre piese tăiat după un anumit profil, pentru a fi introdus într-o scobitură cu profil corespunzător, executată în cealaltă piesă. Tipurile cele mai obişnuite de îmbinări prin îmbucare sînt îmbinările cu cep, în pană, în foarfece. îmbinările prin suprapunere se caracterizează prin faptul că una dinfre piese acoperă pe cealaltă, la locul de îmbinare. Din această categorie fac parte îmbinările în jumătatea lemnului, îmbinările cu chertări, cele cu pene, cu dinfi, etc. Toate îmbinările prin suprapunere trebuie să fie strînse cu şuruburi cu piulifă. Din punctul de vedere al scopului încare se execută, se deosebesc: îmbinări de asamblare, îmbinări de consolidare şi îmbinări de rezistenfă. îmbinările de asamblare se execută pentru a permite realizarea formei unei construcfii sau a unui element de construcfie alcătuit din piese separate. îmbinările de consolidare se execută pentru a mări capacitatea de rezistenfă a unor piese de lemn, pentru a le face să lucreze împreună, pentru a crea unu sau mai multe reazeme intermediare, sau pentru a susfine o altă piesă. Se execută, de obicei, ca îmbinări în cleşte, cu cep, cu pene, cu dinfi, cu eclise, etc. îmbinările de rezistenfă sînt executate astfel, încît să poată transmite în întregime eforturi de la o piesă la alta. Se execută în diferite feluri, după felul eforturilor cari urmează să fie transmise. în general, îmbinările de rezistenfă se execută ca îmbinări de prelungire, de ramificare şi de îngroşare. Tipurile cele mai obişnuite de îmbinări folosite pentru transmiterea eforturilor sînt: îmbinările în jumătatea lemnului, în fulger, cu eclise, cu tachefi, cu prag, cu cheie ascunsă, cu pene, cu dinfi, în cleşte, şi îmbinările cu piese speciale. Pentru a asigura transmiterea eforturilor, de la o piesă la alta, şi pentru a împiedica desfacerea îmbinării, îmbinările de rezistenfă sînt strîn-se totdeauna cu şuruburi cu piulifă. Din punctul de vedere al modului de prelucrare a fefelor cari vin în contact, ale pieselor de lemn cari se îmbină, se deosebesc: îmbinări cu chertări, îmbinări cu rost curat şi îmbinări cu rost lucrat. îmbinările cu chertări sînt îmbinări dulghereşti, de prelungire, de încrucişare şi de ramificare, la cari piesele sînt fasonate, la locul îmbinării, după profiluri diferite, profilul unei piese fiind negativul profilului celeilalte piese. Sin. îmbinare cu crestături. Îmbinările cu chertări prezintă avantajele că împiedică deplasările laterale ale pieselor cari se îmbină şi asigură transmiterea forfelor de Ia o piesă Ia alta prin suprafeţele de contact. îmbinările cu chertări prezintă următoarele caracteristici: deformafii mari la încărcare, din cauza imperfecfiunilor de executare a pieselor în contact, dar cari se produc inifial, în timpul exploatării creşterea deformafiilor fiind neînsemnată; nu pot fi folosite pentru piese la cari sensul eforturilor se schimbă; reclamă mînă de lucru calificată şi supraveghere tehnică amănunţită în timpul execufiei. Cînd trebuie să se fină seamă în calcule de influenfa deformafiilor din îmbinări (Ia calculul sistemelor static ne-determinate), valoarea acestei deformafii trebuie considerată egală cu 1,5 mm, pentru a avea în vedere nu numai defor-mafia produsă în momentul aplicării sarcinilor, ci şi creşterea deformafiilor în timp şi, eventual, o execuţie mai pufin îngrijită. La îmbinările cu chertări, slăbirea maximă a unei piese nu trebuie să depăşească 0,5 din secfiunea inifială; secfiunea minimă admisibilă pentru o bară e de 45 cm2, iar dimensiunea minimă a unei bare în secfiunea cea mai slăbită trebuie să fie mai mare decît 3 cm. La calculul îmbinărilor cu chertări nu se fine seamă de efectul favorabil al frecării dintre piese, afară de cazurile în cari echilibrul întregului sistem e asigurat excluziv prin frecare. în acest caz, nu se admit solicitări dinamice; coeficientul de frecare dintre suprafefele de contact ale lemnelor, la piesele cu axele perpendiculare, se consideră egal cu 0,3, iar la cele cu axele paralele, egal cu 0,2. Imobilitatea părfilor în frecare e asigurată prin mijloace speciale (scoabe, buloane, etc.). Tensiunea inifială a elementelor de strîngere nu se ia în consideraţie la determinarea forfei de frecare. Piesele de legătură folosite la îmbinările cu chertări au rolul de a împiedica deplasarea relativă a pieselor îmbinate, fie în timpul montajului, fie în timpul exploatării. în calcule trebuie să se fină seamă de slăbirile secţiunilor prin utilizarea pieselor de solidarizare. 30 îmbinare 466 îmbinare La îmbinările cu chertări, suprafeţele de contact trebuie sa fie executate prin crestare continuă, cu excepfia cepurilor. Pentru toate îmbină- d A pufin 75°, ori cu suprafafă de contact oblică (v. fig. /V b), cînd acest unghi e mai mic decît 75°, suprafafa de contact rile cu chertări e necesar să se verifice suprafefele supuse Ia strivire. Dacă există şi suprafefe supuse la forfecare trebuie să se verifice eforturile unitare în aceste suprafefe. De asemenea, trebuie, să se verifice eforturile din întindere, din compresiune sau din încovoiere în secfiunile slăbite. îmbinărilecu chertări sînt folosite, cel .W'QJSh /. îmbinări de prelungire, cu chertări. a) îmbinarea elementelor comprimate; b) îmbinarea elementelor încovoiate; c) îmbinare articulată. mai frecvent, la construcfii definitive. După direcfia de gere a eforturilor, îmbinările cu chertări pot fi: Îmbinări de pre-lungire, folosite la piesele solicitate la compresiune, la compresiune şi încovoiere sau la încovoiere (v. fig. /). Dacă îmbinarea e solicitată de un moment înco-voietor, piesele metalice de solidarizare a îmbinării trebuie verificate Ia acfiunea acestui moment. Aceste îmbinări nu se recomandă Ia piesele întinse, deoarece pro- LI prri î ţ —^ d II. îmbinări transversale, cu chertări. îmbinarea pieselor ecarisate; b) îmbinarea pieselor de lemn rotund. duc slăbiri mari ale secfiunilor. Slăbirile nesimetrice produc momente în bare datorite dezaxării eforturilor. Îmbinări fransver-sale (v. fig. II), folosite, în special, la îmbinarea grinzilor aşezate pe stîlpi. Transmiterea eforturilor se face prin strivirea, perpendicular pe fibre, a grinzii, şi în lungul fibrelor, a stîlpului. Îmbinări frontale, la cari scurgerea efortului se face într-un singur plan. Din această categorie fac parte: îmbinările frontale în genunchi (v. fig. ///), cari transmit efortul numai prin strivire pe suprafefele de contact; îmbinări frontale cu te-şiturăfărăprag, cînd axele celor două piese fac între ele un unghi de cel IV. îmbinări frontale cu teşitură fără prag. a) îmbinare ortogonală; b) îmbinare cu suprafafă de contact oblică. fiind tăiată astfel, încît să facă un unghi de cel pufin 75° cu III. îmbinări frontale cu genunchi, cu chertări. a) îmbinare la care planele de contact sînt tăiat©' după bisectoarele unghiurilor exterioare, recomandată cînd 40°^>a^>50°; b) îmbinare recomandată cînd 40° 30°, fără subgrindă; d) îmbinare cu un prag, solidarizată cu scoabe sau zbanîuri; e) îmbinare cu fata pragului în planul bisecfor al unghiului Ş; f) îmbinare cu prag şi dinte (admisă, dar nerecomandafă); g şi h) îmbinări cu calcîi. solicitate la strivire şi la forfecare, cari pot fi cu unu sau cu două praguri (v. fig. V a • • ■ f), eventual şi cu călcîi (v. fig. V g şi h). Îmbinări laterale, la cari devierea scurgerii efo.tului se produce în două plane. Un exemplu de astfel de îmbinare e îmbinarea de la nodul de reazem al unei ferme (v. fig. VI). îmbinările cu rost curat se caracterizează prin faptul că fefele de contact ale pieselor, la rosturi, sînt formate din suprafefe plane cari sec-fionează piesa pe toată grosimea şi sînt drepte sau oblice, adică sînt perpendiculare pe axele pieselor, sau sînt încli- —w b VI. îmbinare cu chertări laterale, vedere laterală; b) vedere de sus coardei, fără diagonala de capăt. îmbînarâ 467 îmbinare naie fafă de acestea. Sin. îmbinare cu fug curat, îmbinare fuguită. îmbinările cu rost lucrat sînt îmbinări cap la cap la cari piesele sînt fasonate, la capete, cu proeminente şi adîncituri, ca i se îmbucă între ele, unele fiind negativul celorlalte. Sin. îmbinare cu fug lucrat. Din punctul de vedere al legăturii pieselor cari se îmbină, se deosebesc: îmbinări fără solidarizări şi îmbinări solidarizate. îmbinările fără solidarizări sînt executate astfel, încît deplasarea pieselor cari se îmbină unele cu altele e împiedicată prin modul de realizare a îmbinării, fără a fi nevoie de piese auxiliare metalice pentru a menţine piesele în pozifia prescrisă sau pentru a asigura transmiterea eforturilor de la o piesă Ia alta. îmbinările solidarizate sînt executate astfel, încît reclamă piese auxiliare (de lemn sau metalice), pentru a asigura atît strîngerea pieselor la locul îmbinării, cît şi transmiterea efor-turilor de la o p esă la alta. Solidarizările cu dinfi (v. fig. VI/) constituie o formă constructivă care se foloseşte din ce în ce mai rar. Se determină prin calcul numărul dinfi lor cari trebuie să preia lunecarea longitudinală dintre cele două elemente, şi aceştia se execută astfel, încît cele două piese solidarizată să se suprapună perfect, ceea ce prezintă dificultăfi la execufie. Din cauză că lucrările de dul-gherie sînt destul de imprecise, se reduce modulul de rezistenfă al secţiunii elementului solidarizat. Piesele solidarizate astfel nu au tendinţa să se depărteze una de alta; deci, ele se leagă cu buloane sau cu scoabe, din motive constructive. Solidarizările cu pene (v. fig. VIII) sînt forme constructive cari se folosesc mult. în cele două piese cari se solidarizează cu pene se practică, în locuri stabilite prin calcul, locaşuri pentru montarea penelor. Penele sînt solicitate la compresiune şi la forfecare. Modul de solicitare a unei îmbinări cu pene e V//. Solidarizare cu dinţi. caracterizat prin tendinţa de rolire a penei, provocată de forţele cari acfionează excentric pe pană şi, ca o consecinfă, prin tendinfa de depărtare a pieselor solidarizate, care se anihilează prin buloane. Penele folosite sînt: pene prismatice de lemn (transversale drepte, longitudinale drepte, longitudinale VIII. Solidarizări cu pene prismatice de lemn. a) cu pene transversale simple; b) cu pene transversale duble; c) cu pene longitudinale înclinate; d) cu pene longitudinale drepte; e) cu pene transversale groase; f) cu pene longitudinale groase; g) cu pene înclinate groase. înclinate, sau de grosime); pene circulare (pene de lemn, în formă de disc; pene de fontă, tip farfurie; pene de ofel, inelare, întrerupte netede, şi inelare continue cu dinfi). Solidarizarea cu pene transversale e cea mai simplă. Penele se execută, fie dintr-o singură bucată, cu fefele laterale uşor înclinate (1/8—1/10) (v. fig. VIII a), cari se bat „strîns", fie din două elemente, cu cîte o singură fafă înclinată, cari se bat în sensuri contrare (v.fig. VIII b). Penele sînt solicitate la strivire şi la forfecare normală pe fibre. La solidarizarea cu pene I o n g i tu d i n a l e dr epte (v. fig. VIII d), penele nu sînt solicitate transversal, ci longitudinal. Din cauză că nu pot fi bătute „strîns'1, se măreşte rezistenfă fiecărei pene în parte; totuşi, rezistenfă generală a solidarizării e mică, fiindcă e posibil ca nu toate penele să fie solicitate la lunecare concomitent, ci succesiv. Prin solidarizarea cu pene longitudinale înclinate (v. fig. VIII c), aceste dezavantaje sînt în parte înlăturate; penele sînt solicitate numai în lungul fibrelor. La grinzile cu secfiune compusă e necesar să se mărească adeseori momentul de inerfie; în acest scop, materialul trebuie depărtat de axa centrală de inerfie, ceea ce se realizează cu pene de lemn cu grosime mare, cari pot fi transversale (v. fig. VIII e), longitudinale drepte (v. fig. VIII f) sau înclinate (v. fig. VIII g). Solidarizarea cu pene circulare e o îmbi«* nare de precizie. Penele circulare pot fi de lemn (în formă de disc), de fontă (tip farfurie) sau de ofel (inelare netede, întrerupte, sau cu dinfi, ne* întrerupte) (v. fig. IX). Locaşul în care se introduce pana se execută cu freze. Solidarizările cu pene circulare de lemn şi de fontă se folosesc mai rar. Azi se folosesc pene inelare întrerupte. Acestea a jd ) >—r -viv-1 ÎT i c-j ■tot1 '■car1 C__ __J j/ . *"7nr* ~ ‘ "Sr ™ V fjj Jpl î /'■“X j fw o lip \) vly ) r 3 b C (J IX. Solidarizări cu pene circulare, a) cu pene de lemn; b) cu pene de fontă, tip farfurie; c) cu pene de oţel, inelare întrerupte; d) cu pene de ofel cu dinfi. unei permit realizarea de economii de material şi simplificarea execufiei; ele măresc capacitatea de rezistenfă a solidarizării, datorită faptului că, pana fiind întreruptă, se măreşte secfiunea solicitată la forfecare; afară de aceasta, pana antrenează la strivire şi forfecare nu numai materialul din exteriorul penei, ci şi miezul de lemn din interior (v. fig. X). Penele inelare întrerupte se folosesc numai la material perfect uscat. în caz contrar, la uscarea lemnului lucrează la forfe- care numai o jumătate de pană. E X' Modul de .soll'1*ar«, important ca întreruperea penei să pene inelare, fie plasată, la montare, pe diametrul normal pe direcfia forfei interioare, adică în afara zonei de strivire. Penele metalice cu dinfi se execută din platbandă gofrată, sudată sub formă de contur (v. fig. X/). Aceste pene nu se montează în locaşuri speciale, ci se înfing cu dinfii lor ascufifi în materialul lemnos. Solidarizările cu tije se fac cu piese de ofel sau de lemn, de formă cilindrică sau lamelară, cari împiedică deplasarea elementelor îmbinate,în lungul lor(v.fig.X//.). Piesele solidarizate astfel, spre deosebire de solidarizările cu pene, nu au tendinfa de a se depărta, astfel încît buloanele se pun numai constructiv. La solidariza, ile cu tije, XI. Pană metalică cu dinfi. a) forma dinţilor; b) vedere în plan. 30 îmbinare 468 îmbinare cuplul format de lunecări e echilibrat de un cuplu orientat tot pe direcfia lunecării (v. fig. XIII), spre deosebire de pene, la cari cuplul de echilibrare acfionează normal pe direcfia lunecării şi e provocat de montarea bulonului care împiedică deplasarea. £ â XII. Solidarizare cu tije. a) cu o singură secţiune de forfecare; b) cu trei secfiuni de forfecare. XIII. Schema distribuţiei eforturilor unitare pe o tijă de solidarizare. X/V. Solidarizare cu lamele flexibile de lemn. Tijele pot fi constituite din piese introduse în găuri (priboaie, buloane) sau din cuie. Solidarizarea cu tije e pufin costisitoare şi se execută repede. Din cauza pericolului de despicare, care poate apărea la baterea cuielor, distanfa dintre cuiele bătute se stabileşte mai mare decît în cazul t/jelor introduse în găuri. Solidarizările cu lamele flexibile se realizează prin introducerea unor lamele de lemn sau de ofel între piesele cari au tendinfa de deplasare reciprocă. Lamelele de lemn (v. fig. XIV) se introduc în locaşuri special amenajate. Lamelele se montează cu fibrele perpendicular pe planul de lunecare, astfel încît să fie forfecate normal pe fibre. Pentru a evita ope-rafia de execufie a locaşurilor se folosesc lamele de ofel, cari se bat direct. Prin încărcare, lamelele sînt solicitate la încovoiere şi la strivire, iar piesele îmbinate, la strivire în locaş şi la forfecare între locaşuri. Solidarizările prin încleire se realizează prin lipirea pieselor între ele cu clei. Transmiterea forfelor inferioare în stratul de clei, spre deosebire de alte tipuri de solidarizare, nu e însofită de strivirea locală a lemnului, ci se produce prin solicitarea directă la forfecare a peliculei de clei, fără a slăbi local piesele solidarizate. De asemenea, piesele solidarizate nu au tendinfa de a se depărta una de alta. încleirea se recomandă cu precădere la elemente prefabricate. Din punctul de vedere al destinafiei, se deosebesc tipurile de îmbinări descrise mai jos. îmbinare de încucişare: îmbinare ale cărei piese formează între ele un unghi. Piesele îmbinate pot avea axele în acelaşi plan (îmbinare plană) sau în plane diferite, paralele (îmbinare în spafiu). Cele două piese cari se îmbină pot avea, una fafă de alta, următoarele situafii: fiecare piesă e prelungită de o parte, sau şi de alfa a celeilalte (îmbinare petrecută); una dinfre piese are capăful îngropat înfr-o scobitură făcută în cealaltă, fără ca scobitura sa străpungă întreaga grosime a piesei (îmbinare prin îmbucare); capetele celor două piese nu depăşesc îmbinarea (îmbinare de coif). La ultimul tip, de obicei, piesele îmbinate sînt sprijinite la îmbinare pe alte piese. O îmbinare de coif se poate executa în jumătatea lemnului (simpla sau în coadă de rîndunică; dreaptă sau oblică), cu prag (drept, oblic sau ascuns), cu cep (vizibil sau invizibil, îngust sau lat, pătruns sau nepătruns), cu dinte (simplu sau cu cep), cu cepuri în coadă de rîndunică (pătrunsă, jumătate pătrunsă sau ne-pătrunsă), în foarfece (v. fig. XVI dr-g) .Din punctul de vedere al execufiei, îmbinările de încrucişare se execută ca îmbinări cu crestături, cu cepuri (simple sau în coadă de rîndunică), cu prag, în jumătatea lemnului (simplă sau cu prag), cu cep şi bucea, în cleşte, în jug, etc. (v. fig. XV gy“l3). îmbinare de îngroşare: îmbinare executată prin solidari' zarea unor piese între ele, pentru a obfine o piesă de grosime mai mare, necesară din motive constructive sau de rezistenfă. Tipurile de îmbinări de îngroşare cel mai frecvent folosite (v. fig. XVI a—c3) sînt: îmbinarea prin simplă alăturare (suprapunere) a pieselor, îmbinarea cu pene, îmbinarea cu dinfi şi îmbinarea cu cremalieră. îmbinările de îngroşare se consolidează cu scoabe sau cu şuruburi cu piulifă. îmbinare de înnădire. V. îmbinare de prelungire. îmbinare de lăfire: îmbinare folosită pentru a realiza piese de lemn cu suprafafă mare. Se foloseşte, în special, pentru îmbinarea dulapilor şi a scîndurilor la duşumele. Se execută cu rost curat (drept sau oblic), cu falf, cu uluc şi lambă (cu lambă fixă sau falsă), cu cepuri false de lemn sau de metal (vizibile sau invizibile) (v. fig. XV/ fv/7). îmbinare de prelungire: îmbinare folosită pentru a obfine o piesă cu lungime mare, la care, în general, piesele îmbinate se sprijină pe toată lungimea lor pe altă piesă, sau sînt susfinute numai în dreptul îmbinării. De obicei, îmbinările de prelungire sînt solicitate la întindere, dacă piesele îmbinate sînt orizontale, şi la compresiune, dacă piesele sînt verticale. Pentru piesele verticale, tipurile cele mai obişnuite de îmbinări de prelungire sînt: cap în cap cu rost curat; cu cep şi bucea; cu cep şi scobitură în capete; cu cepuri în cruce; în jumătatea lemnului; în fulger; etc. Pentru piesele orizontale se folosesc: îmbinările cap la cap cu rost curat, drept sau oblic; îmbinările în jumătatea lemnului, drepte sau oblice, simple sau cu praguri (uneori şi cu pene); îmbinările în fulger, simple, cu cheie ascunsă sau cu praguri; îmbinările cu eclise îngropate sau aplicate, cu eclise cu praguri drepte (întărite uneori prin pene), cu eclise cu praguri dinfate, sau cu eclise şi pene; îmbinările în pană; îmbinările cu tachefi; etc. (v. fig. XV ai»^). Sin. îmbinare de înnădire. îmbinare de ramificaţie: îmbinare la care axele celor două piese formează între ele un unghi ascufit, una dintre piese fiind continuă, iar cealaltă pornind de la îmbinare ca ramura unui arbore. Se execută ca îmbinare cu cep oblic, ca îmbinare cu prag simplu sau dublu, în jumătatea lemnului, oblică sau în coadă de rîndunică (v. fig. XV nv*p2). îmbinare de sprijinire: îmbinare de solidarizare realizată între o piesă-suport şi piesa care se reazemă pe ea, pentru a împiedica deplasările piesei de deasupra şi căderea ei de pe piesa de reazem. De obicei, îmbinările de sprijinire se execută sub formă de îmbinări cu cep şi bucea (v. fig. XV ri***Sn). Din punctul de vedere al modului de execufie, se deosebesc tipurile de îmbinări descrise în continuare. îmbinare cap în cap: îmbinare cu rost curat şi drept sau cu chertări, folosită la prelungirea pieselor verticale. Piesele se aşază una în capul celeilalte şi se solidarizează cu scoabe, cu dorn central şi manşon de ofel forjat, cu inele de fier, cu eclise metalice sau de lemn, cu buloane ori cu sabot de fontă. îmbinările cap în cap sînt folosite în special la con-strucfii provizorii, ca schele, poduri de lucru, eşafodaje sau cintre cari suportă sarcini mici, pilofi de poduri pentru sarcini mici, etc. (v. fig. XV fyfj). îmbinare cap la cap: îmbinare de prelungire a pieselor orizontale, la care cele două piese sînt aşezate una în prelungirea celeilalte, cu fefele lor de la capete lipite (v. fig. XV ai”*e2). Rostul dinfre cele două piese poate fi drept sau oblic, după cum suprafefele plane cari mărginesc piesele la capete sînt perpendiculare pe axele pieselor sau sînt înclinate fafă de acestea. Solidarizarea celor două piese se face prin scoabe sau prin eclise strînse cu şuruburi cu piulifă. De obicei, piesele îmbinate cap la cap sînt sprijinite pe alte piese, pe XV. îmbinări în lemn, dulghereşti. îmbinări de prelungire, a) îmbinări cap Ia cap: a3) cu rost drept; a2) cu rost oblic; a3) în pană; b) îmbinări în jumătatea lemnului: bj) dreaptă; b2) întărită, în coadă de rîndunică; bs) întărită, cu prag; c) îmbinări în fulger: Cj) simplă; c2) întărită, cu prag; c3) întărită, cu cheie ascunsă; d) îmbinări cu două eclise aplicate: dj) cu eclise şi pene; d2) cu eclise cu prag; d3) cu eclise cu dinfi; e) îmbinări cu o eclisă îngropată: e^) cu eclisă simplă; e2) cu eclisă şi pene; f) îmbinări cap în cap: fj) cu tăietură în pană şi cep; f2) cU ceP Ş* bucea; f§) cu rost curat şi scoabe; f conductoare răsfirate; 4) legături a cablurilor îmbinate), umplut ia PSrnln,• cu masă izoiantă galbenă, şi un manşon de fontă (umplut cu masă izoiantă neagră), pentru protecfie exterioară (v. fig. XXIII). îmbinarea cablurilor cu conductoare aeriene se obfine prin cutii terminale al căror rol s să împiedice pătrunderea umezelii în interiorul cablului. Se deosebesc cutii terminale de interior (folosite în interiorul clădi* ilor), şi de exterior (folosite în instalafii în aer liber). Cutiile terminale de interior pot fi cu masă izoiantă sau uscate; acestea din urmă se folosesc în instalafiile interioare, unde spafiul e restrîns sau unde trebuie evitat pericolul aprinderii masei izolante, dar unde nu e umezeală. Capetele cablurilor sînt pregătite ca în cazul îmbinării de cabluri între ele. îmbinarea conductelor izolate se face numai în cutii de legătură (doze, v.). Conductele de cupru se îmbină prin răsucirea capetelor conductoarelor curăfite de izolafie şi lipirea acestora cu staniu sau cu ajutorul clemelor cositorite. Conductele de aluminiu se îmbină prin: sudare, lipire (acoperind locul de lipire cu lac, cu vopsea sau cu bandă izoiantă, pentru a-l feri de umezeală şi de coroziune), turnare, sau cu cleme (procedeul cel mai avantajos). Conductoarele de aluminiu sînt curăfite în prealabil cu unelte adecvate (evitîndu-se atingerile cu mîna), cari anterior au servit la îmbinarea conductoarelor de cupru, etc. Conductele de alumină se îmbină cu cele de cupru prin cleme speciale. îmbinarea conductelor neizolate ale liniilor electrice aeriene de energie se face prin cleme de legătură. Se deosebesc cleme pentru legătură electrică (adică nesupuse la eforturi mecanice) şi cleme pentru legătură electrică şi mecanică (v. sub Clemă). îmbinarea la construcfii metalice: îmbinare de table (de ex.: platbande, tole) sau de alte materiale profilate (de ex.: fier cornier, fier U, fier T, tuburi, etc.) cari compun o construcfie metalică (de ex.: fermă, pod, eşafodaj, rezervor, etc.). Aceste îmbinări, dezmembrabile (de ex.: cu şuruburi, cu buloane, cu brăfări speciale) sau nedezmembrabile, se clasifică după mijlocul de îmbinare folosit, care poate fi înşurubare (cu buloane), nituire, sudură şi, uneori, lipire, îmbinările dezmembrabile sînt folosite la construcfii mici, transportabile, sau la construcfii la cari îmbinările nu trebuie să fie etanşe; îmbinările nedezmembrabile sînt folosite la construcfii importante, cari trebuie să fie foarte rigide sau la cari îmbinările trebuie să fie etanşe. îmbinările realizate prin diverse procedee au rigidităţi diferite, din care cauză nu se admite, în general, ca o îmbinare să fie executată prin mai multe procedee. îmbinările b u I o n a t e se folosesc aproape excluziv la îmbinările executate pe şantier sau la construcfiile cari trebuie să fie uşor demontabile. Se execută cu buloane obişnuite sau de înaltă rezistenfă. îmbinare 474 îmbinare îmbinările cu buloane obişnuite se execută cu buloane brute sau păsuite. La buloanele brute, jocul dintre tija bulonului şi gaură trebuie să fie de 1-2mm, din care cauză buloanele lucrează defavorabil la forfecare. Buloanele păsuite au tija prelucrată; ele se introduc în gaură prin batere cu ciocanul. Gaura e alezată, iar jocul dintre tija bulonului şi gaură e de 0f3"-0,5 mm. Din această cauză, buloanele lucrează ca şi niturile. Un efect analog se obfine cu buloane cu tijă striată, care are diametrul exterior cu aproximativ 0,5 mm mai mare decît gaura şi arestriuri longitudinale. Prin introducerea forfată a bulonului în gaură, striurile se turtesc şi se obfine o umplere foarte bună a acesteia. Piulifele se asigură contra deşurubării cu rondele-resort, cu contrapiulifă, prin crestarea filetelor, prinderea piulifelor cu puncte de sudură, etc. Pentru alegerea diametrului butoanelor, pentru aşezarea şi calculul lor sînt valabile aceleaşi reguli ca şi la nituri. Totuşi, pentru a permite strîngerea uşoară a piulifei se recomandă ca distanfa dintre buloane să nu fie mai mică decît 3,5—4 diametri de bulon. îmbinările cu buloane de înaltă rezistenfă se realizează cu buloane executate din ofel de mare rezistenfă, strînse puternic (preîntinse). Eforturile se transmit de la un element care se îmbină la altul, prin intermediul forfelor de frecare cari iau naştere pe suprafafa de contact, în urma compresiunilor exercitate prin buloane. Buloanele nu sînt păsuite în găuri; tija lor nu e solicitată la forfecare şi la presiune pe gaură, ca la nituri. Dacă forfele exterioare cari solicită îmbinarea depăşesc valoarea forfelor de frecare, piesele se deplasează una fafă de alta şi tijele buloanelor iau contact cu perefii găurii. Astfei, buloanele încep să lucreze şi la forfecare şi presiune pe gaură, ca la o îmbinare obişnuită. Aceasta constituie o rezervă de rezistenfă a îmbină ii, de care se fine seamă în calcule, alegîndu-se coeficienfi de siguranfă relativ mici. îmbinările nituite pot fi etanşe, dar în acest caz, prezintă următoarele dezavantaje: slăbesc secfiunile elementelor îmbinate, din cauza găurilor de nit; reclamă manoperă cosfisito3re şi nu pot fi executate decît în mică măsură prin mijloace automatizate; măresc greutatea proprie a elementelor îmbinate, din cauza capetelor de nit şi a elementelor auxiliare (de ex. guseuri); reclamă verificări periodice în serviciu, pentru a controla dacă nu s-au slăbit. Din aceste cauze, îmbinările nituite sînt înlocuite treptat prin alte procedee, mai economice. Ele mai sînt însă folosite pe scară mare la con-strucfiile grele şi importante (poduri, în special de cale ferată, grinzi de rulare penfru macarale grele, etc.). Aceste îmbinări se executa cu nituri bătute la cald sau la rece (presate). Distribufia niturilor depinde de desfinafia îmbinării: la îmbinările de solidarizare, niturile se aşază cît se poate de rare; Ia cele de rezistenfă, se aşază mai dese, deoarece astfel se îmbunătăfesc condifiile de transmitere a eforturilor şi, adeseori, se economiseşte material (cînd îmbinările reclamă eclise). îmbinările nituite etanşe sînt folosite la recipientele pentru lichide şi gaze. Se execută, fie prin suprapunerea tablelor din cari e confecfionat recipientul, fie cu ajutorul unor eclise. Marginile tablelor se teşesc înainte de nituire, iar după nituire, marginea teşiturii se ştemuieşte cu ajutorul unei dălfi. îmbinările nituite nu se folosesc cînd se pot produce solicitări axiale în tija nitului. Cînd însă, în mod excepfional, se pot produce astfel de solicitări, rezistenfa admisibilă la întindere în tija nitului se consideră egală cu 30% din rezistenfa admisibilă (oa) a ofelului OL 38 pentru cazul de încărcare respectiv. V. şi sub Nituire. îmbinările sudate sînt etanşe, reclamă manoperă mai pufin costisitoare, permit solidarizarea elementelor cu orice profil şi în orice pozifie, nu slăbesc secfiunile elemen- telor solidarizate, măresc foarte pufin greutatea proprie a acestora, nu reclamă elemente auxiliare, sau reclamă elemente auxiliare mici, sînt mai pufin expuse degradărilor şi sînt mai rezistenfe decît îmbinările nituite. îmbinările sudate reprezintă tipul de îmbinare folosit astăzi pe scara cea mai mare. Se folosesc: sudura cap la cap, sudura de coif, sudura în găuri şi în tăieturi, şi sudura prin topirea metalului. îmbinările sudate au tensiuni interne cari influenţează defavorabil rezistenfa la oboseală a îmbinării. Din această cauză, la îmbinările cari sînt solicitate la sarcini dinamice trebuie să se ia măsuri speciale. în felul acesta se poate obfine ca îmbinarea sudată să se comporte tot atît de bine la oboseală, ca şi una nituită. V. sub Sudură. îmbinările lipite (în c I e i t e) se execută prin înclei-rea pieselor cari se îmbină. Cleiul preia forfecările cari se produc între elemente. Pentru a evita desfacerea rostului se aşază o serie de buloane, cari însă nu participă la preluarea eforturilor tangenfiale. Cleiul, care e în general o răşină sintetică, trebuie să îndeplinească o serie de condifii cari sînt greu de realizat (stabilitate la variafii de temperatură, rezistenfă la atacul agenfilor atmosferici, adeziune mare la metal, întărire rapidă şi Ia temperatura normată, etc.). Realizările în domeniul construcţiilor sînt deocamdată foarte pufine, procedeul fiind abia în curs de experimentare, Din punctul de vedere al posibilităfii de pătrundere a unui fluid prin îmbinare, se deosebesc: îmbinare etanşă, folosită Ia îmbinarea unei căldări de abur, a unui rezervor de apă, a unui recipient (de ex. în industria chimică sau alimentară), a cocei unei nave, etc. îmbinarea trebuie să fie nu numai etanşă, ci şi rezistentă, condifie care se realizează prin sudură, prin lipire şi prin nituire. — La îmbinarea etanşă prin nituire, corpul nitului trebuie să umple complet gaura pe care o străbate, iar capul lui să se aplice etanş pe suprafafa de contact. De obicei, gura locaşului nitului se frezează, iar nitul se aplică la cajd prin batere (Ia ciocan, cu său fără buterolă) sau prin presiune (la presă); marginea capului de nit se ştemuieşte. La recipientele de gaz sub presiune, al căror perete e prea sub-fire, niturile se introduc la rece şi nituirea se execută prin interpunerea de materiale de etanşare. Etanşeitatea îmbinărilor e impusă, fie de destinafia construcfiei (de ex. la rezervoare şi la nave), fie penfru a împiedica slăbirea îmbinărilor din cauza unor agenfi chemo-agresivi (de ex.: apă, gaze corozive). îmbinare n e e t a n ş ă , folosită la îmbinarea de profiluri, table, etc., cari compun ferme, poduri, schelete de aparate şi de maşini, etc. Această îmbinare trebuie să fie numai rezistentă. îmbinarea la utilaje: îmbinare între diferitele piese ale unui utilaj (deex.: maşină, aparat, etc.), efectuată direct (de ex.: prin înşurubare directă, mandrinare, sudare, lipire, fălfuire, încopciere, presare, profilare, etc.) sau indirect, prin intermediul unor elemente de îmbinare (de ex.: prin înşurubare indirectă, nituire, împănare, înclemare, etc.). Această îmbinare poate fi realizată prin oricare dinfre următoarele procedee: mecanic, Ia cald (de ex.: nituirea la cald, fretarea, înglobarea, presarea la cald, etc.) sau Ia rece (de ex.: presarea la rece, fălfuirea, încopcierea, închituirea, mandrinarea, nituirea la rece, înşurubarea, împănarea, solidarizarea cu spini sau cu cuie, etc.); termochimic, de exemplu sudare aluminotermică prin topire sau sudare cu gaze (prin topire sau turnare); electric, de exemplu sudare cu arc electric; electrochimic, de exemplu sudare cu hidrogen atomic sau sudare electrică cu gaz; chemomecanic, de exemplu îmbinare 475 îmbinare sudare aluminotermică prin presiune, sudare cu gaz prin presiune şi sudare prin forjare; electromecanic, de exemplu sudare electrică prin rezistentă de contact şi sudare prin induc|ie. - îmbinările organelor de maşini sînt dezmembrabile şi nedezmembrabile. Se deosebesc următoarele tipuri de îmbinări: îmbinarea de înţepenire: Sin. îmbinare prin clemă (v.). îmbinarea în b a i o n e f a . V. Baioneta, îmbinare în îmbinarea prin clema e o îmbinare dezmem-brabilă indirectă între două obiecte a căror pozifie relativă e asigurată numai prin frecare, cu ajutorul uneia sau al mai multor cleme, folosind efectul de pană, de excentric sau de şurub. După felul mişcării obiectelor de îmbinat, îmbinarea prin clemă poate fi: pentru obiecte cari se pot roti în jurul unei axe, de exemplu (v. fig. XXIV a) în căzu’ fixării unui condensator pe o placă (prin efectul de şurub); pentru obiecte cari pot avea o translaţie relativă, de exemplu (v. fig. XXIVb şi c) pentru un cablu de tracfiune (prin efectul de şurub) şi pentru firul aerian (prin efectul de pană); pentru obiecte cari pot avea translafie şi rotaţie relativă, de exemplu (v. fig. XXIV d) 9 b XXIV. îmbinări prin clemă. a) îmbinarea prin clemă a unui condensator; b) îmbinarea prin clemă a unui cablu de tracţiune; c) îmbinarea prin clemă a unul fir aerian; d) îmbinarea prin clemă a unei conducte electrice; e) îmbinarea prin clemă a unui corp sferic; f) clemă; 2) şurub; 3) condensator; 4) p/ăcufă da fixare; 5) cablu de tracfiune; 6) ochi de buclă; 7) fir aerian; 8) bulon de articulaţie; 9) pană; 10) conductă electrică; II) corp sferic; 12) bilă. pentru conductele electrice (prin efectul de şurub); pentru obiecte cari se pot roti în jurul unui punct, de exemplu (v. fig. XXIV e) pentru un corp sferic (prin efectul de şurub). Sin. îmbinare de înfepenire. îmbinarea prin cuie (s p i n i) e o îmbinare dez-membrabilă ind:rectă, cu ajutorul unui cui, numit şi spin sau ştift, care are rolul de pană transversală (v. fig. XXV). După forma cuiului, îmbinarea poate fi cu cuie cilindrice sau conice, iar după starea suprafefei cuiului, poate fi cu cuie netede sau cu cuie crestate, îmbinarea cu cuie cilindrice se realizează cu cuie masive (pline), cu cuie spintecate (şplinturi) şi cu cuie tubu-lare elastice. Cuiele crestate pot fi cilindrice, conice sau combinate şi p-ezintă pe suprafafa lor 3**-4 crestături (pe toată lungimea sau numai parfial); acestea se introduc forfat în gaură şi asigură o îmbinare robustă, cu o bună comportare la şocuri şi Ia t repida fi i. îmbinarea p r i n falţ e o îmbinare nedezmembrabilă directă între două table sau obiecte de tablă, executată prin îndoirea marginilor lor, agăfarea uneia de cealaltă şi apoi presarea marginilor una peste alta. Forma obiectelor asamblate poate fi rotundă, ovală sau chiar cu coifuri (mult rotunjite). După felul execufiei XXVI. îmbinări prin falf. a) fălfuire simplă; b) fălfuire dublă culcată; c) fălfuire dublă în picioare; d) fălfuire cu bandă trasă pe deasupra seraj, poate fi 3- mmL2 XXV. îmbinare prin cui (spin). î) manivelă; 2) butucul manivelei; 3) fus; 4) cui crestat de îmbinare; 5) cui crestat servind ca buton. falfului (în principal după numărul de îndoiri şi după pozifia falfului), se deosebesc: fălfuire simplă (v. fig. XXVI a), fălfuire dublă culcată (v. fig. XXVI b), fălfui e dublă în picioare (v. fig. XXVI c) şi fălfuire cu bandă trasă pe deasupra (v. fig. XXVI d). Pentru o mai bună etanşare a îmbinării se introduce în falf o garnitură sau se execută după fălfuire o lipitură cu staniu. Sin. Fălfuire. îmbinarea prin strîngere elastică e o îmbinare realizată, fie prin apăsarea reciprocă a obiectelor îmbinate cu ajutorul unor elemente de îmbinare (inele sau ancore), fie prin montarea forfată a unui obiect în celălalt. în ultimul caz, îmbinarea se efectuează la cald sau la rece, folosind diferenfele de dimensiuni coespunzătoare ajustajelor presate, îmbinarea prin strîngere elastică, numită dezmembrabilă sau nedezmembrabilă. Dacă strîngerea elastica e obţinută prin variafie dimensională din efect termic (adică prin încălzire-răcire sau răcire-restabilire), a unuia dintre obiectele asamblate sau a unui element de asamblare, se efectuează o îmbinare prin f ret a re, care se poate realiza şi cu inele sau cu ancoră^ Dacă strîngerea elastică e obfinută prin introducerea parfială forfată a unui obiect în golul (alezaju!) obiectului cu care se îmbină, ca rezultat al diferenfei dimensionale caracteristice ajustajelor cu strîngere, se efectuează o îmbinare prin presare. îmbinarea prin fretare e o îmbinare nedezmembrabilă prin strîngere (seraj), la care strîngerea se realizează fie direct, prin contracfiunea termică a obiectului cuprinzător (la răcirea acestuia după o încălzire prealabilă, de exemplu la răcirea bandajului pe roata unei locomotive) sau prin dilatarea termică a obiectului cuprins, fie indirect, prin contractarea termică a unui element de îmbinare. La îmbinările prin fretare indirectă, elementele de asamblare sînt de obicei inele (numite şi frete) sau ancore. Sin. îmbinare fretată. îmbinarea prin inel e o îmbinare prin fretare indirectă între două obiecte, realizată prin aplicarea la cald a unor inele de strîngere (frete) pe proeminentele sau în-cavitătile de formă corespunzătoare de pe obiectele îmbinate. La răcire, datorita contracfiunii inelului, obiectele se apropie forfat şi rămîn îmbinate prin strîngere (v. fig. XXVII). Inelele de strîngere pot fi circulare sau eliptice. îmbinarea prin ancoră e o îmbinare fretată indirectă între doua obiecte, realizată prin introducerea la cald a unor ancore (plăci de ancorare în formă de dublu T), în cavităfi de formă corespunzătoare practicate în ambele obiecte. La răcire, datorită contracfiunii, ancora apropie forfat cele două obiecte, cari rămîn îmbinate prin strîngere. Un exemplu de îmbinare prin ancoră e îmbinarea celor două jumătăfi ale unui volant mare (v.fig.XXVIII), BL t 2 XXVII. îmbinare prin inele. 1) obiect îmbinai; 2) inel de îmbinare. i i h 2' ÎL XXVIII. îmbinare prin ancoră. 1) cele două jumătăfi ale unui volant; 2) plăci de îmbinare (ancore). îmbinare 476 îmbinare îmbinarea prin presare e o îmbinare nedezmembrabilă directă cu strîngere elastică (seraj), realizată prin introducerea parfială forfată a unui obiect în golul (alezajul) obiectului cu care se îmbină. Obiectul cuprinzător (alezaj) şi cel cuprins (arbore) formează un ajustaj presat, forjele de frecare pe suprafafa de contact opunîndu-se desfacerii. îmbinarea prin presare e caracterizată de mărimea strîngerii S, definită prin diferenfa dintre diametrul inifial al arborelui dar şi al alezajului dal, adică S=dar — dol>0. După modul execufiei, îmbinarea prin presare se poate efectua la cald, cînd obiectul cuprinzător se încălzeşte în prealabil, şi I a rece, cînd obiectul cuprins se introduce prin exercitarea unei forfe axiale (cu ajutorul unei prese hidraulice sau manuale, eventual prin lovituri de ciocan). Se foloseşte la calarea rofilor de locomotive şi de vagoane pe osii, a bandajelor pe discurile lor, a coroanelor dinfate pe corpul rofilor respective, a manivelelor pe arbore, etc. îmbinarea prin închituire e o îmbinare nedezmembrabiiă, obfinută cu ajutorul unui chit, care e introdus în stare lichidă sau vîscoasă într-un spafiu lăsat liber între obiectele de îmbinat, astfel încît prin solidificare Ie asamblează (v. fig. sub închituire). Sin. închituire, Chituire. îmbinarea prin î n c I e i r e e o îmbinare nedezmembrabiiă, obfinută cu ajutorul unui liant lichid sau vîscos (numit clei), care după un timp de la depunere se întăreşte, fiind aderent la obiectele pe cari le asamblează. îmbinarea prin încleire se foloseşte, de obicei, la materialele nemetalice, constituind un mijloc obişnuit de îmbinare a obiectelor confecţionate din materiale cari absorb umiditatea liantului, în special lemn, hîrtie sau carton. Dacă umiditatea cleiului e absorbită numai de unul (sau de niciunul) dintre obiectele cari urmează să fie îmbinate, îmbinarea se numeşte lipire (de ex. lipirea hîrtiei sau a pielii pe un metal). îmbinarea prin î n cop ci e r e e o îrrtbinare nedezmembrabiiă directă a două obiecte, dintre cari unul are pro-eminenfe în formă de limbi şi celălalt are goluri (tăieturi) corespunzătoare, astfel încît asamblarea se obfine prin introducerea acestor limbi în goluri, urmată de plierea sau de răsucirea limbilor (v. fig. sub încopciere). îmbinarea prin încopciere poate fi obfinută între două obiecte metalice, de obicei de tablă, sau între un obiect metalic (la care se execută limbile) şi un obiect nemetalic, de obicei un izolant (de ex.: carton, presspan, pertinax, etc.). îmbinarea prin înglobare e o îmbinare nedezmembrabiiă directă, prin incorporarea parfială sau totală a unui obiect în altul (v. fig. sub înglobare). Materialul obiectului principal, în care se înglobează celălalt obiect, se aduce înfîi în stare lichidă sau plastică şi apoi se introduce celălalt obiect, asamblarea rigidă stabilindu-se după întărire. După natura elementului principal, se deosebesc: înglobare în metal, înglobare în material izolant şi înglobare în sticlă. Sin. îmbinare prin ancorare, îmbinare prin contopire. îmbinarea prin înşurubare e o îmbinare dez-membrabilă între două obiecte filetate parfial sau total. Se folosesc înşurubări directe, cînd unul dinfre obiecte se înşurubează în celălalt (ambele obiecte asamblate avînd acelaşi filet, unul în exterior şi celălalt în interior), şi înşurubări indirecte, prin intermediul unuia sau al mai multor şuruburi. îmbinarea prin înşurubare poate fi executată între obiecte de diferite materiale, de exemplu metal cu metal, metal cu izolant, lemn cu lemn sau lemn cu metal, înşurubarea indirectă (cu şurub) se poate face cu: şuruburi de trecere, cu unu sau cu ambele capete filetate; tije filetate, cînd corpul şurubului trece prin găuri netede practicate în ambele obiecte de asamblat; şuruburi înecate sau prizoniere (prizoane), cînd şurubul trece printr-o gaură netedă, practicată în unul dintre obiecte, şi se înşurubează într-o gaură filetată, practicată în celălalt obiect. Din punctul de vedere al modului de încărcare, îmbinarea prin înşurubare poate fi fără strîngere prealabilă (fără prestrîngere), dacă asupra şurubului se exercită forfe exterioare numai în serviciu, şi cu strîngere prealabilă (cu prestrîngere), cînd se produce o tensiune inifială chiar de la asamblare, înainte de a se fi exercitat forfe exterioare. îmbinarea indirectă prin înşurubare se execută cu diferite feluri de şuruburi, de diferite materiale (ofel, alamă, cupru, bronz, aluminiu, etc.); de exemplu, şuruburi cu cap cilindric, cu cap striat, pătrat, exagonal, tronconic, bombat, semirotund, semiînecat sau înecat sau cu gît pătrat, sau cu nas; şuruburi cu filet metric, cu filet în foii, etc. La îmbinarea prin înşurubare e necesar să fie satisfăcută condifia de autofrînare, pentru a nu se produce deşurubarea în serviciu. .Condifia de autofrînare e ca unghiul de înclinare al spirei filetului să fie mai mic decît unghiul de frecare corespunzător coeficientului de frecare dintre materialele în contact. La îmbinările prin înşurubare se folosesc adeseori elemente de asigurare, de exemplu cui spintecat (şplint), cui răsfrînt, şaibe de siguranfă, piulifă cu guler şi şurub lateral de fixare, contrapiulifă, şaibe elastice sau inel de siguranfă introduse sub piulifă, etc. îmbinarea prin lipire e o îmbinare nedezmem-brabilă directă a două obiecte metalice de acelaşi material sau de materiale diferite, cu ajutorul unui material de legătură (un metal) sau al unui aliaj pentru lipit (adus în stare fluidă prin încălzire), al cărui punct de topire e mai jos decît punctul de topire al materialului obiectelor de îmbinat şi care formează solufii solide (aliaje) cu acest material. îmbinarea prin lipire poate fi moale sau tare (brazură), după cum punctul de topire al aliajului pentru topit e mai jos sau mai înalt decît 400°. îmbinarea prin lipire moale, avînd rezistenfa mecanică redusă, se utilizează pentru asamblări cari nu sînt supuse la solicitări mari, nici la temperaturi înalte (de ex.: la recipiente şi cutii etanşe de tablă, la contacte electrice, la aparate de laborator, la instrumente şi aparate sanitare, etc.); îmbinarea prin lipire tare, numită şi brazură, poate prelua sarcini mai mari, la temperaturi mai înalte (de ex.: la cadrul bicicletelor şi al motocicletelor; îmbinarea flanşelor cu fevile; etc.). De asemenea, îmbinarea prin lipire se realizează cu clei, dacă unul dintre obiectele de asamblat absoarbe acest liant. V. şl îmbinare prin încleire. îmbinarea prin mândri nare eo îmbinare nedezmembrabiiă directă a capătului unei fevi metalice cu un alt obiect metalic, de obicei o placă, realizată prin introducerea capătului fevii într-o gaură pătrunsă (bine calibrată) executată în placă, urmată de lărgirea capătului fevii (cu un mandrin pentru lărgit fevi, numit dudgeon) şi de bordurarea marginii care depăşeşte suprafafa plăcii (cu un priboi conic la 45° şi apoi cu o căpuitoare pentru rabatere la 90°). Pentru o mai mare siguranfă contra desprinderii, la sfîrşit se efectuează de obicei o nouă mandrinare uşoară. îmbinarea prin madrinare se utilizează Ia fixarea etanşă a capetelor fevilor fierbătoare sau de fum, în plăcile tubulare ale căldărilor de abur, în colectoarele supraîncălzitoarelor şi economizoarelor, etc. Sin. îmbinare prin dudgeonare, îmbinare prin vălfuirea fevilor. îmbinarea prin nituri. V. Nituire. îmbinarea prin pană e o îmbinare dezmembra-biiă indirectă cu ajutorul unei pene, folosită de obicei la asamblarea pe arbori a unor rofi, a unor volanturi, etc. După pozifia penei în raport cu axa longitudinală a elementelor îmbinate, se deosebesc îmbinări prin pană longitudinală şi prin pană transversală, iar după mobilitatea elementelor îmbinate, se deosebesc îmbinări prin pană alunecă- îmblăciu 477 îmbogăfire toa re, prin pană fixă, prin pană reglabilă şi prin pană-bucea. V. împănare. îmbinarea prin profilare e o îmbinare nedezmembrabilă directă, la care obiectele se îmbină prin profilurile lor. Se foloseşte, de obicei, la îmbinarea pe arbori a butucilor rojilor de transmisiune, a rofilor dinfate, a rofilor de fricfiune, etc. şi poate transmite momente de torsiune relativ mari. îmbinarea prin profilare cea mai frecventă e îmbinarea cu caneluri, cari pot fi cu profil dreptunghiular, trapezoidal sau triunghiular; cazuri particulare de îmbinare prin profilare sînt îmbinarea în coadă de rîndunică şi îmbinarea cu cep (cu secfiune triunghiulară, cilindrică sau conică). îmbinarea prin s u d u r ă e o îmbinare directă nedezmembrabilă, la care piesele asamblate (în general metalice) trebuie să constituie un tot omogen. îmbinarea prin sudură, cu sau fără material de edaus (material de aport), poate fi: îmbinare prin topire (îmbinare prin sudare liberă), realizată prin topirea locală a materialelor de sudat şi fără exercitarea unei solicitări din exterior; îmbinare prin presiune (îmbinare prin sudare forfată), realizată prin încălzirea locală de pastificare (încălzirea pînă la starea pas-toasă, adică plastică, eventual cu topire superficială) a materialelor de sudat, sau Ia rece (sudare rece) şi cu exercitarea unei solicitări din exterior, pentru a produce deformarea plastică necesară a obiectelor de sudat. îmbinarea prin topire se poate efectua printr-un procedeu chimic (prin sudare cu gaz, prin sudare aluminotermică sau prin turnare), electric (prin sudare cu arc electric) sau electrochimic (prin sudare cu hidrogen atomic sau sudare electrică cu gaz), iar îmbinarea prin presiune se poate efectua printr-un procedeu chemomecanic (prin forjare, prin sudare aluminotermică prin presiune, cu gaz prin presiune) sau electromecanic (prin rezistenfă sau contact). îmbinarea prin sudură se numeşte omogenă, dacă materialul de adaus e de aceeaşi compozifie sau de compozifie apropiată cu cea a metalelor cari se îmbină (de ex. sudarea a două o}eluri, cu adaus de ofel), sau eterogenă, dacă materialul de adaus e de compozifie diferită de cea a metalelor cari se îmbină. V. şi sub Sudare. îmbinarea prin zăvor e o îmbinare indirectă dez-membrabilă, cu ajutorul unui zăvor, pentru a împiedica anumite mişcări ale unei piese ghidate. Se deosebesc îmbinări cu zăvor pentru piese cu mişcare de translaţie (de ex. la capacele de închidere a rezervoarelor) şi pentru piese cu mişcare de rotafie (de ex.: pentru blocarea unei rofi, a unui troliu, etc.). îmbinarea prin zăvor transversal foloseşte un zăvor asigurat de obicei prin călcîi, care se montează perpendicular pe direcfia de întindere (v. fig. XXIX). Sin. înzăvorîre (v.). îmbinare pentru pieîe. Ind. piei.: îmbinarea a două sau a mai multor piese confecfionate din piele, din înlocuitori de piele sau din fesăfuri folosite în procesul de con-fecfionare. îmbinările pentru piele pot fi provizorii sau defnitive, realizate prin coasere, prindere, lipire sau sudură. La îmbinarea prin coasere, asamblarea pieselor se realizează manual, sau Ia maşină, prin cusături executate cu ajutorul unuia, a două sau a trei fire (afe) (v. tablourile I şi II). La îmbinarea prin prindere cu elemente p r e f o r m a t e, asamblarea pieselor se realizează prin intermediul unor elemente rigide (de metal, de lemn, de mase plastice), cari străbat piesele cari se asamblează, într-o ordine dată. I 10 XXIX. îmbinare prin zăvor transversal. î şi 2} piese îmbinate; 3) zăvor transversal. îmbinările prin prindere pot fi: cu nituire dublă (v. fig. XXX a), cu nituire simplă (v. fig. XXX b), sau fără nituire (v. fig. XXX c) şi pot fi realizate cu elemente pre-formate sau cu elemente formate de maşină (v. tablourile III şi IV). La îmbinarea PPi i t, iiti F"i r XXX. îmbinări prin prindere. lipire două piese ale XXXI. îmbinare prin lipire. 1) substrat; 2) peliculă. prin lipire două piese ale căror suprafefe sînt pregătite anterior se asamblează prin intermediul unui strat intermediar dintr-un material peliculogen fafă de care se realizează aderenfă (v. fig. XXXI). îmbinările prin lipire pot fi elastice sau rigide. Cele elastice se folosesc pentru piesele supuse la solicitări repetate, dintre cari solicitările la încovoiere sînt cele mai frecvente. Elasticitatea îmbinării e dată de materialul peliculogen şi de modul de formare a peliculei. îmbinările rigide se folosesc pentru piesele nesupuse la încovoiere. Rigiditatea îmbinării se datoreşte lipsei materialelor plastifiante în peliculă sau structurii peliculei, în cazul răşinilor transformabile. La îmbinarea prin sudură, două piese executate din acelaşi material termoplastic au suprafefele lipite prin topire şi prin presarea lor, cu sau fără utilizarea unui strat intermediar. în industria confecfiunilor din piele şi din înlocuitori ai acesteia, sudura se aplică materialelor elastice, şi ea poate fi: în puncte sau continuă, realizată prin încălzire din interior — încălzire prin curenfi de înaltă frecventă — sau prin încălzire din exterior — încălzire prin conductibilitate. î. îmblăciu, pl. îmblăcie. Ind. făr.: Unealtă agricolă primitivă, folosită la îmblătirea (baterea) grînelor (grîu, secară, orz, ovăz, etc.) pentru a desprinde boabele din spic, constituită dintr-o vergea (hădăragul) scurtă de lemn, articulată prin curele (balfuri) de o coadă lungă, de asemenea de lemn. Var. îmblăcii, MIacii, Mlăciu, îmblător. 2. Îmhlăîire. Ind. făr.: Acfiunea de a bate grînele cu îmblăciul, în vederea desprinderii boabelor din spic. s. îmbobocire. Bot.: Faza fenologică de aparifie şi de degajare a bobocilor din mugurii în dezvoltare. 4. îmbogă)ire. Prep. min.: Operafia de preparare prin care se obfin separarea mineralelor utile de cele sterile şi concentrarea primelor într-un produs valorificabi 1 (concentrat). Sin. Concentrare (v.). Se numeşte grad de îmbogăţire raportul (0 dinfre confinutul de metal util al concentratului (c) şi cel al materialului supus concentrării (a). Gradul de îmbogăfire care exprimă eficienfa procedeului de preparare mecanică la care e supusă o sub-sfanfă minerală e cu atît mai mare şi deci cu atît mai bun, cu cît cantitatea de concentrat obfinută (extracfia în greutate) e mai mică, iar randamentul preparării, mai mare. Gradul de îmbogăfire variază în limite destul de largi, în funcfiune de: natura mineralogică a componenţilor minereului supus preparării; gradul de concrescenţă al diferitelor specii mineralogice cari intră în compozifia minereului respectiv; starea fizică a minereului (un minereu oxidat se pretează mai pufin Ia îmbogăfire); procedeul tehnologic de preparare folosit (procedeul flotării asigură un grad de jmbogăfire superior celui ob}inut prin procedee hidrogravimetrice). în fara noaslră, la minereurile de fier şi de mangan, gradul de concentrafie e, în mod curent, 3-"6, obfinut prin procedee de preparare hidrogravimetrice; la minereurile de aur, gradul de îmbogăfire e în general de circa 10, obfinut prin procedeul flotării şi depinzînd mult de procentul de pirită în minereul supus preparării; la minereurile cuprifere preparate prin flotafie, gradul de îmbogăfire variază între 15 şi 30. îmbinare 478 îmbinare Tabloul I. Cusafuri manuale Felul cusăturii şl schema (a —«sacfiune; b — vedere în plan) Materialul aţei (şuvifel, benzii) Domeniul de utilizare Cusătură simplă înaintea acului 3 9 b - cînepă, in, bumbac, mătase marochinărie, curelărie mănuşi Cusătură simplă în urma acului cînepă, In marochinărie, curelărie Cusătură simplă piele transparentă piele tăbăcită . la vîrtej I piele trans- I parentă ' curelărie, harnaşament curele de transmisiune Cusătură dublă in, cînepă piele trans- \ parentă I piele tăbăcită I mineral * încălfăminte, curelărie, mingi, marochinărie legarea capetelor curelelor Cusătură dublă ascunsă in, cînepă coaserea ramei la încălfămlntea manuală Cusătură în zig-zag peste margine in, cinepa piele transparentă piele tăbăcită la intestine a vîrtej I ine* ' curelărie, harnaşament curele de transmisiune Cusătură în zig-zag pe sub margine b 4-A-A A -A u v7' -ţV wwy-. 7T V "V paic.iid l piele tăbă- I cită la vîrtej ' in, cînepă piele transparentă intestine curelărie, harnaşament curele de transmisiune Cusătură de col} in, cînepă bumbac, măfase marochinărie articole de voiaj Tabloul II. Cusături efectuate la maşină îmbinare 479 îmbinare Tabloul III. îmbinări cu elemente preformafe Elementul de prindere Numirea şi schifa Operafig din procesul tehnologic Felul nifutrii Caracterul îmbinării Schema îmbinării *) Elementul de prindere Numirea şi schifa Operaţia din procesul tehnologic Felul nifu.'rii Caracterul îmbinării Schema îmbinării *) Tec suri Cuie cu vîrf alungit Cuie fără vîrf Q Fixarea brantului (tălpii) pe calapod simplă provi- zorie Fixarea glencului dublă defini- tivă Asamblarea talonetului cu branful dublă defini- tivă Tragerea pe calapod dublă defini- tivă simplă provi- zorie Clădirea tocului dublă (simplă) defini- tivă Fixare i ramei la spate dublă defini- tivă Fixarea tălpii la spate dublă (simplă) defini- tivă Consolidarea tălpii lipite dublă defini- tivă Fixarea tocului de lemn simplă defini- tivă Cuie cu cap cilindric (vagnere) Tragerea pe calapod în confec-tiunea manuală simpla provi- zorie Fixarea tocului simplă defini- tivă Cuie cu cap cilindric şl cu tijă filetată Fixarea tocul iii simplă defini- tivă Cuie pentru pla-cheurj Fixarea pla-cheurilor simplă defini- tivă Nituri de cupru, aluminiu, ofel î- Fixarea pieselor la articole tehnice şi de cure-lărie dublă defini- tivă Capse TJ Fixarea pieselor la articole de ma-rochlnărie dublă- defini- tivă Butoane Fixarea pieselor la articole de maroc hinărie, consolidarea fetelor de încălţăminte dublă defini- tivă Cuie de lemn Asamblarea tălpii pe încălţăminte în confec-flunea manuală fără nituin defini- tivă *) 1) calapod; 2) glenc; 3) brant; 4) fetej 5) tablă; 6) talonef; 7) cep de lemn; 8) crant; 9) flecuri din bucăţi; 10) flec întreg; 11) ştaif; 12) căptuşeală; 13) ramă; 14) umplutură; 15) lipire; 16) talpă; 17) capac; 18) placheu; 19) toc de lemn; 20) capac-toc. îmbogăţirea amestecului 480 îmbogăfirea stratelor de apa subterană Tabloul IV. îmbinări cu elemente formate de maşină *) 1- 20) v. notaţiile sub tablou/ /II; 21) sfoară; 22) scoabă. î. îmbogăţirea amestecului. Mş.: Mărirea concentratei de combustibil a amestecului combustibil-aer, introdus într-un motor cu ardere internă. îmbogăfirea amestecului, numită şi îmbogăfirea dozajului, se efectuează în general la motoarele cu electroaprindere, atît pentru regimuri continue, cît şi pentru unele regimuri transitorii. La mersul încet, amestecul furnisat de carburator e îmbogăţit în principal pentru compensarea efectului de sărăcire a amestecului, provocat de aerul care pătrunde în motor prin neetanşeităfile conductei de aspirafie, datorită depresiunii mari din această conductă. — La mersul normal, amestecul e îmbo-găfit automat pe măsură ce depresiunea din carburator scade, prin acfiunea jiclorului principal care devine preponderentă (v. Jiclor principal). După deschiderea aproape completă a obturatorului se mai poate obfine un spor de putere prin îmbogăfirea amestecului, funcţionarea motorului devenind însă neeconomică; îmbogăfirea e produsă prin acfiunea jiclorului economizor. Regimurile transitorii cari pretind îmbogăfirea amestecului sînt pornirea şi accelerarea.— La pornirea motorului rece, deoarece în amestec trec numai fracfiunile uşor volatile ale combustibilului, se introduce o cantitate mare de combustibil lichid (din care la primele cicluri ard numai fracfiunile uşor volatile), penfru realizarea unui amestec cu dozajul încadrat între limitele de inflamabilitate. Această îmbogăfire aparentă se realizează, fie prin închiderea conductei de aer în amontele camerei de carburafie, fie prin folosirea unui carburator special de pornire. Pe măsură ce motorul se încălzeşte, cantitatea de combustibil introdusă în motor trebuie micşorată, pentru a evita depăşirea limitei superioare de inflamabilitate. — La accelerare, amestecul e îmbogăfit, pentru a evita sărăcirea lui temporară, produsă la deschiderea rapidă a obturatorului, sărăcire datorită faptului că inerfia picăturilor de combustibil cari se scurg (spre motor) pe perefii conductei de aspirafie e mai mare decît inerfia aerului. 2. îmbogăţirea strafefor de apă subterană. Alim. apa. Mărirea debitului de apă captat dintr-o sursă de apă freatică, infiltrînd în pămînt, în amonte de zona captării de apă subterană, apă de suprafafa, adusă dintr-un rîu sau dintr-un lac. Prin infiltrafia apei în pămînt se poate obfine o apă care să aibă toate calităţile cerute unei ape subterane (limpezime, temperatură aproape constantă în tot timpul anului, proprietăfi chimice constante şi număr mic de bacterii). Cînd stratul permeabil se găseşte chiar ia suprafafa terenului,infiltrarea se poate face prin rigole de irigafie sau prin inundarea terenului între diguri. Cînd stratul permeabil segăseşteîn adîn-cime, infiltrarea se realizează prin basine de infiItrafie, pufuri de infiltraţie şi drenuri de inf iltraf ie. infiltraţie. 1) strat impermeabil de la suprafafa terenului, cu grosimea de cel mult 3 m; 2) strat permeabil;^) basin de infiltraţie; 4) strat filtrant, cu grosimea de 0,30 — 0,50 m; 5) dren de captare; 6) strat impermeabil, îmbogăfiior 4âi îmbrăcăminte Basinele de infiltraţie sînf folosite cînd stratul impermeabil de la suprafafa terenului are grosimea de cel mult 3 m. Fun* dul basinului trebuie să pătrundă în stratul permeabil cu cel pufin 0,50 m. Penfru a evita colmatarea stratului acvifer se aşază pe fundul basinului un strat filtrant cu grosimea de 0,30**'0,50 m, alcătuit din pietriş mărgăritar şi nisip grăunfos, care se înlocuieşte la anumite intervale de timp, cînd se colmatează şi împiedică infiltrafia apei (v. fig. /). Suprafafa fundului basinelor se dimensionează astfel, încît viteza de infiltrafie să fie de 1 m/24 ore. Pufurile de infiltrafie sînt folosite cînd stratul impermeabil de la suprafafa terenului are grosimea mai mare decît 3 m. Debitul care se poate II. Modul de amenajare a unui puţ de infiltraţie* 1) sfraf impermeabil de la suprafaţa terenului, cu grosimea mai mare decît 3 m; 2) strat permeabil; 3) strat impermeabil de bază; 4) nivelul hidrostatic inifial; 5) basin de sedimentare; 6) strat filtrant; 7) put de infiltraţie; 8) put de captare. infiItraprintr-un puf poate fi determinat cu ajutorul formulelor obişnuite pentru calculul pufurilor, Iu-îndu-se denivelarea cu semn negativ (v. fig. II). Pentru a evita colmatarea pufului, apa trebuie limpezită în prealabil, prin decantare şi filtrare. Drenurile de infilfra-fie sînt folosite rar, deoarece prezintă dezavantajele că se colmatează repede, iar curăfirea Ier nu se poate face decît prin dezgroparea dre-nului şi înlocuirea straturilor filtrante din jurul lui. 1. îmbogăţitor, pl. îmbogăţitoare. Mş.: Jiclor suplementar al carburatorului unui motor de avion, care permite o îmbo-găfire în exces a amestecului carburant, cînd motorul funefio-nează în suprasarcină. îmbogăfirea amestecului carburant, prin jicJoru! îmbogăţitor, contribuie la răcirea cilindrilor motorului, prin scăderea temperaturii amestecului, datorită evaporării unei canfităfi de combustibil mai mari decît cea normală. 2. îmbrăcăminte, pl. îmbrăcăminte. 1. Ind. text.: Produs confecfionat din fesături, tricoturi, piele sau blană, spre a acoperi corpul uman, atît pentru a-l apăra de influenfa aefiunii agenfilor externi (frig, ploaie, etc.), cît şi pentru a-l înfrumu-sefa. Se confecfionează fie manual, fie pe cale industrială. Condifiile mai importante pe cari trebuie să le îndeplinească îmbrăcămintea sînt următoarele: rezistenfa la uzură, la frecare, spălare, lumină, la acfiunea temperaturii înalte, etc. Principalii indici igienico-sanitari ai îmbrăcămintei sînt următorii: conductibilitatea fermică, permeabilitatea la aer şi la gaze, higroscopicitatea materialului, proprietatea de umezire şi de uscare, gradul de murdărire, grosimea, greutatea, culoarea şi felul confecfiunii. Cerinfele depind de destinafia obiectului de îmbrăcăminte, aceasta elasifieîndu-se în modul următor; îmbrăcăminte de corp (lenjerie), îmbrăcăminte exterioară (haine, pantaloni, rochii, taioare, pullovere, paltoane, haine de piele, de blană), îmbrăcăminte de proteefie (halate de lucru, salopete, şorfuri cu pieptar, pălării pentru mineri, etc.), îmbrăcăminte specială (uniforme militare, uniforme şcolare, costume nafionale, etc.). Materialele de bază din cari se confecfionează îmbrăcămintea sînt fesăturile. Materialele auxiliare sînt: pînza tare, rosharul, pînza pentru buzunare, vata, vatelina, afa, nasturii, panglicile, şireturile, fermoarele, şi altele, cunoscute sub numirea de furnituri. încercările îmbrăcămintei consistă în următoarele: încercări asupra comportării materialelor textile în procesul de fabricare, cum şi asupra proprietăfilor igienice ale îmbrăcă- mintei (greutate specifică, porozitate, higroscopicitate, impermeabilitate la apă* capacitate de absorpfie a apei, permeabilitatea aerului, conductibilitate termică, acumularea prafului, confinutul în grăsimi al fesăfurii, îmbîcsire cu impurităţi), încercări de rezistenfă la fraefiune, de rezistenfă la frecare, cum şi asupra valorii de purtare a fibrei, a prelucrării şi, în special, a influenfei modului de confecfionare asupra valorii de purtare. Legată direct de calitatea fesăturilor din cari sînt confecţionate produsele de îmbrăcăminte şi de destinafia lor, avînd rolul de a mări rezistenfa la agenfii externi, prelungind astfel timpul de folosire, e tehnica cusăturilor manuale şi cu maşina. Tablourile I şi II cuprind cusăturile folosite în confec-fiunile textile, după destinafia îmbrăcămintei şi materialele întrebuinfate. Tabloul I. Cusături manuale Numirea cusăturii Cusătură provizorie (însăilare) Cusătură în urma acului (tighel) Cusătură încrucişată simplă (creiştic) Cusătură ascunsă fştafir) Cusătură ascunsă (durehnet) Cusătură ascunsă (pichir) Cusătură de margine (f eston) Reprezentarea grafică (aspect, secţiune) Utilizarea Se utilizează la asamblarea provizorie a părfilor componente ale îmbrăcămintei, pînă la fixarea lor cu o cusătură definfitivă Se utilizează la asamblarea definitivă a părţilor componente, în partea produsului care e supusă unor solicitări mai mari. Se utilizează la fixarea marginilor îndoite cu tăietura liberă, la fesături ale căror fire alunecă uşor, se destramă. Se utilizează la fixarea marginilor îndoite ale pieselor, la marginile îndoite ale căptuşelii, fixîndu-se de ţesătura exterioară, care formează fafa produsului. Se utilizează la fixarea definitivă a detaliilor pieselor de îmbrăcăminte, de-a lungul marginilor, la cant, revere, guler, cum şi Ia clapele buzunarelor şi la buzunare tip sport. Se utilizează Ia fixarea pînzei pe stofă, care se efectuează la revere şi la dosul de guler, de la produsele de îmbrăcăminte exterioară. Se utilizează la efectuarea bufoniereler de la îmbrăcămintea exterioară, îmbinînd două sau trei straturi de fesături (J - afă de întărire, 2 - afă de mătase). 31 îmbrăcăminte 482 îmbrăcăminte Tabloul ii. Cusături executate cu maşina Numirea cusăturii Reprezentarea grafică (aspect, secfiune) Utilizarea Numirea cusăturii Reprezentarea grafică (aspect, secfiune) Utilizarea Cusătură rigidă (tighel) Cusături rigide paralele Cusătură zig-zag Cusături pentru buto- niere Cusătură elastică simplă (lănţişor) Cusătură elastică din două aţe Cusătură în zig-zag Cusătură elastică din trei aţe Cusături rigide

4j) cerc cu 49 de găuri, pe care se execută prima mişcare de aJ = 22 găuri;<42) cerc cu 20 de găuri, pe care se execută a doua mişcare, contrară celei dintîi, de a2= = 4 găuri. împărfif 496 împărfifor de frefi 1. Impărfif. Poligr.: Operafla manuală de desfacere a formei de tipar (v.) şi de distribuire a literelor, a liniilor şi a albiturii în casele de litere (v.) de unde au provenit, după ce s-a efectuat tipărirea cu forma respectivă. 2. împăr|tfoare, maşină Tehn.: Maşină de precizie (v. fig.), folosită la executarea diviziunilor pe un obiect recti- Maşină împărţitoare. a şi b) mişcările de lucru la maşina împărfifoare pentru lungimi, respectiv pentru unghiuri; c) schema cinematică a mecanismului de acfionare a uneltei de însemnat; 1 şi 1') cărucior port-piesă de gradat cu mişcare rectilinie/ respectiv circulară; 2 şi 2’) piese de gradat cu diviziuni, dreaptă, respectiv rotundă; 3) paf cu ghidaje; 4) fobă, cu vernier şi roată de mînă, caiafă pe şurubul conducător de comandă a căruciorului 1; 4’) şurub-melc de comandă a mişcării căruciorului 1’; 5) cadru port-unealtă de însemnat; 6) unealtă de însemnat; 7 şi 8) mişcarea şurubului împărfifor, respectiv a piesei de gradat; 9) mişcarea de oscilafie a port-unelfei; 10) mişcarea uneltei de însemn&t; 11) tijă-suporf; 12) mecanism cu roată cu clichet şi cu tobă 13, penfru acfio-narea tijei 14 de comandă a mişcării de lucru şi de reducere; 15) cadru intermediar oscilant, care determină mişcarea de lucru şi de readucere; 16) mecanism cu camă 17 de acfionare a pîrghiei 13, care comandă mişcarea de coborîre pentru lucru şi de ridicare pentru readucerea cadrului 5 şi a uneltei 6; 19) resort. liniu sau circular. Maşina e constituită în principal din: un batiu care poartă dispozitive de prindere a piesei care trebuie însemnată; un cărucior port-unealtă de însemnat, care se poate mişca pe ghidaje fixate pe batiu; un mecanism de comandă a mişcării uneltei de însemnat (v. fig. c). Maşinile obişnuite, de laborator, gravează linii cu grosimea de 2 p,, cu toleranfa de divizare de ± 2 pentru diviziunile lineare, respectiv de ± 1" pentru cele circulare. — Maşinile de foarte înaltă precizie sînt echipate şi cu un dispozitiv compensator de temperatură. Ambele tipuri de maşini sînt folosite în construcţia aparatelor de laborator, a instrumentelor geodezice, astronomice, marine, etc. şi la fabricarea uneltelor pentru divizare, folosite în tehnică. — Maşinile automate, folosite la fabricarea uneltelor, trasează linii cu grosimea de 0,05 mm, cu toleranţe de divizare de ±0,1 jnm, pentru diviziunile lineare, şi de ±15" pentru cele circulare, iar viteza de lucru e de ordinul a 100 de linii pe minut. Maşinile împărfifoare penfru lungimi, adică pentru împărţirea dreptelor, pot fi cu şurub sau cu comparator. La maşinile cu şurub (v. fig. a), căruciorul care poartă unealta de însemnat se deplasează pe un pat prismatic cu ghidaje, şi e acţionat de un arbore cu filet de înaltă precizie, pe care e calată o fobă gradată, cu vernier. La maşinile cu comparator, deplasarea mecanismului înseninător se face manual, pentru deplasări pufin precise şi apoi, prin şurub micrometric, penfru deplasări fine; diviziunile se citesc pa o riglă fixă în raport cu batiuI, cu ajutorul unei lupe sau al unui microscop. Maşinile împărfifoare penfru unghiuri (v. fig. b), adică pentru împărfirea circulară au, de obicei, elementul port-piesă care trebuie gradată constituit dintr-un disc cu dantură periferică (cu 4320 sau 2160 de dinfi) angrenat cu un şurub fără fine. pe care sînt calate o tobă sau un disc gradat cu 100 de diviziuni. Obiectul de gradat e fixat pe discul dinfat. — Unele maşini sînt echipate cu microscop penfru observare sau cu dispozitive de automatizare a mişcărilor. 3. împărfifor, pl. împărfifori. Met. V. sub împărfire 1. 4. împărfifor de fren, pl. împărfifoare de fren. M/ne; Dispozitiv penfru divizarea garniturii de fren şi refinerea vagonetelor, folosit în circuitele automate de la rampele pufurilor miniere de extracfie, la cari circulafia vagonetelor se efectuează cu ajutorul pantelor automotoare. împărfitorul permite trecerea succesivă spre împingăfoare numai a numărului de vagonete cari se încarcă simultan pe un etaj al coliviei de extracţie, reţinînd celelalte vagonete din convoi. Funcţionarea acestuia e asigurată numai în cazul cînd vago-netele sînt decuplate din convoi (operaţia de decuplare a vagonetelor se execută înainte de a ajunge la dispozitiv, în perioadele de staţionare a convoiului). După tipul construcţiei, se deosebesc: împărfifoare cu ax de rotafie şi cu came, şi împărfifoare cu opritoare în serie. împărfitorul de tren cu ax de rotafie şi cu came (v. fig. /) e constituit din ur-mătoareleelemente: crucea de oprire 1, solidară pe acelaşi ax cu o camă 2, a cărei rotire e împiedicată de braful 3, solidarizat cu pîrghia 4 şi cu o contragreutate 5. Datorită contragreutăfii, braţul 3 împiedică rotaţia camei, şi deci a crucii care refine osia vagonefului. Prin manevra pîrghiei 4 se liberează cama, care astfel se poate roti cu cîte 90° (de patru ori), datorită acfionării asupra brafelor crucii a patru osii de vagonet, pînă cînd e împiedicată din nou de pîrghia 4, readusă de contragreutate în poziţia inifială. în cazul împărfitorului pentru un singur vagonet, blocarea camei se face la 180°. IS. ^ Ă II. împărfifor de tren cu opritoare în serie. 1) opritor; 2) conductă de aer comprimat. Fig. II reprezintă un împărfifor de tren cu opritoare montate în serie, sub calea de rulare, cu acfionare pneumatică. I. împărfifor de iren cu ax de rotafie şi cu came, pentru două vagonete. împălurarea desenelor 497 împingăfor Opritoarele sînt dispuse la distanfe corespunzătoare, pentru a permite să nu treacă unu, două sau trei vagonete. în general, aceste opritoare reprezintă tijele pistoanelor unor cilindri verticali, cu simplu efect, acfionafi cu aer comprimat. Distribufia aerului se face printr-un robinet cu trei căi, astfel încît acfionarea opritoarelor se face în contratimp; la rotirea robinetului, primul piston are cursă ascendentă şi al doilea are cursă descendentă, astfel încît vagonetele cuprinse între cele două opritoare sînt liberate şi, datorită pantei automotoare, pot rula spre împingătoare, celelalte vagonete fiind refinute. La rotirea următoare a robinetului, întregul convoi de vagonete poate înainta pînă la al doilea opritor, operafia repetîndu-se în continuare în ritmul impus de extracfia pe puf. Sin. Divizor de tren. t. împăturarea desenelor. Tehn. V. sub Desen tehnic. 2. împerecherea ancorelor. Nav.: Legarea în linie a unei • ancore cu un ancorot, pentru a împiedica deraparea ancorei. Această operafie se foloseşte la ancorarea geamandurilor, la operafil de salvare a navelor sau pentru a mări siguranţa ancorajului unei nave care se găseşte pe mare rea (timp rău) într-o radă deschisă. împerecherea liniilor. Te/c.: în televiziune, perîurbafie a sistemului de explorare întrefesută (v. sub Explorarea imaginii), care consistă In apropierea anormală a liniilor succesive, două cîte două, şi provine din deplasarea de ansamblu — în direcfie perpendiculară pe direcfia liniilor — a unui semicadru fafă de celălalt. 4. împiedicare. Tehn.: Blocarea intenfionată a unui element mobil dintr-un sistem tehnic (de ex.: maşină, vehicul, etc.), prin interzicerea mişcării într-un sens a acestui element, dar lăsînd nemodificată mişcarea în celălalt sens. împiedicarea într-un sens a mişcării elementului considerat se poate realiza prin: contact forfat, cum e cazul la înclichetări cu fricfiune, împănări, etc.; contact ghidat, cum e cazul la înclichetări cu dinfi, etc. V. şî Blocare, împănare, înclichetaj. 5. împiedicare sferică. Chim.: Micşorarea vitezei unei reacfii cfy'mice, datorită anumitor substituenfi cari se găsesc în vecinătatea unei grupări chimice reactive. Aceşti substituenfi, ocupînd spafiul în jurul grupării reactive, împiedică moleculele substanţelor cari reacfionează cu această grupare să ajungă Ia ea. în general, împiedicarea sterică se manifestă prin micşorarea vitezei de reacfie; uneori se creează prin ea asimetrie moleculară (ca la derivafii bifeniluiui), din care cauză rezultă o isomerie optică. 6. împietruire, pl. împietruiri. Drum.: Sistem de conso- lidare a părfii carosabile a unui drum, executat prin aşternerea unuia sau a mai multor straturi de pietriş sau de piatră spartă. */" __ împietruiri le de piet r iş se execută în trei ticuri: cu profil transversal în formă de seceră; cu profil transversal mixt, semiincas-trat în platforma drumului; cu profil transversal încastrat complet în platforma drumului. împietruirile de pietriş cu profil transversal lenticular se aşază pe suprafafa plană orizontală a platformei drumului, într-un strat cu grosime variabilă, cu secfiunea lenticulară şi cu bombamentul de 1/40-1/50 (v. fig. a). împietruirile de pietriş cu profil transversal mixt, semiincastrat (v. fig. b), sînt constituite dintr-un strat de fundafie (patul), alcătuit din pietriş cu granule mai mari, aşezat într-o săpătură amenajată la partea superioară a platformei drumului, pe lăfimea părfii carosabile, executată cu două pante laterale \ Secţiuni transve/sale de drumuri cu împietruiri de pietriş, a) drum cu împietruire cu profil lenticulari; b) drum cu împietruire cu profil mixt, .semiincastrat; c) drum cu împietruire cu iprofil încastrat. (către acostamente), pentru scurgerea apelor infiltrate în împietruire, — şi dintr-un strat de pietriş cu granule mai mici, aşezat pe toată lăfimea platformei, şi avînd profilul de formă lenticulară, ca la tipul precedent. Adîncimea fundului săpăturii, în axa drumului, trebuie să fie de cel pufin 5 cm fafă de planul orizontal al platformei. împietruirile de pietriş cu profil transversal incastraf (v. fig. c) sînt constituite dintr-un pat executat ca la tipul precedent şi dintr-un strat de pietriş cu granule mai mici, aşezat deasupra acestuia, numai pe lăfimea părfii carosabile. Acostamentele se execută din pămînt şi încadrează stratul superior al împietruirii. Grosimea împietruirii se determină în funcfiune de felul şi de intensitatea circulafiei. Patul poate fi executat şi din bolovani sau din piatră spartă provenită din material slab, local. Stratul superior, de uzură, se execută din pietriş cu granule de 2—6 cm, care se aşterne în mai multe reprize, în straturi cu grosimea de 5 cm. Fixarea granulelor pietrişului se realizează prin circulafie, sub efectul căreia unele granule se sparg, astfel încît granulozitatea materialului e îmbunătăfită, obfinîndu-se un strat compact şi etanş. Se recomandă ca dimensiunile granulelor stratului superior să nu fie mai mari decît 35--40 mm şi să se prefere pietriş cu granule cu dimensiuni pînă la 25 mm, deoarece granulele mari sînt scoase uşor din împietruire de rofile vehiculelor. împietruirile de pietriş nu pot fi cilindrate, deoarece granulele sînt ovalizate. Cînd jumătate din cantitatea de pietriş e constituită c'in spărturi de bolovani, împietruirea poate fi cilindrată. împietruirile de piatră spartă se numesc macadamuri şi prezintă avantajul că pot fi îndesate prin cilindră re. V. sub Macadam. 7. împingăfor, pl. împingătoare. M/ne: Utilaj minier folosit la mecanizarea operafiilor de manevră, pe distanfe scurte, a vagonetelor sau a trenurilor de vagonete de mină, în locurile cu trafic intens (cel pufin cîteva sute de vagonete pe zi) cum sînt: punctele de încărcare a vagonetelor din transportoare, punctele de descărcare a vagonetelor în culbutoare şi rampele (la zi şi subterane) ale pufurilor de extracfie echipate cu colivii. Fafă de locomotivele şi troliile de manevră, cari de asemenea pot mecaniza aceste operafii de manevră (cu excepfia introducerii vagonetelor în colivii), împingătoa-rele prezintă avantajul că nu necesită pauze tehnologice în procesul de manevră, asigurînd astfel capacitatea de manevră maximă posibilă. împingătoarele realizează deplasarea vagonetelor prin acfionarea unui berbec (avînd rolul de tampon) care împinge vagonetul sau trenul de vagonete prin apăsarea berbecului asupra osiei sau asupra peretelui posterior al vagonetului, dînd acestuia un impuls. După ce berbecul (tamponul) împin-gătorului a deplasat vagonetul sau trenul cu o distantă corespunzătoare cursei utile, acesta revine în pozifia inifială pentru a relua acfiunea de împingere asupra unui alt convoi sau asupra unei alte părfi a aceluiaşi convoi. Readucerea berbecului împingătorului în pozifia inifială se poate face în circuit închis, sau prin mişcarea sa înapoi; în ultimul caz, împingătorul e echipat cu un dispozitiv de schimbare a pozifiei berbecului, pentru a evita atingerea vagonetelor de către acesta în timpul cursei de înapoiere. în numeroase cazuri, împingătoarele sînt echipate cu mai mulfi berbeci, cari acţionează succesiv. Berbecul e acfionat de un motor (electric sau pneumatic). — Caracteristicile funcţionale ale împingătoarelor sînt determinate de destinaţia lor, deosebindu-se: împingătoare penfru manevra trenurilor de vagonete la introducerea lor în culbutoare, în vederea descărcării. Aceste împingătoare sînt caracterizate printr-o forfă de împingere mare (3***6 t) şi o viteză de circa 0,5 m/s, ceea ce conduce r 32 împingător 498 împingafor i 2 la reducerea duraiei cursei la 6—9 s (pentru vagonete cu capacitatea de 1—3 t). Se folosesc în special în minele la cari extracfia se face cu skipuri sau cu transportoare şi asigură productivitatea maximă, cînd se folosesc vagonete oscilante fără a fi decuplate din tren (rotative în jurul axei cuplelor). Jmpingăfoare pentru manevra trenurilor de vagonete la punctele de încărcare din transportoarele cari colectează producţia abatajelor, sau din buncăre. Aceste împingătoare au forţa de împingere de 3—6 t; cursa lor e limitată la lungimea unui vagonet, iar viteza de lucru e de 0,10—0,25 m/s. împingătoare pentru introducerea vagonetelor în colivii, realizîndu-se concomitent evacuarea vagonetelor din colivie. Manevra se efectuează asupra unuia sau asupra a două vagonete; forţa de lucru e de 200—400 kgf, iar viteza berbecului, de 0,75—1 m/s; astfel se asigură executarea unei manevre de încărcare-descărcare a unui etaj al coliviei în 6—7 s. — După felul acţionării, împingătoarele se clasifică în: împingătoare pneumatice, electrohidraulice şi electrice, cari pot fi cu motoare ireversibile sau reversibile. împingătoarele pneumatice sînt echipate cu 1 —2 cilindri pneumatici, cu cursa de 2—3 m, montaţi pe o fundaţie alăturat, între şine sau sub calea de rulare. Se folosesc următoarele tipuri uzuale (v. fig. /): împingător cu un singur cilindru (v. fig. / a), care are berbecul montat la extremitatea tijei pistonului. împingător cu doi cilindri (v.fig.1 b), la care tijele pistoa-nelor sînt legate printr-un lanţ care trece peste o roată şi poartă doi berbeci. împingător cu un cilindru şi cu doi berbeci, la care berbecii sînt montaţi pe cîte o bară cu cremaliere, care angrenează cu cîte o roată dinţată (v. fig./c). împingătoarele pneumatice, indiferent de tip, sînt echipate cu dispozitive de comandă şi de distribuţie automată, penfru executarea unei curse complete şi oprirea în poziţia iniţială. Ele necesită spaţiu mic de montare şi preţul de cost cel mai redus, reprezentînd 40—50% din costul unui împingător cu acţionare electrică, avînd aceleaşi caracteristici. Dezavantajele împingătoarelor pneumatice consistă în cursa lor relativ mică, egală cu lungimea a numai 1—2 vagonete şi, în special, în costurile mari de exploatare. Consumul de aer comprimat (la 4 at) în instalaţii foarte bine întreţinute e de 1200 m3/1000 vagonete manipulate (în instalaţii vechi, consumul e de două ori mai mare). împingătoarele pneumatice sînt folosite în special la manevra de introducere a vagonetelor în colivie. împingătoarele electrohidraulice au o construcţie similară celei a împingătoarelor pneumatice, folosind însă ca agent motor uleiul sub presiune, produs într-o instalaţie auxiliară. Instalaţia e constituită dintr-o pompă de ulei acţionată de un motor electric asincron şi dintr-un rezervor de ulei sub presiune; instalaţia de comprimare a uleiului funcţionează automat. Costul împingătoarelor electrohidraulice e mult mai mare decît al celor pneumatice. în exploatare, ele prezintă dificultăţi provocate de variaţia viscozităţii uleiului cu temperatura. Consumul de energie al împingătoarelor electrohidraulice e de 70—80 kWh/1000 vagonete manevrate, costul exploatării fiind redus Ia 1/2—1/4 din cel corespunzător împingătoarelor pneumatice. Acest fel de împingătoare sînt puţin răspîndite, avînd acelaşi domeniu de utilizare ca cele pneumatice. împingătoarele electrice cu motoare ireversibile au berbecii montaţi pe un lanţ fără fine dispus vertical, într-un subsol, sub nivelul căii de rulare. Mişcarea se transmite de la un electromotor la lanţ printr-un reductor de viteză şi un am-breiaj planetar. Acţionarea acestui am-breiaj se face pneumatic, hidraulic sau electromagnetic. înapoierea berbecului la punctul de pornire se face, fie în circuit închis, fie prin folosirea unui schimbător me- 7 ŞI » ?î 8 fl ŞŞ 7 Ii P L j4 i T~f " r~T 5l eL w ii canic al sensului de II. Schema cinematică a transmisiunii unui îm-deplasare, care se CU- pingăfor electric cu motor ireversibil şi cu ber-plează automat, la bec reversibil, momentul oportun, I) motor; 2) reductor; 3) inversor conic; 4) pi-printr-un al doilea nioane; 5) roti planetare; 6) coroane dinţate; ambreiaj planetar (v. 7) dispozitive de frînare; •8) roată stelată de ac- fig. //). La instalaţiile ţlonare a lanţului, pentru puţuri, împingătoarele ambelor colivii au motorul şi reductorul de viteză comun şi ambreiaje planetare separate. Lanţul (v. fig. III) e de construcţie robustă, fiind compus din eclise 1 îmbinate cu bolţuri 2, cari poartă rolele 3. Pe I. Schemele de funcţionare ale împingătoarelor pneumatice, a) cu un cilindru; b) cu doi cilindri; c) cu un cilindru şi cu doi berbeci; 1) cilindru; 2) berbec; 3) lanţ; 4) cre-malieră. IU. Construcţia lanţului de lucru al împingătoarelor electrice principale. porţiunea cursei utile, aceste role sînt ghidate de şinele 4. La intervale sînt intercalate eclise speciale 5, de cari sînt prinşi berbecii 6. Fig. /V reprezintă un astfel de împingător echipat cu lanţ şi cu berbeci cari se pliază pe ramura de mers în gol. IV. împingător electric, fără fundaţie. 1) motor; 2) reductor; 3) lanţ de transmisiune; 4) lanf port-berbec; 5) berbec; 6 şi 7) roţi stelate; 8) ramă; 9) dispozitiv de întindere a lanţului. Folosirea motoarelor asincrone de construcţie obişnuită pentru acţionarea împingătoarelor impune supradimensionarea acestora, spre a putea dezvolta cuplul necesar în perioadele de accelerare. în plus, ele absorb un curent foarte mare în aceste perioade şif din cauza caracteristicii cuplu-viteză necorespunzătoare, tamponează foarte puternic vago-netele, provocînd astfel uzura rapidă a pieselor transmisiunii mecanice, cum şi deraieri. Aceste dezavantaje sînt foarte împlngătar de c6c§ 499 împingăfor de co£s accentuate la împingătoarele pentru introducerea vagonetelor în colivii, în care caz tiecare cursă are două perioade de şoc. V. împingăfor acfionînd asupra ramei superioare a cutiei vagonetelor. 1) grinda; 2) cărucior mobil; 3) berbec; 4) şină de ghidare a berbecului; 5) marginea vagonetului. Situafia se îmbunătăţeşte prin intercalarea unor ambreiaje cu fricfiune (planetare, lamelare) sau magnetice şi prin folosirea unor tampoane elastice cu resorturi. împingătoarele e I ect r i ce c u motoare reversibile se caracterizează prin existenfa unei legături împingăfor pe grinzi montate deasupra vagonetelor şi acfio^ nînd asupra ramei superioare a cutiei vagonetelor (v. fig. V). Acest sistem de împingăfor e destinat introducerii în colivii a vagonetelor Ia pufuri cu trafic moderat şi în colivii cu un singur vagonet pe etaj. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de împingătoare pentru colivii, nu necesită nici un fel de fundafie şi poate fi instalat chiar dacă linia e în curbă. în ultimul timp s-au experimentat cu succes împingătoare electrice cu motor reversibil, cari înlătură toate dificultăfîfe datorite caracteristicilor necorespunzătoare ale motoarelor asincrone pentru regimul de variafii mari de sarcină, prin înlocuirea acestora cu motoare de laminor, cari dezvoltă un cuplu sporit la sarcină mare şi absorb un curent moderat. Automatizarea executării mişcărilor cari compun ciclul de lucru la împingătoarele cu motor electric reversibil de toate tipurile se bazează pe folosirea de întreruptoare fine de cursă, de frîne cu bandă, acfionate electromagnetic, şi de comutatoare electrice. i. împingăfor de cocs. Ind. cb.: Maşină principală din cocserie, care serveşte la împingerea (descărcarea) blocu- iMMi11 mecanice permanente între motor şi berbec. înapoierea berbecului după terminarea cursei utile se obfine prin schimbarea sensului de rotafie al motorului. Sînt uzuale următoarele construcfii cu motoare asincrone: împingăfor fără fundafie, pentru manevra vagonetelor la punctele de încărcare slab solicitate. Transmisiunea mişcării se obfine printr-un cablu acfionat de un mic troliu, aşezat împreună cu motorul lîngă calea ferată. împingăfor de cocs. a) vedere laterală; b) vedere dinspre bateria de cocs; J) platforma mecanismelor de rulare şi a compresorului; 2) mecanismul de deplasare pe cale a maşinii; 3) roată de rulare pe cale; 4) tampon; 5) grup mofor-compresor; 6) recipient de aer comprimat; 7) platforma de lucru, principală; 8) cabina mecani-cufui; 9) mecanismul de scoatere a uşilor; 10) mecanism de ză-vorîre şi deszăvorîre (prin înşurubare) a uşilor; 11 şi II’) tija acţionată şi tamponul de împins blocul de cocs; 12 şi 12’) troliul şi cablul de acţionare a tijei de planare; 13) tijă de planare; 14) buncăr pentru materialul strîns la planare; 15) mecanism de închidere şi deschidere a uşilor de planare. rilor de cocs din cuptoarele bateriei de cocs, şi care execută şi alte operafii legate de descărcarea şi de deservirea cuptoarelor. Maşina se deplasează pe o cale ferată dispusă în lungul bateriei, pe partea de cărbune a acesteia, şi execută următoarele operafii: scoaterea şi montarea uşilor cuptoarelor de cocs; curăfirea ramelor armaturilor şi a uşilor de cocs; împingerea blocului de cocs din cuptor în vagonul de stins cocs; deschiderea şi închiderea uşilor de planare; pla-narea cărbunilor după umplerea efectuată de maşina de încărcat cărbune în cuptor; degrafitizarea (curăfirea prafului de grafit de pe perefii interiori ai cuptoarelor); transportul, la elevatorul cu sk'tp, a cărbunelui împrăştiat la planare; transportul uşilor la staţiunea de reparare şi înapoi. Un împingător modern de cocs (v. fig.) e compus din următoarele mecanisme şisubansambluri principale: mecanismul pentru mişcarea de translafie a maşinii, cu transmisiunea la 2"-4 osii cu rofi de rulare; mecanismul de manevră (scoatere) a uşilor, constituit din tija (sau din pîrghiile) de scos uşi, cadrul de sprijin cu role, mecanismele superioare şi inferioare de împingere 500 împingerea pămîntului zăvorîre şi deszăvorîre a uşilor, mecanismul de desprins uşi, mecanismul de deplasare, tampoane, limiioare de cursă, şi dispozitivul de acfionare manuală (Ia defectarea acţionării comandate electric); mecanismul de curăfire a uşilor; mecanismul de curăfire a ramelor; instalafia de împins blocul de cocs, constituită dintr-o tijă cu un tampon Ia un cap, acfio-nată de un grup de acţionare prin intermediul unei cremaliere; instalafia de planare cu mecanismul de deschidere şi închidere a uşilor de planare, constituită din tija de planare acfionată de un troliu, prin intermediul unui cablu legat de (tijă, şi din pîrghii de închidere şi deschidere a uşilor de planare; instalaţia de curăfire a grafitului de pe perefii cuptoarelor, constituită fie din cufite fixate pe tija de împingere (care în timpul descărcării răzuieşte perefii), fie din dispozitive de suflare cu aer comprimat (prin conducte legate de aceeaşi tijă); instalafia de aer comprimat cu conductele de distribufie necesare; aparatajul electric de forfă, comandă, blocare şi iluminat; cabina de comandă (dispusă de regulă pe platforma superioară a maşinii), în care sînt comenzile şi aparatele de măsură, de control şi semnalizare; cabina de aparatură electrică; instalafia de curăfire a aerului pentru uşi; instalafia de ungere centrală; cadrul metalic al maşinii; troliu de 5 tf; platforme, scări şi balustrade. î. împingere, p!. împingeri. 1. St. cs.: Componenta orizontală sau cea înclinată după direcfia liniei reazemelor, a reac}iunii din reazemul unui arc, al unei bolti sau a! unui cadru. 2. împingere. 2. Ind. cb.: Fenomenul de umflare a unor huile în timpul cocsificării (în prima fază, de plastifiere), care exercită astfel o presiune asupra perefilor camerei cuptorului de cocsificare. 3. împingere; 3. Nav.: Mod de propulsiune folosit în special pe fluvii, în estuare şi pe ape interioare, la care convoiul de şlepuri e împins de un remorcher. Prora remorcherului intră într-o scobitură practicată în pupa navei împinse. Procedeul e folosit uneori şi pentru navigafia în ghefuri. 4. împingere. 4. C. f.: Procedeu de triere a vagoanelor, în vederea formării şi descompunerii trenurilor, la care locomotiva împinge treptat (unul după altul) grupurile de vagoane cuplate la liniile corespunzătoare. Pe toată durata manevrei, convoiul de vagoane rămîne legat de locomotivă. V. şî sub Trierea vagoanelor. s. împingerea muntelui. Geo/., M/ne., Tnl.: Apăsarea exercitată de masivele de teren asupra perefilor şi sprijinirilor excavafiilor construcţiilor subterane. Valoarea şi caracteristicile împingerii depind de: natura şi proprietăfiie fizice ale rocilor cari constituie terenul; înclinarea stratelor; adîncimea de la suprafafă pînă la excavafia respectivă; abundenfa apelor subterane; frecările între teren şi construcfie; etc. împingerile pot fi: laterale, datorite împingerii pămîntului (v.) sau deplasării stratelor ori blocurilor de stîncă din spatele excavafiei, sau verticale, cari provin, în'general, din greutatea masivului situat sub bolta de descărcare de deasupra (v. şî sub Boltă de presiune). Prin executarea excavafiei, starea de eforturi şî deformafii din masiv se modifică, condifii le de echilibru interior ale rocilor sînt deranjate şi, prin aceasta, iau naştere noi stări de tensiune în jurul golului respectiv, cari se traduc teoretic prin eforturi concentrate de compresiune, la perefi, sau prin eforturi reduse de compresiune sau de tracfiune, la acoperiş şi b: la talpă (v. fig.), iar practic, prin deformafii ale sprijinirilor sau prin surparea golului, dacă acesta nu e sprijinit. împingerile respective pot fi calculate pe baza teoriei elasticităţii (dacă nu depăşesc limita de elasticitate a rocilor) şi plasticităţii (dacă depăşesc- această limită), împingerile pot proveni şi din umflarea prin umezire a rocilor din jurul excava-fiei (de ex. argilele îndesate şi şisturile argiloase sînt cele mai periculoase). Ele cresc în timp prin pătrunderea umidităţii în roci şi pot fi reduse, într-o oarecare măsură, prin adoptarea unor sprijiniri elastice. Prezenfa apei subteraneîn masiv contribuie la creş-tereaîmpingerilor atît direct, prin presiunea indirect, prin înmuierea maselor de roci. o. împingerea pămînfului. Geo/., Rez. mat.: Apăsarea exercitată de un masiv de pămînt asupra suprafeţei unei construcţii lipite de masiv, cînd, sub acfiunea forfelor exterioare, incluziv a celor datorite construcfiei, masivul trece din starea de echilibru elastic în starea de echilibru plastic. în general, presiunea p exercitată de masiv, normală pe suprafafa de contact dintre masiv şi construcfie, e proporţională cu presiunea verticală pv din interiorul masivului, în punctul considerat: Repartiţia eforturilor (de compresiune şi întindere) în jurul unor lucrări subterane cu secţiuni diferite. (+) zone supuse la eforturi de compresiune; ( — ) zone supuse la eforturi de întindere; a) profil în formă de trapez; b) profil în formă de elipsă; c) profil în formă de elipsă, în cazul cînd raportul dintre axa verticală şi axa orizontală e 2; d) profil în formă circulară; e) profil în formă de ogivă; f) profil în formă de pară; g) profil în formă de potcoavă. hidrostatică pe care o exercilă, cît şi (D Pv X fiind coeficientul de împingere al pămîntului, a cărui valoare depinde de starea de solicitare în care se găseşte masivul. Dacă într-un masiv de pămînt mărginit la partea superioară de o suprafafă orizontală se consideră o prismă elementară orientată ca în fig. /.presiunea laterală/? care se exercită pe fafa verticală a prismei (presupusă rigidă şi absolut fixă) depinde numai de proprietăfiie elastice ale pămîntului, şi se numeşte presiune laterală în stare de repaus. La orice creştere a presiunii verticale din pămînt dpv corespunde o creştere a presiunii laterale dp, între aceste două cantităfi existînd relaţia: (2) dp,=Şdp, în care Ş e coeficientul de presiune laterală în stare de repaus. Pentru principalele tipuri de pămînturi, valorile medii ale acestui coefîcient sînt următoarele: pentru nisipuri, 0,35 0,41; pentru argile prăfoase, 0,50 pentru argile, 0,70 ■••0,74. I. Presiunile pe fefele ortogonale ale unei prisme dinfr-un masiv de pămînt cu partea superioară orizontală. *0,70; împingerea pămîntului 501 împingerea pămîntului Dacă suprafafa construcfiei pe care se exercită împingerea pămîntului se poate deplasa, oricît de pufin, în sensul de acfiune al împingerii (v. fig. II a), valoarea acesteia scade pînă la un minim, care nu mai depinde de proprietăfile elastice ale materialului. în acest caz, masivul trece din stare elastică în stare plastică, apărînd în el suprafeţe de rupere, şi exercită • asupra construcfiei o Împingere activă. Pentru un masiv cu suprafaţa orizontală şi o construcfie cu suprafafa de contact verticală, perfect II. Modul a) împinge netedă (fără împingerii active e dat de relafia: 0) (4) Glll cercul = fg2 eforturilor unitare are forma din în acest caz, fig. II c (dreapta). împingerea pămîntului depinde, în general, de greutatea volumetrică, de unghiul de frecare internă şi de coeziunea III. Direcfia de acfiune a împingerii pămîntului şi unghiurile de cari depinde împingerea. Iu!ui şi de starea suprafefei construcfiei,' el nu poate depăşi valoarea unghiului de frecare internă cp şi se consideră, de obicei, egal cu o fracfiune din acesta. Calculul împingerii pămîntului intervine în numeroase cazuri (de ex. la proiectarea zidurilor de sprijin, a cheurilor, culeelor de poduri, palplanşelor,sprijinirilor de săpături, tunelelor, etc.). în proiectarea curentă se foloseşte pentru calcule mefoda Coulomb. Presupunînd că suprafafa de alunecare e plană, rezultă că împingerea e produsă de o prismă de pămînt care se desprinde din masiv după un plan înclinat cu unghiul q fafă de orizontală (q>cp). Greutatea G a prismei e echilibrată de împingerea Pa asupra construcfiei şi de reacfiunea S a restului masivului (v. fig. /V). între cele trei forfe există relafiile: (5) P' G * de exercitare a împingerii pămîntului. e activă; b) împingere pasivă; c) cercurile eforturilor unitare; D şi D1) direcţiile planelor de alunecare. (6) sin (q — cp) sin (a —S + q — cp) sin (a —cp) * P =G- sin(p~(1P) frecare), coeficientul ._3L “i \ 2 în care a( şi (Tju sînt valorile extreme ale eforturilor unitare principale, iar cp e unghiul de frecare internă a pămînlului, presupus necoeziv. Cercul eforturilor unitare are forma din fig. II c (stînga), iar direcfia suprafeţelor de alunecare din masiv, presupuse plane, face cu verticala un unghi de (45°—cp/2). Cînd construcfia exercită o presiune asupra masivului, suprafafa ei avînd tendinfa să se deplaseze în sensul contrar împingerii pămîntului, valoarea acesteia creşte pînă la un maxim, cînd masivul trece în stare plastică, formîndu-se în interiorul lui suprafefe de alunecare cari fac cu verticala un unghi de (45° + cp/2) (v. fig. II b). Masivul exercită o împingere pasivă, al cărei coeficient are valoarea: sin (a — 5-{-£> — cp) Pa e deci o funcfiune de variabila q şi se anulează pentru q= 180°—a (cînd G = 0), şi pentru Q = cp, între aceste valori Pa fiind pozitiv. Anulînd derivata expresiei (6) în raport cu g, se obfine valoarea Qo» pentru care Pa e maxim, şi care reprezintă împingerea activă a pămîntului. Folosind notafiile din fig. /V şi notînd greutatea volumetrică a pămîntului cu yw, împingerea activă e dată de expresia: (7) Pa- yv>2^, (8) care K=- 1 (a-f cp) 1 a-sin (a —5) (

—13) |2 (a —5) sin (a-f |3) J A I IV. Schema de calcul a împingerii pămînfului după mefoda Coulomb. G) greutatea prismei de pămînt; Pa ) împingerea activă; S) reacfiunea restului masivului; D) plan de alunecare. pămîntului, de unghiul de înclinare |3 a suprafefei masivului, de unghiul de înclinare a a suprafefei construcfiei supuse împingerii, şi de unghiul de frecare 8 dintre construcfie şi pămînt (v. fig. III). Unghiul 5 depinde de felul materia- Cînd suprafafa masivului e orizontală (|3 = 0), construcfia e verticală (a = 90°), iar frecarea dintre masiv şi construcţie e nulă (5 = 0), ^ ^a (1-fsincp)2 Repartizarea presiunilor provenite din împingerea pămîntu- r-lui e lineară şi creş- f te proporţional cu h adîncimea. în cazul construcţiilor cu suprafaţa plană şi al masivelor fără suprasarcină (v. fig. V a), diagrama presiunilor e triunghiulară. Valoarea maximă a presiunii la baza construcţiei e dată de relaţia: (i o) PaB=W ( 450 - y) • iar valoarea împingerii active totale e dată de relaţia: r. V. Diagramele presiunilor pe suprafafa plană verticală a construcfiei. a) pentru masive fără suprasarcină; b) penfru masive cu suprasarcină; c) penfru masive de pămînt coeziv. (11) tg2 împins, maşina de ~ în cupfor 502 împins, maşină de ~ în cuptor Dacă pe suprafafa terenului acfionează o suprasarcină uniform repartizată q, aceasta se transformă în înăifimea echivalentă de pămînt h' — qjyw, iar presiunea la baza construc- fiei (v. fig. V b) e dată de relaţia: (12) P'aB = ^(h + h’)w(45°-ţy Diagrama de repartiţie a presiunilor e trapezoidală, iar valoarea împingerii active totale e dată de relaţia.* Pentru pămînfurile coezive se consideră că masivul e pre-comprimat cu o solicitare analogă presiunii hidrostatice, datorită forţelor de coeziune. în acest caz, pe înălţimea hc, echivalentă coeziunii, se exercită tracţiuni (împingeri negative), iar valoarea împingerii totale (v. fig. V c) e mai mică. înălţimea hc se determină cu relaţia: kc~ Ywtg(450-qp/2) ' în care c e coeziunea; valoarea presiunii la baza construcţiei se determină cu relaţia: (15) /&s = Y>tg2 ^45°-y^ -2ctg ^45° —, iar împingerea activă totală, fără a considera împingerea negativă, e dată de relaţia: (16) P;= y Y^2fg^45°—|)-2cMg (*5°--f-)+2-£ . Pentru construcţiile cu suprafeţe plane cari formează între ele unghiuri, împingerea se determină separat pentru fiecare porţiune plană, considerînd că stratele de deasupra acţionează ca suprasarcini asupra porţiunilor de dedesubt. Determinarea împingerii pasive pe cale analitică se face în mod analog, înlocuind coeficientul împingerii active Xa cu cel al împingerii pasive Kp. Penfru cazul simplificat în care suprafaţa construcţiei e un plan vertical, iar suprafaţa masivului e orizontală, valoarea tg2(45° —cp/2) se înlocuieşte, în formulele (10)--*(16), cu Xp = tg2 (45°-fqp/2). Diferenţa de mărime dintre coeficientul împingerii active şi cel corespunzător împingerii pasive e considerabilă; de exemplu, pentru un pămînt necoeziv cu unghiul de frecare internă qp = 33°, valorile corespunzătoare sînt: pentru împingerea activă, Â,^=0,295; pentru presiunea laterală în stare de repaus, 5 = 0,35—0,41; penfru împingerea pasivă, Xp = 3,39. Cînd suprafaţa terenului e plană, împingerea pămîntului, conform teoriei lui CouJomb, poate fi determinată pe cale grafică prin construcţia lui Poncelet (v. fig. V/): Se începe prin a trasa dreapta de bază BC (care face cu orizontala unghiul qp) şi dreapta de orientare AD (care face cu planul AB unghiul qp-fS), şi cari se intersectează în D. Se determină punctul £ în care normala la BC în D taie semicercul de diametru BC, şi se determină punctele F de pe BC (astfel încît BF=BE), G de pe AC (ducînd prin F o paralelă la AD) şi H de pe BC (astfel determină direcţia planului de alunecare, iar valoarea împin- gerii active e egală cu produsul dintre suprafafa triunghiului isoscel GFH şi greutatea volumetrică a pămîntului. Dacă pe masiv acţionează o suprasarcină, se duce o paralelă la suprafaţa masivului, Ia o distanţă egală cu înălţimea echivalentă, şi se procedează la fel, considerînd această paralelă drept suprafaţa terenului. Pentru determinarea împingerii pasive se execută o construcţie similară, dreapta de bază fiind trasată sub orizontală, iar dreapta de orientare tot prin A, însă de partea opusă masivului, astfel încît să facă cu dreapta AB unghiul (p —5. Cînd suprafaţa terenului nu e plană, se foloseşte metoda grafică a lui Culmann (v. fig. V//): Se duce prin B dreapta de bază BD, care face cu orizontala unghiul qp, n Cici-pală şi au un caracter ornamental, încadrat în arhitec'fjra arterei respective, — sau împrejmuiri secundare, ' ind limitează teritoriul spre o arteră secundară, un teritoriu vecin, etc. şi au o execufie mai simplă, predominînd caracterul utilitar; împrejmuiri interioare, cari limitează o zonă dintr-un teritoriu mai mare, rezervată unui anumit scop (de ex.: împrejmuirile cari limitează zona social-culturală a teritoriului unei uzine, împrejmuirile cari limitează zonele destinate diferitelor specii de animale dintr-un parc zoologic, etc.).— Din punctul de vedere al scopului în care sînt folosite, se deosebesc: împrejmuiri de izolare şi interzicere, cari sînt executate sub forma unui perete vertical, — plin sau cu goluri, de înăljime corespunzătoare scopului, — şi cari se numesc obişnuit garduri (v.); împrejmuiri de limitare, cari servesc, în principal, la indicarea limitelor terenului, fără a împiedica trecerea sau privirea în interiorul spaţiului împrejmuit (de ex.: un şanf care înconjură un izlaz, bordura care limitează spre trotoar un spafiu plantat, o plantafie care marchează limitele unui parc, etc.). 7. împroşcare. Tehn., Mett.: Proiectarea asupra unui obiect (formă, piesă, semifabricată sau fabricată, etc.) a unui material în stare lichidă pulverizat sub presiune (la trecerea printr-un ajutaj) sau a unui material solid sub formă de granule, proiectate fie sub presiune (la trecerea printr-un ajutaj), fie sub acfiunea forfei centrifuge. Procedeul e folosit, de exemplu, la curăfirea pieselor ori la obfinerea unor suprafefe mate (prin sablare, împroşcare cu granule de ofel, etc.) sau la diferite acoperiri, cum sînt metalizarea (v.), vopsirea (v.), etc. Împroşcarea cu granule metalice (de ofel seu de fontă albă), proiectate de paletele unui rotor de înaltă turafie ori cu ajutorul aerului comprimat, se aplică fie pentru a efectua operafiile de curăfire, în locul sablarii, fie pentru a produce un ecruisaj superficial al pieselor. Prin aceasta, proprietăfile fizice ale stratului superficial se schimbă: duritatea şi rezistenfă la oboseală cresc; se creează o repartifie favorabilă a tensiunilor remanente în secfiunea piesei, modifi-cîndu-se aspectul, forma şi orientarea cristalelor; deci creş*ie uneori şi rezistenfă la deformare plastică şi la rupere. în general, în zona centrală a piesei scade însă rezistenfă la tracfiune şi se reduce limita de curgere. Ecruisajul prin împroşcare cu granule metalice măreşte deci mai mult rezistenfă la oboseală a piesei. Regimul optim de ecruisare se obfine prin alegerea judicioasă a cantităţii de granule, a diametrului lor, a vitezei de aruncare. De exemplu, la o epru-vetă cilindrică cu diametrul de 12 mm s-a realizat o mărire cu 50% a durităfii superficiale, cu un debit "de 10 kg granule cu diametrul de 1--2 mm, proiectate de un rotor cu turafia de 3500 rot/min. Prin acest procedeu, care măreşte mult durata de funcţionare a piesei, pot fi prelucrate piese de orice formă (arcuri de supapă, biele, arbori cotifi, bucele, pistoane, rofi dinfate, axe, şuruburi, etc.). împunsătură 508 împuşcare 1, împunsătură, pl împunsături. Ind. text.: Străpungerea materialului textil (fesătură, tricot, etc.), cu un instrument ascufit, care poate fi un ac manual, un ac de maşină, etc., cu sau fără afă. 2. împuntăfură de invergare, pl. împunfături de inver-gare. Nav.: Legătură executată la coifurile de invergare ale unei vele pătrate, cu care acestea se fixează pe vergă (v. fig.). împunfafură de fnvergare. împuntăfură de terfarolă. /) vergă; 2) ochi; 3) coif de inver- f) vergă; 2) dinte; 3) velă; 4) pa-gare; 4) împuntăfură de Invergare. lăncel de terfarolă; 5) împuntăfură de terfarolă. 3. împuntăfură de terfarolă. Nav.: Legătură care trece printr-un ochi de împuntătură cu rodanfă (v.)# care se găseşte pe marginea de cădere a velei pătrate, folosită la luarea terfarolelor pentru a fixa vela pe filiera de împuntătură (v. fig.). 4. împuntătură, dinte de Nav.: Proeminenfă în formă de prismă triunghiulară montată pe capetele vergelor de lemn (la cari lipseşte filiera de împuntătură), folosită la efectuarea împuntăturii. 5. împuntătură, filieră de Nav. V. Filieră de împuntătură. o. împuntăfură, rodanfă de Nav. V. sub Rodanfă. 7. împuşcare. 1. Tehn. mii.: Acfiunea de descărcare a unei arme de foc, respectiv efectul acestei acfiuni. 8. împuşcare. 2. Mine: Operafia de rupere în bucăfi a unei roci (urmată, în general, şi de aruncarea fărîmăturilor), prin acfiunea gazelor rezultate din explozia unei substanfe explozive (v. încărcătură 3), care a fost aşezată fie într-un spafiu creat ad hoc în rocă (pentru ruperi sau distrugeri de roci în zăcămînt sau mărunfiri de bolovani mari), fie într-un anumit fel, în contact cu roca (pentru mărunfiri de bolovani mai mici). împuşcarea cuprinde următoarele operafii: excavarea spafiului în care se introduce încărcătura, executarea încărcăturii şi a burajului (v.), amorsarea, îndepărtarea gazelor. Procesul de rupere se datoreşte şocului produs de presiunea frontală a undei detonante, urmat de presiunea gazelor rezultate din descompunerea explozivului. Eficienfa împuşcării (masă de rocă detaşată şi aruncată, mărimea bucăfilor rezultate, etc.) e funcfiune de cantitatea de energie liberată de reacfia chimică, fiind maximă cînd reacfia e completă (se produce tot timpul în spafiu complet închis şi rezultă produse gazoase saturate, netoxice; v. şi sub Burare), şi scăzînd cu atît mai mult cu cît reacfia se întrerupe mai aproape de faza inifială (burajul e insuficient sau lipseşte; explozivul e alterat şi rezultă cantităfi mari de gaze toxice, compuşi nesaturafi ai carbonului şi azotului foarte nocivi în subteran). Acfiunea exploziei se manifestă în masa compactă a rocii prin zone sferice concentrice în jurul substanfei explozive, fiecare zonă fiind caracterizată prin efecte diferite. Se deosebesc astfel: sfera de compresiune sau de strivire (cu pereţii găurii de mină şi zona imediat învecinată complet strivifi); sfera de exfoliere(în care roca se desface în bucăfi din ce în ce mai mari, pe măsura depărtării de centrul sferei, datorită rupturilor radiale şi tangenfiale produse de tensiuni la întindere) sau de aruncare (în care fărîmăfurile sînt proiectate de presiunea gazelor, în cazul existenfei unei ieşiri din rocă); sfera de afînare (în care rupturile sînt reduse şi nu se detaşează bucăfi); sfera de scuturare sau seismică (în care nu se produc rupturi, unda de compresiune propagîndu-se prin rocă cu viteza sunetului, pînă se stinge). Primele trei sfere constituie împreună sfera de distrugere, a cărei rază (rază critică) e dată de: R = kd~^^ , unde k e un coeficient egal cu 0,7*"1; d e diametrul încărcăturii explozive, care umple complet gaura de mină; P e presiunea frontală a undei detonante; S e rezistenfa la rupere la întindere a rocii. în practică, dacă R>W (anticipanta lineară, v.), cînd unda atinge suprafafa liberă a rocii, o împinge, iar presiunea gazelor desprinde din masiv bucăţile rupte şi le proiectează în afară, lăsînd în rocă o pîlnie (conică) de explozie (v, fig. /), ale cărei elemente geometrice definesc indicele acfiunii de explozie Y w = — (v. şi sub încărcă- w fură 3). Pentru R = W nu se produce aruncare, iar pentru i£2 (hydrobel), rezistent la presiune înaltă, şi astuparea cu dop cu tub, prin care se injectează apă ca în primul caz, amorsarea explozivului făcîndu-se cît timp apa e sub presiune, pentru ca aceasta să se suprapună presiunii exploziei, mărind eficienţa. Procedeul se aplică fie în găuri de mină scurte, perforate oblic pe frontul de abataj (v. fig. V), folosind pentru amorsare capse de tip submarin cu reofoare izolate cu masă plastică, fie în găuri de sondă perforate paralel cu frontul de abataj (v. fig Vi), cu V/. împuşcare în găuri lungi, cu apă sub presiune. J) dopuri; 2) gaură de sondă; 3) încărcături explozive; 4) fitil defonant; 5) regiune a găurii, cu apă sub presiune; 6) front de abataj; 7) zonă exploatată; 8) transportoare. cartuşele de exploziv înşirate în lungul unui fitil detonant cordtex, care se amor-v. împuşcare în găuri sează cu capsă detonantă de tip submarin, scurte oblice, cu apă sub împuşcare de zguduire, presiune. care se deosebeşte de împuşcarea obiş-1) încărcături; 2) dop; nuită prin fojosirea de încărcături mici 3) reofor; 4) ape. de explozivi antigrizutoşi, cu scopul de a mări fisurile din masa cărbunoasă şi de a permite astfel degajarea progresivă a metanului din cărbune. E* un procedeu preventiv de securitate, folosit la deschiderea şi pregătirea stratelor de cărbune cu pericol de erupţie de gaze şi de praf de cărbune, aplicabil prin amorsarea exploziei de la distanfă sau chiar de la suprafaţă, în lipsa personalului din sectorul respectiv sau, la nevoie, chiar din mină. împuşcare cu încărcături aplicate, care e un procedeu de împuşcare în care încărcătura de exploziv nu se introduce în masivul supus ruperii, ci se aşază pe suprafafa acestuia, producînd ruperea fără împrăştierea bucăfilor. Se aplică în cazul sfărîmării blocurilor mari, în cariere, evitînd astfel executarea găurilor de mină scurte în blocuri şi adunarea bucăfilor împrăştiate de o împuşcare normală. Cele mai bune rezultate se obfin în cazul încărcăturilor cu efect cumulativ (v. încărcătură cumulativă). i. înaintare. 1. Mş. V. sub Avans, şi sub Mecanisme de înaintare. 2. înaintare. 2. Mine: Ansamblul lucrărilor executate penfru a mări lungimea unei lucrări miniere orizontale sau pufin înclinate. Sin. Săpare (v.). 3. înaintarea contactului apă-ţiţei. Expl. petr.: Deplasarea treptată a interferenţei apă-fifei, pe măsura înaintării procesului de extracfie a fifeiului din strat. în timpul înaintării contactului, fiţeiul şi apa curg simultan în strat. Apa avînd o viscozitate mai mică decît a ţiţeiului, tinde să se deplaseze înaintea acestuia, ceea ce face ca distribuţia fazelor în rocă să varieze continuu. în timpul procesului de înaintare a apei, dacă saturaţia cu apă a rocii la un anumit moment e mare (50-"60%), permeabilitatea efectivă a rocii pentru apă creşte mult, ceea ce face ca ţiţeiul să nu mai fie împins de apa care înaintează, ci numai să fie antrenat de curentul de apă. Procesul de avansare paralelă în strat a apei şi a ţiţeiului se extinde pe o distanţă cu atît mai mare, cu cît diferenţa dintre viscozi-tatea fifeiului şi a apei e mai mare. Prin creşterea saturafiei cu apă, permeabilitatea efectivă a rocii penfru fifei scade, astfel încît în cele din urmă sonda produce numai apă curată. Din cauza permeabilităţii neuniforme ă stratului, înaintarea apei nu e uniformă în toate direcţiile (apa înaintează mai repede în zonele cu permeabilitate mare), ceea ce dă naştere la formarea unor apofize de inundare. Astfel de apofize se formează şi din cauza variaţiilor de permeabilitate în profilul vertical al stratului. în cazul stratelor cu înclinare mică şi cu grosime mare, atunci cînd exploatarea se face la depresiuni mari, se produce o înaintare pronunfată a limitei apă-fifei în dreptul sondei de extracfie, care nu străbate complet stratul, formîndu-se un con de apă care provoacă inundarea prematură a sondei. 4. înaintaş, profil Mine: Profilul cu care, din motive constructive sau funcfionale (forma profilului şi natura rocilor, respectiv realizarea aerajului, a evacuării apelor, etc.), se începe o lucrare minieră şi din care, prin lărgire, se ajunge la profilul util necesar (v. fig.). Sin. Profil redus. 5. înaltă frecvenfă. Elf., Telc.: Fre- cvenfă din banda superioară de frecvente, în instalafiile cari folosesc benzi de frecvenţe de diferite ordine de mărime. în Profilul unei iucrări instalafii industriale (neelectronice) se nu- miniere, meşfe înaltă orice frecvenfă superioară 0 profil înaintaş; 2) Pro-celei (industriale) a refelei de alimentare filul util. cu energie electrică (50 Hz, respectiv 60 Hz); în radiotehnică, orice frecvenţă purtătoare sau orice radiofrecvenţă; în telefonie, orice frecvenţă superioară benzii de frecvenţe vocale (>4000 Hz); etc. V. şî Frecvenţă 2. 6. înaltă tensiune. Elf.: Numire uzuală pentru tensiunile mai înalte decît 1000 V. Cel mai frecvent folosite sînt următoarele tensiuni înalte: 3, 6, 10, 15, 35, 60, 110, 220 şi 380 kV. Var. Tensiune înaltă. 7. înapoierea vînfului. Nav.: Mişcarea vînfului în sens contrar acelor unui ceasornic. 8. înălbire. Tehn. V. şî Albire. 9. ~a blănurilor. Ind. piei.: Modificarea sau distrugerea pigmenţilor naturali ai învelişului pilos al blănurilor (melanine), uneori înainte de vopsirea în culori deschise, pentru obţinerea unor nuanţe curate şi uniforme, sau a unui efect de alb, egal pe toată suprafaţa. Procedeul cel mai răspîndit e albirea oxidativă cu peroxid de hidrogen în prezenţa catalitică a sărurilor de fier şi, uneori (mai rar), în combinafie cu acest procedeu, albirea reductivă cu hidrosulfit de sodiu, care nu dă însă un efect de durată, din cauza posibilităţii de re-oxidare a pigmenfilor decoloraţi. înălbirea mai poate fi efectuată şi prin tratarea cu coloranţi organici fluorescenţi înălbirea legumelor 511 înalfăfop (înălbire optică), cari absorb radiaţiile cu lungime de undă mică, invizibile pentru ochiul omenesc (radiafii ultraviolete), transformîndu-le şi emifîndu-le sub forma de radiafii cu lungime de undă mai mare, pe cari ochiul le percepe ca violet sau ca albastru-roşcat, verzui, etc. Această culoare, împreună cu culoarea gălbuie a învelişului pilos, se însumează şi produce impresia de alb strălucitor. i. ~a legumelor. Agr.: Decolorarea pe cale artificială a parfilor aeriene ale legumelor, pentru a le face să fie mai fragede şi să piardă din amăreală. înălbirea se aplică la felină, la cicoare, la păpădie, etc. şi se obfine prin muşuroire, legarea frunzelor în păpuşi, învelirea cu hîrtie, etc. După recoltare, înălbirea legumelor continuă prin păstrarea în încăperi întunecoase. V. şi Albirea legumelor, sub Albire 7. a ~a pielii. Ind. piei.: Ansamblul de procedee şi tratamente prin cari se urmăreşte egalizarea şi deschiderea culorii pielii cu scopul de a-i conferi un aspect mai plăcut sau de a o face aptă penfru a fi vopsită în nuanfe deschise şi pastel. In cazuri speciale poate fi vorba chiar şi de procedee de albire propriu-zise, folosite în scopul fabricării pieilor albe (năbuc). înălbirea pieilor tăbăcite vegetal: Pieile tăbăcite vegetal capătă prin tăbăcire culori mai deschise sau mai închise, mai gălbui sau mai roşietice, după felul materialelor tanante folosite la tăbăcire. Afară de aceasta, culoarea e neuniformă şi adeseori e pătată din diferite cauze în legătură cu decalci-ficarea (pete de var), uscarea (pete de tanin oxidat), expunerea la lumină (înroşirea taninurilor pirocatehinice), etc. Anumite piei pentru marochinărie, pentru curelărie (blanc) şi pentru fefe de încălfăminte (tovălaş), în special cînd urmează să fie vopsite, se înălbesc prin tratare cu un material tanant vegetal, care conferă pielii o culoare deschisă (sumac). Cele mai răspîndite procedee de înălbire a pielii se bazează pe faptul că culoarea tananfilor vegetali şi a pieilor tăbăcite cu ei virează în funcfiune de exponentul de hidrogen, fiind închisă în mediu alcalin şi deschisă în mediu acid. Aceste procedee comportă un tratament alcalin, prin care se disolvă substanfele tanante vegetale oxidate şi uscate pe suprafafa pielii, şi care consistă în frecarea pielii cu solufie car- bonat de sodiu anhidru, borax, etc.; urmează un tratament acid, prin #care se acidulează suprafafa pielii şi se produce o deschidere intensă a culorii pielii, care fusese închisă foarte tare sub acfiunea solufiei alcaline. Solufia^acidă cu care se freacă suprafafa pielii poate să confină 1—5% acizi anorganici (acid sulfuric, acid clorhidric) sau organici (acid oxalic). Similar e şi efectul de înălbire a pielii, care se obfine prin tratare cu anumifi tananfi sintetici auxiliari, cari în esenfă sînt acizi sulfonici aromatici. Se întrebuinfează şi uleiuri de înălbire sau blaicuire, a căror acfiune se bazează, în primul rînd, pe caracterul lor puternic acid, cum şi pe inhibirea, de către ulei, a oxidării taninului de la suprafafa pielii. Anumite săruri (sulfat de magneziu, sulfat de aluminiu) se întrebuinfează la retăbăcirea tălpii şi penfru efectul lor de înălbire, care se bazează, în parte, pe salifierea agregatelor moleculare mai mari de tanin, şi, în parte, pe scăderea exponentului de hidrogen prin hidroliză. înălbirea pieilor tăbăcite cu crom: La pieile cromate, efectul de înălbire se produce prin tratarea cu tananfi sintetici speciali, cari formează cu cromul complecşi de culoare foarte deschisă. Adeseori acest efect se întăreşte prin precipitarea în straturile exterioare ale pielii a unui pigment alb, de cele mai multe ori a sulfatului de bariu, care se produce prin tratarea succesivă cu clorură de bariu şi sulfat de sodiu. ‘înălbirea pieilor tăbăcite cu untură de peşte: în urma oxidării unturii de peşte în cursul procesului de tăbăcire se produc substanfe de culoare închisă cu aspectul foarte urît. înălbirea se face prin expunere directă şi prelungită Ia soare, prin procedee oxidative (tratare cu permanganat de potasiu, şi apoi cu bisuifit de sodiu sau oxidare cu peroxid de hidrogen) sau prin procedee reductive (tratare cu acid sulfuros). a. ~a semifabricatelor fibroase. Ind. hîrt.: Tratarea cu agenfi chimici (clor, hipoclorafi, clorifi, bioxid de clor, per-oxizi, hidrosulfifi, bioxid de sulf), în una sau în mai multe trepte, a celulozei, a semicelulozei şi a pastei mecanice, în vederea obfinerii unui semifabricat fibros mai deschis ia culoare (în general cu un grad de alb de peste 75***80%) şi mai curat (în special în cazul celulozelor pentru prelucrări chimice: pentru fibre artificiale, pentru nitrare, etc.), prin eliminarea ligninei şi a altor incrustanfi cari colorează şi impurifică semifabricatul. Efectul înălbirii se măsoară prin determinarea foto-metrică, pe foi obfinute din semifabricatul respectiv, a gradului de alb, comparativ cu un alb luat ca etalon (sulfat de bariu sau oxid de magneziu), folosind: fotometre, leucometre, leifometre, etc. V. şî sub Semifabricate fibroase. 4. ~a uleiurilor. Ind. alim. V. Albirea uleiurilor, sub Albire 6. 5. înălţător, pl. înălfăfoare. 1. Tehn. mii.: Aparat de în- registrare şi de control al înclinării fevii unei guri de foc, în general fafă de planul orizontal şi, uneori, şi de planul vertical, pentru a corespunde unei bătăi date. După felul construcfiei, se deosebesc: înălfăfoare simple, optice, de vizare, înălfătoare-lunefăf'penfru ochire directă şi înălfăfoare pentru ochire indirectă. După dependenfa fafă de gura de foc, se deosebesc: înălfăfoare dependente de gura de foc şi înălfăfoare independente de gura de foc. După gradul de automatizare, se deosebesc înălfăfoare neautomate şi înălfăfoare automate (folosite de artileria antiaeriană). înălfătoarele penfru pistolete şi penfru puşti sînt constituite din ansamblul fel-cătare. Pistoletele şi revolverele au felul fix, iar puştile îl au mobil pe înălfătorul propriu-zis, astfel încît ansamblul să permită ochirea în direcfie şi în înălfime. Ele pot fi simple sau cu braf. La puşti se folosesc următoarele tipuri de înălfăfoare propriu-zise: rabatabile (v. fig. la), cu cadru (v. fig. / b), cu foaie (v. fig. Ic), cu suport în trepte (v. fig. I d), cu suport profilat (v. fig. / e). /. Tipuri de înălţătoare, a) rabatabil; b) cu cadru; c) cu foaie; d) cu suporf în trepfe; ş) cu suport profilat; 1) baza (suporf); 2) foaie; 2') arcul foii; 3) axuf foii; 4) opritor; 5) fel; 6) cadru; 7) alunecăfor. înălfătorul optic, în forma cea mai simplă, e colimatorul optic de vizare. El e constituit dintr-o lentilă în al cărei plan focal se găseşte o lamă de sticlă plan-paralelă, numită Inălfător 512 Inălfător i) II. Colimator reflex vizor, obiectiv; 2) ret icul; 3) lamă plan-paralelă. reficul, cu suprafafa interioară argintată, cu excepfia uneia sau a două benzi cari constituie fante luminoase. Utilizarea lui consistă în vizarea succesivă prin colimator, şi pe deasupra Iui, deplasînd gura de foc pînă cînd imaginea reticulului dată de lentilă coincide cu obiectivul. în artileria antiaeriană şi la bordul avioanelor se foloseşte curent un colimator reflex vizor (v. fig. II), Ia care imaginea reticulului, dată de un fascicul paralel şi rabătut cu 90° printr-o lamă plan-paralelă, înclinată la 45° pe direcfia lui, trebuie adusă, împreună cu gura de foc, să coincidă cu imaginea obiectivului. înălţătoarele optice pentru ochire directă pot fi construite astfel, încît să permită deplasarea întregului vizor optic fafă de axa fevii, fie pentru înregistrarea atît a înclinării verticale a fevii, cît şi a înclinării sale orizontale, fie numai a înclinării orizontale, înclinarea verticală fiind obfinută prin rotirea unei prisme, fie a înclinării verticale (înregistrată rotind vizorul optic), cea orizontală fiind obfinută rotind o prismă, fie a ambelor înclinări, prin rotirea reticulului lunetei înălfătorului. Pentru asigurarea verticalităfii planului în care se înregistrează înclinarea verticală se folosesc în special înălţătoarele basculante, la cari planul unghiului vertical se aduce în pozifia verticală prin rotirea înălfătorului în jurul unei axe paralele cu axa fevii, controlată cu ajutorul unei nivele orizontale (v. fig. III). Pentru a face vizibile noaptea scările reticulare se folosesc dispozitive de iluminat montate în dreptul unei ferestre practicate în dreptul reticulului; la înălfătoarele de construcfie recentă se foloseşte o optică sensibilă la razele infra-roşii produse fie de o sursă specială cu un proiector, fie de corpurile încălzite cari produc raze infraroşii (cum sînt fevile de eşapament, motoarele avioanelor), în care caz optica trebuie şă fie de o sensibilitate corespunzătoare. înălfătoarele penfru ochirea indirectă cuprind un dispozitiv de vizare, mecanisme pentru modificarea pozifiei liniei de ochire fafă de axa fevii, cum şi nivele pentru asigurarea orizontalităfii şi verficalităfii. Corpul înălfătorului se fixează de partea mobilă a gurii de foc, în general de leagănul fevii; la el sînt montate un şurub elicoidal şi o roată melcată, iar pe axul rofii e fixat cor-'l? pul mecanismului go-niometric, echipat de asemenea cu un şurub şi cu o roată melcată, cum şi cu o nivelă; pe axul rofii e montat capul înălfătorului cu vizorul, care se poate rofi în jurul unui ax perpendicular pe axul rofii, cu ajutorul unui mecanism cu roată melcată propriu (v. fig. IV). III, Schema înălţătorului basculant. a) unghi de tragere; c-b) axa de rotire a înălţătorului; 1) înălţător; 2) lunetă; 3) disc gradat; 4) nivelă. IV. Schema în ăl t ător ui ui pentru ochire indirectă. I) corpul înălţătorului; 2) şurub-melc; 3) roată melcată; 4) corpul mecanismului goniomefric; 5, 6) şurub-melc, respectiv roata melcată a mecanismului goniometric; 7) vizor; 8-9) cuplu mel-cat al vizorului; 10) nivelă longitudinafă; ) unghi de ochire; T) punct de ochire; OC) axa ţevii; OT) linie de ochire; OT2) axa nivelei. înălfătoarele cu lunetă panoramică au, în loc de vizor» o lunetă panoramică. Unghiul vertical cp se înregistrează prin intermediul unui sistem melcat care în- Q clină înălfătorul cu nivelă şi lunetă, iar unghiul în plan orizontal, se înregis-trează rotind capul lunetei panoramice fafă de planul vertical de tragere (v. înclinarea orizontală, la aceste guri de foc, se compune din două părfi: deriva şi derivaţia. Derivaţia, depinzînd de distanţa de tragere, se poate înregistra automat, o dată cu înclinarea verticală, corespunzătoare distanţei. La un astfel de înălţător, luneta panoramică se fixează la corpul înălţătorului astfel încît axul ei să facă cu axul roţii melcate a acestuia un unghi 90° — X egal cu complementul derivaţiei, iar nivela respectivă face cu axul roţii melcate un unghi egal chiar cu derivaţia. Cînd nivela e adusă în poziţia orizontală, roata melcată face cu planul vertical tocmai acest unghi (v. fig. V/); în acest caz, linia de ochire a lunetei face de asemenea, cu planul vertical de tragere, un unghi egal cu derivaţia. înălţătoarele dependente de feava sînt acelea la cari o dată cu rotirea fevii se roteşte şi înălfătorul. înălfătoarele Independente de feavă permit vizarea punctului de ochire independent de pozifia fevii. înălfătorul e montat pe un pivot special, la care e fixată o roată melcată acfionată de un şurub melcat fixat, împreună cu luneta panoramică şi o nivelă, înălfătorului. La consfrucfiile recente de guri de foc de artilerie, înălţătoarele permit înregistrarea separată a unghiurilor de tragere şi de teren a căror sumă dă înclinarea verticală totală a fevii. înălfătoarele cu linie de miră dependentă sînt acelea la cari axa lunetei panoramice (linia de miră) îşi modifică pozifia în planul vertical, cînd înregistrează înclinarea verticală. Din această categorie fac parte înălfătoarele dependente de feavă. înălfătoarele cu linie de miră independentă sînt acelea la cari linia de miră nu-şi modifică pozifia la înregistrarea înclinării. Ele pot fi cu plachete sau cu mecanism pentru unghiul de teren. înălfătorul semiindependent e acela la care linia de miră îşi modifică pozifia, cînd se înregistrează unghiul de teren, dar nu şi-o modifică atunci cînd se înregistrează unghiul de tragere. înălfătorul trebuie să fie solid şi sigur în funcfionare, cu toată complicafia constructivă. Fixarea la gura de foc trebuie să se facă fără joc şi să nu permită dereglarea în timpul deplasărilor sau al tragerii; la gurile de foc de tanc, el trebuie să reziste loviturilor proiectilelor inamice asupra tancului fără să se deregleze; înălfătorul trebuie să poată fi înlocuit cu VI. înălţător cu înregistrare automată a corecţiei de derivaţie.1 1) lunetă panoramică; 2) corpul înălţătorului; 3) roată melcată; 4) nivelă transversală; a) unghi de ochire; 6) unghi de tragere. corpul înalfafoi4 513 înălţime de uscaPâ alful de rezervă, chiar în pozifia de tragere, fără mijloace speciale de montare şi demontare. 1. înălţător. 2. Tehn. mii.: Unghiul sau distanfa cari trebuie trecute pe instrumentul de ochire în înălfime, pentru ca feava, înclinîndu-se corespunzător, să asigure traiectoria voită a proiectilului. 2. înălţătură, pl. înălfături. Nav.: Porfiune cuprinsă la arbore, între covertă şi gabie, Ia coloană, între butucul coloanei şi nucă, la arborele gabier, între butucul crucetei şi nuca — sau între două nuci, la arboret. V. şi sub Greement. 3. înălfime, pl. î nălfimi. 1. Geom..* Dreapta care frece printr-un punct al unei figuri geometrice, considerat drept vîrf, şi e perpendiculară pe o latură, respectiv pe un plan al figurii respective, considerate drept bază a figurii. 4. Snăiţime. 2. Geom.: Lungimea segmentului de înălfime, în sensul de sub înălfime 1, cuprins între vîrf şi bază. 5. înălţime. 3. Fiz.: Distanfa dintre un punct şi* punctul situat vertical sub el, pe o anumită suprafafă orizontală, respectiv pe o anumită suprafafă de nivel de gravitafie (înălţimea primului punct fafă de această suprafafă). 6. Topog.: în reprezentările solului prin metoda pro-iecfiilor cotate, distanfa la planul de comparafie a unui punct oarecare de pe teren situat deasupra acestui plan. Sin. Altitudine, Cotă pozitivă. V. sub Proiecfie cotată. 7. arborelui. Silv.: Dimensiunea h a arborelui, măsurată pe verticală, de Ia pămînt pînă la vîrf (mugurele cel mai de sus). Cînd aceeaşi dimensiune se măsoară Ia arborele culcat la pămînt, ea constituie lungimea Iui (notată obişnuit cu litera l). în practica forestieră, înălfimea se măsoară indirect, cu ajutorul dendrometrelor (ipsometrelor), cu precizia de ± 0,5 m, şi se rotunjeşte la metri întregi. Dendrometria consideră însă deosebit înălfimea arborelui şi înălfimea arboretului. înălfimea arborelui h constituie unul dintre factorii pentru calculul volumului arborelui în picioare, şi se obfine direct prin măsurare. înălfimea arboretului H e unul dintre factorii cari intră în formula volumului arboretului în picioare; ea reprezintă o valoare medie obfinută prin calcul, considerînd înălfimea unui număr variabil de arbori din arboret, măsurafi individual. — într-un arboret echien sau neechien se găseşte o serie de înălfimi de arbori. Dacă se înscrie într-un grafic valoarea acestora (avînd în abscisă diametrii arborilor existenţi în arboret — sau uneori vîrsta lor, — iar în ordonată valorile înălţimilor), se obfine, cu oarecari abateri, un arc de parabolă, numit curba înalfimilor; curba corectată printr-o linie continuă constituie curba compensată a înălfimilor, folosită la cubarea arboretelor în picioare. — Penfru a elimina parfial timpul de calcul în vederea compensării, pentru fiecare arboret care trebuie cubat se pot înlocui aceste curbe cu curbele normale ale înălfimilor, întocmite pe baza corelafiei dintre diametrul mediu şi înălfimea medie, ale arboretului. în dendromefrie se studiază înălfimea arborelui şi sub următoarele două aspecte: înălfimea redusă, care e produsul h-f dintre înălfimea măsurată şi coeficientul de formă, şi serveşte Ia cubarea arborelui în picioare (volumul arborelui e egal cu produsul dintre suprafafa de bază şi înălfimea redusă). înălfimea superioară sau dominantă, care e înălfimea medie a etajului superior al unui arboret dat. Întrucît s-a constatat că valoarea ei e aproape invariabilă într-un arboret de o anumită vîrstă (adică independentă de tratamentul aplicat arboretului), dacă determinarea înălfimii medii se face în funcfiune de această înălfime superioară — pe baza unei corelafii care urmează să se stabilească de la caz la ciz —: se pot obfine rezultate mai precise în calculul volumului. 8. ~a bordului liber. Nav.: Distanfa măsurată pe verticală, la mijlocul lungimii şi în bordul navei, între suprafafa de plutire şi linia punfii (v.) a cărei margine superioară coincide cu intersecfiunea fefei superioare a punfii de bord liber cu suprafaţa exterioară a bordajului (v. fig ); în cazul cînd puntea metalică e căptuşită cu lemn, înălfimea se măsoară pînă la marginea superioară a căptuşelii. Deoarece înălfimea bordului liber indică rezerva de flotabilitate, valoarea ei minimă e fixată prin Convenfia de la Londra pentru asigurarea viefii umane pe mare, din 1930. Pentru uşurarea controlului bordului liber de organele de supraveghere din porturi, la mijlocul fiecărei nave, pe bordaj, în dreptul liniei punfii, e trasată marca de bord liber minim, care indică linia de apă pînă ia care poate fi încărcată nava. 9. ~ de condensare. Meteor. V. sub Diagramă aerologică. 10. ~ de construcţie. 1. Cs.f Urb. V. sub Gabarit de construcfie. 11. ~ de construcţie. 2. Nav.: Distanfa H, măsurată la mijlocul lungimii navei şi în bordul ei, de la marginea superioară a chilei plate (v, Chilă) pînă la marginea inferioară a tablei lăcrimare (v,)f corespunzătoare punfii superioare continue (pe toată lungimea navei) (v. fig.); Ia navele de lemn, înălfimea se măsoară de Ia marginea superioară a baiu r i i (v.). înălţimea de construcfie e utilizată la dimensionarea elemantelor corpului navei. Mărimea ei e limitată prin raportul LjH (L fiind lungimea navei), înălţime de construcţie, care variază între 9 şi 14, pentru na- f) chifă plată; 2) tablă lăcri-veie maritime cu zonă de navigafie mară; 3) puntea superioară ilimitată, şi între 10 şi 24, pentru na- continuă; H) înălţime de vele maritime cu zonă de navigafie consiructie. limitată. în cazul cînd raportul LjH depăşeşte aceste limite, dimensionarea elementelor se face prin calcule speciale. 12. ^ de evaporare. Meteor.: Grosimea stratului de apă care se evaporă în 24 de ore, fie de pe un teren, fie de pe suprafafa unei bălfi, a unui Iac, a unei mări sau a unui curs de apă. Se indică, de obicei, în milimetri. 13. ~ de gabarit. Nav.: înălfimea de navigafie (v.) considerată ca punctul cel mai de jos al deschiderii podului. Penfru deschidere dreaptă, înălfimea de gabarit e egală cu înălţimea de navigafie. 14. ~ de liberă trecere. Nav.: înălfimea de navigafie la fluctuafii de nivel (de ex. primăvara), care se comunică navigatorilor pentru asigurarea navigafiei. 15. ~ de navigaţie. Nav.: înălfimea părfii ceiei mai de jos a unui pod fafă de nivelul apei (Ia etiaj), necesară penfru a permite navigafia. V. şi Gabarit de navigafie. ie, ~ de ridicare. Ut.: înălfimea maximă deasupra nivelului solului, a centrului cîrligului sau dispozitivului de prindere, respectiv de ridicare, ale unei macarale, ale unui pod rulant, etc. 17. ~ de spargere. Tehn. mii. V. sub Traiectorie. 18. ^ da supraîncărcare. Mine, Tnl.: înălfimea masivului de teren care încarcă bolta unui tunel sau a unei excavafii subterane (v. sub Boltă de presiune). 19. ~ de uscare. Nav.: înălfimea măsurată de la nivelul apei joase a unei stînci sau a unui alt relief ai fundului, care e acoperit la apă înaltă. înălţimea bordului liber. 1) suprafaţă de plutire; 2) linia punţii; H) înălţimea bordului liber. 33 înălfime geofofogrammefrică 514 înălfime utila i. ~ geofotogrammefrică. Fotgrm.: Lungimea segmentului de rază geocentrică cuprins între suprafafa topografică(fizică) a Pămîntului şi suprafafa sferei înfăşurătoare geofotogram-metrice, raza considerată unind centrul Pămîntului (C) cu punctul terestru P (v. fig.). Se deosebesc: înăifimea geofotogram-metrică relativă de referinţă, care e raportată la sfera în-făşurătoare Qi a stereomo-delului şi care e definită de relafia matematică generală: (D unde Ap=h. A» e. i ~HSP> nălfimea geo-alti- înăffime geofofogrammefrică. C) cenfrul Pămîntului; P) punct de pe suprafafa Păm'nfului; Psj proiecţia lui P pe sfera de referin}ă; Qm) sfera înfă-şurăfoare geofofogrammefrică; NS) axa de rotaţie a Pănînfului (axa polilor); cp) latitudinea punciului Ps; A) longitudinea punctului Ps. fotogrammetrică; ha e tudinea absolută de aero-fotografiere a fotogramei jt' determinată fie instrumental, cu ajutorul altimetrului de precizie sau al radioalti-metrului, fie prin calcul, cînd sînt cunoscute coordonatele geodezice ale punctelor A, B, C/** (minimum trei puncte terestre), precis identificate în fotograma jt'; Hgp e cota geofotogrammefrică a punctului terestru P. înăifimea geofotogrammefrică absolută de referinfă, care e raportată la sfera înfăşurătoare geofotogrammefrică (qw) generală, şi care e definită de relafia matematică: A'r •■Ap±ks, (2) în care A'p e înălţimea geofofogrammefrică absolută de referinfă, iar Ap e dat de relafia (1) şi &s=Qm—Qi e diferenţa dintre razele geocentrice ale sferei generale (qw) şi sferei stereomodelului (Qj). în figură, înăifimea Ap e reprezentată prin segmentul de rază PPS, unde P e punctul terestru şi Ps e punctul de infer-secfiune a razei geometrice CP cu sfera înfăşurătoare geo-fotogrammetrică generală (qw). 2. ~a instrumentului. Topog., Geod.: Distanfa pe verticală, de la punctul de marcare a unei borne sau a unui făruş, pînă la centrul de vizare (sau pînă la axa orizontală de rotafie a lunetei), Ia un teodolit sau la un nivel centrat în stafie. 3. ~ ionosferică. Mefeor. V. sub Sondaj meteorologic. 4. ~ metacentrică. Nav.: Distanfa dinfre centrul de greutate al navei şi punctul de intersecţiune a forfelor de împingere a apei cari trec prin centrul de carenă inifial (cînd nava este în asietă dreaptă), sau prin centrul de carenă corespunzător unei înclinări isocarene mici. Cînd înclinarea navei e transversală, se numeşte înălfime metacentrică transversală, şi se exprimă prin relafia: h0=r0 + ze-zg, !x în care rQ= — e raza metacentrică inifială (cînd nava e în asietă dreaptă), Ix fiind momentul de inerfie al suprafefei de plutire în raport cu axa longitudinală a navei, iar V e volumul carenei; zc e înăifimea centrului de carenă inifial deasupra liniei zero (linia de construcfie); zg e înăifimea centrului de greutate al navei deasupra liniei zero. înăifimea metacentrică mai poate fi definită ca diferenfa dinfre raza metacentrică inifială şi înăifimea centrului de greutate, şi anume: h—rQ—a, unde a~z§—zc . Cînd înclinarea navei e longitudinală, se numeşte înălfime metacentrică longitudinală, şi se exprimă în mod similar prin relaţiile: H0=R0+zc-zg sau Hq=Rq — a, L în cari R0= — e raza metacentrică longitudinală inifială (/^ fiind momentul de inerfie al suprafefei de plutire în raport cu axa transversală a navei). înăifimea metacentrică e una dintre caracteristicile stabilităţii navei. Mărimea ei variază cu tipul şi cu starea de încărcare a navei, şi depinde de un număr de cerinfe contradictorii. De exemplu, din punctul de vedere al sfabilităfii, înăifimea metacentrică se cere să fie cît mai mare, însă din punctul de vedere al efectelor oscilafiilor asupra echipajului şi pasagerilor, cum şi asupra corpului rezistent al navei, se cere să fie cît mai mică. în general, înăifimea metacentrică transversală are următoarele valori: la nave comerciale maritime (încărcate) e cuprinsă între 0,5 şi 0,8 m pentru nave de pasageri, între 0,4 şi 1,5 m penfru nave de transportat mărfuri, şi între 0,4 şi 0,8 m pentru petroliere. înăifimea metacentrică longitudinală are totdeauna valori foarte mari, în general cuprinse între 1 şi 1,5 ori lungimea navei. Sin. Distanfă metacentrică. 5. ~a ochiului. Geom. persp.: în perspectivă, distanfa reală din spafiu de Ia ochiul observatorului la geomefral. în tabloul perspectiv, înăifimea ochiului redusă Ia scara respectivă corespunde disfanfei dinfre punctul principal şi linia pămîntului. o. ~a orizontului. Geom. persp.: în perspectivă, distanfa existentă în tablou între linia orizontului şi linia pămîntului. De regulă înăifimea orizontului, redusă Ia scara tabloului, e cuprinsă între 1,50 şi 1,80 m, corespunzînd nivelului la care se găsesc ochii unui om de statură obişnuită. 7. ^a precipitaţiilor. Mefeor.: Grosimea stratului de apă provenit din precipitafiile atmosferice în cursul unui an, pre-supunînd că apa nu s-ar infiltra, nu s-ar evapora sau nu s-ar scurge la suprafafa solului. 8. ~ redusă. Silv. V. sub înăifimea arborelui. 9. ~ relativă de fotografiere. Foto.: înăifimea centrului de perspectivă al clişeului, deasupra polului. 10. ~ semnificativă. Nav.: înăifimea medie a celor mai înalte 33 de valuri din 100 de valuri succesive, valurile cele mai înalte succedîndu-se aproximativ la fiecari trei valuri. Relafia dintre înălţimea semnificativă Hs şi viteza vînfului v (în Nd) e dată de Hs = 0,008 v2. 11. ~ submarină. Nav.: Formă a reliefului fundului mării, care are înăifimea minimă de 1000 m şi o morfologie care nu permite o clasificare precisă. 12. ~ teoretică. Bet., Rez. mat.: Distanfa dintre laturile inferioară şi superioară ale secfiunii transversale a unei piese de beton armat. 13. ~ topografică. Topog.: Sin. înălfime deasupra nivelului mării; Altitudine (v. Altitudine 2). 14. ~ utilă. Bet., Rez. mat.: Distanfa dinfre cenfrul de greutate al armaturii unei piese de befon armat şi fibra de compresiune maximă a secfiunii transversale a acesteia (v. fig. sub Braf de pîrghie al eforturilor interioare). înălfimea vtrfurilop 515 înălfime de pompare î. ~a vîrfurilor. Mş.: Distanfa dintre axa arborelui principal sau a vîrfurilor unui strung şi suprafafa patului pe care se deplasează căruciorul port-unealtă (v. fig. sub Strung, Strung normal). Constituie o caracteristică principală a strungului, fiindcă determină diametrul maxim ai pieselor cari pot fi prelucrate. La strungurile cu pat cu scobitură prezintă interes şi înălfimea fafă de fundul scobiturii. 2. inăSfime. 4. Fiz., Hidr.: înălfime care, prin energia potenfială specifică de gravitafie care îi corespunde sau prin presiunea la baza unei coloane de lichid pe care ar determina-o, e echivalentă unei anumite energii specifice sau unei anumite presiuni. a. ~ capilară. Fiz.: înălfimea pînă la care se ridică un lichid deasupra nivelului inifial, într-un tub capilar, între două lame, etc. V. Capilaritate. 4. ~ cinetică. Mec..* înălfimea de la care trebuie să cadă liber, în cîmpul de gravitafie terestră, un corp fără viteză inifială, pentru ca să atingă o viteză dată v 2 &' unde v este viteza pe care trebuie să o atingă corpul în cădere, iar g este accelerafia gravitafiei. înălfimea cinetică este egală cu energia cinetică a corpului în momentul căderii libere, fără viteză inifială, de la înălfimea hv , raportată la greutatea corpului. Sin. înălfime echivalentă a unei viteze. 5. ~ de aspira|ie. Mş.: înălfimea unui punct caracteristic al turbinelor hidraulice cu reacfiune, fafă de nivelul liber al apei din aval de turbină; la turbinele verticale, acest punct caracteristic e situat la nivelul planului orizontal de simetrie al camerei spirale, iar Ia turbinele orizontale, acest punct e situat ia nivelul axei rotorului. Montarea turbinei, deasupra sau sub nivelul apei din avalul acesteia, e posibilă datorită echipării turbinei cu un tub aspirator (v.) în a cărui secfiune de intrare se obfine o presiune statică inferioară presiunii de la suprafafa liberă a apei din aval de turbină (datorită transformării înălfimii cinetice a apei din tubul aspirator în energ:e de presiune). o. ~ de aspirafie admisibilă. Hidr.: Sin. înălfime practică de aspirafie. V. sub înălfime de aspirafie a pompei hidraulice. 7. ~ de aspirafie a pompei hidraulice. Hidr.: Diferenfa de nivel dintre nivelul liber al lichidului — din spafiul de admisiune (rezervor, canal, etc.) — şi un punct caracteristic al corpului pompei; punctul caracteristic e situat—Ia pompele cu piston — la nivelul suprafefei de etanşare a supapei de refulare; Ia pompele cu rotor cu axa orizontală, acest punct e situat la nivelul axei rotorului, iar Ia pompele cu rotor cu axa verticală, punctul caracteristic e situat în centrul secfiunii de ieşire din rotor. înălfimea de aspirafie a pompelor cu piston se exprimă prin relafia: Hasp-Z — Zinf-ţr Yi{hr)asp i în care (2 — 2^) e înălfimea punctului caracteristic (2) al corpului pompei, fafă de nivelul (2^) al lichidului din spafiul de admisiune, iar Tu(hr)asp e înălfimea care reprezintă pierderile în sistemul de aspirafie. înălţimea de aspirafie HaZ. adică atunci cînd presiunea lichidului la admisiunea în pompă e superioară presiunii atmosferice. înălţimea de aspirafie teoretică Hp (pozitivă) depinde de densitatea lichidului şi poate fi cel mult egală cu înălfimea coloanei de lichid care face echilibrul presiunii atmosferice, la altitudinea punctului 2. Penfru apă, la presiunea de 760 mm col. Hg şi temperatura de 0°, înălfimea de aspirafie teoretică are valoarea de 10,33 m. înălfimea de aspirafie admisibilă e egală cu diferenfa dintre înălfimea teoretică de aspirafie şi înălţimea echivalentă tuturor pierderilor de sarcină din sistemul de aspirafie şi tensiunii de vapori a lichidului la temperatura acestuia din spafiul de aspirafie. 8. ~ de cădere. Hidr.: Diferenfa de cotă energetică (v. Bernoulli, teorema Iui ~) între două secfiuni cari delimitează sectorul de curent de fluid, considerat: H= zii—-f — Y ?g Pentru un sector de rîu, înălfimea de cădere e: axv\_ a2v% H=Al-A2 + -2g 2g . unde termenul potenfial A\ — A2 reprezintă diferenfa de nivel dintrealtitudinea apei în amonte şi altitudinea din aval, iar ~~ — — diferenfa de energie specifică cinetică. La căderi mari, termenul cinetic poate fi neglijat în raport cu termenul potenţial, astfel încît înălfimea de cădere exprimă diferenfa de nivel a apei în două secţiuni ale unui curs de apă. La o amenajare hidroenergetică, înălţimea de cădere reprezintă diferenţa dintre cota energetică în dreptul prizei şi cota ei la restituire, Ia intrarea în canalul de fugă. Sin. Cădere. Se definesc: înălfime de cădere totală, Ht, diferenţa de cotă energetică considerată de ia coada amonte a iacului de acumulare, pînă la restituirea apei în rîu, în aval de centrală. Sin. Cădere totală. înălfime de cădere brută, Hb, căderea măsurată de la coronamentul deversorului barajului, pînă la restituirea apei în aval. Sin. Cădere brută. înălfime de cădere brută maximă, Hbmax, căderea considerată de Ia nivelul maxim al apelor deasupra coronamentului deversorului, pînă la restituirea în aval. înălfime de cădere brută minimă, Hb m.-n, căderea între nivelul minim ai apei în lacul de acumulare în timpul exploatării şi cofa de restituire în aval. înălfime de cădere brută medie, Hb med, căderea măsurată între cota centrului de greutate al lacului şi cea de restituire în aval. înălfime de cădere netă, Hn, căderea brută din care se scad toate pierderile prin rezistenţe între secţiunea din amonte şi cea din aval considerată: Hn = Hb-F(Q*). Pierderile prin rezistenţă pot fi exprimate printr-o funcţiune F(Q)2, în care Q e debitul instantaneu. Sin. Cădere netă. 9. ~ de coloană de apă. Fiz. V. sub înălţime manometrică. înălfime mano- de coloană de mercur. Fiz. V. sub 10. ^ metrică. 11. ~ de lucru a unui fraseu. C. {.: înălfimea Ia care trebuie ridicată greutatea totală a unui tren format din vagoane şi locomotive, pentru a efectua acelaşi lucru mecanic ca şi cel care trebuie efectuat de locomotive spre a remorca trenul, cînd se parcurge traseul real, cu declivităfile şi curbsle lui. Dacă înălţimea de ridicare se referă numai la greutatea vagoanelor, se numeşte înălfime de lucru decizivă a unui traseu. 12. de pompare. Mş.: Sin. înălţime totală de ridicare (v.). 33* înălfime de refulare a pompei hidraulice 516 înăifimea unui asfru 1. ~ de refulare a pompei hidraulice. Mş.: Diferenfa de nivel dinfre un punct caracteristic al corpului pompei (situat la nivelul suprafefei de etanşare a supapei de refulare a pompelor cu piston, respectiv la nivelul axei rotorului pompelor cu rotor), şi nivelul maxim al lichidului din spafiul de refulare. Se exprimă prin relafia: -z+SC*,), ■ref 1 în care (Zsup~Z) e înăifimea nivelului maxim fafă de punctul caracteristic al corpului pompei, iar Yt{kr)ref e înăifimea de pierderi în sistemul de refulare (v. fig.). Sin. Coloană de refulare. 2. ~ de transport. Mş.: Sin. înălfime totală de ridicare (v.). 3t ~ echivalentă a unei viteze. Mec.: Sin. înălfime cinetică (v.). 4. ~ efectivă a unei antene. Te/c.: înălfime pe care ar trebui să o aibă o antenă (v.) filiformâ fictivă verticală pentru ca, cursă pe toată lungimea ei de un Pompă centrifugă. H) înălfime netă de ridicare Ha) înălfime de aspirafie Hf) înălfime de refulare I) conductă de aspirafl 2) pompă centrifugă; 3) con ducfă de refulare; pa) presiunea atmosferică. Determinarea înălfimii energe-tlceîn diferitele puncte ale unui planînclinat(cocoaşă de triere), h^) înăifimea energetică în punctul B; OY) linia de rezistenfa. kb-ha+h-h,^ , în care ha~ , unde va e viteza inifială a vagonului în vîrful cocoaşei, iar hw = l'W 10~3 e înăifimea de rezistenfă (w fiind rezistenta specifică ce se opune mişcării vagonului). Această nofiune e utilizată în dinamica coborîrii vagoanelor pe cocoaşa de triere. 6. ~ manometrică. F/z.: înăifimea piezomefrică (v.) a unui lichid, corespunzătoare presiunii care s-a stabilit într-un spafiu închis, egală cu înăifimea la care se ridică coloana de lichid într-un tub în comunicafie cu spaţiul închis. Se numeşte înălfime de coloană de apă înăifimea mano-mefrică în cazul în care lichidul e apa. Presiunea respectivă corespunde greutăfii unei coloane de apă cu baza egală cu unitatea de arie şi cu înăifimea respectivă. Presiunii de o atmosferă îi corespunde înăifimea de 10,333 m coloană de apă. Se numeşte înălfime de coloană de mercur (col. Hg) înăifimea manometrică în cazul în care lichidul e mercurul. Presiunii de o atmosferă îi corespunde înălţimea de 0,76 m col. Hg. 7. ~ manometrică de ridicare. Mş.: Sin. înălfime totală de ridicare (v.), înălfime de ridicare^ înălţime de transport. 8. ~ piezomefrică. F/z.: Raportul hp dintre presiunea p, exercitată la baza unei coloane de lichid, şi greutatea specifică Y a lichidului. 9. ~ teoretică de ridicare. Mş.: Suma dintre înăifimea de ridicare (H) a pompei şi înăifimea de pierderi în paletajui acesteia (ZÂ), care reprezintă înăifimea totală de ridicare a unei pompe fără pierderi în palefaj. Raportul dinfre înăifimea totală de ridicare (H) şi înăifimea teoretică (Hteor) de ridicare defineşte randamentul hidraulic al pompei. înăifimea teoretică de ridicare, adică lucrul mecanic exercitat de pompă asupra unităfii de greutate a fluidului circulat de aceasta depinde, în principal, de forma geometrică şi de turaţia rotorului pompei şi poate fi exprimată, în funcfiune de aceste mărimi, prin ecuafia iui Euler (ecuafia fundamentală a turbomaşinilor): (i) HZeor'~ A^2ur2 £q tJl , par- curent de amplitudine constantă, egală cu amplitudinea maximă în antena dată, şi de fază constantă, să producă în planul orizontal aceeaşi tensiune cimomofoare ca şi antena dată (ambele antene fiind situate imediat deasupra solului). înăifimea efectivă a unei antene filiforme verticale de lungime /< — (^. fiind lungimea de undă) e: h ^ tg 2. Jt A 5. ~ energetică. C. f.: înălfime care, la o anumită scară, corespunde energiei cinetice raportate la unitatea de greutate a vagonului, în punctul respectiv al cocoaşei de triere (v. fig.). Această înălfime rezultă din relafia: în care Hteorm e înăifimea teoretică de ridicare a unui rotor cu număr infinit de pale infinit subfiri, în care liniile de flux ale curgerii relative a fluidului printre pale sînt congruente cu acestea; co e viteza unghiulară a rotorului; C2 u ŞÎ C0 u sînt componentele periferice ale vitezelor absolute într-o secfiune cilindrică situată ime'diat înaintea secfiunii de intrare în rotor, respectiv la ieşirea din rotor, iar rx şi r2 sînt razele suprafefelor circumferenfiale de intrare şi ieşire din rotor, înăifimea teoretică de ridicare a unui rotor cu număr finit de pale (Ht) e mai mică decît Htco, fiind legată de ultima prinfr-o relafie de forma: (2) "*=Sr* % 1 +P în care pe o funcfiune de numărul palelor roforice, de raza suprafeţei circumferenfiale a bordurilor de ieşire a acestora, de momentul static al liniei mediane a profilului axial al rotorului fafă de axa acestuia. 10. ~ totală. Hidr.: E nergia totală a unei particule de lichid în curgere permanentă, raportată la unitatea de greutate şi calculată fafă de un plan orizontal arbitrar ales. Sin. Energie totală pe unitatea de greutate a unei particule de lichid. 11. ~ totală de ridicare. Mş.: Suma înălfimii de aspirafie şi a' înălfimii de refulare a unei pompe hidraulice. Sin. înălţime de transport, înălfime manometrică de ridicare a pompei hidraulice, înălfime de pompare. 12. înălfime. 5. Astr., Tehn.: Unghiul format de raza vizuală către un punct, cu un plan de referinfă (planul eclipticei, planul orizontului, etc.). 13. ~ aparentă. Astr.: înăifimea unui astru deasupra orizontului, observată cu un instrument de măsură. E deosebită de înăifimea reală, din cauza devierii razelor de lumină, datorită refracfiei atmosferice. 14. ~ astronomică. Astr., Nav.: Sin. înăifimea unui astru (v.). 15. ~ azimufaiă. Urb.: înălţimea aparentă la care se găseşte Soarele pe bolta cerească, într-un anumit moment. Se măsoară prin unghiul format de dreapta observafor-Soare, în planul azimufal, şi proiecţia ei pe planul orizontal al locului. înălţimea azimufaiă serveşte la alcătuirea abacelor de însorire penfru o localitate. io. ~a polului. Astr.: Unghiul format de raza vizuală dinfre observator şi pol, cu planul orizontal. înăifimea polului deasupra orizontului unui loc e egală cu semisuma înălţimilor unei stele circumpolare în cele două treceri ale ei la meridianul acelui loc. 17. ~a unui astru. Astr., Nav.: Unghiul format de raza vizuală observator-astru cu orizontul sau cu arcul de cerc vertical corespunzător. Se măsoară de la orizont spre zenit, de la 0° Ia 90°. Cînd astrul trece la meridian, înălţimea se numeşte meridiană. Sin. înălţime astronomică. în navigaţie se folosesc înălţimea adevărată şi înălţimea calculată. înălfime 517 încălţăminte înălfimea adevărată e înălfimea observată cu sextantul, corectată pentru eroarea instrumentală a acestuia, pentru refracţie, depresiunea orizontului, paralaxă, etc. E folosită în procedeul dreptei de înălfime (v.), la facerea punctului navei. înălfimea calculată e înălfimea pe care ar trebui să o aibă un astru la uri moment dat, dacă observatorul s-ar găsi în punctul estimat al navei. Reprezintă elementul de calcul fundamental în procedeul dreptei de înălfime, penfru facerea punctului navei, şi anume prin comparafie între înălfimea adevărată şi cea calculată. 1. Inăl|ime. 6. Fiz.: Caracteristică a unei oscilafii armonice, determinată, fie de frecvenfă oscilafiei, fie de o funcfiune monoton crescătoare de frecvenfă. înălfimea oscilafiei e cu atît mai mare, cu cît frecvenfă sa e mai înaltă. 2. ~a unui sunet. Fiz.: Mărime caracteristică sensafiei auditive, monoton crescătoare cu frecvenfă sunetului. Sunetele cu frecvenfă joasă par, auditiv, sunete joase, iar cele cu frecvenfă înaltă par sunete înalte. înălţimile sunetelor cari pot fi percepute de o ureche omenească medie sînt cuprinse între 16 şi 16 000 Hz. O persoană percepe schimbarea înălfimii unui sunet dacă frecvenfă sa variază cu 3 Hz pentru sunete cu o frecvenfă mai joasă decît 1000 Hz şi cu 0,3% din frecvenfă penfru sunete cu o frecvenfă mai înaltă decît 1000 Hz. > 3, înălfime.* 7. Fiz.: Valoarea absolută a anumitor mărimi scalare, adeseori intensive (v. Mărime intensivă). Exemple: înălfimea unei temperaturi., înălfimea unei presiuni, înălfimea unei tensiuni electrice sau magnetice, etc. Mrărimile la cari se referă înălfimea primesc calificativele înaltă sau joasă (nu mare sau mică, ridicată sau coborîtă); de exemplu: tensiune, presiune, temperatură, frecvenfă şi turafie înalte sau joase (nu mari sau mici, ridicate sau coborîfe). 4. înălţimea florii; Poligr. V. sub Literă tipografică. 5. înălţimea literei. Poligr. V. sub Literă tipografică. 6. înălţimilor, mefoda ~ egale. Astr.: Observarea unei stele cu ajutorul teodolitului într-o pozifie dată, avînd o anumită înălfime, marcînd direcţia acestei pozifii, fixîndu-se înclinarea lunetei pe cercul vertical, iar mai tîrziu rotind cercul orizontal al lunetei şi observînd steaua cînd revine în cîmpul lunetei, cînd se vede deci sub acelaşi unghi vertical; marcînd şi această nouă direcfie de vizare, planul bisector al unghiului format de direcfia inifială cu aceasta din urmă, plan care frece şi prin axa verticală a teodolitului, determină planul meridianului locului. 7. încadrare. 1. Telc.: Precizarea unor momente determinate în evoiufia unui fenomen periodic. Cînd fenomenul periodic considerat corespunde unui semnal periodic repre-zentabil pe ecranul unui osciloscop, încadrarea se face cu ajutorul unui dispozitiv de încadrare care emite impulsii de încadrare, de durată mult inferioară perioadei fenomenului studiat, cari apar pe acelaşi ecran. V. şî Marcator. 8. încadrare. 2. Ind. text.: Operafie de aşezare, pe materialul textil seu pe hîrtie, după o anumită regulă, a unor tipare, cari reprezinîă detaliile produsului de îmbrăcăminfe ce urmează să fie confecfionat. Se obfin, astfel, detalii de calitate şi se realizează economii. 9. încadrare, calcul prin Fiz.: Aproximarea valorii unei mărimi scalare prin calculul a două valori cari sigur o cuprind între ele. io. încadrarea îmbrăcămintelor rutiere. Drum. V. sub îmbrăcăminte rutieră. u. Iricarbonizare. Petr.: Sin. încărbunare (v.). 12. încălecare, pl. încălecări. Geo/.: Ruptură produsă în scoarfa pămîntului sub acfiunea unor forfe de compresiune tan-genfiale (paralele cu suprafafa scoarfei), însoţită de denivelarea şi, în acelaşi timp, de apropierea celor două flancuri. în mod convenţional se presupune că acoperişul s-a deplasat în sus, peste culcuş. 13. falie de Geo/.: Falie inversă (v. sub Falie) care înlocuieşte flancul invers al unei cute deversate prin exagerarea procesului de cutare. Faliile de încălecare apar ca falii longitudinale, cu unghi de înclinare puţin mai mare decît al flancurilor normale din cutele cu cari sînt asociate (v. şi sub Cută-falie). Sensul înclinării e îndreptat spre flancul rtor-mal al cutelor. Faliile de încălecare, fiind legate genetic de procesul de cutare, sînt considerate sincrone cu cutarea. Deoarece faliile de încălecare se produc în zone de compresiune intensă a scoarţei, ele apar adeseori ca falii etanşe cari constituie bune ecrane tectonice pentru acumularea de zăcăminte petrolifere (de ex. încălecările flişului marginal din Moldova). 14. Încălţare. Nav.: Afundarea ancorei în mîlul de pe fund, avînd drept consecinţă virarea dificilă a ancorei sau chiar ruperea lanţului (la virare). Cînd se ancorează pe funduri cari pot conduce la încălţare, trebuie să se schimbe frecvent ancorajul, împiedicînd astfel încălţarea. 15. încălţăminte, pl. încălţăminte. Ind. piei.: Produs obţinut din piele, cauciuc, material textil, etc., folosit atît pentru protecţia picioarelor contra acţiunii unor agenţi ai mediului înconjurător (frig, căldură, umezeală, etc.), contra unor acţiuni mecanice, cît şi în scopuri ortopedice, de igienă, etc. încălţămintea de pisle se compune din două grupuri de piese: piesele părţii de sus, din cari fac parte feţele (vîrf, căpută, carîmbi, ştaif, vipuşcă exterioară, limbă, burduf, etc.); căptuşeala (exterioară, interioară, fîşii, întăritură de capse, adaus la burduf, vipuşcă interioară, etichetă, etc.); piesele cari menţin forma (bombeu, ştaif); piesele părţii de jos, din cari fac parte branţul (acoperiş de branţ* întăritură de branf, buza branţului, talonetul); rama (de talpă, de toc); piesele interioare (glencul, umplutura); tălpile (exterioară, interioară); focul (capacul de toc, flecurile interioare, flecul U, numit cranţ). Prezenţa unor piese în componenţa încălţămintei e legată de sistemul de confecţiune, de model, de tip şi de destinaţia încălţămintei. Vîrful (1) e piesa componentă a feţelor încălţămintei, în partea anterioară a acesteia, corespunzătoare regiunii degetelor (v. fig. h, e). Căputa (2) e piesa componentă a feţelor încălţămintei, în continuarea vîrfului, corespunzînd părfii din fafă a mefa-tarsienelor şi arficulafiilor metatarso-falangiene. Căputa poate fi: întreagă (v. fig. a), cu vîrf (v. fig. b), cu liră (v. fig. c). Carîmbii (3) sînt piesele componente ale fefelor încălfă-mintei corespunzînd părfii centrale şi posterioare a picioarelor, în cazul pantofilor; Ia ghete şi Ia bocanci, carîmbii acoperă şi articulafia tibio-tarsiană, cum şi o parte din gambă (v. fig. d şi e). La cizme, carîmbii corespund, celei mai mari părfi din gambă, pînă sub articulafia genunchiului (v. fig. f). La cizme de protecfie, carîmbii pot depăşi articulafia genunchiului, pînă la nivelul centurii pelviene (v. fig. g). , Ştaiful de piele (4) e piesa componentă a fefelor încăl-fămintei, care îmbracă piciorul în porfiunea posterioară, corespunzînd pozifiei calcaneului şi astragalului; ea corespunde pozifiei ştaifului tare (v. fig. b, c, e, f, g). Vipuşcă exterioară (5) e o benfifă de piele care acoperă cusătura de încheiere a carîmbilor la spate (v. fig. a, b, d, e, f şi g). Vipuşcă interioară (6) e o bentifă de piele care acoperă cusătura de încheiere a căptuşelii în porfiunea din spate a încălfămintei (v. fig. d); ea reduce frecarea piciorului de această porfiune a căptuşelii, Ia încălfarea şi descălfarea bocancilor, ghetelor şi cizmelor. Limba (7) e o piesă interioară, corespunzătoare porfiunii de încheiere cu şiret a carîmbului, în partea dorsală a încălfăminte 518 încălfăminte piciorului, folosită în scopul protejării acestei părfi contra presiunii exercitate de şiret, în momentul încheierii carîmbilor (v. fig. c). Burduful (8) e limba bocancilor, iăfită şi încheiată de carîmbi astfel, încît să evife pătrunderea apei în interiorul încălfămintei (v. fig. d). Piesele componente^ale încălţămintei. întăritura la spafe (9) e o bentifă de piele fixată la partea de sus a pantofilor, în porfiunea de încheiere a carîmbilor la spate, în scopul întăririi acestei porţiuni (v. fig. c şi h). Infărifura de capse (9a) e o piesă care se lipeşte între carîmbi şi căptuşeală, în regiunea capselor (orificiilor pentru şiret), în scopul întăririi acestei porfiuni (v. fig. h). Căptuşeala exterioară (10) e o piesă de piele (meşină sau şpalt) sau de fesătură de bumbac, care dublează fefele încălfămintei, fiind în contact direct cu piciorul, respectiv cu ciorapul. Căptuşeala de piele corespunde, de obicei, porţiunii carîmbilor (la pantof şi la ghete), iar căptuşeala de fesătură, porţiunii căpufei şi, uneori, şi a carîmbilor (v. fig. c, d( h). Căptuşeala interioară (11) e o piesă confecţionată dintr-o ţesătură rară, în general cu legătură „pînză", destinată întăririi pieselor slabe, penfru a evita deformarea acestora la confecfionarea şi purtarea încălfămintei, şi care ocupă o pozifie intermediară între fefe şi căptuşeala exterioară. Fîşiile (12) sînt piese de piele (meşină, şpalt, piei de fefe) sau de fesătură de bumbac, aşezate între fefe şi căptuşeală, prin lipire pe porţiunile laterale ale căputei, corespunzînd părţilor laterale ale piciorului în partea anterioară a meta-tarsului (v. fig. h). Eticheta (13) e o bentiţă de piele cu lăţime uniformă, cu care se întăreşte porfiunea superioară a căptuşelii ghetelor, în cazul căptuşelii de fesătură (v. fig. d). Paspoalul (14) e o bentifă de piele sau de înlocuitori, cu care se întăreşte, prin coasere simplă sau prin coasere şi răsfrîngere, partea liberă a pieselor încălfămintei, sau cusătura dinfre două piese. Bombeul (15) e o piesă rigidă sau rigidizată, care ocupă o pozifie intermediară între feţe şi căptuşeală, în partea din fafă, corespunzătoare degetelor, cu rol de menfinere a formei şi de întărire a acestei părfi a încălfămintei (v. fig. h). Ştaiful (16) e o piesă rigidă aşezată între fefe şi căptuşeală, în porfiunea corespunzătoare calcaneului, cu rol ortopedic de menfinere nealterată a pozifiei oaselor farsului anterior şi posterior prin raport cu tibia, şi de menfinere a formei încălfămintei (v. fig. h). Branful (17) e o piesă pe care se sprijină piciorul încălfat (v. fig. h); prin proprietăfiie plastice şi elastice ale materialului din care e confecţionat branful, se asigură mularea lui după forma părfii plantare a piciorului, cu efect asupra reducerii încărcării specifice pe suprafafa de sprijin dintre picior şi încălfăminte. Acoperişul de branf (18) e o piesă de meşină, de şpalt sau de înlocuitori, fixată prin lipire pe branf pe întreaga suprafafă a acestuia, la unele sisteme de confecfiune (C. B., I. L., I. V., etc.), sau numai pe partea din spate, în scopul acoperirii denivelărilor pe suprafafa branfului, în timpul procesului tehnologic în care caz se numeşte acoperiş de călcîi (v. fig. h). Buza branfului (19) e o proeminenfă a branfului, obţinută prin confecţionarea, din branţ, sau prin fixare, a unei piese separate, prin coasere sau lipire, la încălţămintea confecţionată după sistemul C. R. Intăritura branfului e o piesă de carton sau de şpalt care se lipeşte pe branf, în partea opusă contactului dinfre branf şi picior, în scopul rigidizării acestuia, la unele sisteme de confecfiune, şi al asigurării îmbinării prin prindere; întări-tura poate dubla branţul pe toată suprafaţa acestuia, pe 2/3 din lungime, măsurată din partea din spate, pe partea tocului (falonet) sau numai pe partea de vîrf. Talonetu! (20) e o piesă de carton fixată pe branf, pe partea opusă contactului dintre branf şi picior, în scopul asigurării rezisfenfei îmbinării prin prindere a focului (v. fig. h). Rama (21) e o bentifă de talpă, cu o secţiune anumită (v. fig. h), care face legătura între feţe şi branf, cu talpa, la unele sisteme de confecfiune. După poziţia în încălţăminte, se deosebesc: rama propriu-zisă, pe cea mai mare parte a încălfămintei, şi rama de foc, în porfiunea corespunzătoare focului. îmbrăcămintea ramei e o piesă de piele care acoperă în întregime rama, la unele modele de încălţăminte. îmbrăcămintea de plută e o piesă de piele care acoperă piesele interioare, la sistemul de confecţiune I. T. (Exflex). Talpa exterioară (22) e o piesă de material rigid (piele sau înlocuitori) care preia eforturile la contactul cu planul de sprijin, în timpul mersului sau al pozifiei ortostatice (v. fig. h). Talpa interioară (23) e o piesă care se aşază între talpa exterioară şi încălfăminte, în scopul măririi grosimii părfii de jos, penfru evitarea transmiterii la picior a şocurilor prin aspe-rităfile drumului, sau pentru asigurarea asamblării tălpii exterioare cu încălfăminfea (v. fig. h). Pingeaua reprezintă talpa exterioară sau inferioară, cu lungimea de circa 1/3 din lungimea încălfămintei, corespunzătoare părfii din fafă a acesteia, supusă la uzura prin frecare în timpul mersului. Glencul (24) e o piesă de material rigid (lemn, carton, oţel, talpă), care se fixează între branf şi talpă, pe o parte de circa 2/3 din lungimea branfului, măsurată de la călcîi (v. fig. h). Glencul are rolul ortopedic de a menţine nealterată pozifia elementelor farsului anterior şi ale metatarsului, prin evitarea mişcării acestora în timpul mersului. Umplutura (25) e o piesă de diverse materiale (de regulă rumeguş cu clei) cu rolul de a umple spaţiul format în porţiunea centrală a branfului, în urma fixării de jur împrejur a fefelor pe calapod (v. fig. h). Tocul (26) e o piesă componentă a încălfămintei, cu rolul de a ridica partea din spate a acesteia deasupra planului de sprijin. Prin prezenfa sa, tocul determină o modificare a încălţăminte 519 încălfăminte echilibrului de forje din întregul organism, în avantajul transmiterii acestora, prin elemente rigide-schelet. Tocul se compune din următoarele părfi: c r a n f u I sau flecul U, care se aşază în contact direct cu talpa, la tocul de piele, în scopul creării unei scobituri, care să corespundă porfiunii bombate a tălpii; corpul tocului, de înălfimi diferite, se execută din lemn, din talpă sau din cauciuc; flecurile sînt straturile cari formează corpul tocului, la focul de piele; ele pot fi flecuri -întregi sau din bucăţi; capacul de toc, piesă care vine în contact cu planul de sprijin, preluînd solicitările din momentul impactului şi al poziţiei ortostatice.— Procesul tehnologic de fabricare a încălţămintei cuprinde trei faze principale: obţinerea pieselor, asamblarea pieselor, finisarea, — grupate astfel: Schema procesului tehnologic de fabricare a încălţămintei Pregătirea materialelor 1 de fefe J Pregătirea materialelor de talpă ! | ! | * l Croirea fetelor Croirea căptu- şelii Ştan- farea tălpii Tăierea şi pregătirea ramelor | 1 | | 1 i 4 Pregătirea fefelor Pregătirea căptuşelii Pregătirea pieselor ştanfate Ştanfarea furdalelor Asamblarea fetelor Controlul Controlul II pieselor pieselor 1 Regruparea şi lansarea jbranf, fefe, ştaif, bombeu Tragerea pe calapod Tălpuirea Fixarea tocului Finisarea Controlul calităţii Produsul finit Clasificarea încălţămintei după tip, destinafie şi natura materialelor, se găseşte în tabloul 1, iar după sistemul de confecfiune, care defineşte componenfa, modul de legătură dintre fefe şi partea de jos, şi un anumit proces tehnologic de confecfionare a încalfămintei, în tabloul II. Tabloul I. Clasificarea încălţămintei după tip Felul încălţămintei Caracteristici Utilizarea Materialul Cizmă încălţăminte care acoperă piciorul şi gamba, pînă sub genunchi obişnuită; sport (călărie, moto, vînăfoare, pescuit, etc.); protecfie; militară piele; piele-f-îniocuifori; cauciuc; pînză cauciucată Cizmă scurtă Cizmă a cărei înălţime atinge jumătatea gambei protecfie; sport; militară piele; cauciuc Cizmă înaltă Cizmă a cărei înălţime depăşeşte genunchiul, ajungînd,în unele cazuri, pînă la şold protecfie; militară cauciuc; piele Bocanci încălfăminte care acoperă piciorul şi partea inferioară a gambei; se încheie în fafă cu şireturi, sau lateral prin baretă obişnuită; militară; sport; pr jfecfie piele; piele-f-înlocuifori Ghete încălfăminte uşoară care acoperă piciorul şi partea inferioară a gambei; se încheie în fafă cu şireturi obişnuită; sport piele Pantofi încălfăminte uşoară care acoperă piciorul pînă sub articulafia fibio-far-siană obişnuită; sport piele; piele-f-înlocuitori Sandale încălfăminte la care partea superioară e compusă din barete obişnuită piele+înlocui- tori Papuci încălfăminte uşoară, penfru casă obişnuită piele; piele-f-înlocuitori Botoşei Ghete penfru copii mici obişnuită piele; înlocuitori Saboji Ghete, sandale sau papuci cu talpa de lemn protecfie piele-j-Iemn; înlocuifori-f- lemn Galoşi încălfăminte de cauciuc penfru protecfie contra umezelii obişnuită cauciuc Şoşoni încălfăminte de cauciuc şi de fesături /le lînă pentru protecfie contra frigului şi a umezelii obişnuită cauciuc; cau-ciuc-f-fesătură Pîslari încălfăminte de pîslă, destinată protecfiei contra frigului obişnuită pîslă; piele-f-pîslă Cipici Papuci de produse textile obişnuită fesături Galenti Papuci de cauciuc pentru protecfie profecjie cauciuc Pantofi de tenis încălfăminte de cauciuc şi de fesătură de bumbac sau de in sport cauciuc-f-fesă-fură de bumbac sau de in încălţăminte ortopedică încălfăminte avînd func-fiunea de a ajuta piciorul, de a preveni şi de a corecta unele deformafii ale piciorului după prescrip-fiuni medicale piele+înlocui- fori încălfăminte 520 încălţăminte Tabloul II. Sisteme de confecjlonare a încălţămintei încălzire 521 încălzire Tabloul II. Sisteme de confecfionare a încălfăminfei (continuare) Numirea sistemului de confecfionare Notafla Caracteristici Schija *) încălfăminte trasă prin branf încălfăminte tubulară a) extraflexibilă; b) Astra încălfăminte întoarsă I. T. f. î. Fefele sînt trase pe branf prin orificii executate în acesta. Fefele şi branful sînt confecfionate anterior fixării cu talpă, în forma unui tub (ciorap). 1 57 in M g r—n 1 f Fefele sînt cusute împreună cu talpa pe dos, apoi se întorc pe fafă. 6 1 *) 1) branf; 2) raţnă; 3) fefe; 4) căptuşeală; 5) umplutură; 6) talpă; 7) pingea; 5) calapod; 9) scoabă; 10) cusăîură; 11) fecs; 12) sfoară; V) scămoşare 14) lipire; 15) .îmbrăcăminte de plută. încălţăminte de cauciuc: Produse finite de cauciuc şi de fesături, ca: galoşi, şoşoni, cizmulife, pantofi de tenis, cizme de protecfie, etc., cari se fabrică după mai multe procedee. încălfămintea de cauciuc se compune din diferite piese de fesături sau de cauciuc, asamblate prin lipire, folosind diferite forme de lemn sau de metal. Piesele de cauciuc se obfin dintr-un amestec de cauciuc cu o compozijie care variază după întrebuinfarea care i se va da (pentru fefe, talpă, etc.), din care se frag foi la calandru. Foile se croiesc apoi în formele şi după mărimile necesare. Ţesăturile din cari se fabrică încălfăminte de cauciuc sînt de mai multe feluri: tricot de bumbac sau de lînă, pentru galoşi; pînză Mollino sau „Muncitorul'1, pentru tălpi intermediare; tricot poros pentru cizmulife; etc. Cauciucarea acestor fesături se face fie prin fricfionare, care consistă în introducerea unei cantităfi mici de cauciuc în fesătură, fie prin fricfionare şi calandrare, care consistă în aplicarea unui strat mai gros de cauciuc pe fesătură. Ţesăturile cauciucate sînt croite şi, împreună cu foile de cauciuc croite, sînt trimise la asamblare. După terminarea asamblării se acoperă încălţămintea cu un lac pe bază de ulei de in fiert şi sulfurat, diluat cu benzină. încălţămintea gafa confecţionată se vulcanizează pe formă şi, în final, se face finisarea, care consistă în tăierea bordurilor. Un alt procedeu de fabricare consistă în confecfionarea galoşilor prin injectare. Prin acest procedeu, căptuşeala se aplică sub forma unui ciorap de tricot pe un miez metalic care se introduce într-o matrifă de metal. Printr-o deschizătură a matrifei se introduce, cu ajutorul unei prese, amestecul de cauciuc. Celelalte operaţii se execută ca la procedeul precedent. i. încălzire. 1. Fiz.: Ridicarea temperaturii unui corp, prin aportul de căldură sau prin dezvoltarea de căldură în infe- riorul lui. Prin aportul sau dezvoltarea de căldură se produc fie o încălzire, fie schimbarea stării de agregare (corpurile solide se topesc, lichidele se vaporizează), fie disociaţie termică (de ex. a gazelor). Căldura penfru încălzire, sau căldura latentă, se poate produce prin oxidare sau prin alte reacţii chimice exoferme, prin efectul Joule al curentului electric, prin iradierea electromagnetică a corpului, etc. 2. ^ a cafozilor. Elf., Telc.: încălzirea cu aport de energie din exterior a cafozilor tuburilor electronice (cu vid sau cu gaz) penfru a obfine emisiunea lor electronică. încălzirea cafozilor se realizează pe cale electrice, cu ajutorul unui conductor numit filament, parcurs de un curent adecvat care degajă căldură prin efect Joule, şi se poate face direct sau indirect. La î n c ă / z i r e a directa, filamentul coincide cu catodul (v.), fiind constituit din wolfram, din wolfram toriat sau din wolfram acoperit cu un strat de metale alcalino-pămîntoase sau de oxizi (de Ba, Si, Ca, etc.). La încălzirea indirectă se intercalează un strat izolator electric între catod şi filamentul de încălzire. Acest tip de catod prezintă avantajul de a putea fi încălzit şl în curent alternativ şi, de aceea, e mult folosit la tuburile din aparatele de radiorecepfie. La tuburile de emisiune (de putere mare), încălzirea indirectă nu e totdeauna posibilă şi în acest caz se impun măsuri speciale pentru evitarea influ-enfei tensiunilor alternative cari pot fi introduse în circuitul anodic al tubului de către filament. Filamentele se încălzesc, în acest caz, în curent trifazat, fiind conectate în stea sau în triunghi. încălzirea cafozilor tuburilor unui aparat electronic (de ex. a unui aparat de radiorecepfie) se obfine alimentînd filamentele în paralel, respectiv în serie. Tensiunile, respectiv curenfii, de încălzire, au valori normate pentru diferitele serii de tuburi (v. sub Cod de notaţie a tuburilor electronice). 3. încălzire. 2. Tehn.: Ansamblul operafiilor de producere şi de transfer al căldurii. Pentru încălzire se folosesc: cuptoare, încălzire cu radiafii infraroşii 522 încălzire cu radiafii infraroşii căldări, încălzitoare de aer, etc. Transferul de căldură (v.) se poate face: prin conducţie, adică fără ca mediul prin care se transferă căldura să fie în mişcare; prin convecfie, cînd căldura e transmisă prin efectul deplasării materiei; prin radiafie, dacă un corp pierde căldură prin radiafie electromagnetică emisă, iar aitul primeşte căldura prin radiafis electromagnetică incidenţă. j. ~ cu radiaţii infraroşii. Tehn.: Procedeu de încălzire bazat pe transmiterea căldurii cu ajutorul radiaţiilor infraroşii (v.)r absorbite de corpul supus încălzirii. Cantitatea de căldură transmisă prin radiafie poate fi mărită foarte mult, acfionînd asupra temperaturii corpului radant, ea fiind proporfională cu puterea a patra a acestei temperaturi (v. Stefan-Boltzmann, legea lui ~). încălzirea cu radiafii infraroşii se aplică în special penfru eliminarea apei din corpuri solide, uscarea lacurilor şi a vopselelor depuse pe suprafefe metalice, la tratamentul termic al pieselor de răşini sintetice sau la preîncălzirea pieselor metalice. Avantajele procedeului consistă în simplicitatea instalafiei de încălzire, în rapiditatea încălzirii, în costul de invesfifie şi de întreţinere mic, în calitatea superioară a produselor, în cură}enia în exploatare, etc. Pentru încălzire se folosesc radiafii le cu lungimile de undă de 7600--500 000 A, mai ales cele din zona 12 000*--16 000 A (1,2—1,6 (i). Sursele obişnuite de producere a acestor radiafii sînt corpurile calde cu spectre continue, cum sînt corpul negru şi corpurile cenuşii. Pentru emiterea de radiafii infraroşii pe banda de lungimi de undă dorită se folosesc în practică metale, sub forma de filamente de lămpi sau de rezistoare montate pe piăci sau în tuburi. Se mai folosesc corpuri ceramice de porfelan sau de şamotă, filamente da cărbune, etc. Căldura rezultată prin absorpfia radiaf iilor infraroşii produce următoarele efecte: încălzirea corpului iradiat, evaporarea apei sau a solventului din stratul de suprafaţă, compensarea pierderilor de căldură prin convecfie sau radiafie secundară. — După natura energiei folosite pentru încălzirea corpurilor radiante, sursele de radiafii infraroşii pot fi împărfite în două categorii: surse cu încălzire electrică şi surse cu încălzire cu gaze combustibile. Radiatoarele cu încălzire electrică pot fi: radiatoare cu rezistoare neizolate şi neprotejate, montate pe plăci sau pe piese ceramice, cu rezistoare izolate şi protejate, montate în tuburi metalice ceramice sau de cuarf, şi radiatoare sub forma de lămpi electrice special construite. în primul caz, radiatorul e format dintr-un suport izolant (ceramic) pe care e înfăşurată o elice de sîrmă de crom-nichel, montată în focarul unui reflector metalic (de ex. de aluminiu lustruit). Acest tip de radiator emite energia ma ximă pentru X = ],5\i, creează o densi tate mare a fluxului /. Radiatoare cu tuburi metalice, a) cu tub cu secfiune cir-de iradiafie şi o . culară; 6) cu tub apla- temperafură mai înaltă decît radiatoarele tisat; 1) tub metalic < protejate, dar nu poate determina o iradiafie uniformă pe suprafefe mari. în al doilea caz, suportul cu elice de rezistor e montat în tuburi protectoare (metalice, de cuarf sau ceramice), cari, încălzite, emit radiafii secundare cari se adaugă la cele emise direct din rezistor (v. fig. /). Radiatoarele cu lămpi de incandescentă sînt cele mai folosite. Acestea au un balon de formă specială, sferic, în dreptul filamentului de wolfram, şi para- terior; 2) rezistor; 3) izolant refractar (oxid de magneziu); 4 şi 4') în-dcitură pe lat, respectiv pe muchie; 5) răsucire, boidal în spatele lui. Partea paraboidală e acoperită pe faja interioară cu un strat de aluminiu sau de argint, depus prin evaporare în vid, şi care formează o suprafafă de refle-xiune inferioară, înlocuitoare a reflectorului paraboidal exterior. Lămpile sînt umplute cu un amestec de argon şi azot şi se fabrică cu puteri pînă la 1000 W, fiind echipate cu socluri normale sau Goliaih „ . „ . , . . , , / ..x //. Lămpi normale, cu incandescenta, montate ' ' în reflectoare, pentru producerea de radiajii Radiatoarele de infraroşii. radiafii infraroşii CU j) lampă; 2) radiator; 3) bandă transportoare, încălzire cu gaze combustibile, cari se folosesc în cazul exisfenfei de gaze combustibile mai ieftine decît curentul electric, pot fi: plăci, cupe, III. Radiator ceramic. /V. Schema unei instalajii cu panouri î) înşurubare; 2) corp; 3) cap de radiante de radiaţii infraroşii, încăl- arzător cu fante penfru gazul com- zite cu gaze calde produse într-o bustibil; 4) corp radiant ceramic în cameră de ardere. formă de cupă. 1) cameră de ardere; 2) panouri ra- diante; 3)schimbător de căldură pen-etc. de ofel, de fonta Sau de ce- tru Încălzirea aerului comburant; ramică (v. fig. ///), încălzite din 4) ventilator de recirculatie penfru Spate CU flacără deschisă; pano- 9aze^e ^e ardere; 5) conducfe pen-uri metalice închise, încălzite CU ,ru 9aze ^ ardere; 6) venfilalor ii i a , pentru aer cald; 7) schimbător de gaze calde produse intr-o came- - . .. sm j * ^ ,, x . căldură pentru aer cald; 8) conducte ra de ardere (v.fig./V); placi ce- ^ aer caid; 9) difuzor-distribuitor ramice poroase, prin porii carora de aer cald În panourile 2; 10) ames-se trece forfat un amestec com- tec gaz-aer comburant; 11) lanf bustibil gaz-aer, care va arde transportor pentru produse tratate; fără flacără la suprafafa plă- 12) Piese de irafat- ci lor (v. fig. V). Aceste radiatoare au o mare energie de iradiafie şi o distribufie spectrală pe o bandă largă de lungimi de undă (1,3—5,0) fi. V. Radiator de radiafii infraroşii cu arderea gazului combustibil la suprafaţa unei plăci ceramice poroase. 1) gaz combustibil (sub joasă presiune); 2) robinet regulator; 3) aer comburant (comprimat); 4) cameră de amestec; 5) placă ceramică poroasă; 6) reflector; 7) coroană de găuri pentru evacuarea gazelor de ardere. Cele mai simple instalaţii de încălzire cu radiaţii infraroşii sînt panourile radiante deschise (v. fig. Vi), transportabile pe roţi.^ Panoul reprezentat în figură e cu lămpi cu incan-descenfă, montate în cutii de tablă de ofei, pe fundul încălzire elecfrică 523 încălzire electrică cărora sînt prinse soclurile. Spre partea radiantă apar doar calotele sferice ale lămpilor, depăşind pufin tabla de aluminiu reflectantă. Alte instalafii folosesc tot astfel de panouri cu radiatoare, dar montate în cuptoare. V/. Panou radiant curb, cu 36 de lămpi radiante grupate în şase grupuri, reglabil înînălfime pe stativ. VII, Schema unei instalafil-tuneî pentru lăcuire şi uscarea lacului la tole de transformator. /) zonă de evaporare a solventului (100*• * 110°)» echipată cu lămpi; // şi lll) zonă de modificare a lacului (400--^SO0), respectiv de polimerizare finală (650 --700°), echipate cu radiatoare electrice metalice; I) instalaţie de lăcuit; 2) transportor cu bandă; 3) lampă de radiafii infraroşii; 4) coş de ventilafie; 5) exhaustor; 6) radiator electric, metalic. Cupfoarele-cameră sînt folosite la uscări sau la încălziri cu caracter periodic (forme şi miezuri de turnătorie, piese de maşini, etc.); cup-toarele-funel (v. fig. VII) sînt folosite la uscarea continuă a tolelor electrotehnice lăcuite, a caroseriilor de autovehicule vopsite, etc.; cupfoarele-porîal se transportă în vederea uscării lacului pe vagoane sau pe locomotive, mişcîndu-se de-a lungul acestora. î. ~ electrică. Metg., Metf., Tehn.: încălzire în care creşterea energiei interioare corespunzătoare căldurii dezvoltate se obfine din energie electrică. Se face încălzire electrică, fie fără a se ajunge Ia topirea materialului încălzit, fie pînă la topirea acestuia. încălzirea elecfrică fără topirea materialului se realizează: prin contact - (prin rezistenfă), prin pierderi în dielectric, prin inducfie, prin arc, prin radiaţii infraroşii. încălzire electrică prin rezistenfă: încălzire obţinută prin trecerea unui curent electric de conducţie printr-o rezistenfă electrică, care se încălzeşte prin efect Joule. Curentul electric e furnisat de o sursă (sau reţea) de curent continuu sau alternativ. Rezistenfă electrică poate fi constituită de însuşi Materialul de încălzit se introduce în cîmpul alternativ de înaltă frecvenfă, dintre electrozii unui condensator de formă adecvată (o capacitate), de unde derivă şî numirea improprie de Încălzire capacitivă. Avantajul încălzirii dielectrice consistă în faptul că se evită necesitatea unei transmisiuni de căldură de Ia un corp cald, prin conducfie, care se face foarte greu Ia materialele izolante, necesită diferenfe de temperaturi suficient de mari şi determină o distribufie neuniformă a temperaturilor în masa corpului încălzit. La încălzirea dielectrică, căldura fiind produsă local, se poate realiza o distribuţie de temperatură suficient de uniformă, dacă printi-o formă potrivită a electrozilor se creează un cîmp electric uniform; durata de încălzire e mult mai scurtă decît la procedeele de încălzire prin corpuri calde (de ex. plăci încălzite cu abur); după grosimea corpului încălzit şi coeficientul său de transmisiune a căldurii se poate 1 1 obfine o reducere a duratei de încălzire în raportul încălzirea dielectrică are aplicafii în industria chimică şi farmaceutică (uscarea substanfelor chimice, prepararea penicilinei), în industria alimentară (deshidratarea şi pasteurizarea laptelui), în industria lemnului (uscarea lemnului, fabricarea placajului), etc. încălzire în electrolit: încălzire a pieselor metalice în care piesa de încălzit face funcfiunea de catod într-un electrolit de compozifie adecvată (v. şi Călire în electrolit, sub Călire superficială). Viteza şi temperatura de încălzire putînd fi reglate în limite largi, acest procedeu de încălzire prezintă posibilităfi de aplicafie în multe domenii. Astfel, el se aplică cu succes la călirea în electrolit a ofelurilor de compoziţii foarte diferite (de la ofelurile carbon simple pînă la ofelurile înalt aiiate), dar se poate ap'.ica şi la alte tratamente termice, Ia cari e necesară încălzirea întregii piese (căliri, recoaceri, tratamente isotermice, etc.). Alte domenii de aplicare sînt: încălzirea carcaselor de ofel pentru paliere în cari se toarnă bronz cu plumb; lipirea contactelor pentru magnetouri (care se poate realiza, fie prin încălzire Ia capete în electrolit, fie prin încălzire locală în electrolit cu contact fix ecranat); încălzire electrolitică şi matrifare, combinate; aglomerare şi presare la cald prin încălzire în electrolit (procedeu folosit la fabricarea creioanelor de diamant); etc. încălzire electrică prin inducfie: încălzire a corpurilor bune conducătoare de electricitate (metale) bazată pe fenomenul inducţiei electromaanetice. O oiesă metalică străbătută derile de putere în dielectric, sub Dielectric). Sin. încălzire prin pierderi dielectrice. Pierderile în dielectric apar în corpurile supuse acfiunii unui cîmp electric alternativ de frecvenfă suficient de înaltă, care menfine moleculele materialului într-o stare de vibrafie, obligînd dipolii electrici moleculari să se orienteze după direcţia cîmpului alternativ. Orientarea dipolilor e înfrînată de acţiunea dezordonată a agitaţiei termice şi se face cu întîrziere (viscozitate electrică), adică întîmpină frecări de natură vîscoasă, prin intermediul cărora energia electrică dată de cîmp se transformă în căldură. Densitatea puterii electrice disipate se calculează cu relafia; 0,556• e^-tg 5£2 [W/cm3], în care E (kV/cm) e intensitatea cîmpului electric, / (MHz) e frecvenţa, iar sr e permitivitatea relativă. tante: producerea căldurii în însăşi piesa care trebuie încălzită şi concentrarea ei eventuală pe un strat subţire (pelicular) la suprafafa piesei (v. Pelicular, efect ~). încălzirea dorită se poate obţine într-un interval de timp foarte scurt, de ordinul secundelor sau mai puţin, dacă densitatea de energie electromagnetică absorbită de piesa încălzită e suficient de mare. în acest scop se folosesc instalaţii de puteri mari, astfel încît puterea electromagnetică intrată în piesă pe unitatea de suprafaţă să fie mare (valori uzuale: 0,5”-5 kW/cm2). Grosimea stratului în care se produce dezvoltarea de căldură e de ordinul adîncimii de pătrundere 6=1 în uni- tăţi MKSA raţionalizate (v. sub Pelicular, efect ~), care e cu atît mai mică cu cît frecvenţa /, conductivitatea a şi permeabilitatea jx sînt mai mari. La aplicaţiile de călire superficială, această grosime trebuie să fie mică, de obicei de încălz ire 524 încălzire ordinul fracţiunilor de milimetru, pe cînd Ia aplicaţiile de forjă sau la topire ea poate fi mult mai mare. Se deosebesc: încălzire volum i că prin inducţie, aplicată în vederea topirii, forjării sau ma+rifării piesei încălzite. Se urmăreşte obţinerea unei distribuţii de temperaturi mai uniforme în secţiunea piesei încălzife; de aceea se lucrează cu frecvenţe joase, puteri specifice mai mici şi timp de încălzire mai lung. Sînt recomandabile frecvenţa industrială şi frecvenţele audio, la cari adîncimea de pătrundere e mare fafă de dimensiunile transversale ale corpului încălzit. încălzire superficială prin inducţie, aplicată în vederea călirii superficiale, a sudării sau a lipirii cusăturilor. Se urmăreşte obfinerea unei concentrări accentuate a căldurii la suprafafa piesei încălzite, şi a unei distribufii abrupte a temperaturii în secţiune; de aceea se lucrează cu frecvenfe mai înalte, puteri specifice mai mari şi timp de încălzire mai scurt. Sînt recomandabile frecvenţele mai înalte. încălzire simultană prin i n d u c f i e, în care toate porfiunile suprafefei piesei se încălzesc simultan, curenfii induşi fiind distribuiţi pe toată suprafaţa. Se obţine „excitînd" piesa prin bobine inductoare cari acoperă toată suprafafa piesei. încălzire progresivă prin inducţie, în care piesa se încălzeşte în porfiuni, succesiv, excitînd numai o fîşie a suprafefei printr-o bobină inductoare, care acoperă numai o parte a piesei şi care se deplasează de-a lungul acesteia. Se foloseşte în cazul pieselor lungi şi cu suprafafă mare, pentru a evita necesitatea unei surse de alimentare de putere mare. încălzire selectivă prin i n d u c ţ i e, în care numai unele părţi ale piesei sînt „excitate" de cîmpul bobinei inductoare, celelalte fiind acoperite de un ecran electromagnetic (de ex. un strat de cupru de grosime suficientă, potrivită cu frecvenţa curenţilor induşi). încălzire prin arc electric: încălzire obţinută prin căldura radiată de un arc electric. V. Arc electric; v. Cuptor cu arc, sub Cuptor cu încălzire electrică. încălzire electrică cu radiaţii infraroşii. V. încălzire cu radiaţii infraroşii. încălzirea electrică cu topirea materialului (electrofopirea) se poate face în cuptoare electrice cu arc, de inducţie sau cu rezistoare, încălzirea putînd fi directă sau indirectă. V. Cuptor cu încălzire electrică, sub Cuptor. i. inciizfre. 3. Tehn., Inst. conf.: Instalaţie pentru ridicarea temperaturii atmosferei sau a elementelor de construcţie ale încăperilor de lucru, de locuit sau de adăpostit (permanent sau provizoriu), pînă la o temperatură favorabilă condiţiilor de viaţă şi confortului vieţuitoarelor (oameni, animale, plante) cărora Ie sînt destinate, sau pînă Ia o temperatură impusă de necesităţi tehnice ale anumitor procese de fabricaţie. Sin. Instalaţie de încălzire. Aportul de căldură pentru încălzire (egal cu necesarul de căldură) trebuie să compenseze pierderile datorite trecerii căldurii prin perefii, plafonul şi podeaua încăperilor şi pe cele datorite schimbului de aer prin ventilare sau prin infiltrarea aerului prin pereţi, prin rosturile de Ia ferestre, uşi, etc., în dependenţă de temperatura exterioară şi de temperatura inferioară, şi ţinînd seamă şi de căldura dezvoltată în interior (de vieţuitoare, prin iluminatul artificial, prin pierde-. rile în instalaţiile electrice şi mecanice, etc.). Temperafuri/e exterioare pe baza cărora se face calculul necesarului de căldură al încăperilor constituie temperaturi „minime convenţionale" şi se determină cu ajutorul a diferite relaţii stabilite, în general, pe baza datelor statistice ale factorilor climatici; pentru principalele localităţi din ţara noastră, aceste temperaturi au, după latitudine, regiune şi altitudine, valori între —17° şi —24°. Temperaturile inferioare de calcul pentru încăperi încălzife, determinate pe considerente economice şi de confort, depind de destinaţia clădirii şi a încăperii şi sînt, în general, cele indicate în tabloul alăturat. — La aprecierea gradului Exemple de temperaturi interioare de calcul uzuale pentru încăperi încălzife Camere de locuit, magazine, laboratoare, camere de lucru pentru birouri 00 KJ O O Coridoare, scări, closete o CN O Camere de baie, de duş şi de îmbrăcare 20--220 încăperi de lucru, după destinafie: Camere de lucru manual, cu dezvoltare mare de căldură în procesul de lucru; de exemplu: ateliere de turnătorie, de forjerie, de sudură 12-**14° Camere de lucru (uşor) la maşini; de exemplu: ateliere de strungărie şi de frezat 16 ■ 18° Camere de lucru efectuat şezînd o rş cb Camere de lăcuif, sau în cari se usucă obiecte lăcuite 25- • -30° de confort prezintă importantă, pe lîngă temperatura aerului din inferiorul încăperii, şi temperaturile rezultantă şi efectivă ale aerului din încăpere (v.sub Temperatură, şi sub Confort 2). încălzirea încăperilor se realizează prin diferite sisteme de instalaţii de încălzire cari — pentru a realiza în încăperi, în mod economic, gradul de confort necesar — trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale: să realizeze temperatura inferioară de calcul, iar diferenţa de temperatură între temperatura aerului şi a pereţilor să fie cît mai mică şi uniformă; să fie reglabile, astfel încît temperatura medie între temperatura aerului şi a pereţilor să se poată regla relativ uşor, în anumite limite; încălzirea încăperilor să se facă repede (inerţia de punere în funcţiune a sistemului să fie cît mai mică); aerul din încăperi să nu-şi schimbe prin încălzire calităţile, să nu se producă praf, gaze nocive, etc.; să fie ieftină ca investiţie şi economică în exploatare. Alegerea celui mai indicat sistem de încălzire penfru diferite clădiri sau încăperi se face în funcţiune de factorii climatici şi arhitectonici (natura, mărimea, înălţimea clădirii, etc.), de timpul de utilizare a încălzirii, numărul de persoane din încăperi, natura combustibilului disponibil sau modul de producere a energiei calorice, gradul de confort care se urmăreşte să fie realizat, şi costul investiţiei şi al exploatării. încălzirea încăperilor poate fi continuă sau intermitentă, şi diferă: după modul de producere a căldurii (încălzire cu combustibil solid, lichid sau gazos, cu energie electrică, cu folosirea aburului de evacuare, cu energie solară, cu energie atomică, etc.); după modul de transfer al căldurii în încăperi, după agentul încălzitor folosit; după locul unde se produce căldura (încălzire locală, încălzire centrală, încălzire cu transportul căldurii la distanfă). După modul de transfer al căldurii în încăperi, se deosebesc cele trei tipuri de bază de încălzire descrise mai jos şi încălzirea prin combinaţii ale acestor tipuri de bază: încălzire cu aer, în care fie că încăperile primesc o cantitate de aer cald, care se amestecă cu aerul încăperii (de ex. în încălzirea centrală cu aer), fie că se încălzeşte aerul din încăperi în sobe sau în aparate speciale (de ex. aeroterme). încălzire prin convecfie, în care predomină transferul prin convecţie ai căldurii în încăperi. Aerul e încălzit prin contactul direct cu aparatul sau cu corpul de încălzire, care însă mai poate transmite căldură şi prin radiaţie. Circulaţia aerului încălzit poate fi naturală (de ex.: în încălzirea locală cu radiatoare cu gaz; în încălzirea centrală cu radiatoare sau cu convectoare; etc.), sau forjată (de ex.: în încălzirea centrală cu aeroterme sau cu convectoare cu ventilator, etc.). încălzire locala 525 încălzire centrală încălzire prin radiafie, în care predomină transferul căldurii prin radiaţie. Exemple: încălzirea locală cu sobe metalice sau cu sobe cu gazf cu radiaţie; încălzire centrală prin panouri de temperatură joasă (prin pardoseli, tavan, etc.). 1. ~ locală. Insf. conf.: încălzire cu ajutorul unuia sau al mai multor generatoare sau aparate cari produc căldură chiar în încăperea care trebuie încălzită, independent de aparatele din celelalte încăperi. Se consideră încălzire locală şi încălzirea a două încăperi alăturate, utilizînd o sobă sau un aparat aşezat în zidul despărţitor, ori o sobă centrală de aer cald. Soba (v.) e generatorul de căldură folosit de cele mai multe ori. Ea încălzeşte prin radiaţie şi prin convecţie, şi poate fi: metalică (necăptuşită sau căptuşită), fără acumulare de căldură; de material ceramic (cărămidă, teracotă, etc.), cu acumulare de căldură. în sobe se pot arde combustibili gazoşi, lichizi sau solizi (lemne, cărbuni, cocs, brichete de cărbune, etc.). încărcarea suprafeţei de încălzire e de 1500”-2000 kcal/nrh la sobele metalice, respectiv de 400-* 600 kcal/m2h la cele de materiale ceramice. — Căminul (v. Cămin 4) încălzeşte prin radiaţie, are randament termic foarte mic (20 — 30%) şi e folosit foarte rar, în ţări cu ierni blînde, în hall-uri şi ca sistem de încălzire suplementară, ori din motive de arhitectură interioară. în încălzirea cu gaze se folosesc: sobe cu reflector (cu placă luminoasă), radiatoare cu camera de ardere deschisă, radiatoare sau sobe cu corp incandescent (cu flacără ne-luminoasă),etc., la cari predomină transferul prin radiaţie; sobe sau radiatoare cu convecfie, la cari predomină transferul căldurii prin convecţie (v. şî sub Radiator cu gaze). Razele de căldură emise sînt cuprinse în domeniul razelor infraroşii şi cu lungimea de undă între 0,8 şi 4\i. încăperile mari se încălzesc cu încălzitoare de aer cu gaze, Ia cari aerul proaspăt sau de recirculaţie e împins de un ventilator prinfr-un fascicul de ţevi cu aripi, prin interiorul cărora trec gazele de combustie. Randamentul diferitelor aparate e cuprins între 50 şi 80%. Aparatele de încălzire cu energie electrică folosesc căldura dezvoltată prin efectul Joule al curentului care trece prin rezistenţe metalice, şi lucrează fie prin radiaţie (cînd rezistenţa e concentrată în focarul unei oglinzi metalice parabolice), fie prin convecţie (cînd rezistenţa, în formă de spirală, e aşezată într-un cadru îmbrăcat într-o manta de tablă perforată). — Un alt aparat e radiatorul cu becuri cu radiafii infraroşii (v. sub încălzire cu radiaţii infraroşii). Se folosesc şi sobe electrice cu acumulare, la cari transferul de căldură se face prin convecţie şi prin radiaţie.— Randamentul caloric al aparatelor de încălzire elecfrică poate fi de 100%. încălzirea cu aparate electrice prezintă aproape toate avantajele unei bune încălziri locale (punere în funcţiune rapidă, exploatare curată, nu dezvoltă gaze de ardere şi deci nu necesită coş, etc.), dar din cauza preţului mare al energiei electrice, sînt folosite numai Ia încălzire temporară sau auxiliară. încălzirea auxiliară se face şi cu sobe sau lămpi cu petrol lampanf, cari prezintă dezavantajul că viciază aerul. 2. ~ cenîrală. Tehn., Insf. conf.: încălzire simultană şi uniformă a mai multor încăperi din aceeaşi clădire sau din mai multe clădiri, prin producerea căldurii într-un singur loc sau prin procurarea căldurii de la o singură sursă, şi distribuirea ei prin conducte Ia corpurile de încălzire sau la piesele de introducere a aerului cald în încăperi (de ex. grătare) ori la aparatele termice (de ex. aeroferme) de transfer al căldurii în încăperi. Elementele instalaţiei de încălzire sînt: sursa de căldură, care poate fi o căldare de încălzire centrală, sau o sobă penfru încălzirea cu aer cald (cu combustibil solid, lichid ori gazos, sau cu încălzire prin energie electrică), cu instalaţiile anexe de ardere, tiraj, etc., schimbătorul de căldură pentru apă supraîncălzită ori abur, sau aparate elevatoare ori pompe racordate la reţelele de transport Ia distantă al căldurii şi în anumite cazuri, aparatele pentru folosirea conţinutului de căldură din aburul de evacuare, etc.; conductele pentru transportul mediului încălzitor între sursa de căldură şi aparatele de transfer a! căldurii cu izolaţia termică, cu piesele şi aparatele anexe, cari diferă după sistemul de încălzire (robinete, pompe, distribuitoare, separatoare de apă, oale de condensare, etc.); corpurile şi aparatele de încălzire (ţeavă încălzitoare, netedă sau cu aripi, baterie de ţevi încălzitoare, serpentină, radiator, convector, încălzitor de aer, baterie de încălzire, panouri, etc.)— După felul transferului de căldură, încălzirea se poate face prin radiaţie, prin convecţie, prin amestec de aer, sau combinat. Sin. Calorifer. Pentru a constata dacă o instalaţie de încălzire a fost executată în condiţii bune, dacă nu s-au făcut erori de calcul şi dacă corespunde scopului în care a fost executată, ea e supusă unor verificări, şi anume: controlul etanşeităţii la rece, verificarea circulaţiei agentului încălzitor, controlul temperaturilor realizate în diferitele î/icăperi încălzite şi controlul etanşeităţii la cald. Controlul efanşeifăfii la rece a îmbinărilor, a conductelor, a corpurilor de încălzire, a robinetelor, etc., se face printr-o probă de presiune, efectuată cu o pompă hidraulică de mînă, separat asupra obiectelor (căldări, radiatoare, etc.) şi asupra diferitelor grupuri de conducte, şi apoi asupra instalaţiei, după legarea obiectelor ia conducte. Verificarea circulafiei agentului încălzitor se face, în instalaţiile de apă caldă, prin ridicarea temperaturii apei din căldare la 45°, urmată de controlul corpurilor de încălzire şi de reglarea robinetelor cu dublu reglaj, pentru a obţine uniformitatea încălzirii corpurilor.— în instalaţiile de încălzire cu abur se controlează, la o presiune mai joasă decît presiunea de regim, dacă aerul din instalaţie se evacuează normal şi dacă condensatul se întoarce în căldare. Se controlează apoi robinetele Ia intrarea în radiatoare şi piesele de reglare la ieşirea din acestea, ca să nu existe scăpări de abur în conducta de condensat. încercarea de etanşeitate la cald se efectuează Ia temperatura, respectiv Ia presiunea maximă admisă în instalaţii, con-frolînd în acelaşi timp şi posibilităţile de încălzire a instalaţiei în diferitele încăperi. După mediul încălzitor şi sistemul de distribuţie al acestuia, se deosebesc următoarele sisteme de încălzire centrală: cu aer, cu apă, cu abur şi mixtă: încălzire (centrală) cu aer cald: încălzire (centrală) la care mediul încălzitor e aerul cald introdus direct în încăperile de încălzit. Penfru încăperi cu volum mai mic se foloseşte încălzirea cu aer proaspăt (cu refularea aerului uzat din atmosferă), care e cea mai igienică, dar şî cea mai costisitoare în exploatare. Pentru încăperi cu volum mare, ca hale industriale, depozite, biserici, săli de festivităţi, de sport sau de spectacole, etc., se foloseşte încălzirea cu recirculafie, cu circuit închis (cu aspiraţie, recirculaţie şi reîncălzire a aerului uzat) sau încălzirea cu amestec (cu aspiraţie de aer proaspăt, care se amestecă în diferite proporţii cu aerul uzat şi se încălzeşte). încălzirea poate fi cu circulaţie naturală, folosind forţa ascensională a aerului cald, sau cu circulaţie forfată, folosind ventilatoare. Aerul poate fi încălzit la 60---800 direct într-o sobă sau un focar special şi distribuit în încăperi prin conducte în perete sau de tablă izolate termic, astfel încît aerul să ajungă la utilizare cu circa 60°; penfru încăperi mari, el poate fi încălzit indirect cu un fluid încălzitor (apă sau abur) în baterii sau încălzitoare de aer, încălzirea fluidului încălzitor (apă sau abur) făcîndu-se într-un singur loc. O instalaţie încălzire centrală 526 încălzire centrala de încălzire cu aer, completată cu instalaţii pentru ventilaţie, umidificare, spălare şi filtrare constituie o instalaţie de condiţionare a aerului. încălzire (centrală) cu apă: încălzire (centrală) la care fluidul încălzitor e apa încălzită într-un singur loc (căldare cu combustibil solid, lichid ori gazos, sau cu încălzitor electric, încălzitor de apă cu abur proaspăt sau de emisiune, etc.) sau obţinută din reţeaua de transport la distanţă al căldurii, Ia un punct termic, şi distribuită printr-o reţea de conducte metalice la corpurile de încălzire (ţevi încălzitoare, serpentine, baterie, radiatoare, convectoare, panouri încălzitoare, etc.), unde cedează o parte din căldura aerului din încăperi, şi de unde se întoarce la locul central pentru reîncălzire. După temperatura apei în instalaţie, încălzirea cu apă poate fi: încălzire cu apă caldă sau cu apă supraîncălzită. încălzire (centrală) cu apă caldă: încălzire (centrală) Ia care temperatura apei nu depăşeşte 100°. în general, instalaţia se compune din: căldarea de încălzire centrală (aşezată de obicei Ia subsol, sub nivelul corpurilor de încălzire); conductele de distribuţie cu armaturile şi piesele anexe; corpurile de încălzire; reţeaua de conducte de aerisire, în punctul cel mai înalt al instalaţiei e montat un vas de expansiune, care preia creşterea de volum Ia încălzire a apei din întreaga instalaţie. El e în contact permanent cu atmosfera şi e legat cu căldarea prin cel puţin o conductă fără organe de închidere. încălzirea cu apă caldă se reglează uşor putîn-du-se adapta bine temperaturii din exterior, prin varierea temperaturii apei din căldare; asigură încălzirea uniformă şi e economică în exploatare; nu arde praful din aer care vine în contact cu corpurile de încălzire (asigură condiţii de confort bune); prezintă siguranţă mare în exploatare şi deservire uşoară; are inerţie mare, din cauza conţinutului mare de apă al instalaţiei; prezintă pericol de coroziune, a conductelor şi corpurilor de încălzire, relativ mic. Prezintă următoarele dezavantaje: preţ de investiţie mare, o perioadă lungă de pornire, pericol de deteriorare prin înghsţ, la întreruperea încălzirii. E indicată şi are respîndirea cea mai larga la încălzirea clădirilor de locuinţe, administrative, spitale, hoteluri, etc. Temperaturile uzuale de calcul al instalaţiilor, cari asigură o dimensionare economică a corpurilor de încălzire, sînt de 95---700 cu o cădere a temperaturii în corpurile de încălzire A^ — 20 grd C. Sistemul de distribuire a conductelor diferă după condiţiile locale. Se deosebesc (v. fig. /): Si si emul cu două conducte, cu distribufie superioară, în care apa caldă din căldare se ridică prin-tr-o coloană verticală pînă Ia conducta superioară de distribuţie, de unde trece, prin coloanele verticale (de ducere), la corpurile de încălzire şi apoi, prin alte coloane de întoarcere, se colectează şi se întoarce în căldare prin conductele de întoarcere ale coloanelor verticale de Ia partea inferioară a instalaţiei (eventual din subsol). Panta tuturor conductelor e astfel, încît acestea se dezaerisesc prin vasul de expansiune sau prin mai multe vase de aerisire. Sistemul cu două conducte, cu distribufie inferioară, în care atît conducta principală de ducere, cît şi cea de întoarcere a apei răcite în radiatoare, sînt aşezate Ia partea inferioară a instalaţiei sau în subsol, radiatoarele fiind legate la cîte o coloană de ducere şî una de întoarcere. Dezaerisirea instalaţiei se face prin conducte de aerisire racordate la vase de aerisire sau Ia vasul de expansiune. Sistemul cu o singură conductă, în care apa caldă ajunge printr-o coloană verticală pînă la o conductă superioară de distribuţie, din care frece în coloane de cădere la cari sînt legate corpurile de încălzire; apa răcită în acestea revine în aceleaşi coloane şi apoi, prin conducta principală de întoarcere din subsol, la căldare. Acest sistem de distribuţie e folosit rar, pentru că reclamă suprafeţe de încălzire sporite în etajele inferioare, şi are reglare dificilă, oprirea încălzirii într-un etaj influenţînd temperatura în celelalte etaje. — După forma distribuţiei, sistemele de încălzire cu apă caldă pot fi: cu distribuţie ramificată; cu distribuţie inelară; de tip echilibrat, la care lungimea conductelor principale de ducere şi de întoarcere de la cazane ia fiecare dintre coloanele verticale e practic egală. După mijlocul de asigurare a circulaţiei apei, se deosebesc următoarele sisteme de încălzire cu apă caldă: încălzire (centrală) cu apă caldă accelerată, Ia care forţa ascensională a apei în instalaţie e mărită prin injectarea de abur sau de aer în coloanele de distribuţie ale instalaţiei. E un procedeu puţin folosit, din cauza reglajului dificil şi a instalaţiilor de injectare complicate. încălzire (centrală) cu apă caldă, cu pompa de circulafie, la care circulaţia apei e realizată cu ajutorul uneia sau al mai multor pompe, de obicei centrifuge, acjionate electric sau prin turbină cu abur, montate pe conducta principală de întoarcere a apei calde în căldare (rareori pe conducte de ducere). De obicei se montează în paralel pompe de rezervă, pentru ca — prin manevrarea unor robinete — pompele să poată fi folosite alternativ. Conductele principale de distribuţie ale instalaţiei sînt legate la un distribuitor, iar cele de întoarcere, la un colector, pentru a uşura reglajul circulaţiei în toată instalaţia. Distribuţia poate fi superioară sau inferioară, ca şi la încălzirea prin termosifon. Presiunea produsă de pompe depinde de lungimea şi de natura reţelei de conducte şi de viteza de circulaţie aleasă; în general, are valori între 2 şi 4 m col. apă, pentru instalaţiile centrale în clădiri, şi ajunge pînă la 6”*20 m col. apă, pentru transportul la distanţă al apei calde. Pentru temperaturi în conducta de ducere de maximum 110°, instalaţiile pot fi deschise (cu vasul de expansiune în contact liber cu atmosfera) sau închise (cu /. Schema sistemului de conducte în încălzirea cu apă caldă, a) sistem cu două conducte, cu distribufie superioară; b) sistem cu două conducte, cu distribufie inferioară; c) sistem cu o conductă; f) căldare de încălzire centrală; 2) coloană verticală ascendentă; 3) conductă de distribufie; A) vas de expansiune; 5) coloană de cădere, de intrare în corpul de încălzire; 6) corp de încălzire; 7) conducă de ieşire din corpul de încălzire; 8) conductă inferioară principală, de colectare; 9) conducta vasului de expansiune; 10) conductă de aerisire. încălzire centrală 527 încălzire centrală vasul de expansiune sub presiune); peste 110°, instalafiile închise intră în regimul instalafiilor cu apă supraîncălzită. Fafă de încălzirea cu termosifon, încălzirea cu pompă de circulafie prezintă următoarele avantaje: traseul conductelor se poate alege cu mai multă uşurinfă; corpurile de încălzire se pot plasa şi sub nivelul căldării; diametrul conductelor şi pierderile de căldură sînt mai mici, reglajul e mai sigur şi punerea în funcfiune mai rapidă. Ele prezintă însă dezavantaje: sînt dependente de instalafiile electrice, cheltuielile de exploatare sînt pufin mai mari; în unele cazuri, cheltuielile de inves-tifie sînt mai mari. Încălzire (centrală) cu apă caldă, cu termosifon, la care circulafia apei în conducte şi în corpurile de încălzire e datorită forfei ascensionale a apei calde, prin diferenfa de greutate specifică dintre apa încălzită în căldare şi apa care se răceşte în corpurile de încălzire (v. sub Termosifon). Cînd distanfa dintre căldare şi cea mai depărtată coloană depăşeşte 50 m sau cînd diferenfa de nivel între mijlocul căldării şi mijlocul corpurilor de încălzire e prea mică (forfa ascensională nu e suficientă), sînt necesare mijloace mecanice de asigurare a circulafiei. Sin. încălzire cu apă caldă prin gravitate, încălzire cu apă caldă prin circulafia naturală. Un sistem particular de încălzire centrală cu apă caldă cu termosifon e următorul: încălzire (centrala) de etaj: încălzire centrală cu apă caldă, cu circulafie prin termosifon la care căldarea e montată la acelaşi etaj cu corpurile de încălzire. Se folosesc căldări şi radiatoare cu volum mic de apă (pentru a reduce timpul de încălzire la pornire), iar radiatoarele nu sînt montate totdeauna sub ferestre (pentru a scurta traseul conductelor şi a uşura circulafia apei din instalafie). Uneori, o maşină de gătit, de construcfie specială, înlocuieşte căldarea de calorifer. încălzirea de etaj se utilizează numai în clădiri cu etaje pufine. Prezintă avantajul încălzirii independente a apartamentelor. încălzire (centrală) cu apă supraîncălzită, Ia care temperatura apei în conductele de ducere depăşeşte 100° (practic 110°), iar în întreaga instalafie se realizează suprapresiunea necesară pentru a împiedica vaporizarea apei. în general, instalafiile funcfionează cu temperatura apei în conducta principală de ducere cuprinsă între 130 şi 180°, iar în conducta de întoarcere, cu o temperatură cu 30‘--80° mai joasă decît în cea de ducere. în orice punct al instalafiei, presiunea trebuie să depăşească presiunea de saturafie a aburului corespunzătoare temperaturii maxime de funcfionare, iar temperatura trebuie să fie — la presiunea corespunzătoare — cu 7—10° sub temperatura de vaporizare. Presiunea necesară în instalafiile cu apă supraîncălzită se realizează fie prin favorizarea formării unei perne de abur cu presiune corespunzătoare temperaturii apei supraîncălzite din acel punct, fie prin producerea unei presiuni suplemenfare în instalafie, cu ajutorul unei perne de gaz sub presiune sau al unei pompe. Principalele posibilităţi de realizare sînt următoarele: folosirea de căldări de abur cu priză de apă supraîncălzită, spafiul de abur al cazanelor constituind spafiul de expansiune al instalafiei; folosirea de căldări de apă racordate la un vas de expansiune în care se formează o pernă de abur sau de gaz (în acest caz e indicat ca presiunea să fie menfinută constantă printr-un compresor sau cu ajutorul unor butelii cu gaz' sub presiune); folosirea de căldări de apă fără vas de expansiune, presiunea în instalafie realizîndu-se cu ajutorul unei pompe şi a unei valve de prea-plin, reglate Ia presiunea dorită şi care lasă să treacă o cantitate mică de apă^în rezervorul pentru apa de expansiune; producerea apei supraîncălzite prin aparate schimbătoare de căldură alimentate ffcu abur de medie sau de înaltă presiune. încălzire (centrală) cu abur: încălzire (centrală) Ia care mediul încălzitor e apa în stare de vapori. Aburul se produce într-o căldare de abur sau e luat de la o instalafie industrială (eventual, reducîndu-i-se presiunea) şi e distribuit prin conducte la corpurile de încălzire, din cari evacuează aerul, eliminîndu-l prin conducta de condensat; el încălzeşte corpurile de încălzire, condensîndu-se, şi se întoarce apoi în căldare sub forma de apă (condensat), prin conductele de condensat. încălzirea cu abur dă posibilitatea unei încălziri rapide, cu timp de punere în funcfiune scurt, însă şi cu răcire rapidă, Ia oprirea focului. Reglarea centrala a temperaturilor din încăperi, independent de temperatura exterioară, nu se poate reaiiza, iar reglarea locală e mai dificilă decît la instalafia cu apă caldă, şif din această cauză, în cea mai mare perioadă a anului încăperile se supraîncălzesc, rezultînd un consum suplementar de combustibil şi costuri de exploatare mai mari. Temperatura corpurilor de încălzire e mai înaltă decît în instalafiile cu apă caldă, astfel încît condifiile de igienă sînt reduse; pericolul de coroziune, în specia! a! conductelor de condensat, e mai mare; pierderile de căldură pe conducte sînt mai mari. Cheltuielile de investifie în corpuri de încălzire şi în conducte sînt mai mici decît Ia încălzirea cu apa caldă, deoarece încărcarea suprafefelor de încălzire e mai mare (circa 650 kcal/m2 fafă de circa 400 kcal/m2). După presiunea aburului în instalafie, încălzirea cu abur poate fi: încălzire (centrală) cu abur de înaltă presiune: încălzire (centrală) Ia care se foloseşte abur cu presiunea mai înaltă de cît 7 ata. Corpurile de încălzire au temperafura prea înaltă, astfel încît încălzirea nu poale fi folosită în locuinfe. în general, aburul de înaltă presiune e folosit la transportul căldurii la distanfă. încălzire centrală cu abur de joasă presiune: încălzire (centrală) la care se foloseşte ca agent de încălzire aburul cu presiunea între 1 şi 1,7 ata şi, de obicei, cu presiunea de 1,05"*1,2 ata, avînd la intrarea în corpurile de încălzire temperafura de 100---110°. Insfaiafia se compune din: căldarea echipată cu un dom sau cu un spafiu de abur, refeaua de conducte de abur şi de condensat cu piesele anexe necesare,corpurile deîncălzire cu robinete cu dublă reglare, aparatele de condensare şi piesele auxiliare. Aburul introdus în corpul de încălzire îl umple de sus în jos, evacuează aerul prin conducta de condensat (care trebuie să comunice cu atmosfera); ajungînd în contact cu suprafafa de încălzire a corpului, se condensează astfel, 52 3 a 4 6 II. Radiator cu abur de joasă presiune, umplut parfial (schemă). 1) radiator; 2) şi 3) robinet cu dublu reglaj; 4) piesă^ de condensare; 5) conductă de abur de joasă presiune; 6) conductă de condensat; ab) plan de separaţie intre aburul şi aerul din radiator. încît se stabileşte un plan orizontal de separafie între abur şi aer, iar condensatul se scurge prin conducta de colectare (v. fig. II). La ieşirea din corpul de încălzire se montează, de obicei, aparate de condensare sau teuri de reglare, pentru a evita trecerea aburului în conductele de condensat (şi prin aceasta trosniturile datorite contactului între abur şi condensat circulînd în contracurent). Sistemul de distribufie al conductelor trebuie să asigure alimentarea corectă a corpurilor de încălzire şi scurgerea condensatului spre căldare. El poate fi cu distribufie superioară sau inferioară (v. fig. ///). Sistemul cu distribufie superioară are conducta principală de distribufie amplasată Ia ultimul nivel al clădirii şi echipată cu un sifon de condensat, la extremitate, coloane verticale pentru abur racordate în buclă, încălzire centrală 528 încălzire centrala conducte de abur cu pantă spre corpurile de încălzire, conducte de condensat cu pantă spre căldare, priză de aer pe conducta de condensat. Sistemul cu distribuţie inferioară are -—=^__^ î *; r° r0 2' T ^ ^f 3ZT 3 * r° î pS 7 'Lij 7 i^—■■ ... vj f) hfrrjlDL J h III. Schema sistemelor de conducte în încălzirea cu abur de joasă presiune, a) sistem cu distribufie superioară; b) sistem cu distribufie inferioară; 1) căldare de încălzire centrală; 2) coloană ascendentă de abur; 3) conductă de distribufie; 4) conductă de intrare în corpul de încălzire; 5) corp de încălzire; 6) conductă de ieşire din corpul de încălzire; 7) conductă colectoare de condensat; 8) aparat de siguranfă; 9) aerisire; 10) sifon. conducta principală de distribufie a aburului sub plafonul subsolului, avînd pantă spre punctele de legătură ale coloanelor ascendente. Colectarea condensatului se poate face peste nivelul căldării, montînd sifoane (legăfură în U din ţeava) în punctele depărtate de căldare, pentru scurgerea condensatului din conducta de abur, sau sub nivelul căldării, astfel încît nu mai sînt necesare sifoanele; pe conducta de condensat se leagă priza de aer. Sistemele cu distribuţie mixtă sînt o combinaţie a celor două sisteme. Conductele de condensat pot fi uscate în cazul amplasării deasupra spaţiului de apă al căldării sau înecate în cazul amplasării în spaţiul de apă al căldării. Conductele uscate au panta de curgere spre căldare şi sînt legate cu atmosfera, în punctul cel mai de jos, printr-o feavă în formă de pipă, prin care se asigură evacuarea aerului la punerea în funcţiune a instalaţiei şi admisiunea lui în cazul întreruperii funcţionării. Conductele de condensat înecate se echipează cu o conductă separată pentru aerisire, aşezată la cel puţin 0,3 m deasupra spaţiului de apă al cazanului. Alimentarea cazanelor se poate face prin introducerea condensatului direct în căldare sau prin colectarea condensatului într-un rezervor şi introducerea lui în căldare (fie direct cu ajutorul unei pompe, al unui ejector de abur, etc., fie indirect, prin intermediul unor rezervoare intermediare); rareori, condensatul e evacuat din instalaţie. încălzire (cenfrală) cu abur de medie presiune: încălzire (centrală) în care se foloseşte abur cu presiunea de 1,7 — 7 ata sau, rareori, pînă la 15 ata, luat de obicei din căldări de abur industriale. Aburul poate fi utilizat sub următoarele forme: abur direct din căldări, la presiunea de funcţionare a acestora; abur din reţele de transport al căldurii, la presiunea acestora sau la o presiune redusă prin reductoare de presiune; abur prelevat de la maşini de abur; abur recuperat de la maşini de abur. Alegerea presiunii e determinată de natura corpurilor de încălzire, de lungimea conductelor, sistemul de distribuţie, etc., şi e în general sub 4 ata. Faţă de sistemele de încălzire cu apă caldă sau cu abur de joasă presiune, încălzirea cu abur de medie presiune prezintă avantajul unor conducte şi corpuri de încălzire mai mici (deci economie de investiţii), pericol foarte redus de îngheţ, posibilităţi de transport la distanţe mari fără pompă; dezavantajele sînt: dificultăţi în reglajul central al instalaţiei şi în recuperarea condensatului, tem- peraturi înalte şi neigienice la unele tipuri de corpuri de încălzire. Aburul de medie presiune nu poate fi utilizat în radiatoare de fontă asamblate cu nipluri, deoarece la temperaturi înalte se ard garniturile; el poate fi utilizat, în condiţii foarte bune, în serpentine şi registre de încălzire executate din ţevi de oţel, în convectoare, panouri radiante, aeroterme şi baterii de încălzire. Corpurile da încălzire trebuie echipate cu ventile de închidere şi cu aparate de condensat, deoarece aburul de medie presiune nu se condensează în întregime în corpurile de încălzire, o parte putînd scăpa în conductele de condensat (deci pierderi de căldură şi neajunsuri mari în funcţionarea instalaţiei). Distribuţia conductelor se poate face în sisteme similare celor adoptate în instalaţiile cu abur de joasă presiune, cel mai utilizat sistem fiind cu distribuţie superioară şi conductă de condensat amplasată sub corpurile de încălzire. Atît conducta de abur cît şi cea de condensat trebuie montate cu pantă minimă de 1—3°/co în sensul curgerii. Fiecare corp de încălzire sau aparat consumator de abur, de la care se recuperează condensatul, e echipat cu un aparat de condensare. Alimentarea cazanelor de medie presiune se poate face: prin pompe de condensat, prin dispozitive de ridicare a condensatului şi prin ejectoare. Conductele de condensat pot fi uscate sau înecate, după cum condensatul se scurge într-un rezervor deschis sau sub presiune şi în funcţiune de înălţimea conductei de condensat şi presiunea din această conductă. Cînd nu se poate realiza întoarcerea condensatului la căldare, se poate scurge condensatul din canalizaţie, cu condiţia ca temperatura acestuia să nu depăşească 40°. încălzire (centrală) cu abur de subpresiune: încălzire (centrală) cu abur, la care în corpurile de încălzire şi în conducte există o presiune mai joasă decît presiunea atmosferică, realizată cu ajutorul unor pompe de vid montate pe conducta de condensat. Apa de condensare e introdusă în căldare, fie prin cădere, fie cu pompe. Presiunea minimă folosită 9 de 62,5 cm col. Hg, corespunzînd temperaturii aburului de 56°. Conductele se instalează ca şi în instalaţiile de abur de joasă presiune; se folosesc radiatoare obişnuite de fontă. Reglarea cenfrală a instalaţiei e posibilă ca şi în cazul instalaţiei de încălzire cu apă caldă şi se realizează variind temperatura aburului prin reglarea debitului pompei de vid; reglarea locală se face cu robinete de reglare montate la intrarea în radiatoare. încălzirea cu abur de subpresiune prezintă următoarele avantaje: posibilitatea reglării centrale, temperaturi joase la radiatoare, economie la conducte şi la radiatoare. Sistemul e folosit în special la imobilele foarte înalte, pentru camere de locuit şi pentru birouri. Se execută şi fără căldare de încălzire proprie, folosind abur recuperat din instaiaţii de forţă. Sin. încălzire (centrală) cu vid parţial; încălzire (centrală) cu vacuum. încălzire (cenfrală) cu vid. V. încălzire (cenfrală) cu abur de subpresiune. încălzire (cenfrală) mixtă: încălzire (cenfrală) la care se foloseşte un mediu încălzitor, pentru transportul de căldură între sursa de căidură şi un aparat central schimbător de căldură, şi un alt mediu încălzitor sau o altă stare a aceluiaşi mediu, pentru transportul între acest aparat şi corpurile de încălzire, sau pentru transferul căldurii de la corpurile de încălzire la încăperile cari trebuie încălzite. Exemple: încălzire cu încălzitoare de aer (v. sub încălzire centrală cu aer). încălzirea cu apă caldă încălzită cu abur de joasă sau de înaltă presiune, care foloseşte ca schimbător de căldură încălzire centrala 529 încălzire centrala un încălzitor de apă cu contracurent, cu rezervă mică de apă caldă, sau o căldare de apă încălzită cu vapori, cu rezervă mare de apă. Sistemul e folosit, de exemplu, în spitale, unde e necesară producţia de abur pentru spălat, pentru dezinfectat, bucătărie, etc. sau în cazul cînd se urmăreşte întrebuinţarea aburului de evacuare din centralele de forţă. încălzire (centrală) prin radiafie sau încălzire prin suprafefe radiante: încălzire la care cea mai mare parte a căldurii se cedează încăperilor de încălzit, prin radiafie. După temperatura suprafefelor radiante, încălzirea poate fi: încălzire prin radiafie de temperatură joasă (pînă la 100°) sau încălzire prin suprafefe radiante mari, în care suprafefele de încălzire sînt elementele construcfiei (tavan, pardoseală, perefi) şi cari au înglobate în masa lor serpentine sau registre din feava prin cari circulă în general apă caldă cu temperatura pînă la 70°; încălzire prin radiafie de temperatură medie (pînă la 200°), în care suprafefele de încălzire sînt formate în special din panouri sau din plăci radiante prin elementele cărora circulă un fluid încălzitor cu temperaturi peste 100° (în special abur sau apă supraîncălzită); încălzire prin radiafie de temperatură înaltă (pînă la 900°), în care suprafeţele radiante sînt formate din plăci metalice sau ceramice încălzite cu flacără de gaze sau electric, şi cari emit radiafii infraroşii (v. încălzire prin radiafii infraroşii). încălzirea prin suprafefe radiante mari prezintă următoarele caracteristici: corpurile de încălzire nu ocupă loc suplementar în încăperi; se realizează o temperatură mult mai uniformă fafă de oricare dintre sistemele de încălzire; temperatura necesară a aerului şi temperafura medie a suprafefelor de încălzire sînt mai joase decît la alte sisteme, ceea ce are ca efect mărirea gradului de confort; nu se adună praf pe suprafefele de încălzire; are inerfie termică mare şi, din această cauză, există posibilităfi mai reduse de reglaj; costul de investire e în general mai mare, iar costul de exploatare mai mic; dificultăfi de reparare sau modificare a instalafiei şi dificultăfi în execufie datorite dependenfei foarte strînse de lucrările de construcţie. Temperatura medie a apei calde se alege, în instalaţiile prevăzute numai cu suprafeţe radiante mari, de 40*-*60°, iar în instalafiile combinate (cu radiatoare, convectoare, etc.) se adoptă scheme de distribufie în cari conductele de întoarcere ale coloanelor de alimentare ale radiatoarelor, con-vectoarelor, etc. devin conducte de ducere pentru alimentarea suprafefelor radiante. încălzirea prin tavan se face cu temperaturi cari nu trebuie să depăşească 35--400 pentru încăperi cu înălfimea între 2,7 şi 3,3 m. Suprafefele radiante se fac din serpentine sau registre de fevi de ofel cu diametrii 3/8", 1/2", 3/4", înglobate în beton sau montate sub tencuială, după diferite sisteme constructive. — La încălzirea prin pardoseală nu trebuie ca temperaturile acesteia să depăşească 25° în încăperile de locuit sau similare şi 29° în încăperi de trecere. Serpentinele sau registrele de fevi de ofel se montează asemănător ca în tavan. în cazul cînd în planşee nu se pun straturi speciale de izolafie, se realizează încălzirea combinată prin tavan şi prin pardoseală, Ia care cantitatea de căldură transmisă în sus sau în jos depinde de amplasarea fevilor în planşeu şi de alcătuirea acestuia. — încălzirea prin perefi radianfi se realizează fie prin înglobarea serpentinelor şi registrelor în perefi combinată sau nu cu încălzirea prin tavan şi pardoseală, fie prin utilizarea unor panouri radiante de beton. Temperaturile suprafefelor radiante verticale ale perefilor pot atinge 70°; transmisiunea căldurii poate fi mai mare prin convecfie; prin amplasarea suprafefelor de încălzire la perefii exteriori se limitează efectul de radiafie al corpului către suprafefele reci, realizîndu-se un spor al gradului de confort. încălzirea prin perefi radianfi se utilizează în special ca încălzire de completare la sistemele cu aer cald sau ca încălzire prin tavan şi pardoseală. Pentru asigurarea circulafiei uniforme a apei se preferă registrelor de fevi serpentine cari se execută din fevi de ofel fără sudură, cu perefi groşi (cu distanfe uzuale între fevi de 10---30 cm), între cari se montează pînze de metal desfăşurat sau lame difuzoare de ofel, pentru mărirea transferului de căldură (care e de maximum 200 kca!/m2h). încălzirea prin plăci radiante de tavan se face cu apă caldă sau supraîncălzită sau cu abur, la temperaturi medii cuprinse între 70 şi 200°, plăcile fiind formate din: registre sau serpentine de feavă montate pe plăci de diferite construcfii, brevetate; de exemplu: plăci cu lamele formate din fîşii de tablă de aluminiu de 0t7*--1 mm, cu goluri în cari se introduc fevile de încălzire; plăci perforate de tablă de aluminiu, cari se suspendă de tavan; plăci de ipsos cu fevi de încălzire de ofel şi plăcufe de aluminiu; plăci netede de tavan formate din plăci metalice independente de elementele construcfiei pe cari sînt montate fevile de încălzire, deosebit de indicate la încălzirea halelor industriale (funcfionînd cu apă supraîncălzită). încălzirea prin radiafie, cu aer cald, poate fi realizată ridicînd temperafura suprafefelor radiante, prin circulafia aerului în spafiile create în elementele de construcfie (în circuit închis sau în circuit deschis), în combinafie cu încălzirea directă cu aer cald şi cu sistemul de ventilare al încăperii. Cantitatea de căldură cedată de pardoseli încălzite la-f-320 e de maximum 130 kcal/m2h, la o temperatură a aerului de circulafie de 50“-70°. La sistemele de încălzire prin radiafie cu aer cald se folosesc, în cele mai multe cazuri, distribuţia aerului în spafii create prin tavane false suspendate. Canalele de distribufie a aerului pînă la suprafefele de încălzire se execută, fie din elementele construcfiei, fie din tablă, plăci de asbociment, lemn, mase plastice, etc. încălzirea prin suprafefe radiante încălzite cu electricitate e indicată acolo unde costul energiei electrice e apropiat de al combustibililor şi unde nu e admisă încălzirea cu apă caldă sau cu abur (stafiuni de transformare, centrale electrice, etc.). Formele cele mai uzuale de rezistenfe electrice pentru încălzirea suprafefelor interioare ale încăperilor sînt: cabluri de rezistenfă cari pot fi îngropate în beton sau în tencuială; panouri de încălzire electrice prefabricate, cari se montează pe suprafefele încăperii; plase de conductoare electrice montate în suprafefele de finisaj ale încăperilor (tencuială, tapet, etc.). — După natura sursei de căldură, se deosebesc: instalafii de încălzire cu combustibil solid, lichid sau gazos, Ia cari numai căldarea prezintă particularităfi pentru folosirea combustibilului în condifii optime; încălzire cu folosirea energiei electrice sau solare; etc. Prezintă particularităfi următoarele feluri de încălzire: încălzire (centrală) cu acumulare: încălzire centrală la care căldura produsă în anumite ore ale zilei e acumulată în apă, în abur sau în corpuri solide, şi e apoi folosită. Sistemul e folosit la încălzirea electrică, la încălzirea cu folosirea căldurii disipate, etc. încălzire (centrală) cu folosirea căldurii recuperate: încălzire centrală la care se foloseşte căldura confinută în aburul de evacuare al instalafiilor de forfă. Insta-lafia de încălzire e construită ca instalafiile obişnuite, însă în loc să fie racordată la o căldare proprie, e racordată la conducta de abur de evacuare a unei maşini de forfă. 34 încălzire prin transportul căldurii la distanfa 530 încălzire prin transportul căldurii la distanfa în instalafiile cu folosirea căldurii aburului de evacuare se alege pentru presiunea aburului în conducta principală de distribufie valoarea ? 2 minimă compatibilă —------------j- cu pierderile din conducte, pentru a nu micşora randamentul instalafiei de forfă. Instalafia poate func-fiona cu confrapre-siune, folosind aburul de evacuare al unei turbine sau al unei maşini cu piston (v. fig. /V). Cînd aburul de evacuare nu e suficient, pentru încălzire, alimentarea se facecu abur proaspăt din conducta generală, printr-un reductor de presiune. Dacă la încălzire se foloseşte abur mai pufin decît cantitatea disponibilă, excedentul e evacuat IV. Instalaţii de încălzire cu folosirea aburului de evacuare (scheme), a) instalare cu turbină cu contrapresiune şi cu turbină cu condensare; b) instalaţie de încălzire cu vacuum, cu turbină cu condensare; Ij călcare de abur cu supraîncălzitor; 2) conductă de abur de înaltă presiune; 3) conductă de abur de joasa presiune; 4) conductă de abur de subpresiune; 5) conductă de condensat; 6) turbină cu abur, cu condensare; 7) turbină cu abur, cu contrapresiune; 8) regulator centrifug; 9) corpuri de încălzire; 10) pompă de alimentari; 11) condensator. în atmosferă, iar rentabilitatea instalaţiei scade. Mai economice sînt instalafiile cu o maşină de forfă funcfionînd cu contrapresiune, şi cu o a doua maşină, eventual cu condensare, care preia variafiile de putere. Se poate folosi penfru încălzire aburul prelevat între etajul de înaltă şi cel de joasă presiune al unei turbine; cînd necesi-tăfile de forfă şi de încălzire au variafii neregulate, se pot acoperi neregularităfile folosind un acumulator cu abur. împreună cu instalafiile de forfă cari funcfionează cu condensare se foloseşte încălzirea cu abur de subpresiune; instalafia de încălzire are funcfiunea de condensator intermediar sau chiar de condensator. Prin varierea presiunii de condensare se poate regia temperatura corpurilor de încălzire corespunzător temperaturii exterioare. — Aburul de evacuare poate fi folosit şi în încălzirea centrală mixtă (v.), spre a servi la încălzirea, într-un schimbător de căldură, a mediului încălzitor care circulă în instalafie. Se poate folosi pentru încălzire şi căldura confinută în apa de răcire sau în gazele de ardere ale motoarelor Diesel, ori ale cuptoarelor, folosind căldări adecvate. încălzire (centrală) cu energie electrică: încălzire centrală cu apă caldă sau, uneori, cu abur, în care sursa de căldură e o căldare încălzită prin efectul Joule al curentului electric. Corpurile de încălzire pot fi alimentate cu agentul de încălzire, fie direct din căldare, fie dintr-un acumulator de căldură încălzit cu abur produs de căldarea electrică. Căldarea poate fi încălzită prin tuburi de ofel în cari sînt montate etanş rezistenfe electrice, sau prin electrozi, apa căldării formînd rezistenfă electrică parcursă de curent. încălzirea electrică se poate face cu apă a cărei temperatură e sub 100°, sau cu apă cu temperatura pînă la 150°. încălzirea electrică poate fi aplicată numai cînd preful energiei electrice e mic şi, de obicei, folosind energia în timpul de sarcină mică sa unei centrale electrice. încălzire (centrală) cu energie solară: încălzirea în care se folosesc ca sursă de căldură radiafiile solare. Tehnica încălzirii folosind această energie e foarte nouă şi se bazează în general pe; absorpfia căldurii radiafiilor solare de un sistem constituit, de exemplu, din plăci negre de cupru; înma-gazinarea căldurii absorbite într-un acumulator de căldură (de ex.: rezervoare de apă, rezervoare de alte substanfe chimice); distribuirea căldurii acumulate. în realizarea acestui sistem de încălzire prezintă importanfă următorii factori: nu- mărul de ore de insolafie (în cari energia solară depăşeşte o anumită valoare de obicei circa 200 kcal/m2h); insolafia posibilă exprimată prin raportul (în %) dintre numărul real de ore de insolafie şi numărul de ore maxim posibil; energia solară primită la suprafefe orizontale, verticale şi înclinate; raportul dintre numărul de zile senine şi cele înnorate din sezonul de încălzire. încălzirea solară poate fi aplicată fie ca încălzire integrală, fie combinată cu o încălzire obişnuită, de compensare, pentru zilele cu cerul acoperit. încălzirea (centrală) prin pompă de căldură: încălzirea în care se foloseşte căldura transferată de ia o sursă de căldură, de temperatură mai joasă, la un fluid folosit ca mediu încălzitor, cu consumul corespunzător de energie mecanică, folosind o pompă de căldură (v. Pompă de căldură) cu aer sau cu abur (v. fig. V). Ca surse de căldură pot fi folosite, în pompele de căldură, următoarele fluide: aerul, în special în instalafiile mici; apa de rîu, care poate fi utilizată în condifii bune, realizîndu-se în general răciri de circa 2°; apa subterană, la o temperatură în general de 8—10°, care se răceşte în condensatorul pompei cu cîteva grade. La o răcire de 5° sînt necesare pentru transferarea a 10 000 kcal/h cîte 2 m3 apă/h. Ca fluide purtătoare V. Schema unei instalaţii de încălzire cu pompă de căldură cu abur. M) motor; C) compresor;?) pompă; R) valvă de reducere; Si şi S2) schimbător de căldură primar, respectivsecundar; /) instalaţie de încălzire; şi $2) temperatura fluidului încălzitor la ducere, respectiv la întoarcere; 6-a) temperafura apei în sursa de căldură. foarte favorabilă în cazul de căldură se folosesc amoniac şi freon 11 (CHCI3), sau rareori, bioxid de carbon, clorură de metil, clorură de etil. Utilizarea pompei de căldură e producerii concomitente de căldură şi de frig (cazuri foarte frecvente în industria alimentară de încălzire cuplată cu instalafii de răcire, de ex.: în abatoare, fabrici de brînzeturi, fabrici de bere, etc.); de asemenea, cînd se utilizează aceeaşi instalafie cu pompă de căldură, iarna, pentru încălzire, şi vara, pentru răcire. 1. ~ prin transportul căldurii la distanfa. Tehn., Inst. conf.: încălzire a mai multor clădiri distanţate între ele, folosind o singură sursă de producere a căldurii, sistem folosit pentru clădiri diferite cari formează un ansamblu (de ex. pavilioanele unui spital, ale unei colonii, ale unei uzine, etc.), sau pentru grupuri de clădiri independente, într-un oraş, sursa de căldură putînd fi o centrală termică cu căldări de abur sau de apă caldă afectate acestui scop (prezentînd avantajele unităţilor mari, ca: uşurinfa aprovizionării cu combustibil şi a evacuării resturilor de ardere; posibilitatea folosirii combustibililor inferiori, etc.), sau a aburului de evacuare (cu contrapresiune), ori de prelevare, din instalafiile de forfă. Producerea combinată a energiei şi a căldurii pentru încălzire, şi transportul acestora la distanfă prin refele termice constituie sistemele de termificare (v.). Agentul de transport al căldurii e aburul de medie sau de înaltă presiune şi, uneori, pentru instalafiile mai mici, apa caldă sau apa supraîncălzită. Refeaua termică e formată din: conducte, canale de distanfă sau stîlpi de susfinere, compensatoare de dilatafie, separatoare de condensat şi de nămol, armaturi, etc. Instalafiile cu apă se execută totdeauna cu circulafie prin pompe. în instalafiile cu abur, condensatorul funcfionează cu ajutorul pompelor. încălzirea frenurilor 531 încălzirea frenurilor /. încălzire cu abur de joasă presiune Ia vagoane. 1) conductă principală de abur; 2) robinet de distribufie; 3) radiator de compartiment; 4) maneta din compartiment; 5) tija manetei din compartiment; 6) separator de apă; 7) conductă de legătură la radiator; 8) maneta din coridor; 9) tija manetei din coridor; 10) radiator de coridor. în punctele de utilizare sînt instalate branşamente cari înlocuiesc căldarea de încălzire centrală. în instalaţiile de încălzire cu apă caldă şi transportul de căldură cu apă, branşamentul e constituit dintr-un încălzitor cu contracurent, sau apa caldă e distribuită direct în instalafia imobilului. în instalafiile de încălzire cu abur, cu transport cu abur, branşamentul e constituit din-tr-un reductor de presiune înaintea unui distribuitor, un rezervor colector de condensat, şi o pompa pentru condensat; branşamentul are robinete de închidere, dispozitive de purjare şi de condensare, separator de nămol, etc. în instalafiiledeîncăl-zire cu apă, cu transport cu abur, branşamentul e constituit, de obicei, dintr-un reductor de presiune, un încălzitor cu contracurent, un rezervor şi o pompă pentru condensat, şi din anexe. V. şî sub Termoficare. t. încălzirea trenurilor. C. f., Insf. conf.: încălzirea garniturilor de trenuri de călători. CondifiiIe cari se impun unei bune încălziri sînt: încălzire uniformă pe toată lungimea trenului; posibilitatea de moderare a temperaturii, independentă pentru fiecare compartiment; menfinerea aerului cu o oarecare umiditate; asigurarea ventilaţiei; protejarea instalaţiei de încălzire contra îngheţului; siguranţă contra incendiului. Temperaturile prescrise în interiorul vagoanelor sînt: în compartimente 20°; pe coridoare 18°; în toaiete 15°; pe platformele de urcare 10°. în prezent sînt folosite următoarele sisteme de încălzire a frenurilor: cu abur, cu aer pulsat, cu apă caldă, cu rezistoare electrice. încălzirea cu abur se efectuează cu abur luat de Ia locomotivă sau de la un vagon-căldare şi distribuit, prin conducta principală care străbate trenul, în radiatoarele din compartimentele şi coridoarele vagoanelor. De la căldare, aburul trece în conducta principală printr-un robinet de reducere (la presiunea de 4—5 kgf/cm2). Conducta principală (în general cu diametrul de 50 mm) e izolată termic (cu plută expandată, vată de sticlă, pămînfel, etc.); legătura dintre vagoane se face prin tuburi flexibile de cauciuc cu inserţie de pînză, sau prin două semiacuplări metalice (izolate termic), constituite din cîte două ţevi articulate între ele şi legate printr-un cap de acuplare. între conducta principală a unui vagon şi acuplare se montează un robinet frontal, respectiv un robinet cu secţiunea de trecere mărită (pentru semi-acuplările metalice). Aburul e admis în radiatoare prin robinetele de distribuţie comandate de manete fixate pe pereţii vagonului. Pentru a evita colectarea apei de condensare în conducta principală, se montează unu sau două separatoare de apă. La încălzirea cu abur de înaltă presiune, aburul admis în radiatoare are aceeaşi presiune (2***5 kgf/cm2) ca cel din conducta principală. Radiatoarele, formate dm tuburi de oţel de 100---150 mm, se leagă la conducta principală printr-o conductă secundară şi un robinet de distribuţie. Apa de condensare care se formează în radiatoare curge în conducta principală, de unde e evacuată prin supape de scurgere şi prin robinetul final de la capătul trenului. Acest sistem de încălzire e pufin folosit, din cauza următoarelor dezavantaje: căderi mari de presiune în conducta principală şi, în consecinţă, diferenţe mari între temperaturile diferitelor vagoane (supraîncălzire la primele vagoane şi încălzire slabă sau chiar neîncălzire, la ultimele vagoane); eliminarea insuficientă a apei de condensare, împiedicînd. astfel circulaţia aburului de-a lungul conductei principale; folosirea unei singure surse de abur (căldarea locomotivei) permite încălzirea numai a unui tren cu 30 de osii, cu un consum de abur mare (de 56--60 kg/h); pericol de înghef al apei de condensare şi de spargere a fevilor; evacuarea dificilă a aerului din radiatoare, la intrarea aburului, şi deci încălzirea grea a vagonului; arderea prafului, datorită temperaturii înalte a radiatoarelor. La încălzirea cu abur de joasă presiune, presiunea aburului din elementele de radiator e mult mai joasă (0,3"-0,5 kgf/cm2) decît presiunea din conducta principală. Aburul fiind admis în radiatoare prin ventile de strangulare cu funcfionare automată, reglarea încălzirii se face continuu şi, ca urmare, fiecare vagon, aproape independent de presiunea din conducta principală, e alimentat cu abur de aceeaşi presiune. La evacuarea apei de condensare servesc separatoarele (aspirante sau neaspirante) montate pe instalafiile de încălzire a fiecărui vagon (v, fig. /). //. Radiator de compartiment al instalaţiei de încălzire cu abur de joasă presiune. 1) element exterior de radiator; 2) piesă dereglare a tubului de dilatafie; 3) element naedian de radiator; 4) element de radiator cu fub de dilatafie; 5) tub de dilatafre; 6) supapă de închidere; 7) sită pentru curăfirea aburului; 8) conductă de legătura la radiator; 9} orificiu de intrare a aburului în radiator. Se folosesc următoarele sisteme de încălzire de joasă presiune: Sistemul Friedmann (utilizat pe scară mare în fara noastră), la care aburul din conducta principală e admis, prin robinetele de distribufie comandate prin manete, în radiatoarele formate din trei elemente (v. fig. II). în una dintre conductele radiatorului e montat un 12 tub de dilatafie (de aluminiu) la care se găseşte o supapă care micşorează admisiu-nea aburului înradia-tor, cînd tubul se dilată. Tubul de di lat a-fie e reglat astfel, încît supapa să se închidă cînd apa de condensafie, care se scurge prin orificiul de evacuare al radiatorului (v. fig. UI), a atins temperatura III. Schema de principiu a sistemului de încălzire Friedmann. 1) corpul radiatorului; 2) tub de dilatafie; 3) orificiu de intrare a aburului; 4) orificiu de evacuare. 34* încălzirea trenurilor 532 încălzirea trenurilor de 90°, astfel încît în radiator să intre numai acea cantitate de abur care se poate condensa Ia temperatura din compartimentul vagonului. în radiator nerămînînd niciodată apă de condensafie, pericolul de înghef nu există, iar temperatura radiatoarelor nedepăşind 90*"95°, nu se produce nici arderea prafului. Sistemul Kurz (v. fig. IV), la care aburul admis prin supapă parcurge radiatoarele compartimentelor, unde se condensează parfial. Apa condensată, tre-cînd printr-o conductă intermediară echipată cu separator de apă, e evacuată în|atmosferă, iar aburul neconsumat trece mai departe în radiatoarele coridoarelor, ale toaletelor şi ale platfor-melor de urcare, unde se condensează complet, fiind apoi evacuat în atmosferă prin tubul de dilatafie echipat cu separator de apă. Dacă în radiatoarele compartimentelor intră mai mult abur decît e necesar, excesul dilată tubul de aluminiu care comandă închiderea supapei de admisiune. în stare de echilibru, presiunea aburului din radiatoare depăşeşte cu pufin presiunea atmosferică, iar temperafura nu depăşeşte 90°. Sistemul Kurz prezintă, fafă de sistemul Friedmann, avantajul că e mai economic şi că are o construcfie mai simplă (un singur tub de dilatafie pe vagon). N La încălzirea mixtă (cu presiune înaltă şi cu presiune jo as ă) se folosesc, de obicei, în fiecare compartiment, trei elemente de radiator, dintre cari unul e legat direct cu conducta principală, constituind încălzirea de înaltă presiune, celelalte două elemente fiind legate la conducta principală prin robinete de reducere şi constituind încălzirea de joasă presiune. Prin comanda manetelor dispuse pe perefi se obfin trei trepte de încălzire. în general, din suprafafa totală de. încălzire a vagonului, 1/7 revine părfii de înaltă presiune, 2/7 părfii intermediare de joasă presiune şi 4/7 părfii principale de joasă presiune. Sistemul de încălzire mixtă e pufin folosit, fiind depăşit de sistemul, de joasă presiune. Un alt sistem de încălzire mixtă e încălzirea cu circuit închis, realizată cu abur de joasă presiune şi prin depresiune. Se deosebeşte de încălzirea cu joasă presiune prin faptul că aburul, după ce a intrat în instalafie, parcurge un circuit închis şi cel care nu s-a condensat pe parcurs se amestecă cu abur proaspăt intrat, refăcînd circuitul; apa de condensafie se elimină prin separatoare. Aburul proaspăt intră în instalafie printr-un ventil central de strangulare şi prin duze cari acfionează ca aspirator al aburului uzat din conducte. Un dispozitiv cu feavă de dilatafie, montat Ia capătul fevii de abur, acfionează asupra ventilului central de strangulare, astfel încît introducerea aburului în conductele radiatoarelor se face automat, iar reglarea încălzirii se face continuu (v. fig.^ V). La o presiune de 0,3 ats, în conducta principală se realizează aceeaşi încălzire ca şi la presiunea de 4,0 ats. Acesta este sistemul cel mai modern de încălzire cu abur, cu cel mai bun randament caloric, corespunzînd tuturor cerin-felor exploatării. La unele instalafii cu circuit închis se folosesc termostate pentru reglarea temperaturii din compartimente la 17°, 20° şi 23°. După obfinerea temperaturilor dorite, termostatele izolează o parte din suprafafa de încălzire a radiatoarelor. V. Schsma de principiu a încălzirii cu circuit închis. 1) reguiafor de admisiune a aburului; 2) separafor de apă; 3j) robinet de abur; 32) robinet de abur cu trei căi; 4^,4%) manete de moderare în compartimente şi coridoare; 5) manetă centrală de moderare; 6) tub de dila-tafie; 7) tevi de răcire cu aer din exterior; 8) radiatoare; 9) conductă de legătură; 10) cot cu sită; 11) conductă generală de abur. încălzirea cu aer pulsat e realizată prin insu-flare de aer cald în interiorul vagoanelor. Ea e combinată uneori cu răcirea aerului, constituind astfel o instalafie de condifionare a aerului. Instalafia cuprinde: ventilatoare pentru aspirarea şi insuflarea aerului; refeaua de conducte de aer; grupul de condifionare, în care aerul e filtrat, încălzit, respectiv răcit; un generator de căldură; un generator de frig; aparate de control şi de reglare. încălzirea aerului se face, de regulă, cu ajutorul aburului de locomotivă, în care scop acesta frece printr-o baterie de încălzire, formată din fevi cu aripioare de cupru sau cu rezisfenfe electrice alimentate din refeaua de tracfiune electrică. Bateria pentru răcirea aerului e construită asemănător celei de încălzire, fiind alimentată de un grup frigorifer cu compresor, folosind ca agent de răcire freonul. Sistemul este în curs de generalizare la vagoanele de construcfie recentă, el putînd fi folosit atît la tracfiunea cu abur cît şi la tracfiunea electrică. încălzirea cu apă caldă se realizează prin căl- dura cedată de un circuit de apă caldă. Apa e încălzită de o sobă şi se ridică printr-o coloană ascendentă pînă la un rezervor de expansiune de unde, prin conducta superioară de distribufie, trece în radiatoare, întorcîndu-se la sobă prin conducta inferioară. Uneori încălzirea apei se face cu abur din conducta principală sau prin rezisfenfe electrice (în cazul tracfiunii electrice). încălzirea cu apă caldă se foloseşte la încălzirea vagoanelor speciale (de dormit, restaurant, de poştă, etc.) şi la vagoane cari parcurg distanfe mari. încălzirea cu rezistoare electrice e folosită la trenurile cu tracfiune electrică. Tensiunile folosite sînt: 3000 V şi 1500 V în curent continuu, şi 1000 V în curent alternativ. Puterea mijlocie necesară pentru încălzirea unui volum de 1 m3 e de circa 200 W. Alimentarea cu curent electric se face de la locomotivă, printr-o conductă generală, conducta de întoarcere fiind chiar şina; între conductă şi şină sînt aşezate, în derivaţie, conductele vagoanelor pe cari se /V. Schema de principiu a sistemului de încălzire Kurz. 1) orificiu de intrare a aburului; 2) supapă de admisiune; 3) radiator de compartiment; 4) conductă intermediară; 5) radiator de coridor; 6) tub de dl la -tatie. încălzire, baterie de ~ 533 încălzitor de apă montează o siguranfă, un întreruptor principal, cu un automat pentru supraîncărcări, şi un comutator pentru cele trei refele de alimentare (3000, 1500, respectiv 1000 V) (v. fig. VI). VI. Schema instalaţiei de încălzire electrică a trenurilor, pentru trei refele de alimentare (3000 şi 1500 V în curent continuu, şi 1000 V în curent alternativ). 1) elemente de încălzire pe compartiment; 2) întreruptor principal; 3,4) înfre-rupioare automate 1000 V, respectiv 15C0 V; 5) întreruptor de compartiment. Radiatoarele sînt constituite din rezistoare electrice pentru puteri de 0,5-** 1 kW, bine izolate electric şi dimensionate astfel, încît temperatura, în interiorul mantalei protectoare, să nu depăşească 100°. Sistemul e înlocuit astăzi treptat cu sistemul cu aer pulsat, încălzit cu abur sau electric. 1. Încălzire, baterie de Inst. sari., Inst. conf. V. Baterie de încălzire, sub Baterie 2. 2. căldare penfru ~ cenfrală. Insf. conf.: Căldare folosită la producerea aburului de joasă presiune sau a apei calde ori supraîncălzite, cari sînt folosite ca agent încălzitor în instalafiile de încălzire centrală sau, eventual, de preparare a apei calde din imobile de locuit. Sin. Căldare de centrală termică. V. sub Căldare de abur. Agregatul pentru producerea de aer cald folosit în încălzirea centrală directă cu aer e numit sobă de încălzire cenfrală (v.). s. convecfor de ~ cenfrală. Insf. conf. V. Convector de încălzire cenfrală. 4. corp de ~ cenfrală. Insf. conf. V. Corp de încălzire centrală, sub Corp 5. 5. încălzire diferenţială. Mefg.: Fază a unui tratament termic care consistă în încălzirea diferitelor părfi ale unei piese metalice la temperaturi diferite, .astfel încît după răcirea piesei să se obfină structuri diferite, deci proprietăţi mecanice deosebite în diferitele părfi ale acesteia. Se aplică, de exemplu, în cazul căllrii locale (v. sub Călire 1). 6. încălzire, suprafafă de Termof., Tehn.: Porfiunea din suprafafa unei instalaţii sau a unui agregat cari servesc la încălzire, prin care se transferă căldura de la sursa de căldură, respectiv de la mediul încălzitor, la mediul încălzit. Eficienţa acestei suprafeţe se caracterizează în principal prin încărcarea termică (kcal/m2h) a ei, definită prin căldura transferată în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă de încălzire. 7. încălzire şî ventilare. Insf. conf.: Ramură a tehnicii, care se ocupă cu realizarea condiţiilor de temperatură şi de compoziţie a atmosferei încăperilor de lucru şi încăperilor de locuit (permanent sau provizoriu), favorabile atît sănătăţii şi confortului vieţuitoarelor (oameni, animale, plante) cari le ocupă, cît şi proceselor tehnologice cari se desfăşoară în acele încăperi. Condiţiile stabilite empiric sau calculate se realizează cu ajutorul instalaţiilor de încălzire, de răcire, de ventilare sau de condiţionare, montate în imobile. 8. încălzirea măcinătorii. Ind. alim.: Sin. Prăjirea măcină-turii (v.). 9. încălzitor, pl. încălzitoare. Tehn.: Aparat sau instalaţie folosite pentru ridicarea temperaturii unui fluid. Se deosebesc: încălzitoare statice (de ex. încălzitorul electric) şi încălzitoare în curent (în echicurent sau în contracurent). V. şî Schimbător de căldură. 10. Ind. alim.: Sin. Calorizator (v.). 11. ~ cu contracurent. Tehn., Insf. conf.: Schimbător de căldură constituit dintr-un recipient metalic, cilindric, sub presiune, pentru apa încălzită, în care e montat un sistem de ţevi de oţel sau de cupru, prin cari circulă în contracurent agentul încălzitor; încălzitoarele cu contracurent sînt folosite, fie la prepararea apei calde, fie ca sursă de căldură în locul căldării, în instalaţiile de încălzire centrală mixte, în încălzirea prin transportul căldurii la distanfă, în încălzirea cu recuperarea căldurii disipate, etc. Temperatura apei se reglează prin cantitatea de agent încălzitor admisă în schimbător. Boilerul cu serpentină e un încălzitor cu contracurent pentru pre-pa area apei calde, cu acumularea a-pei calde produse. încălzitorul cu contracurent pentru încălzire cenfrală mixtă abur-apă caldă foloseşte ca agent încălzitor aburul. Ţevile sistemului de încălzire sînt man-drinate într-o placă prinsă etanş între corpul aparatului şi capacul bombat, demontabil, al acestuia; pentru activarea circulafiei apei încălzite în corpul aparatului e montată o placă metalică despărfitoare, orizontală (v. fig.). Construcfii similare se folosesc ca schimbătoare de căldură apă supraîncălzită-apă caldă, sau apă supraîncălzită-abur de joasă presiune, în încălzirea centrală mixtă. Sin. Aparat cu contracurent. 12. ~ de aer. Tehn., Insf. conf.: Sin. Termon, Aeroterm (v.). 13. ~ de apă. Tehn., Insf. san.: Schimbător de căldură care serveşte la producerea şi, eventual, la înmagazinarea unei anumite cantităfi de apă caldă penfru a satisface consumuri continue sau intermitenţe în întreprinderi industriale, în imobile de locuit (de ex.: în scopuri sanitare, băi, bucătării), etc. încălzitoarele diferă constructiv, după cum servesc la producerea de apă caldă sau la producerea şi înmagazinarea de apă caldă, şi după natura agentului încălzitor sau a formei de energie folosite la încălzire. Uzuale sînt următoarele tipuri: încălzitor de baie. V. Căldare de baie. încălzitor de apă cu corp de încălzire pentru agentul termic, care e de cele mai multe ori un schimbător cu recipient de acumulare a apei calde şi care e numit de obicei boiler (v.). încălzitor de apă cu contracurent. 1) manta metalică; 2) capac; 3) placă tubulară; 4) fascicul de fevi încălzitoare; 5) disfanfier; 6) placă despărţitoare penfru activarea circulafiei apei încălzite; 7) suport; 8) intrarea apei reci; 9) ieşirea apei încălzife; 10) intrarea aburului; îî) ieşirea condensatului. Tncălzifor de fifei 534 încălzitor penfru conducte încălzitor de apă cu gaze, care încălzeşte apa sub temperatura de fierbere, cu ajutorul gazelor de ardere ale unui arzător multiplu de gaze (cu flăcări luminoase sau cu becuri jip Bunsen). Se folosesc încălzitoare cu acumulare de apă şi încălzitoare cu trecere. încălzitorul de apă cu gaze, cu acumulare de apă, e constituit în principal din: un recipient cilindric cu manta de cupru dublă; un arzător multiplu de gaz; un regulator care micşorează debitul de gaze astfel, încît să compenseze numai pierderile de căldură prin radiaţie, la atingerea temperaturii de regim (v. fig. l). încălzitor de apă cu gaze, cu trecere, la care — la deschiderea robinetului de priză de apă caldă —■ un dispozitiv automat deschide robinetul de acces al gazului la arzător, astfel încît gazul se aprinde de la o flacără de siguranfă; la închiderea prizei de apă, accesul gazului combustibil se întrerupe, însă flacăra de siguranfă rămîne aprinsă. Aparatul e constituit din următoarele părfi: arzătorul multiplu (cu flăcări luminoase sau cu becuri tip Bunsen), echipat şi cu un bec pentru flacără de siguranfă; dispozitivul automat de deschidere şi de închidere a gazului, cu membrană acfionată prin depresiunea produsă de scurgerea apei, în aval de un inel cu orificiu calibrat, intercalat în conducta de apă rece (v. fig. //); bateria de încălzire a apei (o elice sau o serpentină de feavă de cupru, pe care, în porfiunea finală, sînt cositorite lame pentru uşurarea schimbului de căldură între gazele de ardere şi apă); îmbrăcămintea cu dispozitivul de siguranfă contra depresiunii produse de vînt, în coş. — Un alt tip de încălzitor cu de- o 3 bit mic de apă se construieşte avînd, în locul bateriei de încălzire din feavă, un rezervor de cupru cilindric cu manta dublă; la partea superioară a cilindrului interior, care constituie camera de combustie, sînt fixate, în plane radiale, lame de cupru cari transmit apei căldura. încălzitor electric de apă, care încălzeşte electric apa, sub temperatura ei de fierbere. De obicei e izolat termic. încălzirea apei poate fi continuă sau intermitentă, de exemplu numai noaptea, acumu-lîndu-se apa caldă. — Constructiv, se deosebesc încălzitoare electrice cu recipient sub presiune şi încălzitoare cu recipient de joasă presiune, /. încălzitor de apă cu gaze, cu acumulare de apă (schemă). 1) rezervor de apă caldă; 2) fub conic inferior; 3) lame pentru schimbul de căldură; 4) infrarea apei reci, 5) ieşirea apei calde; 6) robinet regulator de apă; 7) conductă de gaze; 8) regulator de debit de gaze; 9) arzăfor de gaze; 10) colector de gaze de ardere. //. încălzitor de apă cu gaze, cu trecere (schemă de funcţionare). a) încălzitorul nu debitează apă caldă (flacăra de siguranţă aprinsă şi arzătorul stins); b) încălzitorul debitează apă caldă (arzătorul de gaze în funcţiune); 1) conductă de apă rece; 2) robinet de apă caldă; 3) baterie de încălzire; 4) arzător de gaze; 5] flacără de siguranfă; 6) inel cu orificiu calibrat; 7) regulator cu membrană actionînd accesul gazului la arzăfor; 8) conductă de gaze. Apa se mai poate încălzi electric: încălzind o porfiunedin conducta de apă prin curenfi turbionari de înaltă frecvenfă, în fierbătorul electric (v.) şi cu încălzitorul de tip plonjor (v.). încălzitorul electric de apă cu recipient sub presiune e constituit dintr-un recipient cilindric cu fundurile bombate, de tablă de cupru cositorită, cu un înveliş izolant protejat de o manta de ofel. în fundul inferior sînt montate, în tuburi, ermetice, unu sau mai multe corpuri de încălzire cu rezis-toare şi întreruptorul automat pentru reglarea temperaturii apei, şi tubulura de intrare a apei reci. Apa caldă iese printr-o tubulură legată Ia fundul superior. Robinetul de închidere a apei se găseşte pe conducta de apă caldă, aparatul fiind astfel în permanenfă sub presiunea refelei de apă (circa 6 ats). încălzitorul se construieşte în mărimi diferite, cu capacitatea pînă Ia 2000 I apă caldă, şi poate fi folosit pentru distribufie centrală Ia mai multe prize de apă caldă. Sin. încălzitor electric cu rezervă de apă. încălzitorul electric de apă cu recipient de joasă presiune are recipientul în care se încălzeşte apa Ia presiunea atmosferică. Se deosebesc: Încălzitorul electric de apă, cu trecere, e constituit dintr-un recipient cilindric cu fundurile bombate, de tablă de cupru cositorită. în fundul inferior sînt montate unu sau mai multe corpuri de încălzire, regulatorul de temperatură (un între-uptor automat) şi tubulura de intrare a apei reci, iar în fundul superior, tubulura de ieşire. Recipientul are un înveliş de izolafie termică, îmbrăcat într-o manta de tablă de ofel. Robinetul de închidere e pe conducta de apă rece, interiorul fiind în contact permanent cu atmosfera. Sin. încălzitor electric, cu curent continuu de apă. Încălzitorul electric de apă, cu golire, e construit asemănător cu încălzitorul electric de apă, cu trecere, însă în exteriorul aparatului, pe o ramificafie a conductei de apă rece, e montat un al doilea robinet; prin manevra robinetelor se umple rezervorul cu apă rece şi apoi, după încălzirea acesteia, apa caldă se scurge prin ramificafie. Conducta de prea-plin serveşte ca siguranfă contra suprapresiunii; aparatul mai e asigurat contra închiderii circuitului electric, cînd rezervorul e gol. 1. ~ de fsfes. Ind. petr.i Dispozitiv care se foloseşte în industria petrolieră penfru a încălzi uleiul parafinos, spre a preveni congelarea lui pe conducte—şi în procesul de tratare a acestuia, cînd e emuisionat. Unele încălzitoare au formă de serpentine cu circulafie de abur în inferiorul lor, serpentine cari se introduc în rezervoarele în cari se încălzeşte fifeiul. La altele, fifeiul circulă printr-un fascicul de fevi, în exteriorul cărora circulă abur, apă fierbinte sau un produs cald. 2. ~ penfru conducfe. Tehn.: Schimbător de căldură care se montează sau se intercalează pe conductele de gaze, pentru a preveni obturarea lor prin înghefarea apei antrenate de gaze. Se folosesc de obicei încălzitoare cu abur şi încălzitoare electrice. în şantiere se folosesc, de obicei, încălzitoare cu abur, constituite din carcase metalice, montate la anumite distanfe, pe conductele de distribufie, lîngă distribuitoare şi la infrarea în stafiunea de distribufie a gazelor (de ex. pentru gas-lift). Uneori încălzitoarele intercalate pe conductă au diametrul inferior mai mare decît diametrul conductei, astfel încît viteza de curgere a gazelor prin încălzitoare să se micşoreze, contribuind Ia o mai bună încălzire a gazelor. Aburul circulă prin încălzitor în contracurent cu gazele. încălzitoarele sînt montate în rampă în direcfia de circulafie a aburului, pentru scurgerea apei de condensare. în şantierele unde stă Ia dispozifie energie electrică ieftină §e folosesc încălzitoare electrice, constituite dintr-o feavă încălzitor, mediu ~ 535 încărcare neutrală (de 4") protejată cu un strat de asbest, peste care e înfăşurat un rînd de sîrmă de cupru neizolată, prin care va circula curentul electric; stratul de sîrmă e acoperit cu un ait strat de asbest, iar ansamblul e introdus într-o feavă izolată termic. 1. încălzitor, mediu Tehn., Termof.: Sin. Agent calorific. V. sub Agent 2. 2. încăpere, pl. încăperi. 1. Arh., Cs.: Fiecare dintre spaf ii le unei clădiri, limitate de perefi, de pardoseală şi de tavan, şi cari servesc într-un anumit scop (pentru locuit, pentru lucru, circulafie, depozitare, adăpostirea unei instalafii, etc.). 3. încăpere. 2. Tehn.: Spafiu închis, uneori descoperit, izolat sau făcînd parte dintr-un sistem tehnic. 4. încărbunare. Petr.: Proces fizicochimic-biologic complex, în cursul căruia substanfele organice vegetale (celuloza, lighina, pectina, rezinele, etc.) s-au transformat în cărbunii actuali, marcînd următoarele stadii de evolufie: turbă, lignit, cărbune brun, huilă şi antracit. Procesul consistă în îmbogăfirea în carbon, care e cu atît mai mare, cu cît cărbunii sînt mai vechi. Stadiul atins de un cărbune în cursul acestui proces evolutiv e rangul cărbunelui. Procesul de încărbunare cuprinde două faze principale: furbificarea (stadiul turbei), în care descompunerea structurală a substanţei organice se face în afara, mai mult sau mai pufin completă, a contactului cu aerul, şi sub acfiunea microorganismelor anaerobe, şi metamorfozarea (stadiul cărbunilor), în care se desăvîrşeşte transformarea substanfei vegetale, pînă la stadiul cărbunilor actuali. Prima fază, de încărbunare biochimică, e un fenomen de diageneză, care se desfăşoară în condifii normale de temperatură şi de presiune într-o mlaştină, şi se termină cu stadiul de lignit. în această fază, celuloza se descompune în bioxid de carbon, vapori de apă şi metan, iar masa rămasă se îmbogăfeşte parfial în carbon. Faza a doua, de încărbunare geochimică, se produce după afundarea regiunii respective în urma mişcărilor tectonice, în condifii de temperatură şi de presiune înaltă, cari conduc, consecutiv, Ia stadiile de cărbune brun, huilă şi antracit. Transformările produse în această fază sînt, din punct de vedere chimic, creşterea conţinutului în carbon pînă Ia con-finutul actual pentru fiecare fel de cărbune; micşorarea conţinutului în oxigen şi în hidrogen; scăderea, în general, a confinutului de materii volatile; creşterea puterii calorifice; descompunerea şi deshidratarea coloizilor, etc., — iar din punctul de vedere ai proprietăfilor fizice, datorită creşterii presiunii (greutatea sedimentelor şi mişcările tectonice), modificări în duritate, rezistenfa mecanică, porozitate, anisotropia optică, culoare, etc. Sin. Carbonificare, Incarbonizare, (mai rar) Inhuminizare. 5. încărcare. 1. Tehn.: Introducerea încărcăturii în incinta de lucru a unui aparat sau a unei maşini (de ex. o centrifugă), a unui agregat de prelucrare (de ex.: un cuptor, un convertisor, etc.), a unui mijloc de transport (de ex. un vagonet, etc.), etc. încărcarea se poate efectua manual sau mecanizat, continuu sau intermitent, — după felul agregatului deservit. 6. ~a explozivului. Mine: Operafia de introducere a explozivului într-o cameră de încărcare (gaură de mină, sondă, cameră de minare, etc.), — care se execută numai de persoane autorizate (v. Artificier 1), şi cu respectarea tuturor prevederilor tehnice pentru asigurarea eficienfei optime a împuşcării (v. şî sub împuşcare, şi sub încărcătură) şi cu aplicarea strictă a normelor de tehnică a securităfii muncii. 7. încărcare. 2. Tehn.: Operafia de mărire a valorilor unei rrărimi care solicită un sistem tehnic dintr-un anumit punct de vedere, eventual pornind de la o stare inifială în care mărimea considerată avea valori nule. Această mărime poate fi: o forfă exterioară sau un sistem de forfe exterioare care se aplică unui sistem de corpuri; sarcina electrică; densitatea de curent electric sau de curent de căldură dintr-un conductor; căldura dezvoltată în unitatea de timp, raportată la unitatea de volum a camerei în care se dezvoltă, sau la unitatea de arie a grătarului pe care se arde combustibilul care dezvoltă căldura, etc. 8. ~ complexă. Plasf.: încărcarea unui corp plastic, astfel încît diferitele componente ale tensiunii să varieze (să crească sau să scadă) după legi diferite. Majoritatea teoriilor plasticităfii nu sînt aplicabile în cazul încărcărilor complexe. 9. ~ electrică. F/z., Elf.: Transpunerea unui corp din starea neutră (în care fiecare porfiune—macroscopică — a Iui nu are srarcină electrică) în starea în care porfiuni ale lui au sarcină electrică diferită de zero. V. şî Electrizare, stare de 10. ~ inductivă. Te/c. V. încărcarea liniilor. 11. ~ în derivafie. Telc. V. sub încărcarea liniilor. 12. ~ în serie. Telc. V. sub încărcarea liniilor. 13. ~a liniilor. Telc.: Operaţia de sporire a valorii induc-tivităfii lineice medii a liniilor de telecomunicaţie, folosită la liniile în cablu, pentru a îmbunătăfi condifiile de propagare a semnalelor pe linie sau (mai rar) pentru a asigura adaptarea între o linie scurtă în cablu şi o linie aeriană. Sin. încărcarea inductivă a liniilor. în primul caz, necesitatea încărcării rezultă din faptul că, la cablurile simetrice de telecomunicafii, inductivitatea lineică L e suficient de mică şi capacitatea lineică C e suficient de mare pentru ca să existe în mod normal relafia RCP-LG (R fiind rezistenţa şi G, conductanţa lineică) şi condiţia Iui Heaviside (v.), RC = LG, corespunzătoare atenuării minime şi lipsei distorsiunilor, să nu fie satisfăcută. Cum nici unul dintre parametrii R, C şi G nu poate fi modificat în condiţii economice, se acţionează asupra inductivităţii L, cu scopul ca în banda de frecvenţe de lucru să se amelioreze unele dintre condiţiile de propagare. în al doilea caz, necesitatea încărcării rezultă din necesitatea de a spori impedanţa caracteristică Zc a cablu- lui, pentru ca să se apropie de impedanţa caracteristică a liniei aeriene cu care trebuie să se racordeze. Prin încărcarea inductivă a liniilor se reduce atenuarea, dar din motive practice se introduc şi distorsiuni cari limitează superior banda de frecvenţă transmisă şi se micşorează viteza de propagare (ceea ce împiedică aplicarea încărcării Ia liniile foarte lungi). Linia de telecomunicaţie poate fi încărcată neomogen (linie neomogenă), introducînd în serie (încărcare în serie), la intervale regulate, bobine de inductivitate cu fier (bobine Pupin). în acest caz, încărcarea se numeşte pupinizare (v.) şi linia pupinizată se comportă, în ansamblu, ca un filtru trece-jos, a cărui frecvenţă de tăiere scade cu capacitatea liniei şi cu inductivitatea bobinei de pupinizare, şi creşte cu pasul de pupinizare. Bobinele de încărcare pot fi montate şi în paralel (încărcare în derivafie). Linia de telecomunicaţie poate fi încărcată cmogen (linie omogenă), sporind inductivitatea ei uniform distribuită, în diferite moduri: prin krarupizare (v.), adică prin înfăşurarea firului conductor cu un fir subţire de material feromagnetic (ceea ce determină însă sporirea pierderilor la frecvenţe înalte şi limitează folosirea acestui procedeu); prin folosirea de conductoare bimetalice, conductoare de cupru cu strat feromagnetic de 0,03—0,05 mm depus electrolitic, sau prin folosirea. conductoarelor cu acoperire magnetodielectrică, ceea ce ar permite sporirea inductivităţii fără sporirea pierderilor. 14. ^ neutrală. Plasf.: încărcarea aplicată unui corp care se poate deforma elastoplastic şi care trece materialul încărcare simpla 536 încărcare dintr-o stare plastică în altă stare plastică, fără a modifica mărimea deformafiilor plastice. Adeseori această încărcare se reprezintă geometric într-un spafiu al tensiunilor. Dacă se reprezintă suprafafa de încărcare în spafiul tensiunilor principale O O1G2G3, orice stare de tensiune se* reprezintă printr-un punct din acest spafiu. Punctele interioare ale suprafefei de încărcare (care de obicei e un cilindru cu generatoarele paralele cu bisectoarea 0i=a2=a3) corespund stării elastice, iar cele exterioare sau de pe suprafafă, stărilor plastice. Dacă starea de tensiune la un moment •dat se reprezintă printr-un punct de pe suprafafa de încărcare, iar după o variafie a tensiunilor tot printr-un punct de pe aceeaşi suprafafă, se spune că încărcarea a fost neutrală. î. ~ simplă. Plast.: încărcarea în aşa fel a unui corp plastic, încît toate componentele tensiunii cari diferă de zero să crească proporţional cu un singur parametru. Majoritatea teoriilor plasticităfii existente sînt aplicabile numai acestor tipuri de încărcări. 2. încărcare. 3. Tehn.: Ansamblul valorilor unei mărimi care solicită un sistem tehnic dintr-un anumit punct de vedere. Sin. Sarcină. 3. ~a biofilfrelor. Canal.: Debitul de ape de canal care poate fi epurat de un biofiltru (v.). Se exprimă fie în m3/zi la 1 m3 de material filtrant, fie în grame de O.B.N.5 (oxigen biochimic necesar la cinci zile) pe zi şi 1 m3 de material filtrant, sau, corespunzător, în numărul de locuitori la 1 m3 de material filtrant. încărcarea diferă după modul de construcfie şi de exploatare a biofiltrului. Biofiltrele cu picurare permit o încărcare cu ape uzate menajere, provenite de Ia o canalizafie urbană, de 0,75 m3/zi apă uzată, respectiv 175 g O.B.N.5, sau cinci locuitori pentru 1 m3 de material filtrant. Biofiltrele rapide permit o încărcare de3-‘ 4 m3/zi, respectiv de 750*--875g O.B.N.5, sau 25 de locuitori pentru 1 m3 de material filtrant. Pentru funcfionarea biofilfrelor rapide e necesar ca încărcarea pe suprafafa filtrantă să fie de cel pufin 0,8 m3/m2-h (adică viteza de trecere prin biofiltru să fie de cel pufin 0,8 m/h, pentru a obţine efectul de autospălare necesar acestui fel de instalafie de epurare). 4. ~ electrică. Elf.: Sarcină electrică. Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 5. grătarului. Tehn.: Sin. Combustie orară (v.). V. şi sub Grătar. 6. ~a specifică a grătarului. Mş. V. sub Grătar. 7. ~a termică a suprafefei de încălzire. Mş.; Cantitatea de căldură transferată în unitatea de timp prin unitatea de arie a suprafefei de încălzire a unei căldări (suprafafa atinsă de apă). Se măsoară în kca!/m2h şi se exprimă prin relafia: în care Q (kg/h) e cantitatea orară de abur, /", /' (kcal) sînt entalpiile aburului saturat umed, respectiv a apei de alimentare la ieşirea din preîncălzitor, iar Si (m^) e suprafafa de încălzire a căldării. Se urmăreşte obfinerea unei valori cît mai mari a acestei mărimi specifice, pentru realizarea unui gabarit mic al căldării în condifii sigure de funcfionare şi cu randament mare. 8. ~a termică specifică a grătarului. Mş. V. sub Grătar. 9. încărcare. 4. Alee., Cs..* Sistemul de sarcini exterioare (forfe şi cuple de forfe) care solicită un sistem tehnic. V. şi sub Sarcină. După modul de aplicare, se deosebesc: încărcări directe şi încărcări indirecte. încărcările directe se caracterizează prin faptul că sarcinile ajung în contact direct cu sistemul tehnic asupra căruia acfionează. încărcările indirecte nu ajung în contact direct cu sistemul tehnic asupra căruia acfionează, ci prin intermediul altor elemente componente ale acestuia. Exemple: încărcarea provenită din greutatea proprie a învelitorii şi din sarcinile incidentale (vînt, zăpadă, etc.) e transmisă scheletului de rezistenfă al acoperişului prin intermediul panelor. Din punctul de vedere al importanfei, se deosebesc: încărcări extraordinare, încărcări fundamentale şi încărcări incidentale. încărcările extraordinare provin din fo.fe cari acfionează întîmplător asupra unei construcfii şi au efecte catastrofale (de ex.: forfele seismice, forfele cari apar în urma distrugerii unor elemente de construcfie, a inundaţiilor, etc.). V. Sarcini extraordinare, sub Sarcină. încărcările fundamentale sînt constituite din sarcinile specifice sistemului tehnic respectiv şi cari sînt considerate în calculele de dimensionare a acestuia. După felul sarcinilor, încărcările fundamentale se clasifică în: încărcări permanenfe, cari acfionează continuu asupra unui sistem tehnic, şi cari provin din greutatea proprie a elementelor din cari e constituit sistemul tehnic şi din greutatea moartă suportată de aceste elemente (greutatea proprie a elementelor rezemate permanent pe acestea, greutatea umpluturilor, etc.); încărcări ufile, constituite din sarcinile pe cari sistemul tehnic e destinat să Ie susfină; încărcări accesorii, constituite din forfe cari provin din modul de aefionare a sarcinilor utile (de ex.: forfa centrifugă, forfa de tracfiune sau de şerpuire, la poduri), sau din forfe incidentale care-şi pierd această calitate prin durata de aplicare (de ex.: efectul variafiei de temperatură asupra perefilor rezervoarelor pentru lichide fierbinfi în per-manenfă). V. sub Sarcină. încărcările incidentale provin din sarcini cari acfionează asupra sistemului tehnic intermitent şi neregulat (de ex.: vînt, zăpadă, efectul variafiei de temperatură, etc.). V. Sarcini incidentale, sub Sarcină. Din punctul de vedere al mobilităfii sarcinilor, se deosebesc: încărcări fixe şi încărcări mobile. încărcările fixe sînt constituite din sarcini cari nu-şi schimbă pozifia pe toată durata de exploatare a sistemului tehnic (de ex. greutatea proprie a elementelor) sau cari îşi schimbă pozifia la intervale mari, ca rezultat ai unei redistribuiri intenţionate a lor (de ex. sarcinile provenite de la mobilierul unei încăperi). încărcările mobile sînt constituite din sarcini cari, în timpul cînd acfionează asupra sistemului tehnic respectiv, se deplasează de la un capăt la celălalt al lui (de ex.: sarcinile provenite din convoaiele mobile cari circulă pe poduri) sau numai pe o anumită porfiune a acestuia (de ex. un pod rulant care circulă numai pe o porfiune din calea de rulare). Unele încărcări mobile pot deveni fixe, întîmplător sau intenţionat, cînd sistemul tehnic de la care provin îşi încetează deplasarea (de ex.: un convoi mobil care se opreşte pe un pod, un pod rulant care nu e în serviciu, etc.), dar ele nu sînt considerate, în acest caz, ca atare. Pentru calculul podurilor se folosesc sisteme de sarcini mobile, concentrate, avînd anumite valori şi distanţe între ele, numite convoaie-fip, cari sînt stabilite prin standarde şi cari reprezintă o schemă de încărcare acoperitoare pentru toate încărcările date de convoaiele mobile reale, actuale sau viitoare. Numărul de forfe ale fiecărui convoi-tip, mărimea acestora şi distanfele dintre ele diferă după felul podului (de cale ferată sau de şosea) şi importanta lui (definitiv sau provizoriu), cum şi după felul vehiculelor, la podurile de şosea (autocamioane, vehicule pe şenile) şi după mărimea ecartamentului căii, la podurile de cale ferată. V. Sarcini mobile, sub Sarcină. încărcare echivalentă 537 încercarea acumulatorului electric Din punctul de vedere al caracterului sarcinilor, se deosebesc: încărcări echivalente, încărcări reale şi încărcări virtuale. încărcările echivalente sînt încărcări fictive, constituite din sarcini uniform repartizate cu cari se înlocuiesc, pentru simplificarea calculelor, sarcinile concentrate. Sarcina uniform repartizată, echivalentă cu un sistem de forje concentrate reale, se determină pe baza egalităfii momentelor sau a forţelor tăietoare date de cele două sisteme de încărcări în poziţiile cele mai dezavantajoase pentru elementul de construcţie. De exemplu, pentru grinda simplu rezemată şi încărcată cu o forţă P ia mijlocul deschiderii, sarcina echivalentă p (kg/m) e dată de relaţia: 11 2 P _pi'pi2' adică p=^f. 4 8 L Calculul cu încărcări echivalente se foloseşte în special la proiectarea podurilor, pentru convoaiele de sarcini mobile, valorile sarcinilor echivalente fiind fixate de prescripţiunile oficiale pentru fiecare tip de convoi. Sin. Echivalent. V. şi Sarcini echivalente, sub Sarcină. încărcările reale sînt constituite din sarcinile cari acţionează sau pot acţiona în mod efectiv, continuu sau intermitent, asupra unui sistem tehnic. încărcări virtuale V. Sarcini virtuale, sub Sarcină. Din punctul de vedere al timpului cînd se aplică sarcinile, se dsosebesc: încărcări de exploatare şi încărcări de încercare. încărcările de exploatare sînt constituite din sarcinile cari acţionează sistemul tehnic în timpul şi prin faptul exploatării acestuia. încărcările de încercare sînt constituite din sarcini cari sînt aplicate asupra unui sistem tehnic pentru determinarea deformaţiilor sau pentru verificarea rezistenţelor mecanice ale acestuia. Sin. încărcare de probă. 1. ~ echivalentă. Mec., Cs. V. sub încărcare 4. 2. ~ fixă. Mec., Cs. V. sub încărcare 4. 3. ~ fundamentală. Mec., Cs. V. sub încărcare 4. 4. ~ mobilă. Tehn., Rez. maf. V. sub încărcare 4. 5. ~ permanentă. Rez. maf. V. încărcări fundamentale, sub încărcare 4. e. încărcare. 5. Tehn., Drum.: Adăugare de material în zonele periferice ale unui obiect sau la suprafaţa unei construcţii. De exemplu: aşternerea unui strat de piatră peste o împietruire veche, pentru a o reprofila sau pentru a astupa denivelările; adăugarea de material suplementar în unele locuri ale suprafeţei unei îmbrăcăminte rutiere în lucru, pentru a corecta denivelările produse de maşinile de lucru în timpul operaţiilor de finisare. 7. ~ cu sudură. Meff.: încărcarea cu metal, prin fuziune, a unor părţi ale pieselor. încărcarea se efectuează, de exemplu, cu unul dintre următoarele scopuri: la piese uzate, cu material de aport de aceeaşi natură cu piesa, pentru a le aduce la dimensiunile iniţiale; la piese noi, supuse Ia uzură mare, în vederea îmbunătăţirii calităţii suprafeţelor lor (de ex.: încărcarea cu ofel-crom cu circa 13% Cr, pentru a face suprafaţa inoxidabilă; încărcarea cu metal dur, ca stellitul, pentru a face suprafaţa dură, fără să devină fragilă; încărcarea cu bronz a pieselor de cupru, pentru a Ie proteja). încărcarea poate fi executată prin sudare cu gaz sau cu arc electric, prin picurare de material de aport sau prin cordoane succesive juxtapuse, astfel încît să se realizeze un strat cu o suprafaţă fără denivelări prea mari. Temperatura flăcării trebuie să fie destul de înaltă, spre a provoca topirea superficială necesară pentru prinderea de piesă a metalului de aport; aceasta reclamă o flacără cu exces de acetilenă. Grosimea vergelei e de 4-*8 mm, şi creşte cu creşterea încărcării şi cu puterea aparatului de sudat. 8. încărcare. 6. Tehn.: Operaţia de mărire a puterii active sau aparente, dată sau luată de un sistem tehniq (maşine, aparat, instrument, mijloc de transmisiune, parte dintr-o instalaţie, efc.). 9. încărcare. 7. Fiz.: Trecerea unui sistem fizic sau fizicochimic dintr-o stare inifială (în particular dintr-o stare de echilibru) într-o stare finală, de echilibru împiedicat, de energie liberă sporită în urma unui transfer de energie dinspre exterior spre sistem (prin lucru mecanic, energie electromagnetică, etc.). io. ~a acumulatorului electric. Elf.: Regenerarea substanţelor active ale acumulatorului electric (v.), trecînd prin acesta un curent electric de sens contrar celui de descărcare, în scopul readucerii acumulatorului în starea de ene gie liberă chimică maximă. încărcarea se efectuează prin legarea polilor acumulatorului cu polii de acelaşi semn ai unei surse de curent electric continuu de tensiune puţin mai mare, care poate fi un generator electric cu excitaţia în derivaţie sau mixtă, un redresor, sau o refea de curent continuu. Prin încărcare, acumulatorul e regenerat şi poate debita, la rîndul său, un curent electric de descărcare, furnisînd energie electrică în contul scăderii energiei lui libere chimice. încărcarea acumulatorului electric cu plumb poate fi efectuată cu curent constant, în trepte de curent sau la tensiune constantă. încărcarea cu curent constant se face printr-un curent cuprins între 0,01 Ciq-’-O.B CioA (Cio = valoarea în Ah a capa-cităfii la încărcarea în 10 ore); necesită reglare şi supraveghere continue; permite obfinerea efectivă a capacităfii şi randamentului acumulatorului. încărcarea în trepte se face cu două sau cu mai multe inten-sităfi, în general mărimea unei trepte fiind de circa două ori mai mare decît a celei următoare. încărcarea la tensiune constantă se face cu o tensiune cuprinsă între 2,15 şi 2,25 V pe element; reglarea şi supravegherea sînt minime; nu permite obfinerea certă a capacităfii şi randamentului. Pentru a micşora curentul Nfial se inseriază uneori un rezistor fix. Din punctul de vedere al încărcării, regimurile de funcfio-nare ale acumulatorului sînt: de încărcare-descărcare (servind ca sursă unică de curent electric pentru lămpi de mină, electrocare, locomotive de mină, aparate de radio, etc.); de fampon (cuplat în paralel cu o sursă de curent continuu, pe care o ajută cînd puterea cerută de consumatori e mare, încărcîndu-se în restul timpului; spre exemplificare, bateriile de acumulatoare ale uzinelor mici, izolate) şi de încărcare permanentă (cuplat în paralel cu o sursă de curent continuu şi supus încărcării neîntrerupt, ceea ce permite compensarea autodescărcării; acumulatorul se substituie sursei la întreruperea acesteia; exemplu: bateriile de acumulatoare ale stafiunilor de transformare, ale centralelor, etc., unde comenzile circuitelor, iluminatul de siguranfă şi utilajul auxiliar sînt alimentate în curent continuu). în cursul exploatării acumulatorului pot fi necesare următoarele feluri de încărcare: încărcare de punere în funcfiune încărcarea condensatorului electric 538 încărcat, maşină de ~ a acumulatorului nou sau după reparafii generale, în curent constant de valoare stabilită de fabricant; încărcare normală la folosirea în regim încărcare-descarcare cu curent constant (de ex.: 0,1 Qo sau 0f33 C5 după indicaţiile fabricantului) sau la tensiune constantă (de ex. 2,25 V pe element); încărcare rapidă, la acelaşi regim de folosire, cînd timpul disponibil nu permite o încărcare normală, efectuîndu-se Ia tensiune constantă (în jurul a 2,3 V pe element) sau cu un curent constant mare (de ex. 3 C10 A) care se întrerupe cînd tensiunea a atins 2,4 V pe element (încărcarea rapidă e totdeauna parfială); încărcare de egalizare în curent constant mic (de ex. 0,25 C10 A) avînd drept scop îndreptarea stării elementelor rămase în urmă, după încărcări rapide repetate (se execută periodic la folosirea în tampon şi încărcare permanentă); încărcate controlată, în curent constant pentru determinarea stării elementelor bateriei, a capacităfii şi randamentului; încărcare de tratament, efectuată în curent constant (de 0,01 C10A sau mai mare) pentru eliminarea sulfatărilor pronunfate, după inversări de polaritate, scurt-circuite, etc.; încărcare de conservare a acumulatorului finut în rezervă, putînd fi permanentă (cu 0,01 C10 A curent constant sau cu tensiune constantă de 2,10"*2,15 V pe element) sau periodică. La acumulatorul cu plăci de plumb, încărcarea e terminată cînd tensiunea elementului şi concentrafia electrolitului nu mai cresc timp de 2---4 ore (după indicafia fabricantului) şi atît la plăcile pozitive cît şi la cele negative se dezvoltă gaze (hidrogen şi oxigen). încărcarea acumulatoarelor alcaline se stabileşte excluziv după sarcina electrică trecută prin baterie. 3. încărcat,maşină de 1 .Mine, Tehn.: Maşină de lucru,în general autopropulsată, destinată să execute mecanizat ope-rafiile de ridicare a substanfelor minerale depilate în exploatările miniere, sau a altor materiale în vrac, şi de încărcare în utilajele de transport (vagonete, transportoare). Cele mai multe maşini de încărcat sînt proiectate în ce priveşte gabaritele, sistemele de protecfie şi de deplasare, spre a fi folosite în industria minieră; ele pot fi folosite şi în alte cazuri, cînd e necesar să se manipuleze cantităfi mari de materiale în vrac. Maşinile de încărcat sînt echipate cu dispozitive de lucru cari prind materialele şi Ie dirijează în utilajele de transport, cu dispozitive de propulsiune şi cu mecanisme de acfionare. Dispozitivele de lucru ale maşinilor de încărcat se deosebesc: după felul de pătrundere în material, şi anume cu pătrundere pe deasupra sau cu pătrundere pe dedesubt; după direcfia de îndepărtare a materialului, şi anume în sus (prin ridicare), înapoi şi lateral; după modul de aducere a materialului Ia utilajele de transport, şi anume direct (de organul care prinde materialul) şi indirect (cu ajutorul unor transportoare intermediare aparfinînd maşinii de încărcat). Propulsiunea maşinilor de încărcat se poate face pe rofi de cale ferată, pe rofi cu pneuri şi pe şenile. Mecanismele de acfionare sînt echipate cu motoare electrice sau pneumatice şi cu organe de transmisiune mecanice, electrice sau hidraulice. După modul de lucru, maşinile de încărcat pot fi: cu acfiune continuă sau cu acfiune ciclică. Maşină de încărcat cu acfiune continuă: Maşină de încărcat ale cărei dispozitive de lucru execută continuu operafiile de prindere, îndepărtare din front şi des- 1) transportor cu raclete; 2) motor; 3) frîna mecanismului de deplasare; 4) cilindru hidraulic pentru reglarea înălţimii transportorului; 5) mecanism de comandă hidraulic; 6) cilindru hidraulic pentru reglarea înălţimii organului de lucru; 7) brafe oscilante (palete). 1. ~a condensatorului electric. Elt. V. sub Condensator electric. 2. încărcare, cameră de Mine: Sin. Cuptorul găurii de mină (v.). cărcare în utilajele de transportai materialelor. După punerea în funcfiune a maşinii, manipulantului îi revine numai sarcina de a o deplasa astfel, încît să asigure contactul organelor de lucru cu materialul de încărcat. încărca!, maşină de ~ 539 încărcat, maşină de Dispozitivele de lucru ale maşinilor de încărcat cu acfiune continuă pătrund în material totdeauna pe dedesubt. După felul dispozitivului de lucru, se deosebesc: Maşini de încărcat cu cioc de rafă, cari sînt echipate cu un transportor oscilant autoîncărcător. V. Cioc de rafa. Maşini de încărcat cu brafe oscilante (v. fig. /), cari sînt echipate cu un transportor cu raclete pe care îl încarcă brafe oscilante dispuse excentric şi cari trag materialul. Acest transportor ridică materialul şi îl duce la utilajul de transport în care trebuie descărcat, fie direct, fie prin intermediul unui al doilea transportor cu bandă. La maşinile cari se deplasează pe şenile, pentru a efectua încărcarea materialului din orice punct şî descărcarea lui în utilajul de transport care se găseşte în urmă, partea anterioară (care poartă brafele) poate fi ridicată sau coborîtă, iar partea posterioară (de descărcare) poate fi manevrată pe verticală cu 0,8--*1,3 m şi, lateral, cu pînă la 45° fafă de axa longitudinală a maşinii. Aceste mişcări se obfin, de regulă, prin mecanisme hidraulice. La maşinile pe rofi, în acelaşi scop, partea frontală e pivotantă (pînă la 90°), iar partea posterioară se poate deplasa lateral cu cel mult 20°. Dimensiunile acestor maşini sînt: lungimea 6,3---9,5 m; înălfimea, 1,4—2,1 m; lăfimea 0,7--2f2 m; greutatea lor netto e de 4,3--*13 tf şi asigură un debit de 30"*600 t/h. Puterea motoarelor de acfionare e de 30***225 CP. Maşinile de încărcat cu brafe oscilante au mare răspîndire în exploatarea cărbunilor prin abataje-cameră de dimensiuni mari, în strate groase, cu acoperiş şi culcuş rezistent şi înclinare redusă. Maşinile de încărcat cu disc rotativ sînt de construcfie asemănătoare cu a celor cu brafe oscilante, încărcarea materialului în transportorul maşinii fiind realizată de un disc rotativ cu suprafafa ondulată. Aceste maşini sînt încă în faza de experimentare. Maşinile de încărcat cu palete sînt de mai multe forme constructive, după destinafie: Pentru lucrări de ţ pregătire şi abataje-cameră, maşinile sînt asemănătoare cu maşinile de încărcat cu brafe oscilante, //. Dispozitiv de încărcare cu paiete. 1) roată de lanţ motoare; 2) transportor; 3) paletă; 4) lan}. înainte, paletele sînt strînse, iar Ia cursa înapoi, paletele se desfac, prinzînd materialul şi aducîndu-l pe transportor. Maşinile cu palete pe Ianfuri pentru lucrări de pregătire şi abataje-cameră au acelaşi domeniu de utilizare ca şi maşinile cu brafe oscilante, fafă de cari, la performanţe egale, au gabaritul şi greutatea pufin mai mari. Pentru abataje cu front lung, aceste maşini au o construcfie asemănătoare cu a maşinilor de havat pentru front lung, lanful de havat fiind înlocuit cu un lanf cu palete. Maşinile de acest fel lucrează deplasindu-se prin tîrîre cu ajutorul unui troliu propriu, fiind ghidate pe transportorul din abataj. Deplasarea se face cu braful în fafă, perpendicular pe axa longitudinală a maşinii. Paletele evacuează materialul din front şi îl aduc la transportorul din abataj. Aceste maşini de încărcat cu acfiune continuă nu sînt echipate cu un transportor propriu. Ele sînt pufin răspîndite, întrucît dau rezultate mai slabe decît combinele şi complică procesul de lucru al abatajului. Pentru Încărcarea nisipului, a zăpezii, etc. în vehicule de transport, se folosesc maşini cu brafe oscilante cari sînt reprezentate prin două palete şi un transportor cu raclete (v. fig./). Unele transportoare au, în loc de raclete, o bandă de transport. Productivitatea acestor încărcătoare e de 60—85 m3/h, iar înălfimea maximă de descărcare, de 2,3 m. Aceste maşini se deplasează fie pe şenile, fie pe rofi cu pneuri. Maşina de încărcat cu elevator (cu cupe) e folosită la încărcarea materialelor (pietriş, nisip, etc.) din grămezi în vehicule de transport (v. fig. IU). încărcarea materialelor se face în modul următor: maşina se deplasează spre grămada de material şi transportorul elicoidal 1 pătrunde în grămadă. Transportorul elicoidal fiind aşezat de ambele părfi ale elevatorului cu cupe 3, deplasează materialul spre cupele elevatorului, iar acestea îl ridică şi-l descarcă cu ajutorul unui jgheab, sau ai unui transportor cu bandă 6, în vehicule de transport. înălfimea de descărcare a materialului poate fi modificată cu ajutorul unui troliu manual 7. Acfionarea elevatorului cu cupe, a transportorului şi a mecanismului de deplasare se poate face cu ajutorul unui singur motor cu ardere internă, cu ajutorul unui grup Diesel-electric, sau cu motoare electrice. Productivitatea acestor maşini de încărcat, în funcţiune de capacitatea cupelor elevatorului şi de viteza de deplasare a acestora, poate lua valori între 45 şi 365 m3/h, iar înălfimea maximă de descărcare, între 3 şi 4 m. III. Maşină de încărcat cu elevator, î) transportor elicoidal; 2) scut protector; 3) elevator cu cupe; A) articulaţie pentru reglarea poziţiei elevatorului; 5) tambur de acfionare a transportorului; 6) transportor cu bandă; 7) troliu manual pentru modificarea înclinării transportorului; 8) şenile. de cari se deosebesc numai prin felul organului de prindere Maşina de încărcat cu freză e folosită la încărcarea a materialului (v. fig. II). Acest organ e compus din două materialelor (pietriş, nisip) din grămadă în vehicule de trans- lanfuri fără fine, pe cari sînt montate palete pliante. La cursa port (v. fig. IV). Materialul e luat de dinfii frezei 5 şi cade încărcai, maşină de ~ 540 încărcat, maşină de pe transportorul 4, care-1 descarcă prin intermediul pîlniei 2, Maşinile de încărcat cu greblă au organul de prindere pe transportorul 1. Cu ajutorul transportorului 1, materialul a materialului format dintr-o greblă montată la extremitatea e descărcat direct în vehicule de transport. unui braf articulat. Grebla pătrunde în material pe deasupra, IV. Maşină de încărcat cu freză. f) transporior exferior cu bandă; 2) pîlnie; 3) braî tubular; 4) transportor interior cu bandă; 5) freză; 6) cabină; 7) şenile; 8) mecanism de rotire; 9) mecanism de modificare a înclinării transportorului exterior. încărcătoarele din această categorie pot fi folosite şi Ia săparea pămînturilor nisipoase. Productivitatea acestor maşini e de 30—90 m3/h. Maşină de încărcat cu acfiune ciclică: Maşină de încărcat avînd un singur organ de lucru care execută succesiv operaţiile de apucare (prindere), aducere (aruncare) a materialului în mijloacele de transport şi de înapoiere la locul de încărcare. Manipulantul comandă de regulă începerea fiecărui ciclu sau a fiecărei faze a ciclului şi aduce dispozitivul de încărcare în pozifia necesară pentru a prinde materialul după fiecare ciclu. Dispozitivul de încărcare poate lucra păfrunzînd în material pe deasupra şi îndepărtîndu-l înapoi, sau pătrunzînd în material pe dedesubt şi îndepărtîndu-l în sus (prin ridicare). După felul organului de lucru, se deosebesc: Maşinile de încărcat cu screper, formate dintr-un cărucior care se deplasează pe şine şi care poartă un jgheab şi un troliu de screper cu două tobe. Troliul acfionează un screper (v.) care pătrunde în material pe deasupra, se încarcă şi apoi e tîrît pe vatră şi urcat pe un jgheab, de unde materialul cade, printr-un orificiu, într-un vagonet sau într-un transportor. Maşinile de încărcat cu screper au lungimea de 6,2—7,2 m, lăfimea de 1,5**-2,6 m, înăifimea de 1,8—2,2 m şi greutatea de 4,2—8,3 t. Ele sînt echipate cu un motor de 20—50 CP, şi asigură un debit de 20—60 m?/h. Se folosesc în special în minele de minereuri, dînd rezultate bune Ia lucrări de pregătire şi la abatajul în strate subfiri, cu condifia ca vatra să fie dură (screperul să nu se înfigă în vatră). îl trage din front la un transportor montat pe maşină, care îl ridică şi îl descarcă într-un vagonet. Ansamblul se deplasează pe rofi sau pe şenile. Maşinile de încărcat cu greblă se construiesc cu lungimea de 4,7—10,7 m, lăfimea de 1,7--4 m înăifimea de 1,5—2,4 m şi greutatea de 6,5—18 t. Ele au motoare de 20—42 CP şi asigură un debit maxim de 70 m3/h. Se folosesc pentru mecanizarea încărcării în abataje-cameră, în minele de minereuri şi de cărbuni, în strate cu grosime medie. Maşinile de încărcat cu cupă (v. fig. V) au organul da lucru format dintr-o cupă (lopată) care se încarcă cu material prin înfigere pe dedesubt şi se descarcă apoi prin basculare, pe deasupra maşinii, fie direct într-un vagonet remorcat de maşină, fie pe un transportor dispus pe maşină, care duce materialul la un vagonet. în general, maşinile de încărcat cu cupă sînt autopropulsate pe rofi de cale ferată, mai rar pe şenile. Partea superioară, la maşinile fără transportor, respectiv partea anterioară Ia maşinile cu transportor, se pot roti cu 45° în ambele sensuri, spre a putea încărca materialul din coifurile frontului de lucru. Mişcarea de basculare a cupei se obfine după diferite scheme cinematice, cea mai uzuală consistînd în aşezarea cupei la extremitatea unei piese în formă de leagăn, capătul opus al acesteia fiind articulat cu o tijă. Mişcarea cupei se obfine cu ajutorul unui lanf, acfionat de un motor, prin intermediul unui reductor de viteză. Maşinile de încărcat cu cupă sînt folosite pe scară mare pentru mecanizarea lucrărilor de încărcare în tunele şi în încărcai, maşină de ~ 541 încărcaf, maşină de ~ galerii cu profil mare, în steril. Maşinile fără transportor (cu aruncare directă) au lungime mai mică, dar nu pot fi folosite V. Maşină de încărcaf cu cupă (tip „Unic"). /) cupa în pozifia de încărcare; 2) cupa în pozifia de descărcare; 3) rofi; 4) motor de acfionare a cupei; 5) reductor de viteză; 6) lanf; 7] leagăn; 8) tijă; 9) motor de acfionare a rofilor. decît în cazul unor galerii suficient de înalte (peste 2, sau 3 m), cari asigură spafiul necesar pentru bascularea cupei. i. încărcaf, maşină de 2. Metg.: Maşină pentru încărcarea cuptoarelor Siemens-Martin cu fier vechi, minereu şi fondanţi, în oţelăriile cari elaborează ofelul din mai puţin decît 50% încărcătură solidă, restul fiind fontă lichidă de Maşina de încărcaf (v. fig.) e compusă din următoarele ansambluri mari: vagonul-platformă, căruciorul, braţul de încărcare, priza de curent, etc. Vagonul-platformă, cu ecartament foarte mare, rulează prin faţa cuptoarelor şi e echipat cu un mecanism de franslafie. — în oţelăriile cu cuptoare mici, maşinile de încărcat nu rulează pe cale ferată, ci pe o cale de rulare pe sol. Cărucior u I rulează pe vagonul-platformă, avînd o mişcare de translaţie perpendiculară pe cea a vagonului. La maşinile fără mişcare de rotaţie, căruciorul e echipat cu un mecanism de antrenare pentru mişcarea de translaţie, şi susţine braţul de încărcare cu mecanismele lui de antrenare, cum şi pupitrul de comandă cu manipulantul. — La maşinile cu mişcare de rotaţie, pe cărucior e montată o platformă rotitoare (care rulează pe o cale cu role circulară), care susţine braţul de încărcare cu mecanismele lui de acţionare şi pupitrul de comandă (cu manipulantul). Pupitrul de comandă e aşezat într-o cabină cu instalaţie de climatizare, şi are în faţa manipulantului un ecran cu o fereastră de sticlă colorată, pentru a-l proteja contra temperaturii înalte şi a luminii puternice, la apropierea de uşa cuptorului. Braţul de încărcare serveşte la prinderea troacelor încărcate, la introducerea lor în cuptor şi la descărcare. Braţul e montat fie la platforma rotitoare, fie direct la cărucior (cînd nu e necesară rotirea), şi are trei mecanisme de lucru: mecanismul de prindere a troacei; mecanismul de bas- \ X \ \ \ \ ^^lf iZZICZ^ 1 iffl 'j 1- -J LI L =~ai Maşină de încărcat cuptoare Siemens-Martin, fără mişcare de rotire a căruciorului, î) vagon-platformă cu rofile 2 de rulare pe calea cu şine 3 şi 3' paralele cu fafa cuptoarelor; 4) motor şi reductor pentru circulafia pe cale; 5) cărucior cu rofile 6 de circulare pe vagonul-platformă 1; 7) opritor; 8) motor şi reduc-tor penfru mişcarea căruciorului; 9) motor şi reductor pentru mişcarea de oscilafie a brafului 10; 10) braf de încărcare; 10' şi 10") pozifiile limită ale axei brafului de încărcare; ÎI) troacă; 12) motor cu reductor de curent pentru răsturnarea troacei; 13) cabină cu pupitrul de comandă; 14) ecran cu fereastră de protecfie; 15) suport-priză de curent; 16) vagonet cu troacă plină; 17) fafa cuptorului; 18) amplasamentul platformei de depozitare a troacelor pline la deservirea cu maşină cu platformă rotitoare. furnal. Dacă în hala de încărcare a cuptoarelor Siemens-Martin troacele aduse din depozitul de fier vechi sînt depozitate pe o platformă din faţa cuptoarelor, maşina de încărcat circulă pe o cale între cuptoare şi platformă şi necesită o mişcare de rotaţie de 180° în plan orizontal; dacă troacele sînt depozitate pe vagoane, în faţa uşilor cuptoarelor şi distanţate de acestea, maşina le ia, le împinge şi le goleşte în cuptor fără a mai necesita rotirea lor cu 180°. cu/are a brafului, dispus pe aceeaşi platformă ca şi mecanismul de prindere, care — prin pîrghii — imprimă braţului de încărcare o mişcare de oscilaţie pe verticală; mecanismul de rotire a brafului, care — după introducerea braţului cu troaca plină în cuptor — îl roteşte cu 180° sau cu 360°, pentru a o descărca la comandă în locul dorit de pe vatră (în cazul unei goliri incomplete, al doilea mecanism îi poate imprima şi o mişcare de basculare, cînd troaca e cu gura în jos). încărcată, antenă ~ 542 încărcător de furnal Toate mecanismele maşinii sînt acţionate electric şi sînt alimentate printr-o priză d e c u r e n f de la o linie de pe peretele din spatele maşinii. 1. încărcată, antenă Te/c..’ Antenă cu conductoare fili-formef cu capacitate terminală. V. sub Antenă. 2. încărcător, pl. încărcătoare. 1. Tehn.: Maşină, dispozitiv sau aparat pentru încărcarea unui material (v. şi încărcat, maşină de ~). s. Mine: Transportor cu bandă cu raclete, uşor de-plasabil, folosit pentru uşurarea muncii manuale la încărcarea vagonetelor de mină. Se folosesc ^ încărcătoare mobile, montate pe cărucior (v. fig.), sau deplasabile, montate pe o ramă. Acestea din urmă pot fi demontate uşor în mai multe părfi, pentru a uşura deplasarea. încărcătoarele sînt echipate cu un motor electric sau pneumatic de 2— -6 CP. Folosirea încărcătoarelor reduce durata încărcării, în cazul cînd evacuarea materialului din frontul de lucru se face cu vagonetul, întrucît înălfimea de ridicare a materialului cu lopata se reduce la 20—40 cm, în loc de 1,2—1,5 m, cît e necesar pentru încărcarea în vagonet. 4. ~ de focar. Tehn.: Mecanism echipat cu un împingă- tor sau cu un aruncător-distribuitor, folosit pentru alimentarea mecanizată, cu cărbuni, a focarelor cu grătar. Instalafia cuprinde: un motor de acfionare (electric sau cu abur), o transmisiune cu lanf articulat sau cu curele, şi un mecanism cu rofi dinfate pentru transmiterea mişcării (direct sau printr-un mecanism bielă-manivelă) la organul de introducere a cărbunelui în focar. Acesta se montează într-o carcasă de formă corespunzătoare, raportată la placa frontală a focarului şi deasupra căreia se montează pîlnia de alimentare cu cărbune a încărcătorului. După construcfia / G organului de aducere a cărbunelui pe grătar, se deosebesc încărcătoare cu împin-gător şi încărcătoare cu aruncător. încărcătoarelecu împingăfor sînt echipate, fie cu un transportor elicoidal, cilindric sau conic, fie cu un piston cilindric sau prismatic, care transportă pe grătar cărbunele căzut din pîlnie, în jgheabul de alimentare (în care se roteşte elicea, respectivîn care culisează pistonul). Cursa pistonului, la încărcătoarele cu piston, e reglabilă în serviciu, pentru a se adapta alimentarea cu com- bustibil a focarului la vâriafiile de sarcină ale acestuia. Acest tip de încărcător se foloseşte, în general, la focarele cu grătar de alimentare pe sub strat. La încărcătoarele cu împingăfor elicoidal, ale focarelor de locomotivă, tubul de alimentare e format din două tronsoane telescopice şi articulate cardanic, iar elicea e constituită din două piese articulate cardanic (pentru a permite deplasările relative ale tenderului fafă de locomotivă) (v. fig.). încărcătorul cu aruncător are un arbore echipat cu una sau cu mai multe pale aruncătoare şi care, împreună cu un dozator, formează două corpuri rotitoare conjugate (acfionafe printr-un angrenaj cu rofi dinfate), montate într-o carcasă comună, raportată la placa frontală a focarului. Acest tip de încărcător se foloseşte la focarele cu grătar planfixsau rulant, cu alimentare superioară. 5. ~ de turna!. Mefg.: Dispozitiv de încărcare a materiei prime în furnal, care asigură şi închiderea gurii de încărcare a cuptorului. Calitatea unui încărcător se apreciază atît după capacitatea Iui de a efectua încărcarea cu o cît mai mică pierdere de gaze, cît şi după posibilitatea de a distribui încărcătura în mod uniform pe întreaga secfiune a cuvei cuptorului. în generat, încărcătoarele sînt confecfionate din tablă de ofel, iar diferitele lor părfi sînt manevrate cu mecanisme acţionate de electromotoare. încărcătorul cu dublu clopot efectuează descărcarea materiilor prime în cuva furnalului prin două capace încărcafor cu piston. I) pîlnie; 2) motor electric; 3) piston acţionat de un mecanism bielă-manivelă; 4) tub; 5) focar; 6) cărbune; 7) canal de răcire a grătarului. /. încărcător cu dublu clopof.alimen-faf cu benă. 1) gura furnalului; 2) pîlnie; 3) clopot inferior; 4) clopot superior; 5) benă; 6) clopotul benei; 7) mecanism cu contragreutate pentru închiderea clopotului 4) 8) cabluri de ridicare a clopotului 3; 9) conducte de evacuare a gazelor de ardere. II. încărcător cu dublu clopot, cu pîlnie distribuitoare/ alimentat cu skip. 1) skip; 2) pîlnie mică (fixă); 3) pîlnie mobilă (distribuitor); 4) clopot superior; 5) pîlnie mare, fixă; 6) clopot inferior; 7) cuva furnalului. conice, numite clopote. Gura furnalului e închisă printr-o pîlnie şi un capac, tronconice. Alimentarea cu materii prime încărcător 543 încărcător a încărcătorului se poate face cu benă sau cu skip. La furnalele alimentate cu benă (v. fig. /), aceasta, încărcată cu mate- riile prime, se aşază pe încărcător, apoi şarja din benă se descarcă în pîlnia mare de închidere a furnalului, prin coborîrea clopotului superior; descărcarea din această pîlnie în cuvă se face prin coborîrea clopotului inferior, cînd clopotul superior e închis, astfel încît pierderea gazelor e redusă. — La furnalele alimentate cu skip şi cari sînt echipate cu încărcător cu dublu clopot (v. fig. II), se asigură o distribuire uniformă pe secfiunea cuvei, a materiilor prime (ceea ce nu se poate realiza la încărcătoarele cu benă, cînd diametrul cuvei e mare). Gura furnalului e închisă cu o pîlnie mare, fixă (cu capac), şi cu o a doua pîlnie mică, constituită dintr-o parte mobilă şi una fixă (pîlnia mică). încărcătura din skip e descărcată în pîlnia mică, fixă, din care cade în pîlnia mobilă, numită şi distribuitor; prin coborîrea clopotului superior, încărcătura e descărcată în pîlnia mare, fixă, inferioară; după fiecare descărcare a unui skip în pîlnia mobilă, urmată de descărcarea acesteia în pîlnia mare, fixă, distribuitorul e rotit cu 60°, astfel încît după şase rotiri, respectiv după descărcarea a şase skipuri în pîlnia mare 5, aceasta poate fi descărcată complet în cuvă. Astfel se asigură o repartizare uniformă a materiei prime pesecfiunea cuvei. — Unele furnale de construcfie mai veche sînt echipate cu încărcătoare cu evacuare cenfrală a gazelor (v. fig.111). Prin ridicarea clopotului superior se permite încărcarea pîlniei 2 (care se efectuează manual); descărcarea se face după închiderea clopotului superior prin coborîrea clopotului inferior. Acest tip de încărcător e folosit rar şi numai la furnale cu capacitate mică. încărcătorul cu un clopot efectuează descărcarea materiilor prime în cuvă printr-un singur capac conic cu vîrful în sus, numit clopot. Are o singură pîlnie mare aplicată, asemănătoare cupîfnia încărcătorului cu dublu clopot (v. reperul 5, fig. /), în care se descarcă materiile prime (din skip sau din benă) şi un singur clopot care obturează partea de jos a pîlniei. La ridicarea clopotului se pierd gaze, iar distribuirea materiilor prime pe secfiunea cuvei nu e uniformă. Sin. încărcător cu clopot unic. î. încărcător. 2. Tehn. mii.: Dispozitiv care reuneşte un număr de cartuşe şi care se introduce într-o gură de foc pentru a asigura alimentarea acesteia în vederea tragerii cu repetifie (cartuş cu cartuş). E constituit, în principal, dintr-un recipient şi din mecanismul de fixare şi de deplasare a cartuşelor. încărcătoarele pot fi de tip cutie şi de tip tambur. Ele pot confine un număr variabil de cartuşe, după felul gurii de foc. Astfel, la puşti au în general cinci şi, uneori, trei cartuşe; la pistolete au 5—13 cartuşe; la automate, 20—100 de cartuşe; la puştile automate, 10—15 cartuşe. încărcătorul de pistolet (v. fig. /) pentru opt cartuşe e de tip cutie. El e constituit dintr-un corp, un împingător, un arc pentru împingător, un fund şi o placă de asigurare a fundului. Corpul e de obicei profilat, avînd forma cartuşului, cu capetele îndoite, spre a retine şi a ghida cartuşele. în perefii corpului sînt practicate orificii, prin cari se poate constata numărul de cartuşe rămase în încărcător. împingătorul se deplasează în interiorul corpului, sub acfiunea arcului, ghidîndu-se în timpul mişcării cu ajutorul unei tălpi care se reazemă pe peretele central al corpului şi III. încărcător cu evacuare centrală. 1) gura cuptorului înalt; 2) pîlnie; 3) clopot superior; 4) cabluri de ridicare a clopotului superior; 5) cabluri de ridicare a clopotului inferior; 6) tub colector central; 7) drumul gazelor de ardere, spre colector; 8) clopot inferior. II. încărcător de pistolet pentru şapfe cartuşe. 1) corpul(cutia)încărcătorului; 2)fun-dul încărcătorului; 3) zăvorul încărcătorului; 4) împingător; 5) arcul împingătorului. I. încărcător de pistolet pentru opt cartuşe. a) montat la pistolet; b) elementele încărcătorului; I) corpul pistoletului; 2) corpul încărcătorului; 3) fundul încărcătorului; 4) zăvorul încărcătorului; 5) împingător; 6) arcul împingătorului; 7) cartuş. apăsînd pe zăvorul închizătorului cu capătul, în formă de cîrlig, opus tălpii. Arcul se reazemă la partea inferioară pe fundul încărcătorului. Fig. II reprezintă un pistolet cu încărcător pentru şapte cartuşe. Are forma de cutie, primeşte cartuşele pe un singur rînd şi se montează în mînerul pistoletului, în care se fixează printr-un zăvor. încărcătoarele cu 13 cartuşe confin cartuşele aşezate pe două rînduri în zig-zag. Există şi lame încărcătoare cu zece cartuşe (v. fig. III), cari nu se introduc în pistolet, ci servesc la aprovizionarea magaziei acestuia, în care se introduc prin apăsarea lor în lungul lamei din care alunecă în magazie, unde se aşază pe două rînduri; magazia, în cazul considerat, nu e plasată în mîner, înapoia trăgaciului, ci în fafa acestuia. încărcătoarele penfru puşcă pot fi de trei sau de cinci cartuşe (v. fig. /V). Ele pot avea forma de trapez, de dreptunghi sau de paralelogram şi sînt constituite dintr-o singură piesă de tablă subfire de ofel, formînd o cutie paralel-epipedică cu două fefe laterale largi şi patru înguste, cu fund şi doi perefi, şi deschisă pe celelalte trei laturi. Perefii laterali ai încărcătoarelor sînt ştanfafi cu găuri mari, pentru a reduce greutatea încărcătoarelor. La unele puşti se folosesc, în loc de încărcătoare de tipul cutie, încărcătoare de tipul lamă, la cari cartuşele se fixează într-o placă metalică îngustă cu marginile îndoite, astfel încît să se constituie un şanf în interiorul căruia pătrunde gulerul cartuşului, care e finut în pozifie corectă de aceste margini, cari acfionează ca un arc. încărcătoarele pentru automate sînt de tipul cutie (prismatică, cu baza un sector de coroană circulară sau în formă UI. Lamă încărcătoare cu zece cartuşe, pentru pistolet. IV. încărcător pentru puşcă, a) de cinci cartuşe; b) de trei cartuşe. încărcător 544 încarcăîură utila VI. încărcător lip tambur penfru automate, a) deschis; b) cu capac; 1) corp; 2) capac; 3) melc; 4) tambur; 5) împingăfor; 6) clanţă; 7) zăvor; 8) receptor; 9) ureche. respectiv. de paralelepiped drept), sau de tipul tambur. La unele tipuri de automate se folosesc încărcăfoare rabatabile (articulate), de tipul cutie. încărcătorul se -----------'----- alimentează separat şi se fixează la automat la gura de foc astfel, încît încărcător penfru automate tip cutie/ pentru 32 de sa permită apuca- ^ . . « cartuşe, rea succesiva a , . cartuşelor de că corp; 2) fund; 3) ,-mpingator; 4) arcul impingatorufui. tre închizător şi împingerea lor în feavă. Ele se fixează lateral, deasupra sau dedesubtul fevii. Fig. V reprezintă un încărcător de tip cutie cu capacitatea de 32 de cartuşe, în care acestea se aşază pe două rînduri în zig-zag. Un încărcător de tip tambur, cu capacitatea de 70 de cartuşe, e reprezentat în fig. V/. El e constituit din: corp, capac, melc, tambur, împingăfor, zăvor şi arc. Unele încărcătoare se montează numai la automatul la care au fost ajustate, în care scop au un număr câre se găseşte imprimat pe automatul încărcătoarele pentru puşti automate sînt, în general, de tipul cutie, în formă de sector (v. fig. V/l). încărcătorul poate fi aprovizionat chiar montat la puşcă, folosind o lamă încărcătoare obişnuită. El e constituit dintr-o cutie sudată, fundul cu arcul său şi împingăto-rul cu arcul respectiv. Partea dinainte a încărcătorului e mai îngustă, iar la partea de deasupra are gheare de conducere a cartuşelor şi a împingătoru-lui, cari împiedică ieşirea în sus, dar permit deplasarea înainte a cartuşului, astfel încît să ajungă cu precizie în camera de încărcare de la feavă. Un încărcător cu 25 de cartuşe, aşezate pe două rînduri în zig-zag, e reprezentat în fig. VIII. Aprovizionarea încărcătorului se poate face din lama încărcătoare, care se introduce în şanfurile speciale de la partea de deasupra a cutiei închizătorului, sau se înlocuieşte încărcătorul gol cu altul, aprovizionat. î. încărcător. 3. Tehn.: Porfiunea dinfr-o conductă de alimentare, care se introduce în recipientul de încărcat. 2. încărcător de noroi. Expl. petr.: Element al sistemului de circulafie la sondele în foraj, montat pe una dintre fefele turlei de foraj (de obicei pe fafa stîngă privind de la locul sondor^Iui-şef spre uşa turlei), între conducta de împingere din manifoldul pompelor şi furtunul de foraj; prinderea lui de barele furiei se face prin juguri strînse cu buloane. La partea inferioară, încărcătorul se termină cu o talpă de sprijin pe fundafia turlei, iar la partea sGperioară se ter- VII. încărcător tip cutie pentru puşti automate. /) corpul încărcătorului; 2) fundul încărcătorului; 3) arc lamelar al fundului; 4) împingăfor; 5) arcul împingătorului. încărcător de noroi, amor-tisor. VIII. încărcător penfru puşcă automată, cu 25 de cartuşe. mină cu o curbă cu flanşe, la care se montează unul dintre capetele furtunului de foraj. Asamblarea încărcătorului la conducta de împingere se realizează prin intermediul unei flanşe (cazul mai frecvent) sau al unei curbe. Pe încărcător, la circa 2---3 m de la nivelul podului de lucru al turlei, se găseşte o priză pentru manometru; se recomandă ca între încărcător şi manometru să se intercaleze un compensator de siguranfă. încărcătoarele simple sînt constituite de obicei din prăjini de foraj de 59/16" sau 65/8", cu perefi groşi, iar încărcătoarele-amortisor (v. fig.) sînt constituite din două tuburi concentrice; diametrul tubului exterior e de , iar diametrul tubului interior, de 31/2l,-'*41/2“. Noroiul de foraj pompat în interiorul tubului exterior trece prin tubul interior spre furtunul de foraj. între cele două tuburi se găseşte o pernă de aer, care are rolul de element amortisor al şocurilor transmise noroiului de pistoanele pompelor. Lungimea încărcătorului e de 13,5-15,5 m. s. încărcător, pl. încărcători. Tehn.: Lucrător care efectuează încărcarea unui agregat de prelucrare (de ex.: cuptor metalurgic, cuptor de încslzire, prajitor de minereu, etc.), a unui vehicul, a unui alt mijloc de transport, etc. De exemplu, ajutorul imediat al minerului tăietor (ajutorul de miner) care încarcă materialul produs, util sau steril, într-un dispozitiv de transport (vagonet, roabă, transportor-bandă, etc.); lucrătorul care alimentează cu combustibil locomotivele din depouri; lucrătorul la o instalafie de distilafie primară cu blaze, care observă şi manevrează anumite pompe, pentru a menfine constant nivelul fifeiului din blaze. 4. încărcătură, pl. încărcături. 1. Gen.: Personalul sau materialul aflat într-o încăpere sau într-un vehicul. 5. ~ totală. Nav.. Diferenfa dintre deplasamentul navei definit de marca de încărcare (deplasament maxim) şi deplasamentul navei goale (deplasament minim), exprimată în tone metrice (1000 kg). Se mai poate defini şi ca greutatea încărcăturii maxime purtate de o navă, şi care se compune din: combustibil (lichid sau solid), lubrifianfi, materiale pentru întrefinerea navei, apă de rezervă pentru căldări, apă potabilă şi de spălat, lest (solid sau lichid), provizii, echipaj cu efecte şi bagaje, pasageri, poştă şi mărfuri. E caracteristica principală a navelor de transport şi, pentru o navă dată, are o valoare constantă indiferent de ruta pe care se utilizează nava. Raportul dintre încărcătura totală şi deplasamentul navei complet încărcate variază cu tipul navei. Astfel, la navele de transportat mărfuri (cargouri), acest raport are valori cuprinse între 0,68 şi 0,73; la navele de pasageri, între 0,20 şi 0,50, iar la navele petroliere e, în medie, de 0,70. Tendinfa actuală e de a se construi nave cu un deplasament cît mai mare posibil. Sin. Deadweight, Greutate purtată. 6. ~ utilă. Nav.: Greutatea totală a pasagerilor cu bagaje, provizii şi apa de băut şi de spălat, a poştei şi a mărfurilor. Se obfine prin scăderea, din încărcătura totală, a greutăfii echipajului (cu bagaje, provizii şi apa de băut şi de spălat), a combustibilului, a lubrifianfilor, a apei de rezervă pentru căldări, a materialelor pentru întrefinerea navei şi a lestului. Nu e o caracteristică principală a navei, deoarece depinde de ruta pe care se utilizează nava; de exemplu, la schimbarea rutei navei, se modifică şi cantitatea de combustibil lubrifiant, de apă şi de materiale consumabile necesare şi deci se modifică şi încărcătura utilă. Raportul dintre încărcătura utilă şi deplasamentul navei complet încărcate variază în acelaşi sens ca şi raportul încărcăturii încărcătură 545 încărcăfură de mină totale cu variaţia vitezei maxime sau cu variafia razei de acfiune. Deci, cînd se compară două nave, e absolut necesar ca ele să fie de aceeaşi categorie, utilizate pe aceeaşi rută şi cu aceeaşi viteză maximă. 1. încărcătură. 2. Tehn.: Cantitatea de material sau totalitatea materialelor introduse într-o cavitate a unui sistem tehnic sau într-o excavafie în teren. 2. ~a cuptorului. Mefg., Tehn.: Totalitatea materialelor introduse într-un cupfor în vederea realizării unui ciclu de proces metalurgic, — sau într-un agregat de lucru în vederea executării procesului de lucru. încărcătura se introduce în cuptor, fie manual, fie prin mijloace mecanizate (v. şl sub încărcător de furnal), în mod continuu sau periodic, după cum cuptorul se descarcă continuu sau periodic. încărcătura depinde de felul cuptorului; de exemplu: La cuptoarele de topit, încărcătura poate fi constituită din minereuri sau din materii prime metalice, din materii auxiliare (de ex.: calcar, var, fondanţi) şi, uneori, din combustibil (cocs). Acestea se introduc în cupfor după o pregătire care consistă în mărunfire, sortare, concentrare, prăjire, brichefare sau aglomerare, etc. în cuptor, ea se topeşte, transformîn-du-se fie într-o baie de metal lichidă, la cuptoarele cu mers periodic, fie în vine de metal lichid, la cuptoarele cu mers continuu. La cuptoarele de Încălzire, încărcătura poate fi constituită din lingouri sau din semifabricate introduse în cupfor în vederea încălzirii lor pentru operafii ulterioare de deformare plastică (de ex.: forjare, laminare), sau din semifabricate ori piese finite, introduse în cuptor în vederea încălzirii lor pentru tratamente termice (de ex.: recoacere, călire, cementare, etc.). La cuptoarele de uscare, încărcătura e constituită de formele sau de miezurile de turnătorie, etc. 3. ~ de bile. Prep. min.: Cantitatea de bile cu care se încarcă morile, în vederea realizării măcinării dorite, şi care variază, în general, între 30 şi 50% din volumul inferior al morii. V. şi sub Moară, şi sub Măcinare. 4. ~ de mină. Mine: Cantitatea de substanfă explozivă introdusă într-o gaură de mină (v.), într-o sondă sau într-o cameră de minare (v.), în scopul executării unei operafii de împuşcare (v.). Spafiul destinat penfru aşezarea încărcăturii în interiorul rocii de împuşcat se numeşte cameră de încărcare (cm3, dm3, m3), iar cantitatea de încărcătură (g, kg, t) se numeşte mărimea încărcăturii. Pentru atingerea efi-cienfei maxime de împuşcare, încărcătura trebuie să realizeze densitatea de încărcare (g/cm3 spafiu din camera de încărcare neumplut de buraj) maximă, adică să se utilizeze cartuşe cît mai apropiate de volumul şi de greutatea încărcăturii, sau exploziv în stare de pulbere (de ex. pulbere neagră) vărsată şi bine îndesată în camera de încărcare. După distribufia în masa care trebuie „împuşcată", se deosebesc: încărcătură concentrată într-o singură cameră de încărcare, sau încărcătură dispersată în cel pufin două camere de încărcare învecinate, în fiecare infroducîndu-se o încărcătură parţială; în cazul cînd aceste încărcături parfiale se iniţiază una de la alta, ele constituie încărcături apropiate. După aşezarea fafă de masa care trebuie împuşcată, se deosebesc: încărcătură exterioară sau aplicată (v. împuşcare cu încărcături aplicate, sub împuşcare) şi încărcăfură inferioară, care se introduce într-o cameră de minare (excavafie provocată ad-hoc sau crăpătură în rocă, etc.). După construcfia încărcăturii, se deosebesc: încărcătură în coloană sau încărcăfură alungită, în® ca^e cartuşele se pun cap la cap (v. fig. / a) sau în mănunchiuri (v. fig. / b) puse cap la cap, de cartuşe legate (v. fig. / c), sau gaura se îndeasă cu exploziv pulverulent. E cea mai frecventă în practica minieră subterana şi se poate executa în coloană continuă sau în coloană etajată (discontinuă). II. Dispozitiv pneumatic pentru încărcarea găurilorde mină. 1) dinamită; 2) cartuş; 3) tub; 4). piesa din fafa; 5) piesa din spate; 6} furtun de cauciuc de 1/4"; 7) valvă; 8) acţiunea aerului comprimcf. C I. Tipuri de încărcături de mină. î) buraj (principal); 2) cartuş cu capsă detonanfă; 3) încărcătură cu mănunchiuri de cartuşe (3’); 4) buraj intermediar; 5) încărcătură de cartuşe; 6) fitil detonant sau reofor. încărcătură în coloană continuă, fără întrerupere a mase explozive; se armează cu o capsă defonantă numai ultimul cartuş (sau mănunchi de cartuşe) dinspre gura găurii demină(sau de sondă). Se execută intro-ducîndmanual cartuş după cartuş, mănunchi după mănunchi, şi presînd cu ful-tuitorul (v.) sau cu anumite dispozitive pneumatice (v. fig. II), pentru realizarea densităfii de încărcare. încărcătura în coloană etajată (discontinuă) are coloana de exploziv întreruptă (v. fig. I d); intervalul de întrerupere se umple cu buraj şi trebuie să fie destul de lung, pentru ca explozia unei subcoloane să nu antreneze pe a celei următoare. Explozia subcoloanelor dintr-o coloană se poate face simultan (fitil detonant pe toată lungimea coloanei sau capse detonante electrice fără întîrziere penfru fiecare sub-coloană) sau succesiv, pornind de la gura găurii de mină (sau de sondă) spre fund (aprindere numai cu capse deto-nanfe electrice cu întîrziere, preferabil cu întîrziere de mili-secunde). în unele cazuri speciale (de ex. împuşcare de aruncare dirijată), felul explozivului dinfr-una din subcoloane poate fi diferit de al celorlalte (încărcăfură combinată). încărcătură în gaură-cupfor, cuptorul putînd fi Ia fundul unei găuri de mină sau al unei sonde; se umple cu explozivi (fig. / b), sub forma unei încărcături concentrate; e folosită atît pentru împuşcări de distrugere, cît şi pentru prospecţiunile seismice. încărcătura în camera de minare are, în general, volumul camerei, şi se realizează aşezînd una lîngă alta lăzile de explozivi, prevăzînd cel pufin două căi de amorsare (v. şî sub Cameră de minare). După caracterul acfiunii de rupere a explozivului asupra rocii, se deosebesc: încărcăfură de aruncare, caracterizată prin indicele acfiunii de explozie n (v. şi sub împuşcare), în urma căreia se formează în rocă o pîlnie de explozie 35 încărcătură cumulafivă 546 încercare (încărcătură de aruncare normală, pentru »=t; încărcătură de aruncare intensă, pentru n> 1; încărcătură de aruncare redusă, pentru 0,750<1; încărcătură de afînare, dacă rc<0,75; v. fig, III); încărcătură de compresiune, llf. Ac|iunea încărcăturii de afînare. IV. Actiuneaîncărcăfurilor dispersate, efajafe. care provoacă în urma exploziei numai scuturarea rocii la suprafafă, fără fisuri, limita ei superioară, încărcătura de compresiune maximă, coincizînd cu limita inferioară a încărcăturii de afînare; încărcătură de lărgire, care e o încărcătură de compresiune folosită penfru crearea cuptoarelor în fundul unei găuri sau al unei sonde de mină; încărcătură dispersată etajată, formată din încărcături apropiate, cari explodează simultan, producînd în teren o excavafie cu profil dorit (v. fig. IV). Sin. Furnal. 1. ~ cumulativă. Mine, Expl., Tehn. mii.: Cartuş de explo- ziv brizant, avînd axial, la capătul către care se îndreaptă unda detonantă, o scobitură simetrică fafă de axa cartuşului, — de obicei de formă conică (v. fig. /), mai rar para- t) C d I. Formele scobiturii cumulative. a)semisferică; b) conică; c) pareleleplpedică în trunchi de piramidă; d) clopot; e) parabolică. bolică, sferică, în trunchi de con, trunchi de piramidă cu baza dreptunghiulară, în formă de clopot, etc., — căptuşită cu foifă de metal ductil (de ex. ofel). în această scobitură se cumulează, într-un fascicul cu diametrul mult mai mic decît al cartuşului, efectele rezultate din suprapunerea undei detonante şi a presiunii gazelor, datorită posibilităfii pe care o are unda detonantă de a antrena în direcfia axei cartuşului şi gazele cari se degajă lateral, cum şi tendinfei gazelor de a se degaja perpendicular pe suprafafa cartuşului. Acest efect, care se manifestă printr-o creştere foarte mare de presiune şi de temperatură, ceea ce are ca urmare distrugeri puternice prin ardere şi fărîmare, se numeşte efect cumulativ sau efectul lui Neumann. Cinematografiat la întuneric, fenomenul de cumulare apare ca o şuvifă lumi- noasă (jet) de gaze incandescente (uneori cu lungimea pînă Ia 90 mm), cu durata de circa 10 ms, în care se deosebesc resturi din foifa de căptuşeală a scobiturii (v. fig. II). Factorii cari influenfează efectul cumulativ sînt: natura explozivului (creşte cu brizanfa), lungimea cartuşului (cea optimă depinzînd de diametrul cartuşului), învelişul cartuşului (creşte cu rezistenfă), inifiere cît mai puternică, unghiul Ia vîrf al scobiturii (60° pentru scopuri miniere), simetria perfectă a scobiturii. Nu toate părfile încărcăturii contribuie la mărirea efectului de distrugere, ci numai explozivul de pe o anumită grosime, numită parte activă. Principalele aplicafii ale încărcăturilor cumulative sînt: creşterea efectului de distrugere a rocilor //. Schema formării jetului cumulativ. 1) jet cumulativ; 2) parte activă. împuşcate cu încărcături alungite în găuri de mină (cartuşul scobit se pune ultimul de la fund), unele cazuri de perforare a găurilor de mină la sfărîmarea blocurilor mari în cariere, perforarea coloanelor de sondă, desfundarea găurilor de scurgere ale furnalelor înalte, etc. încărcăturile cumulative se folosesc şi în tehnica militară, unde se cer acfiuni puternice de străpungere, Ia unele proiectile, mine, etc. 2. ~ de azvîrlire. Tehn. mii.: Cantitatea de pulbere care serveşte să arunce proiectilul unei guri de foc cu ajutorul energiei gazelor produse prin arderea sa. E constituită din încărcătura propriu-zisă şi, în cazul încărcăturilor de greutate mare, dintr-un adaus de pulbere specială, care serveşte la amorsarea încărcăturii propriu-zise. La gurile de foc moderne se foloseşte, pentru încărcătura propriu-zisă, numai pulbere coloidală, fără fum, cu baza de nitroglicerină sau de nitroceluloză, formată din pulbere de aceeaşi formă sau de forme diferite. încărcăturile sub formă de plăci, benzi sau cilindri plini, se numesc şi încărcături degresive sau brizante, deoarece în unitatea de timp se produce inifial o mare cantitate de gaze care scade, apoi, pe măsură ce arderea pătrunde în corpul firului de pulbere. încărcăturile cu cilindri goi sînt cu ardere constantă, iar cele cu cilindri plini, echipafi cu mai multe canale, sînt cu ardere progresivă. 3. ~ de explozie. Tehn. mii.: Cantitatea de exploziv care se pune în interiorul unui proiectil, al unei mine sau al unei bombe, astfel încît să producă un lucru, în principal de fărîmare, azvîrlire, dislocare, iar uneori, de vibrafie a aerului. E constituită, în general, din încărcătura propriu-zisă şi dintr-un detonator care transmite amorsarea de la focos la încărcătură. Explozivul folosit e în general trotilul, dar poate fi şi alt exploziv pufin sensibil la izbire, încălzire, frecare. Cantitatea de exploziv folosită într-o încărcătură de explozie depinde de energia de distrugere necesară. Raportul dintre greutatea încărcăturii de explozie şi greutatea proiectilului, a minei sau ă bombei încărcate se numeşte coeficient de încărcare şi trebuie să fie cît mai mare. La mine, el are valoarea cea mai mare, micşorîndu-se la bombe şi Ia proiectile, cari pot ajunge să nu aibă nici un fel de încărcătură de explozie atunci cînd au rol numai de perforare (de ex. la proiectilele mici, cum sînt gloanfeie gurilor de foc portative). 4. ~ limită. Mine: Cantitatea maximă de exploziv anti-grizutos, admisă pentru a fi introdusă într-o gaură de mină care urmează să fie împuşcată, în minele în cari există pericolul de aprindere a amestecului de gaze, respectiv de praf de cărbune, cu aerul. De exemplu: pentru grizu cu aer sau grizu cu praf de cărbune şi aer, 400—800 g; pentru praf de cărbune cu aer, 600'"800 g. 5. începutul prizei. Maf. cs. V. sub Priză. 8. încercare. Tehn.: Determinarea unor proprietăfi ale unui material sau ale unui sistem tehnic (de ex.: maşină, aparat, unealtă, etc.), prin experienfe în cari se exercită asupra acestora şi solicitări. Materialele sau sistemele tehnice sînt solicitate sau se găsesc în stare de solicitare, dacă se stabileşte în ele o mărime sau un sistem de mărimi cari, la depăşirea anumitor valori, pot provoca deteriorarea materialului sau a sistemului. Stările de solicitare pot fi condifionate de: tensiunile mecanice, cari solicită materialul la deformare; varierea temperaturii şi schimbul (primirea sau cedarea) de căldură, cari solicită termic materialul; stabilirea unui cîmp electric într-un material, ceea ce constituie o solicitare la rigiditate dielectrică, etc. încercarea se deosebeşte de examinare, fiindcă prin aceasta se stabilesc experimental proprietăfile unui material sau ale unui sistem tehnic, fără exercitarea unei solicitări; ea se deosebeşte şi de verificare, fiindcă prin aceasta se constată dacă încercare mecanică 547 încercare mecanică materialele sau sistemele tehnice satisfac anumite condifii impuse, reclamate sau necesare. în general, încercările se efectuează în următoarele cazuri: pentru a stabili dacă materialele sau sistemele tehnice au sau nu au anumite proprietăfi, eventual impuse, reclamate sau necesare; pentru a determina factorii cari condifionează acele proprietăfi şi corelafiile respective; pentru a determina influenfa factorilor şi a condifiilor de încercare asupra rezultatelor obfinute, la un anumit material. încercările se clasifică după diferite criterii. Astfel, după stadiul de fabricafie şi folosinfă, se deosebesc: încercări de uzină, efectuate de producător; încercări de recepţie, efectuate în prezenfa beneficiarului sau a unui delegat al acestuia; încercări în serviciu, după ce sistemul a fost pus în serviciu.— La materiale se folosesc: încercări fizice şi încercări chimice, după proprietăfiie la cari se referă; încercări tehnologice şi încercări netehnologice, după cum acestea se referă sau nu la comportarea la prelucrare. La metale şi aliaje, încercările tehnologice şi netehnologice se numesc încercări mecanice (v.), ultimele putînd fi de rezistenfă sau de duritate. — La sisteme tehnice se folosesc: încercări de prototip sau încercări de serie, după cum se limitează la un obiect sau se extind la un lot de obiecte; încercări de maşini, aparate, organe de maşini, instalaţii şi elemente de instalaţie, construcţii, instrumente, etc., după felul sistemului tehnic. încercarea de casă: Sin. încercare de uzină (v.)* încercarea de recepţie se efectuează fie de beneficiar şi de producător în comun, fie de un reprezentant al beneficiarului sau de o persoană autorizată pentru verificare şi recepţie, pentru a stabili dacă un material sau un sistem tehnic satisfac anumite condifii impuse, eventual anumite prescripfiuni. încercarea de uzină se efectuează într-o fabrică sau înfr-o uzină, asupra unui material sau asupra unui sistem tehnic, fără prezenfa vreunui reprezentant al beneficiarului sau a unei persoane autorizate pentru verificare şi recepfie, ca să se stabilească dacă un material sau un sistem tehnic au proprietăfiie prescrise sau ca să se determine vaiorile-limită de funcfionare necesare. Sin. încercare de casă. încercarea în serviciu se efectuează periodic sau incidental asupra sistemelor tehnice montate, cari se găsesc în serviciu (de ex. încercarea izolatoarelor electrice ale unei linii de înaltă tensiune). încercarea unui material: încercare efectuată penfru a determina proprietăfiie fizicochimice ale unui material, eventual după ce a fost supus unei prelucrări sau unui tratament oarecare (termic, chimic, mecanic, etc.). încercarea unui sistem tehnic: încercare efectuată asupra întregului ansamblu sau asupra unora dintre părfile Iui componente, înainte sau după finisare, cum şi în serviciu. După felul sistemului tehnic, se deosebesc: încercările utilajelor de transport, încercările vehiculelor, încercările construcţiilor, încercările maşinilor şi utilajelor energetice, încercările maşinilor de lucru, încercările instrumentelor, încercările aparatelor de control şi de laborator, etc. i. ~ mecanică. Tehn., Mett.: încercare fizică prin solicitare mecanică, pentru determinarea experimentală a proprietăţilor unui metal sau ale unui aliaj, eventual pentru a verifica dacă un anumit metal sau aliaj satisface unele condiţii minime impuse. Rezultatele încercărilor sînt condifionate de forma şi de dimensiunile epruvetelor, de temperatura în timpul încercării şi de viteza de aplicare a sarcinii, etc., astfel încît e necesar să se asigure condifii unitare pentru aceeaşi metodă de încercare, pentru ca rezultatele să poată fi comparabile. încercările mecanice se execută, după caz, cu maşini şi aparate de încercat (de ex. la încercările de rezistenfă sau de duritate), cu maşini-unelte, cu dispozitive de încercare sau cu unelte adecvate (de ex. Ia încercările tehnologice). încercările mecanice pentru metale şi aliaje se clasifică în: încercări de rezistenţă, încercări de duritate şi încercări tehnologice (v. schema). Schema încercărilor mecanice, pentru mefaie şi aliaje la fracfiune Ia compresiune încercări I la forfecare statice ) la încovoiere la torsiune (răsucire) Ia fiuaj încercări de rezistentă încercări de duritate încercări tehnofogice încercări dinamice încercări statice încercări dinamice încercări electro- magnetice încercări de malea-bilitate de lovire ' de oboseală la tracj‘iune la compresiune la încovoiere la torsiune (răsucire) la tracţiune la compresiune la încovoiere la torsiune (răsucire) prin-apăsare (prin imprimare) prin zgîriere . prin pendulare ( cu sarcină constantă \ cu sarcină variabilă la ambufisare la aplafisare la îndoire la îndoire repetată la lărgire la lăfire la răsfrîngere la răsucire la înfăşurare la strîngere la turtire la refulare la rabatere la împăturire prin aşchiere prin deformare plastică prin ştantare încercări de prelucrabilifate încercări de scînfeiere încercări de sudabilifate încercări de că/ibilitafe încercări de uzură încercări termice încercare de rezistenţă: încercare mecanică prin care se determină comportarea unui material supus Ia solicitări exterioare, respectiv care se găseşte în stare de solicitare prin tensiuni proprii (v. tabloul). încercările de rezistenfă se efectuează în general asupra unor epruvete, cari de obicei sînt bare sau piăci de diferite forme, executate din materialele ale căror proprietăfi trebuie cunoscute; forma şi dimensiunile acestor epruvete sînt standardizate. După modul de aplicare a forfelor, se deosebesc: încercări statice şi încercări dinamice. încercarea statică e o încercare mecanică a unui material supus la solicitări exterioare (forfe sau cupluri), aplicate lent, uniform, în acelaşi sens şi în mod progresiv. Solicitarea creşte de la valoarea zero pînă la valoarea finală, în general pînă la ruperea materialului. Considerînd felul solicitărilor, respectiv deformafiile produse, se deosebesc: încercări la tracţiune, la compresiune, la încovoiere, la forfecare şi la torsiune; încercarea la fiuaj se poate încadra, de asemenea, în grupul încercărilor de rezistenfă statice. La încercările de fracfiune, compresiune şi încovoiere, solicitările produc tensiuni (eforturi unitare) normale a în secţiunea solicitată, iar la încercările de forfecare şi torsiune se produc tensiuni (eforturi unitare) tangenţiale T. 35* încercare mecanică 548 încercare mecanică Grupul de încercări Numirea Schema solicitării Metoda de executare a încercării T racţiune Compre- siune Forfecare încovoiere Torsiune Duritate statică statică, la fluaj (încercare de durată) dinamică/ prin şoc dinamică, la oboseală statică dinamică, prin şoc dinamică, la oboseală statică, la flambaj statică statică dinamică, prin şoc dinamică, la oboseală statică dinamică, la oboseală I Brineif statice dinamice alte metode Vickers Rockwell Shore Poldi Ludwik Materia/e la cari se foloseşte în mod curent Metale, lemn, ciment, piele, materiale textile, cabluri, etc. Metale, în special la temperaturi înalte Metale, eventual alte materiale Metale Metale, betoane, ciment, pietre, cărămizi, lemn, etc. Pietre Metale Bare metalice, de lemn, etc. Metale, în special ofel şi tontă Fontă, lemn, beton, etc. Oţel, lemn, bache-lită, etc. Metale Sîrme de ofei Mefaie Metale, cristale Prin încercările statice efectuate asupra epruvefelor cu ajutorul maşinilor de încercat, la oricare dintre solicitările simple (tracfiune, compresiune, încovoiere, forfecare sau torsiune), se urmăreşte măsurarea — prin citire la aparatele de măsură ale maşinii sau prin ridicarea unei diagrame de către aparatele de înregistrare — a două mărimi: solicitarea (forfă sau cuplu) exercitată asupra epruvetei şi deformafia care se produce. Reprezentarea grafică a relaţiei dintre solicitare şi deformafie (v. fig. /) indică curba caracteristică a materialului penfru solicitarea la care a fost supus, dar în calculele de rezistenfă a materialelor se folosesc de obicei curbe caracteristice (v. fig. II) avînd drept coordonate tensiunea (cr sau t) şi deformafia specifică (s sau y). încercările de rezistenfă statice ale unui material servesc la determinarea limitei de proporfionalitate, a limitei de elasti- Dsformai ie % I. Curba caracteristică a unui material, coordonatele diagramei fiind solicitarea şi deformaţia. P) punctul corespunzător limitei de proporţionalifate; E) punctul corespunzător limitei de elasticitate; R) punctul corespunzător rezistentei de rupere. citate, a limitei de curgere, a rezistenfei de rupere şi a alungirii la rupere. Deformafiile produse prin încercările statice pot fi: elastice, la solicitări sub o tensiune numită limita de elasti- y c n i j !l. Curbe caracteristice pentru diferite materiale, or) rezistenţa; cr) rezistenţa de rupere; crcj limita de curgere; gq) limita da elasticitate; Op) limita de proporţionalifate; e) deformaţia; ef) alungirea Ia rupere; a) oţel carbon; b) fontă; c) cupru turnat; d) cupru iras; e) durafumin; f) lemn; g) piele; h) gumă moale; i) lînă; /) mătase; k) bumbac. citate (cînd deformafiile sînt aproximativ elastice), sau plastice, peste această limită (cînd apar deformafii plastice). Penfru deformafiile corespunzătoare intervalului pînă Ia limita de proporfionalitate P (v. fig. / şi II), curba caracteristică rămîne o linie dreaptă, iar deformafiile pînă la limita de elasticitate (care se găseşte în vecinătatea primei limite) se consideră elasfice; apoi deformafia devine plastică şi creşterea ei urmează în general o curbă continuă, dar la unele mate-riale (în special la ofel) se distinge o limită de curgere, la care se produce o creştere bruscă a deformafiei sub solicitare constantă, uneori chiar sub o scădere de sarcină.— Sarcina maximă suportată de epruvetă înainte de a se rupe e sarcina de rupere, raportul dintre aceasta şi secfiunea inifială a epru-vefei reprezentînd rezistenta de rupere, iar raportul dinfre lungirea între rupere şi lungimea inifială reprezintă lungirea la rupere. Pentru încercările statice se folosesc maşini sau aparate de încercat, adică utilaje de încercat, cu ajutorul cărora se exercită asupra unei epruvete o forfa statică crescătoare, măsurîndu-se atît forfa cît şi deformafia epruvetei. Maşinile de încercat se clasifică după diferite criterii, cari depind de felul încercării şi de condifiile de efectuare a acesteia.— După felul încercărilor executate, se deosebesc: maşini universale, pentru încer- 1-* h cari de tracfiune, compresiune sau încovoiere, evenfual şi penfru încercări de forfecare, duritate şi tehnologice; maşini semi-universale, pentru încercări de tracfiune şi compresiune sau de compresiune şi încovoiere, etc.; maşini specializate, numai penfru un singur fel de încercare, de exemplu la tracfiune, compresiune, încovoiere, torsiune.— După modul de aplicare a forfei, se deosebesc: maşini cu încărcare directă şi maşini cu încărcare indirectă, ultimele fiind încărcate prin transmisiune mecanică sau hidraulică. Maşinile de încercări statice, la cari acfionareâ poate fi manuală sau mec a ni- l/l. Schema unei maşini de încercare statică, la tracfiune, cu încărcare directă şi cu măsurarea forţei prin încărcare directă, a) maşină penfru încercarea fibrelor la tracţiune; b) maşină pentru încercarea betonului Ia fracţiune; /) epru-vefă; 2) fălci; 3) greutăţi# încercare mecanică 549 încercare mecanică IV. Schema unei maşini de încercare statica, la tracţiune, cu încărcare indirectă prin transmisiune mecanică. a) cu măsurare prin încărcare directă (Rudeloff); b) cu măsurare prin resorturi (Rejto); I) epruvetă; 2) greutate; 3) resort. za fă, pot fi împărţite în subgrupuri, după modui de măsurare a forţei, şi anume: maşini cu încărcare directă şi cu măsurarea forţei prin încărcare directă (v. fig. ///), maşini cu încărcare indirectă prin transmisiune mecanică, cu măsurarea forjei prin încărcare directă (v. fig. IV a), prin resort (v. fig. /V b), prin contragreutate mobiiă (v. î ,1 fig. V a), prin măsurător oscilant, prin manometru (v. fig. V b) sau prin combinarea acestor procedee (de ex.: manometru şi contragreutate mobilă); maşini cu încărcare indirectă prin transmisiune hidraulică, cu măsurarea forţei prin încărcare directă, prin rescrt elicoidal, prin contragreutate mobiiă (v. fig. VI a), prin indicator pendular (v. fig. V/ b), prin manometru, sau prin combinarea celor precedente. — După direcţia axei epruvetei, se deosebesc: ma- şini verticale şi maşiniorizontale. în general, maşinile de încercat sînt verticale; din grupul maşinilor V. Schema unei maşini de încercare statică, iatractiune cu încărcare indirectă prin transmisiune mecanică, a) cu măsurare prin contragreutate mobilă; b) cu măsurare prin manometru; 1) epruvetă; 2) transmisiune hidraulică; 3) manometru; 4) contragreutate mobilă. de încercat orizontale fac parte maşinile pentru încercări la răsucire, maşinile speciale pentru încercări la încovoiere, unele maşini pentru încercarea firelor şi maşi nile penfru obiecte forţa maximă pe cu lungimi mari (lanţuri, cabluri).— După care o produce maşina, uzual se foloseşte următoarea clasifica-ţie (deşi mărimile acestor maşini nu sînt normalizate): maşini de tracţiune penfru 30, 50, 60, 100,200, 300, 500, 2000 şi 5000 kgf, eventual construcţii speciale sub sau peste aceste limite (pînă la 500 tf); prese pentru 10, 20, 30,50, 60,100, 200, 300, 500, 1000 tf; maşini universale penfru 2, 4, 6, 10, 20, 30, 50, 100, 200 tf. în încercările maşinilor pentru încercări mecanice se determină experimental caracteristicile principale: precizia, respectiv justeţea indicaţiilor sarcinii aplicate de maşină, exprimată prin eroarea relativă 5 de indicaţie (în %) a maşinii P -P ^ = ~~n----- * 1 00 %, VI. Schema unei maşini de încercare statică, la fracţiune, cu încărcare indirectă prin transmisiune hidraulică. a) maşină cu măsurare prin contragreutate mobilă: 1) cilindru de presiune hidraulică; 2) epruvetă; 3) contragreutate; b) maşină cu măsurare prin indicator pendular: 1) intrarea lichidului; 2) epruvetă; 3) cilindru de presiune (hidraulică) penfru întindere; 4) cilindru depresiune penfru acfionarea indicatorului; 5) indicator pendular. unde Pe e forţă efectivă (reală) indicată de aparatul cu care se face încercarea şi Pa e forţa (aparentă) indicată de maşina încercată; fidelitatea indicaţiilor maşinii, reprezentată de gradul de invariabilitate a preciziei, ia repetarea încercărilor (cu condiţia ca maşina să nu aibă defecte şi să fie utilizată în condiţii normale); sensibilitatea -indicaţiilor maşinii, caracterizată prin pragul sensibilităţii, adică prin valoarea celei mai mici sarcini penfru care se observă o modificare de indicaţie; variaţia indicaţiilor, dată de diferenţa maximă dintre indicaţiile maşinii încercate la sarcini crescînde şi la sarcini descrescînde. Aceste încercări se execută fie periodic, după un anumit interval de timp, fie ocazional, după fiecare mutare a unei maşini fixe, după fiecare revizie generală sau modificare constructivă, cum şi cînd apar cauze accidentale de defectare. încercarea maşinilor penfru încercări mecanice se face prin măsurare, cu aparate sau cu dispozitive de măsură (de obicei, aparate de măsurare a forţei cu care maşina solicită epruvetă), şi prin comparare, cu epruvete comparative. De obicei, la fiecare încercare se întocmeşte un certificat sau un buletin intern, după cum încercarea e principală (de ex. efectuată ia un interval de circa trei ani) sau intermediară (de ex. efectuată la un interval de circa un an). — Încercarea prin măsurare consistă în verificarea indicaţiilor aparatelor sau dispozitivelor de măsură ale maşinii de încercat, folosind aparate sau dispozitive de măsură eta-lonate. Astfel, la încercarea prin măsurare se utilizează: greutăţi efalonate, cu cari maşina de încercat se încarcă direct (pentru sarcini pînă la maximum 2000 kgf) sau indirect (penfru sarcini pînă ia circa 30 tf); dinamo-metre, cari pot fi dinamometre inelare (circulare sau turtite) sau dinamometre în U (echipate cu comparatoare cu cadran), indicate pentru sarcini relativ mici (de ex. de ordinul sutelor de kilograme-forţă); cutii de măsură, şi anume cutii cu membrană elastică sau cu mercur, montate între fălcile sau platourile maşinii de încercat; bare e t a I o n, de formă cilindrică (masive sau cave), inelară (circulare sau turtite), etc., ale căror deformaţii se determină cu un extensomefru (v.). — Încercarea prin comparare, cu epruvete comparative, consistă în executarea a cel puţin opt epruvete (din bare de oţel laminate) cu dimensiuni prestabilite, din cari jumătate (de ex. epruvetele cu număr impar) se încearcă Ia o maşină de încercat precisă şi verificată anterior, iar cealaltă jumătate (de ex. epruvetele cu număr par) se încearcă Ia maşina care trebuie încercată. Apoi se calculează, la ambele grupuri de epruvete, media aritmetică a rezistenţelor la fracţiune, separat pentru epruvetele din fiecare grup; produsul dinfre media aritmetică a rezistenţelor şi secţiunea lor medie se consideră forţă indicată (reală) pentru epruvetele încercate la maşina precisă, respectiv forţă indicată (aparentă) pentru epruvetele încercate la maşina care se verifică. încercarea prin comparare e permisă numai penfru încercări intermediare, cînd nu se poate efectua o încercare prin măsurare. Fig. VII reprezintă o maşină de încercat universală, cu încărcare indirectă prin transmisiune mecanică şi cu măsurarea forţei prin indicator pendular. La această maşină se pot executa încercări la tracţiune, compresiune şi încovoiere. Pentru încercarea la tracţiune se aşază epruvetă între fălcile 6, iar penfru încercarea Ia compresiune, se introduce epruvetă între platourile 8; penfru M' 3 7/ ' Vil. Schema unei maşini de încercare statică, universală, cu acfionare mecanică. încercare mecanică 550 încercare mecanică încercarea la încovoiere, epruvetă 5 e aşezafă pe platoul inferior 8 şi e apăsată prin platoul superior 8. La încercarea la tracfiune se deplasează numai falca inferioară 6, după cum la încercarea la compresiune se deplasează, numai platoul superior 8, falca superioară 6 şi platoul inferior 8 fiind fixe. Acfionarea traversei mijlocii 12, pînă la înăifimea corespunzătoare dimensiunilor epruvetei, se face cu ajutorul manivelei 7; deplasarea în continuare a traversei, penfru încercările Ia tracfiune sau iâ compresiune, se efectuează de către motorul 9, prin intermediul angrenajului melc-roată melcată 10 şi al şuruburilor conducătoare 11. Forfa exercitată asupra epruvetei se transmite — prin pîrghiile 2 şi pendulul 3 — la discul gradat 4, penfru măsurarea forfei, iar protejarea pîrghiilor de şocul produs la ruperea epruvetei se realizează cu cilindrul amortisor 1. Fig. VII! reprezintă o maşină de încercat universală, c u încărcare indirectă prin transmisiune hidraulic ă ş i măsurarea forfei prin indicator pendular. La această maşină se pot executa încercări la tracfiune, compresiune şi încovoiere, dar prin folosirea unor dispozitive speciale se pot efectua şi încercări de forfecare sau de duritate, cum şi încercări tehnologice. Cu ajutorul pompei hidraulice 1, uleiul e refulat, prin conducta 10, în cilindrul principal 3 şi deplasează în sus pistonul solidar cu cadrul format din traversa 4, coloanele 5 şi traversa 6; astfel se realizează forfa necesară, fie pentru încercarea la tracfiune a epruvetei între fălcile 7, fie penfru încercarea la încovoiere a epruvetei aşezate între suporturile 8 şi platoul superior 9, eventual între platourile 9. Conducta 11 cu ulei sub presiune stabileşte legătura de la cilindrul principal cu un cilindru mic, al cărui piston transmite mişcarea pendulului 12, iar acul indicator 13 e antrenat în mişcare de rotaţie de pendulul 12 şi indică pe cadranul 14 forfa care acţionează asupra epruvetei. Maşina e echipată cu dispozitivul 2, de comandă şi reglare a presiunii. Aparatele penfru măsurarea deformafiilor sînt în general f ensometre (v.), cu cari se determină deformaţiile epru-vetelor solicitate la maşini de încercat, dar există şi aparate penfru măsurarea deformafiilor în elemente de construcţii, în mărime naturală sau pe modele. Tensomefrele, folosite pentru măsurarea deformafiilor rezultate în urma încercărilor statice ale epruvetelor, se împart în următoarele grupuri: tensomefre penfru măsurarea deformafiilor longitudinale (cari sînt cel mai frecvent folosite), tensomefre penfru măsurarea deformafiilor transversale şi tensomefre pentru măsurarea deformafiilor torsionale (la răsucire). După modul de construcfie şi de măsurare, se deosebesc: tensomefre mecanice (cu sector gradat sau cu ceasornic comparator), tensomefre mecanice înregistratoare (tensografe), tensomefre optico-mecanice (cu oglinzi), tensomefre electromecanice. încercarea la tracfiune se efectuează pentru a determina comportarea unui material sub acfiunea forfelor de întindere, încercarea se face pe o epruvetă, la maşini de încercat echipate cu un dispozitiv de prindere a epruvetei (constituit din două fălci), cu un mecanism de măsurare a întinderii şi cu mecanism de măsurare a forfei. Epruvetă se montează între cele două fălci, după ce s-au marcat pe ea două repere în inferiorul disfanfei dinfre cele două fălci, iar forfa se aplică progresiv (manual, hidraulic, etc.), mărindu-se treptat pînă la ruperea epruvetei; în acest timp se poate trasa diagrama încercării la tracfiune (v. fig. II a pentru otelul moale), înregisfrînd alungirile în abscise şi forfa (raportată la unitatea de arie a secfiunii) în ordonate. Din această diagramă, reprezentînd curba caracteristică a materialului, se obfin indicafii asupra rezistentei şi ductilităţii materialului, cum şi următoarele elemente caracteristice: limita de proporfionalitate, limita de elasticitate, limita de curgere, modulul de elasticitate, rezistenfa de rupere, alungirea specifică ia rupere şi gîtuirea la rupere. Limita de proporfionalitate (tehnică) Gp e tensiunea pînă la care alungirile sînf practic proporfionaie cu tensiunile corespunzătoare şi se exprimă prin raportul dintre sarcina Pp şi secfiunea inifială a epruvetei. — Limita de elasticitate (tehnică) Ge reprezintă tensiunea Ia care deformafia permanentă a unei epruvete nu depăşeşte o anumită valoare stabilită convenfional (de ex. 0,02%), adică practic e tensiunea pînă la care deformafiile dispar după îndepărtarea cauzei care le-a produs. Ea se exprimă prin raportul dintre sarcina minimă Pe şi secfiunea inifială a epruvetei. — Limita de curgere Gc e tensiunea minimă la care sarcina rămînînd constantă, alungirea continuă să crească. Ea se exprimă prin raportul dintre sarcina minimă Pc şi secţiunea inifială a epruvetei. Limita de curgere poate fi fizică sau f e h-n i c ă; prima reprezintă tensiunea la care apare fenomenul de curgere, iar a doua e tensiunea la care defor-maţia unei epruvete are o valoare convenită (de ex. 0,2%). — Modulul de elasficitafeZse raportul dinfre tensiune şi aiungirea corespunzătoare s în intervalul deformaţiilor proporţionale (£=a/e), iar inversul lui e coeficientul de aiungire a (a = o/£ = 1 /£). — Rezistenţa (de rupere) la fracţiune af e raportul dintre sarcina maximă Pmax suportată de epruvetă înainte de rupere şi secfiunea inifială S0 a epruvetei, adică Gr=Pmax/SQ. — Alungirea specifică la rupere &n e raportul dinfre alungirea între repere AJ a epruvetei Lq) şi lungimea iniţială corespunzătoare (Iq)# adică Lu~Lq Sn~~To ~Lq ' în care Lu e lungimea finală (după rupere) a epruvetei între repere. — Gîtuirea la rupere iJj e raportul dintre micşorarea ariei secţiunii transversale a epruvetei în locul ruperii (Sq—Su) şi aria iniţială a aceleiaşi secţiuni (Sg), adică unde Su e secţiunea minimă după rupere. Gîtuirea la rupere, ca şi alungirea specifică la rupere, se exprimă de obicei în procente. Rezultatele încercării ia tracţiune sînt comparabile dacă epruvetele sînt executate în anumite condiţii penfru fiecare material, în ce priveşte forma, dimensiunile şi prelucrarea, Penfru metale, epruvetă e de obicei o bară cu secţiunea circulara, pătrată sau dreptunghiulară. La epruvetele cu secţiune circulară, raportul dinfre lungime şi diametru se ia 5 sau 10; VIU. Schema unei maşini de încercare statică/ universală, cu acţionare hidraulică. încercare mecanică 551 încercare mecanică la cele cu secfiune pătrată sau dreptunghiulară se operează cu un diametru echivalent do— 1,31 ^JSq , unde Sq e aria sec-fiunii barei care se încearcă. Pentru anumite produse metalice (table subfiri, cabluri, sîrme, fontă, etc.) sînt admise epruvete de forme specifice produselor respective (v. fig. /X), formele acestor f IX. Epruvete de încercare la tracfiune. a) epruvetă rotundă penfru fontă turnată; b) epruvetă plată penfru fable; c şi d) epruvetă plată şi epruvetă-inel penfru încercat cauciuc; e) epruvetă dreptunghiulară pentru textile; /) epruvetă în 8 plin penfru încercarea cimentului; lQ) lungimea inifială; lc) lungimea calibrată; c/0) diametrul inifial al epruvetei rotunde; a0 şi b0) laturile inifiale ale secţiunii dreptunghiulare de epruvetă plată. epruvete fiind standardizate. — Penfru lemn trebuie să se fină seamă dacă epruvetă s-a prelevat radial sau longitudinal, secfiunea epruvetei fiind dreptunghiulară, cu laturile de 7 şi de 20 mm. — Pentru textile se deosebesc încercarea firului şi încercarea fesăturii. Epruvetă firului e însuşi firul, iar drept repere sînt considerate chiar marginile fălcilor. Epruvetă fesăturii e o fîşie dreptunghiulara, deobicei cu dimensiunile 100X(150—170) mm, cu condifia ca firele componente să fie întregi. — Pentru cauciuc (gumă), forma epruvetei variază după cum cauciucul e tare, moale sau cu inserfii. — Pentru ciment, epruvetă are forma unui 8 plin. Alte prescripfiuni impuse epruvetelor pentru încercarea la tracfiune sînt următoareie: epruvetă trebuie prelucrată astfel, încît să nu prezinte tensiuni proprii în direcfia întinderii; metale, axialiiatea solicitării epruvetei se asigură, la epru-vetele rotunde şi plate, cu ajutorul dispozitivelor de prindere (a fălcilor), avînd pene sau inele cu suprafefe de sprijin sferice (v. fig. X a). La cabluri, capetele firelor se desfac şi se ancorează în cleme încărcate Ia interior cu diferite aliaje (v. fig. Xd); la hîrtie, fălcile lucrează prin frecare şi sînt căptuşite cu piele, iar la textile, fălcile sînt ondulate. Curba caracteristică diferă foarte mult de Ia un material la altul şi chiar pentru acelaşi material; de exemplu, curba caracteristică pentru ofel are aluri diferite, în funcfiune de compozifia chimică a ofelului (v. fig. XI), de tratamentul termic 11/f6%C ,\1W ' 97% G ' 70% C // X ,u7oLj 7\f/^55%C 11%C XI. Curbele caracteristice ale ofelu-Iui carbon, la încercarea de tracfiune, în funcfiune de confinuful în carbon. a) rezisfenfa la fracţiune; e) alun-girea; C) carbon (%). 25 e% XII. Curbele caracteristice ale unui aceluiaşi ofel, supus la tratamente fermice diferite. 1) pentru ofel călit; 2) pentru ofel călit şi revenif; 3) penfru ofel re-copt; cr) rezistenfă la tracfiune; e) alungirea specifică ia rupere. Ia care a fost supus (v. fig. Xll)r de temperatura Ia care s-a efectuat încercarea sau de viteza de aplicare a sarcinii. — încercările de tracfiune efectuate Ia temperaturi diferite modi-fică deasemenea aluracurbei caracteristice (v. fig. XIII). în general, încercarea se face la o anumită temperatură, preferabil temperatura de serviciu a materialului de construcfie a unei maşini, a unui aparat, etc.; în acest scop, epruvetă se fine, fie într-o cameră cu tempera- ^0 t°jo X- Dispozitiv de pwndere a epruvefefor supuse la tracfiune. a) Dispozitiv de prindere cu pene: 1) epruvetă; 2) pană; 3) falca maşinii.— b) Dispozitiv de prindere cu inele: 1) epruvetă; 2) falca maşinii; 3) inel port-epruvefă; 4) umăr; 5) inel de sprijin cu suprafafă de aşezare sferică.— c) Dispozitiv de prindere cu inel filetat: 1) epruvetă; 2) falca maşinii; 3) inel filetat cu suprafafă de aşezare sferică; 4) capul filetat ai epruvetei. — d) Dispozitiv de prindere a cablurilor: 1) cablu; 2) cap de prindere; 3) cablu despletit cu aliaj turnat; 4) cleşte; 5) falca maşinii. — e) Dispozitiv de piindere a firelor: 1) falcă; 2) fir. suprafafa ei să fie netedă, iar axa longitudinală să fie o axă de simetria; prinderea epruvetei să se efectueze fără „excentricitate", pentru ca întinderea să se producă în direcfia axei ei. La tură constantă, fie într-o XIII. Curbele caracteristice ale unui ofel baie lichidă (de ex.: băi de aliat/ în funcfiune de temperatura de parafină pînă la -1-120°, băi încercare, de ulei mineral pînă la 250°) cr) rezistenta la tracfiune; s) alungirea sau în băi pentru tempe- specifică la rupere, râturi între 250 şi 1000°. Pentru temperaturi joase se folosesc gaze lichefiate sau solufii răcite ale acestor gaze, — Deoarece viteza de aplicare a sarcinii are o mare influenfă asupra caracteristicilor unui material, ea trebuie prescrisă. O încercare la viteză mică dă, de exemplu pentru metale, o rezistenfă mai mică decît cea normală. De obicei, viteza normală de aplicare a sarcinii diferă după material; de exemplu, la materialele metalice e de circa 1 kgf/mm2s, iar la beton trebuie să fie mai mică decît 5 kgf/mm2s. încercările la tracfiune se execută, fie Ia maşini universale, fie Ia maşini construite numai penfru aceste încercări. Maşinile pentru încercare la tracfiune se clasifică după modul de aplicare a forfei, după modul de măsurare a forfei, după direcfia axei epruvetei în timpul încercării şi după forfa maximă pe care o produce maşina. în general, la toate maşinile de încercare Ia tracfiune, epruvetele pot fi solicitate încercare mecanică 552 încercare mecanică fie cu o viteză constantă, şi se măsoară forfa de tracfiune, fie cu o viteză determinată, şi se măsoară deformafiile (epru-veteior) provocate de sarcinile corespunzătoare; penfru încercarea materialelor Ia tracfiune (metale, lemn, pînză, etc.) se folosesc de obicei maşinile din prima categorie, cele din a doua categorie fiind utilizate mai mult pentru încercările materialelor foarte fragile (de ex.: ciment, miezuri de turnătorie, etc.). Maşinile cele mai sensibile sînt atît cele cu măsurare prin indicator pendular, folosită la majoritatea maşinilor de puteri mici şi mijlocii, cît şi cele cu măsurare prin greutate mobilă, la cari forfa de tracfiune se măsoară printr-un sistem de pîrghii care funcfionează după principiul balanfei decimale. Mecanismele de producere a forfelor sînt cu transmisiune mecanică sau cu transmisiune hidraulică, acţionarea acestor mecanisme fiind manuală sau mecanizată. Penfru măsurarea limitelor de elasticitate şi de curgere se folosesc de obicei extensometre. în cazul limitei de curgere, epruvetă e solicitată Ia maşina de încercat cu o sarcină ini-fiaiă de circa 1 "-2 kgf/mm2, spre a evita eventuale deplasări. Se efectuează apoi o serie de încărcări şi descărcări, în mod lent şi uniform, cu o viteză pînă la maximum 1 kgf/mm2s, pînă la obfinerea unei a lungi ri permanente de 0,2%; descărcările succesive se fac pînă Ia sarcina inifială. Fig. X/V reprezintă o maşină de încercat cu transmisiune mecanică şi măsurare prin contragreutate mobilă, avînd o coloană verticală, care susfine o riglă gradată, iar de-a lungul acestei rigle se deplasează o greutate mobilă pentru măsurarea forfei de fracfiune. Producerea forfei de tracfiune se obfine cu ajutorul unui şurub conducător, acfionat de un angrenaj melc-roată melcată. Maşini de acest tip, cu mecanismul penfru producerea forfei XIV. Schema unei maşini de încercare la fracfiune, cu încărcare prin transmisiune mecanică şi măsurare prin contragreutate mobilă. I) coloana; 2) greufate mobilă; 3) riglă gradată; 4) fălci; 5) epruvetă; 6) şurub conducător; 7) angrenaj melc-roafă melcată. maşini au un ac indicator liber, care se deplasează odată cu pendulul, însă rămîne pe Ioc în pozifia de indicare maximă, dînd astfel posibilitatea citirii forfei de rupere. Maşinile de acest tip, cu acfionare rr.anuală sau cu motor electric, se folosesc în mod obişnuit pentru încercarea sîrmelor subfiri, a firelor textile, a fesăturilor, a cartonului, etc. XVI. Schema unei macini de încercare la tracţiune, cu încărcare prin transmisiune mecanică şi măsurare prin indicator pendular. 1) pendul; 2) sector gradat; 3) ac indicator; 4) fălci; 5) epruvetă; 6) şurub conducător; 7) angrenaj melc-roată melcată. XVII. Schema unei maşini de încercare la tracţiune, cu încărcare prin transmisiune hidraulică şi măsurare prin manometru, î) cilindru; 2) piston; 3) fălci; 4) epruvetă; 5) cufie cu membrană; 6) membrană; 7) manometru. XV. Schema unei maşinii de încercare la tracfiune, cu încărcare prin transmisiune hidraulică şi măsurare prin contragreutate mobila. 1) contragreutate mobilă; 2) riglă gradată; 3) pîrghie; 4) fălci; 5) epruvetă; 6) cilindru; 7) piston. 6 (kgf/mm?) k acfionat manual sau prin motor electric, se fc/Iosesc în general pentru sarcini mici. Fig. XV reprezintă o maşină de încercat cu transmisiune hidraulică şi măsurare prin contragreutate mobilă, maşină care are un cadru închis. Forfa de fracfiune se realizează prin transmisiune hidraulică, cu ajutorul unui sistem cilindru-piston, iar măsurarea acestei forfe se face cu un sistem de pîrghii şi o greutate mobilă, care se deplasează pe o riglă gradată. Maşini de acest tip se folosesc, de obicei, penfru încercări ia tracfiune cu sarcini mijlocii. Fig. XV/ reprezintă o maşină de încercat cu transmisiune mecanică şi măsurare prin indicator pendular, care în general e o maşină de putere mică sau foarte mică. în schema alăturată a maşinii se observă ca măsurarea forfei de fracfiune se face pe un sector gradat, cu ajutorul tijei pendulului. De obicei, aceste Fig. XV// reprezintă o maşină de încercat cu transmisiune hidraulică şi măsurare prin manometru, la care producerea forfei de fracfiune se realizează prin presiunea hidraulică asupra unui piston, de a cărui tijă e prinsă falca inferioară. Forfa se determină cu un manometru montat pe o cufie de măsurat, cu membrană piston (situată în axul maşinii), care transformă sarcina concentrată în presiune hidraulică; deformafiile elastice ale membranei fac să varieze volumul spafiului ocupat de lichid, a cărui presiune se măsoară cu ajutorul manometrului. Spre deosebire de alie maşini, la cari manometrul măsoară presiunea din cilindru, la această maşină, prin cutia de măsurat se determină direct forfa reală care solicită epruvetă (pompa hidraulică e acţionată manual sau cu motor electric). încercarea la compresiune se efectuează pentru a determina comportarea unui materia! sub acfiunea forfelor de apăsare. încercarea se execută pe o epruvetă, care se comprimă lent şi progresiv între două platouri ale maşinii de încercat; această încercare continuă pînă la apariţia primei crăpături pe suprafaţa laterală a epruvetei, adică pînă la atingerea sarcinii de rupere. Din punctul de vedere teoretic, încercarea la compresiune e analogă încercării la tracţiune (v.încercare la tracţiune), cu deosebirea că în loc de o alungire a epruvetei se obţine o scurtare, sensul solicitării fiind contrar celui de la tracţiune. La compresiune se încearcă de obicei materialele fragile (de ex.: fonta, betonul, piatra), pentru de- presjune); terminarea următoarelor caracteristici: rezistenţa la compresiune, limita elastică, limita de proporţionâ'itafe, limita de curgere, scurtarea specifică, scurtarea totală, umflarea şi variaţia specifică a dimensiunilor lineare ale secţiunii. Unele dintre aceste caracteristici se obfin cu ajutorul mecanismelor de măsurare ale maşinii de încercat, iar altele, din diagrama la compresiune W 20 30 4050 60 6% XVIII. Curbe de compresiune ale unor metale şi aliaje uzuale, cr) rezistenfa (tensiunea {a com-e) deformafia (scurtarea). încercare mecanică 553 încercare mecanică sau curba caracterisiică (diagrama tensiunilor la compresiune) a materialului respectiv (v, iig. XVIII). Relafiile folosite frecvent la încercările la compresiune sînt următoarele: rezistenfă la compresiune (în kgf/mm2) cTrc = = PmaxISOi limita de curgere (în kgf/mm2) gcc=^Pc/Sq; scurtarea specifică la rupere e = (ho'-hîl): h$ şi umflarea = = 100 (5W—5q):5o. în aceste relaţii, Pw^(kgf) e sarcina maximă, Pc (kgf) e sarcina Ia limita de curgere, 5o (mm2) şi Su (mm2) sînt secfiunile inifială şi finală ale epruvetei, /?o (mm) şi hu (mm) sînt înălfimile inifială şi finală ale epruvetei. Epruvetele utilizate pentru încercarea Ia compresiune a materialelor au de obicei formă cilindrică (pentru metale), cubică (pentru ci-ment) sau prismatică (pentru lemn). Epruvetele pot influenfa rezultatele încercării prin formă (cilindrică, cubică sau prismatică) şi corelaţia dinfre dimensiuni, care e necesară pentru a înlătura efectul de consistenfă al volumelor de fre-csreşi de fiamba j. Aceşti doi facfori determină dimensiunile epruvetei (v. fig. XIX şi XX); primul factor impune ca suprafafa XIX. înălţimea minimă penfru încercarea la compresiune, înălţimea minimă de compresiune; (3) unghi de alunecare; d) diametrul (respectiv latura mare a bazei dreptunghiulare); p) linii înclinate cari reprezintă planul (respectiv linia de alunecare). încercarea XX. înălfimea penfru compresiune, ^max) înălîimea maximă de compresiune; d) diametrul (respectiv latura mare a bazei dreptunghiulare); p) plan (respectiv linie) de alunecare; V) volum de frecare. de alunecare a unei fefe de compresiune să atingă cea de a doua fafă, iar al doilea factor cere ca prelungirea planelor de alunecare ale unei fefe de compresiune să se poată intersecta cu planele celei de a doua fefe. De acea se recomandă ca diametrul d şi înălfimea h a epruvetei să satisfacă relafiile: 0,5 d* tg |3 D(1+2tg2a)+2a ‘ La metalele feroase, de exemplu, D~3 a, 2 a sau a; pentru D — 2 a, 8C=33—40 %, dacă a = 45-53°. Epruvetele penfru table au dimensiunile de 200X200 mm, excluzîndu-se zona marginală a foii pe lăfimea de 20 mm de Ia margine. încercarea la îndoire repetată e o încercare de maleabilitafe prin care se constată capacitatea de îndoire a materialului, în două sensuri contrare şi la 180°, de un număr indicat de ori, fără a se produce crăpături sau rupere. Această încercare se efectuează, de obicei, fie la sîrme rotunde cu diametrul pînă Ia 10 mm sau la sîrme cu secfiune profilată mai mică decît 120 mm2, fie la table şi Ia benzi cu grosimea sub 5 mm. Mişcarea de îndoire se execută în mod uniform, fără smu-cituri, cu o cadenfă de circa o îndoire pe secundă. Ca rezultat al încercării se indică atît numărul de îndoiri suportat de epruvetă pînă la aparifia primei exfolieri sau crăpături, cît şi numărul de îndoiri pînă la ruperea epruvetei; îndoirea în cursul căreia s-a produs ruperea nu se numără. Epruvetele pentru sîrmă au lungimea de circa 200 mm, epruvetele pentru benzi au lăfimea mai mare decît 20 mm, doire repetată. 1) volan de fixare a fălcilor aparatului; 2) falcă de fixare a sîrmei; 3) sîrmă; 4) pîrghie pentru efectuat îndoirile Sîrmei la 180°. iar cele pentru table au lăfimea egâlă cu dublul grosimii, plus 10 mm. Aparatul pentru încercarea la îndoire repetată (v. fig. LXVI) e constituit din două fălci de fixare rotunjite (avînd Ia partea superioară o suprafafă cilindrică sau o piesă cilindrică de adaus), un dispozitiv de strîngere, un antrenor cu pîrghie pentru efectuat îndoirile şi un contor pentru numărarea îndoirilor. Strîngerea epruvetei între fălci se face cu presiune moderată, însă suficientă, spre a evita alunecarea sau învîrtirea ei sub efectul îndoirilor. încercarea de lărgire a găurii e o încercare de maleabilitafe pentru determinarea comportării unui material metalic la lărgire, folosind un dorn conic. La încercare, efectuată de regulă Ia cald, materialul se comportă cu atît mai bine cu cît lărgirea fevii e mai mare; lărgirea procentuală A a fevii se exprimă prin relafia: ^=^-100, «o în care şi d\ sînt diametrul iniţial şi diametrul final de fisurare a fevii. Epruvetă folosită Ia încercare are o gaură, a cărei distanţă de cea mai apropiată muchie e prescrisă; diametrul acestei găuri, care e efectuată în prealabil cu un burghiu, e de asemenea prescris şi anume e două ori grosimea epruvefei. Lăfimea epruvetei de încercat trebuie să aibă de cinci ori grosimea ei, iar dornul are o conicitafe de 1/5 (uneori 3/10). Sin. încercare la priboire. încercarea la lărgire a fevilor e o încercare de maleabilitafe prin care se constată capacitatea de deformare a materialului sfeviIor metalice, la introducerea unui dorn conic în feavă, fără a se produce crăpături sau rupere. încercarea se execută introducînd prin presare la rece un dorn cilindric uns, cu diametru prescris'şi cu cap conic, pînă cînd partea cilindrică pătrunde aproximativ 30 mm de la capătul epruvetei (v. fig. LXVII). Jeavă, de un anumit material, se comportă cu atît mai bine la lărgire, cu cît fisurarea apare după o creştere procentuală mai mare a diametrului ei interior; lărgirea procentuală A a fevii se exprimă prin relafia: -dl~do-100, l A=- do LXVII. încercarea la lărgire a ţevilor, a) introducerea dornului fără lărgire; b) poziţia dornului în care do şi *d\ sînt diametrul inifial după lărgirea fevii; d0) dia-şi diametrul lărgit al fevii. metrul iniţial al fevii; dt) dia- Dimensiunile dornului sînt prescrise metrul fevii lărgite; h) înăl-penîru fiecare material de feavă în- timea părfii conice a fevii. cercat; pentru fevi de ofel, conicita- tea dornului se ia de circa 1/10 pe o lungime aleasă astfel, încît să pătrundă în interiorul fevii 1/3 din lungimea coni-cităfii. Lungimea epruvetei se ia 1,5 d0-MOO mm, unde do e diametrul exterior al fevii nelărgite. O variantă a acestei încercări e încercarea de lărgire a inelului de feavă, pînă Ia rupere, care se execută Ia rece, pe un dorn avînd conicifatea de 1/20. Epruvetă e constituită dintr-un inel de feavă cu lăfimea de circa 15 mm; pentru fevi cu grosimea peretelui mai mare decît 6 mm, lăfimea inelului va fi mai mare sau cel pufin egală cu dublul grosimii peretelui fevii. încercarea la lăfire e o încercare de maleabilitafe penfru determinarea comportării la lăfire transversală a unui material metalic, fără a se produce crăpături, folosind presa încercare mecanică 565 încercare mecanică sau ciocanul. Obiectele de încercat se forjează cu un ciocan bombat (cu raza de circa 15 mm), prin lăfire sau întindere pînă la aparifia crăpăturilor marginale sau pînă la lăfirea lor în măsură suficientă, iar lungirea A şi lăfirea Ai procentuale se exprimă prin relafiile: bi-l --------------------------ş| 4=- •100 LXVIII. încercare Ia lăţire. Io) lungimea Inifială a epruvefei; h) lungimea epruvefei după încercare; b0) lăţimea inifială a epruvefei; bj) lăţimea epruvetei după încercare. h ' în cari Iq şi b§ sînt lungimea şi lăfimea obiectului înainte de încercare, iar li şi b\ sînt aceleaşi mărimi după lăfire; cu cît creşterile şi Ai sînt mai mari, cu atît se consideră că materialul se comportă mai bine la lăfire (v. fig. LXVIII). Epruvetă pentru încercare se prelucrează din materialul de încercat şi de obicei trebuie să aibă grosimea de 15"-•■■20 mm, lăfimea de 50 mm şi lungimea de 400 mm. încercarea se efectuează Ia cald sau la rece. încercarea la r ă s-frîngere e o încercare de maleabilitafe pentru a constata capacitatea unei fevi de a se deforma, fără crăpături sau rupere, la răsfrîngerea marginii spre exterior cu un unghi de 90° sau de 180° (v. fig. LXIX). încercarea, de regulă la cald, începe prin lărgirea inifială IU 45° a capătului epruvetei de feavă, cu ajutorul unui dorn conic uns, urmată de răsfrîngerea acestei porfiuni (lărgite) pînă la unghiul prescris pentru feava respec- t ■ w _ LXIX. încercare fa rasfnngere (pentru fevi). tiva, prin presare sau , % ' . | a) rasfringere la 90°; b) rasfrîngere a 180°; cu ciocanul; se con- ' , , , . * , , sideră că ţeava se f) ,nel de sustiners ePruve,e|i 2> eP™veta de comportă bine la răs- ţeava, 3) dop. frîngere, dacă nu apar crăpături după încercare. Epruvetă se execută dintr-un capăt de feavă cu lungimea de 100 mm, planele de tăiere ale epruvetei trebuind să fie perpendiculare pe axa fevii. Inelul de susţinere a epruvetei va avea muchiile rotunjite, fiind recomandat ca raza de rotunjire să fie aproximativ egală cu grosimea peretelui fevii. Sin. încercare la bordurare. încercarea la răsucire e o încercare de maleabilitafe pentru a constata capacitatea de răsucire a unei sîrme, fără a se produce crăpături sau rupere, cînd această sîrmă e răsucită cu un anumit număr de învîrtituri pe o anumită lungime. La încercare, folosită de obicei pentru sîrme cu diametrul de 0,2--10 mm, materialul se comportă bine la răsucire, dacă nu se fisurează. Epruvetele de sîrmă au o lungime utilă egală cu circa 100 de ori diametrul sîrmei încercate (de obicei între 50 şi 500 mm). Această epruvetă de sîrmă se fixează între fălcile de fixare, monjate în cele două capete ale aparatului de încercare, dintre cari unul e capătul de răsucire şi celălalt e capătul de întindere. Rotirea capului de răsucire se execută manual sau mecanizat, într-un singur sens sau cu schimbare de sens, iar viteza de răsucire e de circa 60 rot/min pentru sîrma cu J<3 mm şi de circa 30 rot/min pentru sîrma cu d>3 mm; înregistrarea numărului de învîrtituri (răsuciri) se face cu un contor. încercarea la înfăşurare e o încercare de maleabilitafe pentru a determina capacitatea de înfăşurare a unei sîrme, fără a se produce crăpături sau rupere, folosind un dorn de un anumit diametru D, prescris penfru materialul şi diametrul respectiv (v. fig. LXX). Această încercare, de reguiă la rece, se recomandă penfru sîrme cu diametrul pînă la 6 mm; materialul se comportă bine dacă nu prezintă crăpături pe porfiunea înfăşurată pe dorn. în lipsa unor pre- « scripfiuni obligatorii, , diametrul dornului se ia egal cu diametrul sîrmei, înfăşurîndu-se 5"*10 spire. încercarea la strîngere e o încercare de maleabi-litate prin care se constată capacitatea de deformare prin strîngere a unei fevi, fără a se produce crăpături sau rupere, introducînd feava în-fr-un alezaj conic. Introducerea fevii în alezajul conic se face, LXX. încercarea la înfăşurare a sîrmei. 1) dorn; 2 ) sîrmă ; D) diametrul dornului; d) diametrul sîrmei. LXXI. încercarea la strîngere a ţevilor. 1) inel cu alezaj conic (conicitafea 1:10); 2) fea-vă; 3) dorn; d) diametrul exterior ai fevii; drf diametrul capătului fevii după strîngere; L) lungimea epruvetei. fie prin lovituri de ciocan sau de baros, fie prin apăsare cu presa (v. fig. LXXI), pînă la limita indicată de prescripfiunile tehnice pentru materialul şi diametrul respectiv al fevii. Mărimea strîngerii fevii, exprimată în procente fafă de diametrul exterior inifial, se determină cu relafia: Azi.100, a în care d e diametrul inifial al fevii, iar d\ e diametrul capătului fevii după strîngere; materialul se comportă bine dacă epruvetă nu prezintă crăpături pe porfiunea care a intrat în alezajul conic. Epruvetă tăiată de la capătul fevii trebuie să aibă lungimea 2,5 ^ + 50 mm, d fiind diametrul exterior al fevii. încercarea la turti re e o încercare de maleabi-litate penfru determinarea comportării la turtire a unei fevi. Turfirea epruvetei de încercare se face, fie sub acfiunea unei sarcini axiale progresive, pînă la atingerea unei valori date a sarcinii, fie sub acfiunea unei sarcini normale pe axa epruvetei, pînă la lăfirea completă. încercarea, de obicei la rece, se efectuează la presă, între două plăci x=0 LXXII. fevilor încercarea la turtire sudate. 1) feava nefurtită; 2) sudura; 3) feava turtită; a) distanfa dinfre plăci; x) distanta de turtire (x^=0). paralele; materialul fevilor se comportă bine dacă epruvetele încercate nu prezintă începuturi de ruptură pe porfiunea întinsă. Epruvetă e cilindrică şi se prelevează din materialul de încercat. Ţevile cari se încearcă sînt cu sau fără sudură (v. fig. LXXII şi LXXIll); la fevile sudate, sudura va fi cuprinsă într-un plan Ia 45° fafă de direcfia efortului. încercarea de refulare e o încercare de maleabilitafe pentru a constata modul de comportare a materialelor metalice, feroase şi neferoase, destinate confecfionării unor elemente de asamblare, cum sînt niturile, şuruburile, antre-toazele, etc. încercarea, la cald sau la rece, consistă în tur-tirea axială a unei epruvete cilindrice, prin presare sau prin încercare mecanică 566 încercare mecanică lovire, pînă la afingerea unei înălfimi date (v. fig. LXX/V). După încercare, epruvetă nu trebuie sa prezinte crăpături sau alte defecte vizibile cu ochiul liber, pe suprafafa laterală. ; .2 LXXJll. încercarea Ia turtire a ţevilor nesudate (fără sudură). J) feavă neturtită; 2) feavă turtită; a) distanfa dinfre placi; x) distanta de turtire. 4- ! LXXIV. încercare Ia refulare. d) diametrul epruvetei; h) înălţimea inifială a epruvete ijfjj) înălţimea finală a epruvetei. f i li ! 1 i -H LXXV. încercare la rabatere. 1) epruvetă; 2) ramură rabătută la 180°; 3) ramură rabă-tufă la 90°; 4) des-picătură. Epruvetă va avea înălfimea h — 2 d, unde d e diametrul ei. încercarea la r a ba fere e o încercare de malea-bilitate pentru a constata comportarea unui material metalic la rabatere. încercarea, de regulă la cald, consistă în despicarea epruvetei la un capăt şi în rabaterea celor două ramuri cu ciocanul, Ia 90° sau la 180°, pe corpul epruvetei (v. fig. LXXV); se consideră că materialul se comportă bine Ia rabatere, dacă după încercare epruvetă nu prezintă crăpături. Epruvetă se execută cu lăfimea egală cu de trei ori grosimea. încercarea la împăturire eo încercare de maleabilitafe pentru a determina comportarea tablelor sau a sîrmelor metalice la îndoiri pe porfiuni succesive, executate cîte una la +180° şi una la —180° (v. fig. LXXVl). încercarea, de regulă Ia cald, consistă în încălzirea epruvetei Ia un capăt pînă la galben şi Ia celălalt capăt pînă Ia roşu-cireşiu, după care se execută patru îndoiri, începînd cu capătul cel mai încălzit; se consideră că materialul se comportă bine la împăturire, dacă după încercare epruvetă nu prezintă crăpături. Epruvetă are de obicei lăfimea de40 mm, lungimea de 50 mm şi grosimea egală cu cea a tablei. Sin. încercare Ia pliere. încercare de prelucrabilifafe: încercare tehnologica a unui material, de obicei metalic, prin care se determină posibilitatea de a fi prelucrat (cu defecte cît mai mici) în produse semifabricate sau finite, cu un consum cît mai mic de energie şi într-un timp cît mai scurt (cît mai repede), prin aşchiere, prin deformare plastică (de ex.: prin forjare, laminare, presare, tragere, etc.), ştanfare, turnare, etc. Exemple de încercări de prelucrabilifafe: încercare de prelucrabilifafe prin aşchiere: încercare tehnologica prin care se determină aşchia-bilitatea unui material de formă dată, fără a se produce decît unele defecte cît mai mici. La această încercare se foloseşte un procedeu oarecare de aşchiere, cum sînt strun-jirea, burghierea, frezarea, rindelarea, etc. Prelucrabilitatea prin aşchiere a unui material e o proprietate care depinde de compozifia chimică şi de structura lui, de forma lui geometrică, de materialul şi de forma geometrică a sculei aşchie-toare, de procedeul şi de regimul de aşchiere utilizat (viteză de aşchiere, avans şi adîncime de aşchiere), de condifiile de răcire şi de ungere în timpul prelucrării (în regiunea de formare a aşchiei), etc, LXXVl. încercarea la împăturire. Epruvetă împăturită cu patru îndoirisuc-ceslve 1, 2., 3, 4. . AşchiabiIitafea unui material, penfru care se fine seamă de condifiile de lucru admise (referitoare la materialul şi la forma geometrică a sculei aşchietoare, la viteza de aşchiere, secfiunea de aşchie, condifiile de răcire, etc.), se stabileşte de obicei după unul dinfre următoarele criterii: uzura sculei aşchietoare, respectiv durabilitatea acesteia Ia prelucrarea materialului dat; rezistenfă de aşchiere, măsurată prin apăsarea specifică; netezimea suprafefelor obfinute prin aşchiereă efectuată; temperatura medie a tăişului sculei, de care depinde în principal durabilitatea tăişului. Pentru efectuarea încercărilor de prelucrabiiitate după criteriul infensităfii uzurii şi după criteriul rezistenfei de aşchiere se folosesc epruvete cilindrice cu diametrul mai mare decît 60 mm şi cu lungimea mai mică decît diametrul, iar la încercarea după criteriul netezimii suprafefei prelucrate se folosesc epruvete cilindrice cu canale inelare de secţiune dreptunghiulară. încercarea de prelucrabiiitate prin aşchiere se poate efectua prin mai multe procedee, unele fiind procedee complete, cari dau indicafii aproximativ exacte asupra prelucrabilităfii materialului, iar altele, procedee simplificate, cari dau indicafii informative, însă în timp scurt şi cu cheltuieli minime. Acestea din urmă nu sînt suficient de exacte decît între anumite limite, dar sînt utile, în special pentru verificări de sondaj, în condiţiile curente ale producfiei. Procedeele cele mai obişnuite sînt: determinarea uzurii relative a sculei, ridicarea curbei de durabilitate a sculei, strun-jirea frontală, măsurarea temperaturilor, burghierea, etc. în urma încercărilor de prelucrabiiitate prin aşchiere (de aşchiabilifate), materialele se ordonează în grupuri de pre-lucrabiîifate, necesare în special la întocmirea şi folosirea normativelor penfru regimuri de lucru Ia aşchiere. De exemplu, oţelurile pot fi ordonate în patru grupuri, subdivizate după rezistenţa de rupere la întindere a oţelului, şi anume: grupul oţelurilor uşor prelucrabile, care cuprinde oţelurile carbon de construcţie şi cele asimilabile; grupul oţelurilor semigreu prelucrabile, care cuprinde oţelurile crom-nichel şi asimilabile; grupul oţelurilor greu prelucrabile, care cuprinde oţelurile crom-mangan şi asimilabile ; grupul oţelurilor foarte greu prelucrabile, care cuprinde oţelurile rapide pentru scule şi oţelurile mângan. Sin. încercare de aşchiabiiitate. Criteriul uzurii sculei aşchietoare e cel mai concludent şi cel mai mult utilizat, deoarece de această proprietate depinde atît posibilitatea ca un material să poată fi prelucrat cu o anumită sculă, cît şi consumul de scule la prelucrarea respectivă. Acest criteriu al uzurii, adică ai vitezei de uzură, se mai numeşte şi criteriul uzurii relative, fiindcă se consideră mărimea uzurii produse după aşchierea unei anumite lungimi constante de aşchie, în condiţii de aşchiere prestabilite şi menţinute constante; conform acestui criteriu, un material e mai uşor prelucrabil decît altul, în condiţii identice de aşchiere, cînd produce o uzură relativă mai mică pe tăişul sculei. Dacă se consideră o mărime constantă a uzurii, aleasă arbitrar, prelucrabilitatea poate fi exprimată şi prin timpul de lucru al sculei pînă ia uzura dată, adică prin durabilitatea ei (atunci materialul care dă o durabilitate mai mare e mai uşor prelucrabil decît celelalte). Dacă se consideră o mărime constantă a uzurii şi o durabilitate constantă, pre-lucrabilitatea poate fi exprimată comparativ şi prin mărimea unuia dintre factorii regimului de aşchiere cu care s-a lucrat, de obicei viteza de aşchiere (atunci, materialul care se poate prelucra cu o viteză mai mare e mai uşor prelucrabil decît celelalte). Penfru stabilirea comparativă a prelucrabilităfii prin aşchiere, după criteriul infensităfii uzurii sculei, se utilizează ca termen comun de comparafie, fie mărimea exponentului z al vitezei de aşchiere v, din expresia durabilităţii relative T~C/vz încercare mecanică 567 încercare mecanică penfru o anumită sculă-etalon (în condifii prestabilite de pre-lucrare a materialelor cari se studiază), fie mărimea uzurii relative a sculei (măsurafe prin lăfimea sau adîncimea scobiturii de uzură de pe fafa de degajare, eventual prin înăifimea teşifurii de uzură de pe fafa de aşezare), determinată pentru o anumită sculă-etalon (în condifii prestabilite de prelucrare). Criteriul rezistenfei de aşchiere se bazează pe folosirea ca termen comun de comparafie a apăsării specifice de aşchiere k (kgf/mm2), numită şi coeficient de aşchiere, şi care se măsoară în condifii prestabilite (secfiune de aşchie, sculă, condifii de răcire). Acesta e de obicei un criteriu suplementar, pentru compararea prelucrabilităjii prin aşchiere a materialelor cari fac parte din acelaşi grup de materiale metalice (de ex. ofeluri crom-nichel cu compozifii chimice diferite, sau fonte cu aceeaşi compozifie, dar de durităfi diferite). Uneori se foloseşte î n c e r c a r e a indirectă la uzură, care permite aprecierea prelucrabiIităfii după grosimea stratului de material desprins într-un anumit timp, adică uzura produsă de o unealtă sau de un dispozitiv de încercare la uzură, prin frecare de alunecare, prin frecare de rostogolire sau prin împroşcare (în condifii de lucru prestabilite). încercarea la uzură prin frecare de alunecare se efectuează cu o forfă de apăsare reglabilă, cu sau fără ungere, folosind ca unealtă un disc, care e apăsat pe material şi lasă o canelură pe suprafafa Iui. încercarea ia uzură prin frecare de rostogolire se efectuează în mod asemănător, cu o forfă de apăsare reglabilă, cu sau fără ungere. încercarea la uzură prin împroşcare (încercare la suflai) se efectuează prin împroşcarea materialului, un anumit timp, cu nisip de cuarf de o anumită calitate. Criteriul netezimii suprafefelor prelucrate se aplică alegînd, de la caz la caz, condifiile de lucru la încercare, în raport cu necesităfile şi cu caracterul prelucrării considerate, deoarece nu sînt stabilite condifii de lucru standard. Acest criteriu poate fi principal, în cazul aprecierii prelucrabilităfii la operafiile de prelucrare fină, şi auxiliar, în cazul prelucrărilor de degroşare. în condifii de prelucrare identice, materiale cu prelucrabilitate mai bună sînt cele cari dau o mai mare netezime a suprafefei prelucrate. Criteriul temperaturii medii a tăişului sculei e un criteriu de apreciere aproximativă, însă rapidă, temperatura tăişului crescînd odată cu viteza de aşchiere, dacă toate celelalte condifii rămîn neschimbate. Exemple de procedee complete de încercare a prelucrabilităfii prin aşchiere a unui material: Procedeul prin determinarea uzurii relative a sculei aşchietoare consistă în măsurarea uzurii sculei produse prin aşchierea materialului încercat (în condifii prestabilite), pe o anumită lungime de aşchiere, determinată prin distanfa relativă parcursă în mişcarea principală (de obicei 1000-3000 m). încercarea se repetă şi cu alte materiale, în aceleaşi condifii de lucru, obfinîndu-se valori corespunzătoare ale uzurii relative, cari dau imaginea compara4ivă a prelucrabilităfii materialului încercat; se consideră uzura sculei pe fafa de degajare sau pe fafa de aşezare, eventual uzura radială. încercările se pot repeta şi cu acelaşi material, însă cu scule diferite, penfru compararea capacităfii de aşchiere a sculelor utilizate. Procedeul prin ridicarea curbelor de durabilitate a sculei, în funcfiune de viteza de aşchiere, consistă în aşchierea materialului încercat (în condifii de lucru prestabilite) pînă la uzura completă a sculei, cronometrînd timpul T care reprezintă durabilitatea corespunzătoare a sculei, pentru diverse viteze de aşchiere v (scula fiind reascufită identic de fiecare dată). Cu perechile de valori şi Ti determinate se trasează linia Ig 7"= Ig C — z Ig v, reprezentînd relafia T=C/vz într-un sistem de coordonate rectangulare dublu logaritmic. Tangenta unghiului format de dreaptă şi de axa absciselor e tocmai z, iar ordonata la origine determină constanta C. Exemple de procedee simplificate de încercare a pre~ lucrabilităfii prin aşchiere a unui material: Procedeul strunjirii frontale consistă în determinarea valorilor z şi C din relafia de mai sus T—Cjvz, folosind valorile avansului transversal s, ale turafiilor n\ şi n^t cum şi ale razelor Rţ uz şi R2 uz Pen^ru car< cufitul s-a uzat pînă la o anumită mărime admisibilă a uzurii, la două strunjiri frontale ale materialului încercat (în condifii prestabilite). Cele două strunjiri se efectuează cu acelaşi avans transversal s, cu turafiile ni şi U2, pornind cu cufitul de la centru (un diametru £>o)şi ajungînd pînă la razele Riu3ş\R2uz, la cari cufitul capătă o anumită valoare admisibilă a uzurii şi cărora le corespund vitezele de aşchiere vx 7t R1 şi v2uz=2 xR2uz-n2) în aceste condifii, z e determinat de una dintre relafiiie: , “2+1_ ig ^2-Ig n\ ?l 2 — 1 ~ Ig .R, — !g #2 ' iar C se obfine din oricare dinfre relafiiie: „ 500-<4tl . „ 500' C—---------------- şi c=--------- ?---------- K-s-n^ (z-f1) Jt* s •n2(z^r\) Procedeul temperaturilor consistă în determinarea rela-fiei dintre T şi v, caracteristică materialului încercat, măsu-rînd temperaturile medicale tăişului cufitului normalizat utilizat, pentru diverse viteze de aşchiere. La măsurare se foloseşte un termocuplu, constituit de însuşi cufitul şi materialul prelucrat. Procedeul se bazează pe principiul că factorul de bază, care determină durabilitatea tăişului, e temperatura sa medie. Procedeul prof. Besprozvannîi consistă în ridicarea unc>> caracteristici ale uzurii sculei în funcfiune de timp, pînă la uzura completă sau pînă Ia uzura admisă ca optimă, cu anumite viteze de aşchiere ^1,^21^31^4» e*c*» dar numai în 1 zona începutului de uzură (pînă cînd începe uzura normală). Aceste caracteristici se ridică deci în timp foarte scurt şi din compararea lor se determină z şi C. Procedeul prin burghiere consistă în măsurarea distanfei Ln pe care o parcurge un burghiu normalizat, după n rotafii (de obicei, 72=100), sub acfiunea unei forfe axiale constante care apasă asupra arborelui principal al maşinii de găurit (cu care se execută încercarea). Această distanfă se compară cu distanfa de înaintare a unui burghiu identic, în condifii de lucru identice, în alt material cu prelucrabilitate cunoscută. încercare de prelucrabilitate prin deformare plastică: încercare tehnologică prin care se determină deformabilitatea plastică posibilă a unui material, folosind un procedeu adecvat, cum sînt forjarea, matrifarea, laminarea, tragerea sau extrudarea. Un exemplu de încercare de prelucrabilitate prin deformare plastică e încercarea de refulate, care consistă în turtirea prin presare sau lovire, la rece sau la cald, a unei epruvete cilindrice cu diametrul^ şi cu înăifimea inifială b = 2 d] încercarea durează pînă cînd se ajunge Ia o înălfime finală h\ a epruvetei. în urma încercării, epruvetă nu trebuie să prezinte, pe suprafafa laterală, crăpături sau alte defecte superficiale, vizibile cu ochiul liber.* încercare d e p r e I u c r a b i I i t a t e prin şt an ţa re: încercare tehnologică prin care se determină deformabilitatea încercare mecanică 568 Încercare mecanică şi posibilitatea de tăiere a unui material plat, folosind ştanfe, adică prin modificare de formă şi tăiere, fără aşchiere. Prelucrabilitatea prin ştanfare depinde de un complex de factori interdependenţi şi, pentru o ^apreciere completă, reclamă efectuarea unui număr de încercări diferite, şi anume: încercări generale prezentative), privitoare la forma, dimensiunile şi aspectul exterior al materialului care se ştanţează, aceste caracteristici trebuind să corespundă operaţiei de ştan-tare utilizate (decupare, îndoire, ambutisare, etc.); Încercări chimice, privitoare la compozijia materialului şi, eventual, la rezistenfă sa la coroziune; încercări metalografice, privitoare la macrostructura şi Ia microstructura materialului, pentru descoperirea atît a retasurilor, a porozităfilor, golurilor, crăpăturilor, incluziunilor de zgura din material,, prin examen macroscopic cu ochiul liber sau cu lupa, cît şi a structurii (mărimea şi uniformitatea grăunfilor), a impurităfilor şi a diferiţilor constifuenji metalografici (de ex. perlifă, lamelară sau globulară), prin examen microscopic; Încercări mecanice, consistînd în încercări Ia tracfiune şi în încercări de duritate, pentru determinarea rezistenfei de rupere, a limitei de curgere, a alun-girii şi gîfuirii Ia rupere, cum şi a durităfii; încercări tehnologice, cum sînt încercarea la îndoire sau Ia ambutisare, cari dau o imagine mai completă asupra capacităfii metalului de a fi supus Ia anumite prelucrări (v. şî sub încercarea tehnologica de maleabilitafe). Pentru examinarea preiucrabilităfii la decupare, Ia perforare, la retezare şi la crestare se execută: încercarea la forfecare, efectuată Ia o maşină universală de încercat, cu o ştanfă (de obicei şfanfă de decupat, avînd diametrul poan-sonului de 31,8 mm, penfru a obfine un perimetru al tăieturii de 100 mm), sau Ia o presă, cu un dispozitiv special de ştanfare. Penfru examinarea preiucrabilităfii la îndoire se execută încercări tehnologice Ia simplă îndoire, la dublă îndoire sau la îndoire alternată. — încercarea la simplă Îndoire (v. sub încercare tehnologică de maleabiiifate) consisfă în exercitarea unei apăsări P asupra unei epruvete decupate din tablă sau din bandă (cu grosimea pînă la 25 mm) şi aşezate pe două role de sprijin, astfel încît aceasta să se îndoaie lent (Ia început pînă la un unghi dat a) în jurul unui dorn metalic cu diametrul D şi apoi să fie îndoită Ia 180° fără dorn, pînă Ia contacful fefelor interne ale epruvetei. Se observă unghiul de îndoire pînă Ia care nu apare nici o fisură sau crăpătură pe fafa exterioară a epruvetei. — încercarea la dublă Îndoire se execută asupra tablelor subfiri (cu grosimea pînă Ia 2 mm) şi consisfă în două îndoiri Ia 180°, executate după două axe perpendiculare între ele. După încercare, epruvetă nu trebuie sa prezinte nici o fisură vizibilă cu ochiul liber, la fiecare îndoitură şi la coiful dublei îndoiri. — încercarea la îndoire alternată se foloseşte Ia table şi benzi cu grosimea mai mică decît 5 mm şi consistă în strîngerea epruvetei între fălcile unei menghine speciale sau ale unui dispozitiv şi în îndoirea ei la 90° în ambele sensuri. Se observă numărul de îndoiri pînă la rupere, cum şi numărul de îndoiri pînă la apariţia primei exfolieri, crăpături sau rupturi. . Pentru examinarea preiucrabilităfii la ambutisare (tragere adîncă) a tablelor subfiri (cu grosimea pînă la 2 mm) se execută încercarea de ambutisare după metoda Erichsen (v. sub încercarea tehnologică de maleabilitafe), care consistă în deformarea epruvetei cu o viteză de circa 0,1 mm/s, înfr-o matriţă şi cu ajutorul unui penetrafor (o patrifă) cu vîrful sferic, pînă Ia ruperea epruvetei. Epruvetă poate fi circulară, pătrată sau în bandă, iar ruperea ei e marcată prin apariţia primei crăpături care o traversează. Capacitatea de ambutisare a materialului încercat e dată de indicele Erichsen lg (mm), care e reprezentat de adîncimea de ambutisare pînă Ia rupere. încercările Ia îndoire şi încercarea de ambutisare sînt încercări de maleabilitafe, întrucît dau indicaţii despre capacitatea materialului de a se deforma fără fisurare (rupere), la o temperatură inferioară celei de topire, sub acţiunea unei forţe. încercare prin scînteiere: încercare tehnologică prin care se determină clasa unui material (mefa-Iic), folosind un disc abrazor uscat în mişcare, astfel încîf materialul adus în contacf cu discul să producă un fascicul de scînfei, a cărui formă şi cu'oare se compară cu fascicule tip (v. fig. LXXVll). A-ceastă încercare se foloseşte, în special, penfru oţeluri carbon şi aliate, cum şi penfru fonte. Condiţiile de executare a încercării, cum şi caracteristicile discului de polizor, au influenţă asupra culorii scînteilor (incandescenţa aşchiilor), însă nu şi asupra formei lor, care rămîne cea caracteristică pentru calitatea respectivă de oţel. încercare de sudabilifafe: încercare tehnologică prin care se determină sudabilitafea unui material. Sudabilitafea se caracterizează prin cîtul dinfre rezistenţa materialului din partea sudată şi rezistenţa din partea nesudată, ştiind că cu cît acest cît e mai mare, cu atît comportarea materialului la sudura respecfivă e mai bună. De obicei, sudabilitafea se determină prin încercări la tracfiune, la încovoiere şi de obosire. încercare de călibilitafe: încercare tehnologică prin care se determină călibilitatea unui material, de obicei prin considerarea adîncimii de călire. Procedeul cel mai utilizat e cel al răcirii frontale (încercarea Jomini), care consistă în încălzirea şi răcirea cu apă a unuia dintre capetele unei epruvete cilindrice (avînd dimensiuni normalizate), executate din materialul încercat, urmată de determinarea durităţii Rockwell C pe o faţetă executată în lungul unei generatoare a epruvetei. Adîncimea de călire, care indică prelucrabilitatea prin călire a materialului, e dată de distanţa de Ia capătul răcit şi pînă Ia locul care prezintă gradul de durificare corespunzător zonei semimarfensifice a oţelului respectiv. Epruvetă se confecţionează dintr-o bară de material, care a fost supusă în prealabil la un tratament de normalizare şi nu trebuie să prezinte la suprafafă urme de decarburare; ea se încălzeşte pînă la temperatura de călire corespunzătoare ofelului încercat, astfel ca miezul său să atingă temperatura respectivă, şi se menfine timp de circa 20 de minute la această temperatură. Apoi epruvetă se suspendă vertical înfr-o instalaţie de răcire, unde se menţine pînă la răcirea ei completă, pentru răcire fiind folosită o vînă de apa sub presiune şi la temperafura de +10---250, care trebuie să ude numai suprafaţa frontală a epruvetei, nu şi suprafafa cilindrică; după răcire, pe epruvetă călită se şlefuiesc două fefe plan-paralele pe o adîncime de 0f4‘“0f5 mm, fiecare, iar determinarea durităţi, se face pe LXXVll. încercare prin scînfeiere a otelurilor. 1) otel mangan, respectiv scînfei albe; 2) ojel carbon dur, respectiv scînfei aibe; 3) oîei rapid, respectiv scînfei roşii închise; 4) ofel carbon semidur, respectiv scînfei albe; 5) ofel carbon moale, respectiv scînfei albe; 6) ofel mangan bogat, respectiv scînfei galbene strălucitoare; 7) ofel inoxidabil cu mult croml şi nichel, respectiv scînfei galbene portocalii; 8) ofe; de scule cu 20% C şi 12% Cr, respectiv scînfei roşii 9) fontă cenuşie, respectiv scînfei galbene-roşietice, scurte; 10) fontă albă, respectiv scînfei galbene-roşietice, foarte scurte. încercarea straielor 569 încercarea straielor una dintre fefele plane şlefuite, din 1,5 în 1,5 mm, începînd de Ia capătul răcit. încercarea de căiibilifate se face pe trei epruvete, luînd ca rezultat media aritmetică a fiecărui grup de cîfe trei valori; aceste valori medii se trec pe o diagramă, în care se înregistrează pe abscisă distanfa l de la capătul răcit, iar pe ordonată, duritatea HRC. Călibilifatea ofelului se exprimă prin cifra de căiibilifate lc, în care l e distanfa (în mm) de la capătul răcit pînă Ia punctul în care se obfine duritatea corespunzătoare zonei semimartensitice pentru oţelul încercat, C fiind valoarea acestei durităfi (exprimată în unităfi Rockwell C). De exemplu, dacă pentru un ofel aliat cu un confinut de 0,32% carbon duritatea zonei semimartensitice (care e egala pentru acest ofel cu 40 HRC) se obfine Ia o distanfă de 12,5 mm de la capăful răcit, cifra de călibili-tate e 12,54q. încercare !a uzură: încercare tehnologică prin care se determină comportarea unui maferial la uzură, îndepărtînd un anumit sfrat din material prin efect de uzură. La această încercare trebuie precizaie: condifiile şi modul de realizare a uzurii, de exemplu prin frecare de alunecare sau de rostogolire, prin împroşcare, prin abraziune, atriţiune, etc.; unealfa şi forma ei (în cazul cînd se foloseşfe o unealtă). Comportarea la uzură se indică prin grosimea stratului îndepărtat prin uzură, într-un anumit timp şi în condifii de uzură prescrise (standardizate), eventual prin pierderea de greutate a epruvetei din materialul care se încearcă. Corelafia dinfre comportarea Ia uzură şi proprietăţile fizico-chimice ale materialului nu e suficient de bine stabilită, în general, duritatea mare şi rezistenfă mare Ia fracfiune corespund unei rezisfenfe mari la uzură. încercarea la uzură prin frecare de rostogolire se execută cu apăsare reglabilă, cu sau fără ungere, folosind un disc LXX/X. Schema unei maşini pentru încercarea Ia uzură prin atrifiune. 1) roată de antrenare; 2) tobă în care se introduce materialul de încercat. (v. fig. LXXVIIl). încercarea la uzură prin atrifiune se efectuează cu maşina Deval (v. fig. LXXIX), care e constituită din una sau din două tobe rotitoare înclinate cu 30° fafă de axa de rotafie, şi în care se introduce materialul de încercat (v. şî Deval, maşina ~). încercare fermică: încercare tehnologică penfru constatarea comportării unui material la solicitări termice. Prin încercarea termică se determină punctul de fuziune, stările alotropice şi comportarea materialului Ia variafii bruşte de temperatură. După modul în care se conduce încălzirea, se deosebesc încercări de gelivitate, la şoc termic, de încălzire lentă, etc. încercarea de gelivitate e o încercare fizică pentru determinarea comportării unui materia! poros (cărămidă, figlă, piatră) Ia înghefuri şi dezghefuri repetate. încercarea se execută supunînd epruvetele la un număr de înghe-fări şi dezghefări succesive, după ce au fost îmbibate cu apă; numărul ciclurilor de înghef-dezghef, temperaturile maxime şi minime, cum şi durata de înghefare şi de dezghefare sînt fixate prin prescripfiuni sau standarde, pentru fiecare material. Comportarea materialului la gelivitate se măsoară prin coeficientul de gelivitate (v. sub Gelivitate), care se determină din aceste încercări. încercarea la şoc t e r m / c e o încercare fermică penfru constatarea comportării unui material supus Ia o creştere bruscă de temperatură. încercarea se efectuează asupra materialelor refractare, cari sînt supuse în serviciu unor creşteri bruşte ale temperaturii, cum sînt materialele pentru căptuşelile refractare ale cuptoarelor de topit ofelul, cele pentru focare de locomotivă, etc. încercarea termică lentă e o încercare termică pentru determinarea punctului de topire şi a coeficientului de dilatafie termică, ale unui material. Determinarea coeficienfilor de dilatafie şi de contracfiune termică e necesară, în special, la materialele de construcfie sau la cele âl% LXXVIIl. Maşină pentru încercare la uzură prin abraziune, cu bile, î) toba maşinii; 2) bilă de ofel; 3) materialul de încercat. care e apăsat pe material şi lasă o canelură pe suprafafa iui. încercarea la uzură prin împroşcare se obfine utilizînd nisip de cuarf de o anumită calitate, care e împroşcat un anumit timp pe materialul considerat şî se măsoară uzura provocată; această încercare mai e numită şi încercare la suflaj. încercarea la uzură prin abraziune se realizează cu diverse tipuri de maşini, cum sînt: maşini Ia cari abrazivul e presărat pe un disc rotitor care freacă fafa epruvetei (v. Bohme, maşina ~; Dorry, maşina ~); maşini la cari abrazivul e împroşcat pe epruvetă cu ajutorul unui curent de ^er sau de abur sub presiune (v. Suflător de nisip); maşini 2,6 2,2 18 1,* W 0,6 0,2 Gri 'uf Sf oecii c 2.A — — - — . JL N / —,si / *7 £ / j J . ( la cari abrazivul e constituit din bile de ofel, iar materialul de încercat căptuşeşte fafa interioară a unei tobe rotitoare 100 200 300 400 500 600 700 800 300 1000110012001300 n00 LXXX. încercarea la dilatafie şi contracfiune termică a produselor refractare. I) curbă de dilatafie; 2) curbă de contracfiune; Al) dilatafia sau contracfiunea; 0) temperatura. refractare (v. fig. LXXX), şi se efectuează prin analiza termică diiafometrică. î. încercarea straielor. Expl. petr.i Ansamblul operafiilor prin cari se obţin,^nainfe de punerea în producfie a sondei şi chiar înainte de fubarea găurii de sondă, date asupra conţinutului şi productivităţii formafiunilor atinse. Operafia reclamă: izolarea prin etanşare mecanică, cu un packer, a sfrafelor de deasupra stratului de încercat, deschise în prealabil; o depresiune de scurtă durată, creată pentru a lucra asupra stratului, penfru ca să-i permită să debiteze, şi o recoltare şi conservare etanşă a fluidelor provenite din strat, astfel captate, urmată de cercetarea probelor obfinute. Dintre aparatele folosite în acest scop, cele mai cunoscute sînt încercări hidraulice 570 închiderea apelor Diagrama presiunii obfinufe cu aparatul de încercat productivitatea, î) introducerea aparatului; DSp); deschiderea supapei de pornire; Ep) egalizarea presiunii; DSe) deschiderea supapei de egalizare; PQr) presiunea erupţiei, închiderea supapei principale de închidere sau reţinere; f) timpul. aparatele: Johnston, Halliburton, Eastman, Shaffer şi Hayward, cel mai răspîndit şi introdus şl în tara noastră fiind aparatul Johnston (v. Aparat de încercat productivitatea stratelor petrolifere şi gazeifere, sub Aparat de încercare). Determinările cu aparatele pentru încercat confinutul şi productivitatea stratelor permit să nu se mai tubeze coloane de burlane acolo unde încercarea a indicat formaţiuni improductive. Cu aceste aparate se poate face şi controlul închiderii apelor, sau se poate localiza punctul de apariţie a unei ape şi se poate stabili nivelul acesteia. în mod obişnuit, aparatele de încercat productivitatea funcţionează împreună cu un aparat de înregistrare a presiunii de fund şi cu un termometru de maxim, cu ajutorul cărora se obfine o diagramă a presiunilor (v. fig.)* i. încercări hidraulice. Hidroî.: încercări efectuate în vederea determinării caracteristicilor funcfionale ale unor lucrări hidrotehnice şi a eforturilor din ele, fie pentru a verifica dacă lucrarea corespunde scopului căruia îi e destinată, funcfionînd cu parametrii prevăzufi în proiect, fie pentru a studia con-strucfia în scopul refacerii, îmbunătăfirii sau înlocuirii ei. în primul caz, încercarea se execută totdeauna pe con-strucfia propriu-zisă şi se efectuează, de obicei, în cadrul lucrărilor, de recepfie sau după executarea unor kicrări de repara|ii capitale. în al doilea caz, încercarea se execută fie pe construcfia respectivă (în natură), fie în laborator (pe model). în ultimul caz pot fi executate încercări şi asupra construcfiilor hidrotehnice cari există numai în fază de proiect (v. sub Modelare hidraulică). încercările de recepfie ale construcfiilor hidrotehnice se execută după norme speciale stabilite penfru fiecare categorie de construcfie. De obicei, încercările de recepfie ale con-strucfiilor hidrotehnice sub presiune se execută şi Ia presiuni mai mari decît cea de regim, iar cele ale construcfiilor hidrotehnice cu nivel liber, la presiunea de regim sau la presiuni mărite foarte pufin. Prin încercările construcfiilor hidrotehnice se determină: parametrii hidraulici de funcfionare (debite, niveluri, viteze, pierderi de sarcină, presiuni, subpresiuni, puteri, randamente); pierderile de apă, în special inf iltraf iile; parametrii debitului solid (turbidităfi, aluviuni tîrîte, eroziuni, depuneri); eficienfa diferitelor instalafii de refinere şi de curăfire a apei (grătare, site, decantoare, filtre, etc.); modul de funcfionare şi eficienfa instalafiilor mecanice, electromecanice şi de automatizare; eforturile şi deformafiile diferitelor părfi ale construcfiei; comportarea construcfiei în timpul iernii şi eficienfa instalaţilor de combatere a zaiului şi a ghefurilor. încercările în natură ale construcfiilpr hidrotehnice se execută în intervale lungi de timp, deoarece e necesară verificarea construcfiei în limitele unui ciclu hidrologic complet, iar multe elemente ale construcfiei, în special cele de pămînt şi de beton, îşi schimbă caracteristicile în timp, atingîndu-le pe cele definitive (cu oarecare aproximafie) numai după cîfiva ani. Din această cauză, aceste încercări trebuie bazate pe urmărirea continuă a funcfionării construcfiei şi trebuie corelate cu lucrările de supraveghere şi de control al construcfiei, cari au un caracter permanent. încercările pe model prezintă, pe lîngă altele, şi avantajul că scurtează durata de efectuare a lor. în afara încercării construcfiilor hidrotehnice în ansamblu, se încearcă numai părfi de construcfie sau elemente de construcfie. Astfel, pot fi încercate: eficienfa unei impermeabili-zări prin injecfii; pierderile de sarcină într-un anumit tip de conducte; rezistentele unor piese de beton, prefabricate; etc. Aceste încercări sînt utilizate, în special, în perioada de studii şi de proiectare a lucrării, ca o fază mai avansată a încercării materialelor de construcfie. 2. încetinire. 1. Fiz., Tehn.: Mărime scalară egală cu descreşterea, în unitatea de timp, a valorii absolute a vitezei unui mobil în raport cu un sistem de referinfă. Dacă sistemul de referinfă e inerfial, încetinirea se numeşte absolută. Sin. Deceleratie. 3. încetinire. 2. Tehn.: Operafia de micşorare în timp a valorii absolute a vitezei unui mobil în raport cu un sistem de referinfă inerfial (Încetinire absolută) sau neinerfial (încetinire relativă). 4. încetinitor de frînare, pl. încetinitoare de frînare. C. Dispozitiv de reglare a apăsării sabofilor pe bandajele rofilor vehiculelor de cale ferată. încetinitorul de frînare face parte din echipamentul de frînă al trenurilor de foarte mare viteză şi serveşte la comanda variafiei apăsării sabofilor, în raport cu viteza trenului. El e format dintr-un sistem de tije legate printr-un resort şi avînd la capete cîte o bilă metalică. Dispozi-tivul e montat pe osie, rotindu-se odată cu ea, şi e reglat astfel, încît la viteza trenului de 60 km/h — sub acfiunea forfei centrifuge — bilele încep să se depărteze una de alta, acfionînd variatorul de presiune, care măreşte forfa de frînare, şi deci apăsarea sabofilor, pînă la aproximativ 330% din greutatea pe roată. La viteze sub 60 km/h, bilele încetinitorului se apropie una da alfa, fiind împinse de resort, iar variatorul apăsării de frînare reduce apăsarea sabofilor la 70***80% din greutatea pe roată. înainte de oprire se mai reduce o dată apăsarea sabofilor. Astfel se reduce mult drumul de frînare, se reduc patinările, iar oprirea se face lin. Sin. Decelerator. 5. închegare. Chim. fiz.: Sin. Coagulare (v.). “ 6. ~a laptelui. Ind. alim.: Trecerea laptelui din stare lichidă într-o masă gelificată, ca urmare a transformării sub-stanfelor sale proteice din solufii coloidale în geluri, sub acfiunea acidului lactic sau a diferitelor enzime de origine animală sau vegetală. în cazul închegării cu acizi%se obfine o masă de cazeină cu un confinut mic în calciu, iar în cazul închegării cu enzime se obfine o masă cu un confinut foarte bogat în calciu. Preparatele enzimatice folosite în mod curent la închegarea laptelui sînt cheagul de vifel sau de miel şi pepsina. 7. încheiere. Ind. text.: Operafia de confecţionare a vîrfului ciorapilor produşi pe maşini circulare automate şi (uneori) a ciorapilor produşi pe maşini Cotton. 8. încheietură, pl. încheieturi. Cs.; Sin. Cheotoare (v. Cheotoare 1). 9. ~ cu ffalf. Meff. V. Falf 4. 10. închidere. 1: Operafia de suprimare a unei deschizături sau a unei comunicafii, fie prin ocluziune, fie prin interzicerea trecerii. 11. ~a apelor. Expl. petr.: Ansamblul operafiilor de izolare a stratelor productive, de fifei sau de gaze, de stratele de apă sub presiune, întîlnite în timpul unui foraj sau în timpul exploatării. La procedeele de foraj mai vech:, operafia era mai costisitoare şi mai incertă, prin tubarea unui număr mare de coloane, cu oprirea şiurilor respective în stratele de marnă plastică, situate deasupra stratelor productive. La procedeele moderne de foraj se foloseşte un număr foarte mic de coloane tubate, realizînd închiderea apelor prin cimentare (v.). închidere pescărească 571 închidere pescărească în cazul cînd apa apare în sondă în timpul exploatării, după stabilirea locului de pătrundere (prin termometrie, rezistivi-metrie, radiodiagrafie, etc.) se cimentează sub presiune cu cimenturi de sonde speciale sau cu materiale plastice (răşini termoplastice). Se aplică şi cimentări cu amestecuri de substanţe chimice cari produc, în porii rocii, precipitate-geluri, cari blochează spafiul prin care trece apa de zăcămînt. închiderea apelor şi verificarea operafiei se execută totdeauna în prezenfă organelor miniere de control. i. ~ pescărească. Pisc.: Dispozitiv de închidere sub formă de ^garduri construite în apă în perioada viiturilor mari, în regimul inundafiilor de primăvară, în scopul opririi migrafiunii peştelui din bălfi spre rîu sau spre fluviu. La executarea lor se fine seamă de tendinfa celor mai multe specii de peşti cari au intrat în bălfi penfru a depune icrele, de a ieşi în rîu s>au în fluviu după reproducere. Gardurile pescăreşti se instalează la cotele cele mai înalte, înainte de începerea scăderii apelor. Construirea şi sistemul de funcfionare al închiderilor depind de regimul apelor şi de caracterul hidrografic al basinului piscicol, cum şi de modul de exploatare a Iui; deci amplasamentul, materialul de construcţie, timpul de instalare şi rapiditatea montării închiderilor sînt funcfiune de nivelul apelor, de rezistenfă solului, secfiunea şi adîncimea porfiunii de închis, panta depresiunii, viteza curentului şi presiunea coloanei de apă. în regimul apelor din fara noastră se deosebesc trei tipuri de închideri pescăreşti: pentru regiunea inundabilă a Dunării, caracterizată prin bălfi cu fundul deasupra etiajului, cari prezintă oscilafii mari de nivel şi zone inundabile întinse; penfru delta Dunării, caracterizată prin bălfi cu fundul sub etiaj, cari prezintă oscilafii de nivel mici şi suprafefe inundabile reduse; penfru lacurile litorale şi gîrlele lor de legătură cu marea, caracterizate prin debit . constant, cu o mişcare puternică a apelor. Din punctul de vedere funcfional, se deosebesc; închideri pentru refînerea peştelui în bălfi, închideri pentru refinerea peştelui şi pentru pescuit, şi închideri de trecere a peştelui. închiderile penfru refinerea peştelui în bălfi se amplasează pe toată lungimea malurilor, în zonele în cari grindul acestora e depăşit de apele de inundafie, cum şi pe gîrlele de alimentare, fiind folosite, în special, în regiunea inundabilă a Dunării, şi, rar, în Deltă. Din această categorie fac parte pleterul şi gardul sterp. închiderile pentru refinerea peştelui şi penfru pescuit se amplasează în general pe gîrlele de evacuare şi se instalează perpendicular pe cursul apei. în cazul unui debit de evacuare mare, instalarea se face în unghi, astfel încît curentul să fie diminuat prin lunecarea apei în scară. La scăderea nivelului apei, peştele închis în bălfi încearcă să iasă întîi peste gardurile inundate şi pe la rupturi, iar apoi se îngrămădeşte la gardurile gîrlei. Pentru pescuit la gardul respectiv se folosesc, în funcfiune de cantitatea de apă care se scurge şi de durata perioadei de evacuare, diverse instalafii. Din această categorie fac parte gardul cu vi n-troaie, gardul cu limbi, oboare sau coteţe, gardul cu sac, gardul cu sorb şi săltătoare, gardul cu leasă şi gardul în formă de leasă. închiderile de trecere a peştelui din rîu sau din fluviu în baltă. Din această categorie fac parte gardul c u I i m b i. Exemple de închideri pescăreşti: Pleterul e amplasat pe grindul malului depăşit de ape; are înălfimea de 0.80—1,5 m. Se construieşte din nuiele de alun sau din şipci bătute direct în pămînt, legate, în cazul nivelului mai înalt, de previne prinse în stîlpi bătufi pe mal. Lateral, la adîncimea de 15—20 cm, se completează cu aripi de lese de stuf. în bălfiIe cu efectiv mare de peşti răpitori, pe marginea pleterului se construiesc grupuri de cofefe. Pleterul e caracteristic pentru terenurile inundabile din lunca Dunării, fiind rar utilizat în deltă. Gardul sterp e amplasat pe gîrle, privaluri, rupturi. El e susţinut (v. fig. i) pe un schelet construit din pilofi (pari) /. Instalarea unui gard sterp. a) vedere; b) detaliu; 1) pilot (par); 2) proptea; 3) prevină; 4) înecatoare; 5) lese de ghiondere. cu diametrul de 15—30 cm, bătufi Ia intervale de 1,00—4,00 m, în funcfiune de rezistenfă solului şi de presiunea curentului de apă. El mai cuprinde: previnele, cari sînt bile (ghiondere) cu diametrul de 8—15 cm, legate de partea superioară a piloţilor cu odgoane de tei; previnele susţin lesele; proptelele, cari sînt bile cu diametrul de 10*** 15 cm, aşezate înclinat pe partea opusă curentului; contrafişele, prinse în scoabe şi legate de piloni, şi cari sprijină întregul gard; înecăfoarele, cari sînt bile cu diametrul de 15—25 cm, legate în aceeaşi pozifie ca şi previnele, Ia partea inferioară a pilonilor, imediat deasupra fundului, şi la cari se fixează partea inferioară a leselor. Gardul p r o p r i u - z i s sau leasa e format din împletituri de ramuri de alun, din şipci sau ghiondere, cari se fixează pe partea opusă a previnelor şi înecătoarelor, ancorîndu-se de acestea. împiedicarea spălării terenului de Ia baza gardului se asigură prin lestarea cu saci încărcaţi cu nisip. Pe gîrlele de alimentare cu secfiune mică şi cu prag înalt, deci cu o perioadă de funcfionare scurtă, gardurile au dimensiuni mai mici decît pe gîrlele de evacuare cu secfiune şi pantă mari, cari funcfionează aproape tot. anul. în bălfile cu fundul mult înălfat fafă de etiaj şi cu mici depresiuni interioare, pentru a împiedica scăderea apelor sut> nivelul care asigură viata efectivelor piscicole, se construiau în trecut, pe acelaşi principiu, garduri din dulapi. Sistemul e cu totul scos din uz, aceste garduri fiind înlocuite cu stăvilare. Gardul cu vintroaie e folosit pe gîrlele de alimentare în perioada de evacuare a apei, caracterizate prin debit redus şi perioadă scurtă de funcfionare; din gardul sterp se scot cîteva şipci sau ghiondere, adaptîndu-se ia această gură un vintir mare fără canaturi, spre care curentul antrenează peştele. La gîrlele foarfe înguste, cu un curent şi mai slab, înaintea gardului se aşază cu gura spre baltă un vintir cu două aripi, ale căror capete sînt fixate de mal. Gardul cu limbi, oboare sau cofefe (v. fig. II), e folosit în special pe gîrlele şi privalele din deltă, cu II. Tipuri principale de garduri cu limbi, a) cu o limbă; b) cu două limbi; c) în formă de leasă cu o limbă; d) cu o limbă şi opritoare; e) cu o limbă şi cameră de prindere; 1) gard; 2) limbă; 3) leasă; 4) opritoare; 5) cameră de prindere. debit constant şi curent redus. EI e format dintr-un gard sterp în fafa căruia, la distanfa de 15—30 m, se construieşte un al închiderea semnalului 572 închiderea formei III. Gard cu sorb şi cu săltătoare. a) vedere generală; b) sorb; c) săltătoare (călcătoare); J) gard sterp; 2) leasă; 3) obor; 4) baltă; 5) gîrlă. doilea gard, mai pufin solid, în care se Iasă două sau mai multe limbi, cu gura deschisă spre baltă. Peştele intrat în oborul creat între cele două garduri e prins cu halaul şi cu prostovolul sau în cotefe, cu două lese de stuf instalate în interiorul său. Gardul cu sorb şi cu s ă I f ă f o a r e (v. fig. III) e folosit pe gîrlele cu evacuare lentă, lipsite de curent, sau la o nouă creştere a apelor de alimentare. E constituit din două garduri amplasate la 3”-4 m unul de altul, pentru a forma un obor. în gardul dinspre baltă, prin scoaterea cîtorva şipci sau ghiondere, se realizează o deschidere la care se adaptează sorbul, o limbă de ghiondere împletite cu deschiderea de 1,5 m, fixată cu gura dinspre baltă spre fluviu. Ea se poate mişca în sus şi în jos, astfel încît marginea ei poate fi men-finută cu 20*"30 cm sub nivel. Peştele trece prin sorb şi intră în săltătoarea formată din doi saci de plasă cu adîncimea de cîte 4 m, cu gura întinsă pe cîte două ghiondere, aşezaţi de o parte şi de alta a sorbului. Peştele care scapă trece în obor, de unde e scos cu prostovolul. Gardul cu sac e folosit pe gîrlele de evacuare cu apă repede, unde la gura deschisă în gardul sterp se adaptează un sac de plasă amplasat cu gura spre baltă, din care se recoltează peştele pe măsura intrării. G a r d u I cu leasă e folosit pentru bal fi ie întinse, cu diferenfe de nivel mari fafă de apele Dunării, pe gîrlele de evacuare cu secfiune şi cu debit mari, cari funcfionează o perioadă îndelungată. Jinînd seamă că, cu cît secfiunea unui curs de apă se îngustează, cu atît viteza curentului creşte, acest fel de gard are forma unei pîlnii mari. Se instalează cu deschiderea largă spre baltă şi cu porfiunea îngustă spre Dunăre. E construit din două părfi principale: aripile (urechi sau lăturoaie), formate din două garduri puternice, dimensionate corespunzător, cari pornesc fafă în fafă de Ia marginile gîrlei şi se prelungesc formînd pîlnia şi coşul sau cutia (c u t i f a, leasa), un jgheab lung şi mobil construit din ghiondere, şipci sau nuiele, care formează prelungirea pîlniei. La capătul deschiderii se adaptează un sac cu lungimea de 6-*-8 m, de plasă, în care se prinde peştele adus de curent. Gura amonte a cutifei, mai largă şi cu perefii mai înalţi, fixată în marginea gardului, pe fundul apei, e legată de aripi printr-o articulafie specială, astfel încît ea se poate mişca în sus şi în jos, în jurul unei grinzi care constituie axul ei. Gura aval se menfine ridicată pînă la 10*** 15 cm sub fafa apei. Prin mişcările lor se reglează curentul. Pe canalele de evacuare, unde curentul nu e destul de puternic pentru a antrena peştele, se construiesc garduri în formă de leasă fără cutifă, sau de leasă cu sac, la care se elimină cutifa. Cele două aripi, îngustînd secfiunea de scurgere, dau curentului posibilitatea antrenării peştelui şi a împingerii Iui în sac. Gardul penfru chefal e folosit pentru prinderea acestui peşte. Pe gîrlele de legătură cu lacurile litorale, el se instalează pentru a descrie o curbă uşoară, care înconjură gura gîrlei, iar în lacurile litorale se amplasează transversal. E un gard dublu, rezistent, cu schelet puternic. Se construieşte în zig-zag, cu vîrful îndreptat spre lac. între lesele de ghiondere ale gardului din fafă se adaptează instalafiile pentru prinderea chefalului: călcătorile, limbile sau cotefele. Afară de aceste garduri propriu-zise, pe pîraie şi pe brafele secundare ale rîu-rilor se mai folosesc garduri cu dimensiuni mici, construite din nuiele, cu o des-chidere la mijloc, prin care se filtrează ,v. Gard cu |imbi şi apa printr-o leasă, un coş sau o vîrşă în cu Obor. cari e colectat peştele. f) gard sterp. j) obor. Gardul CU limbi (v. fig. /V) se 3) gard cu două limbi; amplasează în special în delta Dunării şi 4) baltă, are limbile îndreptate cu deschiderea spre fluviu, permifînd astfel intrarea peştelui din rîu sau fluviu, în deltă. 1. semnalului. C. f.: Operafie prin care semnalul de cale ferată trece de la pozifia de „liber" la pozifia de „oprire", pentru protecfia trenului sau a convoiului de manevră contra unei noi mişcări în acelaşi sens pe acelaşi parcurs, sau cînd una dintre condifiile de siguranfă nu mai e îndeplinită după ce semnalul a fost manevrat pe „liber". La parcursurile de circulafie, închiderea e automată şi se execută Ia depăşirea semnalului de prima osie a trenului, iar la parcursurile de manevră, la depăşirea semnalului de ultima osie a convoiului de manevră. închiderea automată a semnalului poate fi: cu acţiune permanentă, cînd semnalul nu revine automat la pozifia de „liber" după înlăturarea cauzei care a provocat închiderea automată; cu acfiune femporară, cînd semnalul revine automat la pozifia de „liber" după înlăturarea cauzei care a provocat închiderea lui automată; cu acfiune mixfă, cînd revenirea automată la pozifia de „liber", după înlăturarea cauzei care a provocat închiderea automată, se face numai pentru anumite cauze cari nu sînt strîns legate de siguranfa circulaţiei (shuntarea femporară a unui circuit de cale din parcurs), iar pentru alte cauze în legătură cu siguranfa circul afiei (lipsa controlului de lipire a acului de contraac), închiderea automată a semnalului e cu acfiune permanentă. închiderea se numeşte de urgenfă dacă — în vederea evitării unui accident — operafia de punere a semnalului pe oprire se poate face în orice moment, fără ca prin aceasta să se producă anularea înzăvorîrii parcursului (v. şî sub Centralizare, instaiafie de ~). 2. închidere. 2. Elf.: Manevră prin care se provoacă cuplarea contactelor unui aparat electric de conectare, sfabi-lindu-se legătura galvanică între bornele de intrare şi cele de ieşire. Sin. Anclanşare (la întreruptoarele automate; odată cu închiderea unor astfel de aparate se acumulează 50°SR şi <70°SR) şi, în general, dacă are caracter gras (v. Măcinare); gramajul, respectiv grosimea foii, hîrtia încleindu-se cu atît mai uşor cu cît e mai groasă; condifiile de lucru pe maşina de fabricat hîrtie (de ex. o sugere prea bruscă la cutiile sugare slăbeşte încleirea pe fafa dinspre sită); operafiile de finisare şi, în special, satinarea şi umezirea, cari pot strica în anumite condifii încleirea (umezire prea abundentă; presiune lineară la satina re prea mare); agenfii atmosferici, respectiv umiditatea atmosferică şi lumina solară (hîrfiile încleite cu colofoniu, expuse Ia lumină şi la aer, îşi pierd cu timpul încleirea; ridicarea confinutului normal de umiditate măreşte uneori gradul de încleire). % încleirea la suprafafă, primul sisfem de încleire aplicat la hîrtie (înmuierea foii de hîrtie în solufie de clei animal), se foloseşte în prezent aproape excluziv, concomitent cu încleirea în masă, pentru obfinerea unei rezis-tenfe mai mari Ia radere, la plesnire şi la îndoire, a unei stabilităfi dimensionale mai bune, etc. încleirea la suprafafă fiind mai costisitoare, se foloseşte numai la unele hîrtii speciale ca, de exemplu, hîrtia pentru bancnote, hîrtia pentru documente, hîrtia pentru desen, cartonul pentru cărfi de joc, îndeif£, grad de ^ 578 îhcleifd unele tipuri de hîrtîi tehnice, etc. încleirea la suprafafă se realizează prin acoperirea suprafefei hîrtiei sau a cartonului cu 1 *“2 g/m2 agent de încleire pe bază de clei animal, amidon, cazeină, alginafi, carboximetilceiuloză, etc. Acoperirea cu solufia de clei se realizează fie ia hîrtia sau la cartonul în suluri gata fabricate, prin trecerea benzii printr-o baie cu solufie de clei, stoarcerea de exces şi uscarea într-un agregat separat similar unei maşini de cretaf, fie în maşina de fabricat hîrtie sau carton, în cursul fabricafiei, cu ajutorul presei de încleire aşezate în partea uscătoare (procedeu folosit azi aproape excluziv). î. ~,grad de Ind. hîrt.: Capacitatea produselor pape-fsre (hîrtie, carton, mucava) de a nu lăsa să pătrundă în ele apă sau alte lichide, determinată în special prin: metoda Carson, metoda Brecht-Liebert şi metoda liniilor. Metoda Carson e folosită în special la hîrtiiie şi cartoanele penfru ambalaj; determina gradul de încleire prin măsurarea timpului, în secunde, în care apa distilată, cu temperatura de 15 ± 1 °, traversează jumătate din grosimea epruvetei, cînd aceasta e aşezată pe suprafafa apei, respectiv a timpului de ridicare a uneia dintre extremifăfile epruvefei. Gradul de încleire e dat de relafia: ^ 2 i în care t (s) iar G (g/m2) Metoda e timpul de ridicare e gramajul epruvefei. Brecht-Liebert a extremităfii ep^uvetei, stabiieşre gradul de încleire prin determinarea timpului de străbatere a lichidului prin epruvetă, cu ajutorul unui aparat echipat cu celulă fotoelectrică şi cu galvanomefru (v. fig. /). Ca lichidsefoloseşte cerneala albastră pe bază de tripan sau orice iichid colorat în albastru. Gradul de încleire se exprimă prin valoarea factorului /, numit şi indice/e da încleire BL (Brecht-Liebert), dată de relafia: A2 1 ,jq) /. Schema aparatului penfru de- j-~-------' terminarea gradului de încleire ^ prin metoda Brecht-Liebert, In care G (g/m2) e gramajul epru- j) bloc de lemn; 2) vas cu cer-velei, iar t (s) e timpul în care neală; 3) placă de maferial plas-epruvefa a venit în contact cu fie; 4) piafră poroasă de filtrare; piatra poroasă de filtrare a apara- 5) cadrul aparatului; <<) lămpi; tu’ui, penfru ca cerneala să pă- 7) celulă fotoelectrică. trundă prin epruvetă şi, ajungînd Ia suprafafa luminată, să schimbe intensitatea luminoasă căzută pe celula fotoelectrică, respectiv indicafia galvanometrului, în condifiile prescrise de metodă. M efoda-l iniilor e folosită în special la hîrtiiie şi cartoanele de scris şi de tipar; stabileşte gradul de încleire prin lăfimea cea mal mare, în milimetri, a liniei care, trase în condifii determinate, nu se întinde pe suprafafa hîrfiei sau a cartonului încercat (n,u face „mus-făfi" ) şi nu frece pe partea opusă. Liniile ,, se trag CU un fragă- "‘Dispozitiv pentru îragerea liniilor cu trăgătorul. tor echipat cu micro- 0 suport mobil; 2) ,ră9ător metru, fie manual,, fie cu dispozitivul reprezentat în fig. II, folosind cerneluri pe bază de albastru de tripan, sau violet de metil cu compozifii normate. Liniile se frag cu lăfimi variind cu 0,25 mm, începînd de la 0,25 mm. în cazul hîrtiilor de calc şi de desen, la determinarea gradului de încleire se foloseşte tuşul negru de desen. La aceste sorturi de hîrtii se mai determină şi gradul de Încleire pe locul curăfit, trăgîndu-se, în acest caz, o a doua serie de linii pe locul care a fost curăfit, prin radere cu guma şi cu lama, în anumite condifii, de prima serie de linii. Acest grad de încleire, determinat prin metoda liniilor, stabileşte şi capacitatea hîrtiei sau a cartonului de e rezista la radere. 2. IncBeire. 3. Ind. text.: Operafie pregătitoare a firelor de urzeală, care se efectuează pentru a proteja şi a întări firele de urzeală supuse unor solicitări mecanice permanente de întindere şi frecare, la formarea şi închiderea?rostului (v.) în care intră firul de bătătură. Pentru a rezista acestor solicitări, firele de urzeaiă cu rezistenfe slabe la frecare sînt acoperite cu o peliculă de substanfe cleioase (făină, amidon, glicerină şi altele), cari le dau netezime, rezistenfă mărita la frecare, şi uniformitate, protejîndu-le astfel contra scămo-şării, şi deci contra distrugerii prin diferite frecări. Această peliculă, numită apret, e fixată pe suprafafa firului datorită imbibării acestuia pe o anumită adîncime. Fibrele cari compun firul se lipesc astfel între ele. Sînt supuse operafiei de încleire firele de urzeală de bumbac şi de celofibră, firele artificiale şi cele sintetice de urzeală, firele liberiene nerăsucite şi, mai rar, firele de lînă cardată din fibre scurte. Firele răsucite, a#vînd o structură compactă, nu au nevoie de încleire. Pelicula de apret trebuie să fie suficient de rezistentă, penfru ca să nu se scuture de pe fire în timpul feserii. Reţeta de apret se alege în funcfiune de următorii factori: natura, fineţea, structura şi caracteristicile firelor. Rezultate bune se obfin cu apreturi pe bază de amidon de cartofi sau de porumb, şi cu făină de secară, grîu sau porumb, în proporfia de 6,5***9 kg la 100 1 apret preparat. Refeta mai cuprinde: acid clorhidric, sodă caustică, săpun, glicerină şi apă (70 1 Ia 100 1 apret). Important e rap^orful dintre cantitatea de amidon scindat şi cea de amidon nescindat, care depinde de finefea firelor. Pentru fire cu numere medii, proporfia de amidon scindat e de 30%. Penfru scindare se folosesc 0,55 g clor activ penfru 1 kg amidon de cartofi şi 0,60 g clor activ pentru 1 kg amidon de porumb. Scindarea amidonului se mai poate-obfine prin fierbere sub presiunea de 2—4 at, în autoclave, timp de 6---10 min. Calitatea amidonului se apreciază pe baza următorilor indici tehnologici: concentrafia, capacitatea de încleire* gradul de scindare al amidonului şi viscozitatea apretului. încleirea firelor de mătase yiscoză, numită şi ancolaj, se obfine, în majoritatea cazurilor, prin procedeul cu benzină, în care liantul, uleiul de in sicativ în proporfia de 35-'50% din ancolajul preparat, e disolvat în benzină, la care se adaugă apoi parafină, ceară de albine şi colofoniu (în proporfia de circa 1%). Din ancolajul concentrat astfel preparat se obfine baia de ancolaj uzuală, prin diluarea Iui cu benzină în proporfia de circa 1 (ancolaj concentrat) : 9 (benzină). încleirea firelor de mătase viscoză se mai efectuează şi după procedeul cu apă, la care se foloseşte ca solvent apa, iar ca liant, unul dintre următoarele produse: ulei de in sicativ (care se emulsionează), amidon, substanfe albuminoide, deri-vafi celulozici şi alfi produşi sintetici. Apretul de amidon are o stabilitate mică pe firele de mătase artificială; de aceea e întrebuinţat mai rar. Aplicarea apretului pe fir se poate face prin două procedee: încleirea în sculuri sau în colaci şi încleirea în urzeală. Operafia de încleire se execută pe maşini de încleit. Maşinile de încleit firele au consfrucfii diferite, după cum prelucrează firele în scul sau în urzeală. Se deosebesc: Incîeirâ 579 Încîichâfaj /. Maşină simplă de în-cleit în scul. I) batiu; 2) cadă de încleire; 3) roata de transmisiune; 4) prismă de susţinere. Maşina de încieif în scul: Maşină care prelucrează materiale destinate urzelilor de fire de mai multe culori (pentru conservarea culorilor) sau întăreşte firele slabe, pentru a rezista în urzitor (încleire preliminară urzelii), şi adeseori e folosită în lipsa unor maşini mai grele de încleif în urzeală. Se construieşte în două tipuri: ca maşină simplă de încleit în scul, care serveşte numai la impregnarea cu pastă, şi ca maşină-revolver, care impregnează sculurile cu pasta de încleif, le stoarce şi le perie. Maşina simplă de încleit în scul (v. fig. /) cuprinde un batiu metalic 1, o cadă pentru compoziţia de încleit 2 şi un arbore cu rofi de transmisiune 3 pe care e fixată o prismă 4, în jurul căreia se înşiră sculurile. Maşina-revolver cuprinde o tobă cu şase perioade de mişcare în timpul unei rotafii, alternînd cu cîte o oprire; pornirile şi opririle se succed automat. Periferia tobei se împarte în şase sectoare egale, şi fiecare sector cuprinde o pereche de cilindre întinzătoare, pe cari încap 24 de scu-luri; în cinci sectoare, cilindrele sînt rotite de un lanf, iar în ai şaselea sector se efectuează încărcarea şi descărcarea sculurilor. Sub maşină, în dreptul sectoarelor al doilea şi al treilea, e dispusă o cadă cu pastă de încleit, în care toba aduce şi cufundă succesiv perechile de cilindre cu sculuri; în acest timp, sculurile se rotesc şi sînt presate de un cilindru, pentru ca impregnarea să se facă mai bine. Cînd ajung în sectorul al patrulea, sculurile sînt stoarse de un cilindru, iar în sectoarele al cincilea şi al şaselea sînt periate de cilindrele perietoare, cari reajustează jurubifele şi paralelizează firele. Maşina de încleif urzeala e maşina folosită pentru încleirea urzelii întinse în lă-fime (v. fig. II). Cu acsastă maşină se execută reunirea urzelilor preliminare, im-bibareâ cu solufia de încleire şi stoarcerea în cadă, netezirea, uscarea, uneori tratarea cu emulsii şi înfăşurarea pe sulul final. Părţile componente ale ’maşinii de încleit urzeala sînt următoarele: Stativele pentru suluri preliminare, a căror formă variază după poziţia acestora. Cel mai utilizat e stativul reprezentat în fig. III a, deoarece supravegherea se face mai uşor, însă reglarea tensiunii urzelilor e mai dificilă. Stativul reprezentat II. Schema maşinii de încleit cu tobe egale pentru mătase vegetală. 1) urzeală; 2) sul cu urzeală neîncleită; 3) cadă; 4) tobe uscătoare; 5) cilindru trăgător; 6) sul cu urzeală încleifă. III. Stative pentru suluri preliminare, a) stative orizontale în tablă de şah; b) stativ turnant. 0 (D G (:) (:1 0 _© în fig. III b e un stativ vertical turnant; el prezintă avantajul unei deserviri comode şi al unei productivităţi mai mari. Prezintă însă şi dezavantajul că sulurile trebuie ridicate Ia înălfime mare, cu macarale. Căzile pentru solufia de încleire (v. 3, fig. II), cari fie au perefi dubli, pentru încălzirea indirectă a soluţiei, fie sînt căzi cu basine preîncălzifoare. în interior sînt montate cilindrele de stoarcere şi impregnare. A4ecan/sme/e de periere şi netezire a firelor (v. 5, fig. II) sînt formate din perii cilindrice şi din bare separatoare rotitoare. Dispozitivele de uscare, cari pot fi cu tobe uscătoare (v. 4, fig. II) şi cu camere de uscare. Tobele uscătoare pot fi: tobe cu diametri inegali în raportul 1/2, cel mic avînd diametrul pînă Ia un metru, şi tobe cu diametri egali (în număr de 3--11), de cbicei cu diametrul de 800 mm. Primul sistem e adaptat Ia maşinile de încleit fire de bumbac, in şi cînepă, iar al doilea, mai mult penfru fire obfinute pe cale chimică. La maşinile de construcfie mai veche, tobele sînt antrenate în mişcare de urzeală; la cele de construcfie recenta, tobele sînt antrenate prin transmisiuni echipate cu mecanisme de reglare a tensiunii firelor înainte şi după tobe. Firele de lînă şi, în general, cele de origine animală, nu pot fi încleite pe maşini cu tobe, deoarece sînt degradate prin contactul direct cu suprafafa încălzită. Dispozitivele cu camere de uscare cu aer cald sînt de diferite construcfii. Primele cari au apărut în industrie sînt echipate cu haspele mari, antrenate de urzeala, iar la partea inferioară au elemente de radiatoare pentru încălzirea aerului. Al doilea tip e echipat cu haspele mici, montate în interiorul sau la exteriorul camerei. Aerul încălzit în radiatoare e suflat între planele formate de urzeală în camere de uscare. Ambele tipuri de camere uscătoare cuprind lungimi mari de urzeală, şi anume 50-**80 m. Maşinile de încleif cu camere de uscara cu aer cald sînt utilizate penfru încleirea tuturor firelor textile. Dispozitivul de înfăşurat urzeala încleifă pe sul învălătuceşte sub tensiune pe un sul (v. 6, fig. II) (care se montează apoi pe războiul de fesut) urzeala încleită. El cuprinde un dispozitiv de răsfirat firele, un pieptene pentru lăfit şi paralelizat firele, cilindre şi role de întindere, un dispozitiv de antrenare şi un dispozitiv de însemnare a lungimilor (a bucăfilor de fesătură). 1. încleire. 4. Foto.: Acoperirea cu scrobeaiă de amidon a unei hîrtii fotografice, înainte de a o sensibiliza. 2. încleştare. Tehn. mii.: înfepenirea blănilor cari servesc drept podină la un pod de echipaj, cu ajutorul grinzilor de podină, al grinzilor de încleştare şi al ştreangurilor de încleştare, înnodate pentru a forma un inel şi sfrînse prin răsucire cu resteul. încleştarea nu deteriorează materialul folosit în construcfia podului, şi permite desfacerea lui cu forfe mici, fără a distruge vreo parte din material. 3. Snclichefaj. Uf.: Cuplă cinematică cu contact ghidat sau forfat, constituită dintr-un clichet (v.) şi o roafă încliche-tabilă (roată de clichet) sau o cremalieră, Cere asigură imobilizarea sau interzicerea unui sens de mişcare al rofii încli-chefabile, respectiv al cremalierei. înclichetajul, utilizat în construcfiile de aparate şi de maşini, împiedică rotirea rofii sau deplasarea cremalierei în sensul contrar celui de antrenare, atît în timpul antrenării cît şi Ia încetarea acesteia, sau, eventual, permite obfinerea unei mişcări <3e rotafie sacadate (mişcare cu deplasări egale şi cu pauze). Din punctul de vedere al pozifiei clichefului fafă de roata înclichefabilă, se deosebesc: înclichefaje exterioare şi încii-chetaje inferioare. înclichetajul exterior are un clichet care acţionează în exteriorul rofii înclichetabile. Acest înclichefaj poate fi frontal, cînd clichetul acfionează în zona exterioară frontală a roţii (v. fig. I a, sub Clichet), sau lateral, cînd clichetul acţionează în zona exterioară laterală a rofii (v. fig. / b, sub Clichet). 37* înclichefare 580 fncovoîere Jncli cheiajul inferior are un clichet care acfionează în interiorul rofii înclichetabile (v. fig. I c, sub Clichet). Din punctul de vedere al modului de realizare a împiedicării deplasării rofii înclichetabile sau a cremalierei, se deosebesc: înclichetaje de blocare şi înclichetaje de frînare. înclichefajul de blocare (v. fig. Isub Clichet) are un clichet care acfionează prin pătrunderea extremităfii sale, corespunzător profilată, în adîncituri practicate pe suprafafa de contact a rofii înclichetabile sau a cremalierei. Extremitatea clichetului e menfinută în pozifia de înclichefare, fie prin greutatea proprie, fie prin forfa exercitată de o contragreutate sau de un resort, de obicei lamelar sau elicoidal (v. fig. II, sub Clichet). înclichetarea de blocare se foloseşte: la mecanismul de ridicare al utilajelor de ridicat, penfru interzicerea căderii sarcinii în timpul antrenării, asigurînd şi menfinerea sarcinii în orice pozifie după încetarea antrenării; la mecanismul motor al ceasornicelor, pentru a interzice mişcarea înapoi a rofii remontoare; la mecanismele de orologerie aie instrumentelor de măsură înregistratoare; la mecanismele de avans ale unor maşini-unelte (de ex. de la maşina de rabotat transversal), cînd clichetul are o mişcare de oscilafie comandată) pentru ca să permită rotirea sacadată (cu pauze periodice) a rofii înclichetabile. Sin. „înclichetaj de oprire, înclichetaj cu dinfi. Înclichefajul de frînare are un clichet care acfionează prin frecarea dintre extremitatea sa, corespunzător profilată, şi periferia rofii înclichetabile. înclichetarea de frînare funcfionează numai dacă forfa de frecare e mai mare decît forfa activă de la periferia rofii, în timpul antrenării sau Ia încetarea acesteia. După forma clichetului (v. fig. III şi IV, sub Clichet), înclichetarea de frînare poate fi cu clichef-camă sau cu clichef-pană (clichet cu fricfiune). Sin. Înclichetaj cu fricfiune. 1. înclichefare. Tehn.: Imobilizarea, într-o anumită pozifie, sau împiedicarea mişcării în sensul contrar celui de antrenare, a unei rofi înclichetabile sau a cremalierei unei înclichetări. V. sub înclichetaj. 2. înclinare. 1. Maf., Fiz., Tehn.: Mărimea reprezentată de unghiul format de o dreaptă care poate caracteriza orientarea unui element, cu o direcfie privilegiată, adeseori orizontală. Exemplu: unghiul format de dreapta observator-navă şi drumul acesteia (direcfia de deplasare a navei) (v. fig.). Var. înclinafie, înclinaţie. înclinare. 3. axă de Nav.: Axa de infer- °) observator, _ .. i w r ii i i. r \ D) drumul navei; secfiune a doua suprafefe de plutire (v.) a) înc|inare. infinit apropiate. 4. ^a clişeului. Fofo.: Unghiul format de planul clişeului cu un plan orizontal care trece prin centrul de perspectivă al clişeului. 5. '"■'longitudinală. Nav.: înclinarea navei în planul longitudinal de înclinare, adică în planul normal pe axa transversală a navei. E determinată prin diferenfa de pescaj proră-pupă. Sin. Diferenfa de asietă. e. plan de Nav.: Plan normal pe o axă oarecare de înclinare care trece printr-un punct fix arbitrar [de ex. prin centrul de carenă (v.) inifial]. 7. ^relativă. Fofgrm.: Unghiul dinfre cele două plane determinate de axa nucleară şi de fiecare dintre cele două axe principale ale unui cuplu de fotograme cari constituie o stereogramă. 8. ~a sondei. Expl. pefr.: Pozifia fafă de verticală a unei găuri de sondă, caracterizată prin unghiul de înclinafie (unghiul format între verticala locului şi axa găurii de sondă) şi prin unghiul de orientare sau azimutul acesteia (unghiul format între direcfia nordului magnetic şi proiecfia pe plan orizontal a axei sondei). V. şî sub Foraj dirijat, şi sub Deviaţia sondelor. 9. ~a terenului. Topog., Geogr. V. sub Pantă, Rampă. 10. ~ totală. Tehn. mii.: în tragerile artileriei antiaeriene, unghiul de înclinafie corespunzător pozifiei viitoare a fintei. Se compune din: unghiul de înălfare actual (So), corecfia principală de înălfare (As), unghiul de înălfător (|3) şi corecfia longitudinală de vînt (CwL) (v. fig.). înclinare fotaiă. 11. ^ transversala. Nav.. încll- avion; h) înăifimea avionului, narea navei în planul transversal de înclinare, adică în planul normal pe axa longitudinală a navei. 12. înclinare. 2. Tehn.: Fenomenul în care un obiect capătă o anumită înclinare (v. înclinare 1). Var. înclinafie. 13. ~a stratului. Geol. V. Pozifia stratului. 14. fnelinogramă, pl. înclinograme. Expl. pefr. V. Inclino-gramă. 15. încîinomefrie. Expl. pefr. V. Inclinometrie. ie. Inciinometru, pl. înclinometre. Geofiz., Nav., Expl. pefr. V. Inclinometru. 17. încolfire. Bot., Agr.: Sin. Germinafie (v.). îs. Sneopciere. 1. Tehn.: Operafia de îmbinare a două obiecte, în general plate, prin introducerea unor limbi ale unuia dinfre obiecte în golurile (fantele) celuilalt, urmată de plierea sau răsucirea limbilor (v. fig.), de obicei alternat în sensuri contrare. încopcierea poate fi făcută între două obiecte metalice (de ex. de tablă) sau între un obiect metalic (la care se execută limbile) şi un obiect nemetalic (de ex.: carton, presspan, pertinax, etc.). Dacă îmbinarea se face cu o singură limbă şi trebuie să fie mai rezistentă, lăfimea limbii va fi egală cu diametrul găurii, pentru a intra forfat. încopcierea poate fi considerată practic nedezmembrabilă, deoarece limbile nu suportă îndoiri repetate. încopcierea e foarte frecvent folosită în construcţia jucăriilor metalice, fiindcă e pufin costisitoare şi permite îmbinarea tablelor subfiri, lăcuite /n prealabil. Se foloseşte şi în mecanica fină, la producfia în serie mare şi în masă, în locul înşurubării, nifuirii şi al lipirii, sau Ia îmbinarea tablelor subfiri cu plăci izolatoare, în tehnica telecomunicaţiilor. 19. încopciere. 2. Tehn.: Legătură între două obiecte, obfi-nută prin încopciere (v. sub încopciere 1). 20. încordat. Agr.: Sin. Cercuire (v. Cercuire 2). ai. Incordăfor, pl. încordătoare, Tehn., Ind, lemn. V, Cordar. 22. încovoiere. Rez. mat.: Solicitare simplă a unei bare rezemate într-un mod oarecare, sub acfiunea unor sarcini exterioare, astfel încît în secfiunile ei transversale apare efortul numit moment încovoiefor. Dacă forfele exterioare acfionează într-un pian principal de inerfie al secfiunii (plan determinat de una dintre axele principale de inerfie şi axa barei) şi nu apare decît un moment încovoietor pe secfiunea transversală, fenomenul se numeşte încovoiere simplă. Dacă forfele exterioare acfionează în alt plan (presupunînd că acfionează direct asupra fibrei medii a barei), se introduc componentele după 2 1 încopcierea a două bucăfi de tablă, per-pendicufare. I) şi 2) bucăfi de tablă; 3) limbă neîndoită; 4) limbă îndoită; 5) gaură circulară practicată în material. încovoiere cu for}e axiale 581 încovoiere cu răsucire cele două axe principale de inerfie şi se aplica principiul suprapunerii efectelor; fenomenul se numeşte încovoiere oblică. Fenomenul se studiază pe baza ipotezelor rezistenfei materialelor, adăugîndu-se ipoteza lui J. Bernoulli (v. sub Bernoulli, ipoteza lui Jakob ~), ca o ipoteză supiementară simplificatoare de deformafie. Axa neutră trece prin centrul de greutate al secfiunii transversale. Conform ipotezei lui Coulomb, datorită momentului încovoietor M apar numai tensiuni normale date de formula lui Navier: (1) M o=—y, în care / este momentul de inerfie al secfiunii transversale în raport cu axa neutră, iar y este o variabilă pe înălfimea acestei secfiuni. Tensiunea este pozitivă spre fibra întinsă şi negativă spre fibra comprimată. Formula e stabilită în ipoteza unei bare omogene, isotrope şi elastice. Tensiunea maximă e dată de: (2) G = M_ W' unde W=Ilymax este modulul de rezistenfă la încovoiere. Dacă secfiunea e neomogenă discontinuu (formată din materiale diferite), se obfine un rezultat analog, calculîndu-se momentul încovoietor aferent fiecărui material în parte. Dacă secfiunea e neomogenă continuu sau e anisotropă, se folosesc metodele teoriei elasticifăfii. De altfel, folosind metodele acestei teorii, problema încovoierii unei bare drepte se reduce, din punctul de vedere matematic, la o problemă similară celei din cazul răsucirii simple (v. sub Răsucire). Fenomenul de încovoiere simplă se produce într-un plan principal de inerfie; această încovoiere se mai numeşte plană; în caz contrar, încovoierea se numeşte spaţială. Pentru o anumită intensitate critică a momentului încovoietor se poate pierde forma plană de încovoiere, produ-cîndu-se un fenomen de instabilitate elastică (v. sub Stabilitate elastică; v. sub Flambaj lateral). Fenomenul de încovoiere simplă se produce rareori singur, în general se produce fenomenul de încovoiere cu forfecare (pe iîngă momentul încovoietor apare şi o forfă tăietoare). Se admite că tensiunile normale sînt date tot de formula lui Navier, iar tensiunile tangenfiale, în ipoteza că sînt uniform distribuite pe lăfimea secfiunii transversale, sînt datorite numai forfei tăietoare T şi sînt date de formula lui Jurawski: (2) TS '' bl ' şi acfionate şi de forfe axiale P pe secfiunile de capăt. Trebuie să se fină seamă de momentul încovoietor, produs de P, datorită faptului că fibra medie a barei se deformează. în cazul unei grinzi simplu rezemate de deschidere l, supuse acfiunii unei forfe transversale concentrate Q la distanfa a de reazemul din stînga, forfa P fiind de compresiune (originea axei absciselor e în reazemul din stînga), se obfin momentul încovoietor: -a) sin ax M=qs',na{l (1) M=Q şi forfa tăietoare: a sin al sin a a sin a (l~x) T=Q sin a (l—a)cos a x (2) r=-Q sin a l sin a a cos a {l — x) (O^x^a), (a^x^l), (O^x^a), (agxgl). lor, sin a l ca şi penfru axa elastică deformată, Penfru valorile v. tabloul III. De aici se pot obfine fensiunea normală şi tensiunea tan^ genfială prin metodele obişnuite (v. sub încovoiere). S-a notat (3) ■■y/i,- în care b e lăfimea secfiunii transversale (care poate fi variabilă pe înălfimea secfiunii transversale), iar S e momentul static ai secfiunii care lunecă, luat în raport cu axa neutră. Tabloul I confine tensiunile tangenfiale în secfiuni la solicitarea Ia înco- , voiere cu forfecare. V. şî sub Axă elastică deformată, şi Bare de curbură mare, sub Bară 3. Rezultatele aproximative date de rezistenfă materialelor pot fi aplicate suficient de bine, din punctul de vedere practic, pentru bare cari au lungimea de cel pufin două ori mai mare decît înălfimea secfiunii transversale. Dacă relafia dintre tensiuni şi deformafii specifice e nelineară, de exemplu după legea Bach-Schule, rezultatele se complică. în tabloul ll sînt dafe valorile reacfiunilor, cum şi fibra medie deformată şi săgefile maxime penfru cîteva grinzi drepte încărcate cu sarcini uzuale. i. r* cu forfe axiale. Rez. maf.: Solicitare compusă a barei drepte, supuse la încovoiere datorită unor sarcini transversale E fiind modulul de elasticitate longitudinală, iar I momentul de inerfie al secfiunii transversale în raport cu axa neutră; El este rigiditatea la încovoiere. Penfru o încărcare transversală oarecare se poate folosi principiul suprapunerii efectelor. 2. ~ cu răsucire. Rez. maf.: Solicitare compusă la care e supusă bara dreaptă, cînd pe o secfiune transversală apar simultan un momenl de încovoiere Mţ şi un moment de răsucire Mt (forsiune). Se calculează separat tensiunea normală dată de fenomenul de încovoiere (v. sub încovoiere) şi tensiunea tangenţială dată de fenomenul de răsucire (v. sub Răsucire ). Cele două tensiuni se compun apoi pe baza diferitelor ipoteze de rezistenţă a materialelor (v. sub Rezistenţă, teorii de ~). Astfel, în cazul unei secfiuni circulare, dacă se introduce un moment de încovoiere ideal M^, se obfine tensiunea de dimensionare unde W e modulul de rezistenfă la încovoiere. După ipoteza tensiunii normale maxime, (2) — n 2 după ipoteza alungirii specifice maxime, (B) «„=0,35 Mt + 0,65 , coeficientul lui Poisson fiind egal cu 0,3; după ipoteza tensiunii tangenfiale maxime, (4) Mu = ^Mf+M2, t şi după ipoteza lucrului mecanic de schimbare a formei maximum (5) MU=^M f+0,75 M], încovoiere 582 încovoiere Tablou! i. Tensiunile tangenţiale în secfiuni Ia solicitarea la încovoiere cu forfă tăietoare T — forfa fălefoare acfionînd după axa verticală de simetrie a secfiunii; xmax — tensiunea tangenfială maximă în secfiune; A — aria secfiunii; \x — coeficientul fui Poisson, fast. 1. Dreptunghi. T lucrează paralel cu h •-£[(-* M 3 T ! 2. Pătrat. T lucrează după diagonală = 1,77---- 3. Profil X* T lucrează după axa inimii. în inimă: __ T BW-bW xmax~~ ^ ~ţ~ ' BH*—bh* r 1^,5 T BLH?:~h'2L 1 BH^bh?~ în aripi: j bJH+h) Ts" 2 4. Inel cu perefi subfiri T rmax ~~ 2 ^ 5. Cerc. Tensiunea tangenfială maximă în centru (pentru pss0,3): 6,1 T — pe axa neutri, fa distanţa z de centru: 2 (3+2 p) T T (f-fi0*<*4 Penfru (i=0,3: — valoarea medie pe axa neutră _ ^16 T Xcr 3: — pe circumferenfă sub un unghi 0 (tangent în k la contur) 4,2 T x d* V'-m‘ perpendicular SH*)! — pe diametrul perpendicular pe axa neufră 6. Triunghi isoscel. Forfa tăietoare acfionează după axa y T x=1,5 A cos Tabloul II. încovoierea grinzilor cu diferite rezemări şi încărcări Lungimile libere /, săgefile /, înălfimile grinzilor ht coordonatele x şi y şi alte dimensiuni lineare, în cm; forfele exterioare A, B, P, p, în kg; tensiunea de încovoiere admisibilă cxa şi modului de elasticitate E al materialului grinzii, în kg/cm2; momentul de inerfie I al secfiunii grinzii fafă de axa neutră, în cm4 încovoiere 583 încovoiere Tabloul ii. încovoierea grinzilor cu difertfe rezemari şi încărcări (continuare) încovoiere 584 încovoiere Tabloul II. încovoierea grinzilor cu diferite rezemări şi încărcări ^ (continuare) încărcarea Reacfiunea reazemelor Momenfele încovoietoare Ecuafia liniei elastice Unghiurile de rotire Săgeata de încovoiere 12 El 12-0,2(3 a+2b) ]?- — (a+b) x3-f 10 a ) P_ 24 ' 12 El ‘ 12 EI \ 10 32 4 J [V*-2cfi) x~Mx2-Zx3+- '24 EI Mv P* 12 l (3 12—4 x2) ~ pii r5x xs. 2x5~\ y~~ 24 EI L 8 l “ 7^ + J pl* Mmax— j2 B 192 EI pl* 1 120 EI 5 E p* *W= J^=°-“415 9V3 l pentru x —— =0,5774 l V3 360 £/ 7 pfâ " "360IT “ 45TE/ (X X3 , X5 \ 7t-10tî + 3tsJ W= °>0“52 pl* max— £j pentru x= 0/5193 / A=B~ Px Mx=121 (3/2“6^ + 4^2) M — — irj-max~- 24 /x 960 £/ ^15 / /*—40 Ix2 + 40 x3—16 - pi* ~64EI 3 pl* 9 640 £/ ~ 40 * îf ’ P/3 Mac _5 Px 16 PZ3 M BC = Pi( A-ilfL1) \ 32 16l J / x 5 x3 \ '32 EI \T~* ~3J3 / =________ *, 5fL "*î Jl 32 EI \ 41 + 2(2 1) 3 / 5 Pl 32 3 Pl Punctul de inflexiune ia 51 22 7 PZ3 768 EI _ Vvs P/8 ‘max— 48 E1 penfru x=l VVs , 3 , _ 5 . A-~rPh B=~pl Ux=#L(±-±-) x 2 \ 4 l J tr— ---- d/2 G 128 i —IL max — g pentru x= — l y-~ ( X _ X3 . _ X4 \ ; \r~~3j8 +2]?) 48 £/ ' Punctul de inflexiune la x-~l fc= 175 pl4 “ST ’ £7 ~ 'TsTeF pl* max 185 EI pentru * ”16 (1+1/33)1=0,. ,4215 l încovoiere 585 încovoiere Tabloul II. încovoierea grinzilor cu diferife rezemări şi încărcări (continuare) încărcarea Reactiunile reazemelor Momenfele încovoietoare Ecuafia lin fel elaslice Unghiurile de rotire Săgeata de încovoiere 1 2 At=z — pl: B= — pl 10 ' 5 pix ( 1 *2 \ 2 \ 5 3 J2'/ ■(- +2- M-max ~^B— 15 penfru *= 0,447 l 120 EI Punctul de inflexiune I x—-----------= 0.775 l V 0/6 1 pl4 209,63 ' 2£/ în C pentru *= -^r-= 0,447 l Vs —— — / ■— — 1 j£> 1/? A~B— - “-c-fd-i) (i-i) { x2 4 x3 \ \ /2" "" Y/T/ Pl BC—-J- IfL YW, Punctele de inflexiune /a *= — şi *= ---1 4 4 MÂ -M D = - P/ Mr— - Pl /=■ Pl3 192 £/ ‘12 £ „ J ^ /] 1 \n ; c , ' 0,21131 "°''m^~^Q2Ti3l Â-B— Pl mA~MB : ^2 ' 12 Mr=- 24 JV-- / *2 X3 X4 \ ■ \^“2T3 +74/ 24 £1 Punctele de inflexiune la *1=0,7887 l şi *2=0,2113 / 384 EI - 1 _ '16 E 3 7 T A= — pl', B ■=. — pl 20 20 1 4.3x ___ j* Ts + io7 YTs" > pp pl* MÂ = — —; Mn = — ^ 30 ' D 46,6 pentru *=0,548 *72 Mmax-M B-—~ 120 EI \ ~ Z2’+3 '/a Punctele de inflexiune la *=0,237 l şi *=0,808/ 20 764 £/ în C pentru 1 A—B= pl Mv 2 / 5 * , 2 \ 48 21 "r 3/8 / MA—MB— — ~6pP pl* pU \2El / 5*2 \ 16/2 Mr= - 32 7 />/* ’ 3840 £T încovoiere cu forje axiale 586 încovoiere cu forje axiale Tabloul III, Deformafii şi momenfe încovoiefoare la grinzi drepte supuse ia forfe normale şi la eforturi axiale l —- deschidere, k ="\/ —z.- , u = V EI 2 Valorile funcţiunilor f0(u), f^u), cp0(w), *(u), V(u), /*(w), cp*(«}, /•(«) sînf date în tabele. Schema încărcării Ecuafia fibrei medii deformate Funcfiunea momentelor încovoietoare rnhj p ± — /TTTT7 X-l P/3 r kb kx sh kb sh kx ^ El (2 «)3 L 2 u sh 2 u j (în cazul x 2 ch u x^O x*t __ M212 / sh kx kx \ EI{2u)z \sh2u~~2u J 1 ■(-9= 2 EI (2 u) 2 Ui-) 777777 x*. *0.51 x-0 '=0,51 x=0.5l u)* \ pl4 ( ch kx *' EI(2u)*\chu whW -1-f - t2— £2X2 2 vzzb sin—— (linia elastică inifială) y—---------—— b sin 1-fa *2 EI EI (2«)< Kch kx \ u u^—k2x2 "1 ch w / th w 2 J 1 Pl4 "°> = 3e4 i/ * W M=Af2S^ sh 2 w (-r)= *>_ 2 ch w ,, pl2 ( ch kx \ (2«j*v"7înr“ / M (0) = — pl 2 qp0 («) AT£ acx AT= ------------sin — 1+ a l tfEI (f)= Nb 1+7 (2w) (w ch kx ^ \ sh m / M (±0,51) = X(uJ M (0) = - ^ cp, («) —r( 2 Jî X \ 1 —cos—-— J (linia elastică inifială) x=l 1+- / 2 ar* \ 2 r-e“—; 1 iVc 2 xx M ~---------_--------------cos —-— 2 a l 1+ - NP x-EI iVP : 3C2 £J nmi: ml*L („ £1(2 11)* V ~6T sh &jc ^ sh 2 m x Za: '2«i' 6 w/8 / “ (2«)2 \ ,a arg ch I — k \ kx ^ sh kx 2 u %h 2 u , încovoiere cu forfe axiale 587 încovoiere cu forfe axiale Tabloul Iii. Deformafii şi momenfe încovoiefoare la grinzi drepîe supuse l — deschidere, k— N kl ~EI~ ' U “ 2 la forfe normale şi la eforturi axiale (continuare) Schema încărcării Ecuafia fibrei medii deformate Funcfiunea momentelor încovoietoare -Ar ! Pls [” sin kb sin kx kb kx . . , , ! y— i7r %9 ----_---------------n------h k{x~a)-~sin k (x-a) 'i EI (2 u)8 L sin 2 u 2 u J (în cazul x<^a, ultimii doi termeni din parenteza dreaptă nu apar) 2 u M^l'2 r k{l—x) sin k (l-~x) ~| y~~ EI {2 uf L 2u sin 2 u J (l\_ MLlt ( 1_\ y \ 2 ) 2 EI (2 u)~ \ ' 'cos u J \777?yz x-0 Mvl2 ( kx sin kx \ EI (2 *7)2 V 2u sin 2u ) M2 /2 2 EI (2 u) **051 7^5i EI (2 «)4 \ cos 2 u y (0) = 5 - Pli- f* (U) J K 1 384 EI o pl* f cos hx ^ ^ k2X2—u J____-~JL v—b sin —ţ— (linia elastică inifială) a x x Je=_.i,,n_r N V a= IcîeT TiMMnr £ EI (2 uf L\ cos u / U , kZX2-------------M2 ~\ tg u ! j(o) = pi* 384 EI 1 + N12 : Jt2 EI ^1—cos —(linia elastică inifială) X, C ( 2 3CX \ - y (l-cos -r ) r/rbr x-0 /J^rrTŢTTT]T)/. 1 ,= mP (*.. + - s',n kx- - x______________lx.) r&n \ ' El(2u)2 \6l JPsin2u 2 uk 6 J rrrm r = / (în cazul x<^a, ultimul membru din parenteza dreaptă nu apare) M=, — Mt sin k (l—x) sin 2 u (*-\ = _ \ 2 ) 2 cos 1 „ _ MJ max ~ sin kl M= - M2 - M (r)' sin kx sin 2 u pl* m (o) = —- 9; («) M = - ('+ t) 1+ Nl~ x* EI ^_____ ml3 f sin kx kx \ [2it)2 \ sin 2u 2 u / /sin 2tt\ încresfare 588 încrucişare 1. încresfare. Meff., Tehn.: Sin. Cresiare (v.). 2. încrucişare. 1. Nav.: Navigaţie (v. Navigaţie 1) în direcţii variabile, cu rămînerea însă a navei într-o anumita zonă din mare, sau în apropierea unei coaste; de exemplu pentru aşteptarea unei alte nave în vederea schimbului de poştă, a debarcării unui bolnav, etc. 3. încrucişare. 2. Nav.: Punerea Ia post a unei vergi fixe (de ex.: verga mare, verga trincei, vergile gabierilor) cu ajutorul unor palancuri, sau a unei vergi mobile (de ex, vergile zburătorului şi rîndunicii). Operaţia inversă, la vergile fixe, se numeşte coborîrea vergii, iar la vergile mobile, descrucişare. 4. încrucişare. 3. Nav.: Aşezarea tangonului (v.) perpendicular pe planul diametral al navei. 5. încrucişare. 4. Nav.: Tăierea drumului unei nave, venind de la mai pufin decît zece carturi din prora acesteia. Această definifie corespunde regulilor penfru prevenirea abordajului pe mare, cari interzic această manevră afară de cazul în care distanfa dintre nave e suficient de mare pentru a evita riscul de coliziune. '6. încrucişare. 5. Agr., Zoot.: Unirea pe cale sexuată a doi indivizi cu ereditate diferită, dar din aceeaşi specie. Produşii încrucişării se numesc metişi. Ereditatea metişilor e deranjată şi deci se poate adapta condifiilor dintr-un mediu nou. După scopul urmărit, se deosebesc: încrucişarea individuală, în vederea obfinerii unor metişi mai apfi într-o anumită direcfie de folosire (de ex. penfru îngrăşat) decît indivizii de rasă pură; încrucişarea de absorpfie, prin care se urmăreşte absorbirea unei rase locale de o rasă amelioratoare (de ex. absorbirea raselor locale de stepă de către rasa Simmenthal); încrucişarea pentru formarea de rase noi, prin care metişi femele selectionafi din prima generafie se încrucişează din nou cu fauri din rasa amelioratoare, iar descedenfii din gene-rafiile următoare se împreunează între ei, continuîndu-se selecfia; încrucişarea de infuzie, prin care se urmăreşte îmbu-nătăfirea uneia singure sau a mai multor însuşiri ale rasei care trebuie ameliorată. 7. încrucişare, pl. încrucişări. 6. Drum.: Locul de întretăiere a două sau a mai multor căi de comunicafie terestre (drum, cale ferată) de acelaşi fel sau de feluri diferite. încrucişarea poate fi de nivel, dacă axele căilor de comunicafie sînt în acelaşi plan, sau la niveluri diferite, dacă axele căilor respective sînt situate în plane diferite. încrucişările la niveluri diferite au unele căi de comunicafie susfinute de viaducte sau de ramblee, şi pot fi simple, — cu trecere directă, fără posibilitatea de a vira la sfînga sau la dreapta pe altă cale de comunicafie, — sau cu rampe de /. Modul de amenajare a încrucişărilor la niveluri diferite, a) încrucişare cu evitarea parfială a punctelor de întîlnire a firelor de circulaţie; b şi c) încrucişări cu evitarea totală a punctelor de întîlnire a firelor de circulafie. racordare amenajate astfel, încît să permită trecerea de pe o cale de comunicafie pe alta, fie cu evitarea parfială a punctelor de întîlnire a firelor de circulafie (v. fig. I a), fie cu evitarea totală a acestor puncte (v. fig. I b ş ic şi fig. VII). încrucişarea dintre două căi ferate sau dintre o cale ferată şi un drum se numeşte, de obicei, pasaj (v.). La încrucişările rutiere trebuie să se asigure o vizibilitate laterală bună între două vehicule cari se deplasează spre încrucişare din direcfii convergente, cum şi raza de curbură minimă, pentru virarea la dreapta, în funcfiune de categoria vehiculelor cari circulă pe căile respective. Vizibilitatea trebuie asigurată astfel, încît vehiculele cari circulă pe cele două drumuri, spre încrucişare, cu vitezele respective de proiectare, să se poată opri înainte de punctul de întîlnire a traiectoriilor lor (v. fig. II). Conducătorii de vehicule trebuie să se vadă unul pe altul cel pufin din punctele 8 şi C, situate la distanfele respective de frînare E\ şi E2 fafă de punctul de întîlnire A, pentru a avea timp să frîneze. Pentru aceasta, întregul spafiu cuprins între marginea drumului şi raza vizuală BC trebuie să fie liber de orice obstacol (clădiri, arbori, chioşcuri, stîlpi, etc.); dacă drumul e în debleu, se debleiază această porfiune. II. Vizibilitatea la încrucişări de drumuri. -A) punctul de întîlnire a vehiculelor B şi C; Ei şi E2) distanfele de frînare ale celor două vehicule; Vi şi V2) vitezele de deplasare afe celor două vehicule; partea haşurată: spafiu care trebuie să rămînă liber de orice obstacol. III. Amenajarea coifurilor, Ia încrucişările de străzi. La încrucişările străzilor, în oraşe, penfru asigurarea unei bune vizibîlităfi, coifurile clădirilor se teşesc la 45° fafă de axa străzii (v. fig. III). Această amenajare a încrucişărilor de străzi trebuie specificată pe planul de sistematizare a oraşului. Schema fiecărei încrucişări se stabileşte de la caz la caz, finînd seamă de lărgimea părfii carosabile şi a trotoareior. Lărgimea trotoarelor are un rol important în asigurarea vizibilităfii, ea putînd înlocui teşitura clădirilor, dacă spa-fiul liber pe care-l creează poate asigura o vizibilitate bună. Prin teşirea coifurilor clădirilor se poate realiza şi teşirea sau rotunjirea coifului fro-foarului, astfel încît se micşorează numărul punctelor de în-tîlnire (de conflict) a vehiculelor, deoarece vehiculele cari virează la dreapta se pot înscrie mai uşor în firul de circulafie respectiv (v coifurilor IV. Punctele de întîlnire (de conflict) a vehiculelor fa încrucişări de străzi, a) încrucişare cu coifurile neteşife; b) încrucişare cu coifurile rotunjite; ®) puncte de conflict inevitabile; o) puncte de conflict evitabile. fig. IV). Cînd numai teşirea nu poate garanta siguranfa circulafiei, din cauza lărgimii insuficiente a străzilor, sau a intensităţii prea mari a traficului, se execută lărgiri ale străzilor, retrageri din alinierea construcfiilor, sau se amenajează refugii pe partea carosabilă, pentru a crea sensuri de circulafie obligatorii (v. fig. V). La încrucişarea arterelor mari sau cu trafic intens, ori a mai multor străzi, se amenajează piefe de circulafie (v.), libere sau cu un refugiu central mare (nucleu de girafie), uneori şi cu refugii mici, la intrarea fiecărei străzi, pentru a crea un sens giratoriu de circulafie (v.), care să oblige vehiculele să se urmeze încrucişare 589 încrucişare aeriana uneie pe altele la ieşirea şi la intrarea în străzile cari se încrucişează (v. fig. V/). Cînd aceste solufii nu sînt suficiente pentru siguranfa circulafiei, se amenajează încrucişări de străzi cişari depinde de importanta căilor de comunicaţie, de unghiul de intersecfiune a lor, de relieful solului, de viteza de circulafie admisă, de intensitatea traficului, etc. în fig. VIII sînt repre- V. Modul de amenajare a diferitelor fipuri de încrucişări de sfrăzi, a) încrucişări în formă de cruce: arf simplă; a2 şi as) cu refugii; b) încrucişări în formă de T: bt) simp/ă; b2 şi ba) cu refugiu; c) încrucişări în unghi ascuţit: cA) simpla; c2) cu refugiu; d) încrucişări în formă de Y: dj) simpiă; d2) cu refugii; e) încrucişări în formă de X-’ simplă; e2) cu refugii; f) încrucişări cu lărgiri paralele cu axa căii: /1) simplă; f2) cu refugii; g) încrucişări cu lărgiri în formă de pîlnie: gi) simplă; g2) cu refugii. la niveluri diferite, cu ajutorul debleurilor, rampelor, viaductelor şi tunelelor. încrucişările dintre drumurile din afara localităfilor se amenajează, fie la acelaşi nivel, fie la niveluri diferite, cu trecere simplă, după importanfa drumurilor şi intensitatea traficului, respectînd aceleaşi condifii de asigurare a vizibilităfii ca şi Ia încrucişările străzilor. VIU. Scheme de încrucişări de autostrade. a şi bj încrucişări în formă de trompetă; c) încrucişare cu ramificaţii; d) încrucişare în formă de pară; e) încrucişare în formă de trifoi cu pafru foi; f) încrucişare cu cerc de distribufie; g) încrucişare în formă de turbină; h) încrucişare în formă de cîrlig; i) încrucişare lineară. zentate schematic tipurile de încrucişări de autostrade folosite cel mai frecvent. — Sin. Intersecfiune. 1. încrucişare. 7. C. f.: Întîlnirea în stafie sau, în cazul liniilor duble, şl în linie curentă, a două trenuri cari circulă în sensuri contrare. 2. încrucişare aeriană. Elf.: Echipament folosit Ia înfersec-fiunea liniilor de contact de tramvaie, troleibuse, etc., pentru a permite trecerea dispozitivului de captare a curentului, al vehiculelor de tracfiune electrică cari circulă prin acel punct. VI. încrucişare cu piaţă de circulafie VII. Perspectivă schematică a unei cusens giratoriu, cu nucleu de girafie încrucişări de autostrade şi de dru- şi cu refugii Ia intrarea fiecărei străzi. muri. încrucişările dinfre două autostrade sau dintre o autostradă şi un drum de categorie inferioară trebuie să se amenajeze la niveluri diferite, cu rampe de racordare (v. fig. VII), cari să asigure posibilitatea trecerii vehiculelor de pe un fir de circulafie pe toate celelalte fire de circulafie, de preferinfă fără puncte de întîlnire, pentru a permite menfinerea vitezei deplasare a vehiculelor în cale curentă, evitînd blocarea de UC UcpiUjQi w u vciu^uiciwi ni uoic v^ui oiMU; wviimw uiw^ui circulafiei la încrucişare. Modul de amenajare a acestor încru- încrucişări aeriene în tracfiunea electrică urbană. Se folosesc încrucişări diferite, după sistemele de captare a curentului şi după felul vehiculelor cari circulă, şi anume pentru intersecfiuni de linii de tramvaie, echipate cu pantograf sau cu trolei în formă de liră (v. fig. a); de linii de troleibuse încrucişarea conductoarelor’ 590 îndesafea beîonuluî (v. fig. b); de linii de troleibuse cu linii de tramvai, echipate cu pantograf sau cu trolei în formă de liră (v. fig. c), etc. 1. încrucişarea conductoarelor. Te/c. V. Transpunere. 2. încrucişarea lacurilor. Tehn. mii.: Procedeu de acope- rire a terenului din fafa unei pozifii, cu focu! armamentului, în general automat, al unităfilor cari ocupă această pozifie, procedeu care se obfine prin tragerea pe direcfii cît mai apropiate de paralela cu frontul pozifiei considerate. 3. încuietoare, p!. încuietori. Gen.: Dispozitiv cu care se încuie o uşă, o fereastra, o ladă, etc. 4. ~ de control, pl. încuietori de control. C. f.: Dispozitiv de înzăvorîre mecanică şi de control, folosit în instalafiile cu chei pentru controlul pozifiei macazurilor şi al semnalelor. 5. ~ de macaz. C. f.î Dispozitiv mecanic pentru controlul imperativ al pozifiei macazului. Acest control se obfine avînd în posesiune cheia încuietorii, încuieforile pot fi cu una sau cu două chei, în care caz una serveşte la încuiere, iar cealaltă, la descuiere. 6. ~ de semna!. C. f.: încuietoare de control pentru încuierea pîrghiei de la care se manevrează un semnal, încuietoarea nu permite scoaterea cheii cît timp semnalul e în pozifia de „liber", şi semnalul nu poate fi pus pe „liber" decît cu o cheie anume destinată în acest scop. 7. încuietori conjugate. C. f.: Joc de chei realizat între încuietorile de macaz cu una şi cu două chei, prin succesiunea obligatorie a ordinii de încuiere a macazurilor; posesiunea cheii scoase din ultima încuietoare de macaz demonstrează că anumite macazuri au fost încuiate într-o anumită pozifie (corespunzătoare unui anumit parcurs). 8. încurcarea ancorei. Nav.: Trecerea neinfenfionată a lanfului ancorei pe sub traversă, sau încolăcirea lanţului pe un braf al ancorei la virarea unei ancore. în primul caz se numeşte ancoră subfraversafă, iar în al doilea caz, ancoră subbrafafă. în ambele cazuri, pentru a descurca ancora se prinde fusul cu un zbir finut de o parîmă, fixată pe punte. Se filează apoi lanful pînă cînd se descurcă, fa nevoie coborîndu-se şi un om legat cu un nod de un scaun dublu sau cu un scaun de bofman. încurcarea se produce, de regulă, la ancorele cu traversa, şi numai excepfional la ancorele cu brafe articulate. 9. încurcarea SanfyriSor. Nav.: Accident datorit schimbării vîntului, la navele afurcate fără cheie de afurcare (v. sub Cheie 3) sau ancorate cu două ancore, din cauza căruia se împiedică virarea ancorei şi se slăbeşte priza ei pe fund. Dacă nava a evitat (a girat) cu 180°, Ianfuriior se formează o cruce; daca evitarea a fost de 360°, se formează o volfă, iar dacă nava a evitat de mai multe ori cu 360°, se formează o voltă rotundă (v. fig. /). Pentru descurcarea unei cruci se virează întîi lanful de dedesubt. Descurcarea unei volte se poa- J te face prin evitarea X» _ navei în sens contrar (cu ajutorul cîrmei, 2 a cu ajutorul maşinilor, sau al unui remorcher), ori prin virarea „ „ X , . Ianfuriior cu cabesta- Bot de descur«‘ Mur.le nul sau cu vinciul, pînă cînd volta iese din apă, şi se leagă. Lanful de sub vînt se bofează cu un bof de descurcat lanfurile (v. fig. //), compus din cîteva zale F. încurcarea lanţurilor, a) cruce; b) voltă; c) volfă rotundă X ///. Cela trei faze pentru descurcarea Ianfuriior 1) legătură; 2) bof de descurcat lanfurile; 3) parîmă de trecere. legînd cheile respective cu cheia 1) cîrlig cu papagal; 2) lanf; 3) parîmă de sîrmă; 4) bucată de parîmă mafisită. de lanf, o cheie cu fîfînă şi un cîrlig de papagal; ia ultima za se leagă o sîrmă pe care se matiseşte lateral un alt capăt de sîrmă. După bofare (v. fig. III) se desface o cheie de împreunare de pe punte şi Ia capătul lanfului de sub vînt se leagă o parîmă de trecere care se scoate prin nară, se aduce apoi pe sub lanful din vînt şi înapoi în nară. Tragînd de capătul parîmei din nară, capătul lanfului de sub vînt e tras în sens contrar şi, după ce a fost descurcat, e reintrodus în nară, unde se reface lanful, de afurcare. iu. fndesare. 1. Tehn., Drum.: Baterea cu maiul (pilonarea), presarea, cilindrarea, vibrarea, etc. făcută pentru reducerea golurilor dinfre granuleleTinui material granular. în cazul mase-lor mari de material, ca în cazul ferasamenfelor, se produce şi o îndesare datorită greutăfii materialului de deasupra lor, în special la straturile inferioare. V. şi sub Compactarea pămîn-turilor. 11. betonului. Cs.: Operafia de mărire a compacităfii masei de beton proaspăt turnat. Se execută manual sau mecanizat. îndesarea manuală se execută prin ciocănirea cofrajelor (v.), prin împungere cu vergele de turnare (v.) sau prin batere cu maiul (v.) îndesarea mecanizată se execută cu unelte mecanizate sau cu maşini de lucru speciale, şi se poate realiza prin: centrifugare (v. Beton centrifugat), injectare de mortar în masa agregatului aşezat în prealabil în cofraj (v. Pre-pakt, metoda ~), laminare (v.), eventual vibrolaminare (v), presare (v.), eventual combinată cu extrudare, torcretare (v.), vacuumare (v.), vibrare (v.). îndesarea betonului trebuie efectuată, pe cît posibil, mecanizat, pentru a asigura obfinerea unui beton de calitate cît mai bună şi omogen, evitînd segregarea lui. în timpui turnării betonului, cofrajui trebuie ciocănit continuu, pentru a ajuta aşezarea betonului. îndesarea betoanelor vîrtoase sau pufin plastice, a căror consistenfă corespunde unei raspîndiri de cel mult 45 cm, trebuie realizată prin vibrare. în cazul în care nu se dispune de vibratoare, îndesarea acestor betoane trebuie efectuată prin batere cu maiuri de mînă (de 7-* 12 kg) sau cu maiuri mecanice, combinată cu ciocănirea cofrajelor. îndesarea prin batere cu maiul se admite numai Ia betoane vîrtoase nearmate, grosimea stratului de beton care se îndeasă fiind de cel mult de 20 cm. Betonul trebuie îndesat bine Ia turnare, în special la marginile şi Ia coifurile cofrajului, iar baterea se continua pînă cînd suprafafa betonului capătă un luciu umed, caracteristic. îndesarea betoanelor plastice trebuie efeduată numai cu ajutorul vergelelor de turnare şi prin batere cu maiuri uşoare (de 5--*8 kg), combinate cu ciocănirea cofrajelor. îndesarea betoanelor fluide trebuie efectuată numai prin împungere cu manele, vergele de turnare, etc., combinată cu ciocănirea cofrajelor, pentru a elimina aerul din masa betonului. Excesul de apă, cum şi spuma de ciment care se formează la suprafafa betonului, trebuie înlăturate înainte de terminarea lucrării. îndesare, grad dâ ~ 591 îndocare lf r^t grad de Geot.: Mărime reprezentată prin raportul: F — F max mm în care emax şi emin sînt, respectiv, valoarea maximă şi cea minimă a indicelui porilor, şi s e indicele porilor (v.) unui material în stare naturală şi care exprimă situafia relativă a stării de îndesare efectivă a materialului, în general a pămîntu-rilor nisipoase, în raport cu îndesarea maximă şi cu cea minimă. Valoarea lui D poate varia între 0 (starea cea mai afînată) şi 1 (starea cea mai îndesată). După valoarea gradului de îndesare, nisipurile pot fi: afînate, cînd 1/3; cu îndesare mijlocie, cînd 1/3<2/3; îndesate (compacte), cînd D>2/3. Valoarea gradului de îndesare e un element important în stabilirea capacităfii porfanie şi deci a rezistenfei admisibile a terenurilor de fundafie nisipoase. 2. ~a pămînluloi. GeofMicşorarea, naturală sau artificială, a porozităfii unui pămînt, prin schimbarea modului de aşezare a particulelor constiiuente şi realizarea unei creşteri a rezistenfei Iui Ia tăiere şi, deci, a capacităfii lui portante (v.). Prin îndesare se micşorează şi cornpresibilifatea şi permeabilitatea pămîntului. îndesarea naturală se produce sub acfiunea greutafii sale proprii, în desfăşurarea procesului de consolidare, iar îndesarea artificială se execută pentru îmbunătăfirea calităfilor mecanice ale materialului. La unele procedee de îndesare se folosesc utilaje cari acfionează la suprafafa terenului. De exemplu, Ia îndesarea terasamentelor se foloseşte compactarea (v.) cu utilaje de batere, de vibrare sau de cilindrare. La alte procedee se foloseşte îndesarea în adîncime, cel mai frecvent folosite fiind: îndesarea prin vibrare, aplicabilă depozitelor nisipoase afînate, care se obfine prin executarea unui foraj tubaf şi vibrarea pămîntului (umezit cu vine de apă) de Ia fundul forajului, cu ajutorul unui vibrator, care se ridică odată cu extragerea coloanelor de foraj. îndesarea prin infroducerea de piatră spartă sau de cioturi de cărămidă în pămînt, prin batere cu maiul. Procedeul, folosit în special în pămînturile loessoide, Ia îndesarea fundului excavafiilor, conduce Ia formarea unei cruste relativ rezistente de material poros, care poate absorbi excesul de apa din teren, în timpul îndesării sau chiar ulterior. Piloţii de pămînt, cari se execută în terenurile loessoide, creîndu-se, prin batere, goluri cilindrice în pămînt, cari se umplu cu material local compactat, obfinîndu-se astfel zone îndesate în jurul fiecărui pilot şi o micşorare a sensibilităfii Ia înmuiere. Piloţii de îndesare, cari se bat în terenuri moi, mlăştinoase, în scopul formării unor zone cu rigiditate mărită, în vederea fundării construcfiilor. La alegerea procedeului de îndesare trebuie să se fină seamă de natura şi de proprietăţile pămîntului, de caracteristicile construcfiei respective şi de posibiliiăfile locale. îndesarea pămîntului fără infroducerea altor materiale în teren produce tasări, de cari trebuie să se fină seamă Ia proiectare. s. îndesare. 2. Mefg.; Sin. Refulare (v.); sin. (parfial) Turtire, Umflare; sin. (impropriu) Ştafuire. 4. îndesare, fîşie de Ind. text.: Partea de fesătură în formare, limitată de pozifia extremă din fafă a spetei şi de pozifia ultimului fir de bătătură, retras din rostul (gura) fesăturii, în urma retragerii spetei. Fîşia de îndesare a fesăturii e o zonă a ei în continuă mişcare, în direcfie longitudinală, datorită acfiunii spetei şi reacfiunilor interne din firele de urzeală şi bătătură, după retragerea spetei. Sin. Jocul gurii fesăturii. 5. îndesător, pl. Indesătoare. Mefg. : Unealtă cu care formarul îndeasă amestecul de formare în ramele de formare sau în cutiile de miez, lîngă perefii sau traversele acestora, şi 1a care partea activă e constituită dinfr-o piesă în forma de pană boantă sau, uneori, de prismă dreptunghiulară. înde-sătoarele pot fi acfionate manual sau mecanizat (electric sau, de cele mai multe ori, pneumatic). îndesătoarele manuale sînt unelte constituite dintr-o bară (cu lungimea de 0,5-1,2m) care are Ia ambele extremităfi o parte activă, de cele mai multe ori în formă de pană boantă (v. fig. a). Uneori bara are pană Ia o singură extremitate, iar Ia cealaltă are o ciupercă, constituind un bătător-îndesător (v. fig. b). Se folosesc şi îndesătoare constituite dintr-o bară îndoită Ia 90° Ia un capăt, numite îndesătoare-cîrlig (v. fig. c). îndesătoarele de maşină sînt unelte constituite dintr-o bară care are Ia o extremitate o pană boanfă, iar cealaltă extremitate e conformată astfel, încît să se poată prinde înfr-o maşină-unsaiîă portativă uşoară, de cele mai multe ori un bătător pneumatic (v, sub Bătător 5). e. îndesăior-bătăfor. Mefg.: Sin. Bătător-îndesător. V. sub îndesător. 7. îndocare. Nav.: Totalitatea operafiilor efectuate pentru ridicarea navei pe un doc plutitor sau pentru eşuarea ei într-un doc uscat, în vederea carenării, reparafiilor la opera vie sau la apendice. înainte de îndocare se efectuează o serie de operafii pregătitoare, şi anume: debarcarea, în generai, a întregii încărcături de Ia bord, pentru a micşora eforturile pe cari ie suportă corpul navei pe doc; amararea greufăfilor mobile şi golirea tancurilor de combustibil, de apă, ulei şi balast, pentru a evita posibilitatea unei variafii bruşte de stabilitate în timpul îndocării; înclinarea longitudinală a navei, penfru uşurarea centrării şi aşezării ei pe doc (în acest scop, navele de suprafafă sînt apupate, iar submarinele sînt apro-vafe); pregătirea pe doc a calajului. Operafia de îndocare propriu-zisă se efectuează astfel: în cazul docului plutitor, se introduce apă în doc pînă cînd pescajul calajului e mai mare decît pescajul maxim al navei; se introduce nava pe doc, se centrează, se amarează, după care se ridică docul încet, prin evacuarea apei. După aşezarea navei pe doc, pescajul ei începe să scadă, în care moment se întrerupe operafia de ridicare, şi se fixează nava lateral, cu grinzi de lemn sau cu brafele docului; apoi se continuă ridicarea docului pînă cînd puntea acestuia iese la suprafafa apei. Operafia de fixare laterală e necesară deoarece, în timpul îndocării, nava îşi pierde complet stabilitatea transversală. în cazul docului uscat, după pregătirea calajului se introduce apa în doc prin vanele ecluzei. Cînd nivelul apei din doc e egal cu cel al apei din exterior, se deschid porfile ecluzei, se introduce nava în doc, după care se închid porfile, şi apoi se centrează şi se amarează nava, şi se începe evacuarea apei din doc. Ca şi la docul plutitor, cînd pescajul navei începe să scadă se întrerupe evacuarea apei, se fixează nava laterai şi apoi se continuă evacuarea apei pînă cînd docul e complet uscat. în cazul navelor avariate, îndocarea e foarte dificilă, deoarece, din cauza avariei, nava are o stabilitate inifială foarfe mică sau chiar negativă, necesifînd o supraveghere deosebită. Var. Andocare. 3 h îndesătoare. a) îndesător (slmp/u); b) bătător-îndesător; c) îndesător-cîrlig. îndoire 592 îndoire 1. îndoire. 1. Tehn., Meff.: Operafie de deformare a axei neutre (rectilinii) sau a planului neutru aparfinînd unui semifabricat, pentru modificarea plastică a formei acestuia, lungimea fibrei neutre a piesei rămînînd constantă (v. fig. I). 5 b i________________I -2 I. îndoirea unei bare rotunde, a) îndoire fără îngroşare prealabilă; b) îndoire cu îngroşare prealabilă, liberă (la nicovală); x—x) fibra neutră; 1) forma inifială; 2) forma finală; 3) zonă de întindere; 4) zonă de comprimare; 5) îngroşare; 6) nicovală; 7) baros. O mărime ataşabilă îndoirii este unghiul celor două semidrepte ale liniei frînte astfel formate. îndoirea se execută manual sau mecanizat, prin diferite procedee de deformare la cald şi la rece, de exemplu prin ciocănire, matrifare, etc. Pentru îndoire* în raport cu mărimea şi cu natura materialului prelucrat, se folosesc: diferite unelte cum sînt nicovala, furca, scoaba, plăcile de îndoit, etc.; dispozitive de îndoit, speciale (v. îndoit, dispozitiv de ~); maşini de îndoit (v. îndoit, maşină de ~). La îndoirea Ia cald se poate produce ruperea materialului, dacă piesa a fost insuficient încălzită şi dacă unghiul la vîrf e prea mic, iar uneori subfierea piesei, dacă nu s-a prevăzut un surplus de material la îndoitură. La îndoirea la rece a metalelor, uneori arcul rezultat prin deformare plastică se destinde parfial după încetarea acfiunii momentului înco-voietor, adică piesa „arcuieşte". Pentru ofelurile uzuale (cu limita de curgere orc=40-**60 kgf/mm2), unghiul de arcuire variază între 1 şi 5 % din valoarea unghiului de îndoire inifial. Stratul neutru al materialului deformat, care e limita convenţională între zona de întindere şi cea de comprimare, are pozifia determinată de gradul de deformare, de unghiul de încovoiere şi de forfele suple-mentare (v. fig. II), cari sînt necesare pentru a învinge forfele de frecare exterioară, produse între semifabricat şi dispozitivul de îndoire. Dacă acestea sînt forfe de întindere, ele deplasează III, Zonele de solicitare la îndoire, a) îndoire obişnuită; b) îndoire cu întindere; x —x) fibră neutră; h) înăifimea barei deformate; c) distanfa dintre fibra neutră şi marginea interîoră (întinsă) a piesei; r) raza de curbură; 1) material îndoit; 2) zonă de întindere; 3) zonă de comprimare. II. Forfe suplemenfare produse ia îndoire, a) îndoire la maşina de înfăşuraf resorturi elico-idafe; b) îndoire la dispozitivul cu matrifă şi rolă de apăsare, rotitoare; 1) material îndoit; 2) rolă de avans; 3) rolă de îndoire; 4) matrifă; 5) rolă de apăsare; 6) dispozitiv de prindere. stratul neutru spre zona de comprimare, şi invers. îndoirea realizată în maşina de îndoit sau în dispozitivul de îndoit trebuie să fie mai mare decît cea necesară, pentru ca după arcuire piesa să-şi reducă curbura Ia valoarea necesară. Calculul precis al arcuirii nu e posibil, astfel încît de regulă — cu toate corectările aduse matrifei — nu se obfin piese de precizie uniformă şi e nevoie de o îndoire ulterioară, de obicei manuală, după şablon. Arcuirea se reduce la valori foarte mici şi piesele obfinute au o curbură precisă şi uniformă cînd se aplică îndoirea cu întindere, adică atunci cînd axa neutră e scoasă în afara secfiunii transversale (v. fig. III), care astfel e în întregime supusă la tensiune. Fibra extremă exterioară suportă deformafia maximă: _ h — c â =----:-- ' r+c în care h e înăifimea barei, re raza de curbură, iar c e distanfa dintre marginea exterioară şi axa neutră. Dacă îndoirea s-a făcut cu întindere şi axa neutră s-a mutat la fibra extremă interioară (adică c = 0), .deformafia are valoarea dată de rela-h fia:8=— ^§max admisibil al materialului, din care se determină limita pînă Ia care se poate aplica procedeul îndoirii cu întindere. Procesele tehnologice de îndoire se pot clasifica în următoarele două mari grupuri: îndoiri monociclice, cînd îndoirea definitivă se face într-o singură trecere a sculei deasupra semifabricatului; îndoiri mulficiclice, cînd îndoirea definitivă reclamă mai multe ireceri succesive. Exemple: îndoirea tablelor şi a profilurilor se poate efectua la maşini (v. îndoit, maşină de ^ table şi profiluri) de diferite tipuri constructive, după cum se efectuează unul dintre următoarele trei feluri de îndoire: îndoire transversală, cînd momentul încovoietor e transversal, iar stratul neutru rămîne normal pe secfiunile transversale ale materialului. Se pot îndoi transversal tablele, platbandele, benzile, profilurile diverse şi fevile. îndoirea se poate face parfial (rezultînd un arc) sau complet (rezultînd o virolă sau un inel), cu curbură constantă sau variabilă. îndoire longitudinală, cînd momentul încovoietor e longitudinal şi stratul neutru rămîne normal pe secfiunile longitudinale. Se pot îndoi longitudinal numai platbandele şi benzile de tablă. îndoirea longitudinală are diferite numiri; de exemplu: profilare, bordurare, roluire, etc. îndoire transversală şi longitudinală, cînd materialul prelucrat e supus acfiunii a două momente încovoietoare, transversal şi longitudinal. Se îndoiesc transversal şi longitudinal benzi de tablă. îndoirea barelor de ofe l-beton. Cs.: Operafia de fasonare, manuală sau mecanizată, a barelor de ofel-beton, în scopul obfinerii de armaturi de forma şi dimensiunile specificate în proiect. îndoirea armaturilor cu diametrul mai mare decît 25 mm se execută la cald. îndoirea manuală a barelor de o t el-b et o n se execută cu dispozitive de îndoit de diferite forme, în funcfiune de grosimea barelor şi de forma armaturii. Cel mai frecvent sînt folosite dispozitivele descrise mai jos. Placa de îndoit cu trei dornuri, avînd forma din fig. IV a, serveşte la fixarea barelor cari sînt îndoite cu ajutorul unor chei manuale (v. Cheie de îndoit armaturi). Placa de îndoit tip Zamkov (v. fig. IV b) e constituită dintr-o placă de tablă de ofel, cu grosimea de 10 mm, pe care sînt fixate prin sudură două corniere scurte, aşezate astfel, încît să permită introducerea barelor de ofel-beton între aripile verticale ale lor. Cînd trebuie să se micşoreze spafiul liber dintre corniere (la barele cu diametru mai mic), se aplică pe una dintre corniere o scoabă mobilă de formă specială. Placa de îndoit cu pîrghie (v. fig. IV c) e folosită pentru îndoirea barelor groase (cu diametrul pînă la 25 mm). Ea e constituită dintr-o placă metalică în care e fixat un bolf fix, îndoire 593 îndoire în jurul căruia se roteşte o pîrghie echipată cu un boit de îndoire. Lîngă bolţul fix se găseşte un dispozitiv de ghidare. V. Tambur penfru fasonarea frefelor. IV. Dispozitive pentru îndoirea manuală a ofelului-beton. a) placă de îndoit cu trei dornuri; b) placă de îndoit tip Zamkov; c) placă de îndoit cu pîrghie; d) dispozitiv Zamkov; f) placă de ofel; 2) dornuri; 3) cheie de îndoit; 4) bară de ofel-beton aşezată pentru a fi îndoită; .5) corniere; 6) scoabă specială; 7) bolful axial al articulafiel pîrghie}; S) bolf de îndoire; 9) dispozitiv de ghidare a barelor de ofel-beton; 10) pîrghie; 11) opritor. Bara care trebuie îndoită e aşezată iniţial astfel, încît dispozitivul de ghidare şi bolţul de îndoire să fie de o parte a ei, iar bolţul fix, de cealaltă parte. Prin rotirea pîrghiei se obţine îndoirea barei. Dispozitivul Zamkov (v. fig./V d) se foloseşte penfru îndoirea barelor cu diametrul de 10**-12 mm. El e constituit din două plăci de reazem, din- tr-o pîrghie cu extremitatea pe rulmenţi, şi care se poate roti în jurul unui ax, dintr-un bolţ pentru îndoire şi dintr-un opritor. Tamburul de lemn (v. fig. V) e susţinut de două capre, echipat cu un mîner şi e folosit pentru fasonarea fretelor. Pisica e o cheie specială, folosită pentru îndoirea barelor ridicate ale armaturilor montate direct pe cofraj. V. sub Cheie de îndoit armaturi. La îndoirea barelor de oţel-beton cu ajutorul plăcilor de îndoit se foloseşte un banc de lucru pe care se montează două plăci de îndoit, aşezate pe direcţia diagonalei. Dispozitivul de îndoit se fixează la un colţ al bancului, iar la celălalt colţ, pe aceeaşi parte a bancului, se fixează o placă cu trei dornuri, în care se ancorează bara care trebuie îndoită. Îndoirea mecanizată a barelor de ofel-beton se execută cu maşini de îndoit de tipul celei reprezenlate în fig. VI. Maşina de îndoit e echipată cu un disc, acţionat de un motor electric, şi care are opt găuri în cari se introduc bolţurile de îndoire. De o parte şi de alta a discului sînt montate plăci laterale echipate cu bolţuri şi cu bucele. Maşina de îndoit e deservită de un fierar betonist şi de două ajutoare. Organizarea locului de lucru pentru îndoirea barelor ajutorul maşinii de îndoit e reprezentată în fig. VII. /7 3 —/^ ,1 incE VII. Organizarea locului de lucru pentru îndoirea ofelului-beton cu maşina. 1) mese cu role; 2) maşină de îndoit ofel-beton; 3) bară care va fi fasonată; 4) bară în curs de fasonare; 5) fierar betonisf; 6) ajutoare. In fig. VIII sînt reprezentate modurile de fasonare cu maşina a ciocurilor şi a barelor ridicate, iar în fig. IX e reprezentată maşina de fasonat frete tip Pândele, fabricată în ţara noastră. ♦ * /V # -& * -t VI. Maşină de îndoit ofel-beton. 1) disc; 2} plăci laterale; 3) role pe cari alunecă barele de ofel-beton. VIII. Modul de fasonare a armaturilor cu maşina. a) fasonarea ciocurilor; b şi c) fasonarea bareior ridicate. Caracteristicile principale ale acestei maşini de fasonat frete sînt următoarele: diametrul oţelului-beton care poate fi îndoit, 2—7 mm; dimensiunile fretei, 12—45 cm; productivitatea teoretică, 8,5-"42 m de bară fasonată pe minut; greutatea maşinii, 800 kg. Pentru confecţionarea fretelor se efectuează următoarele operaţii, în ordinea indicată: fixarea, pe planşaiba maşinii, a numărului de tije pe cari se înfăşoară freta, corespunzător formei acesteia; aşezarea unui colac de oţel-beton pe vîrtelniţă; introducerea capătului vergelei de oţel-be-fon în maşină şi legarea Iui la planşaibă; reglarea gradului de strîngere a rolelor şi declanşarea motorului electric; oprirea motorului şi scoaterea de pe tije a fretei confecţionate. Maşina de confecţionat frete e deservită de doi lucrători. Confecţionarea mecanizată a fretelor cu ajutorul acestei maşini conduce la reducerea consumului de manoperă cu aproximativ 40% faţă de procedeul manual. i. îndoire. 2. Ind. hîrf., Poligr.: Deformarea plasfica a unei foi sau a unei benzi de hîrtie, de carton sau de mucava, prin care fibra neutră a foii se curbează în jurul unei linii de îndoire, astfel încît cele două părţi din stînga şi din dreapta liniei să formeze între ele un unghi. în general, dacă acest unghi e mai mare decît 0°, îndoirea se numeşte biguire sau biguire-îndoire, iar dacă unghiul e nul (îndoire la 180°, respectiv cele două părţi ale foii, din stînga şi din dreapta IX. Schema maşinii de confecţionat frete mici. 1) şasiu; 2) sistem da îndreptare şi întindere; 3) planşaiba cu dispozitivul pe care se înfăşoară freta; 4) cărucior cu şurubjără fine; 5) sisfem de acfionare; 6) role de îndreptare. 38 îndoire, dublă 594 îndoit, maşină de ~ sîrmă şi benzi liniei de îndoire, se suprapun), fălfuire (v.) sau întocmire. Biguirea se execută mai ales la cartoane şi mucavale, în vederea prelucrării lor în ambalaje (cutii, lăzi, etc.) şi Ia lucrările de legătorie, în timp ce fălfuirea se execută aproape exclu-ziv la hîrtie, în special la foile tipărite în vederea formării unei cărţi, broşuri, reviste, etc. (v. Broşare2; Legătură). Biguirea şi fălfuirea se execută cu maşini speciale (v. îndoit, maşină de ~2); fălfuirea poate fi executată şi manual. Capacitatea hîrtiei, a cartonului sau a mucavalei de a rezista la îndoire fără a se rupe se caracterizează prin rezistenfa la îndoire, care se exprimă prin: numărul de duble înc'oiri la 180°, pe cari poate să le suporte pînă la rupere epruvetă sub formă de bandă (15X100 mm pentru hîrtii şi cartoane cu grosimea sub 0,25 mm, şi 15X140 mm la grosimi peste 0,25 mm), tensionată şi supusa acfiunii unei lame metalice cu mişcare alternativă; indicele de Îndoire continuă, adică numărul de îndoiri duble, la un număr de grade stabilit, pe care-l poate suporta pînă la rupere epruvetă sub formă de bandă supusă Ia o sarcină de fracfiune care se găseşte într-un anumit raport cu sarcina de rupere Ia tracţiune a hîrfiei sau a cartonului re-spscliv (10,20%, etc. din sarcina de rupere); rezistenţa la îndoire sub presiune, adică rezistenfa reală Ia îndoire, care se determină pe epruvete cari în momentul îndoirii sînt presate în loc de a fi tensionate, şi se exprimă prin raportul dintre rezistenfa la tracfiune remanentă a epruvetei, după ce a fost supusă la un număr determinat de îndoiri, şi rezistenţa la tracfiune inifială (înainte de îndoire); rezistenfa la frîngere, care se determină numai la cartoanele şi mucavalele groase, ea permifînd compararea acestora la îndoire, cînd sînt de grosimi diferite şi reprezintă efortul unitar de îndoire, în kgf/mm2, sub acţiunea căruia stratul superficial al epruvetei se rupe; rezistenfa la îndoire pe bară, care se determină numai la cartoane şi mucavale şi reprezintă mai mult o încercare calitativă corespunzătoare condifiilor de prelucrare practică; capacitatea de biguire-îndoire, care se determină în special la cartoanele şi mucavalele destinate fabricării ambalajelor, penfru a căror execufie foile respective sînt supuse, în general, operaţiei de biguire. î. dublă Ind. hlrt.: îndoire a cartonului sau a hîrtiei în două sensuri contrare, sub un unghi oarecare. Numărul de duble îndoiri Ia cari rezistă un carton sau o hîrtie caracterizează rezistenţa la îndoire a acestora (v. îndoire). 2. îndoire. 3. Ind. piei.: Operafie de pregătire a marginii feţelor de încălţăminte, în scopul înfrumuseţării sau întăririi ei. înainte de îndoire, marginea feţelor se subţiază pe lăţimea de 8*■ • 10 mm şi se unge cu o soluţie de cauciuc, cu latex de cauciuc sau cu o soluţie de pap cizmăresc. îndoirea -8 4-5 îndoirea marginii. II. Crestarea marginilor la conturul curb. se execută pe o porfiune de 4—5 mm (v. fig. /, cu dimensiunile în milimetri), iar lipirea marginii îndoite se realizează prin lovirea repetată, cu ajutorul unui ciocan. Penfru îndoirea porţiunilor curbe ale conturului, marginea subţiată se crestează (v. fig. //, cu dimensiunile în milimetri) pe aproximativ 1/2 din lăţimea ei. s. îndoire, linie de Poligr., Ind. hlrt.: Linie sub formă de şanf, obţinută fie prin comprimarea, fie prin eliminarea materialului, în jurul căreia se face îndoirea cartonului sau a mucavalei. După dispozitivul maşinii de îndoit cu care e executată, linia se numeşte big (v.), ril (v.)t nut (v.) sau rif (crestătură) (v.). 4. îndoit, dispozitiv de ~ fevi. Meff,, Ut : Dispozitiv pentru îndoirea manuală a fevilor cu diametrul pînă la 1", constituit (v. fig.) din: o placă-suport pe care e fixat un ax pe care sînt montate una sau mai multe role-matrife centrale; un dispozitiv de prindere a fevii care se îndoaie; una Dispozitive de îndoit fevi. a) cu o singură rolă-maf rifă; b] cu mai multe ro/e-mafrifa; î) roîă-mafrifă; 2) dispozitiv de prindere; 3) rolă de apăsare; 4) manetă; 5) placă-suport; 6) feava de îndoit. sau mai multe role de apăsare prinse în furca unei manete de acfionare. Secfiunea rotundă a fevii în locul îndoit se păslrează datorită şanfului existent pe suprafafa rolelor-matrifă şi a rolelor de apăsare. 5. îndoit, maşină de 1. Tehn., Ut.: Maşină-unealtă pentru îndoirea semifabricatelor în formă de fir sau de foaie, care se execută, de obicei, la rece. Maşinile de îndoit sînt numite, de obicei, prin adăugarea unuia sau a mai multor determinanfi, pentru a indica materialul de prelucrat, operafia care se execută la ele, particularităfile constructive, etc. 6. maşină de ~ sîrmă şi benzi. Meff., Ut.: Maşină penfru producţia de articole de larg consum, din sîrmă sau din benzi metalice, cum sînt: agrafe, clipsuri, catarame, inele, cîriige, belciuge, verigi, zale, scoabe, şplinturi, etc. prin îndoire la rece. Maşinile de îndoit sîrmă sînt, fie universale, fie speciale, pentru articolele de producţie în masă (de ex.: lanţuri, inele de siguranţă sau Grower, etc.). Maşinile de îndoit universale au patru sau cinci sănii de lucru, echipate cu poansoane cari apasă sîrma de îndoit în jurul unui dorn (v. schema de lucru în fig. /). Sîrma care se desfăşoară din colac trece printr-un mecanism de îndreptat cu role şi apoi e tăiată la lungime de o ştanţă de debitare. Mecanismul automat de avans duce segmentul de sîrmă în faţa dornului, care are conturul egal cu golul fabricatului. Un poanson execută prima operaţie de îndoire presînd sîrma pe dorn; apoi alte două poansoane laterale îndoaie laturile. Poansonul final închide rama prin presarea extremităţilor sîrmei pe dorn; apoi mecanismul extractor scoate piesa de pe dorn şi o evacuează. Mişcarea săniilor port-poansoa-ne e comandată prin came (montate pe arborii principali şi laterali ai maşinii). Dornul şi poansoanele sînt schimbabile, după piesa de confecţionat. Maşină universală de îndoit sîrmă (schemă). 1) sîrmă îndreptată Ia mecanismul de îndreptare; 2 şi 3) cufif/ respectiv con-fracuf.'f-ghid penfru materialul de îndoit; 4) dorn (şablon) cu secfiune corespunzătoare golului fabricafului; 5) poanson pentru prima operaţie de îndoire; 6 şi 7) poansoane laterale pentru a doua operaţie de îndoire; 8) poanson final de închidere a ramei; 9) mişcările de lucru ale poansoanelor. Maşinile de confecjionat lanfuri diferă după felul lan-furilor, cari pot fi: lanfuri sudate, lanfuri înnodate şi lanfuri c îndoif, maşină de ~ fable şi profiluri 595 îndoit, maşină de ~ table şi profiluri speciale; penfru desăvîrşirea procesului tehnologic se folosesc agregate avînd în compoziţia lor, după necesitate, maşini automate de sudat electric, maşini de răsucit zalele sau maşini de calibrat, probat şi marcat, pentru lanţuri de calitate. Maşinile de îndoit zale pentru lanţuri sudate au două posturi de lucru pentru operafii succesive. în primul post se face îndoirea principală incompletă, în jurul unui dorn principal puternic; apoi zaua e transferată automat în postul al doilea, e agăfată de zaua confec-jionată în tactul de lucru precedent şi e îndoită definitiv, pînă la închidere. Maşina e echipată cu trei sănii port-poanson, cari acfio-nează concomitent cu poansoanele respective asupra celor două dornuri (v. fig. II). La maşina de îndoif şaibe Grower se prelucrează sîrme speciale de secfiune trape-zoidală cari se îndoaie pe dorn sub acfiunea a două discuri. Sîrma, care e dispusă cu baza mare a trapezului secfiun'i către exteriorul spirei, se transformă în sîrmă cu ale materialului e fixă, iar cursa poansonului e limitată de fundul matriţei, care are forma piesei ce trebuie obfinută. Maşini de îndoit cu mafrifă rotitoare şi cu rolă de apăsare (v. fig. / di—d4): Maşini folosite la îndoirea pieselor cu derea şi comprimarea produse la îndoire. O rolă cu umăr determină pasul spirelor. La fiecare rotafie a domnului, unul dinfre cufitele montate pe discul superior taie cîte o spiră din sîrma îndoită. i. maşină de ~ îable şi profiluri. Mett., Ut.: Maşină penfru îndoirea transversală, longitudinală, sau transversală şi longitudinală, de obicei la rece, a tablelor şi a profilurilor. Maşinile de îndoif transversal sînt de următoarele tipuri: Maşini de îndoif cu trei cilindre sau role (v. fig. / ai—a4): Maşinile cu cilindre se folosesc la îndoirea tablelor şi a plat-bandelor, iar cele cu role, Ia îndoirea benzilor şi a profilurilor. Cilindrele inferioare se pot deplasa în planul centrelor lor, iar cel superior se poate deplasa normal pe acest pian. Prin reglarea convenabilă a distanfelor dintre cilindre se pot obfine curburi diferite. Cilindrele inferioare sînt antrenate, iar cel superior e liber şi apasă asupra tablei. Antrenarea tablei e produsă prin frecarea dintre cilindrele antrenate şi tablă. Procedeul de lucru Ia această maşină e multiciclic. Maşini de îndoit cu două reazeme şi împingăfor (v. fig. I bi"'b4): Prese de îndoit cu manivelă sau hidraulice. Distanfa dintre reazeme şi cursa împingătorului sînt reglabile şi, prSn aceasta, se pot realiza diferite curburi. Materialul e deplasat manual în timpul cursei de retragere a împingătorului cu o distanfă, de obicei mai mică decît distanfa dintre reazeme, astfel încît încovoierile să se suprapună. Dacă în timpul îndoirii unei table se modifică — corespunzător gradului de suprapunere al îndoirilor succesive — distanfa dintre reazeme şi cursa împingătorului, se pot obfine diferite forme curbe, avînd curbura constantă sau variabilă. Precizia lucrării se verifică cu şablonul de control, la ieşirea piesei din maşină. Procedeul de lucru Ia această maşină e multiciclic. Sin. (parfial) Presă buldozer. Maşini de îndoit cu mafrifă şi poanson (v. fig. / cy-c4): Prese asemănătoare funcţional celor precedente, de cari se deosebesc prin faptul că distanfa dintre punctele de reazem II, Schema dispozitivului de fucru Ia o maşină de îndoif zale de lanţ sudat, cu îndoirea în două posturi. a) postul "de îndoire preliminară; b) postul de îndoire finală; 1, 2 şi 2') poanson pentru îndol-secfiune dreptunghiulară, prin înfin- rea preliminară; 3) dorn pentru îndoirea preliminară; 4 şi 4') poanson pentru îndoirea finală; 5 şi 5’) sanie penfru acfionarea simultană a poansoanelor 2 şi 4, respectiv 2’ şi 4'; 6) Za de lanţ, gafa sudată; 7) za preîndo/tă, după îndoirea finală; 8) za de lan|, în faza de îndoire preli- /. Schemele fazelor de lucru Ia diferite maşini de îndoit transversal table şi profiluri. ar--a4) la maşina de îndoif cu frei cilindre sau role; br-b4) la maşina cu două reazeme şi împingă.tor; cr--c4) la maşina cu matriţă şi poanson; dr--d4) la maşina cu matrifă rotitoare şi cu rolă de apăsare cu ax fix; er- e) Ia maşina cu matrifă fixă şi cu rolă de apăsare rotitoare; *>f4) Ia maşina cu matrifă rotitoare şi glisieră; 1) piesă de îndoif; 2) cilindru rotativ, cu axa fixă în timpul operafiei; 3) cilindru rotitor, deplasabil; 4) reazem fix; 5) împingăfor; 6) matrifă fixă; 7) poanson; 8) mafrifă rotitoare; 9) mecanism de prindere a tablei; 10) rolă de apăsare cu ax fix; lî) cilindru hidraulic sau pneumatic; 12) rolă de apăsare cu ax rofifor; 13) braf de rotire a axului rolei 12; 14) disc-matrifă; 15) glisieră; 16) ghidajul glisierei. Săgeţile continue indică orientarea forfelor de apăsare, iar săgeţile întrerupte indică orientarea mişcărilor de lucru. curbură variabilă, la cari matrifa are conturul corespunzător formei piesei de obfinut şi se roteşte în jurul axului maşinii. Tabla de îndoit e prinsă de mafrifă cu ajutorul unui mecanism de fixare şi e apăsată continuu asupra matriţei de o rolă apăsată, Ia rîndul ei, de un cilindru hidraulic sau pneumatic. Procedeul de lucru la această maşină e monociclic. Maşini de îndoit cu matrifă fixă şi cu rolă de apăsare rotitoare (v. fig. I ey-e^: Maşini la cari conturul matriţei fixe corespunde formei finale a piesei. Tabla e prinsă de mafrifă cu ajutorul unui mecanism şi e apăsată pe aceasta cu ajutorul unei role solidarizate cu axul rotativ al maşinii, prin intermediul unui braf. Lungimea brafului de rotire e reglabilă. Rotirea rolei de apăsare se face manual. Procedeul de lucru Ia această maşină e monociclic şi se aplică numai la piese de curbură constantă. 38* îndoit, maşină de ~ table şi profiluri 596 îndoit, maşină de ~ table şi profiluri Maşini de îndoit cu glisieră (v. fig. / Maşini folo- site la îndoirea profilurilor cave (tubulare) şi, în special, a fevilor (v. şî îndoit, maşină de ~ fevi). Piesa de îndoit e prinsă de discul-matrifă al maşinii, prin mecanismul de prindere, şi e apăsată continuu pe matrifă, în zona ei de îndoire, cu ajutorul unei glisiere, acfionate printr-un mecanism de apăsare. îndoirea piesei se face prin înfăşurarea ei în jurul discului-matrifă, disc care se roteşte în jurul axului maşinii, în timpul rotirii, glisiera se deplasează spre stînga, odată cu înfăşurarea piesei pe disc. Procedeul de lucru la această maşină e monociclic. Maşini de îndoit cu trei cilindre: Maşini cari se folosesc la îndoirea tablei în arc sau în virole complete, cilindrice sau conice. La maşinile echipate cu unu sau cu două ciiindre suplementare se pot executa şi lucrări de îndreptare, însă de calitate inferioară celei realizate la maşinile de îndreptat pro-priu-zise. Cele trei cilindre principale pot fi dispuse simetric sau nesimetric, maşinile respective de îndoit fiind numite simetrice, respectiv nesi-metrice. Maşinile simetrice pot fi: maşini cu cilindrele inferioare fixe şi cu cilindrul superior cu poziţie reglabilă II. Scheme de lucru la maşini simefrice de îndoif cu frei cilindre dispuse simefric. a) cu cilindrele inferioare fixe şi cu cilindrul superior cu pozifie reglabilă; bj şi b2) cu foafe cilindrele cu pozifie reglabilă şi cu cilindrul superior schimbabil, Ia îndoirea unei virole cu diamefru mare, respectiv mic; 1) cilindru nedepla-sabil; 2) cilindru cu pozifie reglabila; 3) piesa îndoită. (v. fig. II a), şi maşini cu foafe cilindrele cu pozifie reglabilă şi cu cilindrul superior schimbabil (v. fig. II bi şi b2 Ş> fig- IV). în fig. III sînt reprezentate schemele tehnologice ale maşinilor de îndoit echipate cu cilindre suplementare pentru îndreptat. Maşina de îndoit reprezentată schematic în fig. II bi şi fc>2 are domeniul de lucru mai întins decît cea reprezentată în fig. II a, în privinfa grosimii tablelor şi a curburii virolelor. Pentru a nu în-groşa prea mult cilindrul superior, maşinile de îndoit table lungi sînt echipate deasupra acestuia cu 0 traversă cu role de sprijin. La aceste maşini se pot executa numai arcuri sau sectoare de virole. Procesul tehnologic are următoarele faze: Se introduce tabla de îndoit între cilindrele inferioare şi cel superior, pînă cînd marginea ei anterioară ajunge în contact cu al doilea cilindru inferior. Se cuplează mecanismul de reglaj al pozifiei cilindrului superior, care coboară în pozifia necesară, îndoind III. Scheme de lucru Ia maşini de îndoif cu trei cilindre dispuse simefric şi cu cilindre suplemen» fare penfru îndreptat, aj şi a2) au un singur cilindru suplemenfar, la îndoire, respecfiv la îndreptare; bj şi bs) cu două cilindre suplemenfare, la îndoire, respecfiv la îndreptare; 1 şi 2) cilindru de îndoif nedeplasabil, respecfiv cu pozifie reglabilă; 3) cilindru suple-menfar penfru îndreptat, cu pozifie reglabilă; 4) fablă îndoită; 5) fablă îndreptată. 13 6 16 7 L_./~ L-J. _ I w *7 L.4 IV. Maşină de îndoit table cu frei cilindre dispuse simetric, cu pozifie reglabilă (cilindrul superior fiind schimbabil). I) palierele cilindrelor inferioare; 2) corpuri port-rofe de sprijinire a cilindrelor inferioare; 3) axuri penfru deplasarea cilindrelor inferioare; 4) transmisiune cu angrenaj melcaf penfru deplasarea cilindrelor inferioare; 5) şuruburi pentru deplasarea corpurilor 2; 6) axuri de transmisiune cardanice; 7) electromotor penfru acfionarea mecanismului de înclinare a cilindrului superior; 8) angrenaj cilindric; 9) angrenaj cu. şurub-melc; ÎO) şurub de fracfiune; II) batiul maşinii; 12) coloana din fafă; 13) coloana din spafe; 14) electromotorul principal; T5) reductor; 16) electromotor reversibil pentru acfionarea mecanismului de reglaj al pozifiei cilindrului superior; 17) acuplaje; 18) cilindru superior; 19) cilindre inferioare. îndoit, maşină de ~ fable şi profiluri 597 îndoit, maşina de ~ table şi profiluri marginea tablei. Apoi se cuplează acfionarea cilindrelor inferioare şi tabla începe să avanseze între cilindre, fiind antrenată de ele. — Dezavantajul maşinilor de îndoit simetrice consistă în faptul că marginile tablei rămîn drepte pe o porfiune egală cu semidistanfa dintre cilindrele inferioare şi îndoirea acestor margini trebuie să se efectueze manual, pe un dispozitiv special. în fig. IV e reprezentată o maşină de îndoit cu toate cilindrele reglabile ca pozifie, cilindrul superior fiind şi schimbabil. sprijinit la mijloc de o rolă dispusă pe un corp port-role. Reglajul distanfei dintre cilindrele inferioare se obfine prin deplasarea transversală a palierelor şi a corpurilor port-role, realizată prin acfionarea manuală a unui mecanism cu axuri şi cu angrenaje. Acfionarea cilindrelor inferioare se face prin electromotorul principal al maşinii, un reductor şi două axuri cardanice. Cilindrul superior poate fi înclinat, pentru înlocuire sau penfru scoaterea virolei după îndoire. Mecanismul de reglare a pozifiei cilindrului superior e acfionat de un electromotor prin intermediul unui ax şi a două acuplaje (v. fig. V). Palierele cilindrului superior pot luneca pe coloanele maşinii, fiind acfionate de un mecanism adecvat. Daca se cuplează numai unul dintre acuplajele acestui mecanism se realizează înclinarea cilindrului superior, necesară în căzui îndoirii de virole conice. Yfjr 3/4KZ 5 V. Palierele şi mecanismul de reglare a pozifiei cilindrului superior. 1 şi 1') coloanele maşinii; 2) cilindru superior; 3) cilindru inferior; 4) acu-plajul axului cardanic; 5) palier din spafe al cilindrului superior; 6) palier din fafă al cilindrului superior; 7) ax de arficulafie; 8) tijă filetafă penfru deplasarea palierelor 5, respecfiv 6; 9) piuliţe penfru deplasarea fijelor filefafe 8; 10) roafă melcafă; 11) bucea; 12) pană. Corpul maşinii e compus dintr-un batiu şi din două coloane cari susfin palierele cilindrelor. Fiecare cilindru inferior e VI. Scheme de lucru Ia maşini de îndoif cu frei cilindre dispuse nesimefric. a şi b) maşină fără cilindru suplementar, respectiv cu cilindru suplementar; 1) cilindru de îndoit, nedeplasabil; 2) cilindru cu poziţie deplasabilă; 3) cilindru suplementar, deplasa-bil; 4] tablă îndoită. VII. Schema de lucru a maşinii de îndoif cu frei cilindre dispuse nesimefric şi cu două cilindre suplemenfare penfru îndreptat. 1) cilindru de lucru, nedeplasabil; 2) cilindru de lucru, cu poziţie reglabilă; 3 şi 4) cilindru suplementar penfru îndreptat, cu poziţie reglabila, respectiv nedeplasabil; 5) piesă prelucrată. Maşinile nes i metrice (v. fig. VI a) au cilindrul superior dispus deasupra unuia dinfre cilindrele inferioare, celălalt cilindru inferior fiind dispus lateral. Sînt acfionate cilindrul superior şi VIII. Maşină de îndoit cu trei role, verticală, î) batiu; 2 şi 2') role laterale; 3, 3' şi 4) angrenaj cilindric de acţionaie a rolelor 2 şi 2'; 5) electromotor; 6, 6', 7 şl 7’) reductor de turaţie cu roţi cilindrice; 8) angrenaj conic; 9) rolă de apăsare; 10) palierul inferior al axului rolei 9; 11) roată de mînă pentru deplasarea palierului 10; 12) axul filetat al roţii II (pentru deplasarea palierului 10); 13) palierul superior al axului rolei 9; 14) articulaţie; 15) firant filetat; 16) roată cu filet inferior cuplată cu tirantul 15; 17) traversă. îndoif, maşină de ~ table şi profiluri 598 îndoit, maşină de ~ table şi profiluri cel inferior dispus sub el, şi sînt reglabile, ca poziţie, cilindrele inferioare. Cursa de reglare a poziţiei cilindrului principal e mică, corespunzător grosimilor de tablă cari se îndoaie. Cilindrul lateral se poate deplasa mai mult, poziţia lui relativă determinînd curbura de realizat la îndoire. Cilindrele inferioare avînd deplasări verticale nu pot fi sprijinite prin role, ca la maşinile simetrice, şi de aceea la maşinile nesimetrice lungimea tablelor de îndoit e limitată. — Avantajul maşinilor nesimefrice consistă în posibilitatea de a obţine şi îndoirea extremităţilor tablei. îndoirea extremităţii posterioare se obţine odată cu îndoirea virolei; pentru cealaltă extremitate trebuie ca virola să fie scoasă de pe cilindrul superior şi introdusă din nou în poziţie inversă. Maşina reprezentată schematic în fig. V/ b e echipată cu un al doilea ciiindru lateral, pufîndu-se obţine îndoirea ambelor extremităţi ale tablei.— Maşina reprezentată schematic în fig. VII poate servi şi la îndreptat. Maşini cu frei role: Maşini pentru îndoirea în arc sau în inel a profilurilor şi a ţevilor. Rolele sînt schimbabile, speciale pentru fiecare profil. După poziţia axelor rolelor, maşinile sînt verticale şi orizontale. Maşinile verticale sînt mai comode pentru îndoirea inelelor mari, în special a celor din profiluri mai grele, şi se construiesc pentru dimensiuni mai mari decît cele orizontale. Maşini/e verticale (v. fig. VIU) au rolele dispuse numai simetric. Rolele laterale sînt cu poziţie fixă a axei, iar roia de apăsare e cu poziţie reglabilă. Palierul inferior al acestei role e de-plasabil cu ajutorul unui mecanism cu manivelă; palierul superior e deplasabil cu ajutorul unui tirant filetat, învîrtit de o manivelă. Acţionate sînt numci rolele laterale. Maşinile orizontale pot avea rolele dispuse simetric sau nesimefric (v. fig. IX). Ca şi maşinile cu cilindre, maşinile simetrice prezintă dezavantajul de a nu realiza îndoirea marginilor semifabricatului.— La maşinile nesimefrice se poate realiza, pe rînd, îndoirea cîte uneia dintre margini. Maşini de îndoif cu înfindere (v. fig. X): Maşini de îndoit pe matriţă, la cari, concomitent cu îndoirea, materialul e supus ia întindere. întinderea semifabricatului se realizează p-in intermediul unui lanţ cu role, al unei roţi de lanţ şi al mecanismului de acţionare cu acuplaj de fricţiune reglabil. Forţa de întindere se măsoară cu un dinamomefru, reglîndu-se acuplajul astfel, încît forţa de înfindere să atingă valoarea dorită. Prin rotirea matriţei se realizează îndoirea semifabricatului, în care timp lanţul se desfăşoară de pe roată; orice scădere a forţei de întindere provoacă (mediata cuplare a acuplajului, carş restabileşte forţa la valoarea necesară. După terminarea îndoirii, un acuplaj reversibil inversează sensul de rotaţie al matriţei şi piesa îndoită se poate desprinde din legăturile ei. Maşinile de îndoit longitudinal se clasifică în; maşini închise ori deschise, cu o pereche de role sau cu mai multe perechi de role; maşini cu traversă rotitoare; maşini cu două manivele. Maşinile de îndoit cu o pereche de role servesc la îndoirea longitudinală, care poate consista în bordurări, nervurări, profilări, îndoiri de margini în vederea sudurii, etc. La cele mai multe dintre aceste maşini se poate face şi o îndoire transversală, astfel încît piesa gata poate fi dreaptă sau cu diverse curburi, în a*c sau în inel închis. Penfru obţinerea unor profiluri mai complicate se folosesc role suple-mentare, permanente sau schimbabile. Maşinile de îndoit cu role pot fi deschise sau închise. Maşina de îndoit table şi benzi deschisă, simplă, reprezentată în fig. XI, are ambele role de îndoire acţionate prin intermediul unor axuri. Palierele axului inferior sînt fixe şi calate pe batiul maşinii; la axul superior, palierul anterior e reglabil ca poziţie, iar palierul posterior se poate roti în jurul unui ax. O manivelă 'serveşte la acjionarea manuală a maşinii în timpul operaţiilor de reglare. Pe canalele cadrului se pot fixa diferite role suplementare şi dispozitive pentru lucrări complexe. Maşinile de acest tip pot îndoi longitudinal table cu grosimea pînă la 2 mm şi lăţimea pînă 1a 700 mm. Pentru ca tabla să poată fi îndoită şi transversal, maşina e echipată cu role laterale şi cu role de ghidare (v. fig. XII); de exemplu maşina cu două role orizontale, de lungime egală cu lăţimea tablelor, la care se execulă nervurarea tablelor şi care — echipată şi cu ?role suplementare — serveşte la îndoirea transversală a cilindrelor pentru butoaie de tablă, IX. Schema de lucru a maşinii de îndoit cu frei rele, orizontală, nesimefrică. î) rolă nedeptasa-bllă; 2) rolă cu poziţie reglabiiâ; 3J material prelucrat. XI. Maşină de îndoit longitudinal table şi benzi, deschisă, simplă. 1) role de îndoire; 2) axul rolei inferioare; 3) axul basculant al rolei superioare; 4) palierul posterior al axului 3; 5) axul de articulaţie al palierului 4; 6) palierul anterior ai axului 3; 7) manivelă penfru acfionare manuală; 8) bucea; 9) resort elicoidal; 10) cadru cu fanta de fixare; 11) piesă de ghidare; î2) boit de fixare a piesei 11; 13) motor; 14) roti de curea (trapezoidală) de transmisiune; 15f manivelă penfru calarea palierului 6, X, Schema maşinii de îndoit transversal, cu înfindere. 1) lanf cu role; 2) roata de lanf; 3) prinderea semifabricatului de lan}; 4) semifabricaful de îndoit; 5) prinderea semifabricafului de mafrifă; 6) mafrifă; 7) acuplaj de fricfiune reglabil; 8) acuplaj reversibil; 9) cutie de viteze; 10) electromotor. îndoif, maşină de ~ fable şi profiluri 599 îndoif, maşină de ~ fable şi profiluri Maşinile de îndoif cu mai multe perechi de role servesc fa prelucrarea benzilor şi a platbandelor cu dimensiuni pînă la 450X6 mm, putîndu-se obţine profiluri de diferite forme (v. fig. XIII): jante penfru rofi, tuburi de protecţie, fevi, zale de lanţuri, etc. Numărul de role poate ajunge pînă la 20, după gradul de complexitate al profilului. Aceste maşini se execută în construcfie deschisă sau închisa. Maşinile deschise permit schimbarea mai comodă a rolelor, şi se construiesc pentru dimensiuni mici şi mijlocii; cele închise, pentru dimensiuni mari. La maşinile de construcfie deschisă, rolele sînt montate în consolă, palierele rolelor inferioare sînt fixe şi aşezate direct pe batiu, iar palierele rolelor superioare sînt aşezate pe suporturi deplasabile vertical, pe ghidajele batiului. Toate kyjuaounoooo X///, Profiluri de tablă executate Ia maşini de îndoit longitudinal cu mai multe perechi de role. rolele sînt acfionate. La partea anterioară, maşina e echipată cu două perechi de role verticale, penfru dirijarea benzii de tablă care se desfăşoară din colac. La partea posterioară a XIV. Secţiune printr-o cajă de lucru a unei maşini de îndoit longitudinal (profilat), cu mai multe perechi de role, de tip închis, a) secfiune CDEF; b) secfiune AB; 1) coloana din fafă; 2) coloana din spate; 3) angrenaj cu şurub-melc; 4) arbore de transmisiune; 5 şi 6) rofi dinfate cilindrice intermediare; 7 şi 8) cadre articulate. maşinii, după rolele de profilare, urmează dispozitive pentru diferite perforări, role pentru îndoirea transversală în elice a produsului şi cufite pentru tăierea lui la lungime determinată. Pentru prelucrarea de produse drepte, maşina e echipată cu role de îndreptat şi cu ferestrău pentru tăiat la lungime. La maşinile închise (v. fig. X/V), rolele sînt montate între palierele axului respectiv, dispuse pe coloanele verticale ale maşinii; fiecare pereche de role constituie o cajă distinctă. Cajele sînt montate pe o placă de bază comună, arborii !or de transmisiune fiind legafi prin acuplaje rigide. Reglajul poziţiei rolelor superioare se face manual. Ambele role ale fiecărei perechi de role sînt acfionate, transmisiunea de la rola inferioară la cea superioară făcîndu-se prin rofi dinfate cilindrice, montate în cadre articulate, astfel încît angrenarea să se menfină în oricare dinfre poziţiile verticale ale rolei superioare. Exemple de maşini speciale cu mai mulfe perechi de role uzuale: Maşinile pentru confecţionat jante de vel o-cipede, cari sînt constituite din mecanismul de conducere şi îndreptare a benzii de tablă, din maşina de profilat pro-priu-zisă, mecanismul pentru îndoirea transversală, mecanismul pentru perforări, mecanismul pentru tăierea jantei din banda profilată îndoită. Maşinile pentru confecţionarea ţevilor sudate, pe cari se realizează următorul proces tehnologic: îndreptarea platbandei, teşirea marginilor în vederea sudării, îndoirea longitudinală a platbandei şi obfinerea fevii, sudarea cusăturii longitudinale, curăfirea sudurii, tăierea fevii Ia lungime şi filetarea capetelor. V. şi sub Jeavă. Maşinile de îndoit cu traversă rotitoare sînt folosite Ia îndoirea longitudinală a tablelor cu lungimea pînă Ia 5000 mm şi grosimea pînă la 28 mm. îndoirea se face simultan pe ruDDunAn OUVC iV'vJJV5 \AA/V AA Jlfb LJ7_J XV. Profiluri de tablă executate Ia maşina de îndoit cu traversă rotitoare, toată lungimea tablei, penfru profiluri mai complicate, cum sînt cele reprezentate în fig. XV, fiind necesare mai multe operafii succesive. Maşina de îndoit cu traversă rotitoare (v. fig. XV/) e constituită, în principal, din următoarele părfi: două coloane, o masă şi o traversă de fixare, cari formează un cadru; o traversă rotitoare; un suport plan. Extremifăfile traversei de fixare se sprijină pe un suport cilindric, în jurul căruia se poate roti; ambele suporturi se pot deplasa pe verticală de-a lungul ghidajelor coloanelor maşinii. Traversa rotitoare e legată ia extremităfi de două culise cari se pot roti în jurul axelor lor. Traversa e finută în plan vertical datorită unor contragreutăfi; la stricarea echilibrului, traversa se roteşte împreună cu culisele în jurul axelor acestora, şi dă tablei de îndoit, pe toată lungimea ei, lovitura necesară pentru efectuarea îndoirii. La sfîrşitul loviturii, traversa ajunge în plan orizontal şi, pentru readucerea ei în plan vertical, se acfionează un mecanism cu angrenaje cilindrice, prin intermediul a două manivele. Pozifia pe verticală a traversei rotitoare se reglează acfionînd un mecanism cu angrenaje melcate şi cuple şurub-piulifă, cu ajutorul unei manivele. Maşinile de îndoif longitudinal cu două manivele ( v. fig. XVII) sînt constituite în principal din: masa maşinii, pe care se fixează matrifa inferioară; două coloane verticale legate între ele prin tiranfi de solidarizare; berbecul maşinii, care poartă matrifa superioară; mecanismul1 de acfionare a XII. Schema de lucru la maşina de îndoit longitudinal şi transversal, î) rolă principală inferioară, nede-plasabilă; 2) rolă principală superioară, cu pozifie reglabilă; 3) role laterale, cu pozifie reglabilă; 4) role de ghidare, laferale; 5) material îndoit. XVI. Maşină de îndoit tablă longitudinal, cu traversă rotitoare. 1) coloană; 2) masă; 3) traversă rotitoare; 4) traversă de fixare; 5) culisă; 6) axul culisei; 7) manivelă penfru readucerea în plan vertical a traversei rotitoare; 8 şi 9) roti dinţate; 10) arbore; 11) pinlon; 12) sectordintat; 13) manivelă pentru reglarea poziţiei în plan vertical a traversei rotitoare; 14) ax de transmisiune; 15) transmisiuni cu şurub-melc; 16) axuri filetate; 17) piuliţă; 18) contragreutate; 19) scală; 20 şi 21) suporturile traversei de fixare; 22) şurub de fixare a traversei 4; 23) roată de mînă; 24) lant de transmisiune; 25) roată dinţată cilindrică; 26) angrenaje cu şurub-melc; 27) tijă filetată; 28) piulifă;^, 3J şi 31) matrife de îndoire; 32) manete; 33) vîrfuri. Secţiune A 8 XV//. Presă de îndoif longitudinal/ cu două manivele (presă abcant). 1) coloană; 2) masă,3j mafrifă inferioară; 4) matrifă superioară (poanson); 5) traversă; 6) tlranfi; 7) berbec; 8) călcîiul bielei; 9) capul bielei; 10) arbore cotit; 11) tijă filetată; 12) electromotor pentru varierea cursei matrifei superioare; 13) angrenaj cilindric; 14) ax de transmisiune; 15) angrenaj cu şurub-melc pentru varierea cursei matrifei superioare; 16) piese de legătură între bielă şi berbec; 17) electromotorul principal; 18)volant; 19) arbore; 20 şi 21) rofi dinfate cilindrice calate pe arborele cotit; 22) acuplaj; 23) pedală de comandă a mişcării matriţei superioare; 24) manetă; 25) bară articulată din mecanismul de acţionare a acuplajului 22, penfru cuplarea şi decuplarea volantului cu roata 26 (care printr-un angrenaj antrenează rofile 20 şi 21). îndoit, maşină de ~ fevi 601 îndopare JPu i/anji nnc^ berbecului, compus din două biele şi din doi arbori cotiţi, antrenafi de electromotorul principal, prin mecanismul organic al maşinii. Comanda cuplării pentru acfionarea berbecului se face prin pedală. Bielele din mecanismul organic (compus din: corp, călcîi şi tijă filetată) permit— prin rotirea tijei filetate— modificarea lungimii bielei, corespunzător |(^) , cursei necesare pen- u ' * tru berbec; la prese mari, rotirea tijei filetate se realizează cu ajutorul unui electromotor special. La maşina de îndoit longitudinal cu două manivele se pot realiza din tablă profiluri cum sînt cele reprezentate în fig. XV///. Sin. Maşină abcant, Presa abcant, Abcant. i. maşină de ~ fevi. Meft., Ut.: Maşină pentru îndoirea la rece a fevilor cu diametri între 1" şi 3", Ia care mecanismul de lucru e compus din (v. fig. a): o masă rotativă, rola-matrifă, rola de îndoire şi dispozitivele de fixare XVIII. Profiluri de tablă executate la abcant. V-4 c; IIIUUII j CVI IU [ Uia m l v U11 a | V / ihu^i» ca în fig. VI şi sînt echipate cu mai multe găuri ovale, de diferite mărimi, tăiate la 45° în grosimea plăcilor, în cari se introduc capetele vergelelor cari urmează să fie întinse. Dispozitivul (v. fig. VII) serveşte după descolăcire, pentru a fi întinse, şi e alcătuit dintr-o placă pe care sînt sudate două suporturi trapezoidale şi doi sabofi (pe cari sînt aşezate vergelele de ofel-beton) şi dintr-un ax pe care sînt montate două excentrice cu pîrghii (cu ajutorul cărora se fixează vergelele de ofel-beton). Pentru îndreptarea ofelului-beton cu ajutorul t roi iu Iui mecanic se fixează capetele mai mu 4'M,. /jfk jyx b capătul opus al platformei, în dispozitivul de ancorare, şi se trage din nou cu troliul mecanic în acelaşi sens, astfel încît vergelele de ofel-beton, cari sînt ancorate în dispozitivul de fixare şi de strîngere, sînt întinse puternic şi sînt îndreptate. Maş/na de îndreptat ofel-beton poate fi de diferite tipuri. Fig. VIII reprezintă o maşină de îndreptat ofelul-beton livrat în colaci, construită în fara noastră (maşina tip Pândele). V/. Plăci găurite penfru fixarea capetelor vergelelor. a) plăci cu găuri înclinafe înfr-o singură direcfie; b) plăci cu găuri înclinafe în două direcţii; c) modul de prindere a plăcilor de cablu; d) cîrlig de prindere a plăcilor de cablu; 1) placă; 2) capetele vergelelor; 3) jug. de fixare şi de strîngere ia ancorarea vergelelor de ofel-beton VII. Dispozitivul de fixare şi de strîngere pentru ancorarea vergelelor, a) vedere iaferală; b) vedere din fafă; 1) placă de bazăj 2) suporturi; 3) sabofi; 4) excentrice; 5) pîrghie; 6) vergea de ofel-beton fixată între sabofi şi excentrice. tor vergele într-o placă de ancorare, se desplasează această placă pînă lîngă troliul de tragere, se fixează vergelele la VIII. Maşina tip Pândele, de îndreptat şi tăiat ofelul-beton livrat în formă de colaci. 1) şasiu; 2) lanf fără fine; 3) cleşte de prindere a ofelului-beton; 4) dispozitiv cu role pentru îndreptat ofelul-beton; 5) dispozitiv de ghidare a ofe-lului-beton; 6) roată cu came; 7) riglă gradată a dispozitivului de măsurare a lungimii de tăiere a ofelului-beton; 8) foarfece de tăiere; 9) pîrghia dispozitivului de tăiere, 10) rofi; 11) bară de remorcare, Maşina e remorcabilă şi efectuează operafiile de descolăcire, de îndreptare şi de tăiere la dimensiuni a vergelelor de ofel-beton, automat şi în flux continuu, cu excepfia operafiilor pregătitoare, cari se efectuează manual sau semimecanizat (aşezarea colacului pe maşină şi introducerea în maşină a capătului vergelei de ofel-beton). Caracteristicile tehnice principale ale acestei maşini sînt următoarele: diametru! ofelului-beton care poate fi îndreptat şi tăiat, 6—16 mm; lungimea de tăiere a barelor, 0,5---15 m; productivitatea, 8—21 m ofel-beton/min; greutatea, 1500 kg. Părţile principale ale acestei maşini de ofel-beton sînt următoarele; ş a s i u I, constituit dintr-un cadru etajat de ofel profilat; sistemul de îndreptare şi de întindere, care e constituit dintr-un lanf fără fine, dintr-un dispozitiv cu cinci role orizontale şi un dispozitiv cu patru role verticale (cari servesc la îndreptarea ofelului-beton), dintr-un dispozitiv de ghidaj (constituit din două role orizontale şi două role verticale, cari dirijează vergeaua de ofel-beton la introducerea ei în maşină), dintr-un sistem de măsurare a lungimii de tăiere a barelor de ofel-beton (constituit dintr-o roată cu came şi o riglă gradată), dintr-un dispozitiv de tăiere (constituit dintr-un postament, o pîrghie comandată de roata cu came, un foarfece de tăiere şi un resort de revenire), dintr-un sistem de acfionare şi de reducfie (constituit dintr-un electromotor de 10 kW, un reductor şi axul motor), dintr-un sistem de rulare şi de remorcare (constituit din două osii, cu cîte două rofi metalice, şi o bară de remorcare), dintr-un jgheab colector (de tablă de ofel, aşezat pe capre metalice, montat în fafa maşinii, şi care serveşte la colectarea barelor de ofel-beton îndreptate şi tăiate la dimensiune), şi din două vîrtelnife (aşezate în spatele maşinii, cari susfin colacii de ofel-beton cari urmează să fie prelucraţi). Această maşină e deservită de doi lucrători: unul efectuează operafiile principale de manevrare a maşinii, iar al doilea ajută la alimentarea acesteia cu materialul care trebuie prelucrat. î. îndreptarea găurii de sondă. Expl. pefr.: Operafia de regularizare a profilului transversal şi longitudinal al unei găuri de sondă, care trebuie să fie verticală, de formă cît mai regulată, fără strangulări, praguri, inflexiuni bruşte, etc., cari îngreunează exploatarea ulterioară a sondei. îndreptat, maşină de ~ 504 îndreptat, maşină de îndreptarea găurii de sondă se poate face prin mai multe procedee; în cazul neregularităfilor în sens transversal (pe secfiune), prin corectări repetate cu sape speciale (cu lame sau cu role); în cazul neregularităfilor în sens longitudinal, prin regimuri de foraj speciale (foraj cu apăsări axiale reduse, turafii înalte şi pasul prăjinilor grele cît mai mare), sau prin resăpări pe anumite intervale (după ce s-a cimentat porfiunea respectivă). îndreptarea sondelor tubate se face, fie prin îndreptarea coloanelor cu diferite scule de instrumentafie (de ex.: birne, freze, etc.), fie prin devierea sondei în urma frezării unei ferestre în coloană. 1. îndreptat, maşină de 1. Mett., Mefg., Ut.: Maşină-unealtă cu organe de lucru rotative (cilindre sau role), care serveşte la îndreptarea la rece a laminatelor. După materialul la care sînt folosite, se deosebesc următoarele trei grupuri de maşini: maşini de îndreptat tablă, cu multe cilindre; maşini de îndreptat profiluri şi fevi, cu multe role; maşini de îndreptat şi retezat sîrmă, cu inele rotitoare. Maşinile de ‘îndreptat tablă, cu multe cilindre, sînt constituite, în principal, dintr-o placă de Procesul de îndreptare la maşinile de îndreptat cu cilindre se explică cum urmează (v. fig. II): dintre cele n cilindre identice şi cu aceeaşi viteză periferică, cilindrele extreme 1 şi n au numai funcfiu-nea de ghidare a materialului. Cilindrele superioare, cu numărul 2, 4,'", n— 1 (?î fiind număr impar), apasă pe porfiunile cu curbură negativă (cu convexitatea în sus), iar cele inferioare, cu numărul 3, 5,*", n — 2, apasă peporfiunile cu curbură pozitivă (cu convexitatea în jos), deformafiile produse fiind de sens contrar. Ondulafiile piesei de îndreptat variază în limitele ±1;ro* Cilindrele 2 şi 3 sînt aşezate astfel, încît porfiunile de curbură maximă ( +1/ro)să fie defor- II. Procesul de îndrepiare la maşina de îndreptat cu multe cilindre. î, n—1, n) cilindrele de lucru ale maşinii; Q1( Q2/--*, Qn_^i Qn) reacfiunile corespunzătoare apăsării exercitate de cilindre; //-//, ///-///••• ■ ••N-2)-N — 2) secţiunile prin material în cari se exercita apăsarea; f) distanfa dintre axele cilindrelor; s) direcţia de avans. /. Maşină de îndreptat tablă, cu multe cilindre. a) secfiune ABCD; b) secfiune EFGHIK; c) secţiune LM; 1) placă de bază; 2) coloană; 3) traversă inferioară; 4) traverse demonfabile; 5) tiranti; 6) traversă mobilă; 7) cilindre inferioare; 8) cilindre de sprijin, superioare; 9) cilindre de sprijin, inferioare; 10) volan; 11) angrenaj cilindric; 12) angrenaj cu şurub-melc; 13) şuruburi penfru deplasarea traversei 6; 14) piulifă; 15) axuri de transmisiune cardanice; 16) electromotor principal; 17) reductor cu două trepte; ÎS) cutie de transmisiune; 19) cadru; 20) role pentru ghidarea tablei; 21) cilindre de ghidare; 22) paliere; 23) manivelă; 24) şuruburi pentru deplasarea palierelor 22. fundafie, două cadre port-paliere, grupul de cilindre, sistemul mate îri sens contrar pînă la limita de arcuire, şi, după depăşirea de antrenare şi sistemul de reglare a distanfei dintre cilindre cilindrului, porfiunea respectivă de piesă să devină dreaptă. Por- (v. fig. /). fiunile de curbură inferioară Iui 1/ro se deformează dincolo de îndrepfat, maşină de ~ 605 îndreptai, maşină de ^ limita de arcuire, astfel încît după depăşirea cilindrului piesa rămîne curbă, cu o curbură mai mică decît 1 jrQ. După depăşirea cilindrelor, curburile sînt deci mai mici şi de semn contrar fafă de valorile anterioare, fenomenul producîndu-se la toate perechile de cilindre următoare; curburile deformafiilor produse scad succesiv, fără a ajunge însă la zero. Precizia îndreptării creşte cu numărul de perechi da cilindre. Caracteristicile principale ale maşinilor de îndreptat cu cilindre sînt: pasul cilindrelor t (la valori mari nu asigură precizia de îndreptare necesară, iar la valori mici, dă presiuni prea mari în cilindre şi în semifabricat, şi necesită o mai mare cheltuială de energie) şi numărul lor; diametrul cilindrelor, care determină curbura condifia ca deformafia fibrelor plastică, şi are valoarea dată de relafia: extremilăfi ale traversei care poartă cilindrele superioare se reglează la cotă independent, obfinîndu-se astfel o înclinare a traversei şi deci a liniei de cilindre superioare în sensul avansului tablei. deformafiilor şi e limitat de extreme ale secfiunii să fie ■b, Maşini de îndrepfat Numărul 1 . de ! cilindre profiluri mici şl mijlocii profiluri mari table mijlocii şi groase table subfiri 7 - 11 7 - 8 9---11 9---21 în care E şi acsînt modulul de elasticitate longitudinală, respectiv limita de curgere a materialului, iar h e grosimea lui. Numărul de cilindre uzual e cel din tablou. Vitezele de îndreptare depind de productivitatea maşinii, de secfiunea şi calitatea materialului piesei de îndreptat, şi de temperatura acestuia; ele variază între 0,06 şi 1,5 m/s, pentru table de ofel, şi între 0,4 şi 2,0 m/s, pentru profiluri de otel. Se folosesc următoarele tipuri de maşini, cari diferă după dispozifia cilindrelor: Maşini simple (v. fig. lila), pentru îndreptarea tablelor pînă la 3 mm, avînd numai un reglaj de cotă, general pentru toate cilindrele superioare. Dezavantajul acestor maşini consistă în faptul că tablele ies din maşină cu o curbură generală pe toată lungimea lor. Maşini cu cilindre de ghidare (v. fig. III b), la cari cilindrele superioare extreme, sau cel pufin cilindrul de ieşire, au un reglaj de cotă su-plementar. Corespunzător grosimii tablei şi proprie-tăfilor elastice ale materialului, se aşază cilindrele extreme astfel, încît tabla să iasă rectilinie din maşină. Maşini cu perechi de cilindre de ghidare (v. fig. lllc). Maşini cu cilindrele superioare înclina-b i l e în sensul direcţiei de avans (v. fig. III d), folosite la îndreptarea tablelor pînă la 4,5 mm. Cele două IV. Maşină de îndrepfat profiluri/ cu mai multe role. 1) placă de bază; 2) corpul maşinii; 3) traversă; 4) buloane de asamblare; 5) role inferioare, acţionate; 6) axuri acţionate; 7) electromotor reversibil; 8 şi 9) redJcfor cu angrenaje cilindrice; 10) roată dinţată de distribuţie; 11) axuri neac|ionafe; 12) role superioare, neacţionate; 13) sanie; 14) şurub pentru deplasarea săniei 13; 15) piulifă şurubului 14; 16) tijă de manevră; 17) material îndrepfat. ///. Pozifia cilindrelor la diferite maşini de îndreptat tablă, a) maşină simplă; b) maşină cu cilindre de ghidare; c) maşină cu perechi de cilindre de ghidare; d) maşină cu cilindrele superioare înclinabile în sensul direcfiei de avans; e) maşină cu cilindru deplasabil penfru îndoirea tablei; 1--7 şi î'*♦ 61) cilindre superioare, respectiv inferioare, de lucru; 8 şi 8 ) cilindre de ghidare la intrare; 9 şi 9’) cilindre de ghidare la ieşire; 10) cilindre de sprijin; 11) m:ş:are de potrivire (reglaj) a unui cilindru şi a unei perechi de cilindre opuse asociate în serviciu; 12) mişcare de potrivire (reglaj) a unui grup de cilindre. Maşini cu cilindrele superioare înclinabile în sensul avansului şi în sens transversal, folosite la îndreptarea tablelor subfiri cu ondulafii şi cu burduşiri locale. Maşini cu cilindru deplasabil pentru îndoirea tablei î n c u r s u I procesului de îndreptare (v. fig. III e), folosite la îndreptarea de precizie a tablelor subfiri. Viteza unghiulară a cilindrelor 3 şi 4 e pufin superioară vitezei cilindrelor 1, ceea ce provoacă întinderea tablei. Maşinile de îndrepfat profiluri şi fevi sînt de cele trei tipuri indicate mai jos. Maşinile de îndreptat profiluri uşoare, deschise (v. fig. /V), au rolele schimbabile corespunzător profilului de îndreptat şi montate în consolă, ceea ce e comod pentru schimbarea lor, dar măreşte momentul încovoietor în palier şi limitează deci performantele acestor maşini. profiluri grele, Maşinile de îndreptat închise, au rolele schimbabile şi montate pe axuri sprijinite la extremităfi în două paliere aşezate pe cele două coloane ale maşinii; pentru schimbarea rolelor e nevoie să se demonteze una dintre coloanele maşinii. îndreptat,- maşină de ~ 606 îndulcirea apei Maşinile cu r o I e o b I i c e penfru îndreptat bare şi f e v i (v. fig. V) au cinci role (două lungi şi trei scurte) de formă apropiată de iper-boloidu I mono-polar. Pe aceste maşini se îndreaptă bare rotunde sau jevi, cari se rotesc în timpul îndreptării. Contactul dinfre bară şi rolele lungi se face în cîte două puncte A şi B, pentru prima rolă, şi C şi D, penfru a doua. Procesul de îndreptare se produce ca la maşinile cu cilindre drepte. Deoarece contactele între bara de îndreptat şi rolele lungi, din cauza deformării barei, nu se limitează la puncte, ci se întind pe o oarecare lungime, valoarea pasului t trebuie să fie 0,5---0,8 din distanfa AB. Rolele lungi sînt acfionate, iar cele scurte sînt libere, dar reglabile pe direcfia verticală. Unghiul de înclinare a rolelor fafă de direcfia de avans a barei e de 20--300, această înclinare fiind reglabilă. Viteza de avans a barei la îndreptare variază între 0,25 şi 0,75 m/s. Maşinile se construiesc cu role lurcj şi scurte (v. fig. V) şi cu role lurgi (v. fig. VI). Primele ma- Vl* pozlî*,a rolelor la maşi-şini se folosesc la îndreptarea la rece ni,e Penîru îndreptat tevi a materialului, iar celelalte prelucrează ,a cald* materialul la cald. Maşinile de îndreptat şi retezat sîrmă. La aceste maşini se îndreaptă sîrmă şi bare rotunde cu diametrul pînă la 16 mm. îndreptarea sîrmei se obţine prin tragerea ei prinfr-o serie de inele în formă de filiere, dispuse cu diferite excentricităfi fafa de axul în jurul căruia se rotesc. 1. îndreptat, maşină de 2. Ind. lemn. V. sub Rindeluit, maşiră de 2. îndreptat, maşină de ~ furnire. Ind. lemn.: Maşină-unealtă pentru îndreptarea, prin frezare sau prin tăiere, a benzilor înguste de furnir, în vederea înnădirii lor în foi întregi (necesare fabricării placajului şi a lemnului stratificat). Operafia e necesară pentru înlăturarea . deformafiilor provocate de retragerea neuniformă a lemnului în timpul uscării şi pentru obfinerea unor benzi de furnir cu muchii drepte, netede şi perpendiculare pe suprafafa furnirului, care să permită alăturarea lor perfectă la înnădire. Maşinile de îndreptat furnire prin frezare sînt maşini de frezat de diferite tipuri constructive. După modul de lucru, se deosebesc: maşini cu avansul pachetului de furnire prin fafa uneltelor tăietoare, şi maşini cu avansul efectuat de uneltele tăietoare (freze) cari, în mişcarea lor de-a lungul pachetului de furnire, îndreaptă V, Schema maşinii de îndreptat tevi şi bare rotunde cu role oblice. î şi 3) role inferioare, (ungi, antrenaîe; 2, 4 şi 6) role superioare, scurte, libere (antrenate de material); 5) materialul îndreptat; 7) orientarea mişcării materialului; Qj^'Oe) reactiunile corespunzătoare apăsărilor exercitate de role; A, B, C şi D) puncte de contact al materialului cu rolele inferioare; v) viteza periferică a rolelor lungi; vn=v sin a) viteza de avans a fevii; f) distanfa dinfre axele rolelor; o) înclinarea rolelor Iungi în plan orizontal fafa de axa piesei; q>) unghiul dintre planul reacfiunilor şi normalele la suprafafa rolelor în punctele A şi B, respectiv C şi D. muchiile prezentate cufifelor frezei. Cele mai răspîndife sînt maşinile din categoria a doua; ele sînt constituite, în principal, dintr-un batiu cu platformă de lucru şi doi montanţi, cari susfin traversa (bara) de presare a pachetului de furnire, şi două ghidaje pe cari alunecă sania port-freze (v. fig.)* Maşină de îndreptat furnire prin frezare (cu ferestrău circular). 1) batiu; 2) ghidaje orizontale; 3) cărucior port-ferestrău şi port-freză; 4 şi 4') păpuş3 ferestrăului, respectiv ferestrăul circular; 5) păpuşă pott-freză; 6) masă de lucru; 7j dispozitiv de prindsre a pachetului de furnire. După sistemul de presare a pachetului de furnire pe platforma de lucru a maşinii, se deosebesc: maşini cu presare mecanică a pachetului de furnire, la cari traversa (bara) de presare e acfionată cu şuruburi verticale; maşini cu presare pneumatică şi maşini cu presare hidraulică. După numărul şi dispozifia capetelor de freză, se deosebesc: maşini cu unu sau cu două capete de freză cu ax vertical, maşini cu un cap de freză precedat de o pînză de ferestrău ci/cular (pentru îndreptarea brută a furnirelor) şi maşini cu axul frezelor orizontal. După felul avansului, maşinile de frezat furnire se clasifică în maşini cu avans continuu, la cari pachetele de furnire sînt introduse succesiv în mecanismul de avans cu şenile, şi maşini cu funcfionare intermitentă (ciclică), la cari se introduce cîte un pachet de furnire şi se execută toate operafiile necesare (aliniere, presare, încleire, evacuare). în general, maşinile cu avans continuu sînt echipate cu şenile de avans, cari execută şi presarea pachetului de furnire, concomitent cu avansul. Maşinile de îndreptat furnire prin tăiere sînt foarfece-ghilotină cu două cufite, cari efectuează tăierea furnirelor în pachete, în două reprize: la prima tăiere se obţine o îndreptare a furnirelor, iar la a doua tăiere, după deplasarea cu circa 1,2 mm spre interior a cufitului mobil, se realizează o suprafa|ă neteda, aptă pentru înnădire. Presarea pachetului de furnire se execută hidraulic sau pneumatic. 3. îndreptător, pl. îndreptători. Tehn., Meff.: Lucrător care efectuează îndreptarea unui produs metalurgic; de exemplu lucrătorul de la ajustarea fevilor, care deserveşte maşina de îndreptat fevi sau care îndreaptă fevi cu ajutorul unor dispozitive de îndreptat ori la maşini de îndreptat. 4. îndulcire. 1. Ind. aiim.: Adăugarea unei substanfe dulci în mîncări şi băuturi, pentru a conferi acestora gust dulce. 5. îndulcire. 2. Mefg. V. Recoacere de înmuiere, sub Recoacere. o. îndulcire. 3. Ind. petr.: Sin. Doctorizare (v.). 7. îndulcirea apei. 1. Pisc.: Scăderea salinităfii apei din mare, în zona de vărsare a rîurilor şi a fluviilor. Regiunile îndulcirea apei 607 înfăşurare electrică astfel create, numite mele/e sau musuri, sînt întinderi de apă saimastră şi caldă, caracterizate prin adîncimi mici, asupra cărora influenta apelor rîu Iui sau ale fluviului şi a apelor mării alternează în funcfiune de regimul hidrologic al fluviului, de factorii oceanologici, cum şi de cei meteorologici. Avînd o faună nutritivă bogată, ele reprezintă locuri de migrafiune pentru hrană a diferitelor specii de peşti de apă dulce adaptafi la variaţii mari de temperatură (euritermi) şi la o viafă inifial mai mult sau mai pufin sedentară (peşti generativ stagnofili). Schimbarea bruscă a condifiilor de salini-tate produsă, de exemplu, de o furtuna, determină mortalitatea în masă. 1. îndulcirea apei. 2. Alim. apă: Procedeu prin care se elimină din apa de alimentare sărurile de calciu şi de magneziu (v. Dedurizare). 2. îndulcirea peştelui. Pisc.: Sărarea peştelui gras, în special a somnului mare (de ex. pană de somn îndulcită). (Termen regional.) s. îndulcirea pieselor optice. Opt.: Ultima operafie de şlefuire a unei piese optice. V. sub Sticlă optică. 4. înecarea coloanelor. Ind. chim.: Regim anormal de funcfionare a coloanelor de reciificare şi a turnurilor de spălare (scrubbere), în cari schimbul de materie dintre faza lichidă coborîfoare şi faza gazoasă ascendentă e turburat de viteza sau de debitul excesiv ai uneia dintre aceste faze. Cauza obişnuită a înecării e creşterea presiunii de abur în serpentina fierbătoru’ui coloanei. La înecarea cu gaze sau cu vapori, aceştia antrenează mecanic picături din lichid pînă la capătul turnului, iar la limită antrenează tot lichidul şi coloana nu mai primeşte reflux sau alimentare. La înecarea cu lichid, curentul de gaze e frînat, produ-cîndu-se scăderea debitului acestuia sau, respectiv, ridicarea presiunii necesare circulaţiei. Tendinţa la înecare se controlează cu un manometru diferenţial legat la baza şi la vîrful coloanei. 5. înecătoare. Pisc.: Grinzi de brad instalate sub apă şi transversal pe pifofi puternici, băfufi cu soneta pe fundul apei, pentru a servi la susfinerea leselor şi la consolidarea gardurilor pescăreşti de închidere a bălfilor. 6. întăşare. Nav.: Aplicarea pe o parîmă, pe un inel sau pe un obiect cilindric, a unei fîşii de pînză de vele cătrănite, prin înfăşurarea în elice pe obiectul respectiv, în vederea protejării lui. V. şî sub înfăşurare 2. 7. înfăşurare. 1. Elf.: Operafia de învelire a unui conductor electric cu fire textile, benzi de izolafie sau de protecfie, dispuse elicoidal, — care poate fi executată margini lîngă margini, cu interstiţii şi prin suprapunere. V. şi sub Conductă electrică. 8. înfăşurare. 2. Nav.: Operafia de protejare a unei parîme (în general o manevră fixă) prin acoperirea cu merlin, după I. Umplere, înfăşurare şi înfăşare. 1) parîmă; 2) umplere; 3) înfăşare; 4) mal de înfăşurat; 5) merlin de înfăşurare; 6) înfăşurare. II. înfăşurare în pieptene. 1) parîmă; 2) înfăşurare în pieptene. ce manevra a fost umplută şi înfăşată. Umplerea con- sistă în aşezarea unui fir de merlin sau de luzin în spa-fiul dinfre şuvifele sau vifele parîmei, penfru a-i uniformiza diametrul pe toată lungimea (v. fig. /), iar înfăşarea consistă în acoperirea parîmei umplute cu o fîşie de pînză de vele cătrănită, dispusă în elice. înfăşurarea se execută cu ajutorul unui mai de înfăşurat, cu o lingură sau cu o furculifă de înfăşurat. în cazul înfăşurărilor cu merlin de sîrmă, operafia se execută cu un înfă-şurător (v.). Unele ochiuri matisite se acoperă cu o înfăşurare împletită, numită înfăşurare în pieptene (v. fig. II). 9. înfăşurare. 3. Nav.: Acoperirea obiectelor cilindrice (bastoane, prăjini de cange) sau inelare (de ex. inel de an- /. înfăşurarea unui obiect cilindric. coră) cu merlin dispus în elice, sau cu o împletitură. împletiturile folosite pentru înfăşurarea prăjinilor de cange se exe- II. înfăşurare în foarfece şi cu jumătăţi de ochiuri. 1) foarfece; 2) jumătăţi de ochiuri. cută din mai multe şuvife legate în lungul prăjnii şi trecute apoi una sub alta sau una prin alfa. înfăşurarea unui inel şi, uneori, a obiectelor cilindrice (v. fig. /), se face cu o împletitură în foarfece şi cu jumătăţi de ochiuri (v. fig. II). 10. înfăşurare. 4. Nav.: Operaţia prin care velele strînse sînt dispuse în cute pe vergă, şi legate cu sacheţii respectivi, înfăşurarea e urmată, — dacă staţionarea la ancoră e de lungă durată, sau cînd se prevede ploaie, — de acoperirea velei cu o capotă. 11. înfăşurare. 5. Meff.: Operafia de deformare plastică a unui semifabricat filiform sau în bandă, penfru a realiza piese în formă de elice sau de spirală. înfăşurarea se aplică, de exemplu, la fabricarea resorturilor elicoidale sau a celor spirale. Se poate executa manual sau mecanizat, fie cu ajutorul unei scule cilindrice, numite dorn, fie prin deformare cu ajutorul unor elemente de maşină adecvate (role de îndoire şi daltă de ghidare). în primele procedee, dornul serveşte atît ca suport al materialului prelucrat (unul dintre capetele semifabricatului fiind fixat pe acesta), cît şi ca mijloc de transmisiune a mişcării de rotafie, iar partea liberă a materialului prelucrat e menfinută tensionată cu un sistem oarecare de ghidare şi frînare. La înfăşurarea în elice, pentru a realiza uniformitatea pasului elicei, în timpul rotirii uniforme a dornului, trebuie să se imprime elementului de ghidare şi frînare a părfii libere a semifabricatului o mişcare uniformă în direcfia axei dornului. Resorturile de tensiune şi cele de torsiune se execută cu spirele lipite una de alfa, pasul elicei fiind, în acest caz, egal cu diametrul sîrmei; resorturile de compresiune se execută cu un interval uniform între spire, pasul fiind, în acest caz, mai mare decît diametrul sîrmei. V. şî sub înfăşurat, maşină de ~ resorturi. 12. înfăşurare electrică. Elf.: Ansamblul bobinelor (v.) şi al barelor cari îmbrăfişează circuitele magnetice ale maşinilor, transformatoarelor şi ale unor aparate electrice şi constituie părfile lor conductoare principale, prin cari circulă curenfi electrici. Sin. Bobinaj. înfăşurările electrice îndeplinesc în principal următoarele funcfiuni: produc cîmp magnetic cînd sînt parcurse de curenţi; înfăşurare elecfrică 608 înfăşurare elecfrică sînt sediul unor tensiuni electromotoare induse, respectiv al unor curenţi induşi, cînd sînt înlănţuite de fluxuri magnetice variabile în timp; exercită, prin intermediul cîmpului magnetic pe care-l produc, acţiuni ponderomotoare (forţe şi momente) asupra altor înfăşurări parcurse de curent sau asupra unor corpuri magnetizabile. După destinaţia lor, se deosebesc: înfăşurări de maşini electrice rofaîive, de transformatoare, şi de aparate electrice. înfăşurări de maşini electrice rotative. După funcţiunea pe care o îndeplinesc în maşinile electrice rotative, se deosebesc următoarele tipuri de înfăşurări: înfăşurare de inductor: înfăşurare care serveşte la producerea fluxului inductor în maşinile electrice: de curent continuu, sincrone şi asincrone cu colector monofazate. Sin. înfaşurare de excitaţie. Se deosebesc: înfăşurare de excitafie separată (sau independentă), alimentată de la o altă sursă decît circuitul indu-sului; de excitafie în derivafie, conectată în derivaţie cu indusul; de excitaţie în serie, conectată în serie cu indusul, şi de excitaţie mixtă (sau de compoundare), constituită dintr-o înfăşurare de excitaţie în serie, suprapusă unei excitaţii în derivaţie, sau separată. Constructiv, înfăşurările de excitaţie în derivaţie şi, în general, şi cele de excitaţie separată, cuprind un număr mare de spire de conductor cu secţiune circulară relativ mică (fie emailat, fie cu izolaţie simplă sau dublă, de bumbac), cari sînt parcurse de un curent relativ redus (0,5—4% din curentul principal). Straturile de spire se izolează cu iac, iar la tensiuni mai înalte se prevede şi o izolaţie-de presspan sau de hîrtie uleiată. La puteri mai mari se folosesc conductoare cu secfiune pătrată sau dreptunghiulară (cari permit o mai bună folosire a spafiului), izolate cu bumbac. înfăşurările de excitaţie în serie, fiind parcurse de curentul principal, au spire pufine de conductor cu secfiune mare, fiind astfel şi mai rezistente la trepidafii (avantaj foarte important pentru motoarele de tracţiune electrică, la cari se aplică în special aceste tipuri de exc tafie). Se folosesc aceleaşi conductoare ca în cazul precedent; uneori, bandă de cupru izolată cu hîrtie uleiată, sau cu presspan. execută: în cazul maşinilor mici, pe şablon, şi se montează direct pe poli; în cazul maşinilor mari se montează prin intermediul unei casete de carton electrotehnic, de alamă sau de fier (v. fig. / a), şi, pentru a uşura evacuarea căldurii, se lasă canale de răcire (v. fig. I b şi c). La maşinile cu excitafie mixtă, bobina de excitafie serie se aplică de regulă peste bobinele de excitafie derivafie, mai rar sub acestea (v. fig. I d şi e). La maşinile sincrone cu poli aparenţi, înfăşurarea de excitaţie e concentrată (v. fig. / f), iar la cele cu poli înecaţi, repartizată (v. fig. II). II. înfăşurare de excifafie repartizată la maşina sincronă cu poli înecafi. UI. Inductor pentru motor monofazat cu colector. 1) crestături pentru înfăşurările de excifafie şi de comutafie; 2) crestături în polii principali penfru înfăşurarea de compensafie. I. înfăşurări de excifafie concentrate. a•••e) penfru maşini de curent continuu cu excitafie: a) în derivafie (în casetă de carton lăcuit); fa) in derivafie cu canale longitudinale; c) în derivafie cu canale transversale; d şi e) mixtă; f) pentru maşină sincronă cu poli aparenfi; 1) înfăşurare derivafie; 2) înfăşurare serie a înfăşurării mixte; 3) înfăşurare de comutafie; 4) izolafie de presspan; 5) distanfor de lemn; 6) Izolafie de micanifă; 7) izolaţie de hîrtie lăcuită; 8) canal de ventilaţie; 9) casetă de tablă de ofel. înfăşurările de excitaţie, la maşinile de curent continuu, se execută ca înfăşurări concentrate (v. fig. /). Bobinele se Pentru o mai bună folosire a spafiului dintre poli, bobinele polilor aparenfi au uneori secfiune trapezoidală (v. fig. I d, e şi f). La maşinile asincrone cu colector monofazate, înfăşurările de excitafie sînt de tip concentrat în crestături (v. fig. ///), înfăşurare de indus: înfăşurare în care, prin variafia fluxului magnetic al inductorului, se induce fensiunea electromotoare principală în maşinile de curent continuu şi sincrone, cum şi în motoarele cu colector monofazate (la maşinile asincrone şi la transformatoare, orice înfăşurare poate avea funcfiunea de înfăşurare de inductor sau de indus). înfăşurarea de indus se execută numai ca înfăşurare repartizată. înfăşurare de comutafie: înfăşurare montată pe polii de comutafie ai unor maşini cu colector (de curent continuu sau alternativ), pentru ca în vederea îmbunătăfirii comutafiei, să inducă în spirele scurt-circuitate de perii tensiuni electromotoare cari să compenseze tensiunile electromotoare produse prin âutoinducfie, de curentul comutat. Sin. înfăşurare de poli auxiliari. înfăşurarea de comutafie se montează în serie cu indusul, astfel încît comutafia să fie îmbunătăfifă la orice sarcină şi se execută ca înfăşurare concentrată, pe poli aparenfi (de ex. la maşinile de curent continuu, v. 3, fig. / e) sau în crestături (de ex. la motorul monofazat serie cu colector, v. fig. ///). înfăşurările de comutafie, fiind montate pe poli de comutafie ficşi, nu pot fi folosite la maşinile cu perii decalabile, la cari spirele scurf-circuitate de perii se deplasează odată cu acestea. Uneori, înfăşurarea de comutafie e executată cu mai multe spire decît e necesar pentru comutafie, în scopul de a compensa parfial reacfiunea indusului sub polul de comutafie,, înlocuind parfial înfăşurarea de compensafie. înfăşurare de compensafie: înfăşurare montată pe stator,, la unele maşini cu colector (de curent continuu sau alternativ), pentru a produce o tensiune magnetomotoare de sens contrar tensiunii magnetomotoare de reacfiune a indusului; după cum tensiunea magnetomotoare a înfăşurării de-compensafie e egală, mai mare sau mai mică decît tensiunea' magnetomotoare de reacfiune, maşina e perfect compensată* supracompensată sau subcompensată. înfăşurare electrica 609 înfăşurare electrică Deoarece compensafia trebuie să se producă la orice sarcină a indusului, înfăşurarea de compensaţie e parcursă de un curent egal sau proporţional curentului de sarcină. înfăşurarea de compensaţie e legată, de regulă, în serie cu aceea a indusului, eventual cu o rezistenfă în paralel (de ex. la motorul monofazat serie cu colector, Ia amplidină) pentru reglarea compensării; la unele maşini de curent alternativ (motorul monofazat serie cu colector) se folosesc şi înfăşurări de compensaţie legate în scurt-circuit, parcurse de curenfi induşi prin transformare. înfăşurarea de compensafie e executată, de cele mai multe ori, repartizat, pentru a realiza o compensafie pe toată periferia indusului; ea nu poate fi folosită decît la maşinile cu perii fixe, deoarece axa ei trebuie să aibă o pozifie bine determinată în raport cu axa periilor. La maşinile de curent continuu (v. fig. IV) şi Ia motorul monofazat serie cu colector (v. fig. III), axa înfăşurării coincide cu axa neutră (decalată cu 90° electrice fafă de axa periilor), astfel încît /v. MaşinS de curenf continuu cu conductoarele ei sînt instalate înfăşurare de compensatie (l), t„_ în crestături practicate în polii fafurare de excitaţie (2), înfăşurare principali, legăturile fiind exe- de po, auxniar (3). cutate astfel, încît curentul să aibă acelaşi sens în toate conductoarele de sub un anumit pol de excitafie, şi sens contrar sub polul următor. Uneori se dă numirea de înfăşurare de compensafie şi înfăşurărilor rotorului unor motoare asincrone (motoare asincrone compensate) prin care factorul de putere poate fi îmbunătăţit în mare măsură. înfăşurare de amortisare: înfăşurare în bare, sub formă de colivie, executată în polii maşinilor sincrone, penfru a reduce oscilafiile la mersul în paralel. Poate fi folosită şi pentru mărirea cuplului de pornire, Ia pornirea în asincron. înfăşurare de pornire: înfăşurare pentru nr.ărirea cuplului de pornire, la motoarele asincrone monofazate (montată în stator, sub formă de fază auxiliară) sau Ia motoarele sincrone (montată în stator, sub formă de colivie de bare). V. şî înfăşurare de amortisare. înfăşurare de comandă: înfăşurare de excitafie folosită Ia maşinile amplificatoare (şi la amplificatoarele magnetice) utilizate în instalafiile automate. înfăşurare de reacfiune: înfăşurare de excitafie folosită la maşinile amplificatoare (şi la amplificatoarele magnetice) utilizate în instaiafii automate, alimentată cu un curent pro-porfional cu mărimea de ieşire a dispozitivului de automatizare, cu scopul de a influenta mărimea de intrare. înfăşurare de polarizare: înfăşurare de excitafie folosită la maşini-le amplificatoare (şi la amplificatoarele magnetice), cu scopul de a realiza o tensiune magnetomotoare constantă de un anumit sens în raport cu care să acfioneze în acelaşi sens sau în sens contrar tensiunile magnetomotoare produse de celelalte înfăşurări de excitafie (de comandă, de reacfiune, etc.). După amplasamentul înfăşurărilor pe maşinile electrice rotative, se deosebesc: înfăşurare sfaforică: înfăşurare montată pe statorul maşinii, înfăşurare rotorică: înfăşurare montată pe rotorul maşinii. După dispozifia conductoarelor în raport cu întrefierul maşinii, se deosebesc: înfăşurare în inel: înfăşurare montată pe un rotor în formă de inel cu secfiune rectangulară; spirele au una dintre laturi pe partea interioară a inelului şi cealaltă pe partea exterioară a lui (latura în întrefier, singura activă) (v. fig. V a). Nu se mai foloseşte, deoarece reclamă o cantitate mai mare de cupru şi nu permite aplicarea procedeelor mecanizate de executare a înfăşurării. 1 V. înfăşurări de curent continuu. a) în Inel; b) în tobă; 1) poli de excitaţie; ?) colector; :3) perie. înfăşurare în tobă: înfăşurare montată pe un indus, astfel încît spirele să aibă două laturi situate în întrefier (v. fig. V b). Sin. înfăşurare în tambur. După modul de instalare pe partea de fier a maşinii, se deosebesc: înfăşurare concentrată: înfăşurare realizată prin una sau prin mai multe bobine montate pe acelaşi miez (înfăşurările de excitafie sau de comutafie ale maşinilor de curent continuu sau ale maşinilor sincrone cu poli aparenfi) (v. fig. I) sau dintr-o singură bobină montată într-o singură pereche de crestături (înfăşurările de comutafie ale motoarelor cu colector monofazate) (v. fig. III). Curba inducfiei în întrefier, Ia bobinele montate pe poli aparenfi, depinde numai de forma pieselor lor polare, iar Ia bobinele montate în crestături, e aproximativ rectangulară. înfăşurare repartizată: înfăşurare care cuprinde mai multe bobine pentru fiecare pol, Ia maşinile de curent continuu, sau mai multe bobine pe pol şi fază, la maşinile de curent alternativ; aceste bobine sînt repartizate în crestături dispuse uniform pe circumferenfa întrefierului (v. f|g. V/, VII, VIII). Se foloseşte, în special, ca înfăşurare de indus, Ia maşinile de curent continuu şi de curent alternativ cu colector, ca înfăşurare de indus Ia maşinile sincrone şi ca înfăşurare statorică şi rotorică, Ia maşinile asincrone; de asemenea, ca înfăşurare de inductor la maşinile sincrone cu poli înecafi şi ca înfăşurare de compensaţie la maşinile de curent continuu şi la motoarele cu colector monofazafe. După felul conductoarelor folosite şi după tehnologia de execufie a înfăşurării, se deosebesc: înfăşurare în bare: înfăşurare de tip repartizat, realizată cu conductoare de secfiune mare, sub formă de bare, secfio-nate la lungimea stabilită (v. fig. VI). Barele se introduc una cîte una în crestătură prin partea frontală a maşinii şi apoi se fac legăturile între capetele barelor, după schema înfăşurării. înfăşurare din bobine: înfăşurare constituită din bobine prefabricate, montate pe poli aparenfi, în cazul înfăşurărilor concentrate, VI. înfăşurare în bare. sau. în crestături, în cazul înfăşurărilor repartizate, şi apoi conectate între ele conform schemei de înfăşurare. înfăşurarea repartizată cu bobine total prefabricate poate fi utilizată numai în cazul crestăturilor complet deschise. 39 înfăşurare elecfrică 610 înfăşurare elecfrică folosife la indusul maşinilor de curenf coniinuu şi la staforul maşinilor sincrone de putere mare. înfăşurare cu conducfoare îngropafe: Înfăşurare repartizată, executată cu bobine preformate, dar neizolate, ale căror conductoare sînt i nt rodu se, unul cîte unul,prinfan-ta îngustă a crestăturilor semides-chise sau semi-închise. Se foloseşte, în special, la motoare asincrone de putere mică. înfăşurare cu conductoare lipite: înfăşurare repartizată, cu bobine prefabricate, înfăşurarea cu pas scurtat, dar reclamă, în general, un consum mai mare de metal pentru legăturile frontale. înfăşurare în coardă: Sin. înfăşurare cu pas scurtat (v.), înfăşurare cu pas Jungit. După dispoziţia bobinelor sau. a barelor în crestăturile maşinilor electrice, se deosebesc: înfăşurare într-un strat: înfăşurare la care în fiecare crestătură e aşezat un singur mănunchi de bobină (sau o singură bară) a înfăşurării. E folosită, uzual, la înfăşurările de curent alternativ cu bobine coaxiale (v. fig. IX a). c (a şi b) şl VII. înfăşurări cu conductoare Hpite cusute (c şi d). ai a) bobina impregnată şi secţionată; b) bobina pre- dar avînd un cap găfjfg pentru introducerea în crestătură; 1) con-secţionat, pentru d^foare de Cupru izolat introduse după ce se scot =a bobina Să poată vergelele de ofel 2. fi introdusă în crestături prin partea frontală a maşinii. După montarea în crestături, se refac prin cositorire legăturile conductoarelor secţionate şi se izolează definitiv capetele de bobină. Se foloseşte la maşinile cari au crestături închise şi, în special, la înfăşurările de excitaţie ale maşinilor sincrone cu poli înecaţi (v. fig. VII a şi b). înfăşurare cusută: înfăşurare repartizată, executată cu un conductor continuu care se introduce manual în crestătură dintr-o parte frontală în cealaltă şi apoi în sens contrar prin altă crestătură (înlocuind un număr corespunzător de vergele de oţel introduse în prealabil în crestătură) pînă cînd se realizează o bobină completă. Se foloseşte numai la maşini de putere mică şi cu crestături închise (v. f/g. VII c şi d). După raportul dintre pasul înfăşurării maşinilor electrice şi pasul polar, se deosebesc; înfăşurare cu pas diametral: înfăşurare la care pasul spirei sau al bobinei e egal cu pasul polar al maşinii (v. 2, fig. VIII). înfăşurare cu pas scurtat: înfăşurare la care pasul spirei sau al bobinei e mai mic decît pasul polar (v. 1, fig. VIU). Scurtarea pasului înfăşurării are ca efect şi o reducere importantă a valorii armonicelor tensiunii. La înfăşurările monofazate, scurtarea pasului urmăreşte, în principal, eliminarea armonicei 3 (1 /x = 2/3); la înfăşurările trifazate, armonica 3 fiind eliminată în linie prin montajul în stea sau în triunghi, se urmăreşte micşorarea simul- VIU- Repartiţia inducţiei în întrefier fană a armonicelor 5 şi 7, la înfăşurările cu pas scurtat (0, scurtînd pasul CU aproximativ diametral (2) şl cu pas lungit (3). 1/t=1/6. La înfăşurările (indusului) de curent continuu (cu excepţia unor maşini la cari 1/t=1/2 sau 1/t = 2/3), scurtarea pasului e mică şi nu afectează practic tensiunea electromotoare, însă uşurează condiţiile de comutaţie, deoarece spirele scurt-cir-cuitate de perii nu mai sînt plasate în aceleaşi crestături, astfel încît efectul inducţiei mutuale între spire e redus. înfăşurare cu pas lungit: înfăşurare la care pasul spirei sau al bobinei e mai mare decît pasul polar (v. 3, fig. VIII). Nu se foloseşte, deoarece prezintă aceleaşi avantaje ca şi IX. înfa şurare în straturi, a) într-un singur strat; b) în două straturi (u=1); c) în frei straturi (u=3); d) în patru straturi [u— 2). înfăşurare în două straturi: înfăşurare la care în fiecare crestătură sînt aşezate două mănunchiuri suprapuse (sau două bare suprapuse) aparţinînd unor bobine diferite (v. fig. IX b şi c). E folosită, de obicei, ca înfăşurare de curent continuu la maşini cu colector şi, adeseori, ca înfăşurare de curent alternativ. înfăşurare în mai multe straturi: înfăşurare la care în fiecare crestătură sînt suprapuse mai multe mănunchiuri aparţinînd unor bobine diferite (v. fig. IX d). E folosită ca înfăşurare în trepte sau ca înfăşurare a maşinilor echipate cu două înfăşurări distincte montate în aceleaşi crestături. După mărimea relativă a bobinelor în maşinile electrice, se deosebesc: înfăşurare cu bobine egale: înfăşurare ia care toate spireie sau bobinele au aceleaşi deschideri (acelaşi pas) şi aceeaşi lungime. înfăşurare cu bobine inegale: înfăşurare la care bobinele au deschidere diferită sau lungimi diferite, alternînd după o regulă bine definită. Deşi complică tehnologia executării, înfăşurarea cu bobine inegale e uneori avantajoasă din punctul de vedere al reparaţiilor şi al unor caracfe,istici funcţionale. înfăşurare în trepte: înfăşurare de curent continuu cu bobine inegale (cu deschidere diferită). înfăşurările din fig. X (b, c şi d) sînt cu bobine inegale, şi anume (b) cu două bobine pe strat şi crestătură, u = 2, şi (c şi d) cu trei bobine pe strat şi crestătură, u~ 3, spre deosebire de înfăşurarea (a), care e obişnuită, adică în două straturi, cu bobine egale, u — 2. X. înfăşurare normală (a) şi înfăşurări în trepte (b, c, d). Astfel de înfăşurări se obţin cînd pasul secţiunii y\, exprimat în crestături elementare sau în număr de lamele de colector, nu e divizibil exact cu numărul u de laturi de bobină pe crestătură şi strat. Pentru pasul secţiunii y\t măsurat în crestături reale, se aleg numere întregi, imediat inferioare sau imediat superioare lui yi/u. înfăşurarea în trepte e favorabilă din punctul de vedere al comutaţiei. înfăşurare electrică 611 înfăşurare elecirică După forma şi modul de aşezare a bobinelor în maşinile electrice r o t a f i v e, se deosebesc: înfăşurare cu bobine separate (coaxiale): înfăşurare de curent alternativ (v.) cu bobine de mărimi progresive, aşezate coaxial pentru fiecare pol şi fază, fără încrucişări între bobinele aceleiaşi faze. înfăşurare cu bobine ţesute: înfăşurare cu un singur tip de bobine. în cazul înfăşurării în două straturi, capetele de bobină se încrucişează la niveluri diferite, prin montarea celor două mănunchiuri ale fiecărei bobine în două straturi diferite. E folosită atît ca înfăşurare de curent continuu cît şi ca înfăşurare de curent alternativ. în cazul executării mecanizate a bobinelor, înlocuirea lor e mai dificilă, din cauza încrucişărilor între bobina. înfăşurare în lanf sau în coroana: înfăşurare de curent alternativ, într-un singur strat, cu bobine fesute, de formă trapezoidală. înfăşurare încrucişată. V. sub înfăşurare de curent continuu, înfăşurare neîncrucişată. V. sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare buclată simplă. V. sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare buclată multiplă. V. sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare ondulată simplă. V. sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare ondulată multiplă. V. sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare cu bobine în formă de broască. V. sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare în paralel, simplă. V. înfăşurare buclată simplă, sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare în paralel, multiplă. V. înfăşurare buclată multiplă, sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare serie. V. înfăşurare ondulată simplă, sub înfăşurare de curent continuu. înfăşurare serie paralel. V. înfăşurare ondulată multiplă, sub înfăşurare de curent continuu. După forma capete rarilor înfr-un strat derea posibilităfii de încrucişare a bobinelor diferitelor faze, se deosebesc: înfăşurare într-un etaj: înfăşurare de curent alternativ monofazat, la care bobinele sînt dispuse concentric în acelaşi strat (v. fig. XI a). înfăşurare în două etaje: înfăşurare la care capetele de bobină sînt dispuse în două etaje diferite, pentru a se putea încrucişa (v. fig. X/b). Aceste înfăşurări sînt folosite ca înfăşurări de curent bifazat, capetele de bobine ale fiecărei faze fiind montate în acelaşi etaj, şi ca înfăşurări de curent alternativ trifazat, capetele de bobină ale fiecărei faze fiind montate alternativ, cînd la un etaj, cînd Ia celălalt. înfăşurare în trei etaje: înfăşurare de curent alternativ trifazat, la care capetele de bobină ale fiecărei faze sînt montate la un anumit etaj (v. fig. XI c). După modul în care se însumează paşii parţiali ai înfăşurării, se deosebesc: înfăşurare buclată: înfăşurare la care paşii parţiali ai înfăşurării sînt de sens contrar, astfel încît pasul rezultant e egal cu diferenţa lor y = yi~~ yi (v. fig. XII a). într-un astfel d lor de bobină ale înfăşu-cu bobine coaxiale, în ve- XI. înfăşurare în etaje, a) într-un etaj; b) în două etaje; c) în frei etaje. XII. înfăşurări în tobă. a) buclată; b) bobină cu două spire pentru înfăşurare buclată; c) ondulată neîncrucişată; d) bobină cu două spire pentru înfăşurare ondulată; e) ondulată încrucişată; f) bobină cu o singură spiră penfru înfăşurare buclată încrucişată. de caz, distanţa dintre bobinele cari se succed y fiind mai mică decît lăţimea bobinelor y\t înfăşurarea progresează sau retrogradează de-a lungul periferiei indusului sub forma unor bucle. Sin. înfăşurare imbricată. înfăşurare ondulată: înfăşurare la care paşii parţiali ai înfăşurării sînt de acelaşi sens, astfel încît pasul rezultant e egal cu suma lor- y^yi+y-2 (v. fig. XII c şi e). într-un astfel de caz, distanţa dinfre bobine y fiind cu mult mai mare (aproximativ dublul pasului polar) decît lăţimea bobinei y\, înfăşurarea progresează de-a lungul periferiei indusului sub forma unor ondulaţii. După felul curentului, se deosebesc: înfăşurare de curent continuu: înfăşurare repartizată închisă, simetrică faţă de axul maşinii, legată la un colector între ale cărui perii, la un flux inductor constant, se poate obţine o tensiune continuă, reprezentînd suma valorilor instantanee ale tensiunilor electromotoare alternative induse în spirele în rotaţie, cari în fiecare moment corespund unor poziţii invariabile în spaţiu. Din cauză că trebuie să fie închise şi simetrice, înfăşurările de curent continuu au totdeauna un număr par de căi de curent în paralel. Ele sînt folosite la indusul maşinilor de curent continuu şi la indusul maşinilor de curent alternativ cu colector. Sin. înfăşurare de indus cu colector. La înfăşurările de curent continuu se deosebesc următoarele elemente: secţiunea, mănunchiul, pasul înfăşurării, pasul secţiunii, pasul de legătura, pasul rezultant şi căile de curent. — Elementul constitutiv al înfăşurărilor de curent continuu e secfiunea, formată de ansamblul conductoarelor cari trebuie parcurse pentru â trece de la o lamelă de colector la alta, consecutivă din punctul de vedere electric. De obicei, o bobină cuprinde una sau mai multe secţiuni, excepţional o secţiune poate fi formată din mai multe bobine. Partea activă a secţiunilor e mănunchiul sau lafura de secfiune, constituită din ansamblul de conductoare dintr-o crestătură aparţinînd aceleiaşi secţiuni. La înfăşurările obişnuite, fiecare secţiune are două mănunchiuri legate fiecare la cîte o lamelă de colector. Unul dintre mănunchiuri e de ducere (parcurgînd înfăşurarea, el e străbătut dinspre colector în partea opusă), iar celălalt, de întoarcere (e străbătut în sens contrar). 39* înfăşurare electrică 612 înfăşurare elecfrică în mod normal, înfăşurările în tobă de curent continuu sînt executate în două straturi şi au mănunchiurile de ducere situate într-un strat, iar cele de întoarcere în celălalt strat. Fiecare mănunchi de ducere e legat cu unul de întoarcere şi acesta, mai departe, cu unul de ducere, obfinîndu-se o înfăşurare închisă (fără capete libere). La o înfăşurare obişnuită în două straturi, dacă raportul k m—q = întreg (în care k e numărul lamelelor colectorului, Q e numărul crestăturilor reale, 2 u e numărul de mănunchiuri pe crestătură reală) e mai mare decît 1, în fiecare crestătură se găsesc unul lîngă altul (în acelaşi strat) u mănunchiuri. înfăşu-rarea poate fi considerată montată într-un număr de crestături elementare dat de relaţia: Qe=Qu — k — Ny, în care Nb e numărul bobinelor, respectiv ai secţiunilor. Numărul total de conductoare, în cazul obişnuit a două mănunchiuri pe secţiune, în două straturi, rezultă din: N = 2 NsQu = 2 NsQei unde Ns e numărul spirelor pe secfiune (bobină). Distanfa dintre cîte două mănunchiuri constituie pasul Înfăşurării, măsurat în lamele de colector, mănunchiuri, crestături reale, crestături elementare sau dinfi. Se deosebesc: Pasul secfiunii, pasul în spate sau primul pas parfial y\ (v. fig. XII), care e distanta dintre mănunchiurile aceleiaşi secfiuni (v. tabloul). Deoarece, în general, secfiunile coincid cu bobinele, yi reprezintă lăfimea bobinei. Caracteristicile înfăşurărilor Numirea înfăşurării Buclată Ondulată simplă multiplă multiplă Pasul rezultant ± 1 ±m k+\ P k + m ' P Pasul secţiunii 2 P 2P 2 p Pasul de legăfură y—y< Numărul căilor de curent 2 a 2P 2 mp Pasul de legătură, pasul în fafă sau al doilea pas parfial y-2 (v. fig. XII), care e distanfa dintre mănunchiul de întoarcere al unei secfiuni şi mănunchiul de ducere al secfiunii următoare (v. tabloul). y2 reprezintă distanfa dinspre partea colectorului dintre două bobine legate între ele. înfăşurarea e buclată, dacă yi şi y2 sînt de sens contrar (v. fig. XII a), şi ondulată, dacă y\ şi y2 sînt de acelaşi sens (v. fig. XII c). Pasul rezultant y e distanfa dinfre mănunchiurile de ducere a două secfiuni consecutive din punctul de vedere electric (v. fig. XII) y = yi~hy2 ()'2 e considerat pozitiv, dacă are acelaşi sens ca yi, şi negativ, în sens contrar) (v. tabloul). Mănunchiurile unei secţiuni trebuie să se găsească sub polii de nume contrar, în poziţie aproximativ simetrică (pasul y\ Qe k _ aproximativ egal cu pasul polar x); deci: —:+:8 = —+ e = enumăr întreg, 8 fiind numărul de fracţiuni de crestătură elementară cu care trebuie scurtată sau mărită secţiunea faţă Qe de pasul polar spre a obţine un număr întreg. După cum y\ e mai mic, egal sau mai mare decît pasul ( QA polar \^r~2~pJ' 'Uşurarea e cu pas scurtat, diametral sau lungit. La înfăşurarea buclată, pasul rezultant poate fi un număr oarecare : y— ±ra. Semnul plus corespunde înfăşurării drepte sau neîncrucişate (v. fig. XIII a, e şi f), iar semnul minus cores- X/l/. înfăşurări buclate, a• - -/) înfăşurări buclate simple tetrapoiare: a) neîncrucişată ^i = 5r ^2—4, m = +1; b) încrucişată Ji — 5, y2~6, m~-1; c) încrucişată y,—4, jy2=5, w = -1; d) încrucişată Ji = 6, y2—5» m— + l; e) neîncrucişată JVj=4, 3, m= +1; f) neîncrucişafă fi=4, J2=3> f» = ~hU k~20 pentru a-- e, k=18 pentru f, u—\;g şi h)înfăşurări buclate duble tetrapoiare, de două ori închise: pentru Qejp—impar, &=18 (g); pentru Qejpz= par, k—20 (h). punde înfăşurării încrucişate (v. fig. XIII b, c şi d), caracterizate prin încrucişările cari apar între legăturile la colector ale aceleiaşi secţiuni. La înfăşurarea ondulată, pasul rezultant y e aproximativ Qe + m k + m egal cu dublul pas polar y = —------------------=--------» unde m este P P numărul de lamele, între lamela la care e legat mănunchiul de ducere al primei secţiuni şi lamela Ia care e legat mănunchiul de întoarcere al secţiunii p (v. fig. XIV). Semnul minus corespunde înfăşurării drepte sau neîncrucişate, iar semnul plus, înfăşurării încrucişate. înfăşurările încrucişate reclamă consum sporit de cupru. Orice înfăşurare de curent continuu este constituită dintr-o pereche sau din mai multe perechi de căi de curent (2 a) înfăşurare electrică 613 înfăşurare electrică în paralel, simetrice, din punct de vedere electric şi magnetic, în toate pozifiile rotorului. într-o cale de curent, tensiunile electromotoare ale spirelor, formînd o linie continuă, au acelaşi duble, y— ± 1; o înfăşurare poate fi încrucişată (pentru y= — 1, deci y2>yi) sau neîncrucişată (pentru y=~hh deci y2=6>r=±). XXIII d e cu pas lungit XIV. înfăşurări ondulate, a •• c) înfăşurări ondulate simple, tetrapolare: a) neîncrucişată y — 9, ^1=5, J2=4» £=19; b) încrucişată y =10, j1z=j2=^i £=19; c) neîncrucişată jy=9, Ji=4, J2=5, £=19, u~ 1; d şl e) înfăşurări ondulate tetrapolare: d) neîncrucişată, de doua ori închisă £=î8,jy=8, ^==72=4; e) neîncrucişată, o dată închisă k—20, J=9, sens şi rezultanta lor reprezintă tensiunea electromotoare a maşinii. Simetria magnetică se obţine printr-o execufie mecanică corectă, în special prin centrarea corectă a rotorului fafă de polii de excitafie. Simetria electrică se realizează prin următoarele condifii: căile de curent să aibă acelaşi număr de secfiuni S, fiecare pereche de căi de curent să aibă acelaşi număr de crestături şi să aibă aceeaşi pozifie în raport cu sistemul polilor, adică trebuie ca raporturile: — = — = — şi — sa fie numere întregi. a a a a La înfăşurările cu un număr mare de secfiuni se poate renunja la anumite condifii de simetrie. Eliminarea efectelor nesimetriei se realizează prin legături echipotenfiale. Numărul mt numit factor de multiplicitate, determină numărul de căi de curent ale înfăşurării, şi anume: pentru înfăşurarea buclată: 2a=2pm\ penfru înfăşurarea ondulată: 2 a = 2 m. Divizorii comuni ai numerelor & = S şi y sînt în acelaşi timp divizori ai Iui a. Dacă aceste numere sînt prime între ele, înfăşurarea se închide o singură dată, adică ultimul mănunchi se leagă Ia aceeaşi lamelă cu primul mănunchi, după legarea Ia colector a tuturor secfiunilor. Dacă numerele considerate au un divizor comun t, înfăşurarea se închide după folosirea a kft lamele sau secfiuni, iar pentru folosirea tuturor lamelelor şi secfiunilor este necesar să se execjute pe rotor t înfăşurări distincte, identice, izolate una fafă de alta, sau — altfel spus — înfăşurarea se închide de t ori. Pentru m=1, numerele y, k şi a sînt prime între ele, iar înfăşurarea e simplă (simplu parcurs) şi se închide o singură dată; penfru m^2, înfăşurarea e multiplă (multiplu parcurs) şi se închide o dată sau de mai mulie ori, după cum numerele y, k şi a sînt prime între ele sau au divizori comuni. Se deosebesc următoarele înfăşurări de curent continuu: înfăşurare buclată simplă: înfăşurare care are un număr de căi de curent egal cu numărul polilor (2 a —2 p), ordinul de multiplicitate m egal cu unitatea, iar pasul rezultant Maşina trebuie să aibă un număr de 2 p — 2 a perii aşezate în axele principale ale polilor principali, de lăfime cel pufin egală cu o lamelă de colector (practic, 2--3 lamele). înfăşurare buclată multiplă: înfăşurare care are un număr de căi de curent egal cu un multiplu al numărului polilor, 2a — 2mp\ ordinul de multiplicitate (numărul de parcursuri) m> 1 (depăşeşte rar valoarea 2), iar pasul rezultant y^=±m. înfăşurarea buclată dublă 4-2) din fig. XIII g e cu pas scurtat (y\ = 4 < x = cea din fig. XIII h e cu pas diametral = 5 = înfăşurările se închid de două ori, deoarece ^=18 şi & = 20, y = m — 2 şi a~A au ca divizor comun pe 2. în fiecare axă neutră se găsesc începuturile a m căi de curent; deci sînt necesare tot 2 p perii, cari să acopere cel pufin m lamele de colector. înfăşurare ondulată simplă: înfăşurare care are două căi de curent (2 a = 2), ordinul de multiplicitate m= 1, k+\ iar y =------- \ P înfăşurările ondulate din fig. X/V a şi b sînt cu pas diametral (ji = 5 = ; cea din fig. X/Va e neîncrucişată (m= +1), iar cea din fig. X/V b e încrucişată (m= — 1); înfăşurarea ondulată din fig. X/V c e cu pas scurtat ^j1=4 1), iar pasul rezultant e y= fig. X/V d e cu din fig. X/V e înfăşurarea ondulată dublă (m= — 2) din pas scurtat ^ji = 4< t = , iar înfăşurarea e cu pas^diametral ^ji = 5 = x = Yp) '* Prima se închide de două ori, deoarece y — 8, &=18 şi a —2 au ca divizor comun pe 2, iar a doua e o dată închisă, deoarece y = 9, & = 20 şi a = 2 sînt prime între ele. înfăşurare elecfrică 614 înfăşurare elecfrică înfăşurarea trebuie să aibă 2 m perii, aşezate în 2 m axe principale de excitafie, cu grosimea minimă egală cu o lamelă de colector. Numărul periilor poate fi mărit la 2 p, dar poate fi şi micşorat la 2; în ultimul caz, periile trebuie să acopere cel pufin m lamele. înfăşurare cu bobine în formă de broască: înfăşurare pentru un singur colector, la care sînt legate o înfăşurare buclată simplă (2a = 2p) şi o înfăşurare ondulată multiplă (cu acelaşi număr de căi de curent, 2 a — 2p). Fiecare înfăşurare reprezintă legături echipotenfiale pentru cealaltă înfăşurare, astfel încît nu există alte legături echipotenfiale. Secfiunea înfăşurării are forma de broască (v, fig. XV). E folosită la maşini mari. XV. înfăşurare broască (combinată), a) schemă; b) secfiune; c) aşezarea secţiunii în cresfăfură. înfăşurare de curent alternativ: înfăşurare repartizată deschisă (cu ambele capete libere), specifică pentru obfinerea de tensiuni electromotoare induse alternative. E folosită la indusul maşinilor sincrone, la statorul şi rotorul maşinilor asincrone fără colector, la statorul celor mai multe maşini de curent alternativ cu colector, etc. O caracteristică specifică înfăşurărilor de curent alternativ e numărul de crestături pe pol şi fază q~7~—, care poate fi 2 pm un număr întreg sau fracfionar. După felul curentului, înfăşurarea de curent alternativ poate fi: înfăşurare de curent alternativ monofazat: înfăşurare repartizată, deschisă, cu două capete libere. E alimentată cu o tensiune alternativă, penfru a produce în întrefier un cîmp alternativ cu repartiţie aproximativ sinusoidală. E executată, de obicei, într-un singur strat, cu număr q întreg de crestături pe pol, cu pas diametral. înfăşurarea motoare indusă ar creşte cu numai aproximativ 15%, din cauza factorului de repartizare care scade. înfăşurarea monofazată din fig. XVI a, într-un strat, e executată cu bobine de aceeaşi deschidere (cu pas diametral) cari se încrucişează (ceea ce îi îngreunează execufia); înfăşurările din fig. XVI b şi XVI c sînt constituite din bobine coaxiale (cu deschideri diferite). Deşi bobinele respective au deschidere diferită de pasul polar, înfăşurarea se comportă ca şi cele cu pas diametral, deoarece modul în care sînt efectuate legăturile modifică ordinea în care se însumează tensiunile electromotoare, dar nu modifică tensiunea electromotoare rezultantă. Capetele de bobină se aşază de obicei într-un etaj (pentru q suficient de mic) sau în două etaje. înfăşurarea din fig. XVI c e echivalentă cu cea din fig. XVI b; ea are însă un număr mai mic de tipuri de bobină, aşezarea capetelor de bobină mai simplă, legăturile mai scurte. La înfăşurările cu bobine concentrice se poate înlocui fiecare bobină separat, fără a fi necesar să se scoată şi alte bobine. Înfăşurare de curent alternativ polifazat: înfăşurare formată din mai multe înfăşurări monofazate, de obicei identice, conectate în stea, în poligon, în zig-zag; e folosită mai rar ca înfăşurare exafazafă sau dodecafazată şi, obişnuit, ca înfăşurare de curent alternativ trifazat. Fiecare fază poate să fie constituită din mai multe înfăşurări în paralel (căi de curent). Înfăşurare de curent alternativ trifazat: înfăşurare repartizată, deschisă, cu şase capete libere, obfinută prin plasarea în crestături a trei înfăşurări monofazate, decalate una fafă de alta cu 120 de grade electrice (2/3 din pasul polar). Alimentată cu un sistem trifazat de curenfi produce în întrefier un cîmp învîrtitor cu repartifie aproximativ sinusoidală. Cele trei faze se leagă în stea sau în triunghi. Se execută cu bobine inegale sau egale. Cele frei faze trebuind să fie simetrice (să aibă aceleaşi rezisfenfe şi reac-tanfe), în cazul bobinelor inegale fiecare fază trebuie să XVI. înfăşurări monofazate înfr-un sfraf. |J a) cu bobine cu deschideri egale; b) cu pafru fipuri de bobine coaxiale; c) cu două tipuri de bobine coaxiale wz= 1, 2pz=4, q~4. ocupă numai aproximativ 2/3 din crestăturile maşinilor, deoarece prin înfăşurarea tuturor crestăturilor consumul de cupru ar creşte cu aproximativ 50%, în timp ce tensiunea electro- XVII. înfăşurări frifazafe în efaje. a) înfăşurare trifazată în două etaje, cu bobine de două lungimi: ‘p—2, Q—24, q—2) b) înfăşurare trifazată în două efaje, cu bobine de două lungimi: p=3/ Q~36, q~2\ c) înfăşurare trifazată în trei efa[e, cu bobine de frei lungimi diferite: p=2, Q—24, q—2; d) înfăşurare trifazată în trei efaje, cu bobine de lungimi egale: p—\, <2=36, q—6. confină acelaşi număr de bobine de anumită formă. înfăşurările într-un strat cu bobine separate (pe fază) se execută cu pas diametral (v. fig. XVII a şi b). înfăşurarea din fig. XVII a înfăşurare electrica 615 înfăşurare elecfrîcă este constituită din bobine de două lungimi, în două etaje; statorul nu poate fi sec}ionat, iar dacă numărul de poli nu e multiplu de 4, e necesară şi o bobină de formă specială (ds trecere), cu o latură scurtă şi una lungă (v. fig. XVII b). înfăşurarea din fig. XV// c e cu bobine de trei lungimi diferite, în trei etaje, secfionabiiă. înfăşurarea din fig. XVII d, cu bobine de lungimi egale; execuţia ei necesită trei etaje; statorul nu poate fi secfionat. înfăşurările într-un strat cu bobine de un singur tip (egale ca lăfime şi lungime) sînt înfăşurări fesute (deci reparafiile sînt mai dificile), necesită mai pufin cupru şi se pot executa atît cu pas diametral, cît şi cu pas scurtat. Bobinele sînt fie nesimetrice, de formă trăpezoidală, cu o latură lungă şi una XVIII. înfăşurări trifazate înir-un strai şl în două straturi, a) înfăşurare trifazata într-un strat (în coroană) : p=1/ <2=24/ q=4; b) înfăşurare trifazată în două straturi: p-=.\, Q — 24/ q~4; c) înfăşurare trifazată cu număr frac-fionar de crestături pe pol şi fază, în două straturi: p—2, (>=54, qz=.4. scurtă (v. fig. XVIII a) (înfăşurare în lanf sau în coroană, folosită mult la motoare asincrone pînă la 8 kW), fie simetrice (penfru maşini mari). înfăşurările în două straturi se execută numai cu bobine egale, cu pas scurtat sau diametral, ca înfăşurări buclate sau ondulate (mai rar în coroană) (v. fig. XVIII b). Înfăşurare trifazată cu număr fractionar de crestături pe pol şi fază: înfăşurare repartizată, cu număr fracfionar (de obicei mic) de crestături pe pol şi fază. Poate fi folosită atît ca înfăşurare într-un strat cît şi ca înfăşurare în două straturi (v. fig. XVIII c). E favorabilă din punctul de vedere ai reducerii armonicelor forfei electromotoare. înfăşurări de transformatoare. După felul în care sînt alimentate de Ia refea, se deosebesc: înfăşurare primară: înfăşurare alimentată direct (prin racord galvanic) de la refea, cuplată magnetic cu alte înfăşurări, numite generic secundare. Numirea înfăşurare primară sau secundară, folosită de obicei Ia transformatoare, prin analogie funcfională a fost e>d:insă şi la unele maşini rotative, în special Ia cele asincrone. înfăşurare secundară: înfăşurare alimentată de Ia refea prin intermediul înfăşurării primare (v.), prin inducfie electromagnetică. înfăşurare ferfiară: înfăşurare alimentată de Ia refea prin intermediul înfăşurării primare prin inducfie electromagnetică, constituind o a doua înfăşurare secundară ia transformatoarele cu trei înfăşurări. Serveşte la obfinerea unei a doua tensiuni secundare, la stabilizarea punctului neutru al transformatorului, la anularea armonicei a treia a fluxului, etc. După valoarea relativă a t e n s i u n i I o r c e I o r două (respectiv trei) înfăşurări ale transformatorului, se deosebesc: înfăşurare de înaltă tensiune: înfăşurare care, avînd un număr mai mare de spire, e sediul unei tensiuni electromotoare induse de valoare mai mare. m m K: EI EE •ji ;W :b 13 U *T XIX. înfăşurări de transformatoare, a) concentrică; b) biconcenfrică; c) alternată; I) înaltă tensiune; 2) joasă tensiune. înfăşurare de joasă tensiune: înfăşurare care, avînd un număr mai mic de spire, e sediul unei tensiuni electromotoare induse de valoare mai mică. înfăşurare de tensiune medie: înfăşurare (la transformatoarele cu trei înfăşurări) care, avînd un număr intermediar de spire între înfăşurarea de înaltă şi cea de joasă tensiune, e sediul unei tensiuni electromotoare cuprinse între celelalte două tensiuni. Numirile tensiune înaltă, joasă şi medie nu au decît un caracter relativ, corespunzînd raportului dintre ele, fără nici o legătură cu valoarea lor absolută. După modul de aşezare a bobinelor celor două înfăşurări ale transformatorului, se deosebesc: înfăşurare alternată: înfăşurare constituită din bobine sau galefi (atît de înaltă 1 cît şi de joasă tensiune 2, v. fig. XIX c) aşezafi alternat (un galet 1 între doi galefi 2, şi invers), astfel încît galefii de capăt să fie de joasă tensiune (pentru izolare mai uşoară). O astfel de înfăşurare are dispersiune de flux redusă. Sin. înfăşurare suprapusă. înfăşurare concentrică: înfăşurare formînd un cilindru gol coaxial cu alt cilindru, constituind cealaltă înfăşurare, dispuşi de obicei astfel, încît joasa tensiune să se găsească în interiorul înaltei tensiuni, adică mai aproape de miez (v. fig. XIX a). înfăşurare biconcenfrică: înfăşurare formînd un cilindru gol, de înaltă tensiune, dispus între doi cilindri coaxiali, cari constituie în ansamblu joasa tensiune (v. fig. XIX b). După tehnologia de execufie a înfăşurărilor, se deosebesc: înfăşurare cilindrică: înfăşurare constituită dintr-o singură bobină pe fază (lungimea bobinei aproximativ egală cu înăifimea miezului, fără interval axial între spirele aceluiaşi strat). E executată cu conductoare de secfiune dreptunghiulară, aşezate pe lat sau pe muchie, în unu sau în două straturi, ori cu conductoare rotunde în mai multe straturi. în cazul unor curenfi mari, spirele se fac din mai multe conductoare neizolate, aşezate în paralel. La puteri mai mari, dacă e necesar, se execută canale de răcire între straturi. înfăşurare cu galefi: înfăşurare constituită din mai multe bobine (galefi) cu mai multe straturi, din mai multe spire pe strat, cu intervale pentru răcire între galefi. Tensiunea între spirele a două straturi vecine e mai mică decît la înfă* şurarea cilindrică, deci izolafia e mai redusă, însă reclamă manoperă mai multă, iar comportarea Ia supratensiuni e defavorabilă. înfăşurare continuă: înfăşurare constituită din galefi, din conductoare cu secfiune dreptunghiulara aşezate pe lat, cu o singură spiră pe strat, cu intervale penfru răcire între galefi, fără lipituri între aceştia. E folosita la puteri mari. Dacă e necesar, se aşază pînă Ia patru conductoare in paralel pe spiră, efectuîndu-se transpuneri pentru uniformizarea rezistentei şi reactanfei conductoarelor în paralel. înfăşurare în discuri: înfăşurare continuă, din galefi dubli (jumătăfi)( la care între cei doi galefi de tip obişnuit din conductoare dreptunghiulare, cu o singură spiră pe strat, se găseşte un strat izolat, iar între doi galefi dubli se găseşte înfăşurare anfiinducfivă 616 înfăşurarea firelor un interval penfru răcire. E folosită la puteri mai mici decît înfăşurarea continuă. înfăşurare spiralată: înfăşurare cilindrică cu intervale de răcire între spirele înfăşurării, prezentîndu-se asemănător filetului unui şurub. Spira poate fi formată din mai multe conductoare în paralel, cu transpuneri. La curenţi foarte mari se montează două, trei sau patru spire în paralel, cu intervale de răcire între spire, înfăşurarea avînd aspectul unui şurub cu două, trei, respectiv patru începuturi. înfăşurare semispiralată: înfăşurare cilindrică cu cîte două spire alăturate, cu intervale de răcire la fiecari două spire. înfăşurări pentru aparate. Sînt înfăşurări concentrate, executate în condifii asemănătoare cu înfăşurările de inductor cari se montează pe poli aparenfi sau cu înfăşurările transformatoarelor cu izolafie uscată. înfăşurări de bobine electrice (v.) Cele ale bobinelor de joasă frecvenfă sînt analoge celor pentru transformatoare. Cele ale bobinelor de înaltă frecvenfă au forme şi execufii speciale cari urmăresc să reducă capacitatea parazită a înfăşurării (v. Fund, bobină în ~ de coş; Fagure, înfăşurare în înfăşurare fracfionată). Conductoarele acestor înfăşurări sînt executate adeseori din lifă penfru micşorarea rezistentei lor în curent alternativ. 1. ~ anfiinducfivă. Elf.: înfăşurare electrică penfru rezistoare bobinate, realizată astfel încît inductivitafile proprii şi mutuale ale bobinei obfinute să fie practic neglijabile. Se foloseşte pentru construirea rezistoarelor bobinate de precizie, cari nu trebuie să prezinte şi o inductivitate parazită. Se realizează, de obicei, cu un conductor bifilar (eventual torsadat), astfel încît două cîte două spire vecine să fie parcurse de acelaşi curent în sensuri contrare. 2. ~ de cale. C. 1.: Fiecare dintre cele două bobine ale unui releu de cale de curent alternativ, alimentată cu energie electrică prin circuitul de cale. Dacă alimentarea se face de la sursa locală de energie electrică, înfăşurarea se numeşte locală. V. şi Circuit de cale, şi Releu de cale. 3. ~ diferenţială. Te/c..* înfăşurare electrică echipată cu . bornă mediană, cu posibilitate de alimentare între bornele extreme (v. fig. a), sau între borna mediană şi bornele exireme (v. fig. b). în primul caz, fluxurile magnetice date de fiecare dintre cele două părfi ale înfăşurării se însumează, pe cînd în al doilea caz, ele se scad, co'mp'ensîndu-se complet, dacă înfăşurarea diferenţială e executată corect. înfăşurarea diferenfială se poate întîlni ia electromagneji, la relee sau Ia transformatoare diferenţiale. O tensiune aplicată între bornele extreme face ca electro-magnetul sau releul să acfioneze, în timp ce o tensiune aplicată între borna mediană şi cele două borne extreme (cele două înfăşurări sînt parcurse de curenfi în sens contrar) nu determină acfionarea electromagnetului sau releului. 4. ~ fracfionată. E/f., Telc.: înfăşurare de bobină electrică, — fără miez sau avînd circuitul magnetic deschis, — care consistă din grupuri de spire în serie repartizate distanţat în lungul axului bobinei, fiecare grup cuprinzînd mai multe straturi. Se foloseşte la bobinele cu număr mare de spire, de înaltă frecvenfă, pentru a reduce capacitatea parazită a înfăşurării. 5. ~r conductor de Elf.: Conductor izolat cu secfiunea de coloane standardizată, confecţionat de cele mai multe înfăşurare diferenţială. ori din cupru electrolitic, mai rar din aluminiu şi, uneori, din alamă (colivia superioară a unor motoare asincrone cu rotorul în dublă colivie), folosit pentru executarea înfăşurărilor maşinilor, transformatoarelor şi aparatelor electrice. Sin. Conductor de bobi na j. 6. factor de Elf. V. sub Maşină electrică. 7. ~f pas de Elf. V. înfăşurare de curent continuu, sub înfăşurare electrică. 8. înfăşurarea firelor. Ind. text.: Operafia de aşezare a firelor de bătătură pe canete (v.) corespunzătoare finefei firelor şi dimensiunilor suveicilor cari se utilizează. Pentru a obţine o bătătură rezistentă şi cu productivitate mare în procesul de fesere e necesară o legătură solidă între spirele şi straturile de fire. Aceasta e densitatea de înfăşurare (v.) a firelor şi se creează prin tensionarea firului şi presarea fevii în pîlnie sau de periferia rolei. Cu cît finefea firelor e mai mare, cu atît tensiunea de înfăşurare pe canetă trebuie să fie mai mică, iar densitatea de înfăşurare, mai mare. în general, densitatea de înfăşurare pe canetă (fevi cu suport sau fevi oarbe) creşte cu 25--‘40% faţă de cea din filatură. înfăşurarea pe mosoare sau pe bobine poate fi paralelă sau în cruce. înfăşurarea în cruce poate fi: pe bobine cilindrice sau conice. înfăşurarea paralelă, pe mosoare cilindrice cu şaibe la capete, rezultă dacă pasul spirelor de fir depuse pe mosor e foarte mic, spirele alăturîndu-se una după alta în straturi tubulare cilindrice (v. fig. I). Se foloseşte pentru înfăşurarea pe mosoare a firelor răsucite, a afei de cusut, a semitortuîui şi a firului în filatura de fibre liberiene. în filatura de bumbac se foloseşte tot înfăşurarea paralelă, a semitortuîui, dar pe mosoare fără şaibe la capete. Şi Ia maşinile de filat cu inele se foloseşte uneori înfăşurarea paralelă, în straturi cilindrice, cu pasul spirelor mai mare sau mai mic. Sin. înfăşurare cilindrică. înfăşurarea în cruce, pe bobine cilindrice, rezultă dacă unghiul de încrucişare (3 al firelor pe bobină e între 20 şi 30°. Creşterea unghiului (3 are ca urmare micşorarea densităfii de înfăşurare. Viteza de înfăşurare a firului pe bobină e dată de relafia: vi='\Jvi+v2c /. Mosor cu II. înfăşurare în cru- şaibe încărcat ce, pe mosoare cf- în care vi (m/min) e vite- cu fir. Mndrice. za de înfăşurare a firului, vt (m/min) e viteza periferică a organului înfăşurător în contact cu bobina (tobă, cilindru), vc e viteza conducătorului de fir (cursor, etc.). înfăşurarea în cruce, pe mosoare cilindrice (v. fig. //), e folosită în filaturi la dublarea şi bobinarea firelor, în vederea răsucirii, sau pentru pîrlire, urzire şi la depunerea benzilor pe bobine în cruce, în filaturile de lînă pieptenată şi, recent, în cele de bumbac, la laminoare pentru filarea direct din bandă. înfăşurarea în cruce, pe bobine conice, rezultă dacă mosorul pe care se depune firul e tronconic. E folosită pentru mărirea formatelor şi, deci, pentru creşterea productivităţii la urzire, etc. înăifimea conului de înfăşurare se ia în funcfiune de diametrul inelului, care, la rîndul său, se ia în funcfiune de numărul metric al firului şi de destinafia firului respectiv. Tendinfa modernă e de a înfăşură firul pe formate mari. Formatele de dimensiuni mari fin seamă de cîfiva parametri foarte importanţi, ca: ecartamentul între fuse, diametrul inelului înfăşurarea Jesăfurii 617 înfăşurat, maşînă de ^ Sul pentru înfăşurarea ţesăturii. şi cursa băncii, toate, la rîndul lor, în funcfiune de numărul metric al firului. 1. înfăşurarea ţesăturii. Ind. text.: Operafia de colectare a fesăturii, pe măsură ce se formează, fesătură fiind înfăşurată pe sulul de fesătură (v.) aşezat în partea din fafă a războiului. Acesta e de lemn, asemănător sulului de urzeală (v.), dar fără şaibe (v. fig.). Mişcarea lui se face prin fricfiune cu valful riflat (v.). Viteza de rotire a sulului de fesătură, numit şi sul înfăşu-rător, se reglează în funcfiune de desimea firelor de bătătură şi de creşterea diametrului sulului prin fesătură depusă. Se reglează cu ajutorul mecanismelor pentru înfăşurarea ţesăturii. Acestea sînt de diferite construcfii: Regulatoarele de fesătură pozitive înfăşoară o lungime de fesătură constantă la fiecare ciclu de fesere; se utilizează Ia fabricarea ţesăturilor cu desimi medii şi din fire cu fineţe medie.— Regulatoarele de fesătură negative se folosesc în special la fabricarea fesăturilor din fire de lînă cardată cu finefe mică şi neregularitate mare; se reglează empiric, prin încercări succesive, schimbînd pozifia greutăfîi care acfionează clichetul sau modificînd tensiunea resortului care îndeplineşte acelaşi roi, pînă la obfinerea desimii în bătătură prescrisă pentru fesătură respectivă.— Regulatoarele de fesătură compensatoare se caracterizează prin faptul că lucrează ca regulatoarele de fesătură negative şi înfăşoară fesătură ca regulatoarele de fesătură pozitive. Se utilizează la fabricarea fesăturilor de mătase din fire foarte fine. 2. înfăşurat, maşină de Mefg.: Maşină folosită în laminoarele de benzi mijlocii şi late, la formarea rulourilor după laminare. La laminoarele Ia rece, reversibile, maşina de înfăşurat poate fi folosită şi ca maşină de desfăşurat. Maşinile de înfăşurat benzi înguste şi sîrmă sînt numite vîrtelnife (v.). Maşinile de înfăşurat au axul orizontal; ele au principii de construcfie şi utilizări diferite, uzuale fiind următoarele tipuri: maşini de înfăşurat cu tobă, maşini de înfăşurat cu rulouri şi maşini de înfăşurat cu rulouri şi tobă. Maşina de înfăşurat cu rulouri e folosită la formarea rulourilor prin îndoirea benzilor cu grosimea de 1,5*"10 mm, după laminarea Ia cald, la laminoarele continue de benzi late şi mijlocii. Maşina se amplasează — la o anumită distanfă de ultima cajă de laminare — deasupra sau dedesubtul nivelului de laminare (cu îndoire în sus, respectiv în jos). îndoirea benzii se efectuează cu ajutorul a trei sau al mai multor rulouri cu axele orizontale şi paralele cu suprafafa benzii, în timpul laminării; viteza de înfăşurare nu e necesar să fie variabilă, înfeşurarea făcîndu-se automat. /. Maşină de înfăşuraf benzi, cu trei rulouri, dispusă deasupra nivelufui de laminare. î) pîlnie de introducere şi de ghidare; 2) rulouri de avans; 3, 4 şi 5) rulouri de curbare prin presiune; 6 şi 7) rulouri de rotire a ruloului de bandă; 8) reductor de turaţie; 9) rulou de orientare (ghidare) a ruloului de bandă; 10) placă laterală, demontabilă; 11) împingător pentru evacuarea din maşină a ruloului terminat; 12) dispozitiv hidraulic de acţionare a împingătorului 11; 13 şi 13’) placă opritoare basculantă, în pozifie de lucru, respectiv de descărcare, acîionafă hidraulic de dispozitivul 14; 15 şi 15') ruloul de bandă fa începutul, respectiv la sfîrşiful înfăşurării. //. Maşină de înfăşuraf cu rulouri multiple dispusă deasupra nivelului de laminare. 1) dispozitiv de introducere; 2) rulouri de avans; 3- -7) rulouri de curbare a benzii, cu ax deplarabil; 8 şi 9) rulouri de rotire a ruloului de bandă; 10, 11 şi 12) piese de apăsare a rulourilor de curbare; 13) rulourile căii de transport a benzii laminate; 14 şi 14’) ruloul de bandă la începutul, respectiv la sfîrşitul înfăşurării. înfăşuraf, maşină de ~ 618 înfăşuraf, maşină de ~ Maşinile de înfăşuraf cu frei rulouri se dispun deasupra nivelului de laminare (îndoirea făcîndu-se în sus) şi se folosesc atît la laminoarele la cald cît şi la laminoarele la rece. O maşină de înfăşurat cu trei rulouri e constituită, în principal, dintr-un dispozitiv de introducere şi ghidare; un dispozitiv de îndoire, constituit din trei rulouri de presiune; un dispozitiv de presare a ruloului; rulouri de rotire a ruloului (v. fig. /). Pentru scoaterea ruloului din maşină, dispozitivul de presare se desface şi ruloul de bandă se eliberează pentru a fi transportat cu podul rulant. Maşinile de înfăşurat cu rulouri multiple pot fi dispuse fie deasupra, fie dedesubtul nivelului de laminare (îndoirea făcîndu-se în sus, respectiv în jos). Ele se construiesc în următoarele două tipuri: Maşinile de înfăşuraf cu rulouri multiple cu deplasare automată, dispuse deasupra nivelului de laminare (v. fig. II), au rulouri acfionate cu viteză periferică pufin mai mare decît viteza benzii şi efectuează îndoirea acesteia prin conducerea şi deformarea ei pe o circumferenfă formată de rulouri tangente la această circumferenfă, iar acestea sînt apăsate continuu pe rulou, cu dispozitive pneumatice sau hidraulice. în timpul înfăşurării şi al creşterii diametrului ruloului, rulourile se îndepărtează fiind împinse de ruloul de tabla. Pentru scoaterea ruloului de tablă, o parte din rulouri, cari sînt montate pe un braf rabatabil, se îndepărtează de rulou eliberîndu-l pentru transportul cu macaraua. Maşinile se folosesc numai la laminoarele la cald. Maşinile de înfăşuraf cu rulouri multiple, dispuse sub nivelul de laminare (v. fig. III), sînt — ca principiu de funcfionare Maşinile de înfăşurat cu rulouri multiple şi cu tobă, dispuse sub nivelul de laminare (v. fig. /V), constituie o variantă a maşinilor cu rulouri multiple.între rulourile de îndoire e dispusă o tobă antrenată, e-chipată cu un dispozitiv de micşorare a diametrului.în timpul lucrului, rulourile de îndoire sînt apăsate pe tobă, respectiv pe rulou. Se construiesc şi tobe telescopice, astfel încît maşinile pot fi folosite şi la laminarea de benzi înguste. Evacuarea ru-iouiui de material se face prin îndepărtarea rulourilor de presare, micşorarea diametrului tobei şi împingerea laterală a ruloului, pe un dispozitiv de transport. Avantajul acestor maşini consistă în faptul că şi primele spire ale ruloului se obfin suficient de strînse. Maşina de înfăşurat cu tobă e folosită Ia înfăşurarea (cu întindere) a rulourilor de benzi subfiri în timpul laminării, sau IV. Maşină de înfăşurat benzi, cu rulouri multiple şi cu tobă. 1) postament; 2) motor; 3) fobă de înfăşurare, antrenată; 4 --8) rulouri de îndoire a benzii; 9, 10 şi 11) elementele dispozitivului pneumatic de apăsare a rulourilor pentru micşorarea diametrului ruloului de bandă. III. Grup de două maşini de înfăşuraf benzi fate cu rulouri, dispuse sub nivelul de laminare, a şi b) maşină la terminarea înfăşurării ruloului, respectiv Ia începerea înfăşurării; 1 şi 2•••6) rulouri de curbare a benzii de tablă cu ax fix, respectiv cu axuri depfasabile; 7) rulou de avans; 8) clapă basculantă penfru dirijarea benzii Ia una dinfre maşinile grupului; 9) ghidaj (cu plane de ghidare tangente Ia ruloul de tablă); 10) camă de comandă a mişcării rulourilor; 11) tachet; 12) cilindru pneumatic pentru asigurarea contactului forfat între tachef şi camă. şi construcfie — asemănătoare maşinii dispuse deasupra nivelului de laminare; ele au rulourile libere şi antrenate de însuşi ruloul, cu excepfia a două sau a frei rulouri, cari sînt acfionate. De obicei cîte două sau trei maşini se dispun una după alta, la capătul unor căi cu rulouri. Evacuarea ruloului se* face — după îndepărtarea rulourilor de presare şi îndoire — cu ajutorul unui dispozitiv de împingere laterală (pneumatic sau hidraulic) a ruloului pe un mecanism de transport, cu ajutorul căruia se face transportul la laminorul la rece. în timpul evacuării ruloului, banda următoare poate fi condusă la oricare dintre maşinile libere, ceea ce în exploatare constituie un avantaj. Maşina are productivitate mare şi se foloseşte, în special, la laminoarele continue de tablă subţire care se laminează în benzi. Ia formarea rulourilor din banda gata laminată (v. fig. V). Maşina e compusă din următoarele frei mecanisme: mecanismul de rotire a tobei, cel de apucare a capului benzii şi cel de reducere a diametrului tobei, penfru uşurarea scoaterii ruloului din maşină. Mecanismul de rotire a tobei conţine un reductor de turaţie, care variază turaţia invers proporţional cu mărirea diametrului de înfăşurare, astfel încît să rezulte întinderea benzii (concomitent se reduce şi efortul de laminare). Mecanismul de apucare a capului benzii asigură prinderea benzii după apucare şi tragerea ei astfel, încît să se poată face înfăşurarea şi întinderea chiar de la începutul rulării. în general, apucarea se face prin introducerea capului benzii înfr-o fantă dispusă în lungul unei generatoare a tobei, urmată de prinderea cu ajutorul unei clapete sau al unui segment de tobă. Segmentul înfăşurat, maşină de ~ resorturi 619 înfăşurat, maşină de ~ resorturi e acfionat de un ax central, cuplat la mecanismul de rotire, la începerea mişcării de înfăşurare. Mecanismul de micşorare a diametrului tobei, după terminarea operafiei de înfăşurare şi formare a ruloului, reduce diametrul tobei şi uşurează scoaterea ruloului. Micşorarea diametrului tobei sa face prin rotirea ei în sens invers sensului înfăşurării; aceasta provoacă reducerea diametrului prin retragerea segmenfilor tobei, cu ajutorul unor resorturi, şi, concomitent, eliberarea capului benzii. — La laminoarele mici, scoaterea ruloului de pe tobă se face manual, prin intermediul unei pîrghii cu care se deplasează pe tobă ruloul în direcfie axială. — La laminoarele mari, rulourile grele se scot de pe tobă prin deplasarea în lungul acesteia a unui dispozitiv-furcă, acfionat pneumatic sau hidraulic, care — în timpul laminării ■— se găseşte lîngă palierul inferior al tobei. Maşina de înfăşurat cu fobă în cuptor (v. fig. VI) se foloseşte la laminoarele reversibile la cald, tip Sfeckel, la înfăşurarea în cuptor a rulourilor de benzi (cu grosime mai mică decît 12 mm) în timpul laminării, în vederea menfinerii temperaturii benzii. Se dispun două maşini, de cele /.Schema înfăşurării pe dorn a unui resorf elicoidal. 1) dorn anfrenaf; 2) extremitatea sîrmei; 3) bridă de antrenare, calată pe dornul 1} 4 şi 5) orientarea mişcării principale, respectiv de avans a ghidajului de tensionare a sîrmei. V. Tobă de maşină de înfăşurat benzi subţiri, cu segmenfi mobili. I) segment de tobă calat pe discul frînei maşinii; 2 şi 3) segment! de fobă articulafi cu segmentul 1 prin intermediul axurilor 4 şi 4'; 5) resort elicoidal de apropiere a segmenfi-lor 2 şi 3; 6 şi 6') axuri cu rulmenfi cu role; 7 şi 8) plăcile de prindere a benzii; 9 şi 10) pîrghia ş! clapa mecanismului de prindere; 11) axul de articulaţie al pîrghiei 9; 12) axul de acţionare a tobei; 12') sensul mişcării axului 12, la înfăşurare; 13) proeminentă de acfionare a pîrghiei 9, pentru prinderea benzii între plăcile 7 şi 8; 14) plăci de acfionare a seg-menfiior 2 şi 3 prin intermediul rul-menfilor 15 şi 15'; 16) proeminenfă limifoare de rotire a axului 12 (prin sprijinire pe segmentul 1, Imobilzaf prin frînarea maşinii), pentru micşorarea diametrului tobei prin retragerea segmenfilor 2 şi 3. două părfi ale cajei, în cîte un cuptor, iar banda se înfăşoară alternativ pe una dintre maşini, după cîte o trecere de subfiere prin cajă. î. înfăşurat, maşină de ~ resorturi, Meff.: Maşină de fabricat resorturi elicoidale cilindrice, conice sau de forme speciale, cari lucrează la tensiune, la compresiune sau la torsiune, din sîrmă (de ofel trasă la rece, de alpaca, bronz sau alte aliaje). După cele două procedee de înfăşurare — înfăşurare pe dorn şi înfăşurare fără dorn — confecfionarea resorturilor elicoidale la rece se face pe maşini diferite. La maşinile de înfăşurare pe dorn, în timpul formării resortului (v. fig. I), extremitatea sîrmei se deplasează în sensul săgefii, pasul fiind impus cu ajutorul unei plăcufe de grosime egală cu intervalul dinfre două spire consecutive, care se deplasează axial, spre dreapta. Maşinile cari aplică procedeul înfăşurării pe dorn nu pot asigura o precizie mare; nu au productivitate mare şi necesită şi un mare număr de dornuri de înfăşurare, cîte unul pentru fiecare diametru inferior de resort. La aceleaşi maşini se confecţionează la cald şi resorturi elicoidale mari (cu secfiunea sîrmei mare). Maşinile cu înfăşurare pe dorn se construiesc ca maşini semiautomate sau automate. La maşinile de înfăşurare fără dorn (v. fig .11), sîrma desfăşurată direct din colac e îndreptată în plan orizontal şi apoi în plan vertical, cu ajutorul unor grupuri de perechi de role de îndreptare, mişcarea de avans fiind imprimată de o pereche de role de avans. Sîrma e condusă printr-un ghidaj fix şi îndoită prin opo-zifia rolelor de îndoire, dispuse pe cercul exterior al spirelor cari trebuie obfinute. Prin reglajul pozifie rolelor de îndoire se pot obfine diferifi diametri de resort //. Schema înfăşurării fără dorn elicoidal. î) sîrmă; 2) grupuri neparale/e de role de îndreptat sîrma; 3) role de avans; 4) ghidaj; 5) role de îndoire; 6) pană penfru formarea pasului; 7) cu^t de retezat, mobil; 8) dorn semicilindric, fix. VI. Instalaţie de laminor cu două maşini de înfăşurat cu fobă, în cuptor, a) vedere laterală a cajei de laminor reversibil; b1 şi b2) secfiuni transversale prin cele două cuptoare ale maşinilor de înfăşurat; c) secfiune longitudinală prin cuptor; 1) cuptor; 2) tobă de înfăşurare; 3) elemente de încălzire; 4) cale cu rulouri; 5) cajă cu rulouri de întindere; 6) clapă basculantă penfru dirijarea benzii spre maşina de înfăşurat; 7) material; 8) sensul de mişcare al benzii laminate; 9) sensurile de mişcare în fimpul laminării. înfăşurăfoare 620 înfăşurăfoare Spirele îndoite se deplasează de-a lungul unui dorn semi-cilindric care •— împreună cu cufiful de detaşare—serveşte la tăierea la lungime a resorturilor. Pasul se formează prin intercalarea unei pene de distanţare între sîrma ajunsă în dreptul ei şi ultima spiră formată. Maşinile cu înfăşurare fără dorn sînt caracterizate prin precizie şi productivitate mari (pînă Ia 9 000 spire/h). Ele se construiesc numai ca maşini automate. 1. înfăşurăfoare, pl. înfăşurăfoare. Maf.: Curbă, respectiv suprafaţă, tangentă Ia fiecare dinfre curbele, respectiv suprafeţele unei familii. în cazul unei familii de c u r b e, cu un parametru: 0) dacă există o curbă T care e tangentă Ia fiecare dintre curbele familiei, parametrul t, care corespunde punctului de contact cu o curbă determinată C torială: l a familiei, verifică relaţia vec- (2) s\ ~ “ U > C)t Q)k = 0 în cazul unei familii de curbe plane: (3) S(t;« = jc(f;*.)r+y(t; X)], relaţia (2) e echivalentă cu relaţia scalară: dx d* D(x,y) c)t’ dî DU'X) & Q)t dX şi determină valorile lui t în funcţiune de X. Curba reprezen- tată de relaţia obţinută prin eliminarea lui X convine atît punctele de contact cît şi punctele singulare ale curbelor familiei (3). Dacă, în raport cu un reper cartesian, familia (C^) e reprezentată printr-o ecuaţie de forma: (5) f(x, y\ X) = 0, ecuafia obfinută prin eliminarea lui K între (5) şi c>/(*, y; X)_ (6) -' = 0 reprezintă mulţimea punctelor singulare şi a punctelor multiple ale curbelor (C^) şi, eventual, înfăşurătoarea, în cazul în care această curbă există. în cazul în care familia e reprezentată prin ecuafii de forma: (7) f(x, y\ X, (^( j e reprezentată de ecuafia: (18) f(x,y, 2\ X, |x) = 0# se obfine ecuafia înfăşurătoarei £, dacă ea există, eliminînd X, între (18) şi relafiiie: , . c>/(*■ y, z; K n)_0 c)f(x, y, z; X, ţt) Q ' 0A, d\i 1. înfăşurăfor, pl. înfăşurătoare. 1. Ind. hîrt.: Cilindru de înfăşurare a hîrtiei în suluri, la ieşirea din maşina de fabricat hîrtie. 2. înfăşurăfor; 2. Nav.: Unealtă pentru înfăşurarea parî-melor de sîrmă cu merlin de sîrmă. Are forma de ciocan cu capete inegale, pe a cărui coadă se găseşte un mosor pentru înfăşurat mer-linul de sîrmă (v. fig.). s. înfiorare. Mett.: Operafia de aşchiere cu abrazivi de granulafie fină şi fixaţi pe un suport elastic, pentru a obfine un aspect decorativ pe anumite suprafefe (de ex. inele deschise repetate pe ghidajele maşinilor-unelte). Se efectuează manual sau mecanizat (de ex. cu unealta abrazivă antrenată de o maşină de burghiat portativă sau stabilă). 4. înflorirea apei. Pisc.: Dezvoltarea excesivă a fitoplanc-tonului în apele stătătoare — bălfi, iazuri şi eleştee, — produsă prin dezvoltarea algelor verzi şi albastre (Anabaena şi Mycrocystis). Ea dă apei o culoare verde-albastră, a cărei intensitate variază în funcfiune de stadiul procesului şi de mişcarea algelor ziua, ca efect ai intensităfii luminii şi al temperaturii. înflorirea caracterizează basinele piscicole insuficient alimentate cu apă, din zonele de şes cu temperatură înaltă. Factorii determinanfi sînt: prezenfa în cantităţi mari a materiei organice aduse odată cu apa ploilor de pe versante, introdusă prin distribuirea în exces a gunoiului de grajd ca îngrăşămînt în timpul verii, sau provenită din scurgerile menajere orj din alimentarea din rîurile cari colectează apele reziduale ale marilor aşezări omeneşti; distribuirea de îngrăşăminte (în special azotafi) pentru fertilizarea fundului, fără respectarea buletinelor de analiză a probelor de sol; practicarea unei furajări irafionale a peştelui şi fără un control permanent al consumurilor, ceea ce favorizează existenta înfăşurăfor. J) înfăşurăfor; 2) mosor penfru merîln. unor resturi organice cari se descompun uşor; o sursă de alimentare cu debit redus sau inexistent în lunile calde. înflorirea apei e dăunătoare procesului de producfie piscicolă, deoarece algele, consumînd noaptea, în procesul de respirafie, oxigenul din apă, spre dimineafa, cantitatea de oxigen scade pînă aproape de zero, ceea ce provoacă mortalitatea parfială sau totală a efectivului piscicol, prin asfixie. Procedeele fizice şi chimice de combatere fiind dificile şi costisitoare, iar efectul lor fiind, de cele mai multe ori, ineficace, apariţia înfloririi se împiedică prin ameliorarea unităţilor respective din punctul de vedere hidrobiologic şi agrotehnic prin: scurgerea acestor basine cel pufin o dată la 3*-4 ani, toamna, timpuriu, cu ararea fundului şi distribuirea de amendamente calcice strict pe baza analizei probelor de sol; repopularea, cu evitarea aglomeraţiilor şi furajarea rafională a peştelui, cu controlul consumului; antrenarea unui curent de apă de primenire în basinele în cari aceasta e posibilă, la începerea fenomenului. 5. înflorit. Bot., Agr.: Fenomenul deschiderii florilor, care se produce la anumite epoci ale anului, în funcfiune de specie, de soi şi de condifiile de mediu, cari determină şi durata epocii respective. La o aceeaşi plantă, înfloritul nu se produce dintr-o dată şi chiar Ia o aceeaşi inflorescenfă florile nu se deschid decît treptat, începînd ori de Ia mijlocul inflorescenţei, ori de la extremităţile ei. c. înfoiaf. Tehn.: Sin. Afînat (v. Afînat 2). 7. înfoiere. 1. M/ne: Mărirea volumului unei roci sau al unei substanfe minerale utile compacte, ca urmare a modificării aşezării sale naturale în zăcămîntul respectiv, prin săpare şi deplasare. Gradul de înfoiere ai rocilor şi al substanţelor minerale utile depinde de natura, structura şi tăria acestora (de ex. la nisipurile constituite din particule rotunjite sau colfuroase, înfoierea e mai mică decît la cele constituite din particule Idmelare, plate; pămînturile prăfoase au o înfoiere mai mare de:ît nisipurile, iar cele argiloase au înfoierea cea mai mare), cum şi de procedeul de abataj folosit pentru extragere, care condifionează gradul de măruntire. O înfoiere mai pronunţată se constată la rocile tari şi foarte tari. La rocile casante, la cele mai pufin tari, la cele moi şi la cele detrifice mobile, coeficienlul de înfoiere e mai mic. Datorită unor cauze naturale (umiditate, alterare, greutatea proprie, presiunea litostatică) sau unor cauze artificiale (bătătorirea cu sau fără umezire), masele de roci sau de substanfe minerale utile abatate şi înfoiate îşi pot micşora volumul prin micşorarea spafiilor dintre bucăfile sau particulele solide. Cînd înfoierea are valoarea cea mai mică, coeficientul de înfoiere se numeşte coeficient de înfoiere remanentă, sau de înfoiere finală. Sin. (în special pentru rocile granu-lare, slab coezive) Afînare (v.). 8. coeficient de Mine: Sin. Coeficient de afînare (v. Afînare, coeficient de sub Afînare 1). o. înfoiere. 2. Tehn.: Creşterea volumului unui material, datorită absorpfiei de apă. Sin. Umflare (v.). 10. ~a tălpii. M/ne: Mărirea volumului rocilor argiloase din vatra (talpa) lucrărilor miniere subterane sau din culcuşul (patul) unui zăcămînt, prin umflarea lor în urma absorpfiei de apă, din canalul de scurgere al minei, sau, în mai mică măsură, din umiditatea aerului. Fenomenul e mai frecvent în formafiunile argiloase mai noi, dar se întîlneşte şi în zăcăminte sau în formafiuni geologice mai vechi. 11. înfrăfire. Agr.: Ramificarea plantelor erbacee, în special a gramineelor, la baza tulpinii principale. Primii doi frafi iau naştere din cele două noduri bazale ale tulpinii principale, după ce planta s-a înrădăcinat şi frunzele hrănesc în abundentă nodurile bazale; la rîndul său, fiecare dintre aceşti înfrunzire 622 îngenunchere frafi poate forma aiie două tulpini, cari pornesc de asemenea din noduri bazale. Astfel, ramificaţia poate continua pînă la un număr de fraţi, care variază atît după genul, specia şi soiul plantei, cît şi după condiţiile de mediu (lumină, spaţiu, apă) şi procedeele agrotehnice folosite (adîncimea seminţei, felul şi epoca semănatului, starea de mărunţire a solului, regiunea agricolă, cantitatea de sămînţă dată la hectar, grăpatul, pră-şitul, muşuroitul, etc.). în ordinea formării lor, ramificaţiile se numesc fraţi de ordinul I, de ordinul II, de ordinul Iii, etc. Numărul obişnuit de fraţi e 3--'4f dar poate depăşi 30. înfrăţirea prea puternică trebuie combătută prin grăpare, deoarece, în cazul unui număr mare de tulpini, numai o parte din fraţi formează spice, iar ceilalţi consumă.apă şi substanţe nutritive în dauna acestora. Var. înfrăţit. Sin. Lăstărire, Lăstărit, Odrăslire, Odrăslit, înscăunare. 1. înf/unzire. Bot.: Fenomenul de desfacere a mugurilor, urmat de apariţia frunzelor. 2. înfundare. 1. Mefg.: Astuparea orificiului de evacuare a produsului topit de la cuptoarele metalurgice (de ex.: furnal, cubilou, cuptor Siemens-Martin, cuptor electric, etc.). Ea se efectuează manual sau mecanizat, de obicei cu o masă refractară, care se introduce în orificiul de evacuare. La cuptorul înalt, orificiul de evacuare a fontei se înfundă cu o masă compusă din şist argilos, argilă refractară, pulbere de şamotă şi cocs mărunt, care se aplică cu ajutorul maşinii de înfundat (astupat), iar orificiul de evacuare a zgurii se înfundă cu un dop de oţel strunjit după profilul orificiului şi sudat la o bară metalică. La cubilou se foloseşte, ca masă de înfundare a orificiilor de evacuare a fontei şi a zgurii, argilă sau amestec de formare, sub forma de dop montat la extremitatea unei prăjini metalice sau de lemn. La cuptoarele de oţel bazice, masa de înfundare e constituită din magnezit sau dolomit, amestecate cu argilă, iar la cuptoarele acide se foloseşte nisip cuarţos amesecat cu argilă; în general, masa se aplică manual. Sin. Astupare. s. înfundare. 2. Mefg.: Defecţiune la descărcarea produselor de ţopire, care, la cuptoarele metalurgice, consistă în astuparea orificiilor de evacuare, iar la turnarea oţelului din oale cu dop, în blocarea (înţepenirea) acestuia în orificiul de evacuare. înfundarea e produsă de metalul topit, cu temperatura prea joasă (metal rece), de dopurile da astupare confecţionate incorect sau montate defectuos, etc., ceea ce determină formarea, în zona orificiului de evacuare, a unor plăci de metal solidificat. înfundarea se înlătură prin insufiare cu oxigen. 4. înfundare. 3. Gen.; Interpunerea de material solid în curentul normal al unui fluid, care poate fi provocată de îngheţarea fluidului sau de impurităţi solide. 5. ~a sondelor. Expl. pefr.: Astuparea, pe o înălţime oarecare, a părţii de la fundul găurii de sondă, în urma căreia sonda devine inutilizabilă. înfundarea sondei se poate produce în timpul exploatării, în mod accidental şi în vederea retragerii exploatării la un nivel (strat) superior, sau în cazul abandonării sondei. — înfundarea în timpul exploatării se produce, de cele mai multe ori, la sondele exploatate din formaţiuni mai slab consolidate, în timpul circulaţiei de fluid din strat către gaura de sondă, care antrenează şi nisip, argilă, etc., din formaţiunea respectivă. în coloana de exploatare şi în ţevile de extracţie, de cele mai multe ori în dreptul perforafurilor sau al filtrelor, se formează un dop, din cauza căruia gradul de perfecţiune al sondei scade sau se reduce complet, odată cu producţia ei, şi sonda nu mai poate fi exploatată. — înfundarea accidentală se produce prin scăparea de la suprafaţă sau prin rămînerea de scule sau de obiecte, în timpul forajului sau al producţiei, la fundul sondei. — înfundarea în vederea retragerii sau abandonării exploatării se execută intenţionat, la o sondă care urmează să fie perforată la un strat superior (retragere), său la sondele cari urmează să fie abandonate. înfundarea se obţine prin astuparea perforaturilor vechi cu un dop de nisip peste care se toarnă un dop de ciment. 6. strafului. Expl. pefr.: Astuparea parţială sau totală a porilor şi a canalelor de curgere din cuprinsul meciului poros, care constituie stratul producător de ţiţei (sau de gaze) ori stratul de injecţie. înfundarea poate provoca reducerea productivităţii stratului (la un strat productiv) sau reducerea receptivităţii stratului (la un strat de injecţie). înfundarea stratului permeabil se poate produce pe suprafaţa filtrantă prin care stratul comunică cu gaura de sondă, sau în cuprinsul stratului, la diferite distanţe de gaura de sondă, atît în timpul forării sau traversării formaţiunii permeabile cu un fluid cu fiIfraţie mare, cît şi în timpul acidizării stratului sau în timpul inundării cu apă a acestuia. Fluidul cu filtraţie mare pătrunde în strat şi depune argila din noroi, în special dacă stratul are o presiune mai mică. Acidizarea înfundă stratul prin formarea sărurilor de fier sau de aluminiu (sub forma de precipitat voluminos), ca urmare a reacţiei dintre oxizii metalici (întîlniţi pe suprafaţa echipamentului metalic, în rocă, sau chiar în apa din care se prepară soluţia), şi soluţia de acid clorhidric utilizată penfru acidizare. Injectarea apei în zăcămînt înfundă stratul permeabil prin: depunerea materiilor cari se găsesc în suspensie în apa de injecţie; precipitarea substanţelor chimice cari se găsesc în soluţie (în special carbonaţi de calciu, de magneziu şi de fier); depunerea produselor rezultate din coroziunea echipamentului de fund sau de la suprafaţă; înmulţirea, în porii stratului, a algelor şi a bacteriilor prezente în apa de injecţie; umflarea marnelor existente în straiele permeabile, la contactul cu apa de injecţie. Pentru prevenirea sau combaterea efectelor dăunătoare ale înfundării stratului se iau următoarele măsuri: pentru înlăturarea materialelor solide se folosesc procedee mecanice (drenaj intens) sau procedee chimice (acidizare); pentru înlăturarea efectului de blocare, produs de filtrarea noroiului de foraj, se tratează stratul cu soluţii detergente, cari uşurează spargerea barierelor formate; precipitarea sărurilor de fier sau de magneziu se previne prin stabilizarea cu acid acetic a soluţiilor de acid clor hidric folosite penfru acidizare şi folosirea de inhibitori de coroziune pentru împiedicarea reacţiei dinfre soluţia de acid clorhidric şi echipamentul metalic al sondei; înfundarea stratului de către apa de injecţie se previne prin tratamente speciale ale apei respective (v. sub Injecţie de fluid). 7. înfundăfoare, pl. înfundători. Ind. făr.: Partea dinainte şi cea dinapoi cu care se închide coşul carului (v. Car) sau al căruţei, şi care e constituită din scînduri alăturate şi prinse între ele cu două stinghii de lemn (fălcele, chingi, speteze sau curme- r : zişuri) (v. fig.)- Uneori, piesa de fund a V_____________ coşului carului nu e o înfundătoare, ci o \ ) codîrlă (v.). Sin. Fundatoare. 8. îngenunchere. 1. Rez. mat.: Sin. înfundăfoare de car. Flambaj (v.). 9. îngenunchere. 2. Expl. pefr.: Schimbare de direcţie, relativ bruscă, a unei găuri de sondă, provocată de schimbarea condiţiilor de sapă. Provoacă dificultăţi la introducerea şi la extragerea garniturii, şi o oboseală accentuată a prăjinilor de sapă, mărind riscurile de accidente. io. îngenunchere. 3. Topog.: îndoirea unei bqnzi, a unei panglici, a unei rulete de oţel sau a unui fir de măsură, îngenuncherea tulpinilor 623 înghef etern astfel încît axa sa longitudinală ia forma de U sau de V şi, depăşind o anumită limită, revenirea (dezdoirea) la forma neîndoită e practic imposibilă. îngenuncherea constituie o degradare aproape iremediabilă a instrumentului de măsură şi introduce în măsurare o eroare instrumentală sistematică permanentă (scurtează distanfa dintre reperele de capăt ale instrumentului). Efectul de îngenunchere poate fi evitat dacă în timpul transportului se înfăşoară instrumentul pe un tambur circular cu rază convenabilă (suficient de mare) şi dacă, în timpul măsurării, se manipulează cu atenfie. 1. îngenuncherea tulpinilor. Agr.: Boală a unor cereale (grîu, secară, orz), provocată de ciupercile patogene Ophio-bolus herpotrichus Sacc., Ophiobolus graminis Sacc., Lepto-sphaeria herpotrichoides Not. Se manifestă în lunile mai şi iunie, prin înnegrirea internodului (v.) bazai, urmată de îngăl-benirea tulpinii şi a spicului. Sub miceliul negru, care acoperă internodul bazai, fesuturile plantei putrezesc şi paiul se îndoaie, „îngenunchează", sub greutatea spicelor, iar adeseori se rupe. Excesul de umiditate al soiuiui favorizează dezvoltarea bolii, care se transmite prin sol şi prin sămînfă. Măsurile de combatere sînt următoarele: drenarea terenurilor cu umiditate prea mare; folosirea de soiuri rezistente; dezmiriştiful sau arderea miriştii, urmate de o arătură adîncă; tratarea solului cu var, în cantitate de 500 kg/ha; tratarea seminfelor infectate cu solufie de sublimat 1 o/00; aplicarea de îngrăşăminte fosfafice culturilor atacate. Sin. Boala piciorului. 2. înghef, pl. înghefuri. Mefeor., Geo/., Agr., Geot., Cs.: Stare meteorologică în care, temperatura atmosferică rămînînd continuu şi un timp mai lung sub 0°, apa din precipifafii sau vaporii de apă din atmosferă îngheaţă parfial sau total, la suprafafa scoarfei sau în interior, în partea ei superficială. îngheful — şi în special alternarea dintre perioadele de înghef şi dezghef — infiuenfează creşterea şi dezvoltarea plantelor, starea de agregare a rocilor şi capacitatea portantă a terenurilor de fundafie. La plante, îngheful produce coagularea ireversibilă a coloizilor din protoplasmă, ceea ce conduce ia distrugerea celulelor vegetative. îngheţurile timpurii de toamnă distrug semănăturile tinere şi culturile a căror recoltare a întîrziat, iar înghefurile din timpul iernii, în special dacă alternează frecvent cu perioade de dezghef, pot provoca dezrădăcinarea cerealelor de toamnă, daune Ia viile neîngropate sau îngropate rău şi la semănăturile de toamnă neacoperile cu zăpadă. Pomii sînt mai rezistenfi la înghef, dar gerurile mari pot vătăma scoarfa şi pot influenţa defavorabil dezvoltarea mugurilor. Cele mai periculoase înghefuri pentru vegetafie sînt cele de primăvară, cari se produc noaptea şi sînt urmate de temperaturile relativ înalte din timpul zilei. Pentru combaterea preventivă a înghefului Ia cereale se recomandă folosirea de soiuri de cereale de toamnă rezistente la ger, aplicarea de îngrăşăminte potasice şi fosfatice, tăvălugirea culturilor cu plante dezrădăcinate, refinerea zăpezii, plantarea de perdele de protecfie, etc. Măsurile directe cari se aplică pentru combaterea înghefurilor tîrzii de toamnă şi, în special, a celor timpurii de primăvară, în livezi, în grădinile de legume timpurii şi de plante ornamentale, consistă în: acoperirea plantelor cu rogojini, cu scînduri sau cu clopote, cutii, pungi de hîrtie parafinată, material plastic ori sticlă; producerea de fum prin arderea de grămezi de gunoi, vreascuri, etc. sau de substanfe fumigene; încălzirea aerului cu sobe, folosind cărbuni sau păcură drept combustibil; stropirea cu apă care, înghefînd, degajă căldură, folosind în acest scop instalafii de irigafie- prin aspersiune. Rocile, prin apa sau zăpada pătrunsă în crăpături şi care prin înghef îşi măreşte volumul cu 9%, se dezagregă, fărîmi-fîndu-se în fragmente mai mari sau mai mici (v. şî sub Gelivafie). Brazdele şi bulgării rezultafi din arăturile de toamnă rămase negrăpate se fărîmifează şi mai mult şi afînează pămîntul, distrugînd în acelaşi timp larvele, insectele şi plantele dăunătoare, cari se găsesc în stratele superioare ale solului. Din punctul de vedere ai terenurilor de fundafie, îngheful formează în stratele superficiale bucăfi lenticulare de gheafă cari, prin presiunea pe care o exercită asupra particulelor solide, produc ridicări (umflări) ale suprafefei terenului. Gheafa se formează din apa provenită prin infiltrafii (din precipitafii sau ape superficiale), din apa ridicată din stratele inferioare cari se găsesc sub presiune, din apa ridicată prin capilaritate sau prin acfiuni combinate. Factorii cari infiuenfează îngheful şi, respectiv, degradări’e produse de acesta în terenurile de fundafie, sînt: granulafia, permeabilitatea şi ascensiunea capilară. Din punctul de vedere al granulafiei, sînt periculoase la înghef pămînturile cari confin granule cu d<0,02 mm mai mult decît 3% şi au coeficientul de neuniformitate (v.) u'>\5 şi pămînturile cari confin aceste granule în procent mai mare decît 10% şi au u<5 (v. fig.). 30 7 2 1 0,5 0,2 0,1 0,05 0,02 OMS 0,002 Dimensiunile ochiuri lor sitei, in mnn Legătura dinfre gelivifate şl granulometria pămînfului. A) regiunea pămînfurilor (în general, pietriş şi nisip) în care nu se formează lentile de gheafă, deci terenul e sigur contra înghefului; B) regiunea pămînfurilor (loess, lut) periculoase la înghef, în pămînfu! respectiv (foarte permeabil) formîndu-se lentile de gheafă; C) regiune foarte periculoasă la înghef, în pămîntul respectiv formîndu-se frecvente lentile de gheafă D) regiunea pămînfurilor (argile) mai pufin periculoase la înghef. în privinţa permeabilităţii şi a ascensiunii capilare, dacă q e ascensiunea în unitatea de timp, sînt considerate neperi-culoase Ia îngheţ pămînturile cu g<1*10~5 cm/min; periculoase la îngheţ cele penfru cari 1-10*54. îngrăşăminte complexe cu trei elemente, NPK: Nitrofoska: Produs care provine din amestecul ureei sau azotatului de amoniu în stare topită cu diamonfos, clorură de potasiu sau sulfat de potasiu. În agricultură se foloseşte în cantitate mare, diferenfiat în raport cu condifiile de sol şi cu planta. Amofoska: Amestec de sulfat de potasiu cu sulfat de amoniu şi cu fosfat monoamoniacal. Se prezintă sub formă pulverulentă sau granulată, diferit colorat, cu proporfii variabile între N/P/K. Uneori acestor îngrăşăminte complexe li se adaugă micro-elemente ca: bor, cobalt, mangan, cupru şi altele. îngrăşăminte organice: îngrăşăminte obfinute din diferite produse organice, printr-o pregătire directă în gospodărie sau, mai rar, în unităfi cu caracter intermediar (serviciile de salubritate ale oraşelor). Se deosebesc: îngrăşăminte locale (băligar, compost, urină, must de gunoi, fecale, gunoi de păsări, guano, ape reziduale, borhot, etc.); turba; îngrăşăminte verzi cari provin din plante acumulatoare de substanfe nutritive, cari se îngroapă încă verzi şi cari menfin solul reavăn, leagă solurile afînate şi afînează pe cele compacte; deşeuri, ca turte de seminţe de rapiţă, deşeuri de mori de cereale, etc. îngrăşăminte cu microelemente: îngrăşăminte cari confin elementele folosite în cantităfi mici de către plante. Folosirea îngrăşămintelor cu microelemente nu e atît de generală cum e, de exemplu, folosirea îngrăşămintelor cu azot. Aceasta se datoreşte faptului că pentru procesele lor biologice plantele au nevoie de cantităfi mici de elemente cari, de regulă, se găsesc în sol. Lipsa microelementelor din regimul nutritiv al plantelor provoacă o serie de deranjamente fiziologice, cari conduc la aparifia unor simpfome caracteristice sau chiar a unor boli. Eficienfa unor microelemente se dato-reşte, în special, rolului pe care acestea îl au în fenomenele de antagonism al ionilor şi în procesele de oxidoreducere din plante. Aplicarea îngrăşămintelor cu microelementeje face în mod diferenfiat, în raport cu planta, cu condifiile de sol şi cu prezenfa anumitor elemente în solufia nutritivă. Se pot aplica prin: introducerea în sol, singure sau împreună cu îngrăşă-mintele chimice; stropirea părţilor vegetative cu solufii de concentrafie slabă; injectarea de solufii slabe în trunchiul pomilor; tratarea seminfelor înainte de semănat sau în timpul germinaţiei cu solufii slabe. Se deosebesc: îngrăşăminte cu bor. Cele principale sînt acidul bor/c şi boraxul. îngrăşămintele cu bor se aplică Ia cultura sfeclei de zahăr, a lucernei, la pomii fructiferi, la legumele pentru seminfe, la floarea-soarelui şi Ia bumbac. îngrăşăminte cu magneziu. Cele principale sînt dolomitul, dunitul şi serpentinitul, îngrăşămintele cu magneziu se aplică în special Ia plantele mari consumatoare de magneziu, şi anume: cartof, sfeclă, tutun, lupin, porumb. Dozele de dunit sau de serpentinit variază în funcfiune de plantă şi de sol, între 1000 şi 4000 kg/ha. Dolomitul se aplică şi pentru neutralizarea acidităfii solurilor acide. în funcfiune de aceasta se calculează şi doza. îngrăşăminte cu cupru. Cele principale sînt sulfatul de cupru şi cenuşa de pirită. îngrăşămintele cu cupru se pot aplica direct în sol, se pot folosi prin stropirea părfilor aeriene cu zeamă bordeleză 0,1 % sau prin injectarea la pomi a unei solufii de CuS04*5H20 de 0,025%. Pe soluri turboase se pot aplica circa 500 kg cenuşă de pirită la hectar. îngrăşăminte cu mangan. Cele principale sînt sulfatul de mangan şi nămolul de mangan (deşeu de Ia instalafiile pentru îmbogăfirea minereurilor de mangan; confine 14—16% Mn). La plantele foarte sensibile Ia absenţa manganului, cum sînt leguminoasele, orzul, plantele din păşunile naturale, manganul se aplică prin introducerea în sol a 20—50 kg MnS04*4H20 pe hectar sau prin stropirea părţilor aeriene ale plantelor cu o soluţie de 0,25% sulfat de mangan. Nămolul de mangan se poate aplica între 200 şi 400 kg/ha. Se obfin sporuri de recoltă; de exemplu, Ia bumbac, între 17 şi 25%. îngrăşăminie cu fier. Principalul îngrăşămînt de de acest fel e sulfatul de fier. Se aplică prin introducerea în sol a unei cantităfi de 4—5 kg sulfat feros Ia hectar. La pomi se aplică prin stropire, iarna, cu o solufie de 5% sulfat de fier, sau, după aparifia frunzelor, prin stopire cu o soluţie de 0,04-0,08%. îngrelare 630 îngreunarea pielii îngrăşăminte cu molibden. Cel principal e mo-libdaful de sodiu, care se aplică în specia! la plantele leguminoase cari consumă mult molibden. Se tratează seminţele cu o solufie de 0,3% moiibdaf de sodiu. îngrăşăminte cu elemente radioactive: în ultimul timp s-a încercat folosirea îngrăşămintelor cu elemente radioactive (produsele Alfatron, |Plantoradon, Uramon). De exemplu alfatronul confine 99,93% dolomit, 0,02% substanfe colorante neutre, 0,05% microelemente şi substanfe radioactive cu radiafie de 5—7 microcurie. Se recomandă aplicarea a 11 kg/ha, la legume, morcov, tomate, cartof. î. îngrelare. Pisc.: îngreunarea marginilor inferioare ale uneltelor de pescuit, pentru a se cufunda şi a se menfine în apă în pozifie verticală. îngrelarea se face cu plumburi, cu bucăfi de ofel, argilă arsă, etc., finînd seamă de greutatea specifică a plumburilor, a plasei, şi de flotabilitatea plutitoarelor de Ia marginile lor superioare. în general, greutatea cu care se îngrelează uneltele de pescuit e mai mare decît greutatea plasei şi a plutitoarelor. 2. îngreunare. Tehn.: Operafia prin care un material solid sau lichid e făcut mai greu. s. -a mătăsii. Ind. text.: Operafie de finisare textilă care consisfă în tratarea mătăsii pure cu substanfe cari se înglobează în tfibră şi nu pot fi eliminate ulterior prin procesul de spălare vopsire. Diferă de operafia de apretare (v.), la care mărirea greutăfii fibrelor se face prin aplicarea superficială, pe fibre sau între fibre, a unor substanfe cari nu se menfin după spălat. Mătasea îngreunată capătă o greutate specifică mai mare şi, ceea ce e esenfial, firul de mătase îşi măreşte volumul, adică devine mai gros; aceasta face ca fesăturile de mătase îngreunate să se prezinte cu o desime, o greutate şi un luciu cari dau confecfiunilor un aspect foarte frumos. Trebuie evitată o îngreunare exagerată, deoarece mătasea îngreunată e sensibilă la acfiunea corozivă a transpirafiei, a luminii şr a căldurii. în general se urmăreşte să se redea mătăsii naturale, prin înglobarea unor substanfe chimice, pierderea în greutate şi în volum care se produce în procesul degomării (v.) mătăsii. Dacă îngreunarea se opreşte la această greutate, se numeşte îngreunare la „pari". Dacă prin îngreunare se dă fesăturii o greutate mai mare decît a avut în stare crudă, se numeşte îngreunare „peste pari" şi se exprimă în procente fafă de greutatea fesăturii crude. Invers, dacă îngreunarea e oprită înainte de a se reda fesăturii întreaga greutate pe care a pierdut-o Ia degomare, s© numeşte îngreunare „sub pari". îngreunarea poate fi executată fie pe fesături, fie pe fire în sculuri. Toate sorturile de fesături de mătase în culori nu trebuie să depăşească îngreunarea de 30% peste „pari", iar fesăturile vopsite în culoare neagră, 40% peste „pari". Aceste limite pot fi depăşite numai pentru fesăturile sau firele destinate confecfiunilor de cravate. Procedeul de îngreunare cel mai folosit pentru fesăturile şi firele colorate e îngreunarea cu staniu-fosfaf-silicat şi consistă în următoarele operafii: mătasea degomată se tratează fifnp de 1—3 ore într-o baie de clorură stanică (SnC^), cu concentrafia corespunzătoare greutăfii specifice de 1,21 — 1,26. Tratarea se face la temperatura de circa 10°; urmează o spălare intensă, centrifugarea şi tratarea cu o baie de fosfat disodic cu concentrafia de 110*** 150 g/l, urmată de o nouă spălare. Acest ciclu de operafii se repetă de 2—4 ori, conform îngreunăm dorite. După spălarea care urmează ultimei băi de fosfat se tratează mătasea într-o baie de silicat de sodiu cu greutatea specifică 1,015—1,035, Ia temperatura de 50—55°, timp de circa o oră, urmată de o săpunire scurtă la 40*= Mătasea care urmează să fie vopsită în negru nu se mai tratează în această baie de silicat de sodiu, făcîndu-se o vopsire şi îngreunare simultană cu extras de lemn de cam-peş sau de catechu. Utilajul cel mai important din procesul de îngreunare e maşina centrifugă, care e căptuşită complet în interior cu ebonită, are diametrul coşului de cel pufin un metru şi e echipată cu un dispozitiv de variafie a turafiei, pentru a se putea lucra alternativ la turafia de 10*-* 15 rot/min şi 1200— 1400 rot/min. Pentru fesăturile cari se vopsesc în culori închise se poate face o îngreunare mixtă cu substanfe tanante şi săruri metalice (de fier sau de staniu). Mătasea îngreunată pierde treptat rezistenfă, datorită acţiunii catalitice lente a sărurilor refinute. Identificarea îngreunării se poate face prin combustie (mătasea care lasă mai mult decît 1% cenuşă e îngreunată), iar determinarea cantitativă a substanfei de îngreunare se face prin extragerea acesteia cu acid fluorhidric sau cu acid clorhidric şi hidroxid de potasiu. Sin. Şarja mătăsii. 4. ~a noroiului de foraj. Expl. pefr.: Mărirea greutăfii specifice a noroiului de foraj, în scopui măririi presiunii exercitate de acesta pe perefii găurii de sondă, la traversarea formafiunilor cari confin fluide sub presiune (apă-fifei-gaze), pentru prevenirea sau oprirea erupţiilor libere, cum şi la traversarea formafiunilor instabile cu tendinfă de dărîmare. îngreunarea se obfine prin adăugarea la fluidul de foraj (natural sau special) a unor substanfe de îngreunare, cari în masa noroiului se prezintă ca suspensoizi. în şantierele petroliere din fara noastră se folosesc ca materiale de îngreunare: barita, penfru îngreunări pînă la 2,2 kg/dm3 şi colmatita (produs insuficient de inert, care se obfine prin măcinarea zgurii de Firiza), pentru îngreunări pînă la 1,45 kg/dm3. S-au făcut încercări şi cu celestină, magnetit, hematit, galenă, etc. Materialele îngreunătoare trebuie: să aibă greutate specifică mare; să fie inerte din punct de vedere chimic (să nu confină săruri solubile cari, în solufie, ar putea strica echilibrul coloidal al fluidului de foraj); să poată fi măcinate foarfe fin (spre a fi susfinufe uşor în suspensie); să nu fie abrazive (pentru a nu ataca echipamentul de pompare); să nu fie umede (pentru a nu îngreuna manevra lor). Materialele îngreunătoare sînt introduse în noroi prin mixer (pîlnie de cimentare). în cazul în care îngreunarea se execută cu circulafie în sondă, circuitul noroiului e următorul: una dintre pompele sondei trage noroi uşor dintr-unul din batale, şi-I împinge în mixer, noroiul greu scurgîndu-se în celălalt batal; de aici noroiul e trimis, cu ajutorul celei de a doua pompe, în sondă, înlocuind noroiul uşor care, prin jgheaburi, e condus către batalul de noroi uşor, închizînd astfel circuitul. Noroiul care urmează să fie îngreunat trebuie să aibă o gelafie (calculată sau determinată experimental) suficient de mare pentru a putea menfine în suspensie materialul îngreu-nător, şi o viscozitate nu prea mare care, la nevoie, se reduce prin tratamente speciale. 5. ~a pielii. Ind. piei.: Impregnarea cu diferite substanfe a pieilor tăbăcite cari se vînd după greutate, pentru a le mări greutatea. Substanfele de îngreunare pot fi dintre cele cari nu se folosesc deloc în prelucrarea normală, sau din cele cari constituie componenfi naturali ai pielii, dar cari i se incorporează în cantităfi mari. Din primul grup fac parte sulfatul de magneziu, sulfatul de bariu, clorură de bariu, clorură de sodiu şi sărurile de plumb, din cari se pot găsi pînă la 20% în pieile îngreunate. Din al doilea grup fac parte apa, grăsimile şi taninul. Acest fel de îngreunare se produce cînd pieile sînt incomplet uscate, cînd îngropat, sol ~ 631 îngroşare pe reazeme se ung prea tare sau se tratează la sfîrşitul tăbăclrii cu zemuri excesiv de tari, sau chiar cu extracte tanante lichide nediluate. în aceste din urmă cazuri, pieile au un confinut de substanfe solubile excesiv de mare. în pieile îngreunate cu substanfe minerale, confinutul acestora e mai mare decît în pieile neîngreunate, cari, dacă sînt piei tăbăcite vegetal, conţin circa 2% în greutate substanfe minerale. Pieile îngreunate cu substanfe zaharoase au un confinut excesiv de mare în nefaninuri solubile, care, contrar regulii, e mai mare decît confinutul în taninuri solubile. 1. îngropat, sol Ped.: Sol care se găseşte Ia adîncimi variabile, pe întindere mica, acoperit de depuneri mai noi, pe cari s-a format sau nu un alt sol (v. şl sub Fosil, sol ~). Exemple: solurile aluviale în luncă, ferite penfru cîtva timp de inunda}ii sau inundate la intervale destui de rare pentru a se putea forma un sol, şi cari, ulterior, datorită unei recrudescente a inundafiilor, au fost acoperite de noi aluviuni; solurile de la poalele unui versant, acoperite de materialul coluviai adus da pe pante; solurile îngropate în urma prăbuşirii unui mal, etc. în lunci se pot găsi şi soluri îngropate suprapuse, cari prin caracterul lor (confinutul în humus şi grosimea orizontului cu humus, levigarea carbonafilor, giei-zare, etc.), şi al sedimentelor pe cari s-au format, pot da indicafii prefioase asupra trecutului geologic al luncii. 2. îngropatul viei. Agr.: Acoperirea cu pămînt a butucului vifei de vie, pentru a-l apăra de ger. In general, vifa de vie rezistă la temperaturi joase (pînă la —15° şi chiar la temperaturi mai joase), dacă lemnul e bine copt şi fluctuaţiile de temperatură din timpul iernii nu sînt mari şi frecvente. în condifiile climatice din fara noastră, în viile bine adăpostite şi cu expozifie sudică, vifa nu se îngroapă, ci se muşuroieşte numai pînă deasupra punctului de altoire (partea butucului cea mai sensibilă la ger). în toate viile cu expozifie mai pufin favorabilă, butucii se îngroapă însă punînd pămînt atît peste căpăfînă cît şi peste coarde. Grosimea stratului de acoperire variază după intensitatea frigului şi alternanfa perioadelor de înghef cu cele de dezghef din regiunea respectivă. Cînd iarna e uşoară, un strat de pămînt de 2—3 cm e suficient; pentru iernile grele e necesară însă o acoperire de 15—18 cm. îngropatul se face în general cu sapa, însă pe terenuri plane sau uşor înclinafe, lucrarea poate fi executată şi cu plugul, culcînd brazdele peste butuci, înainte de îngropat se aplica butucilor cu creştere viguroasă o tăiere de uşurare, care consistă în eliminarea unei părfi din coarde şi în scurtarea celor ramase. Pentru a combate ciupercile patogene cari ataca ochii vifei, coardele se stropesc, înainte de îngropat, cu lapte de var sau cu solufie de sulfat de fier 5%. Dezgroparea viei se face înainte de pornirea mugurilor. 3. îngroşare. 1. Prep. min.: Operafie prin care se reduce raportul dintre greutatea de lichid şi de solid al unei turbureii minerale, în vederea filtrării ei sau a prelucrării ei ulterioare, pe cale mecanică sau chimică (flotafie, cianurare, etc.). Operafia consistă în sedimentarea gravitaţională a particulelor minerale şi în formarea, Ia partea superioară a turburelii, a unui strat de lichid limpezit. Gradul de limpezire al lichidului, consistenfă materialului îngroşat, ca şi viteza de sedimentare, depind de: mărimea şi greutatea specifică a particulelor minerale; densitatea, viscozitatea şi temperatura fluidului; dimensiunile recipientului în care se efectuează operafia, şi condifiile în cari se efectuează alimentarea Iui şi evacuarea materialului îngroşat; etc. în cazul particulelor foarte fine, în special al celor coloidale, îngroşarea şi limpezirea se fac greu sau nu se fac aproape deloc, din cauza mişcării browniene a acestora şi a respingerii electrice dintre particule; acest inconvenient poate fi evitat cu ajutorul electrolifilor cari produc flocularea acestor particule. Electrolifii folosifi cel mai frecvent în practică sînt: varul, acidul sulfuric, amidonul, alaunii, sulfatul de fier, etc., cari se aleg după natura particulelor minerale şi după caracteristicile chimice ale fluidului. Adăugarea electrolifilor îmbunătăţeşte sensibil procesul de îngroşare şi de limpezire, con-ducînd la reducerea dimensiunilor instalafiilor. în ultimul timp s-a dezvoltat foarte mult industria floculanfilor organici sintetici din grupul celulozelor carboxilice şi metalice, şi al derivafilor poliacrilici, etc., cari au o eficacitate deosebită asupra flocurării particulelor coloidale. Se aplică (deocamdată nu pe scară industrială) şi procedeul ultrasunetelor. 4. îngroşare. 2. Ind. hîrt.: Operafie prin care se măreşte consistenfă (v. Consistenfă 3) unei paste fibroase, prin eliminarea apei prin orice mijloc diferit de uscarea termică (de ex.: filtrare, presare). în funcfiune de consistenfă cerută de procesul tehnologic, operafia se realizează cu îngroşătoare (v.), permifînd obfinerea unei consistenfe de 4—8% (în funcfiune de consistenfă pastei care intră în utilaj), cu filtre celulare cu vid barometric sau prin pompă, cari măresc con-sistenfa pastei pînă la 15—25%, cu prese cu şurub (v.), cari măresc consistenfă pastei îngroşate în prealabil pe îngroşător, de la 4—8% pînă la 25—30%, cu maşini de fabricat mucava (v. Mucava, maşină de fabricat ~), cari măresc consistenfă pastei pînă la 30—35%, sau cu prespaturi (v.), cari pot aduce consistenfă pastei fibroase pînă la 45—50%. 5. îngroşare. 3. Meff.: Operafie tehnologică prin care se măresc dimensiunile transversale ale unui semifabricat, mic-şorînd sau nu lungimea lui. Se efectuează, de cele mai multe ori, prin deformarea plastică Ia cald sau la rece — cînd operafia e numită refulare (v.) — sau prin alte procedee (de ex.: încărcare, umflare, etc.). 6. îngroşare anormală. Bof. V. sub Rădăcină. 7. îngroşare pe reazeme. Cs., Bef.: Mărirea secfiunii de lîngă reazeme a elementelor de construcfie (grinzi, plăci) static nedeferminate, pentru ca acestea să poată prelua momente încovoietoare mai mari decît cele din deschidere, fără a mări secfiunea elementului pe întreaga lungime a acestuia. Prin adoptarea acestui sistem se obfine o micşorare a greutăfii proprii a elementului de construcfie respectiv, ceea ce conduce Ia micşorarea momentelor încovoietoare, apreciabilă în special ia construcţiile de beton armat, la cari solicitările din greutatea proprie reprezintă o parte importantă din solicitarea totală. îngroşarile pe reazeme modifică şi însăşi distribufia momentelor, mărindu-le pe cele de pe reazeme şi micşorîndu-le pe cele din cîmp, astfel încît rezultă o nouă uşurare a elementului de construcfie. îngroşarea pe reazeme e folosită curent Ia construcţiile de beton armat şi la construcfiile importante de ofel. /, Grinzi de planşeu cu îngro- Mărirea secfiunii se obfine, de şare pe reazeme, cele mai multe ori, prin mărirea î) grindă cu vufe; 2) grindă cu înălfimii elementului. La grinzile lărgiri pe reazeme, de beton armat se recurge, uneori, din motive arhitectonice, la mărirea lăfimii^ grinzii, menfinîn-du-se înăifimea constantă a ei (v. fig. I). în unele cazuri, la poduri, îngroşarea pe reazeme se obfine prin aşezarea unei plăci la partea inferioară a grinzii (v. fig. II). Uneori se foloseşte îngroşarea cu placă concomitent cu înălfarea sau lăfirea grinzii. Introducerea plăcii produce însă o variafie discontinuă a momentului de inerfie al grinzii. Grinzile cu înăifimea mărită pe reazeme se numesc grinzi cu vute, iar îngroşarea respectivă se numeşte vută; cele cu lăfiri pe reazeme se numesc grinzi cu lărgiri pe reazeme. îngroşator 632 Tngroşător Folosirea vuiei e mai eficientă decît folosirea lăţirii pe reazem, astfel încît e preferată. Conturul vutei poate fi curb, frînt sau, cel mai frecvent, rectiliniu. La unele lucrări mari, în special din motive arhi- 7/ 2 II. Pod cu grinzi cu plăci de îngroşare a grinzi/or. 1) grindă principală; 2) placă de îngroşare. tectonice, şi pentru a obfine o variafie continuă a momentului de inerfie, se folosesc vute parabolice, cari sînt însă mai pufin eficiente decît cele drepte şi reclamă un cofraj mai complicat. Vutele drepte se execută, de cele mai multe ori, cu o înclinare de 1:3 fafă de axa grinzii. Cînd înclinarea lor e mai mare, se consideră în calcul numai înălfimea corespunzătoare înclinării de 1:3. Dacă îngroşarea pe reazem sa face printr-un salt, se admite că secfiunea mare începe se lucreze la o distanfă, de la locul de schimbare a secfiunii, egală cu de frei ori diferenfa de înălfime a secfiunii. în calculul la eforturi principale, vutele au un efect favorabil, dacă înălfimea grinzii creşte în acelaşi sens ca momentul. Armarea vutelor se execută cu cel pufin două bare de montaj şi cu efrierele necesare. V. şi sub Vufă, i. îngroşăfor, pL îngroşătoare. I.Prep. min., Tehn.: Rezervor cilindric pentru îngroşarea şi limpezirea turburelilor (v. şi sub Decantor), construit din îenrm, din tablă sau din beton, caracterizat prin suprafafă mai mare şi înălfime relativ mică fafă de diametru (v. fig./). Alimentarea cu turbureală se face la partea superioară, printr-un tub central; apa limpezită se evacuează prin revărsare peste pragul unui jgheab circular, iar materialul îngroşat, care s-a depus pe fundul plat sau uşor înclinat al îngroşăforului, e eliminat prin orificiul central din fundul acestuia. Materialul depus pe toată suprafafa fundului îngroşăforului, spre punctul de evacuare, se colectează cu ajutorul unor brafe cu raclete fixate de un ax vertical, care se roteşte cu o viteză mică în inferiorul îngroşăforului (circa 0,05 m/s). La îngroşăfoarele cu suprafafa mare, axul e acfionat cu ajutorul unui cărucior mobil, aşezat la periferia îngroşăforului. La unele îngroşătoare, dispozitivul cu greble poate fi ridicat sau coborît, iar la altele, de dimensiuni mici, se poate regla şi înclinarea greblelor. în cele mai multe cazuri, evacuarea materialalui îngroşat nu se face prin cădere liberă, ci cu ajutorul unor pompe cu membrană de cauciuc. Diametrul îngroşsfoarelor atinge curent 10*-*30 m şi chiar 100 m, înălfimea lor variind între 2 şi 5 m. Suprafafa necesară penfru îngroşare şi limpezire variază între limite foarfe mari, în funcţiune de granulafia şi densitatea materialului, de di Iu fia turburelii, etc., fiind cuprinsă între 0,25 m2/t de material solid şi 24 de ore şi 3 m2/t şi 24 de ore. Concentrafia obfinută prin îngroşare e în general de ordinul a 1:1 ■•■1,5:1 (lichid: solid), aîingînd 0,50:1 în cazul materialelor uşor decantabile şi 3:1 -—4:1 f în cazul turburelilor foarte diluate şi greu decan-fabile. în operafiile hidrometalurgice, în industria alimentară, etc. se folosesc curent îngroşătoare metalice cu mai multe camere suprapuse (îngroşătoare etajate), avînd 'fET __ un ax cu greble comun pentru toate camerele (v. fig. II). Alimentarea se face simultan în toate camerele, cu ajutorul unei cutii de distribufie; lichidul limpezit din fiecare cameră se evacuează, prin conducte separate, într-un rezervor de colectare, în timp ce materialul îngroşat în fiecare cameră se colectează trecînd succesiv prin intermediul coloanelor centrale, din cameră unde e evacuat cu //. îngroşăfor în etaje, î) distribuitor de turbureală; 2) braf6 cu raclete; 3) tub penfru evacuarea apei limpezi din diferite compartimente; 4) cameră de egalizare; 5 şi 6} tuburile centrale pentru evacuarea materialului îngroşat; 7) tub de evacuare a materialului îngroşat. /. îngroşăfor simplu. î) corpul îngroşăforului; 2) bra} cu raclete; 3) tub central pentru alimentarea turburelii; 4) jgheab de evacuare a apei limpezi; 5) tub de evacuare a materialului îngroşat. în cameră, pînă în cea inferioară, de ajutorul pompelor. Pentru efectuarea simultană a îngroşării şi spălării în contracurent se folosesc îngroşătoare multietajate de construcfie pufin diferită de a celor precedente, în cari alimentarea cu materialul proaspăt se face numai în camera superioară, iar materialul îngroşat trece în camera următoare, unde se diluează cu lichidul obfinut ia prea-plinul compartimentului imediat următor, ajungînd la ultimul compartiment, unde se diluează cu apă sau cu o solufie foarte săracă în materie confinută în suspensie. Concentrafia lichidului obfinut Ia partea superioară a fiecărui compartiment creşte astfel de la compartimentul inferior la cel superior, materialul îngroşat în ultimul compartiment fiind evacuat cu lichidul cel mai pufin concentrat. 2. îngroşăfor. 2. Ind. hîrt.: Utilaj folosit la îngroşarea (v. îngroşare 2) pastelor fibroase (în special a pastei mecanice), compus din următoarele părfi principale (v. fig.): cuva, toba cu sită rotativă, cilindrul de preluare a pastei de pe toba-sită şi răzuitorul. — Cuva e de obicei de fontă, echipată cu un prea-plin reglabil, pentru apa de circu-lafie care a trecut prin toba-sită. — Toba cu sită rotativă e construită din rofi cu spife legate la exterior cu bare de fier pe cari sînt aşezate cercuri frezate special; acestea suportă vergele de alamă aşezate la distanfa de 1 cm, pe cari se înfăşoară o sită de bronz cu ochiurile mari (un ciur) pe care se înfăşoară încă o sită cu ochiuri mici (65---70 ochiuri/fol). — Cilindrul de preluare, cu diametrul de patru ori mai mic decît dia metrul fobei-site, e de lemn sau de fontă, îmbrăcat cu flanelă sau, mai frecvent, Schema unul îngroşăfor de paste fibroase. 1) cutie de alimentare; 2) cuva; 3) toba-sifă; 4) roafă de transmisiune; 5) angrenaje de transmisiune; 6) cilindru de preluare; 7) plan înclinat; 8) răzuitor; 9) rezervor de pastă îngroşată. cu cauciuc; se presează după nevoie pe toba-sită, cu ajutorul unui dispozitiv cu arcuri. — Răzuitorul, de lemn sau de metal, are rolul de a curăfi materialul îngroşat de pe cilindru îngroşăfor 633 Înlocuitori de pieje şi de a-l lăsa să cadă în cuva de material îngroşat. Apa trece prin găurile sitei şi se scurge prin prea-plinul de la capătul cuvei, — care are un nivel mai jos decît nivelul pastei din cuvă, — la canal. Viteza de rotafie a tobei-site e de 10—12 rot/min, iar capacitatea de producfie e de circa 700 kg/24 ore pe 1 m2 de sită. Sin. Tobă de deshidratare. î. îngroşăfor, pl. îngroşători. 3. Ind. text. V. Aglutinant. 2. Sngyrirea năvoadelor. Pisc.: înnădirea la ciece a 2—16 năvoade, după ce s-au întins deodată gură la gură, pentru a închide cercul, în metoda de pescuit (de toamnă) cu mai multe năvoade, spre a se asigura înconjurarea unei suprafefe de apă cît mai mar.i, din care să se recolteze peştele; apoi năvoadele se strîng cîte unul (v. fig.)* 3i îngustare. 1. Tehn., Mett.: Operafie tehnologică prin care se micşorează lăfimea unui obiect. Se poate realiza Pescuitul cu patru năvoade prin îngurire. prin toate procedeele ]) năvod deschis; 2) năvod în poziţie de în-tehnologice, — de exem- gurire; 3) năvod îngurif. piu prin deformare plastică, tăiere, aşchiere, etc., — în funcfiune de natura şi forma obiectului şi de materialul din care e confecfionat. 4. îngustare. 2. Ind. text.: Operafie în procesul tehnologic de producere a tricoturilor fasonate sau semifasonate, care consistă în micşorarea numărului de ochiuri dintr-un rînd. s. înhămare. Transp.: Realizarea legăturii dinfre cai şi vehicul (cărufă, trăsură, sanie), prin hamuri, în tracfiunea hipo-mobilă. După numărul cailor înhămafi şi după pozifia lor fafă de vehiculul hipofracfaf, se deosebesc (v. fig.): înhămare cu Moduri de înhămare. 1) cruciuliţă; 2) şleau; 3} hulubă; 4) oişfe; 5) opritoare; 6) şea; 7j pană; /) înaintaş; R) rofaş; Rrotaş şeuaş; Rj) rofaş lăturaş; C) cetlăiaş; Cs , C^) cetfăiaş stînga/ ceffăiaş dreapta; M) mijlocaş. un cal (a); înhămare' cu doi cai, în aşezare alăturată (bi) sau în aşezare în tandem (b2); înhămare cu trei cai, Ia care doi cai sînt alăturafi şi unul înaintaş (c\), sau toţi frei cai sînt alăturaţi, unul fiind cetlăiaş (02); înhămare cu patru cai, la care doi cai sînt rotaşi şi doi înaintaşi (di), sau doi cai sînt rotaşi şi doi cai cetlăiaşi (d2); înhămare cu şase cai, la care doi cai sînt rotaşi, doi mijlocaşi şi doi înaintaşi (e). 6. înierbare. Agr., Drum.: Acoperirea cu specii de ierburi a unui teren nelucrat în mod regulat. Ea poate fi naturală, fără intervenfia omului, sau artificială, dacă se face prin lucrări de cultură întreprinse, fie penfru producfia de plante cultivate, fie pentru a fixa şi a consolida un teren, sau numai pentru motive de estetică, la taluze, banchete, acostamente, în zonele centrale ale autostradelor, etc. înierbarea se obfine prin semănarea, de obicei prin împrăştiere, conform regulilor agrotehnice, a seminfelor de specii erbacee adecvate (după natura pămîntului şi climatului locului). Pentru ca operafia să reuşească, trebuie ca terenul să aibă o pantă mai mult sau mai pufin uniformizată şi să fie stabilizat provizoriu prin mijloace tehnice (gărdulefe, plase de sîrmă, etc.), pentru a evita spălarea de ploi a seminfei împrăştiate. După consolidarea vegetafiei erbacee, mijloacele tehnice de stabilizare sînt îndepărtate. 7. înlocuire, material de Tehn., Metg.: Material care se foloseşte în iocul altuia fie pentru că materialul origina! e greu de obţinut, fie pentru că materialul înlocuitor e mai puţin costisitor sau are anumite oroprietăţi tehnice superioare celui original. De exemplu, nichelul fiind un material rar şi costisitor, în toate ţările, oţelurile (aliate) cu nichel sînt înlocuite, în anumite condiţii, cu oţeluri aliate fără nichel (de ex.: oţelurile de cementare Cr-Ni, cu oţeluri de cemen-tare Cr-Mn; oţelurile de îmbunătăţire Cr-Ni, cu oţeluri de îmbunătăţire Cr-Mn-Si sau Cr-Mn-Mo; etc.). Wolframul şi cobaltul fiind de asemenea rare şi costisitoare, ofelurile rapide cu conţinut mare de wolfram şi cobalt pot fi înlocuite cu oţeluri rapide, confinînd aceste elemente în proporfii mult mai mici. La unele piese de ofel a căror prelucrare e costisitoare, oţelul e înlocuit cu fontă (de ex. bielele sau arborii cotiţi pentru anumite motoare, cari obişnuit se execută din oţel, prin forjare şi prelucrări mecanice, pot fi executate — mult mai puţin costisitor — din fontă cu grafit nodular, turnată). Fonta maleabilă şi fonta cu grafit nodular sînt folosite din ce în ce mai mult în locul oţelurilor şi al aliajelor neferoase, în construcţiile de maşini. Aliajele anfifricţiune pe bază de staniu sînt înlocuite cu aliaje pe bază de plumb sau cu aliaje cupru-plumb (unele aliaje înlocuitoare au chiar proprietăţi superioare aliajelor originale). în unele cazuri, cari devin fot mai frecvente, metalele şi aliajele metalice sînt înlocuite, în anumite piese (de ex.: ţevi, diferite roţi, rofi din-fafe, etc.) cu mase plastice, cari sînt mai pufin costisitoare şi mult mai uşor de prelucrat. 8. înlocuitor de cafea, pl. înlocuitori de cafea. Ind. alim.: Sin. Surogat de cafea (v. Cafea, surogat de ~). 9. înlocuitori de piele. Ind. piei.: Materiale produse în mod artificial, avînd aspect sau însuşiri asemănătoare cu ale pielii. Se deosebesc: Înlocuitori pe suport de fesătură, care poate fi lînă, bumbac, in, cînepă sau fire de viscoză. Stratul de acoperire e constituit din: uleiuri sicative, cauciuc, nitroceluloză, sau mase plastice (clorură de polivinil piastifiată, esteri poliacrilici, acetafi polivinilici şi diverşi copolimeri, poliamide, etc.). Aspectul se ameliorează prin colorarea stratului de acoperire cu pigmenţi, prin imprimarea hidraulică a unui desen în relief şi prin aplicarea unui lac de protecţie lucios. Aceste imitaţii de piele se întrebuinţează ca înlocuitori pentru: piele de marochinărie, articole de voiaj, tapiserie, şelărie, legătorie de cărţi, benzi de pălării, haine, fefe de încălţăminte de casă, căptuşeli şi acoperişuri de branţ. Înlocuitori pe bază de văl confecfionat din fibre naturale sau artificiale (fibre textile sau de viscoză) neţesute, ci numai slab împîslite. După impregnarea lor cu (pînă Ia 50%) latex sau emulsii de răşini sintetice (polimeri acrilici sau vinilici), se înmagazinare 634 înmuierea cărbunilor acoperă suprafafa vălurilor cu straturi de lianfi termoplasfici, pigmenfi şi lacuri şi se imprimă la fel ca înlocuitorii pe bază de fesătură, de cari se deosebesc prin faptul că sînt mai pufin rezistenfi la solicitări mecanice şi mai pufin durabili; în schimb, au o asemănare mai mare cu pielea, Se folosesc, în special, în marochinărie, la încălfăminte întrebuinfîndu-se numai ca acoperiş de branf. înlocuitorii pe bază de fibre de piele sînt constituifi din-tr-un conglomerat de fibre obfinute prin măcinarea pielii, legate între ele cu ajuturul unui liant insolubil în apă ca latexul de cauciuc, polimeri acrilici şi vinilici, etc. După precipitarea liantului, masa se deshidratează, se toarnă în plăci, şi, după presări şi uscări repetate, se finisează în mod adecvat. Aceşti înlocuitori se întrebuinfează ca tălpi în diferite scopuri (intermediare, de încălfăminte de casă, de uzură, de branf, de ştaif, de bombeu, de moletiere). Fără a se încadra strict în definifia înlocuitorilor de piele, sînt considerafi ca atare cauciucul şi foliile de mase plastice, cari înlocuiesc funcţional pielea într-o serie de întrebuinfări (de ex.: talpă de uzură, curele de transmisiune, garnituri, etc,), 1. înmagazinare. Gen..* Depozitareaunor produse,îngerieral pentru păstrare temporară, în încăperi amenajate în acest scop sau într-o incintă ocazională. Pentru înmagazinare se folosesc clădiri (numite, uneori, magazii), şoproane, terenuri (eventual împrejmuite, etc.); în unele cazuri, locurile de înmagazinare sînt amenajate cu utilaje de transport (de ex. macarale), instalafii de ventilafie sau de condifionare a aerului, instalafii frigorifice sau alte instalafii adecvate. Modul de înmagazinare, care depinde de forma produselor şi de posibilităţile de manutenfiune, poate fi în vrac sau în stive. Locuri de înmagazinare, uneori condifionate de felul produsului, sînt: silozuri pentru cereale; depozite frigorifice penfru carne sau alte alimente alterabile; pivnife pentru vinuri, etc. 2. înmagazinarea apei. Pisc.: Refinerea apei provenite din revărsări şi din precipitafii, la un nivel stabilit şi pe durata indicată de cerinfele procesului de producf ie piscicolă, în bălfile din albia majoră a rîurilor şi a fluviilor, cum şi în iazuri. Productivitatea piscicolă a bălfilor depinzînd de cantitatea apelor de inundafie bogate în materii nutritive, de repartizarea lor pe suprafefele favorabile nutriţiei şi reproducerii peştelui, şi de menfinerea lor pe durata echivalentă depunerii icrelor şi creşterii efectivelor (adică din martie pînă în septembrie cînd, penfru pescuit, apa e evacuată la nivelul permanent), înmagazinarea apei trebuie să fie asigurată prin stăviîare, prispe, etc., amplasate pe canale şi gîrle. în iazurile din regiunea colinară şi de şes, amenajate în scară pe văi, înmagazinarea apei se face prin baraje de pămînt a căror înălfime se calculează pentru două refineri, şi anume: nivelul piscicol, rezultat din compartimentarea văii, reprezentînd nivelul constant de apă care satisface cerinfele piscicole; nivelul de refinere, rezultat din volumul de apă care trebuie înmagazinat în basin în epoca viiturilor şi care are un caracter temporar. De cele mai multe ori, din totalul iazurilor amenajate în scară, unu sau două sînt folosite şî ca basine de acumulare a apei, restul fiind integrate unui proces rafional de producfie. Afară de utilizarea piscicolă, apa înmagazinată poate servi şi în scopuri agricole (culturi irigate) sau zootehnice (creşterea animalelor şi a păsărilor). 3. înmagazinarea semnalelor telegrafice. Telc.: Procedeu care permite păstrarea înregistrărilor semnalelor telegrafice succesive şi servind, în general, la o nouă emisiune. 4. inmagazinafor de parcursuri, pl. înmagazinatoare de parcursuri. C. f.: Dispozitiv folosit în instalafiile de centralizare automată ale cocoaşelor de triere, în cari se înmagazinează în prealabil parcursurile de triere a vagoanelor, formarea parcursurilor şi manevra macazurilor făcîndu-se în acest scop automat şi fracfionat, de vagoanele cari rulează pe planul înclinat şi peste macazurile fasciculului de triere. V. şi sub Mecanizarea cocoaşei de triere. 5. înmlăştinare. Hidr., Agr.: Transformarea unei suprafefe de teren în mlaştină (v.), prin acoperirea cel puţin periodică a terenului cu un strat de apă, care poate fi de suprafaţă, sau provenită din ridicarea nivelului stratului acvifer freatic. Prin înmlăştinare, terenul devine impropriu pentru a fi cultivat şi, în general, slab productiv. 6. înmugurire. Bot.: Faza fenologică de dezvoltare a mugurilor pînă la crăparea lor, adică pînă la depărtarea solzilor şi apariţia culorii verzi a frunzişoarelor. Var. înmugurit. 7. înmuiat, maşină de Jnd. chim.: Maşină de deformare plastică, folosită pentru confecţionarea unor articole de cauciuc, fără lipituri sau îmbinări, prin înmuierea calapoadelor într-o soluţie de cauciuc. E constituită dintr-o cameră cilindrică de tablă, cu uşi şi ferestre; cilindrul are axa verticală şi e montat pe un postament paralelepipedic, cu a cărui cavitate comunică — în partea inferioară — printr-o deschidere. în mijlocul cilindrului se roteşte un arbore vertical, pe care sînt fixate rame cari susţin calapoade de sticlă sau de porţelan, de forma obiectelor de fabricat. în partea inferioară se găseşte un rezervor cu soluţie de cauciuc, care poate fi ridicat sau coborît cu ajutorul unei pompe hidraulice. Prin ridicarea rezervorului, calapoadele sînt înmuiate în soluţia de cauciuc; la coborîrea rezervorului, o instalaţie de încălzire usucă soluţia pe calapoade; stratul de cauciuc ia forma calapoadelor, deci a obiectelor de fabricat. Solventul evaporat e dirijat spre exterior sau spre instalaţia de recuperare. Se foloseşte la confecţionarea de baloane, de mănuşi, etc. 8. înmuiere. 1. Tehn.: Creşterea fluidităţii unui material fără punct de fuziune, cînd creşte temperatura. 9. ~a aliajelor. Mefg.: Pierderea rigidităţii pe care o suferă aliajele înainte de îopire, în intervalul de temperatură dintre cele două puncte critice de topire, — punctul de început de topire (pe curba solidus) şi punctul de sfîrşit de topire (pe curba liquidus),— în care materialul capătă consistenţă pas-toasă; fac excepţie aliajele de concentraţie eutectică, cari se topesc la temperatură constantă, ca şi metalele, fără trecere prin starea pastoasă. 10. ~a cărbunilor. Ind. cb.: Fenomen care se produce în masa unor cărbuni, în timpul încălzirii acestora la o temperatură anumită, cărbunele înmuindu-se ca o pastă, pentru ca apoi, pe măsura creşterii temperaturii, să se solidifice. înmuierea e o condiţie indispensabilă pentru cocsificarea cărbunilor şi e caracteristică pentru huilele aglutinante; ea e însă de nedorif şi chiar dăunătoare în cazul altor utilizări ale cărbunilor. Odată cu începerea descompunerii termice, concomitent cu degajarea materiilor volatile, la temperaturi de ordinul a 350*”400°, masa huilelor (în bucăfi, granule sau praf) începe să se înmoaie, trecînd printr-o stare plastică mai mult sau mai pufin vîscoasă. La o anumită temperatură, caracteristică pentru fiecare huilă, această stare atinge un maxim, care e urmat, la temperaturi de 500—5500, de reîntărirea, adică de solidificarea materialului,care corespunde formării semicocsului. în timpul înmuierii, care se produce paralel cu procesul de descompunere violentă a masei organice a huilelor, gazele şi vaporii cari se formează în masa plastică provoacă creşterea („umflarea") materialului în stare pastoasă. Dacă perioada principală a degajării materiilor volatile coincide cu starea plastică şi dacă în fafa materialului nu există nici un obstacol, gradul de umflare poate fi atît de înalt, încît volumul materialului poate depăşi de cîteva ori volumul inifial al masei de huilă. în cazul cînd în fafa masei în curs de creştere se pune un obstacol, de exemplu peretele cuptorului, în Ioc de umflare, înmuiere, interval de ~ 635 înmuierea cerealelor la anumiţi cărbuni se va manifesta cu putere presiunea de cocsificare, care, în cazuri extreme, poate conduce chiar la distrugerea perefilor cuptorului. Intensitatea de desfăşurare a acestor fenomene depinde de tipul huilei şi de viteza de încălzire şi ele dau posibilitatea aprecierii aptitudinilor de cocsificare a unei huile sau a unui amestec de huile. Studiul aglutinării şi al cocsificării huilelor necesită diferite metode de cercetare a procesului, în laborator, înmuierea fiind determinată cu ajutorul metodei dilatometrice (Audibert-Arnu, Kattwinkel-Baum-Shimomura, Hoffmann, etc.). Determinarea punctului de înmuiere al unui cărbune arată temperatura la care începe plastifierea acestuia şi viteza de plastifiere; se stabileşte totodată începutul zonei mijlocii de degazare. Edificatoare sînt curbele de înmuiere după Foxwell; ele rezultă din măsurarea rezistenfei pe care o opune unui curent de gaz un strat de cărbune fin măcinat, în cursul unei încălziri crescînde. Rezistenfa devine mare îndată ce cărbunele se înmoaie şi încetează odată cu resolidificarea masei. V. şi sub Cocsificare). 1. interval de Chim. fiz.: intervalul de temperatură care caracterizează starea vîscoasă plastică pentru sticle, răşini, materiale ceramice, plastice, în care o variafie de temperatură foarte mică provoacă o variafie în salturi a mărimilor de material, ceea ce corespunde unor transformări de fază (v. fig.). în cazul corpurilor cu moleculă mică (organice sau anorganice), temperaturile de înmuiere indică temperaturi deasupra cărora materialul nu mai poate fi folosit. Corpurile cu interval de înmuieremic(20"-50°)fac parte dinfre sticlele normale (colofoniu, răşini, novolacuri, etc.), iar cele cu interval de înmuiere mare (50-*-150°), caracterizate prin structuri mai complicate şi neomogene, sînt considerate sticle anormale (polistirenii, poliacrilafii, poliacetafii de vinii, bitumurile oxidate, uleiurile oxidate, etc.). Determinarea viscozităfii la temperaturile Tv şi Tc se face după metode diferite, după natura materialului. Intervalul de înmuiere are o mare importanfă practică, fiindcă acesta e domeniul de prelucrare a maselor plastice. în cazul bitumului, numai în acest interval acesta îşi păstrează calităfile de liant, în cazul produselor pe bază de silicafi tehnici, în acest interval acestea devin compacte şi rezistente (datorită aparifiei fazei lichide care umple porii), fără a se deforma. în general, cu cît intervalul de înmuiere e mai mare, cu atît materialul respectiv se comportă mai bine sub acţiunea temperaturii. 2. ~r punct de Chim. fiz.: Temperatura la care un material se înmoaie şi se deformează sub acfiunea greutăfii proprii sau sub acţiunea unei forfe relativ mici (înmuiere sub sarcină), în urma modificărilor structurale pe cari le suferă la încălzire. La punctul de înmuiere, o variaţie foarte mică a temperaturii face ca toate proprietăţile să varieze în salturi, ceea ce corespunde unei transformări de fază. Temperatura de înmuiere e dată printr-o anumită valoare a viscozităţii, valoare caracteristică pentru fiecare material şi determinată după metode diferite. Astfel, la sticle, punctul de înmuiere e temperatura la care viscozitatea are valoarea de 4,5-107 poise şi se determină cu viscozimetrul, prin întindere, prin măsurarea deformării unui fir de sticlă încălzit şi supus unui efort de trac- ţiune. La bitumuri, punctul de înmuiere e dat de temperatura Ia care viscozitatea are valoarea de circa 9300 St şi se determină prin metoda inel şi bilă (bitumul se înmoaie, astfel încît permite trecerea unei bile prin masa lui). Punctul de înmuiere e în funcţiune nu numai de viscozitate, ci şi de rezistenţa structurală şi de coeziunea internă a materialului. Pentru materialele cari suportă sarcini în timpul utilizării lor la temperaturi înalte, se determină punctul de înmuiere sub sarcină. Astfel, în cazul materialelor refractare, punctul se determină pe epruvete cilindrice cu diametrul de 50 mm şi înălţimea de 50 mm, supuse unei sarcini de compresiune de 2 kgf/cm2 şi încălzite într-un anumit regim, înregistrîn-du-se variaţia înălţimii epruvetei pînă la temperatura Ia care materialul se deformează şi începe să curgă. Temperaturile de înmuiere sub sarcină (v. fig.), cum şi diferenţa dintre temperatura de înmuiere şi cea de înmuiere sub sarcină, diferă, pentru diferite materiale, în funcţiune de cantitatea de fază lichidă, de viscozitatea topiturii, de rezistenţa scheletului cristalin. înmuierea sub sarcină de întindere (cazul folosirii creuzetelor, a mufelor, etc.) se produce la temperaturi cu circa 100—2000 mai înalte decît înmuierea sub sarcină de compresiune, ceea ce permite o utilizare a acestora în condiţii mai bune. 3. ~, recoacere de Metg.: Tratament termic aplicat oţelurilor şi fontelor, pentru a le reduce duritatea şi rezistenţele mecanice, astfel încît să devină uşor prelucrabile prin aşchiere. V. sub Recoacere. 4. înmuiere. 2. Chim. fiz , Tehn.: Scăderea consistenţei unui material, ca urmare a creşterii umidităţii lui. 5. ~a pămîntului. Geot,: Reducerea consistenţei pamîn-tului, ca urmare a creşterii umidităţii sale. înmuierea se poate produce, fie pe cale naturală, în perioadele ploioase, fie datorită unui aflux de apă provenit din conducte, canalizaţii, etc. sau chiar din procesul tehnologic normal al instalaţiilor fundate pe terenul respecfiv. înmuierea terenurilor argiloase e însoţită de scăderea rezistenţei Ia forfecare şi deci a capacităţii lor portante (v.). înmuierea loess-urilorşi a pămînturilor macroporice în generai conduce la tasări importante, chiar fără majorarea presiunii (v. şi sub Loess). Măsurile constructive pentru împiedicarea înmuierii pămîntului consistă, fie în îndepărtarea tuturor surselor de apă din zona respectivă, fie în protejarea masivului printr-un element impermeabil, rezistent la acţiunea apei. a. înmuiere. 3. Fiz., Chim.: Udarea unui material, fie prin introducerea într-un lichid, fie prin stropire, astfel încît lichidul să pătrundă în toată masa lui. - 7. ~a cerealelor. Agr.: Operaţia prin care se dă cerealelor umiditatea necesară, în vederea declanşării procesului biologic al încolţiriif umiditatea normală a seminţelor fiind insuficientă pentru formarea embrionului. înmuierea se face cu apă obişnuită, la care se adaugă unele substanţe antiseptice ca: acid sulfuric, apă de var, formalină, pentru a distruge bacteriile dăunătoare cari slăbesc puterea diastazică a cerealelor încolţite şi favorizează mucegăirea. lnferval de înmuiere. Tv) temperatura de vitrifiere sau înmuiere; Tc) temperatura de curgere; TV-7C) Interval de înmuiere sau de plasticitate. înmuierea refractarelor sub sarcina de compresiune. 1) şamotă superioară; 2) şamotă semiacidă; 3) silica tridimitică; 4) silica crlstobalitică; —) contracîiune; +) di fătat *©• înmuierea fibrelor 636 înmuierea textilelor Odată cu înmuierea se execută şi o spălare, pentru eliminarea urmelor de praf şi a microorganismelor aderente la boabe, Operafia se execută cum urmează: se introduce apă în aparatul de înmuiere, aproximativ 1/2 din volumul său; apoi şe introduc cerealele, amesfecînd puternic penfru a ridica la suprafafă pleava, paiele, etc. Se Iasă apoi în repaus aproximativ trei ore, după care se mai amestecă o dată. Se evacuează impurităfile de la suprafafă; apoi începe spălarea. Aceasta se face prin agitarea continuă a boabelor în apă, lăsînd apa să circule neîntrerupt pînă cînd se obfine apă curată, sau barbofînd aer sub presiune, ceea ce provoacă o circulafie puternică a boabelor în apă. După spălare se evacuează apa, iar cerealele se lasă în aparat, acesta avînd robinetul de golire deschis. După aproximativ zece ore se introduce din nou apă, în care s-a adăugat apă de var, şi se fine astfel aproximativ şase ore, apoi apa se evacuează. Această operafie se repetă de 3—4 ori. Timpul necesar de înmuiere depinde de calitatea şi de mărimea boabelor, cum şi de duritatea şi temperatura apei folosite. Cu o apă dură, înmuierea se face mai greu; în schimb nu trec în solufie prea multe substanfe din tegumentul bobului, care astfel s-ar pierde. La temperatura de 10—15°, înmuierea orzului, de exemplu, durează aproximativ frei zile; la temperatură mai înaltă ea se poate termina în două zile. Controlul înmuierii se face prin proba cretei: bobul tăiat trebuie să lase pe o placă neagră o urmă asemănătoare celei pe care o lasă creta. i. ~a fibrelor. Ind. text.: Operafia de stropire cu ulei sau cu emulsie de ulei a unui material fibros în fazele de destrămare şi amestecare ale procesului de filare, în scopul de a micşora rigiditatea fibrelor, penfru a evita ruperea lor sub acfiunile de lovire, înfindere şi îndoire în timpul prelucrării mecanice, şi pentru a reduce rezisfenfele la frecare, uşurînd alunecarea şi deplasarea fibrelor unele fafă de altele, la efectuarea operafiilor de cardare, laminare, torsionare, etc. în filatura de fibre liberiene tari se foloseşte maşina de înmuiat şi zdrobit, penfru înmuierea fibrelor rigide rezultate prin topirea tulpinilor. înmuierea iutei şi a cînepei se face prin zdrobirea cu ajutorul cilindrelor cu caneluri cu adîncime relativ mare, cari se întrepătrund la maşini semicirculare sau orizontale (softener). La maşinile semicirculare, materialul fibros prelucrat execută alternativ o mişcare înainte şi înapoi, cursa înainte fiind mai mare. La maşinile orizontale, numărul de perechi de cilindre e mare: 16—30 pentru cînepă şi 30—72 pentru iută. Canelurile cilindrelor sînt elicoidale şi din ce în ce mai fine către debitarea din maşină (v. fig.). Producfia e Maşină de zdrobii orizontală. 1) cilindre canelafe; 1, 3) rofi dinfate; 4) ax; 5) pînză de alimentare; 6) masă de debitare. de 1000 kg/h fuior de cînepă şi 2000 kg/h iută. Pentru iută, maşina are şi dispozitiv de stropit cu emulsie. 2. ~a pieilor. Ind. piei.: Operafie din procesul de prelucrare a pieilor, în care se restituie acestora umiditatea pierdută în cursul conservării, penfru a le readuce în starea de umflare din momentul jupuirii; se curăfă pielea de impurităfile aderente, se elimină sarea şi materialele folosite la conservare şi se îndepărtează parfial proteinele solubile în solufii saline neutre. Se produce, de asemenea, şi o scindare a fibrelor în fibrile. înmuierea pieilor în vederea tăbăcirii se face în haspele (v.) sau în butoaie, prin imersiune totală, sau numai printr-un spălat mai mult sau mai pufin prelungit în aceste aparate. Cînd pieile au devenit suficient de moi penfru a putea fi prelucrate mecanic, se procedează la strecuirea lor (v.). Pieile cari au fost uscate puternic necesită tratamente mecanice mai energice ca, de exemplu, vîlcuirea (v.) mai mult sau mai pufin prelungită în butoi, cu cantităfi mai mici de apă, eventual cu adausuri de sare, sau, uneori, complet fără flotă (vîlcuire în sec). înmuierea pieilor uscate continuă în basine, folosind adausuri de acceleratori (agenfi de înmuiere propriu-zişi sau substanfe cari provoacă umflarea colagenului, cum sînt: sulfura de sodiu, hidroxidul de sodiu, tetrasulfura de sodiu, etc.). Înmuierea pieilor cu blană trebuie efectuată rapid, pentru a evita dezvoltarea florii bacteriene, care ar putea conduce la o slăbire a părului în foliculi sau chiar la hămuşire şi fără întrebuinfare de substanfe cari ar putea deteriora firele de par (atacare, distrugere, slăbirea rezistenfei, împîslire, decolo-rare, păfare). Se folosesc: săruri neutre, cari în concentraţii mici au o acfiune slab peptizantă asupra fesufului dermic; săruri acide sau acizi slabi, cari provoacă o uşoară umflare acidă a colagenului şi agenfi de înmuiere fensioactivi, cu proprietăţi bacfericide. 3. ~a textilelor. Ind. text.: Operafie de finisare textilă, care pregăteşte fesătură sau firele pentru vopsire sau albire, înlăturînd cerurile şi grăsimile de pe fibră, pentru a uşura pătrunderea în material a băilor de vopsire şi a agenfilor de albire, obţinîndu-se astfel o uniformizare a nuanţelor. Operafia consisfă în imbibarea fesăturii cu apă caldă (40—50°), care confine şi produse chimice auxiliare, muianfi sau agenfi de udare, cari accelerează descleirea, ca: ulei turcesc, săpun sau ulei Monopol, Igepon T, etc. După imbibarea cu aceste soluţii urmează lăsarea ţesăturii în repaus, în basine, timp de 10—18 ore şi apoi spălarea ei. în timpul repausului ţesăturii, aceasta nu trebuie să se usuce Ia suprafaţă, deoarece uscarea poate provoca apariţia unor pete după vopsire sau albire. Utilajul folosit penfru înmuiere variază după natura fibrelor şi e diferit pentru fire şi ţesături. Deosebit de importantă e această operaţie la firele şi la ţesăturile de mătase în procesul degomării (v.). înmuierea firelor de mătase în sculuri se face în condiţii bune în căzi manuale dreptunghiulare, de cupru sau de lemn, cu dimensiunile: lăţimea 1 m, adîncimea 1 m, lungimea 3—5 m şi capacitatea de 2500—4000 I, cu funduri duble, perforate, şi avînd serpentine cu circulafie de abur pentru încălzirea băii. Sculurile de mătase sînt aşezate pe beţe şi se întorc mereu, în acest timp ele trebuie manipulate cu cea mai mare atenţie, pentru a nu scămoşi firele şi a nu deranja legătura interioară a sculurilor. înmuierea fesăturilor de mătase trebuie executată pe aparate cari elimină posibilitatea de tensionare şi frecare a ţesăturii, dînd astfel firelor din ţesăturile crepe posibilitatea să-şi formeze liber contracţiunile şi încreţiturile. Pentru aceasta nu sînt indicate căzile normale de vopsit, tip haspel (v.). înmuierea se face în aparate manuale, formate din căzi dreptunghiulare cu capacitatea pînă la 6000 I, construite din lemn sau din metal inoxidabil, cu fund dublu perforat şi cu serpentine cu circulaţie de abur pentru încălzire. Pentru tratarea în aceste aparate, ţesătura trebuie pregătită în prealabil, adică aşezată în foi, sub formă de falduri, ori înfăşurată pe o vîr-telniţă pliantă, sub formă de scul. în primul caz se trec sfori subţiri duble prin lizierele ţesăturii şi, cu ajutorul unor bastoane cari se reazemă pe partea superioară a basinului, se scufundă ţesătura astfel pliată, în basinul care conţine baia de înmuiere. înmuiere 637 înnădirea armaturilor în cazul al doilea, aşezarea şi manipularea ţesăturilor se fac ca şi manipularea sculurilor de fire. Productivitatea acestor aparate e foarte mică. 1. înmuiere. 4. Tehn.: Micşorarea durităfii unei ape. 2. înmulfire. 1. Mat.: Operafie care determină, în funcfiune de o pereche ordonată de elemente-factori a şi (3, cari aparfin cîte unei mulfimi sau aceleiaşi mulfimi, un al treilea element y, numit produsul lor, aparfinînd unei mulfimi care poate diferi de mulfimile factorilor, sau poate fi una dintre acestea — şi care satisface următoarele reguli sau legi: I. Produsul e determinat în mod univoc de cei doi factori şi de ordinea lor în produs. II. Produsul e distributiv în raport cu adunările, presupuse definite în mulfimile elementelor-factori şi elementului produs, adică produsul unui element a prin suma P1 + P2 a două elemente Pi şi P2 esfe e9a^ cu suma produselor elementului a prin elementele Pi şi P2' a(Pi 4* P2) = a(3i I a|32f iar produsul sumei ai + a2 a două elemente ai şi 0C2, prin elementul p, este egal cu suma produselor elementelor ai şi a2 prin elementul P: (ai-f a2) p = aip + a2p. III. Produsul e elementul zero al mulfimii elementelor produse, dacă unul dintre elementele-factori e elementul zero al mulfimii din care face parte: 0 • p = 0; a*0 = 0. V. şl sub Produs. 3. ~a a două substituţii. Mat.: Efectuarea succesivă a două substitufii de acelaşi grad n, ceea ce conduce la sub-stitufia produs, de acelaşi grad n. 4. înmulţire. 2: Creşterea numărului indivizilor unei colec-fivitafi. & ~ sexuată. Bot., Silv.: înmulţirea plantelor prin seminfe. E cea mai răspîndită în natură şi presupune, între altele, o mare capacitate de înflorire şi fructificafie a arborilor. Această fructificafie începe să se manifeste abia de la o anumită vîrstă (vîrsta maturităţii), creşte în intensitate pînă la o altă vîrstă, anumită, şi apoi scade progresiv, putîndu-se menfine timp îndelungat, cît arborele vegetează oarecum. Afară de mersul general al fructificafiei, interesează în mod deosebit felul în care fructificafia se desfăşoară de la an la an, prezentînd interes, sub acest raport, atît periodicitatea fructificafiei cît şi abundenţa fructificafiei. Aceste fenomene sînt variabile şi depind în general de specia arborescentă şi de condifiile de viefuire (stafionale) ale arborilor. Astfel, unii arbori cum sînt: sălciile, plopii, mestecenii, ulmii, şi, în general, arborii foioşi iubitori de lumină, cu seminfe mici şi uşoare, încep să fructifice curînd, de la etatea de 10 **20 de ani, în fiecare an, şi abundent. Aceştia sînt, de altfel, arborii cari invadează întîi pentru ocuparea unui loc despădurit şi lăsat liber dintr-o cauză oarecare. Alfi arbori, cum sînt, în general, arborii cu seminfe grele (stejarii, fagul, castanul, etc.) încep să fructifice tîrziu, la etatea de 40--60 de ani, cu o periodicitate a fructificafiei abundente de 4-**8 ani. Anii de fructificafie abundentă Ia stejar şi la fag — cari sînt numifi ani de ghindă, respecfiv ani de jir — sînt urmaţi de ani de fructificafie slabă sau de „stropeală" ori de ani în cari seminfele lipsesc complet. Condifiile stafionale sînt de asemenea hotărîtoare pentru desfăşurarea fructificafiei. Cu cît condifiile sînt mai favorabile pentru vegetafia arborilor, cu atît mai mult ne putem aştepta la o fructificafie mai abundentă şi cu periodicitate mai scurtă. în special căldura şi lumina infiuenfează cel mai mult fructificafia: în locurile călduroase (expuse la soare, cu soluri calcaroase), arborii fructifică mai curînd şi mai des; arborii crescufi liber şi deci scăldafi în lumină au o fructificare mai timpurie, mai îndelungată, mai deasă şi mai abundentă; arborii crescufi înghesuit, în masiv păduros strîns, încep să fructifice tîrziu, slab şi rar, iar unii nu fructifică deloc. — înmulfirea pe cale sexuată e în funcfiune şi de condifii de sol şi de climat favorabile pentru germinarea seminfelor şi pentru buna dezvoltare a plantulelor, respectiv a puiefilor. 6. ~ vegetativă. Bot., Agr.: înmulfirea plantelor prin fragmente de organe vegetative, fesuturi sau celule (lăstari, frunze, rădăcini). E naturală, cînd se produce singură, şi artificială, cînd e practicată de om. Plantele inferioare se înmulfesc vegetativ prin: diviziune celulară sau sciziparitate (bacterii, alge); înmugurire (drojdii); sclerotii (ciuperca Clavi-ceps purpurea, etc.); divizarea talului [(alge, licheni). Plantele superioare se înmulfesc vegetativ prin: stoloni (v.), ca Ia frag; drajoni (v.), ca Ia gutui, liliac, trandafir; bulbi (v.), ca la ceapă, usturoi, lalea; tubercule (v.), ca la cartofi, topinambur; rizomi (v.), ca la numeroase plante erbacee perene; muguri hibernali, ca la unele plante acvatice. Prin lăstari se înmulfesc plantele cari cresc în medii în cari perioada de vegetafie e prea scurtă penfru ca sămînfa să poată ajunge Ia maturitate. Procedeele de înmulfire vegetativă folosite în agricultură şi în silvicultură sînt: butăşirea (v.), marcotajul (v.), altoirea (v.), împărfirea tufelor. Sin. înmulfire asexuată. 7. Snmulţiîor, pl. înmulfitori. 1. Mat.: Numărul care, în operafia înmulfirii, considerată ca o adunare repetată, indică de cîte ori trebuie să figureze ca termen în adunare numărul numit detnmultit, asupra căruia se efectuează înmulfirea. 8. Înmuîfitor, pl. înmulfiîoare. 2. Agr.: Seră (v.) destinată producerii răsadului de legume şi înmulfirii plantelor horticole. Sin. Seră de înmulfire, Seră-înmulfitor. g. înnădire. Tehn.: îmbinarea dezmembrabilă sau nedezmembrabilă, în prelungire, a unor piese, sau a unei piese, cu o bucată de material de aceeaşi natură cu cea a materialului piesei (de ex.: cu clemă, pană, eclise, prin sudare, lipire, etc.). V. ş] sub îmbinare. 10. ~a armaturilor. Bet., Cs.: înnădirea barelor de ofel-beton folosite la armarea elementelor de beton armat, cînd lungimea acestor bare nu permite fasonarea armaturilor dintr-o singură bucată. Se execută prin petrecere, prin sudură sau cu ajutorul unor manşoane de întindere. înnădirea prin petrecere e folosită curent Ia armaturile elementelor de beton solicitate la compresiune şi F~" i—fagi a b c d e f înnădirea barelor de oîel-befon. a) înnădire prin petrecere simplă, a barelor de ofel-beton netede, cu ciocuri; b) înnădire prin petrecere simplă, a barelor de ofel-beton cu profil periodic, fără ciocuri; c) înnădire prin petrecere, sudată cu arc electric; d) înnădirî cu eclisă curbă; e) înnădiri cu două eclise de ofel-beton; f) în-nădiri cu două cordoane de sudură sau cu un singur cordon de sudură; ln) lungimea de petrecere Ia barele netede, cu ciocuri; lp) lungimea de petrecere Ia barele cu profil periodic. Ia încovoiere. Se execută prin alăturarea, pe o anumită lungime, a capetelor barelor cari se înnădesc, şi legarea lor cu înnădit, maşina de ~ furnire 638 înnegrire sîrmă de ofel, la mijlocul şi la capetele înnădirii (v. fig. a şi b). înnădirile prin petrecere nu sînt permise la armaturile elementelor supuse la întindere (tiranfi, tije de susfinere, etc.) şi la barele cu diametru mai mare decît 25 mm. La armaturile perefilor de rezervoare şi de silozuri, înnădirile prin petrecere sînt permise numai dacă sînt aşezate în secfiuni diferite. Lungimea minimă de petrecere a capetelor barelor, în funcfiune de diametrul d al acestora, depinde de felul barelor de ofel-beton şi de modul de solicitare a lor. Pentru armaturile întinse sînt prescrise următoarele lungimi de petrecere: 30 d pentru barele netede, echipate cu ciocuri, folosite la armarea elementelor obişnuite, respectiv 40 d pentru barele netede, echipate cu ciocuri, folosite la armarea perefilor rezervoarelor şi ai silozurilor; 45 d, pentru barele cu profil periodic, echipate cu ciocuri şi cu diametrul echivalent de 18 mm, respectiv 60 d, pentru barele cu profil periodic, fără ciocuri, cu diametrul echivalent mai mare decît 18 mm. Pentru armaturile comprimate sînt prescrise următoarele lungimi de petrecere: 20 d pentru barele netede, fără ciocuri la capete; 30 d pentru barele cu profil periodic, fără ciocuri. Pentru elementele supuse la solicitări importante, lungimile de petrecere ale barelor se stabilesc prin calcul. înnădi rea prin sudare poate fi realizată prin sudură electrică de contact, sau cu arc electric. Sudarea de contact se foloseşte pentru bare cu diametrul mai mare decît 14 mm. înnădirea se face cap la cap, după o pregătire prealabilă a capetelor barelor. Sudarea cu arc electric e folosită la orice fel de bare, indiferent de grosimea lor, cu excepfia barelor ale căror calităfi fizico-meca-nice au fost îmbunătăfite pe cale mecanică (bare cu profil periodic, răsucite, turtite, etc.), la cari poate fi admisă numai în anumite condifii şi cu respectarea unui anumit regim de sudură. Poate fi realizată prin petrecere (v. fig. c şi f) sau cu eclise (v. fig. d şi e). La înnădirile prin petrecere, sudate cu arc electric, capetele barelor se aşază astfel, încît sub acfiunea forfelor înnădirea să nu fie solicitată la încovoiere, iar barele să rămînă drepte şi cu axele în prelungire. La înnădirile cu eclise se folosesc, fie eclisele alcătuite din ofel lat, îndoite după linia mediană a lor la 120°, cele două bare cari se înnădesc fiind aşezate cap la cap în unghiui îndoiturii, fie eclise alcătuite din bare de ofel-beton alipite cîte două simetric de barele cari se înnădesc, şi avînd secfiunea totală echivalentă cu a barelor înnădite. Calitatea înnădirilor prin sudare trebuie verificată prin încercări la întindere, tensiunea de rupere a sudurii trebuind să fie cel pufin egală cu tensiunea de rupere a ofelului barelor înnădite. înnădirea cu manşoane, filetate la interior, se foloseşte în special la armaturile tiranfilor şi, în general, cînd e necesară întinderea armaturii după montarea ei, pentru ofeluri de mărci obişnuite. Manşonul se confecfionează dintr-un ofel cu marca cel pufin egală cu a ofelului barelor înnădite. Filetul barelor se execută de preferinfă pe o porfiune de bară cu diametrul mai mare, pentru a asigura, în porfiunea filetată, preluarea integrală a efortului capabil al barelor din secfiunea curentă. i. înnădit, maşină de ~ furnire. Ind. lemn.: Maşină de asamblare folosită în industria placajelor, la înnădirea pe latura lungă a fîşiilor în- 3 ' • 4 3 /. Maşină de înnădit furnire, cu avans longitudinal. a) schemă de funcfionare; b) maşină; /-/) axa dispozitivului de umezire; 1) masă; 2) f îşi © de furnir; 3) role de apropiere; 4) bară încălzitoare; 5) role de transportare. guste de furnir, spre a obfine foi cu dimensiuni mari. înnădirea se efectuează prin lipirea marginilor laterale ale fîşiilor, îndreptate în prealabil şi unse cu clei. Se deosebesc următoarele două tipuri de maşini: Maşină de înnădit furnire, cu avans longitudinal (v. fig. I): Maşină care are mecanismul de avans constituit din doua benzi fără fine cu segmenfi, cari antrenează fîşiile de furnir în direcfie longitudinală; concomitent, cîteva role cu şanfuri elicoidale imprimă fîşiilor şi o mişcare laterală, de apropiere (v. fig. I a). Un dispozitiv de încălzire, constituit din bare sau din plăci încălzite cu abur sau electric, dispuse paralel cu marginile de asamblat, exercită o uşoară apăsare asupra furnirului şi usucă cleiul (v.). Maşină de înnădit furnire, cu avans transversal (v. fig. /I): Maşină care are mecanismul de avans constituit din două cilindre cari imprimă fîşiilor de \ | ^ furnir o mişcare în direcfie perpendiculară pe lungimea lor. După mecanismul de avans, fîşiile alăturate trec prin dispozitivul de încălzire constituit dinfr-o placă încălzitoare şi una de presare, suprapuse, şi apoi parcurg o zonă de răcire (v. fig. II a). Anexe ale maşinii sînt: un recipient pentru înmuierea marginilor fîşiilor în aldehidă formică şi un foarfece-ghilo-tină, care secfionează foaia continuă rezultată, la dimensiunea stabilită în prealabil. 2. înnădifură, pl. înnădituri. Elf.: Legătura a două cabluri, la reunirea lor lifă cu lifă. 3. înnămolire. Mine. V. sub Focuri subterane. 4. înnebunire. 1. Nav.: Pierderea capacităfii compasului magnetic de a se orienta în planul meridianului magnetic, din cauza unor perturbafii magnetice intense, cum poate fi căderea trăsnetului pe o navă. 5. 2. Nav.: Pierderea stabilităfii Ia drum a unei nave, din cauza folosirii repetete a unghiurilor mari de cîrmă. 8. înnegrire. F/z., Fofo.: Logaritmul opacităfii unui material fotografic impresionat, developat şi fixat: S = log^, unde /o e intensitatea unui flux de radiafii care cade pe materialul fotografic respectiv, iar / e intensitatea fluxului care străbate acel material. II. Maşină de înnădit furnire, cu avans transversal. a)schemă de funcţionare; b) maşină; 1) recipient cu aldehidă formică; 2) cilindre de avans; 3) dispozitiv de presare; 4) placă încălzitoare; 5) placă de răcire; 6)foarfece; 7) furnir. înnegrire, curbă de ~ 639 înnobilară Curbă de înnegrire. înnegrirea depinde atît de iluminarea L a materialului, cît şi de timpul t de expunere. Pentru variafii mici ale lui L sau t, înnegrirea depinde numai de produsul E = Lt, numit expunere: 5=f{Lt) (legea reciprocităţii sau legea lui Bunsen şi R o s c o e). Pentru variafii mari ale lui L sau ale lui t, legea reciprocităfii nu mai e verificată, iar înnegrirea e dată de: S=f{Uf) (legea Iui Schwarzschild), p fiind o constantă care depinde de lungimea de undă a radiafiei incidente şi care caracterizează emulsia fotosensibilă respectivă, numit constanta sau exponentul lui Schwarzschild. Pentru expuneri mici p<1 (de regulă 0,7 1. Valoarea înnegririi, obfinută experimental, depinde şi de natura fasciculului care cade pe materialul fotografic, fiind mai mare cînd determinarea se face în lumină paralelă decît în lumină difuză (v. Cal I ier, efect ~1). Dependenfa înnegririi S de expunerea E se reprezintă, de regulă, printr-o curbă de înne-grire (v. fig.), în care în abscise se poartă log E iar în ordonate, S. Această curbă, al cărei aspect depinde, într-o anumită măsură, de modul de expunere (continuă sau intermitentă), variată prin variafia Iui L sau a lui t, şi de modul de developare, cuprinde mai multe porfiuni: porfiunea AB, paralelă cu axa absciselor, care reprezintă înnegrirea reziduală So, datorită voalului plăcii (adeseori curbele de înnegrire cari caracterizează un material fotografic au voalul corectat, fiind, deci, tangente, în origine, la axa absciselor); porfiunea de subex-punere BC; porfiunea CD, un segment de dreaptă în domeniul de expunere corectă, al cărui coeficient unghiular y = tg a reprezintă factorul de contrast; porfiunea de supraexpunere DE şi porfiunea EF, care corespunde solarizării, adică descreşterii înnegririi în urma unui expuneri prea îndelungate. Segmentul CD, prelungit, intersectează axa absciselor în G. Expunerea Eg, corespunzătoare punctului G, reprezintă inerfia plăcii. Diferenfa 1= log Ed — log EG se numeşte latitudinea de expunere a plăcii şi reprezintă domeniul de expuneri corecte. 1. curbă de Foto. V. sub înnegrire. 2. „legea" de F/z., Fot o.: Sin. Legea Iui Schwarzschild (v. sub înnegrire). 3. înnegrirea cerealelor. Agr.: Boală a cerealelor păioase provocată de ciuperca patogenă Mycosphaerella tulasnei Jancz (Cladosporium herbarum Pers.). Se transmite prin resturile plantelor bolnave şi prin sămînfă, umiditatea favorizînd răs-pîndirea ei. Cerealele atacate prezintă pe frunze puncte mici negricioase sau galbene, constituite de conidioforii ciupercii; plantele tinere nu mai înfloresc şi pier, iar plantele atacate după înflorire au spicul steril. Pentru combaterea bolii se recomandă drenarea terenurilor prea umede, dezmiriştitul la timp şi folosirea de sămînfă sănătoasă. 4. înnegrirea tulpinilor. Agr.; Boală a tutunului provocată de ciuperca Phytophthora nicotianae, care se manifestă prin înnegrirea tulpinilor, cari se îndoaie, cad la pămînt şi putrezesc. Infecfia se propagă prin sol, apare Ia răsadul de tutun şi e dusă cu acesta în cîmp. Agentul patogen poate ataca şi cartofii, pătlăgelele vinete, ricinul, etc. Se combate prin dezinfectarea solului din răsadnife, folosind tratamente chimice sau termice; prin plantarea în cîmp de răsad sănătos; prin asolament de cel pufin cinci ani. 5. înnisipare. 1. TranspAcoperirea unei căi de comunicafie cu un strat de nisip adus de vînt, astfel încît împiedică uneori circulafia. 6. înnisipare. 2. Cs., Drum.: Aşternerea unui strat de nisip, cu grosimea de 1--2 cm, deasupra unei îmbrăcăminte rutiere sau a unei suprafefe proaspăt betonate, pentru a Ie proteja şi a le păstra, pentru un anumit timp, o umiditate sporită. 7. înnisipare. 3. Fund., Drum.: Operafia de amestecare a unui pămînt natural cu nisip, în scopul ameliorării lui în lucrările de fundafii şi de construcfii rutiere. Prin mărirea confinutului de particule de nisip, suprafafa specifică (deci intensitatea fenomenelor de suprafafă) se micşorează, iar pămîntul devine mai pufin sensibil la variafiile de umiditate. Prin scăderea indicelui de plasticitate (v.) se reduc posibi-lităfile de înmuiere şi de înnoroire, cum şi umflarea şi con-tracfiunea pămîntului, iar compresibilitatea materialului devine mai mică. 8. înnisipare. 4. Expl. pefr.: Deranjament în funcfionarea sondelor în producfie, rezultat în urma pătrunderii, din strat în gaura de sondă, a unei mari cantităfi de nisip (în special în cazul stratelor constituite din nisip neconsolidat sau slab cimentat), care se depune la talpa sondei sau în coloana de extracfie, formînd dopuri mai mult sau mai pufin compacte, cari pot acoperi în întregime deschiderile filtrului sondei, închizînd căile de acces al fluidului din strat în sondă, sau pot opri circulafia fluidelor prin interiorul fevilor de extracfie. Antrenarea nisipului e rezultatul ritmului de extracfie care conduce, uneori, la mărirea vitezei de deplasare a fluidului, peste viteza critică de antrenare a granulelor din strat şi, deci, la crearea unui adevărat curent de nisip curgător. La intrarea în gaura de sondă, care are o secfiune de curgere mult mai mare decît secfiunea de curgere a canalelor din strat, viteza curentului de fluid scade, devine mai mică decît viteza critică de antrenare a nisipului şi acesta se depune. Fenomenul de înnisipare se poate produce atunci cînd anumite operafii necesare la sondă reclamă întreruperea femporară a funcfionării acesteia. Nisipul care se găseşte în curentul ascendent a cărui viteză devine zero cade spre talpa sondei, adunîndu-se sub forma de dopuri, fie chiar la talpă, fie în coioana de extracfie (fevile de extracfie). înnisiparea conduce la: micşorarea debitului sondei, uneori chiar întreruperea debitărji stratului şi, deci, întreruperea funcfionării sondei; formarea de goluri (caverne) în strat, urmată de surpări în acoperişul stratului, cari pot produce deschiderea stratelor acvifere superioare şi prin aceasta inundarea stratului productiv, blocarea intrării fluidului din strat în gaura de sondă, ovalizarea sau deplasarea filtrului sondei. înnisiparea poate fi prevenită prin: utilarea sondei în dreptul stratului productiv cu filtre bine dimensionate; respectarea unor condifii optime de lucru al stratului, limitînd căderea de presiune între strat şi sondă, deci micşorînd debitul, ceea ce asigură o viteză de curgere în strat mai mică decît viteza critică de antrenare a nisipului; aplicarea unor procedee speciale de extracfie, cari să asigure extragerea Ia suprafafă a nisipului intrat în gaura de sondă (de ex. extracfia cu circulafie de gaze, fifei, sau pompajul cu prăjini tubulare, etc.); consolidarea nisipului din strat prin introducerea de răşini lichide în zona din imediata apropiere a găurii de sondă, cari prin solidifica re în strat cimentează particulele libere de nisip; folosirea filtrelor speciale (filtre cu sîrmă, butoane, etc.) sau a filtrelor de pietriş; etc. 9. înnobilare. 1. Metg.: Operafie de aliere a ofeiului sau a fontei cu anumite elemente, pentru a obfine ofeluri aliate sau fonte aliate şi a îmbunătăfi unele proprietăfi ale acestor aliaje. Influenfa diferitelor elemente de aliere asupra proprie-tăfilor aliajelor feroase se analizează după modul în care ele înnobilare 640 înnoroirea sondei modifică diagrama fier-carbon (de ex, ridică sau coboară punctele de transformare Ai f A3 şi A*) şi diagrama curbelor de transformare isotermică a austenitei (de ex. apropie sau îndepărtează aceste curbe de axa de ordonate, ridică sau coboară zona de stabilitate minimă a austenitei şi temperafura de început a transformării martensitice Ms), cum şi după felul în care fiecare element de aliere se comportă cu carbonul (formează sau nu formează carburi). Elementele folosite mai frecvent pentru înnobilarea ofelurilor sînt: Ni, Cr, Mo, Mn, Si, V, W, Cof etc.; mai rar sînt folosite elemente ca B, Zr, Nb, Ta, etc. La înnobilarea fontelor se folosesc: Ni, Cr, Mo, Ti, Cu, etc. V. Adaus de aliere; v, şl sub Ofel aliat; Fontă brută aliată. 1. înnobilare. 2. M/ne, Prep. min.: Ameliorarea propie-tăţilor minereurilor, respectiv ale cărbunilor, spre a le conferi aptitudinea necesară tratării lor ulterioare, respectiv pentru folosirea lor în industrie şi în metalurgie. înnobilarea se poate obţine prin procedee mecanice (preparare mecanică) şi pe cale fermică, uneori, în timpul operafiilor respective, producîndu-se şi transformări chimice (de ex.: Ia prăjire, carbonizare, etc.). — Înnobilarea pe cale mecanică se obfine prin: fărîmarea (v ) materialului, pînă se obfin dimensiunile cerute de folosirea lui directă în diversele prelucrări ulterioare; clasarea (v.) volumetrică sau granulometrică a materialului, penfru o mai raţională folosire directă a lui în industrie; concentrarea (v.), respectiv îmbogăfirea materialului, care e cea mai importantă operafie de înnobilare a minereurilor şi care consistă în obţinerea de concentrate mai bogate în metale sau în substanfe minerale utile; brichetarea (v.), prin care, cu ajutorul presiunii şi, în majoritatea cazurilor, cu ajutorul lianfilor, se reunesc în bucăfi mai mari, cu forme regulate (v. şi sub Brichetă), bucăţile mici de minereuri şi, în special, de cărbuni. — înnobilarea pe cale termică se obfine prin: uscare (v.), în care se elimină apa din produsele miniere (v. şi sub Fleiss-nerizare); aglomerare (v.), prin care, din praf şi din bucăfi mici da minereu, se obfin bucăfi compacte şi porose (aglomerate), cari pot fi prelucrate, în condiţii optime, prin procedee metalurgice; prăjirea (v.) minereurilor, care se aplică, în special, la sulfuri şi carbonaţi; carbonizarea (v.) şi semi-carbonizarea (v.) cărbunilor, din cari rezultă cocs (v.) şi semi-cocs (v.) (v. şi sub Cocsificare). 2. ~a agregatelor. Drum.: Tratarea agregateler hidrofile (graniţe, cuarfite, etc.) folosite la lucrările de asfaltare, cu apă de var, calaican, etc., pentru a mări aderenfa bitumului Ia ele. 3. înnobilare. 3. Ind. text.: Ansamblu de operaţii de fini- saj (spălare, albire, mercerizare, colorare, imprimare, apretare, impermeabiiizare, ignifugare, etc.) executate penfru îmbunătăţirea calităţii şi înfrumuseţarea produselor textile (fire, ţesături, etc.). 4. înnobilarea celulozei. Chim., Ind. hîrf. V. sub Celuloză. 5. înnobilarea hîrtiei. Ind. hîrf.: Tratarea hîrtiei, fie în faza de pastă de hîrtie, fie în faza de foaie pe maşina de fabricat hîrtie, sau tratarea hîrtiei gata fabricate, în vederea conferirii unor caracteristici speciale sau a îmbunătăţirii proprietăţilor ei. Prin înnobilare se obţin: îmbunătăţirea proprietăţilor de tipărire (de ex. hîrtii cromo şi cretate); efecte decorative (de ex. hîrtiile vopsite şi presate); efecte tehnice şi chimice (de ex.: hîrtiile fotosensibile, de siguranţă, pentru înregistrare, carbon, gumate, abrazive, metalizate, pentru abajururi de lămpi, pentru etanşare impregnate, de filtru impregnate, indicatoare, etc.); proprietăţi de protecţie la hîrtia de ambalaj (de ex.: hîrtiile impermeabile Ia apă, rezistente în stare umedă, impregnate, cerate sau parafinate pe o faţă sau pe ambele, bituminate, uleiate, lăcuite sau acoperite cu dîspersiuni sau cu chimicale, caşerate cu ţesături sau folii de masă plastică şi metalice, cerate şi bituminate din mai multe straturi); efecte prin schimbări chimice ale structurii fibroase (de ex.: pergamentul vegeta! şi fibra vulcan). înnobilarea în pastă sau în foaie se face: în masă, în holendru sau alte locuri ale fluxului tehnologic de fabricare a hîrtiei în cari aceasta se găseşte sub formă de pastă (de ex. rezervoarele maşinii de fabricat hîrtie), cu diferite substanţe chimice sub formă de soluţie sau de emulsie (emulsii de parafină, cleiuri de amidon sau de derivaţi celulozici, răşini sintetice, emulsii de bitum, latex natural sau sintetic), sau la suprafafă, în maşina de fabricat hîrtie sau carton, în partea uscătoare a maşinii, cu ajutorul presei de încleire (v.) sau al dispozitivelor de cretare pe maşină (v. Massey, dispozitiv Offset, procedeul de cretare ~), sau în instalaţii în afara maşinii (de ex. în maşina de cretat) prin impregnarea hîrtiei, în presa de încleire, cu soluţie, emulsii ori dispersiuni calde sau reci, de proteine, aIginaţi, carboximetil-celuloză, amidonuri modificate, răşini sintetice, ceruri micro-cristaline, etc., sau prin acoperirea (crefarea) hîrtiei sau a cartonului cu mase de cretare formate dintr-un pigment mineral alb (caolin, sulfat de bariu, oxid de titan, etc.) şi un liant pe bază de cazeină, amidon, răşină sintetică, latex natural sau sintetic, etc., în presa de încleire (v.)f sau, mai ales, cu ajutorul dispozitivelor de cretare pe maşină. înnobilarea hîrtiei gata fabricate se face, fie prin imersiune în diferite soluţii, emulsii sau topi furi (în funcţiune de natura înnobilării), fie prin acoperirea cu mase de cretare, mase plastice topite, etc., fie prin caşerare (de hîrtii mai nobile dar mai subţiri, ţesături, folii de mase plastice, etc.), prin metalizare, prin creponare, prin presare, etc., cu ajutorul unor maşini speciale (maşina de parafinat, de lăcuit, de vopsit, de gumat, de caşerat, de creponat, de cretat, de metalizat, etc.). 6. înnodare. 1. Tehn.: Formarea intenţionată sau incidentală a unui nod pe un fir sau pe un cablu flexibil. 7. înnodare. 2. Tehn.: înnădirea a două sau a mai multor fire sau cabluri flexibile, prin formarea unui nod. în ţesătorie se folosesc noduri cît de mici, cu un minim de bucle (nodul plat, nodul ţesătorului); în tricotaje se foloseşte uneori înnădirea fără nod, prin răsucirea capetelor firelor între ele, urmată de răsucirea capetelor pe firul rezultat. 8. innorare. Ind. texf.: Aspect inegal în luciul unor produse textile satinate, pe care acestea îl capătă datorită apei din ele. 9. Innoroire. 1. Drum.: Operaţia de aşfernere a materialului de agregaţie pe suprafaţa unui macadam în execuţie, după cilindrarea uscată a acestuia, şi de stropire cu apă sau cu o emulsie bituminoasă stabilă foarte diluată, pentru a uşura pătrunderea materialului de agregaţie înire pietrele macadamului, pentru a le fixa. V. sub Macadam. 10. înnoroire. 2. M/ne: Procedeu de stingere a focurilor de mină. Sin. înnămolire. V. sub Focuri subterane. it. înnoroirea sondei. Expl. pefr.: Operaţie prin care se împiedică afluxul de fluide (apă, gaze sau ţiţei) din strat în gaura de sondă, realizată prin umplerea coloanei cu noroi de foraj avînd o greutate specifică astfel, încît presiunea hidrostatică exercitată de coloana de noroi să fie mai mare decît presiunea din strat. Operaţia de înnoroire se aplică: în timpul forajului, cînd sonda manifestă primele simptome de erupţie, de gaze sau ţiţei; cînd s-a reuşit să se închidă o sondă „scăpată în erupţie liberă", sau în timpul Exploatării unei sonde prin erupţie naturală sau artificială; cînd sînt necesare operaţii de intervenţie, reparaţii, retrageri, reper-forări, etc. Cînd presiunea sondei nu e prea mare (astfel încît poate fi depăşită de presiunea maximă a pompelor), iar coloana rezistă la presiunea care se creează, înnoroirea sondei se execută cu ajutorul pompelor. înotafoare 641 înregisfrarea sunetelor în caz contrar se foloseşte lubricaforul. Acesta e un dispozitiv format din burlane cu diametrul de cu lungimea totală de 20---30 m; e montat înclinat, cu partea sa inferioara legată direct la gura pufului (v. fig.). La începutul operaţiei, ven-tilul 1 e închis, iar ventilele 2 şi 3 sînt deschise; prin ventilul 2 se umple lubricaforul cu noroi de foraj; se închid ventilele 2 şi 3 şi se deschide ventilul 1. Realizîndu-se o egalizare a presiunilor (din coloană şi din lubri-cator), gazele din sondă dislocă noroiul, care se va scurge, din lubricator în coloană. Se Lubricator. închide apoi ventilul 1, se micşorează presiunea din lubricator prin deschiderea ventilului 3, şi apoi se umple din nou lubricaforul, prin ventilul 2, cu noroi. Operafia se repetă pînă cînd umplerea parfială a coloanei cu noroi scade presiunea sondei la o valoare care permite continuarea lucrărilor de înnoroire cu ajutorul pompelor. 1. înotătoare, pl. înotătoare. Zoo/..* Formafiune constituită dintr-o răsfrîngere tegumenfară susfinută de un schelet bazai (pterigofor) înfipt între apofizele spinoase ale vertebrelor, care continuă prin radii externe, unele rigide (spini), iar altele flexibile. Numărul spinilor şi al radiilor e constant pentru fiecare specie şi constituie un criteriu pentru determinarea speciei peştilor. Dimensiunile şi forma înotătoarelor variază mult de la o specie la alta. Unele înotătoare servesc la propulsiune, altele la schimbarea direcfiei de înaintare, iar altele, la menfinerea echilibrului. La unii peşti, datorită condifiilor biologice, înotătoarele şi-au schimbat rolul funcfional. Astfel, la unele specii, înotătoarele servesc ca organe de zbor, de pipăit, mers, sărit, prins, copu-lafie sau apărare. Sin. Aripioară. 2. înrădăcinare. 1. Bot.: Fază fenologică de formare şi dezvoltare a rădăcinilor la plante (v. sub Rădăcină). 3. înrădăcinare. 2. Silv.: Modul de ramificare şi pătrundere în pămînt a rădăcinilor arborilor. înrădăcinarea diferă de la o specie la alta, constituind una dintre principalele caracteristici ale acestora. V. sub Rădăcină. 4. înregistrare. 1. F/z., Tehn.: Trasarea mecanizată, pe suprafafa unui suport — bandă de hîrtie, peliculă, placă, etc. — şi sub acfiunea unui dispozitiv de măsurare —, a curbei care reprezintă grafic variafia unei mărimi (înregistrate) în funcfiune de o alfa, considerată variabilă independentă. Variabila independentă este adeseori timpul sau o funcfiune uniformă de timp, iar reprezentarea grafică obfinută trebuie să constituie o imagine permanentă — ceea ce impune reînnoirea continuă a suportului, de exemplu prin derulare —, spre deosebire de reprezentarea obfinută la vizualizarea variafiei unei mărimi (de ex. cu osciloscopul), care constituie o imagine nepermanentă pe suportul respecfiv. Instrumentul sau aparatul care poate efectua înregistrări se numeşte instrument sau aparat înregistrator (şi e numit uneori prin compunere cu sufixul -graf, de ex. anemograf, oscilograf). La cele mai multe instrumente şi aparate înregistratoare, echipajul mobil al dispozitivului de măsură poartă o penifă sau un creion, cari se deplasează într-o anumită direcfie în fafa unei file, a unei benzi sau a unui disc de hîrtie ce se deplasează transversal pe acea direcfie, proporţional cu variabila independentă (v. Instrumente de măsură înregistratoare, sub Instrument 1). Dacă variabila independentă e timpul, fila, banda sau discul sînt antrenate printr-un mecanism de ceasornic; dacă variabila independentă e o deplasare, ele sînt antrenate de un mecanism în legătură cu piesa care are acea deplasare (v. şi Indicator de presiune). — în- registrarea se poate face şi cu un fascicul de electroni care cade pe un ecran fluorescent şi care e deviat magnetic sau electric (v. Deflexîune) cu un cîmp de intensitate proporţională cu mărimea de înregistrat (v. Oscilograf), — sau cu un fascicul luminos care provine de la sursă fixă şi e reflectată de o oglindă a unui echipaj mobil de mecanism de măsură şi care cade apoi pe o peliculă sensibilă. — La anumite aparate de echilibrare dinamică se folosesc plăci de tablă albită cu cretă, prin fafa cărora se deplasează vîrful unui creion de metal, etc. Trasarea curbei de înregistrare se poate face şi prin gravare, ca la fonograf, care e un înregistrator al unei mărimi acustice. s. înregistrare. 2. F/z., Elt.: Fixarea permanentă pe un suport (disc, bandă, fir, peliculă, tambur, etc.) a succesiunii de valori ale unor semnale purtătoare de informafii, în vederea înmagazinării lor pe un timp în principiu indeterminat şi a reproducerii lor ulterioare cît mai fidele — prin operafia opusă, numită redare. Sin. înregisfrarea semnalelor, Imprimarea semnalelor. Prin înregistrare, succesiunea de valori ale unei mărimi acustice, optice, electrice, etc., funcfiune de timp, care constituie semnalul înregistrat (sunet, lumină, curent electric, etc.) e reprezentată cît mai fidel printr-o repartifie unidimensională de valori ale unei mărimi de stare locală a suportului, invariabile în timp (în comparafie cu durata înregistrării), ceea ce permite „conservarea" înregistrării. Spre deosebire de înregistrare, în dispozitivele de memorizare rapidă (v. Memorie) se obfin reprezentări transitorii — de durată limitată — ale semnalelor. După natura informafiei pe care o poartă semnalul înregistrat, se deosebesc: înregistrarea sunetelor (v.), înregistrarea imaginilor (după traducerea lor în semnale efectuată prin analiza de imagine, v. sub Magnetică, înregistrare ~), înregistrarea semnalelor de comandă, înregistrarea instrucfiunilor şi a semnalelor din calculatoarele electronice (v.), etc. Din punctul de vedere cronologic, primele semnale înregistrate au fost cele sonore (v. Fonograf), înregistrarea sunetelor fiind şi azi cel mai răspîndit tip de înregistrare. După natura mărimii de stare locală a suportului, se deosebesc următoarele procedee de înregistrare: înreg sfrarea mecanică — în care această mărime e o deformafie plastică a suportului—, înregistrarea magnetică (v. înregistrarea sunetelor; Magnetică, înregistrare Magnetofon) — în care această mărime e o magnetizafie remanentă a suportului —, înregisfrarea elecfricăâ(v. înregistrarea sunetelor) —, în care această mărime e o polarizafie electrică remanentă sau o densitate superficială de sarcină electrică a suportului —, înregisfrarea optică (v. înregistrarea sunetelor) —, în care această mărime e o caracteristică extensivă sau intensivă a unei fîşii transparente a suportului. Deoarece procedeul de înregistrare necesită existenfa unei variafii ireversibile a mărimii de stare locală a suportului sub acfiunea mărimii exterioare a cărei variafie constituie semnalul, orice înregistrare utilizează în fond un proces de isterezis: plastic, magnetic, electric, chimico-optic, etc. Se numeşte înregistrare electromecanică (v. sub înregisfrarea sunetelor) înregistrarea mecanică a semnalelor în care transmisiunea şi amplificarea lor, de la sursă la dispozitivul de înregistrare şi, eventual, de la doza de redare Ia receptor, se fac pe cale electrică. 6. ~ sonoră. F/z., Telc.: Sin. înregistrarea sunetelor (v.). 7. ~a sunetelor. F/z., Elf., Telc.: înregistrarea semnalelor acustice, adică a vibrafiilor mecanice ale unui mediu, corespunzătoare unor unde sonore, pe un suport numit purtător de sunet. Procedeele uzuale de înregistrare a sunetelor sînt înregistrarea electromecanică, înregistrarea optică şi înregistrarea magnetică. Sin. înregistrare sonoră. Înregistrator 642 Înregistrator de cîmp electromagnetic înregistrarea electromecanică a sunete- I o r fixează semnalele sonore sub forma unei deformaţii plastice permanente impuse unui suport, avînd, în tehnica actuală, forma de disc. înregistrarea se efectuează prin gravare în interiorul unui şanţ trasat în spirală pe suprafafa discului. Gravarea sub acfiunea oscilafiilor acustice se poate efectua lateral, în care caz deplasarea cufitului de gravare se produce perpendicular pe direcfia de deplasare a suportului şi paralel cu suprafafa acestuia (înregistrare laterală), sau se poate efectua în adîncime, cu creste şi adîncituri, în care caz deplasarea cufitului de gravare se produce perpendicular pe suprafafa suportului (înregistrare verticală). V. Disc de gramofon; Doză de redare; Eiectrofon. Înregistrarea optică a sunetelor fixează semnaleie sonore sub forma variafiei transparenţei la lumină a unui suport, constituit dintr-un strat fotografic depus pe o peliculă, impresionat de un flux luminos variabil. Modificarea fluxului luminos se produce ca urmare a modulării lui de către oscilaţiile acustice. Sînt folosite obişnuit două procedee de înregistrare optică: înregistrarea cu densitate variabilă şi înregistrarea cu amplitudine variabilă (numită şi înregistrare cu suprafaţă variabilă). în primul caz, semnalele sonore sînt înregistrate sub forma de variaţii ale densităţii optice a pistei fotografice. în cel de al doilea caz, semnalele sonore sînt înregistrate sub forma unei suprafeţe opace alăturate unei suprafefe transparente, forma semnalului putînd fi determinată în întregime prin conturul de separafie dintre cele două regiuni. La filmele moderne se, combină cele două procedee, pista sonoră avînd atît lărgimea cît şi înnegrirea variabile, astfel încît să reproducă toate tonurile şi intensităfile sonore. Trecerea de la sunete la lumină modulată, pentru înregistrare, se face prin diferite procedee, cele mai răspîndite fiind: procedeul valvei electrooptice, prin care o rază de lumină e modulată de vibrafia unor panglici subfiri de dur-alumin, acfionate de curenţii microfonici; procedeul galvano-metrului cu reflexiune; procedeul lămpii cu intensitate luminoasă variabilă; procedeul moduiafiei electrooptice prin celuia Kerr (v. Modulator de lumină). Reproducerea sunetelor înregistrate pe film se face cu ajutorul unei celule fotoelectrice, care produce vâriafii de curent sub acfiunea variafiilor de intensitate luminoasă. Variaţiile de curent sînt amplificate şi apoi aplicate difuzoarelor de reproducere. Deoarece înregistrarea sonoră trebuie reprodusă cu o viteză uniformă de desfăşurare a filmului (456 mm/s), pe cînd imaginile au o mişcare sacadată, captarea sunetului se face cu circa 30 cm de film înainte de proiecţia imaginii. înregistrarea magnetică a sunetelor fixează semnalele sonore sub forma unei magnetizaţii remanente variabile înfr-un suport feromagnetic (fir, bandă, disc). Pe un acelaşi suporf poate exista o singură pistă sonoră înregistrată, sau pot fi mai multe piste. De exemplu, înregistrarea stereofonică (v.) implică existenţa a cel puţin două piste sonore pe banda de magnetofon, pe disc sau pe film (v. Magnetică, înregistrare ~). Afară de procedeele menţionate s-a încercat şi înregistra rea electrică a sunetelor, care se obţine prin schimbarea proprietăţilor dielectrice sau a sarcinii electrice superficiale a unui suport dielectric ce defilează prin faţa unui dispozitiv de înregistrare, în ritmul frecvenţei audio a curenţilor cari constituie semnalul. Redarea se face trecînd purtătorul de sarcini de mai sus prin faţa unui dispozitiv de citire în acelaşi sens şi cu aceeaşi viteză ca la înregistrare. La unul dintre procedeele folosite pentru înregistrarea electrică a sunetului se utilizează un tambur acoperit cu un material dielectric ce se roteşte în faţa dispozitivului de înregistrare, care utilizează o descărcare de înaltă frecvenţă, pentru a încărca cu sarcini fafa dielectricului. La redare, trecînd suportul prin fafa unui vîrf situat în apropierea suprafefei dielecfri-cului, sarcinile electrice ale acestuia produc prin influenţă capacitivă tensiuni electrice de aceeaşi formă în circuitul de ieşire. Ca material dielectric se utilizează izolanfi de calitatebună (polistiren, polietilenă, etc.)f cari păstrează sarcinile electrice superficiale un timp îndelungat. Un avantaj al acestui sisfem, fafă de celelalte, e eliminarea contactului mecanic dintre purtătorul de sunet şi sistemul de înregistrare-redare. în timp ce înregistrarea optică a sunetelor se foloseşte numai în cinematografie, Ia sonorizarea filmelor, înregistrarea electromecanică şi, în speciai, înregistrarea magnetica, sînt mult folosite în radiodifuziune, în procese de învăfămînf, în teatru, la crearea de efecte sonore, în sonorizări, în automatică, penfru dirijarea unor procese de producfie, etc. — înregistrările de sunet se fac de obicei în încăperi special tratate acustic, o mare importanfă avînd aşezarea microfoanelor în timpul înregistrării. Raportul dintre sunetul direct, sursă» microfon şi cel reflectat D/R, defineşte plaiaul sonor al sursei. Cu cît acest raport e mai mare cu atît sursa va părea mai prezentă, mai apropiată, fiecare nuanţă a sunetului fiind mai accentuată. Micşorarea raportului dă impresia unei surse îndepărtate, care se aude slab, fără detalii. Un sunet plăcut se obţine cînd raportul D/R e egal cu unitatea (plan mediu). Respectarea planelor sonore din realitate dă sunetului înregistrat naturaleţe. Pentru înregistrarea muzicii se aleg încăperi cu volum şi timp de reverberaţie determinate în funcţiune de numărul instrumentiştilor şi de genul respectiv de muzică. înregistrarea dialogului pentru un film se poate face la locul de filmare, însă condiţiile cari intervin aici — acustica necorespunzătoare a decorurilor — zgomotele parazite, au determinat ca această înregistrare să se facă în general în studio. Operaţia respectivă se numeşte post-sincronizare şi ea e identică cu dublajul (v.): scenele filmate sînt proiectate pe un ecran, iar actorii urmăresc acfiunea şi repetă frazele sincron cu imaginea. Rezultatele înregistrărilor obţinute sub forma unor benzi de dialog, muzică sau zgomote, constituie elementele primare pentru operaţiile ulterioare de sonorizare a filmului. 1. înregistra!®?, pl. înregistratoare. F/z., Tehn.: Aparat sau instrument construit pentru a efectua o înregistrare (v. înregistrare 1). 2. ~ de cap. Nav.: Aparat auxiliar al instalafiei de giro-compas, care înregistrează în permanenfă capul navei. E constituit dintr-un electromotor care, primind impulsuri de la girocompas, roteşte într-un sens sau în altul un şurub fără fine pe care se mişcă un indicator care înscrie pe o diagramă drumul urmat. Diagrama care indică unghiuri pînă la 90° are pe abscisă o gradafie pentru capul navei, iar pe ordonată, o gradafie penfru timp, care se pune în acord cu ora bordului. Pentru citirea capuriior mai mari decît 90° se folosesc indi-cafiile de pe o riglă şi de pe un disc gradat dispus Ia partea de sus a aparatului, şi acfionate prin intermediul aceluiaşi şurub fără fine, de Ia electromotor. La înregistratoarele de construcfie recentă, citirea capului de la 0*-360° se face numai pe diagramă. 3. ~ de cîmp electromagnetic. Telc.: Aparat înregistrator adaptat Ia un măsurător de cîmp (v. sub Cîmp, măsurător de ^ electromagnetic) penfru a înscrie valorile infensităfii de cîmp electromagnetic. De obicei banda de hîrtie se rulează vertical, iar penifa înregistratorului se deplasează orizontal, proporfional cu intensitatea de cîmp, cu logaritmul acesteia sau cu o altă funcfiune arbitrară, dar monotonă, de intensitatea de cîmp. înregistratorul se etalonează la anumite intervale de timp, apiicînd semnale cunoscute cari determină repere pe hîrtie. Caracteristicile unui înregistrator sînt: sensibilitatea înregistrator de maxim 643 Însămînjare (tensiunea care provoacă o deplasare dată a penifei), viteza de derulare, constanta de timp (care determină panta maximă 0,1 1 10 0 înregistrare de cîmp tipică (a) şi distribufia valorilor din înregistrare(b). a variaţiilor de cîmp redate fidel) şi dinamica (raportul dintre cîmpul maxim şi cel minim redate fidel). 1. ~ de maxim. Elf.: Dispozitiv accesoriu al anumitor contoare care serveşte la trasarea unei diagrame, ale cărei ordonate sînt proporţionale cu puterile medii în circuit, la intervale de timp succesive egale, trecute în abscise. Sin. (impropriu) Indicator de maxim înregistrator. V. şî Contor cu indicator de maxim, sub Contor electric. 2. ~ de nivel. Telc., Cinem. V. Nivel, înregistrator de 3. ~ §@n®sferic. Meteor. V. sub Sondaj meteorologic. 4. ~ telegrafic cu sifon. Telc.: Receptor folosit în telegrafia submarină, care trasează pe o bandă de hîrtie, printr-un sifon umplut cu cerneală, o curbă care înregistrează intensitatea şi sensul curentului electric recepţionat. 5. înregistrator telefonic. Telc,: Dispozitiv care, în telefonia automată, serveşte la înregisfrarea impulsiilor provenite de la un disc de apel şi de comandă şi, deci, a operaţiilor succesive necesare spre a stabiii o comunicaţie telefonică. 6. înrulare. Metf., Tehn.: Prelucrare prin deformare a unui material solid în formă de tablă, de bandă sau de fir, prin curbarea marginilor, spre a obţine forma de cilindru cu axa paralelă cu muchia iniţială a materialului sau forma de tor, avînd de obicei diametrul mic în raport cu lungimea. Uneori marginea formată cuprinde şi fixează o sîrmă. Marginea formată serveşte la întărirea şi rigidiza rea marginilor iniţiale (de ex. a tablei la obiecte cave, cum sînt vasele, jgheaburile, etc.). Operaţia se execută cu ajutorul unor ştanţe speciale (v. fig.), simultan pe toată lungimea marginii materialului iniţial, fie la prese, fie la maşini speciale. 7. fnrulment, pl. înrulmenfe. Artă, Arh.: Ornament cu traseu curb, stilizat după unele plante (de ex. ferigi) de forme foarte variate, de cele mai multe ori în formă de spirală, înrulmeniele formează şiruri izolate sau dispuse în lungul frizelor, pilaştrilor, capitelurilor, bandourilor, arcadelor, a rhi voi te lor, etc. Poate fi executat prin sculptare (în relief sau în săpătură), prin turnare (din fontă sau bronz), forjare, decupare, ştan- ţare sau incizare, mai rar t . ± ± . ! . . , ai xii Inru/ment aplicat pe arhivolte sau arcade, prin pictare. A fost folo- K r sit în toate epocile, din cele mai vechi timpuri. în stilurile baroc şi rococd, ^ fost folosit foarte mult sub formă de com- înrulare. 1) piesă de tablă înrulată; 2) placă de reazem, fixă; 3) stinghie de reazem, mobiiă; 4) matrifă de înrulare. binaţii şi înlănţuiri de frunze, de tulpini, volute, etc., ajungînd să predomine în toată ornamentaţia inferioară a edificiilor. 8. Însăbiere. Silv., Ind. lemn.: Defect de formă al trunchiului de arbore, datorit creşterii neregulate, constituit din curbura pronunţată într-un singur plan a părţii inferioare a trunchiului. V. şi sub Curbura trunchiului. 9. însăilare. 1. Cs.; Solidarizarea provizorie a pieselor cari constituie un element de construcţie metalică, pentru asigurarea poziţiei mutuale a diferitelor piese ale elementului, după eliberarea lui din dispozitivul de asamblare. însăilarea elementelor sudate se execută cu ajutorul unor cordoane de sudură scurte (de 30--50 mm), cu secţiunea mai mică (circa 50%) decît a cordoanelor definitive. Sudura de însăilare trebuie să fie de aceeaşi calitate ca a cordoanelor definitive, în cari se înglobează sudurile pentru prinderea provizorie. Cînd elementul rămîne în dispozitivul de asamblare şi în timpul execuţiei sudurilor, însăilarea nu e necesară. însăilarea elementelor nituite se execută cu buloane, intro-duse în găurile de nit, în număr de circa 25% din nituri. Buloanele au diametrul cu 2*-4 mm mai mic decît diametrul găurii, iar distribuţia şi strîngerea buloanelor se execută astfel, încît lama unui spion de 0,25 mm să nu pătrundă între piese pe o adîncime mai mare decît 20 mm. io. însăilare. 2. Ind. text.: Operaţie prin care se efectuează manual sau mecanic o cusătură provizorie, foarte rară, în confecţiunile textile. u. însăilare. 3. Ind. text.: Operaţie de unire, în timpul ţeserii, a două sau a mai multor ţesături suprapuse. însăilarea se poate face de jos în sus, cînd un fir de urzeală a ţesăturii de jos leagă peste un fir de bătătură din ţesătura de sus, de sus în jos, cînd un fir de urzeală a ţesăturii de sus leagă pe sub un fir de bătătură din ţesătura de jos, şi prin fire speciale de urzeală sau de bătătură. Figura reprezintă în 450 Legătură pentru o ţesătură dublă cu însăilare mixtă. secţiune o ţesătură dublă, la care însăilarea celor două ţesături s-a făcut printr-un fir special de urzeală. în figură e reprezentată printr-o linie subţire. 12. Însămînfare. Silv.: Calea principală de regenerare şi extindere naturală a pădurii — spre deosebire de semănare Ia care acoperirea unui Ioc cu seminţe se face artificial, de către om. Condiţiile principale ale posibilităţii însămînţării sînt: existenţa unor arbori-mamă (seminceri) învecinaţi, capabili să acopere direct un loc cu seminţe bune şi în cantitate suficientă; samînţa căzută din arborii-mamă trebuie să găsească condiţii de sol şi de climat favorabile penfru germinaţie şi dezvoltare, cum şi condiţii de protecţie a puieţilor rezultaţi. 41* Însămînfare artificiala 644 înscrierea în curbe a vehiculelor î. însămînfare artificială. Zoof.: Mefoda de reproducere, prin introducerea artificială, la animalele domestice, a spermei în organul genital al femelei, în scopul fecundării. în acest scop se folosesc reproducători de valoare, sănătoşi, finufi cît mai mult timp în aer liber şi hrăniţi cu rafii bogate în proteine, vitamine şi substanfe minerale. Sperma reproducătorilor se recoltează la centre de colectare, unde se păstrează la rece (0—1°) sau prin congelare, la temperaturi foarte joase; în primul caz, sperma îşi menfine capacitatea de fecundare timp de cîteva zile, iar în al doilea caz, timp de mai multe luni şi chiar de mai mulfi ani. Transportul spermei se face în vase termos, la punctele pentru însămînfarea animalelor, unde sperma e diluată cu anumite substanfe (lapte de vacă ori de iapă în amestec cu gălbenuş de ou, solufie de citrat de sodiu, solufie de fosfaţi şi glucoză, ser fiziologic, etc.), cărora li se adaugă antibiotice. Sperma diluată se introduce în organul genital al femelei în călduri, cu ajutorul unei seringi. Însămînfarea artificială se aplică în special la vaci şi la oi şi, în măsură mai mică, la iepe, la scroafe şi la păsări. Avantajele principale ale însămînţării artificiale sînt: cu sperma unei singure ejaculări se poate însămînfa un număr mare de femele, ceea ce asigură o valorificare mai buna a capacităfii reproducătorilor masculi decît monta naturală; se accelerează ameliorarea raselor de animale; se evită răspîndirea prin montă a unor boli contagioase; se uşurează hibridarea între speciile de animale apte pentru aceasta; se înlătură anumite cazuri de sterilitate a femelelor; se reduce preful de cost ai fecundării pentru o femelă. Prin însămînfarea artificială, într-o perioadă de montă, un taur poate fecunda 1000—3000 (în loc de 50--120) de vaci, un berbec 2000 (în loc de 30”*60) de oi, un armăsar 200 (în loc de 80) de iepe. 2. însănătoşirea platformei. Drum.: Sin. Asanarea platformei (v.). V. şî sub Platforma drumului. 3. Însănătoşirea tâluzelor. Cs. V. sub Taluz. 4. înscrierea în curbe a vehiculelor. Tehn.: Orientarea în curba a unui vehicul în mişcare pe o cale de rulare, astfel încît să nu fie perturbată stabilitatea la derapare (pentru autovehicule), respectiv stabilitatea Ia deraiere (pentru vehicule feroviare), iar rezisten- tele Ia mers datorite fre^ cărilor în curbă să fie minime. La automobile, înscrierea în curbe e realizată prin acfiunea combinată a dirijării rofilor directoare şi a diferenţierii fu rafii lor rofilor propulsoare, prin diferenţial. în acest scop, prelungirile axelor tuturor rofilor vehiculului (v. fig. /) trebuie să fie concurente în centrul instantaneu de rotafie al mişcării sistemului de V 1 Si ui i /( 7^ I //. Pozifia autovehiculului în curba, f) urmele roţilor din fafă; 2) urmele rofilor din spate; /) centru instantaneu de rotafie. I. Schema pozifiei rofilor bracate şi a articulaţiei direcflei. a) pozifia rofi/or în curbă; b) dispozifia sistemului de bare articulate al direcţiei; 1) osia (axul) din fafă; 2) fuzetă; 3) pîrghie de comandă; 4) bară de conexiune; 5) pîrghia fuzetei; 6) bara de comandă; 7) puntea din spate (diferenţial); I) centru instantaneu de rotafie. decît cea exterioară; de aceea, la autovehiculele cu trapezul de direcfie în spatele osiei din fafă (v. şî sub Direcfie de autovehicul), prelungirile pîrghiilor de comandă — cînd rofile nu sînt bracate (v. fig. I!) — trebuie să fie concurente în-tr-un punct situat Ia mijlocul punfii din spate a vehiculului (sau al unei axe fictive în vecinătatea acesteia), iar pîrghia fuzetei trebuie să formeze cu pîrghia de comandă un unghi drept, cînd bara de comandă e paralelă cu axa vehiculului (ca să se obfină acelaşi unghi de bracaj al rofilor, în ambele sensuri, pentru un unghi egal de învîrtire a volanului). Pentru a realiza înscrierea în curbă trebuie, de asemenea, ca rofile motoare (de obicei cele din spate) să se poată roti cu viteze diferite, fiindcă roata interioară rulează pe un cerc cu raza mai mică decît roata exterioară, ceea ce se obfine cu ajutorul mecanismului diferenfial de la puntea din spate a vehiculului. Astfel, Ia înscrierea în curbă a autovehiculului, urmele roţilor din fafă şi ale celor din spate nu se suprapun, din cauză că rofile efectuează mişcări diferite. La vehiculele feroviare, înscrierea în curbe e realizată prin dispozitive speciale, cari se aşază într-un anumit fel între firele căii, pentru a determina o astfel de pozifie relativă a axei longitudinale a vehiculului fafă de axa căii, încît să seasigure rularea în bune condifii şi fără pericol de deraiere, iar rezistenfă la înaintare (datorită frecărilor) să fie minimă. Elementele principale de inter-acfiune între vehicul şi cale, cari participă direct la ghidare, sînt osiile montate cu buzele şi suprafefele lor de rulare, cum şi coroanele (ciuperca) şinelor, cu suprafeţele lor de rulare şi cu flancurile (tîmplele) lor laterale (v. fig. III). Flancul interior, de ghidare a buzei bandajului, face cu orizontala un unghi (3 numit unghi de flanc, care e, uzual, de 60°; suprafefele de rulare ale rofilor au de obicei o conicitate tgy=1/20, cu scopul de a menfine osia montată, la mersul în linie dreaptă, pe cît posibil, în pozifia medie fafă de cale; înclinarea fafă de verticală a şinelor e de asemenea de 1/20. între buzele rofilor şi flancurile interioare ale şinelor există, fafă de pozifia medie a osiei montate în cale, un joc ±—-- UI. Aşezarea osiei montate în cale. 1) buza bandajului; 2) suprafafă de rulare; 3) coroana (ciuperca) şinei; 4) tîmplă; 5) fir inferior al căii; 6) fir exterior; A, A') punct de rezemare; £7^) punct de ghida re; j3) unghi de flanc; y) co-nicitafe; or) Joc. care la căile ferate cu ecarta- rofi. Pentru a realiza această condifie, la înscrierea în curbă, rofile directoare (de obicei cele din fafă) pot fi orientate astfel, încît roata interioară să formeze un unghi de bracaj mai mare ment normal (v. sub Ecartament de cale ferată) e de 5--15 mm, în funcfiune de uzurile admise (maximum ± 7,5 mm) şi de supralărgirile căii (maximum 25 mm). Supralărginte cili la înscrierea în curbe a vehiculelor 645 înscrierea în curbe a vehiculelor /V. Contact în două puncte, r^) raza rotii cu bandaj; A) punct de rezemare; c£) punct de ghidare; a) unghi de atac; b) distanta de decalaj a punctului de ghidare. curbele cu raze mai mici decît 500 m se efectuează prin deplasarea firului interior al căii, şi au rolul de a uşura aşezarea geometrică a vehiculelor în astfel de curbe. O osie montată, legată fix într-un şasiu (fără posibilitate de deplasare transversală sau de rotire), nu se aşază totdeauna perpendicular, respectiv radial, pe cale, ci adeseori are o pozifie de atac fafă de aceasta, în care direcfia de rostogolire a rofii atacante cu tangenta la şina atacată, în punctul în care se produce atacul, formează un unghi de atac a (v. fig. IV) care, de regulă, în exploatare, are valoarea maximă de 2°. Unghiul de atac poate fi pozitiv, cînd sensul de rostogolire al rofii atacante e îndreptat spre şina atacată, sau negativ, cînd sensul de rostogolire al rofii provine dinspre şina atacată. Pozifia de atac se datoreşte mai multor cauze, şi anume: forfelor de inerfie orizontale neechilibrate cari se produc la schimbarea direcfiei de mers a vehiculului; izbiturilor datorite neregularităjilor inevitabile ale căii; etc. în pozifia de atac, afară de punctul de rezemare A, contactul dintre roata atacantă şi şina atacată se face şi în punctul de ghidare cA, prin care se transmit şi forfele de ghidare ale vehiculului. Punctul de ghidare se găseşte, în general, pe flancul buzei bandajului avînd, la un unghi de atac pozitiv, o pozifie decalată înainte fafă de punctul de rezemare sau o pozifie decalată înapoi, la un unghi de atac negativ. Totodată, acesta se găseşte situat mai jos, cu valoarea t, fafă de punctul de rezemare A. Acest mod de contact — în două puncte (sau, corect, pe două suprafefe hertziene) — apare de regulă numai la profilurile noi ale rofilor şi ale şinelor; pozifiile punctelor de contact, pentru un anumit unghi de atac, se determină geometric. Valoarea lui t variază cu o cantitate neglijabilă, cu diametrul rofii şi cu unghiul de atac; pentru profilurile actuale ale şinelor şi rofilor, în stare nouă, cu unghiul de flanc al buzei rofii (3 = 60°, 9 mm. Distanfa de decalaj b a punctului de ghidare e mult influenfată de diametrul rofii, de unghiul de flanc al buzei şi de unghiul de atac. La rofile şi la şinele uzate, suprafafa de rulare fiind scobită prin uzură şi suprafafa coroanei şinei fiind aplatisată, contactul dintre roata atacantă şi şina se face, de regulă, într-un singur punct cA, care în acest caz e un punct atît de rezemare cît şi de ghidare, situat pe porfiunea de racordare a flancului buzei cu suprafafa de rulare (v. fig. V). Pozifia punctului cA, în acest caz, nu poate fi determinată geometric, fiind mult influenfată de raportul dintre forfele de rezemare şi de' ghidare transmise prin acest punct. Deşi contactul într-un singur punct e mai frecvent în exploatarea curentă, contactul în două puncte (mai defavorabil din punctul de vedere al ghidării) e folosit în toate potezele penfru studiile asupra înscrierii în curbe, în pozifia de atac (v. fig. VI), neglijînd conicitatea supra-fefelor de rulare (care infiuenfează neglijabil pozifia de înscriere în curbă şi forfele de ghidare ale vehiculului), viteza de rotafie a punctului de rezemare A, în jurul centrului curbei O, e egală cu O A-co2, avînd o direcfie perpendiculară pe raza OA; ea poate fi descompusă în vitezele OQ-co^ şi vXj,= QA'(Dz=q-co2. De asemenea, viteza de rotafie a punctului de rezemare A’, egală cu OA''(04, poate fi descompusă în vitezele OQ-cd2 şi v'xjy = = QA' •(Qz=q,*(og. Punctul Q găsindu-se pe perpendiculara dusă din centrul O al curbei pe axa geometrică a şasiu lui, rezultă că viteza comună OQ-co^ a celor două rofi e viteza de rostogolire fără alunecare (franslafie) a osiei montate, iar vxy şi v'xv sînt vitezele de alunecare ale celor două rofi, produse datorită schimbării de direcfie a vehiculului, în jurul polului Q. Vitezele V/ W Alunecările osiei montate în pozifie de atac. O) centrul curbei; R) raza curbei; Q, Q0) centre de frecare; 2e) ecar-tamentu/ căii; p) distanfă polară; q, q*) raze polare; oo2, coy) viteze unghiulare; v) viteze de alunecare; A, A') puncte de rezemare. xy şi v. xy se descompun de asemenea în vitezele vx — e V. Contact într-un singur punct dintre osia montată şi cale. punct de rezemare şi de ghidare. respectiv vx=e*($zt după direcţiile discurilor de rurale, şi vitezele Vy = p*(a3, respecfiv vy—p-co?, după direcţia transversală. Rezultă că alunecările se produc în jurul punctului Q, care se numeşte centru sau pol de frecare şi care se găseşte în cazul poziţiei de atac a osiei montate, la piciorul perpendicularei duse din centrul curbei pe axa longitudinală a şasiului. Dacă roţile sînt încărcate inegal, sau clacă osia montată produce o forţă motoare sau de frînare, cenfrul de frecare Q se plasează către exteriorul sau interiorul curbei. Întrucît condiţiile cele mai defavorabile de stabilitate se obţin atunci cînd osia montată nu produce o forţă motoare sau de frînare, toate cercetările privitoare la înscrierea vehiculelor în curbe se fac pe baza acestei ipoteze. în cazul cînd osia se găseşte în poziţie radială (cu axa de revoluţie trecînd prin centrul de curbură al căii), distanţa p, numită distanţă polară, e egală cu zero. în acest caz, viteza de alunecare transversală a osiei p‘($z dispare, iar polul de frecare Q se plasează în Qq. în poziţia de atac a osiei montate apar lunecări şi la punctul de' ghidare cA al buzei; acestea însă nu influenţează poziţia de înscriere şi forţele de ghidare, decît numai în cazul unor curbe foarte aspre (de regulă pe căi înguste). în cazul a două sau al mai multor osii montate legate rigid sub acelaşi şasiu, fiecare osie montată va avea centrul respectiv de frecare Qi i 02» care trebuie să se găsească însă pe perpendiculara dusă din centrul de curbură O al căii pe axa longitudinală a şasiului (v. fig. V//).Cînd nu există o forţă motoare sau de frînare VIL Alunecările în plan orizontal la un vehicul cu trei osii montate fixe. vXy) viteză de alunecare; q) raze polare; Q) centru de frecare. înscrierea în curbe a vehiculelor 646 înscrierea în curbe a vehiculelor penfru o repartizare uniforma a sarcinii pe rofi se obţine un centru de frecare fi! unic. Poziţia lui Q pe axa longitudinală a vehiculului se stabileşte în funcfiune de echilibrul forjelor cari acfionează pe vehicul Ia trecerea prin curbă (forfa T care învinge rezistenfă la înaintare, rezultanta forfelor de frecare dintre rofi şi şine F, re-acfiunea şinei P) (v. fig. VIII). Poziţia de echilibru a axului longitudinal al vehiculului, respectiv pozifia polului Qf va fi aceea pentru care reacfiunea P) numită forfa conducătoa re, va fi minimă (teorema lui Heu-mann), pozifie în care ultima osie, VIII, Echilibrul forjelor la mersul liber pentru un vehicul cu două osii fixe. P) forţă conducătoare; F) rezultanta forfelor de frecare; jiQ) forfă de frecare; T) forfă de tracfiune; Q) centru de frecare; a) unghi de atac; O) centrul curbei. IX. Mersul forfat la un vehicul cu două osii fixe. jiQ) forfa de frecare; Pi-P2) forfă conducătoare; Q) centru de frecare. dacă există un joc suficient între buzele bandajelor şi şine, are o pozifie aproximativ radială. Cînd jocul dintre buzele bandajelor şi şine nu e suficient penfru a permite rularea aproximativ radială a osiei din urmă, aceasta va freca cu roata interioară de firul interior al căii, contribuind astfel la rotirea vehiculului în jurul polului Q (v. fig. IX). Vehiculul va avea în acest caz două rofi conducătoare. Datorită sifuafiei for-fafe a ultimei osii, se foloseşte uzual expresia că vehiculul are un „mers forfat", spre deosebire de cazul de mai sus, cu o singură roată conducătoare, care se numeşte „mers liber", în cazul mersului forfat, cu două rofi conducătoare, axul longitudinal al vehiculului are o pozifie geometric determinată şi, ca urmare, pozifia polului Q e geometric determinată. Pe liniile normale, mersul liber se realizează numai penfru vehicule cu ampatamentul mai mic decît ~3 m; celelalte vehicule au un mers forfat. Uneori, din cauza forfei centrifuge, sau a unei forfe de rapel (la boghiuri), ultima osie montată e forfată să frece de firul exterior al căii, ocu-pînd astfel o pozifie în coardă; pozifia polului Q, în acest caz, e de asemenea geometric determinată, găsin-du-se la mijlocul ampafa-mentului (v. fig. X). La vehiculele cu osii de-plasabile, cu jocuri transversale, componentele transversale ale forfelor de frecare dintre rofi şi şine dispar, rămînînd numai componentele longitudinale. La vehiculele cu osii libere (cari se pot roti sub şasiu), fiecare osie liberă îşi va avea polul său de frecare, diferit X. Studiul aşezării geometrice în cale a unui vehicul pe trei osii prin metoda Roy. y) jocul transversal necesar osiei 2; Po) distantă polară; R0) raza curbei; Q) centru de frecare. de acela al şasiului; pozifia şasiului şi pozifiile osiilor sînt influenfate de echilibrul forfelor cari acfionează pe fiecare osie a vehiculului şi forfele de legătură cu şasiul (forfele de rapel ale suspensiunii). Mijloacele constructive cari permit înscrierea în curbe a vehiculelor de cale ferată cu ampafament mare sînt următoarele: Pentru locomotivele cu abur cari au numai osii cuplate: folosirea osiilor deplasabile, cu jocuri transversale; subfierea buzelor bandajelor (uneori suprimarea lor completă) la osiile intermediare; folosirea osiilor tufculare mobile; acuplarea osiilor vecine prin angrenaje pivotante. — Osii deplasabile şi buze de bandaje subfiafe pot fi folosite numai la locomotive cu viteze medii (pînă la 80 km/h); sistemul permite realizarea de ampatamente rigide mari. Montarea uneia dintre osiile extreme cu joc lateral reduce ampatamentul rigid şi unghiul de atac şi permite astfel mărirea vitezei de mers. Presiunea laterală asupra şinei nu se mai transmite asupra cadruiui, osii le culisînd liber în cutiile de osie. — Subfierea buzelor bandajelor unei osii intermediare evită înfepenirea acestei osii în timpul mersului în curbe. — Osiile mobile tubulare funcfionează ca osii radiale, reducînd unghiul de atac şi ferind astfel de uzură şinele şi bandajele. Sistemul e folosit numai la locomotive mici (în special la cele de cale îngustă, cu cadru exterior). — Acuplarea osiilor prin angrenaje reduce unghiul de atac. (Trenul de angrenaj e montat înfr-o cutie etanşă cu ulei, care serveşte drept palier osiei extreme; cutia de angrenaje poate oscila în jurul unui pivot pe osia vecină.) Dispozitivele cu osii mobile tubulare şi cu angrenaje sînt echipate cu resorturi de rapel. Cînd mijloacele constructive descrise nu asigură înscrierea în curbe, se folosesc locomotive articulate. Pentru locomotivele cu osii libere şi cu osii cuplate se folosesc următoarele mijloace constructive: osii libere (alergătoare şi purtătoare) deplasabile; boghiuri; osii libere deplasabile, respectiv boghiuri, împreună cu osiile cuplate deplasabile şi cu subfierea buzelor bandajelor la osiile cuplate. — în general, osiile libere sînt echipate cu dispozitive de aşezare radială a osiilor (biseluri cu dispozitive de rapel; osii cu joc lateral şi cu aşezare radială, fiind ghidate de suprafefele curbe ale cutiilor de osie, etc.). Boghiurile se construiesc cu două osii libere sau sînt formate dintr-o osie cuplată, avînd joc transversal, şi o osie liberă, avînd deplasare radială. în ambele cazuri se poate deplasa transversal şl pivotul în jurul axei căruia se efectuează rotafia, uşurînd astfel înscrierea în curbă. Toate sistemele au dispozitive de rapel. Pentru locomotive de foarte mare viteză se folosesc numai boghiuri (de preferinfă atît pentru osiile alergătoare, cît şi pentru cele purtătoare). Locomotivele Diesel electrice de mare putere se înscriu în curbe prin osii libere radiale (bisel), prin boghiuri, prin subfierea buzelor bandajelor cu.pînă la 15 mm (la anumite rofi motoare) şi prin articularea locomotivei (din două părfi). La locomotivele electrice se aplică mijloacele constructive folosite la locomotivele cu abur. La unele osii motoare, buzele bandajelor se subfiază cu 5, 10 sau 15 mm. La locomotivele echipate cu boghiuri formate din combinarea unei osii libere cu o osie motoare şi cu antrenarea individuală a osiilor, osiile motoare au o deplasare radială. Locomotivele de mare putere sînt construite articulate. Penfru vagoane, mijloacele de înscriere în curbă variază după felul acestora, după numărul osiilor şi după viteza de circulafie. — La vagoanele cu două şi cu frei osii, legarea osiilor de cadrul vagonului şi ghidarea lor se realizează prin plăcile de gardă, iar la vagoanele cu boghiu, legarea de cadrul vagonului se realizează prin cadrul boghiului şi prin pivot. însemnare 647 însilozare Mijloacele constructive penfru realizarea înscrierii în curbe a vagoanelor consistă în folosirea de osii mobile, respectiv de boghiuri cu 2-**4 şi chiar 5 osii. Osiile mobile au între cutiile de osie şî plăcile de gardă un joc longitudinal şi unul transversal, în raport cu axa vagonului, cari permit deplasarea osiei faţă de cadru, şi deci înscrierea ei în curbă. Boghiurile se înscriu radial în curbă, putînd efectua o mişcare de oscilaţie în jurul axei verticale a pivotului, care are şi el o mişcare de translaţie. Pentru studiul înscrierii geometrice a vehiculelor în curbe (stabilirea jocurilor transversale sau a rotaţiilor necesare pentru osiile libere) se folosesc metode grafice, în cari cele două fire de cale sînt distanţate cu mărimea jocului a dintre buzele bandajelor şi şine, iar vehiculul e redus la axa sa longitudinală. Ampata-mentul,razade curbură a căii şi mărimile transversalese reprezintă la scări diferite, pentru ca mărimile transversale, cari sînt foarte mici (de ordi-nul milimetrilor), faţă de ampatament (de ordinul metrilor), şi faţă de raza curbei (de ordinul sutelor de metri), să poată apărea pe desen. în mefoda Roy (v. fig. X), firele de cale se reprezintă sub forma a două arce de cerc concentrice; în metoda Vogel (v. fig. Xi), care e mai exactă, calea se consideră proiectată pe un plan înclinat, deci cele două fire de cale sînt reprezentate în formă de arce de elipsă. 1. însemnare. 1. Tehn.: Sin. Trasare (v.). 2. însemnare. 2. Ind. piei.: Operaţie prin care se trasează conturul după şablon, cu creionul, vîrful ascuţit sau creionul electric, ori prin stampilare, după care se suprapun piesele la asamblare. 3. însemnarea barelor de efel-bef@n. Cs..* Operaţia de marcare, cu ajutorul unei crete, a secţiunilor în cari trebuie să fie tăiate sau îndoite barele de oţel-beton, în vederea în conformitate cu planurile de XI. Studiul aşezării geomefrice în cale a unei locomotive cu două boghiuri articulate, prin mefoda Vogel. [y reprezintă jocurile necesare (se rotunjesc în plus din 5 în 5 mm) e reprezintă jocul articulaţiei.] P) forfă conducătoare; /) boghiul din fafă; II) boghiul din spate; 1---6 osii. 7 39 66 y- 100 100 68 fasonării lor ca armaturi, execuţie. Măsurarea lungimii diferitelor porţiuni ale barelor se execută cu o riglă gradată sau cu un metru. Operaţia de însemnare trebuie executată astfel, încît să rezulte o cantitate cît mai mică de cupoane scurte, cari să poată fi folosite ulterior în întregime. La determinarea lungimii totale la care se taie barele trebuie să se ţină seamă de alungirile barei în locurile de îndoire, cari se scad din lungimea totală a barei, specificată în proisct. Mărimea alungirii (în funcţiune de diametrul d al barei) depinde de felul îndoiturii, şi se consideră egală cu: d/2, pentru îndoiri la 45°; d, pentru îndoiri la 90°; 3 d!2 pentru fiecare cioc. De asemenea, fiecare alungire se scade din lungimea porţiunii de bară respective (v. fig.). însemnarea unei bare de ofel-beton. a) armatură de forma specificată în proiect, cu lungimile fiecărei porfiunl; b) bară dreaptă de ofel-beton, pe care s-au măsurat şi însemnat lungimile porţiunilor corespunzătoare ale armaturii fasonate. Cînd se folosesc dispozitive pentru măsurarea lungimii barelor cari să permită tăierea directă a lor la lungimea prescrisă, nu mai e necesară însemnarea barelor. 4. însemnăfor, pl. însemnatoare. Ind. lemn.: Tijă de oţel ascuţită, montată uneori cu un capăt într-un mîner de lemn, care serveşte la însemnarea pieselor de lemn după desen, spre a fi prelucrate ulterior. Uneori, cu el se însemnează mai bine decît cu un creion de tîmplărie, mai ales transversal pe fibre. V. şî Trasat, ac de 5. înseninător paralei. Tehn. V. sub Paralel. 6. îrasforare. Pisc.: împreunarea bucăţilor de plasă pescărească, cu ajutorul unui fir de bumbac care se trece alternativ, cu igliţa, în trei moduri: prin ochiuri (procedeu folosit în special pentru însforarea setcilor), prin tivitură (procedeu folosit pentru însforarea tuturor categoriilor de plase, cu excepţia setcilor) şi prin laţuri provizorii (procedeu folosit la prinderea plaselor cari în timpul pescuitului trebuie să se desfacă repede de restul uneltei). Sin. îmbinare. 7. însilozare. Agr.: Operafie de conservare a nutreţului verde supunînd plantele (după ce au încetat să respire şi au murit) unei fermentaţii lactice. Prin însilozare se obţine nutreţul de siloz (v. sub Nutreţ). Prin fermentaţia lactică, zaharuriie din plante sînt transformate în acid lactic, care opreşte dezvoltarea bacteriilor dăunătoare. Principalele plante potrivite pentru însilozare sînt: porumbul, sorgul, floarea-soarelui, soia, sfecla de nutreţ, gramineele şi leguminoasele de nutreţ, varza furajeră, bostănoasele; mai pot fi folosite pentru însilozare frunzele şi coletele de rădă-cinoase, vrejurile de cartofi, pulpa de cartofi, şi tăiţeii de sfeclă proaspeţi. Faza optimă de recoltare pentru însilozare e atinsă cînd plantele conţin cea mai mare cantitate de substanţe nutritive şi cînd producţia de masă verde pe unitatea de suprafaţă e cea mai mare. în consecinţă, ierburile graminee trebuie recoltate înaintea fazei de înflorire, leguminoasele la începutul acestei faze, iar porumbul, cînd boabele sînt în faza de maturitate în lapte-pîrgă. Se deosebesc două procedee de însilozare: caldă şi rece. însilozarea caldă consisfă în aşezarea nutreţului nemărunţit afînat, în siloz, ceea ce, datorită respiraţiei intense a plantelor, determină ridicarea temperaturii la 50-*'60°. Moartea celulelor vegetale se obţine, în acest caz, prin temperatura înaltă, într-un proces lent de oxidare, care provoacă pierderi mari de substanţă uscată (pînă la 50%). Din această cauză, însilozarea caldă nu se mai practică decît rar. 1 n s i I o z a r e a rece, care e procedeul obişnuit, consistă în infroducerea în siloz a plantelor tocate în prealabil şi, eventual, strivite mecanic, în îndesarea şi acoperirea lor astfel, încît în inferiorul masei însilozate să nu existe aer, iar accesul aerului şi al apei din afară să fie împiedicat. Starea anaerobă opreşte respiraţia plantelor şi produce moartea celulelor vegetale prin asfixie; ea e de asemenea necesară pentru dezvoltarea bacteriilor lactice şi stăvilirea înmulţirii bacteriilor butirice şi acetice cari provoacă fermentaţii de natură ne-dorita. Un alt factor de care depinde reuşita însilozării e conţinutul în apă al plantelor, care e necesar să fie de 65--70%, pentru a uşura fermentaţia lactică. Această fermentaţie e de asemenea uşurată, cînd plantele însilozate au un conţinut bogat în hidraţi de carbon. Plantele sărace în zahăr, dar bogate în substanţe proteice, ca lucerna, trifoiul, soia, cari se murează greu, trebuie deci să fie însilozate cu plante cari conţin cantităţi mari de zaharuri şi de amidon, ca porumbul, floarea-soarelui, frunzele de sfeclă. Prin însilozarea acestor amestecuri de plante se obţine un nutreţ murat cu valoare mare, care conţine toate substanţele nutritive principale necesare animalelor domestice. Temperafura favorabilă fermentaţiei lactice e de 20"*27°, la un pH de 4,2. Sucul produs la îndesarea nutreţului are o valoare nutritivă mare, uşurează însorire 648 înşurubare fermenfafia şi trebuie păstrat, în general, în siloz; evacuarea lui e indicată numai Ia însiiozarea plantelor foarte tinere şi bogate în substanfe proteice. Penfru ca fermenfafia lactică să se desfăşoare repede şi în condifii favorabile se adaugă nutrefului însilozat solufii de diferifi acizi (sulfuric, clorhidric, fosforic). Rezultate bune se obfin în special prin solufii de acid formic 5%, în cantitate de 2—4 kg la 100 kg; se recomandă, de asemenea, adausul de formiaf de calciu în amestec cu nitrit de sodiu, aplicat în doze de 250—300 g la 100 kg nutref. Fermenfafia nutrefurilor verzi cu confinut bogat în substanfe proteice e uşurată, dacă ele nu se însilozează imediat după recolta-e, ci sînt lăsate întîi să se ofilească în cîmp. Pentru însilozare se folosesc diferite tipuri de silozuri (v. Siloz pentru nutref). în silozurile construite rafional, pierderile de substanfă uscată a nutrefurilor însilozate sînt de 5—10%, iar la cele construite defectuos, aceste pierderi pot să depăşească 30%. î. însorire. Arh., Urb.: Durata în care fafada unei clădiri e luminată direct de razele solare. Se exprimă în ore pe zi; se determină, de obicei, penfru ziua cea mai defavorabilă a anului, la solstifiul de iarnă, şi nu trebuie să fie mai mică decît două ore pentru locuinfe şi decît o oră pentru celelalte clădiri. Valoarea însoririi depinde de: orientarea faţadei, distanfa liberă din fafa clădirii (fafă de alte clădiri, de arbori, etc.), latitudinea locului, ziua în care se determină însorirea, şi condifiile atmosferice. în general, se determină însorirea posibilă, fără a fine seamă de condifiile atmosferice (considerînd cerul perfect senin în tot timpul duratei de calcul). Insoririle reale sînt foarte diferite şi mai mici decît cele posibile (datorită acoperirii cerului cu nori). Prin observafii efectuate pe o perioadă îndelungată de ani se pot calcula în-soriri reale medii. 2. însoţire, conductă de Ind. pefr.: Jeavă încălzitoare cu abur, cu diametru mic (diametrul exterior 14—21 mm), alipită unei conducte al cărei confinut poate înghefa sau cristaliza —şi izolată împreună cu aceasta. La transportul păcurii parafinoase, conducta de însofire e de obicei dispusă în interiorul conductei principale. s. înspicare. Bot., Agr.: Var. înspicat (v.). 4. înspicat. Bot., Agr.: Fenomenul aparifiei inflorescenţei din teaca ultimei frunze, la cereale. Data înspicatului dă indicafii cu privire la precocitatea soiurilor cultivate. Un lan se consideră înspicat cînd cel pufin jumătate din plante au ajuns la această fază fenologică. înspicatul se produce la scurt timp înaintea înfloririi (de ex. la grîu). cu 10—12 zile înaintea deschiderii florilor (de ex. la secară), ori odată cu deschiderea acestora (de ex. la orz). Sin. Ieşirea spicului din burduf; var. înspicare. 5. înspifare. Ind. jar.: Operafie de fixare a spifelor pe butucul rofii, găurit radial în prealabil, în locurile în cari se încastrează spifele. Pentru înspifare şi pentru montarea obezilor, roata se pune pe cornifă (v.). «. însurătoare. 1. Nav.: Reunirea prin legături (v. Legătură 5) a două parîme alăturate. 7. însurătoare. 2. Nav.: Dispunerea fafă în fafă a celor două capete de parîmă dezrăsucite în vederea matisirii. a. înşirarea afei. Ind. text.: Operafia de aşezare şi de conducere a afei la maşina de cusut sau la maşina de tricotat. în primul caz, înşirarea se face de la mosorul cu afă pînă la ac, prin conducătoarele de direcfie, introducînd afa în urechea acului, sau prin aşezarea mosorelului cu afă în suveică şi scoaterea afei Ia suprafafa plăcufei acului. La maşinile de tricotat, operafia consistă în trecerea firelor prin pase-tele sau conducătoarele de fir ale maşinii. 9. înşîratul foilor de tutun. Ind. alim.: Operafie care consistă în străpungerea nervurii mediane Ia baza foilor, perpendicular pe lăfimea limbului sau paralel cu acesta, \\\\\\\\\\\\\\ cu un ac (o undrea), urmată 3 de trecerea foilor pe o sfoară , \ /\ /\ /\ /\ /\ /\ / sau 6 sîrmă, de lungimi varia- & bile (1-6 m\ Foile trecuta pe sfoară si răsfiră la di- f -WWW-WWWW-sianfe egale, mai mult sau d VVVVVVVVVVbVyV mai pufin apropiate una de alta, în raport cu caracte- w w w w vv w w risticile tutunului |i cu pro- 6 A Wv V WvA cedeul de uscare aplicat. Aşezarea foilor pe şir se D^er^e feluri de aşezare a foilor de tu-face diferit (v. fig.). fun *n timpul înşiratului. 10. înşiruire de fibre./nd. a) foi aşezate în aceeaşi direcfie, înşi- texf.: Formă de dispunere ra* perpendicular pe suprafafa limbului; a fibrelor textile într-un k) foi aşezate fafă în fafă. înşirat per-continuu CU lungime ilimi- pendicular; c) înşirat paralel cu limbul; tată,CU caracteristici anumi- d, eî aranjamentul foilor la înşiratul cu fe. Pentru o înşiruire ideala, maşina. aceste caracteristici sînt: dimensiuni constante ale secfiunii transversale; acelaşi număr de fibre în secfiunea transversală; greutate constantă pe unitatea de lungime; toate fibrele identice, cu aceeaşi lungime şi finefe; eşalonarea egală a fibrelor; acelaşi grad de descrefire; etc. înşiruirile debitate de maşinile din filaturi sînt: pătura, vălul, banda, semitorful şi firul. în lungul unor astfel de înşiruiri se găsesc practic fibre cu lungimi diferite, mai mult sau mai pufin descrefite şi paralelizate, repartizate cu eşalonări diferite. în filaturi se urmăreşte să se obfină uniformitatea grosimii înşiruirilor de fibre, pentru ca prin laminări (subfieri) succesive să se ajungă la finefea produsului final, firul uniform, care astfel va avea însuşiri fizico-mecanice constante. Prin laminare, însă, neregu^aritatea unei înşiruiri de fibre textile creşte, nefiind îndeplinite condifiile cerute unei înşiruiri ideale. 11. înşurubare. 1. Meff., Tehn.: Prinderea prin filet a unui şurub, înfr-un obiect filetat sau nefiletat, învîrfind şurubul în sensul corespunzător înaintării lui. Sin. (impropriu) înghiventare# 12. înşurubare. 2. Tehn.: Operafia de asamblare a două obiecte, fie prin întrepătrunderea acestora, dacă unul are fijet la exferior şi altul la interior, fie prin intermediul unuia sau al mai multor şuruburi. înşurubarea e o asamblare rigidă (îmbinare) dezmembrabilă, deoarece poate fi dezasamblată şi apoi reasamblată, fără a se distruge vreun element. Prin înşurubare pot fi asamblate obiecte construite din diferite materiale, cum sînt: metal cu metal, metal cu izolant, lemn cu lemn şi lemn cu metal. înşurubarea se poate efectua cu diferite feluri de şuruburi (v.), de exemplu cu şuruburi cu filet metric, cu filet în foii, cu filet-ferestrău, etc., avînd cap cilindric, cap striat, cap pătrat (normal sau mic), cap exagonal (normal sau mic), cap-ciocan, cap tronconic, cap bombat, cap semirotund, cap aparent, cap semiînecat, cap înecat sau cap crestat, eventual gît pătrat sau nas. Şuruburile folosite la înşurubare se execută din diferite materiale (de ex.: ofel, alamă, cupru, bronz, aluminiu), alegerea materialului fiind condifionată de natura şi de mărimea solicitării, cum şi de condifiile de folosire a ansamblului căruia îi aparfin; astfel, se fine seamă dacă se va găsi în prezenfa unor medii corozive, dacă prin el va frece un curent electric sau va fi izolat fafă de acesta. Şuruburile şi piulifele se înşurubează fie manual, cu şuru-belnifa (cînd au capul crestat) sau cu cheia (care poate fi fixă, tubulară, cu cap-cîrlig, cu ştift cilindric, etc.), fie mecanizat, cu o maşină portabilă, acţionată electric sau pneumatic. înşurubare 649 înfărire & Pentru asigurarea (v.) înşurubărilor supuse la manipulări frecvente sau la sarcini dinamice se folosesc elemente cari, prin montare, nu produc tensiuni suplementare în asamblare. Astfel de asigurări pot fi realizate prin: cui spintecat (şplint); cui răsfrînt, trecut prin golurile unei piulife crenelate; sîrma trecută prin capetele a două sau ale mai multor şuruburi; plăcuţe crestate, cari îmbracă piuliţa, parţial sau pe toată periferia; şaibe de siguranţă, de diferite construcţii; refularea materialului în crestătura capului şurubului; sudarea sau lipirea marginilor piuliţei; şurub lateral de fixare la piuliţe cu guler; etc. Uneori se folosesc elemente cari produc tensiuni suplementare în asamblare, de exemplu piuliţă şi contrapiuliţă, contra-piuliţă elastică, şaibe elastice introduse sub piuliţă, inele de siguranţă elastice introduse sub piuliţă, etc. Din punctul de vedere al modului de realizare, înşurubarea poate fi directă sau indirectă. înşurubarea directă e asamblarea a două obiecte cari au fiecare cîte o porţiune filetată, cu filet de aceiaşi fel, unul fiind executat la exteriorul unui obiect şi celălalt fiind executat la interiorul celuilalt obiect, astfel încît porţiunile filetate să poată fi introduse una într-alta prin rotire. L lombare directă Intre un manşon filetat Exemple: îmbinarea a 5‘ do‘ ,lrant'- două fevi cap în cap, " manţon ,i,6lat la in,erior; 2> iiranl- îmbinarea a două ţevi prin intermediul unei mufe, fixarea unui robinet pentru apă Ia un racord, îmbinarea dinfre doi tiranţi şi un manşon filetat inferior la ambele capete (pentru reglarea tensiunii în aceştia) (v. fig. I). înşurubarea indirectă e asamblarea a două obiecte prin intermediul unuia sau al mai multor şuruburi. înşu.ubarea indirectă se poate realiza fie trecînd corpul şurubului prin găuri netede practicate în ambele obiecte cari se asamblează şi punînd o piuliţă la extremitatea filetată a 4 şurubului (v. fig. II a), ^ fie trecînd corpul şurubului printr-o gaură netedă practicată într-unul .dintre corpuri şi înşurubînd extremitatea filetată a şurubului în gaura filetată a celuilalt corp (v. fig. II b). în primul caz se folosesc şuruburi de trecere (cu unu sau cu ambele capete filei afe) şi tije filetate cu piuliţe, iar în cazul al doilea se folosesc şuruburi înecate şi şuruburi-prizoniere (prizoane). Găurile filetate pot fi executate direct în materialul corpului asamblat, eventual într-un alt element (de ex. o bucea) solidarizat cu corpul asamblat, cînd materialul acestuia e prea fragil sau prea moale şi se uzează repede. Din punctul de vedere al încărcării şurubului, înşurubarea poate fi cu strîngere prealabilă sau fără strîngere prealabilă (p r e s t r î n g e r e). 1. înşurubare. 3. Tehn.: Legătura dintre două obiecte, realizată prin operaţia de înşurubare (v. înşurubare 1 şi 2). 2, înşurubător, pl. înşurubători. Tehn., Mefg.: Lucrător de la ajustarea ţevilor, care efectuează înşurubarea mufelor la ţevile fHelate, s. înfări?§. 1. Tehn.: Operaţia de mărire a rezistenţei la solicitări mecanice, a unei piese sau a unui sistem tehnic. Mărirea rezistenţei se obfine fie prin forma care se dă elementului II. înşurubări indirecte, a) cu şurub de trecere; b) cu prizon (şurub-prizonier); 1 şl 2) obiect asamblat; 3) şurub de trecere (şurub pasant) cu cap exagonal; 4) piulifă exagonală; 5) şurub-prizonier. respectiv (de ex. nervuri de întărire sau îngroşări de material), fie prin piese de adaus. 4. înfiărire. 2. Chim. fiz., Gen., Tehn.: Modificarea stării fizice sau a constituţiei chimice a unui corp, prin care acesta devine mai dur. Sin. (parfial) Durificare.— Exemple: întărirea betonului. Mat. cs.: Fenomenul de creştere în timp a rezistenţelor mecanice ale unui beton, după ce liantul a făcut priză. Regimul de întărire a betonului depinde de felul liantului şi de modul de tratare ulterioară a betonului după turnare. V. sub Regim de întărire a betonului şi sub Tratarea ulterioară a betonului. întărirea cauciucului. Ind. chim.: Operaţie de schimbare a proprietăţilor cauciucului prin expunere mai îndelungată la temperaturi apropiate de 0°. în aceste condiţii, cauciucul se solidifică şi devine mai puţin transparent şi neelastic. La analiza cu ajutorul razelor X s-a constatat că un cauciuc îngheţat e cristalizat în formă fibroasa, spre deosebire de starea lui iniţială, cînd era amorf. Cristalele sînt neorientate, spre deosebire de cauciucul cristalizat prin întindere, în care cristalele sînt orientate. La cauciucul vulcanizat expus la îngheţ, starea cristalină există, dar e mult mai redusă decît la cauciucul nevulcanizat. întărirea chimică a formelor şi a miezurilor. Mefg.: întărirea formelor şi a miezurilor prin reacţii chimice, la temperatura normală sau în prezenţa căldurii, care înlocuieşte întărirea prin uscare termică. întărirea chimică, la temperatura normală, se efecfuează, în practică, prin procedeul bazat pe descompunerea siiicaţilor alcalini în prezenţa apei şi a bioxidului de carbon, cu formare de Si02 liber, care — în mediu acid — se transformă într-un hidrogel coerent, conform reacţiei: Na20*w Si02 + C02 + w H20 = w Si02*p H20-f Na2C03(ra— p)H20; în mediu alcalin sau neutru el rămîne pulverulent. La folosirea silicatului de sodiu (sticla solubilă) ca liant, nisipurile din amestecurile de formare constituie un mediu cu atît mai acid cu cît conţin mai puţini componenţi argiloşi (maximum 1,5% cu granulaţia între 0,1 şi 0,3 mm). Gelul de silice format leagă grăunţii componentului nisipos realizîndu-se o masă tare şi compactă, cu proprietăţi mecanice comparabile cu cele obţinute prin uscarea termică. Reacţia e ireversibilă în condiţii normale, însă la un conţinut prea mare de apă în nisip, carbonatul de sodiu se disolvă, iar gelul devine sol. Reacţia fiind favorizată de creşterea temperaturii, se evită folosirea nisipului cald, care ar accelera întărirea prematură, la aer, a amestecului de formare, din cauza bioxidului de carbon din atmosferă, făcînd astfel amestecul inutilizabil. Ca liant se foloseşte, de obicei, silicatul de sodiu (sticlă solubilă) în proporţia de 5—6%, în soluţie apoasă (în genera! 30--45% silicat de sodiu). Formele de turnare din amestec de formare cu sticlă solubilă se confecţionează, fie integral din acest amestec, fie numai un strat de 30 mm în jurul modelului, restul ramei umplîndu-se cu amestec de umplutură. Miezurile se confecţionează în întregime din amestec de formare cu sticlă solubilă, cu excepţia miezurilor voluminoase, cari sînt de obicei miezuri cave. în general, miezurile nu necesită armaturi sau canale de aerisire; la miezurile subţiri şi complicate se pun armaturi cari pot fi folosite şi ca dispozitive de insuflare. Insuflarea de C02 în miezuri, pentiu înfărire, se efectuează înainte de scoaterea miezului din cutia de miez, prin diverse dispozitive sau prin orificii practicate în cutia de miez. Pentru a evita lipirea amestecului pe model sau pe cutiile de miez de lemn, acestea se vopsesc cu emailifă de aluminiu; nu e necesară vopsirea în cazul formelor sau al cutiilor metalice. întărire 650 întăritor întărirea termochi mi că a formelor şi a miezurilor se efectuează, în practică, folosind amestecuri de formare avînd ca liant 5—6% silicat de sodiu, cu un adaus de 0,2% bicarbonat de sodiu (NaHCOg). La încălzire, bicarbonatul de sodiu se descompune şi întărirea se produce prin acfiunea bioxidului de carbon rezultat asupra silicatului de sodiu, în prezenfă apei (v. p. 649, întărirea chimică, la temperatura normală). Formele şi miezurile confecfionate din amestec cu acest liant se introduc în cuptoare de uscare, în cari se menfin 5---15 minute la circa 200°, pentru întărire, întărirea termochimică se produce şi în lipsa bicarbonatului de sodiu, cînd uscarea termică a formelor şi a miezurilor executate din amestec de formare cu sticlă solubilă e ajutată de acfiunea chimică a bioxidului de carbon din atmosferă; durata de întărire creşte cu 50--100%. întărirea termochimică se aplică în special Ia executarea formelor-coji pe plăci de model încălzite, înlocuind procedeul mai costisitor, bazat pe amestecuri cu răşini termoactive. întărirea lianţilor hidraulici. Maf. cs.: Fenomenul de creştere în timp a rezistenfelor mecanice ale unui liant hidraulic, după ce acesta a fost amestecat cu apă şi a făcut priză (v.). i. întărire. 3. Foto.: Proces fotografic, în general de natură chimică, în urma căruia se produce creşterea densităfii optice a imag’nii negativului sau pozitivului. întărirea poate fi realizata, fie prin depunerea pe argint a unor combinafii insolubile şi netransparente, fie prin colorarea imaginilor de argint, penfru a mări opacitatea la copiere sau la mărire. Procesul de întărire dă rezultate bune numai cînd imaginea fotografică supusă tratării are toate detaliile necesare ale obiectului fotografiat. La întărire se supun, de cele mai multe ori, acele negative (uneori şi pozitive) cari au apărut sub-developaîe din diferite cauze (timp de developare scurt, temperatura joasă a revelatorului, revelator epuizat, etc.); de asemenea, pot fi întărite într-o oarecare măsură negativele nesatisfăcătoare obfinute în urma unei mici subexpuneri. Procesul de întărire se realizează, de obicei, în două solufii; în prima, argintul metalic care formează imaginea fotografică se oxidează, se albeşte, iar în a doua se face o redevelo-pare, adică combinafiile transparente sau semitransparente cari formează imaginea fotografică în stratul de emulsie îşi măresc opacitatea, respectiv se înnegresc sau se colorează într-o nuanţă oarecare neactinică pentru hîrtia fotografică. Cel mai uzual proces de întărire e cel cu clorocromat, care are o acfiune aproape proporfională (toate densităfile imaginii se măresc de acelaşi număr de ori, cu excepfia densităţilor foarte mici, cari se măresc mai mult) şi dă un grad de întărire de maximum 40%, care poate fi reglat în limite largi. O întărire accentuată, în special Ia materialele negative de mare sensibilitate, se poate obfine cu ajutorul unei solufii întăritoare cu bicromat-hidrochinonă-tiosulfat, preparată în momentul folosirii din trei solufii cari confin fiecare cîte unul dinfre agenfii activi. Această solufie dă o întărire mult mai mare la densităfile mici ale imaginii decît la cele mari, iar lucrul cu ea e mai dificil, obţinîndu-se şi o mărire a granulatei imaginii, cu atît mai importantă cu cît gradul de întărire e mai mare. Negativele umede cu colodiu sau cu emulsie folosite în poligrafie în procesele de fotoreproducere (v. Zincogravură; Similigravură) se întăresc, de obicei, cu o solufie care confine clorură mercurică (HgC^) şi clorură de sodiu în părfi egale (concentrafia circa 3% fiecare şi cîfiva mililitri de acid sulfuric concentrat). Negativul se înălbeşfe prin transformarea argintului în clorură mercuroso-argentică (AgHgC^), care e o sare albă. Redeveloparea se realizează prin înnegrire cu solufie de amoniac 10%. Se obfine o cloramidură mercuroasă, [(HgNH2)CI], care e neagră şi mai opacă decît argintul, însă pufin stabilă. Cea mai mare parte din argint se disolvă în solufia de amoniac, antrenînd şi o fracfiune apreciabilă de mercur. Negativele umede cu colodiu sau cu emulsie se pot întări şi cu o solufie de fericianură de potasiu şi azotat de plumb (înnegrire cu sulfură de sodiu) sau cu o solufie de bromură cuprică (înnegrire cu un revelator care reduce subbromura de argint). 2. ~ localizată. Foto.: întărire (v.) a negativelor realizată manual cu ajutorul pensulei, în anumite porţiuni, folosind, de obicei, o solufie întăritoare cu iodură de mercur. Se operează asupra negativului umed, însă bine zvîntat. Pentru uşurarea aderenfei solufiei şi limitarea difuziunii în regiunile învecinate, se măreşte viscozitatea prin disolvare de zahăr sau prin înlocuirea unei părfi din apă cu glicerina sau cu glicol. s. ~ optică. Foto.: întărirea unui negativ prin dublarea acestuia, la copiere, cu o peliculă subfire de celofan sensibilizat cu coloranfi diazoici, pe care s-a copiat prin contact şi s-a developat uscat un duplicat ai negativului. 4. ~ prin contratipie. Foto.: Tip de întărire folosit în locul întăririi prin reacfii chimice (cari pot uneori să strice negativul) pentru negative de mare valoare, cari trebuie totuşi întărite — consistînd în copierea, de pe negativul principal al unui diapozitiv, pe peliculă pozitivă* sau pe o placă fotografică pentru diapozitive, folosind o expunere normală sau pufin mai mică; diapozitivul se tratează într-un revelator energic (uneori numai cu hidrochinonă), iar de pe acest diapozitiv se copiază contrafipul (negativul duplicat) pe o peliculă pozitivă sau pe o placă pentru diapozitive, de obicei cu o expunere normală; contratipul se developează, în unele cazuri, într-un revelator pentru negative, iar în alte cazuri, într-un revelator energic pentru pozitive. Alegerea revelatorului depinde şi de contrastul pe care trebuie să-l aibă imaginea contratip. Procesul de contratipie poate fi repetat de mai multe ori, pînă cînd se obţin rezultatele dorite la imaginea rezultată, însă în acest caz trebuie să se ţină seamă că, la fiecare recopiere, se obţine o mărire a granulaţiei imaginii fotografice. De aceea, de obicei, operaţia se limitează la o contratipie dublă. 5. solufie de Foto.: Sin. întăritor (v.). e. întărirea fefelor. Ind. piei.: Operafie în urma căreia se dublează, prin lipire, unele porfiuni ale fefelor încălţămintei, puternic solicitate la confecţionare şi Ia purtare, 1 în scopul măririi timpului de folosire, prin limitarea ^ deformaţiilorpermanente. Se deosebesc: întărirea pieselor slabe (li- /. întărirea fefelor de încălţăminte, pirea unei căptuşeli in- 1) şiret de întărire; 2) întăritură de pînză ferioare pe toată supra- (Ciclop); 3) întăritură de capse, faţa piesei, pe porţiunea dinspre căptuşeală); întărirea marginii solicitate (cu şiret de întărire) (v. fig. I); întărirea locului de perforare penfru capse şi şiret (cu întă-ritură de capse) (v. sub încălţăminte); întărirea căputei la colţul carîmbi-lor (Ciclop) cu o bucată de ţesătură (v. fig. //). 7. întăritor, pl. întăritori. Foto.: Amestec de substanţe chimice în soluţii apoase, care produce efectul de întărire. Compoziţia întăritorilor variază după gradul de opacitate dorit şi după felul materialului pe care s-a obţinut negativul. Se deosebesc: —8-w r~ i» UL f i W /> ✓ ■ 1 - i * ' i— T— mecanism de transmisiune a mişcării pîrghiei oscilante la un aparat electric de înregjstrare şi semnalizare întinzătoare de bucle (scheme). а) înfinzafor de bucle verfical, penfru sîrmă ş| benzi (vedere laterală); b) înfinzafor de bucle orizontal, pentru sîrmă (vedere de sus);J) pîrghie de întindere; 2 şi 2') rolă pentru două pozifii; 3) cilindru pneumatic; 4) aparat electric de comandă a reglajului vitezei; 5) rolă de ghidare; б) cajă de lucru; 7) rolă de deviere, comandată; 8) platformă înclinată (plan înclinat); 9) fantă cu traductoare capacitive; 10) ghidaj de ieşire; 11) ghidaj de intrare. a pozifiei instantanee, în vederea reglării vitezelor cajei. Se foloseşte la laminoarele continue de sîrmă şi de benzi (v, fig. a). Sin. Looper. La laminoarele continue fără reglaj de viteză, diferenfa de lungime se preia prin susfinere cu ajutorul pîrghiei oscilante în plan vertical, care întinde materialul prin apăsare cu o forfă constantă, dezvoltată de un sistem pneumatic sau hidraulic. La laminoarele continue cu reglaj de viteză, pîrghia de apăsare a buclei e în legătură cu un aparat electric.— Dacă reglajul e manual, pozifia pîrghiei e transmisă la un aparat din stafiunea de comandă, la care se citeşte şi diferenfa de viteză dinfre cele două caje; cînd lungimea buclei depăşeşte o anumita valoare, se comandă manual mărirea corespunzătoare a vitezei tuturor cajelor aflate după întinzătorul de bucle sau — la alte sisteme — micşorarea vitezei tuturor cajelor cari îl preced.— Dacă reglajul e automat, mărirea sau micşorarea vitezei cajelor de laminare se face prin comandă electrică automată, de asemenea funcfiune de pozifia pîrghiei. întinzătorul de bucle orizontal e format dintr-o pîrghie oscilantă cu o rolă la un cap şi dintr-o p'a;ă echipată cu un ghidaj, pentru conducerea materialului de la o cajă la cealaltă; în placă, perpendicular pe direcfia de deplasare a materialului, e o fantă în care sînt dispuse traductoarele capacitive, cu ajutorul cărora se controlează şi se transmite la stafiunea de comandă lungimea buclei, respectiv diferenfa de viteză dintre cele două caje succesive (v. fig. b). Se foloseşte la laminoarele continue de sîrmă. La laminoarele continue de sîrmă, bucla — care se dezvoltă liber pe placa metalică — se depărtează sau se apropie de direcfia de laminare. Lungimea de buclă optimă se determină cu o anumită valoare, fafă de care se reglează viteza, manual sau automat, bucla venind în atingere cu o serie de contacte electrice dispuse în şanful central al plăcii de susfinere a buclei. s. Infîlnire, cerc de Nav.: Cerrul pe care se întîlnesc două nave cari pleacă din două puncte date, cu viteze date şi pentru orice drum penfru care întîlnirea e posibilă. Acest cerc e cunoscut în Geometrie sub numele de cercul lui Apollonius (v. Apollonius, cercul lui ~). 4. întîrziere, pl. întîrzieri. 1. Tehn.: Durata dinfre momentul în care se produce un eveniment şi momentul în care se produce un altul, ulterior şi condiţionat cel pufin în parte de primul. 5. ~a restitufiei. Telc.: în telegrafie, diferenfa de timp dintre momentul producerii unei modulafii telegrafice la emisiune şi momentul restituirii acestei modulafii ia recepfie. 6. timp de Te/c.: La un element diport (v.) al unui canal de transmisiune (cuadripol, amplificator, etc.), diferenfa de timp dintre momentul aplicării la intrare a unui semnal-treaptă (treaptă-unitate) şi momentul în care semnalul de ieşire (răspunsul) atinge, pentru prima dată, jumătatea valorii lui de regim permanent. 7. ~ la aprindere. Mine: Timpul cît amestecul de grizu cu aer trebuie să stea în contact cu o sursă incandescentă, pentru a se aprinde. întîrzierea de aprindere pentru un amestec cu temperafura de 15--200 şi presiunea de 760 mm variază cu temperatura sursei incandescente şi e de circa 10 s la 650° şi 1 s la 1000°. Întîrzierea depinde de presiune, de confinutul în bioxid de carbon, azot, hidrogen, etc. 8. Întîrziere. 2. Mş.: Timpul care frece între momentul în care ar trebui să se producă un eveniment, conform unei scheme, unui plan, sau ca o consecinfă a unor fenomene fizico-chimice, etc., şi momentul (ulterior), în care el se produce de fapt. Exemple: întîrziere 654 întoarcere de lupta întîrziere Ia admisiune: închiderea admisiunii încărcăturii proaspete (amestec de aer şi combustibil la motoarele cu electroaprindere, sau aer, la motoarele cu autoaprir.dere ori la motoarele cu cap incandescent) în cilindrul unui motor cu combustie internă, după ce pistonul a trecut de punctul mort depărtat (exterior), în cursa de înapoiere către punctul mort apropiat (interior). Prin întîrzierea la admisiune se urmăreşte să se obfină un coeficient de umplere cît mai mare al cilindrului. Mărimea întîrzierii la închiderea admisiunii depinde de tipul şi de turafia motorului, de forma şi dimensiunile organelor de admisiune, de felul combustibilului, etc. Întîrzierea la admisiune se exprimă prin unghiul de rotafie (iad) al arborelui cotit, cu care depăşeşte punctul mort depărtat (v. fig. sub Avans 1). La motoarele în patru timpi, unghiul e de 40—6Q° după punctul mort depărtat, iar la motoarele în doi timpi, unghiul e de 55*"60° după punctul mort depărtat; în general, valorile mai mari ale întîrzierii la admisiune corespund motoarelor rapide. Deoarece fiecare motor e construit cu un anumit unghi de întîrziere a închiderii admisiunii, se asigură o funcfionare optimă, a unui motor, numai ia o anumită turafie. La unele motoare cu combustie internă, în patru timpi, şi lente (de ex. la motoare cari au viteza medie a pistonului mai mică decît 7,5 m/s), deschiderea admisiunii gazului proaspăt se face de asemenea cu întîrziere, pentru a se asigura accesul brusc al gazului în cilindru, penfru ca să se obfină un randament termic mai bun. Aceasta întîrziere poate fi de maximum 5° după punctul mort apropiat (interior). întîrziere la evacuare: închiderea evacuării gazelor arse din cilindrul unui motor cu combustie internă, după ce pistonul a trecut fie de punctul mort apropiat (interior), la motoarele în patru timpi, fie de punctul mort depărtat (exterior), la motoarele în doi timpi. Prin întîrzierea la evacuare se urmăreşte să se obfină o cît mai completă evacuare din cilindru a gazelor uzate (arse). Mărimea întîrzierii la evacuare, întocmai ca la admisiune, depinde de tipul şi de turafia motorului, de forma şi de dimensiunile organelor de evacuare, de felul combustibilului, etc. Întîrzierea la evacuare se exprimă prin unghiul de rotafie (iev) al arborelui cotit, cu care depăşeşte punctul mort corespunzător închideri? evacuării în ciclul teoretic. La motoarele în patru timpi, unghiul e de 5-»20o după punctul mort apropiat, iar la motoarele în doi timpi, unghiul e de 60*650 după punctul mort depărtat; limitele superioare se referă la motoare rapide, cele inferioare fiincj, pentru motoare cu turafia de 1800"*2000 rot/min. Deoarece fiecare motor e construit cu un anumit unghi de întîrziere a închiderii evacuării, se asigură o funcfionare optimă unui motor numai la o anumită turafie. La motoarele cu autoaprindere (adică la motoarele cu injecfie de combustibil în cilindru, de ex. Diesel) se obfin un baleiaj şi o răcire bună a pistonului sau a supapelor, dacă admisiunea şi evacuarea se suprapun pe un interval de timp care corespunde unui unghi de rotafie (al arborelui cotit) mai mare decît 30°. Întîrziere la aprindere. V. Aprindere, întîrziere la Întîrziere la injecfie: Intervalul de timp dintre începutul acfionării pompei de injecfie a unui motor cu ardere internă şi începutul injectării combustibilului în cilindrul acestui motor. Întîrzierea la injecfie e influenfată, fie de compresibilitatea lichidului (combustibilului) refulat, de caracteristicile constructive ale echipamentului de injecfie şi de elasticitatea conductei de legătură la injector, dacă injectoarele sînt închise, fie şi de secfiunea ajutajului, dacă injectoarele sînt deschise. înf îrziere la avans: Intervalul de timp dintre începutul acfionării dispozitivului de avans al unui motor cu electroaprindere (numit şi motor cu aprindere prin scînteie) şi pro- ducerea scînteii electrice în cilindrul acestui motor. Astfel, avansul real, cu care se produce aprinderea, e mai mic decît avansul dispozitivului. Diferenfa dintre cele două avansuri, numită constanta de timp a dispozitivului, e o mărime caracteristică a acestuia; deci avansul dispozitivului e suma dintre avansul real şi constanta de timp. 1. înfîrziere. 3. E/f., Telc.: Sporirea voită şi obfinută cu mijloace tehnice, a duratei de transmisiune (propagare) a unui semnal între un punct de emisiune şi un punct de recepfie. Sporul de durată de propagare astfel obfinut se numeşte timp de înfîrziere sau durată de întîrziere, corespunzînd unui spor corespunzător al fazei (v.) semnalului. Se obfine cu ajutorul liniilor de întîrziere (v.) acustice sau electrice. 2. ~r linie de ~. Elf., Telc. V. Linie de întîrziere. 3. fimp de Elf., Telc. V. sub Întîrziere 3. 4. întîrzietor de priză, pl. întîrzietori de priză. Mat. cs., Expl. pefr. V. sub Priză. 5. întoarcere. 1. Nav.: Refacerea unui colac de parîmă care s-a desfăşurat greşit şi aducerea acestuia în stare de desfăşurare normală. 6. întoarcere. 2. Nav.: Schimbarea pozifiei capului unei nave în timpul manevrei sau schimbarea drumului urmat de o navă sau de o formafie de nave. întoarcerea de manevră, în spafii mici (de ex. într-un basin mic sau într-un port), se face cu cîrma şi cu maşinile avînd acelaşi sens de rotafie, însă cu turafie diferită, sau cu cîrma şi cu maşinile cu sensuri de rotafie contrare. întoarcerile navei, izolată sau în formafie, în mare, se fac numai cu cîrma. în formafii, întoarcerile se fac de nave la viteza de marş şi numai cu unghiul de cîrmă dat pentru viteza respectivă, penfru ca toate navele să descrie aceeaşi curbă de girafie, iar la terminarea întoarcerii, ele să se găsească în formafia prescrisă. întoarcerile se pot face „fofi deodată'1, cînd Ia semnalul executiv toate navele execută întoarcerea în acelaşi timp, sau „pnn contramarş", cînd nava-comandant, sau nava-ghid, întoarce la semnalul executiv, în timp ce celelalte nave continuă drumul, întorcînd în punctul în care a întors prima navă. Aceste întoarceri, şi în special întoarcerea „tofi deodată", trebuie executate cu afenfiune, deoarece în caz contrar pot produce avarii capitale (scufundări). 7. întoarcere de Suptă. Av..* Evolufie acrobatică com- plexă, cu traiectorie strîmbă, în care avionul schimbă rapid direcfia de zbor cu 180° şi realizează concomitent un cîştig de înălfime, ceea ce se obfine prin micşorarea vitezei pe traiectorie şi sporirea forfei de tracfiune. Evoluţiile de zbor ale avionului cu traiectorii spafiale se execută, de cele mai multe ori, sub forma întoarcerii de luptă. Traiectoria evolufiei avionului în timpul executării întoarcerii de luptă poate fi reprezentată grafic, dacă planul cu desfăşurarea traiectoriei (v. fig. c) se curbează în formă de semicilindru (v. fig. b). Această evolufie poate fi executată în mai multe variante, după .. , , ii* * , „ w Executarea întoarcem de luptă, cum trebute ca întoarcerea sa se . ..... . . . . , . A , al poziţiile avionului in timpul execute mai rapid, Şl Cîştigul de executării evoluţiei; b)vederea înălfime să fie mai mic, sau cîştigul traiectoriei în spaţiu? c) desfă-de înălfime să fie mai mare şi în- şurarea traiectoriei, toarcerea pufin mai lentă. Mărirea unghiului de înclinare transversală a avionului, în timpul executării întoarcerii de luptă, provoacă mărirea valorii întoarcere pe aripă 655 întoarcere, punct de ~ mediî a suprasarcinii, datorită măririi forfei centripete orizontale, ceea ce măreşte viteza întoarcerii. Astfel, avionul are o energie cinetică mai mare decît în cazul înclinării transversale mai mici; deci din energia lui totală rămîne o parte mai mică disponibilă pentru transformare în energie potenfială, adică pentru cîştig de înălfime. —• Mărirea valorii medii a suprasarcinii poate fi foarte importantă, dacă întoarcerea de luptă se execută cu o înclinare transversală care nu se micşorează spre sfîrşitul evolufiei, ci se măreşte şi atinge un unghi mai mare decît 90° la ieşirea din evolufie. în acest caz e posibil să se execute întoarcerea de luptă cu suprasarcină aproape constantă şi să se reducă la minimum timpul necesar pentru executarea întoarcerii; acest fel de a executa întoarcerea reclamă ca, la ieşirea din evolufie şi la trecerea avionului la zborul orizontal, să se rotească avionul în jurul axei sale de ruliu, ceea ce se execută cu eleroanele şi necesită foarte pufin timp. Această întoarcere se mai numeşte întoarcere peste umăr, spre deosebire de întoarcerea de luptă normală, cu înclinare transversală nulă la ieşirea din evolufie. 1. întoarcere pe aripă. Av.: Evolufie acrobatică complexă, în care avionul efectuează o schimbare de direcfie de 180°, ridicîndu-se într-un plan aproximativ vertical şi rotindu-se în acest plan în jurul unei axe orizontale, după care revine la altitudinea inifială. Astfel, evolufia se execută fără ca avionul să treacă prin pozifia pe spate, deoarece planele avionului rămîn aproximativ perpendiculare pe axa orizontală, în timpul învîrtirii în planul vertical. Sin. Ranversare. 2. întoarcere, punct de Geom.: Punct singular al unei curbe plane, definit în modul următor: Fiind dată o curbă plană (C) situată într-un plan orientat şi definită de vectorul de pozifie OM ~ M(t) ~ x(t) i j, i, j fiind vectorii unitari ai unui reper cartesian, punctele cuspidale ale curbei C sînt punctele pentru cari primul vector derivat e nul. Valoarea Iq corespunzătoare unui punct singular Mq verifică relafia vectorială: Âf'(fo)=Of echivalentă cu relafiile scalare: Ato)=y'(,to)=o. Dacă al doilea vector derivat nu e nul, M\t0)± 0, el e vector tangent în Mq la (C). în ipoteza că vectorul M'n (fy) nu e nul şi nici paralel cu Mu(t0), se poate forma un reper cartesian în Mq cu aceşti reper, vectorul de pozifie doi vectori şi, în raport cu acest al unui punct M al curbei din vecinătatea lui Mq e: unde (D M0M=X{t- t0) M“(to) + Y{t-10) M'"(t0), 2 I **o)3 31 + (3) + (4). în acest caz, punctul singular se numeşte punct de întoarcere de prima spefă (v. fig. a). Dacă M'" (to) e r, paralel cu M“ (fp), dar A/,v(*o) nu e nul şj_nici paralel cu Mu(t0), în raport cu reperul format în Mq de ^r(fo)Şi^(îo). vectorul de pozifie al unui punct M al frrt,) Punct de întoarcere, a) punct de întoarcere deprima spejă; b) punct de întoarcere de speţa a doua. curbei are componentele scalare: (2) to)s +(4) -'o)4 41 + (5). Punctul singular de această natură se numeşte punct de întoarcere de speţa a doua (v. fig. b). înt r-un mod mai general, dacă într-un punct Mq primul vector din şirul vectorilor derivafi e vectorul M^\to), p fiind un număr par, şi dacă M ^”^(£o) e diferit de zero, punctul Mq e un punct dejntoarcere de spefa întîi, dacă nu e paralel cu sau e un punct de întoarcere de iar cu spefa a doua, dacă '(Iq) e paralel cu M^p* (îq), ^ C^ + 2) (^q) e jjfgj.jj ţjg vecforuj nu| şj nu e paralel MiP) (t0). Un punct de întoarcere e figura duală a unui punct de inflexiune (v. Inflexiune, punct de ~). Dacă, în raport cu un reper proiectiv tangenfial, curba (C) e definită prin coordonatele tangentelor sale ca funcfiuni de un parametru (C) Uf (»= 1, 2, 3), valorile Iui t cari soluţiile ecuafiei: corespund punctelor de întoarcere sînt (3) H\(t) , Uz(t), u[ (t) , 4 (t) , «3 W *s(0 *SW =o. O curbă algebrică are un număr de puncte de întoarcere dat de formula: k = 3 m(m — 2) —6 t—8 i, în care m e clasa curbei, i e numărul punctelor de inflexiune şi t e numărul tangentelor duble, o tangentă multiplă de pip-1) ordinul p fiind echivalentă cu tangente duble. — în cazul unei curbe în spafiu, care nu e nici o curbă plană nici o linie dreaptă, într-un punct singular Mq ai ei, se consideră primul vector din şirul vectorilor derivafi succesivi care nu e nul, apoi primul vector M^q\to), (q>p) pentru care produsul vectorial M^p\tQ)\ M^q\to) nu e nul şi primul vector^ Af^(£0), {r>q) pentru care produsul mixt nu e nul. în raport cuj'eperul cartesian ortogonal format în Mq de vectorul tangent M^\{q), de vectorul binormal M^p\to) x M^q\tS) şi de produsul lor vectorial (M^p) ca vector al întoarcere, semnal de ~ a carului 656 întreruperea circuitului electric normalei principale, componentele scalare ale vectorului de pozi|ie MqM al unui punct din vecinătatea lui Mq sînt: Y(t — f°)=^ ^i°^ + (# +1), Z(f-*0)=^j^ + (r+1). Tangenta are cu curba un contact de ordinul *ar pianul format de tangentă şi normala principală are cu curba un con- T—p tact de ordinul ------. P Dacă p e un număr par, punctele curbei din vecinătatea lui Mo sînt situate într-o aceeaşi regiune a spafiului în raport cu planul normal şi punctul Mq e un punct de întoarcere. Sin. Punct de înapoiere, Punct cuspidal, Punct de răspăr. 1. Întoarcere, semnal de — a carului. Telc.: Semnal din codul telegrafic (v.) pentavalent, folosit la teleimprimatoare, pentru întoarcerea carului aparatului receptor la fiecare sfîr-şit de rînd. 2. întoarcerea miriştii. Agr.: Sin. Dezmiriştit (v). s. întoarcerea spotului. Te/c., Elf.: La tuburile catodice (indicatoare, cinescoape, etc.) folosind un baleiaj al ecranului comandat de un semnal în dinfi de ferestrău (v. Bază de timp), fenomenul revenirii spotului — după parcurgerea unei linii (sau a unui cadru) — în pozifia corespunzătoare începutului unui nou parcurs util. întoarcerea spotului se produce cu viteză mare într-un interval de timp (numit timp de revenire sau timp de Întoarcere) foarte mic fafă de durata parcursului util (timpul util, timpul de măturare). Datorită vitezei mari de revenire, dîra luminoasă corespunzătoare pe ecran are o luminozitate mică. Totuşi, pentru a nu perturba imaginea prezentată pe ecran, se asigură adeseori extincfia fasciculului explorator în timpul de revenire, cu ajutorul unei impulsii dreptunghiulare de ştergere aplicată pe grila care modulează intensitatea fasciculului. 4. ~, fimp de Telc., Elt. V. sub întoarcerea spotului. 5. înfoemire. Poligr.: Operafia de fălfuire (v.) în legăforie. 6. întreagă, funcţiune Mat. V. Funcfiune întreagă. 7. întrefier, pl. întrefieruri. Elt.: Fiecare dintre porfiunile neferomagnefice ale unei laturi de circuit magnetic, străbătute de fluxul magnetic fascicular al laturii şi mărginite de fefele apropiate ale unor porfiuni feromagnetice ale laturii. în general, întrefieru! e scurt (strîmt) în raport cu dimensiunile secfiunii lui transversale fafă de direcfia liniilor cîmpului magnetic (practic perpendiculare pe fefele întrefierului). Din cauza permeabilităfii reduse, tensiunea magnetică necesară pentru a asigura un anumit flux magnetic în întrefier e, în general, mare fafă de tensiunea magnetică necesară menfinerii aceluiaşi flux în restul circuitului. întrefierul dintre inductorul şi indusul maşinii electrice rotative permite ca una dintre aceste părfi să se mişte fafă de cealaltă. Lungimea (lărgimea) acestui întrefier se stabileşte prin formule empirice. în cazul maşinilor asincrone se calculează cu relafia: 6 = 3(4 + 0,7'\/D/)1 O*2 (mm), unde D şi l sînt diametrul interior şi lungimea statorului, în cm. Motoarele electrice supuse unui regim greu de funcfionare se construiesc cu întrefier mărit. Cunoaşterea repartifiei inducfiei magnetice în întrefierul unei maşini electrice prezintă importanfă, deoarece de ea depinde inducfia în dinfi. Spectrul magnetic poate fi trasat uşor cu ajutorul metodei tuburilor unitare, dacă se admit unele simplificări (indusul neted, caracterul echipotenfial al supra- fefelor indusului şi al feţelor pieselor polare ale inductorului, etc.). în calculul tensiunii magnetice pe întrefier se tine seamă de influenfa crestăturilor prin folosirea metodei şi a factorului Carter kc\ Se consideră înlocuită suprafafa dinfată printr-o suprafafă netedă situată la distanfa 8' = ^ 5 de suprafafa piesei polare (8 fiind distanfa reală dintre suprafafa piesei polare şi suprafafa capului dintelui), unde kc e supraunitar. Fefele frontale provoacă răsfirarea liniilor de inducfie, de care se poate fine seamă înlocuind lungimea reală a indusu-îui cu o lungime ideală. La transformatoare şi la aparatele fără părfi mobile în circuitul magnetic, lungimea întrefierului se reduce cît permit mijloacele tehnice de realizare (zecimi de milimetru). în acest caz, întrefierul se mai numeşte întrefier parazit sau întrefier rezidual. 9. înfregol, pl. întregoluri. Cs.: Porfiunea dintr-un perete care se găseşte între două deschideri (uşi, ferestre) vecine, amenajate în acesta. La clădirile cu perefi portanfi de zidărie, fiecare întregol suportă atît încărcările transmise direct de porfiunea de zidărie de deasupra, cît şi o parte din încărcările de deasupra golurilor vecine, transmise de buiandrugii sau de lintourile acestor goluri. Dimensionarea întregolurilor se face în funcfiune de încărcările pe cari trebuie să le suporte şi de dimensiunile golurilor. 9. întreprindere, pl. întreprinderi. Ec.: Unitate tehnică-economică de producfie (industrială sau agricolă), de comerf, de transport, etc., constituind o persoană juridică sau fizică şi avînd o conducere unică. Majoritatea întreprinderilor din societatea capitalistă sînt particulare, bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producfie şi, în mai mică măsură, întreprinderi cooperatiste (bazale pe proprietatea de grup) sau de Stat, contopite, prin scopul pe care-l urmăresc, cu sistemul economiei capitaliste. întreprinderile din societatea socialistă sînt socialiste (cooperatiste sau de Stat), aparfinînd fie unui grup de producători (cooperafie de producfie) sau de consumatori (coope-rafie de consum), fie întregului popor, reprezentat de Stat, proprietar asupra mijloacelor de producfie. Activitatea întreprinderilor socialiste se bazează pe munca colectivă depusă de lucrători liberi de exploatare, retribuifi după cantitatea şi calitatea muncii depuse; ea se desfăşoară pe baza planului unic al economiei nafionale, iar conducerea se efectuează pe principiul gospodăririi chibzuite. 10. întrerupător, pl. întrerupătoare. Tehn.: Sin. între-ruptor (v.). 11. întrerupere. Gen.: Suprimarea, într-un anumit domeniu, a continuităfii unei varietăfi continue. 12. ~ de circulafie. C. f.: Sin. închidere de circulafie (v.). îs. ~a circuitului electric. Elf.: Operafia de deschidere a unui circuit electric parcurs de curent. Fenomenele electromagnetice transitorii cari se produc depind de parametrii şi de elementele circuitului (rezistenfe, inductivităfi, capacităfi) şi de proprietăfiie întreruptorului (viteză de manevră, mijloc de stingere, materialul contactelor, detalii constructive). întreruperea provoacă fenomene transitorii, de trecere de la un regim permanent (caracterizat prin circulafia unui curent printr-o ramură a circuitului în care se produce modificarea) la un alt regim permanent (în care acest curent e întrerupt), Prin schimbarea bruscă a conexiunilor într-o refea electrică cu bobine şi condensatoare fluxurile magnetice din bobine, tensiunile la bornele condensatoarelor, etc., nu variază brusc de la valorile de dinainte la cele de după conectare, ci apar curenfi liberi şi tensiuni libere, ale căror valori inifiale sînt egale cu diferenfa dintre valorile permanente. întreruperea masivului 657 întreruptor de limită Dacă valorile tensiunilor şi curenfilor nu depăşesc anumite limite, deschiderea contactelor unui întreruptor e.urmată numai de eroziuni, transport de material, etc.; dacă puterile în circuit cresc, apar scîntei şi arcuri la contacte, supratensiuni de deconectare după întreruperea curentului, reaprinderi succesive, etc. Fenomenele electromagnetice din cursul deschiderii în mediu dat şi cu viteză dată depind de curentul anterior deschiderii şi de tensiunea care apare la bornele întrerup-torului după întrerupere. întreruperea fără scîntei e posibilă în circuite rezistive, cu întreruptoare în aer, la tensiuni continue cari nu depăşesc 250 V; curentul nu trebuie să depăşească o limită care depinde de tensiune, de materialul şi temperatura contactelor, de forma şi consistenfă suprafefei de contact şi de starea atmosferei. Sub o tensiune limită, orice curent se poate întrerupe fără scîntei sau arc. Această tensiune e maximă (de circa 30 V) la grafit (ceea ce explică întrebuinţarea lui în contactele mobile, perii de comutator, — şi de întrerupere, con-tactoare); are valori mai mici la metalele [wolfram, plafin şi argint; pentru cupru are valori cari variază din cauza oxi-dării. Curentul limită e maxim (1,3 A) la wolfram; urmează platinul (0,7 A) şi argintul (0,4 A). Argintul şi aliajele sale se „formează" şi, după cîteva întreruperi, prezintă curenfi limită aproape de două ori mai mari. La întreruperea fără scîntei, cursa contactelor poate fi foarte mică (sub 1 mm). Aparifia scînteilor şi a arcului de întrerupere nu se poate evita cînd se depăşesc anumite valori indicate mai sus; de exemplu la tensiuni peste 300 V. La contactele cari se deschid sub curent, presiunea şi, în consecinfă, suprafafa microscopică de contact, scăzînd brusc, ultimele punfi de metal parcurse de întregul curent se încălzesc rapid, se topesc şi se evaporă. în această atmosferă de vapori metalici, izolantă la o cursă minimă a contactelor, apare, ca urmare a cîmpului electric intens, o descărcare, şi anume licăriri la curenfi mici şi o scînteie sau un arc la curenfi mari, după capacitatea sursei. Aparifia arcului electric la contactele de întrerupere impune măsuri pentru evitarea efectelor dăunătoare, pentru îndepărtarea şi stingerea lui. Fenomenele şi, în consecinfă, măsurile, sînt diferite în circuite de curent continuu şi în cele de curent alternativ. în figură sînt reprezentate cazurile principale de întreruperi în circuitele electrice. întreruperea circuitelor electrice, a) oscilant simplu; b) de curent continuu, pur rezistive; c) de curent continuu, inductive; d şi e) de curent continuu, puternic inductive; f) de curent alternativ, inductive şi cu capacitate în paralel. Analiza teoretică şi experimentală a fenomenelor şi con-difiilor stingerii arcului electric conduce ia următoarele concluzii practice: întreruperea circuitelor de curent continuu necesită alungirea arcului care se formează prin suflaj magnetic sau pneumatic şi mărirea vitezei şi a cursei de deschidere a contactelor. în circuitele inductive, mărirea vitezei de deschidere agravează condifiile întreruperii, din cauza tensiunii electromotoare de inducfie proprie Ldi/dt. Pentru a grăbi întreruperea arcului se introduc în circuit elemente suplemen-tare, de obicei în paralel cu contactele: grupuri rezistenfă-capacitate (RC), rezistenfe nelineare sau elemente redresoare. întreruperea circuitelor de curent alternativ, care trece prin zero de două ori în fiecare perioadă, necesită în principiu împiedicarea reaparifiei arcului între contacte după o trecere prin zero a curentului. Pentru aceasta ar fi suficient ca tensiunea de revenire (v.) la bornele întreruptorului să nu depăşească în nici un moment tensiunea de reaprindere a spafiului de arc. La frecvenfe înalte (peste 1 kHz), capacitatea termică a arcului fiind suficient de mare pentru a împiedica variafii apreciabile ale temperaturii şi ale diametrului coloanei, arcul se întrerupe în condifiile grele din curent continuu. La frecvenfe foarte joase (sub cîfiva hertzi), temperatura şi diametrul coloanei urmăresc variafiile curentului şi arcul se stinge la trecerea acestuia prin zero. La frecvenfe industriale, tensiuni obişnuite şi curenfi mari, arcul nu se stinge singur la trecerea prin zero a curentului şi penfru întrerupere se iau măsuri speciale prin suflaj magnetic sau pneumatic (v.), camere de stingere (v.), un factor determinant fiind structura circuitului care se întrerupe. în circuitele inductive, capacităfile parazite determină aparifia unor oscilafii proprii de frecvenfă înaltă fafă de aceea a sursei; frecvenfă proprie devine un parametru important în stabilirea puterii de rupere (v.) a întreruptoarelor. In circuitele capacitive apar dificultăfi suple-mentare, deoarece condensatoarele îşi pot păstra tensiunea şi după întreruperea curentului. Reaprinderi succesive pot să ridice tensiunea între borne treptat la valori mari, practic pînă la 4,5 Umax. Din această cauză, întreruperea liniilor lungi în goi reprezintă o solicitare puternică a întreruptorului. V. şi Stingerea arcului electric. 1. întreruperea masivului. Silv.: Fenomen prin care se întrerupe starea de masiv sau de continuitate a etajului de coronamente ale arborilor pădurii. întreruperea naturală a masivului se produce: în mod permanent sau sistematic către limita inferioară (stepa caldă) şi superioară (stepa rece) a zonei pădurilor; în mod accidental, în cazul căderii arborilor din cauza bătrînefii şi al doborîfurilor de vînturi şi de zăpezi. întreruperea artificială a masivului e provocată prin tăieri de arbori, în vederea pregătirii şi efectuării regenerării arbo-retelor. — Gradul de întrerupere dozează, în acest caz, pătrunderea luminii şi a precipitaţilor la sol, în vederea creării unor condifii favorabile pentru germinarea seminfelor şi dezvoltarea puiefilor. 2. întreruptor, pl. întreruptoare. Tehn.: Aparat care asigură întreruperea, restabilirea sau influenfarea unei transmisiuni de energie, — de exemplu întreruperea mişcării unui sistem tehnic, întreruperea unui circuit electric, a unuia hidraulic, etc., — cu ajutorul unui mecanism sau al unui dispozitiv. Var. întrerupător. întreruptoarele se numesc, uneori, după detalii de construcfie, de exemplu întrerupforul basculant, la care organul de comandă se deplasează prin basculare, penfru a se stabili două pozifii finale limită. întreruptoare basculante sînt, de exemplu, întreruptoarele electrice cu pîrghie (v. sub întreruptor electric). 3. ~ de limită. Tehn.: întreruptor care e acfionat cînd o mărime mecanică (viteză, cuplu, etc.), electrică (tensiune, intensitate, etc.), hidraulică, etc. atinge o valoare limită (care poate fi maximă sau minimă). Este un întreruptor comandat automat, prin intermediul unui dispozitiv cu declanşatoare (v. Declanşator). Dispozitivele de declanşare pot fi comandate de mărimi mecanice, electrice, hidraulice, etc. Dispo- 42 înfrerupfor de oscilafii 658 înfrerupfor elecfric zifivele cari lucrează mecanic folosesc cuplaje cu frecare (v. fig. a), frîne acfionateprin forja centrifuga (v. fig. b), dispozitive cu acţionare radială, axială sau tangenţială (v. fig. c, d, e), etc.; cele cari lucrează hidraulic folosesc supape (v. fig. a', b'), diafragme sau tuburi Venturi (v. fig. c', d'), etc.; cele cari lucrează electric folosesc dispozitive electromagnetice (v. fig. a", b“), cu inducfie (v. fig. c"), electrodina-mice (v.fig.d"), electrostatice (v. fig. e"), e lect r otermi ce (v. fig. f“, g"), etc. 1. ~ de oscilaţii. Tehn.: întreruptor pentru întreruperea, restabilirea sau influenţarea transmisiunii energiei oscilante, care poate lucra, fie prin modificarea cuplajului cu frecare sau cu inerfie (la mecanisme cu vibrafii), fie prin modificarea cuplajului galvanic, inductiv sau capacifiv (la circuitele electrice oscilante). în general seobfineo amortisare a vibrafiilor (adică se influenteazăastfel oscilaţiile, încît să nu apară rezonanfă), sau aducerea la rezonantă a unui circuit oscilant. 2. ~ eSecfric. Ekţ.: Aparat de conectare care permite stabilirea curentului electric prin închiderea unui circuit electric şi întreruperea curentului electric prin deschiderea acelui circuit. E folosit, în regim normal, la modificarea conexiunilor circuitelor electrice; în cazuri anormale (suprasarcini, scurt-circuite, puneri la pămînt, etc.)» la întreruperea curenţilor mari, cari ar putea periclita circuitele şi instalafiile; pentru a interveni cît mai neîntîrziat în aceste cazuri, cînd are o funcfiune de protecfie, întreruptorul e echipat cu dispozitive de măsură (relee de protecfie, v.) şi de acfionare automată (declanşator), devenind astfel înfrerupfor automat. Părfile componente esenfiale ale unui întreruptor sînt: contactele principale (cari servesc la trecerea curentului în pozifia închis a aparatului), contactele de rupere sau de arc (alături de cele principale sînt destinate să preia arcul electric, pentru a evita uzura contactelor principale), contactele auxiliare (pentru închiderea şi deschiderea circuitelor de comandă, blocare şi semnalizare, în funcfiune de pozifia aparatului de conectare), camera de stingere (v.), căile de curent (conductoare), bornele (v.) şi părfile izolante (izolatoare de trecere, izolaioare-suport), toate acestea, asamblate şi fixate pe un cadru, pe o placă de bază, etc.; dispozitivul de acfionare e uneori distinct, iar alteori face corp comun cu aparatul. întreruptorul are două pozifii stafionare de funcfionare: închis (contactele principale închise) şi deschis (contactele principale deschise). Parametrii caracteristici principali ai . unui întreruptor sînt următorii: tensiunea nominală, curentul nominal, curentul de rupere, puterea de rupere, fensiunea de revenire sau de restabilire, curentul de închidere, stabilitatea, timpul propriu de deschidere, timpul total de deschidere, timpul de închidere şi frecvenfă nominală a manevrărilor. Capacitatea sau curentul de rupere, la o tensiune dată, e curentul de scurf-cir-cuit maxim pe care întreruptorul îl poate întrerupe în condifii normale, într-un ciclu de încercare prestabilit, fără să se pericliteze buna funcfionare a aparatului; se deosebesc curentul nominal de rupere (adică la tensiunea nominală) şi curentul limită de rupere (curentul maxim corespunzînd tensiunii minime de lucru, adică tensiunii minime pentru care aparatul îşi păstrează puterea nominală de rupere).— Puterea de rupere a unui întreruptor monofazat la o tensiune dată e produsul dintre curentul de rupere la acea tensiune şi tensiunea respectivă; se deosebesc: pu- terea nominală de rupere (produsul dinfre curentul nominal de rupere şi tensiunea nominală) şi puterea limită de rupere (produsul dintre curentul limită de rupere şi tensiunea minimă de lucru). Puterea de rupere a unui întreruptor trifazat se obfine multiplicînd expresia puterii pentru întreruptorul monofazat cu factorul de fază Y 3. — Tensiunea de revenire sau de restabilire e valoarea efectivă a undei de tensiune care apare la bornele întreruptorului, după ce arcul electric a fost stins. — Curentul de închidere Ia o tensiune dată e curentul de scurt-circuit pe care întreruptorul, cu un anumit dispozitiv de închidere, îl poate închide fără defectarea aparatului. — Stabilitatea se exprimă prin curentul limită termic şi prin curentul limită dinamic. — Timpul propriu de deschidere e intervalul de timp de la darea comenzii de deschidere pînă la începerea separării contactelor. — Timpul total de deschidere e suma timpului propriu de deschidere şi a duratei arcului. — Timpul de închidere e intervalul de timp da la darea comenzii de închidere pînă în momentul închiderii complete. — Frecvenfă nominală a manevrărilor poate fi considerată în total sau pe oră. Din punctul de vedere al funcfionării şi acţionării, se deosebesc mai multe tipuri de întreruptoare. întreruptor neaufomaf: întreruptor caracterizat prin acfionarea voită din afară, după nevoile exploatării. Se deosebesc: acfionarea directă manuală şi acfionarea indirectă, prin intermediul unor transmisiuni, comandate din apropiere sau de la distanfă, mecanice (pîrghii, tije, manete), pneumatice (supape, pistoane, manivele, tije), electrice (relee, elec-fromagnefi sau electromotoare). întreruptoare de limită. a -e) sisteme de întreruptoare cu acţionare mecanică; sisteme de întreruptoare cu acfionare hidraulică; a""-g") sisteme de întreruptoare cu acfionare electrică. 1) acuplaj cu frecare; 2) sabot acfionat de forfa centrifugă C=/(w2); 3) fobă fixă; 4) opritor acfionat de forfa centrifugă (J direcfia radială de deplasare); 5) roafă dinfată mobHă, acfionafă de forfa de inerfie (<—> direcfia axială de deplasare); 6) roată fixă; 7) şurub-melc acfionat de forfa de inerfie (<—> direcfia fangenfială de deplasare); 8) curent de fluid (care curge cu viteza t); 9) supapă (acfionafă la presiunea Pmax)l 10) diafragmă, care creează diferenfa de presiune AP=f(v2) (între secfiunea dinainte şi după diafragmă)u 11) fub Venfuri; 12) electromagnef; 13) contact mobif (direcfia de deplasare); 14) contact fix; 15) armatură feromagnefică; 16) disc; 17) bobina; 18)rezis-fenfă elecfrică; 19) pîrghie bimetalică (cu contact mobil); 20) sîrmă sub acfiunea efectului Joule al curentului electric. întreruptor electric 659 întreruptor electric Deschiderea e bruscă, dacă înfrerupforul neautomaf e echipat cu un dispozitiv care produce o deschidere rapidă, indiferent de viteza cu care e manevrat organul de comandă a deschiderii; deschiderea sau închiderea sînt independente, dacă un dispozitiv Ie provoacă rapid şi complet, imediat ce mişcarea de comandă a manevrei respective a fost începută, oricare ar fi viteza imprimată organului de comandă. întreruptor automat: întreruptor caracterizat prin deschidere sau închidere automate, printr-o acfiune proprie, provocată de realizarea în circuit a unor condifii predeterminate (depăşirea unei valori limită a curentului, scăderea sub o valoare limită a tensiunii, a impedanfei, a reactanfer sau a unui alt parametru al circuitului). Un întrerupio* se mai numeşte disjuncfor, dacă deschiderea se produce în mod automat, conjuncfor, dacă închi-derea se produce automat, dis/unctor-conjunctor, dacă ambele \ manevre se produc automat. Deschiderea unui întreruptor automal (disjunctor) la realizarea unor condifii predeterminate în circuit se obfine printr-o declanşare (v.); închiderea în mod automat sau neautomat constituie o anclanşare (v.). Operafia de declanşare se realizează, din punctul de vedere constructiv, cu ajutorul unui declanşator (v.) care, prin acfiune mecanică, pneumatică sau electromagnetică, ridică un zăvor de blocare a mecanismului de acfionare automată (resort, contragreutate). întreruptorul automat trebuie să acfioneze cît mai rapid, deoarece el are nu numai funcfiunea de conectare, ci şi aceea de protecfie a circuitelor, respectiv a marinilor şî a aparatelor, contra efectelor dăunătoare ale curenţilor de scurt-circuit, etc. Pentru a putea îndeplini această funcfiune, declanşarea întreruptorului nu trebuie condifionată de existenţa sau de modificarea anumitor conexiuni din refea, cu ti se face în mod curent la separatoare de înaltă tensiune (v.). întreruptoarele automate sînt echipate de obicei şi cu dispozitive de acfionare neaufomată, manuale sau comandate de la distanfă, iar uneori, cu ambele feluri de acfionare. După capacitatea de rupere se deosebesc, de asemenea, mai multe tipuri de întreruptoare: întreruptor de sarcină: întreruptor care întrerupe şi stabileşte în regim normal curenfi de sarcină de ordinul de mărime a curentului lor nominal (după unele prescripfiuni, lc^2jn). De exemplu, întreruptoarele de comandă, întreruptoarele auxiliare de joasă tensiune, întreruptoarele de sarcină de înaltă tensiune (sin. Separatoare de sarcină), capabile să întrerupă curenfi mici inductivi (curenţii de magnetizare a transformatoarelor) sau capacitivi (pentru baterii de condensatoare). întreruptor de motor: întreruptor care întrerupe şi stabileşte curenfii de pornire ai motoarelor avînd un curent nominal aproximativ egal cu cel al întreruptorului (/c = 6*-8 In). De exemplu, anumite contactoare şi întreruptoare de putere (redusă) se proiectează şi se construiesc în mod special pentru a servi la pornirea şi la manevra motoarelor. Protecfia contra scurt-circuitelor e asigurată, în acest caz, de alte aparate de conectare, ca: siguranţe fuzibile, întreruptoare de putere, cu o capacitate de rupere suficientă. întreruptor de putere: întreruptor care întrerupe şi stabileşte curenfi de scurt-circuit în condifii prescrise privind mărimea lor (Ic = 2--40 kA), tensiunea de revenire, frecvenfă proprie a refelei, ele. Capacitatea de rupere nu se poate pune în relafie cu curentul nominal, ci ea depinde numai de curenfii de scurt-circuit din refele. Exemple: întreruptoarele automate pentru conectarea şi protecfia liniilor, a cablurilor, a generatoarelor. După tensiunea nominală, se deosebesc: între* ruptoare de joasă tensiune şi întreruptoare de înaltă tensiune. întreruptor de joasă tensiune: întreruptor la care intervalul izolant (foarte redus) dintre contacte sau dintre elementele conductoare şi carcasă, ramă, corp, nu e străpuns la aplicarea tensiunilor normale şi nici la supratensiuni interne. în mod practic, întreruptorul e considerat de joasă tensiune pînă la tensiunea de 1000 V, în curent alternativ, şi de 1200 V, în curent continuu. Se deosebesc după: tensiunea nominală, curentul nominal, capacitatea de rupere, felul declanşării, modul de protecfie mecanică şi tipul de construcfie. Tensiunea nominală poate avea una dinfre valorile: 24, 110, 220, 440, 750, 1000 V în curent continuu; 36, 220, (250), 380, 500, 660 şi 1000 V în curent alternativ. Curentul nominal poate avea una dintre valorile standardizate: 10, 25, 60, 100, 200, 350, 600, 1000, 2000 şi 3000 A, sau una dintre valorile scării numerelor normale (în curs de adoptare): 6, 10, 16, 25, 40, 63, 100, 160, (200), 250, 400, 630, 1000, 1600, 2500, 4000, 6300 şi 8000 A. Capacitatea de rupere e prescrisă în funcfiune de felul curentului şi de caracteristica circuitului alimentat (L/R sau cos (p). Declanşarea poate fi automată şi neautomată. După modul de protecfie mecanică, întreruptorul poale fi: deschis, închis, protejat, capsulat şi antideflagrant. Tipul de construcfie variază după: numărul polilor, felul curentului, mediul de rupere al arcului electric (aer sau ulei), modul de acfionare (manual, electric, pneumatic, etc.). După modul general de construcfie, întreruptoarele de joasă tensiune pot fi: pentru instalafii de iluminat, întrerup-toare-pachet, cu pîrghie, basculante cu mercur, şi automate. întreruptoarele pentru instalafii de iluminat se construiesc pentru tensiunea nominală de 250 V (curent continuu sau curent alternativ) şi curentul nominal de 6 A şi 10 A (v. fig. /). Se deosebesc după modul de acfionare (rotative, basculante, -cumpănă, cu bufon, cu lanf); după modul de instalare [aparente, îngropate, semiîngropate (intenc), portative pe conducte înfrerupfor elecfric 660 înfrerupfor elecfric II. Părfile componenfe ale întreruptorului rotativ. 1) soclu; 2) contacte fixe; 3) contacte mobile; 4) borne; 5) dispozitiv de sacadare; 6) tambur; 7) capac; 8) cheie de manevră. flexibile, sau pe aparate]; după modul de protecfie [normale, impermeabile sub tencuială (flanş), capsulate în carcasă de bachelită sau metalică]. Din construcfia acestor aparate fac parte următoarele elemente principale: piesele de contact, dispozitivul de sacadare, soclul, capacul şi piesele de manevră (v. fig. //). Piesele de contact fixe sînt executate din lamele de tombac, bronz fos-foros, alpaca sau alte materiale elastice similare, iar cele mobile, din cupru sau a'amă. în ultimul timp se introduc întreruptoare basculante sau întreruptoare-curn-pănă cu contacte de argint. Presiunea de contact e asigurată, în general, numai prin elasticitatea lamelelor, uneori şi prin resorturi suplementare. Legătura conductoarelor la piesele de contact se face prin intermediul bornelor de diferite forme. Dispozitivul de sacadare (v. fig. III) realizează desfacerea bruscă a pieselor de contact (întreruperea bruscă a contactului e necesară în special în curent continuu, deoarece limitează durata arcului, micşorînd astfel uzură contactelor) prin cuplarea liberă â butonului de mansvră în piesa port-confact (tambur la aparatele rotative, leagăn la cele basculante), cu ajutorul unui element elastic (resort spiral sau elicoidal), obfinîndu-se o viteză de deschidere independentă de viteza de manevră. La înfreruptoarele rotative, resortul e solicitat defavorabil, la încovoiere, ceea ce limitează durata de funcfionare a lor la 20 000-30 000 de conectări; la înfreruptoarele basculante şi lă întreruptoarele-cumpănă, resortul e solicitat mai favorabil — la întindere — ceeâ ce asigură acestor întreruptoare un număr total de conectări foarte măre. Soclul, executat din bachelită sau, de preferinfă, din steafită, susfine contactele fixe şi sistemul de sâcădare şi se fixează în perete sau în doză. Capacul se execută din bachelită de diferite culori (de obicei neagră sau castanie), din aminoplasf alb, din porfelan, cristal, etc. Aparatele capsulate se închid în carcase de bachelită, de fontă său de silumin şi se echipează cu garnituri de etanşare de cauciuc. Piesele de manevră (chei, butoane) se execută din material izolant (bachelită, aminoplast, porfelan) chiar lă înfreruptoarele capsulate în carcasă metalică. înfreruptoarele aparente se fixează în perete cu şuruburi pentru lemn. înfreruptoarele îngropate se fixează cu gheare în doze de aparat. înfrerupfoarele-pachef (v. fig. IV) se construiesc pentru tensiuni nominale de 380 şi 500 V (curent alternativ) şi 250 V (curent continuu) şi pentru curenfi nominali de 10,25,60 şi 100 A. IV. înfrerupfoare-pachet. a) bipolar; b) bipolar etanş; c) tripofar; d) anfigrizutos. Ele sînt formate din unu sau din mai multe elemente (v. fig. V), după numărul de poli; fiecare element consisfă III. Dispozitive de sacadare, a) penfru întreruptoare rotative; b) pentru în-frerupfoare basculante. V. întrerupfor-pachet. ş) vedere laterală a unui întreruptor de 25 A; b) schemă electrică; c) element de întreruptor: 1) contact fix; 2) contact mobil; 3) disc izolant. dintr-un disc de bachelită cu partea centrală foarte subfiafă şi care permite pătrunderea laterală ă două piese rigide de contact în formă de lame, echipate cu borne la cari se pot face legături exterioare. Două lame elastice de bronz fosforos sau de tombâc, solidare cu axul, realizează legătură electrică dintre cele două contacte în anumite pozifii ale axului şi desfac această legătură în celelalte pozifii. Deoarece de-a lungul axului se pot ăşeză foarte multe elemente, cari pot diferi prin configurafiâ contactului rotativ, cum şi prin numărul şi pozifia contactelor fixe, se poate realiză -un număr foarte mare de combinafii capabile să rezolve aproape orice problemă de comutafie. întreruptoă-rele ău o capacitate de rupere mare, datorită faptului că în Cămeră VI. Dispozitive de sacadare penfru întreruptoare-pachet. formată între discurile izolânfe ia naştere o suprapresiune importantă, care ajută la stingerea rapidă a arcului. De obicei, această presiune înfrerupfor electric 661 înfrerupfor electric e mărită prin folosirea unor discuri de material gazogen (fibră), solidare cu contactul rotativ. Şi la aceste întreruptoare, întreruperea bruscă e asigurată printr-un dispozitiv de sacadare cu resorturi (v. fig. V/). întreruptoarele cari nu sînt destinate introducerii în bâtiu-rile maşinilor-unelte sînt echipate cu capâce de material izolant. întreruptoarele cu pîrghie se construiesc penfru tensiuni nominale de 500 V (curent alternativ), 250 şi 440 V (curent continuu) şi pentru curenfi nominali de la 25—1000 A în curent alternativ şi pînă la 100, maximum 200 A, în curent continuu. Pot fi mono-, bi- şi tripolare (v. fig. VII). Sin. (impropriu) Hebluri. VIII. întrerupfoare basculante cu mercur. VII. întrerupfoare cu pîrghie. a) tripolar neprotejat, pe placă izolantă; b) monopolar neprotejat, cu rupere bruscă, prin cujit auxiliar (pentru montare pe placă de marmoră); c) tripolar cu rupere bruscă, prin cufite auxiliare; d) tripolar în execufie cu manevrare laterală (capacul îndepărtat); e) mecanism penfru rupere bruscă ataşat Ia mînerul întreruptorului. Sînt aparate electrice cu manevră manuală, realizînd legătura electrică dintre cele două contacte fixe în formă de furcă printr-un cufit oscilant. La întreruptoarele bi- şi tripolare, cufifele sînt solidarizate printr-o punte izolantă de care e fixat, fie direct, fie prin intermediul unui cadru, mînerul de acfionare. Se utilizează din ce în ce mai pufin, fiind înlocuite cu întreruptoâre-pachet, comutatoare cu tambur, contactoare, etc.f deoarece prezintă multe dezavantaje: capacitate de rupere redusă, volum mare, manevră periculoasă (poate fi evitată prin închiderea cu un capac de protecfie, dar în acest caz se pierde principalul avantaj, adică vizibilitatea pozifiei). întreruptoarele cu pîrghie se execută cu sau fără rupere bruscă, necesară numai în curent continuu şi realizată printr-un cufit auxiliar fixat de cel principal cu un resort, printr-un mecanism adecvat ataşat lă mîner, etc. * Presiunea de contact se bazează pe elasticitatea materialului furcilor (alamă, tombac), iar la curenfii mai mari, pe lame de arc sau pe resorturi auxiliare. Capacitatea de rupere â întreruptoarelor cu pîrghie e, în curent alternativ, egală cu curentul nominal, iăr în curent con-inuu, cu circa 25% din valoarea acestuia. întreruptorul basculant cu mercur (v. fig. VIII) e alcătuit dintr-un tub de sticlă de formă cilindrică (drept, curbat după o generatoare, turtit în plan meridian, etc.) în interiorul căruia se găsesc doi sau mai mulfi electrozi metalici şi o cantitate de mercur, în pozifia orizontală a tubului se stabileşte o legătură electrică între electrozi; prin înclinarea tubului se întrerupe legătura electrică între electrozi şi circuitul electric e deschis. întreruptoarele automate (dis-junctoarele) se deosebesc: după natură utilizării (pentru circuite de lumină; pentru protecfia motoarelor; pentru stafiuni; pentru curent continuu de mare intensitate, în special ca întreruptoare ultrarapide); după natura protecfiei căre provoacă întreruperile automate (de curent minim, de curent maxim, de curent invers, de tensiune minimă, de tensiune maximă, de impedanfă, etc.; se construiesc întrerupfoare automate penfru combinafii ale acestor protecfii; de exemplu, întreruptoarele automate pentru protecfia motoarelor protejează la curent maxim şi la tensiune minimă); după tipul aparatului, caracterizat ca mai sus; după valorile nominale ale tensiunii, curentului, frecvenfei, capacităfii de rupere, capacităfii de închidere, etc.; după moc'ul de protecfie mecanică. în construcfia întreruptoarelor automate se deosebesc următoarele elemente componente: căile de curent, reieele(v.), dispozitivele de stingere a arcului, dispozitivele de acfionare şi dispozitivele auxiliare. Căile de curent sînt constituite din borne, legături rigide şi flexibile şi contacte. Şuruburile bornelor se execută din alamă, cînd servesc la trecerea curentului, şi din ofel, cînd servesc numai la strîngerea conductorului de alimentare sau de ieşire. Barele de legătură se execută, de obicei, din cupru; la infensifăfi mici, din alamă (60—100 A), său chiar din ofel (10—25 A). Legăturile flexibile se fac din benzi de cupru cu grosimea de maximum 0,2 mm sau din lifă cu diametrul de maximum 0,15 mm. Contactele sînt de obicei lineare, mai rar punctiforme. La infensifăfi mari se obişnuieşte ca pe aceeaşi fază să se monteze un contact de rupere (sau de uzură), unul intermediar şi unul principal, cari se închid succesiv în aceăstă ordine şi se deschid în ordine inversă, ferind astfel contactul principal de efectele arcului electric. Pentru piesele de contact se utilizează cuprul (în căre caz construcfia contactelor trebuie executată astfel, încît închiderea şi deschiderea lor să aibă loc cu frecarea supră-fefei de contact, această fiind necesară pentru înlăturarea stratului de oxid care se formează cu timpul), argintul, materiale mefaloceramice sinterizate, etc. Releele şi declanşatoarele pot fi termice şi electromagnetice; ele servesc la protecfia contra suprasarcinilor de durată, contra scurt-circuitelor şi contra efectelor dăunătoare ale revenirilor incidentale de tensiune (v. şi Protecfie prin relee). întreruptoarele automate sînt echipate cu dispozitive de stingere a arcului, deoarece, trebuind să declanşeze sub acfiunea curenfilor de scurt-circuit, trebuie să fie capabile să îl întrerupă, adică să aibă capacităfi de rupere foarte mari. înfrerupfor elecfric 662 înfrerupfor elecfric înfreruptoarele aufomafe penfru profecjia mofoarelor fre- . buie să aibă o capacitate de rupere de circa 16/M (/„= = curent nominal), iar cele pentru stafiuni, de minimum 15 kA. Pentru a obfine astfel de capacităţi de rupere mari, între-ruptoarele automate sînt echipate cu camere de stingere (v.)f cari asigură o rupere rapidă a arcului electric care se formează Ia întreruperea curentului. La înfreruptoarele automate, pentru protecţia motoarelor se utilizează, în general, camere de stingere deionice, cari limitează arcul aproape la dimensiunile camerei de stingere, permiţînd capsularea aparatelor. La înfreruptoarele automate pentru staţiuni se foloseşte şi sufla-jul magnetic, în care caz camerele de stingere au numai rolul de perefi despărţitori între arcurile formate pe diferitele faze; prin suflaju! magnetic se obţin capacifăfi de rupere mai mari, însă zona ionizată de arc se întinde mult mai departe. în ultimul timp se foloseşte şi sistemul solenarc, cu un principiu similar celui care stă la baza camerelor deionice, însă mai eficient. La înfreruptoarele automate de curent continuu se foloseşte excluziv suflajul magnetic; la înfreruptoarele ultrarapide, camerele de stingere sînt foarfe înalte şi înguste; la celelalte se folosesc camere-evanfai, cu sită, etc., tinzînd să limiteze zona ionizată. Camerele de stingere se execută din materiale izolante rezistente la acfiunea arcului, ca asbociment (eternit), şamotă, etc. Anclanşarea şi declanşarea înfrerupfoarelor se fac cu ajutorul dispozitivelor de acfionare. Desfacerea rapidă a contactelor, necesară obţinerii capacităfilor mari de rupere, e asigurată prin resorturi puternice cari acţionează asupra echipajului mobil în momentul în care declanşarea e comandată voit sau automat, realizîndu-se deszăvorîrea mecanismului de zăvorîre (a broaştei). E absolut necesar ca aceasta să fie cu declanşare liberă, adică să nu permită anclanşarea întreruptorului aiît timp cît se menţin condiţiile predeterminate pentru declanşare. Anclanşarea înfrerupfoarelor automate poate fi efectuată manual, cu elecfromagnet, cu electromotor (servomotor), cu aer comprimat, etc. înfreruptoarele aufomafe pînă la circa 1000 A pot avea, pe lîngă acţionarea manuală, o acţionare cu elecfromagnet solenoidal (pînă la circa 400 A, elecfromag-neful poate fi şi de curent alternativ; peste 400 A pînă la 1000 A sînt mai uşor realizabili şi mai uzuali electromagneţii solenoidali de curent continuu). înfreruptoarele de intensităţi mari peste 1000 A nu mai pot fi manevrate manual şi nici chiar cu elecfromagnet; ele se acfionează cu servomotoare sau cu aer comprimat. înfreruptoarele automate sînt echipate cu dispozitive auxiliare: contacte auxiliare pentru semnalizări de pozifie, blocări de circuite şi comenzi, etc. Adeseori înfreruptoarele aufomafe, în special cele pentru protecţia motoarelor, sînt montate în cutii închise sau capsulate de masă plastică, *de tablă, silumin sau fontă. în acest caz, ele sînt echipate cu indicator mecanic de poziţie, cu aparate de măsură, etc. Se deosebesc tipurile principale de întreruptoare automate dejcrise mai jos. înfrerupfor monopo/ar penfru p r o f e c f i a instalafiilor de iluminat: întreruptor care poate fi o siguranţă automată (pufîndu-se înşuruba în soclurile de siguranfă) sau de forma unui mic întreruptor automat cu manetă centrală. în ambele cazuri cuprinde, concentrate înfr-un spafiu resfrîns, o pereche de contacte, un releu .electromagnetic de scurt-circuit şi un releu termic de suprasarcină. Viteza mare de desfacere a contactelor şi un suflaj magnetic puternic asigură o capacitate de rupere importantă. Aparatul prezintă, faţă de siguranfă, avantajul deosebit că repunerea în funcfiune după îndepărtarea scurt-circuitului e comodă şi rapidă. Gama de curenfi uzuali e de la 6—25 A. înfrerupfor pentru p r of e c f i a mofoarelor (v. fig. IX): înfrerupfor acţionat manual, rareori cu elecfromagnet solenoidal. E echipat cu două sau cu trei relee termice, cu un declanşator de tensiune nulă şi, uneori, şi cu frei relee electromagnetice. De obicei, e jX. înfrerupfor automat pentru profesia executat închis sau capsulat, motoarelor electrice, tip cofret, de 60 A, Serveşte la comanda mo- cu comandă mar.uală. toarelor, asigurînd O pro- 0 contacte de rostogolire; 2) cameră tecfie eficienfă a acestora Parascîntel de material ceramic; _3> mî- , . *i •______ner de manevra izolat; 4} mecanism de contra suprasarcinilor sime- cup|are; declanşa)'oare fermice cu frice Şl contra ramineril in ţnc^|zire direciă; 6) arbore de comandă; două faze. Gama de curenţi 7j p(acă de bazâ izoiantă; 8) borne; e de la 25"*1000 A, mai 9) conductoare; 10) cofref de tablă, obişnuit între 25 şi 400 A. întreruptor de stafiune: înfrerupfor echipat cu declanşatoare sau cu relee electromagnetice instantanee sau temporizate şi, uneori, şi cu relee x fermice. Ancian- z şarea e comandată manual,elecfric sau pneuma- < tic, iar declanşarea poate fi co- * mandată de la U distanfă.printr-un releu de comandă chiar la aparatele cu acfionare ma-nuală(fig. X şi XI). x Se montează y pe plecările de la z tablourile generale sau de la transformatoare, avînd X. întreruptor automat fripolar de joasă tensiune cu capacifăfi de ru- confacfe în ulei. pere foarte mari 3/ sc^eme a*e conexiunilor pentru: comandă *1 . prin maneta aparatului (a), comandă exterioară prin emponzarea e conţacf ferm jnchis-deschis (b), comandă exterioară necesara pentru prjn buton dublu de comandă la distanfă (c); d şi asigurarea selec- e) construcţii diferite ale aparatului: în carcasă de fivifăfii profecfiei. tablă presată (d), în carcasă de fontă, cu piesă in-în Unele cazuri, termediară de racord 'şi flanşă (e); A, B, C) bor-înf r eruptoarele nele ^e legare la refea ; x, y, z) bornele de lega-de stafiune sînt re electromotor; 1) releu fermic; 2) releu electro-i . , | magnetic; 3) bobină de declanşare; 4) contact în- ec ipa e CU re e chis-deschis; 5) bufon dublu de comandă; 6) cuvă. sau cu declanşatoare de tensiune maximă, voltmetrice, de curent invers, etc. Gama uzuală de curenfi e de la 60"*3000 A. Sin. întreruptor de distribufie, întreruptor de linie. înfrerupfor electric 663 înfrerupfor elecfric înfrerupfor de curenf continuu: întreruptor care se construieşte pentru acţionări, pentru tracfiune, pentru industria electrochimică, etc., cu curenfi nominali pînă la30kA. Capacitateade rupere â asigurată printr-un suflaj magnetic eficient şi prin camere destingere cu efect puternic de răcire. Cele mai interesante întreruptoare automate de curent continuu sînt cele ultrarapide, folosite în special penfru pro-fecfia redresoarelor, la cari se asigură o declanşare foarte rapidă (1“’2 ms), astfel încît curentul de scurt-circuit să nu atingă valoarea sa maximă. Se utilizează ză-vorîrea şi deszăvo-rîrea magnetică, asi-gurîndu-se timpul redus de deconectare 1T7TT XI. înfrerupfor automat de joasă tensiune, cu contacte în aer. 1) axul aparatului; 2) bielă-manivelă; 3) contacte principale; 4) contacte Intermediare; 5) contacte de rupere; 6) bobine de suflare; 7) releu elec-tromagneflc; 8) armatura releului electromagnetic; 9) axul pîrghiilor releelor electromagnetice; 10) şurub penfru reglarea releelor electromagnetice; 11) arc penfru reglarea releelor electromagnetice; 12) transformator de curent penfru releele termice. prin: reducerea timpului de stabilire a fluxului în circuitul magnetic prin confecfionarea acestuia din tole; reducerea inertei maselor în mişcare prin micşorarea masei armaturii mobile; micşorarea cursei acesteia şi mărirea vitezei de deplasare utilizînd resorturi puternice. în principiu, construcfia cuprinde un circuit magnetic cum e cel reprezentat în fig. XII; în momentul trecerii prin circuitul principal a unui curent mare, fluxul derivat creat de acesta anulează fluxul produs de înfăşurarea conectată pe tensiune şi liberează armatura mobilă. întreruptor de înaltă fensiune: întreruptor în care tensiunile cari pot apărea în regim normal sau supratensiunile interne accidentale între diferite părfi şi x"' Circuitul magnetic al unul elemente (între contactele des- ^ întreruptor ultrarapid, chise, conductoare şi carcasă) pot să provoace străpungeri şi conturnări ale izolafiei, dacă nu se iau măsuri pentru evitarea lor. în mod practic, aparatul e considerat de înaltă tensiune de la 1000 V în curent alternativ, şi de la 1200 V în curent continuu. întreruptoarele de curent alternativ se deosebesc după: felul instaîafiilor în cari sînt folosite (interioare şi exterioare); modul de stingere a arcului (cu rupere simplă şi cu cameră de stingere); felul închiderii (neautomată şi automată); felul cuvei (comună pentru tofi polii şi separată pentru fiecare pol); mediul de stingere a arcului (ulei, apă şi aer). Din punctul de vedere funcfional şi al capacităfii de rupere, se împart în întrerupfoare de putere şi întreruptoare de sarcină. întreruptoarele de putere sînt construite pentru a rezista solicitărilor importante date de: curentul de durată suportat fără a depăşi limitele de încălzire prescrise (curentul nominal); curenfii de scurt-circuit, cu efectele lor dinamice şi termice; efectele arcului de întrerupere de înaltă tensiune purtător de curenfi foarte mari; supratensiunile „de conectare" cari apar la întreruperea circuitelor electrice (v.)f în spefă tensiunea de revenire transitorie şi curentul postare dependent de ea. Datorită creşterii continue a puterii surselor racordate la refele de înaltă tensiune şi datorită interconectării (v.) aces- tora pe spafii din ce în ce mai mari, curenfii de scurf-cir-cuit în stafiunile şi refelele de înaltă tensiune au crescut foarte mult. Parametrii caracteristici principali (v. mai sus) ai întreruptoarelor de înaltă tensiune se aleg astfel, încît să se acopere toate cerinfele privind siguranfa instalâfiilor protejate şi înseşi întreruptoarele să facă fafă solicitărilor la cari sînt supuse. în acest sens sînt foarte importante declanşarea şi anclanşarea cît mai rapide ale întreruptoarelor. Un timp de declanşare redus limitează efectele dăunătoare asupra maşinilor, transformatoarelor, aparatelor şi instalafiilor. Arcul de scurt-circuit, a cărui viteză de deplasare, datorită forfelor electrodinamice, e de circa 30 m/s, nu poate parcurge disfanfe mari, dacă timpul de declanşare e scurt. Construcfia întreruptoarelor de înaltă tensiune e în plină evolufie, din cauza creşterii continue a solicitărilor din exploatare. Tendinfele principale cari se manifestă sînt: reducerea tipurilor prin măsuri de standardizare a parametrilor caracteristici (v. tabloul); unificarea metodelor de încercare Date standard penfru întrerupfoare Tensiunea Puterea de rupere Curentul nominal, în A I — aparate de interior, E — aparate de exterior de serie nominală kV kV MVA 110 Şi 110 E 2500 IE 800 110 3500 IE 1250 5000 7500 E 1600 E 1600 220 5000 E 800 Şi 220 7500 E 1600 220 E 10000 E 1600 380 E 380 15000 E 2000 prin adoptarea unor norme internafionale; majorarea perfor-manfeior, în spefă a puterii de rupere, pentru a face fafă creşterii continue a puterilor de scurt-circuit din refele; reducerea greutăfii şi a volumului specific prin utilizarea rafională a materialelor active şi o construcfie corespunzătoare; reducerea consumului mediului de stingere (ulei, aer comprimat) prin evitarea pierderilor; reducerea cantităfii de ulei sau restrîn-gerea rolului uleiului la stingerea arcului; tipizarea şi unificarea elementelor constructive şi compunerea aditivă a construcfiilor mari din aceste elemente, ceea ce conduce la mecanizarea produefiei, la îmbunătăfirea tehnologiei şi la scăderea prefului de cost. Părfile principale ale unui înfrerupfor de înaltă tensiune sînt: contactele de rupere (fixe şi mobile) şi dispozitivul lor de antrenare (resorturi, pîrghii); camera sau dispozitivul de stingere a arcului, cu şicane, contacte de arc, etc.; izolatoarele de trecere sau de susfinere (izolafia principală) cu bornele principale; construcfia care permite eşapamentul gazelor sub presiune, eventual cu separator de ulei, sau amortisor de zgomot; rezistoare şi condensatoare pentru uniformizarea potenţialelor, eventual cu separatoarele lor; rezervor pentru mediul de stingere (cuvă cu ulei mult, rezervor de aer comprimat); dispozitiv de comandă (declanşator electric, pneumatic, cu ulei sub presiune, conducte, butoane, supape de comandă); bază sau cadru de susfinere (eventual cu rofi); dispozitivul de acfionare a întreruptorului (de obicei separat, putîndu-se ataşa oricărui întreruptor). Camera de stingere (v.) poate fi cu ulei sau cu aer comprimat. Cea cu ulei pufin poate prelua o tensiune pînă la 220 kV, însă prezintă oarecari dificultăfi Ia repartizarea uniformă a fensiunii, din cauza capacităfii diferite fafă ■o înfrerupfor elecfric 664 înfrerupfor elecfric de pămînt a căilor conductoare separate de contactele deschise. Camerele cu aer comprimat au atins tensiuni nominale de 60--80 kVf deci pe cap dublu (cu două camere în serie) de 120--160 kV; puterea de rupere tinde spre 4 GVA pe cap dublu. Pentru tensiuni mai înalte se impune legarea în serie a camerelor de stingere. Se iau măsuri speciale pentru repartizarea uniformă a tensiunii pe elemente, spre a asigura concomitent repartizarea uniformă a puterii de rupere şi a puterii de închidere. Dispozifia în spafiu a camerelor de stingere e o problemă dificilă. Clădirea lor pe verticală îngreunează alimentarea cu mediu de stingere (aer comprimat) avînd aceiaşi parametri (presiune, debit); aşezarea pe orizontală lungeşte construcfia; dispoziţii în zig-zag permit scurtarea extinderii orizontale. Căile de curent principala sînt dispuse pe cît se poate în linie dreaptă, evifînd bucle, în cari forfele dinamice ale curenfilor de scurt-circuit s-ar putea manifesta. Contactele (v.) cel mai frecvent folosite sînt: masive, rotunjite, cu atingere punctiformă (pînă la 600 A); cilindrice, cu atingere liniformă, tip tijă-Ialea şi tip ajutaj-supapă (pînă la cei mai mari curenfi nominali). Contactele principale sînt de argint sau se argintează; piciorul arcului e preluat de obicei de contacte de arc de materiale refractare (W, Mo, aliaje W-Ag, Mo-Ag, sau de compuşi sinterizaţi ai acestor metale). Izolatoarele-suport ale unui cap dublu (tipizate astfel, încît acelaşi izolator să poafă fi folosit la construcfia unei game întregi de întreruptoare, de exemplu 6—35 kV sau 100--400 kV) servesc şi drept conducte de aer comprimat, ceea ce uniformizează presiunea, asigurînd şi debitul necesar penfru reanclanşarea automată rapidă (RAR). După mediul de stingere, se deosebesc tipurile de înfre-ruptoare de putere descrise mai jos: Întreruptor cu ulei mult: întreruptor în care uleiul are un dublu rol: de a contribui la stingerea arcului electric (v.) de întrerupere şi de a izola contactele deschise, eventual şi părfile conductoare ale polilor fazelor. Această uIHmă funcfiune impune cantităfi mari de ulei, deoarece distanfa dintre contactele deschise e mai mare decît cea dinfre poli, izolafia între ele trebuind să corespundă nivelului de izolafie celui mai înalt dintr-un aparat de conectare. La întreruptorul cu ulei mult de construcfie obişnuită, penfru tensiunea de 6 kV, părfile esenfiale (v. fig. XIII) sînt: cuva, izolatoarele de trecere, cari aduc conductoarele sub tensiune în interiorul cuvei, contactele de rupere, traversa cu contactele mobile şi dispozitivul de acfionare a traversei. Cuva de ulei (comună pentru tofi polii la sistemul trifazat — sau separată pentru fiecare pol — la tensiuni peste 15 kV) are formă cilindrică sau de poşetă; e etanşată şi comunică cu atmosfera prinfr-o feavă îngustă şi calibrată corespunzător pentru a:limita presiunea interioară la declanşări grele. Capacul e dimensionat larg, penfru a prelua cele mai mari eforturi cari pot apărea în aceste cazuri. Se folosesc şi cuve mulate pe izolatoarele de trecere şi pe părfile constructive interioare, spre a reduce cît mai mult cantitatea de ulei (v. fig. X/V), rezultînd astfel forme constructive noi (tip ploscă). La efectuarea comenzii de deschidere se liberează o piedică şi resorturile antrenează traversa cu contactele mobile cu mare viteză, în jos, deschizînd contactele, de rupere. Cele două arcuri electrice cari se produc evaporă uleiul înconjurător, formînd bule de gaz în jurul lor, şi se sting în cele din urmă datorită creşterii presiunii în cuva şi spălării turbulente cu gaze. Ecrane de material izolant, refractar, între poli, în dreptul contactelor de rupere, evită trecerea arcului de întrerupere pe conductoarele celorlalte faze; de asemenea şi cuva e îmbrăcată în inferior cu o pătură de material izolant. Prin aceste măsuri, distanţele dintre poli şi dintre conductoarele 8 XIV. înfrerupfor cu ulei mulf, în cuvă plată {flp ploscă) de 154 kV şi 2500 MVA. î) izoiafoare de frecere; 2) cuvă. unui pol şi cuvă, pusă la pămînt, micşorîndu-se, se reduc cantitatea de ulei şi greutatea aparatului. Alte reduceri s-au obţinut prin dirijarea, cu aju-e torul unor şicane, a scurgerii uleiului în apropierea arcului, ceea ce contribuie la activarea stingerii arcului şi, deci, la mărirea puterii de rupere. Faţă de importanţa presiunii asupra deionizării şi stingerii arcului s-au construit aparate cu camerele de stingere (v.) în inferiorul cuvelor, rezultînd o creştere importantă a puterii de rupere (v. fig. XV). Cantitatea de ulei s-a redus şi mai mulf prin separarea polilor în cuve individuale, izolaţia dintre poli fiind preluată de aer (v. fig. XV). XIII. înfrerupfor cu ulei mult, de 6 kV. а) secfiune; b) vedere de sus; 1) capac; 2) izolator de frecere; 3) echipa] mobil; 4) cuvă; 5) contact fix; б) contact mobil; 7) Izolafia cuvei; 8) volan de acfionare; 9) dispozitiv de declanşare; 10) robinef pentru evacuarea uleiului. XV. înfrerupfor cu ulei mulf, de 35 kV. a) ansamblul întrerupforului cu dispozitiv de acfionare solenoidal; b) secfiune prin cuva; f) capac; 2) izolatoare de trecere; 3) echipaj mobil; 4) cuvă; 5) cameră de stingere; 6) cilindru de ghidare; 7) ecran; 8) transformator de curent; 9) mecanism de acfionare; 10) dulapul cu dispozitivul de acfionare; 11) scheletul metalic pentru susţinerea aparatului; 12) indicator de nivel. Camerele de stingere sînt conectate uneori în serie, spre a se realiza întreruptoa-e pentru foarte înalte tensiuni de exploatare (380 kV). înfrerupfor electric 665 înfrerupfor electric Tipul cu cuvă şi izolatoare de trecere prezintă avantajul că aceste izolatoare pot include transformatoarele de curent pentru măsurări şi pentru protecfia prin relee (necesare în anumite scheme de protecfie pe ambele borne ale între-ruptorului), economisindu-se astfel anvelopele de porfelan şi baza metalică a unor transformatoare separate. La tensiuni mai înalte decît 400 kV,întreruptorul cu ulei mult nu corespunde nevoilor serviciului în aceeeşi măsură ca întreruptoarele cu ulei pufin şi ca cele pneumatice. înfrerupfor cu ulei pufin: întreruptor la care uleiul are excluziv rolul de mediu de răcire şi de stingere a v77/y////7777, C XVI. înfrerupfor cu ulei pufin, de 10 kV. a) secfiune prin cuvă; b) vedere din faîă; c) vedere dintr-o parfe; 1) cuvă; 2) rezervor suplementar penfru expansiunea volumului de ulei; 3) filtru de ufei; 4) ventil pentru circulaţia unidirecţională a uleiului rezervor-cuvă; 5) cilindru izolant; 6) izolator de trecere; 7) cameră de stingere; 8) Indicator de nivel; 9) cilindru pentru susţinerea camerei de sfingere; 10) flanşa de fixare; 11) cadru; 12) izolafor-suporf; 13) ax pentru acţionare; 14) Izolator. arcului. La deschiderea contactelor de întrerupere, arcul evaporă uleiul şi produce o suprapresiune, care e folosită în Perlarea şi uzarea contactelor pe suprafefele de atingere se evită prin diferite măsuri constructive, urmărind ca piciorul arcului să nu atace permanent suprafefele de contact; de exemplu, prin contacte mobile sub formă de feavă, în loc de tijă plină, piciorul arcului e împins prin curentul de ulei în interiorul fevii, pe cînd contactul permanent se realizează pe suprafafa exterioară (v. fig. XVI şi XVII). întreruptorul, caracterizat prin construcfie şi tehnologie foarte simple, are o putere de rupere mare. în stare deschisă, tija de contact e complet scoasă din camera de stingere (Înfrerupfor cu „cursă liberă"). La tensiuni peste 60 kV (di-stanfa de izolare în aer fiind mare, cursa şi viteza tijei ar creşte mult, ceea ce ar produce dificultăfi de ordin cinematic şi dinamic), tija e dispusă în ulei, rezultînd construcţia „în coloană" (v. fig. XVIII). Tija e trasă în jos de o cremalieră şi, după ce părăseşte camera de stingere superioară, în care se produce o suprapresiune, arcul espălat axial de un curent de ulei rece, pe o lungime relativ mare. Arcul fiind antrenat în sus de gazele calde, are tendinfa de a se desprinde de tijă. O coloană poate să rupă arcul şi să izoleze tensiunea de 200 kV, dînd po- b XVII. întreruptor cu ulei pufin, de 10 kV, 2000 A, împreună cu dispozitivul de acfionare/ instalat în celulă. 1) cuvă; 2) mecanism de acţionare; 3) dispozitiv de acţionare. diverse feluri penfru o spălare cît mai energică a coloanei cu ulei proaspăt şi rece, pentru a accelera stingerea arcului. XVIII. întreruptoare cu ulei pufin, de 110 kV, 60 A, 2500 MVA (a), respectiv de 380 kV (b). 1) izolator de trecere; 2) cameră de stingere; 3) capac de sticlă ai indicatorului de nivel-ulel; 4) bornă superioară; 5) capac superior; 6) capac sferic; 7) cilindru izolant; 8) elice de precipitare; 9) confact-fulipă superior; 10) Izolator de trecere; II) tijă de confacf; 12) confact-fulipă Inferior; 13) bornă inferioară; 14) tijă de manevră izolantă; 15) mecanism de acfionare; 16) amortisor; 17) ax de acfionare; 18) racord aer comprimat. sibilitatea construcfiei întreruptoarelor de 400 kV numai din două elemente de rupere, ceea ce uşurează repartizarea uniformă a tensiunii pe elementele întreruptoare. Legătura dinfre cele două coloane se face în partea superioară a camerelor, pentru a reduce capacitatea fafă de pămînt a acestei legături (la contacte deschise, ea e dispusă în paralel cu capacitatea coloanei fără tensiune şl o măreşte, tensiunea repartizîndu-se invers proporfional cu capacităfile pe cele două coloane). înfrerupfor cu apă: întreruptor care foloseşte apa ca mediu de stingere, fără adausuri pînă la 20 kV şi cu adaus de ulei sau de glicerină şi alcool (v. Expansină), pentru tensiuni de la 20*"220 kV. Apa prezintă avantajele că nu e incendiabilă ca uleiul, are o capacitate calorifică maximă şi leagă o cantitate de căldură foarte mare la evaporare, deci răceşte energic arcul. Constructiv, aceste întreruptoare sînt similare celor cu ulei pufin (v. fig. X/X). Tija de contact mobilă e urmărită, în prima fază a mişcării sale, de contactul fix, antrenînd expansină spre ajutajul camerei înfrerupfor elecfric 666 înfrerupfor elecfric inferioare „de presiune". De Ia aparifia Iui, arcul e spălaf axial de apă şi creează prin evaporare o suprapresiune proporţională cu curentul, utilă deionizării coloanei. După ce tija de contact părăseşte camera de presiune urmează, datorită expansiunii amestecului de vapori şi gaze, o răcire eficientă a arcului. Trecerea tijei prin şicanele camerei de expansiune produce supra-presiuni şi expansiuni succesive. La depăşirea unei presiuni-Iimiteîn această cameră, gazele pot scăpa datorită ridicării ei (prin comprimarea unor inele de cauciuc). Vaporii ajung în coloana exterioară şi în toba superioară de condensare, picăturile scur-gîndu-seîn rezervorul de la baza camerelor. Stingerea arcului e dificilă la curenfi mici, deoarece nu se creează o suprapresiune suficientă. 1 rit r e r v p t o r cu aer comprimat: întreruptor care foloseşte aerul ca mediu de stingere. în acest scop, aerul e comprimat Ia 12--20 at şi înmagazinat în rezervoare Ia baza aparatului; Ia foarfe înalte tensiuni, în apropierea contactelor se găsesc rezervoare suplementare, spre a evita aducerea prin conducte lungi a aerului comprimat şi formarea unor unde de presiune reflectate, cari pot scădea presiunea tocmai în timpul stingerii arcului. Contactelor de XIX, înfrerupfor cu expansină/ de 10 kV/ 600 şi 1000 A. 1) racord; 2) izolafor-suporf; 3) contact separator; 4) cu}it separator; 5) orificiu de evacuare; 6) cap de acţionare; 7) ine/ elastic; 8) tijă de contact; 9) cameră fnfer-mediară; 10) contact-tufipă; 11) tijă de acţionare; 12) izolafor-suporf; 13) cadru bază. XX. Secfiuni prinfr-un înfrerupfor cu aer comprimat. 1) rezervor de aer comprimat; 2) acţionare pneumatică; 3) tijă de contact; 4) contact-duză; 5} amortisor de zgomot; 6) pîrghie izoiantă; 7) conductă pentru suflarea aerului; 8) ventil penfru suflarea aerului; 9) regulator de viteză; 10) dispozitiv de acţionare. rupere li se dă forma de ajutaje, pentru a obfine viteze supersonice, iar contactelor de arc li se dau forme aerodinamice, spre a obfine rezisfenfe aerodinamice mici. La deschiderea contacfului-ajutaj, un curent puternic de aer com primat suflă arcul pe contactele de arc şi îl spală axial, răcindu-l eficient. Arcul e suflat într-un coş de eşapare sau ajunge în exterior (arc liber) şi se stinge acolo (v. fig. XX). Constructiv, înfreruptoarele pneumatice au evoluat de Ia forma „tornister", fixată pe perete în instalafii de inferior (v. fig. XXI), la forma în coloană, menfinută şi la instalafii în aer liber. Construcfii recente sînt executate cu izolafia principală din răşini de turnare cu o tehnologie foarfe simplă (v. fig. XXII). Puterea de rupere a acestor întreruptoare a-finge uşor valori mari. Camerele de stingere pneumatice prezintă avantajul important că pot fi inseriate uşor, formînd unităfi pentru tensiuni superioare (v. fig. XXIII). (Asigurînd prin măsuri eficiente repartizarea uniformă a pofenfialelor pe elementele legate în serie, puterea de rupere creşte aditiv cu numărul XXI. înfrerupfor cu aer comprimat/ seria 10---20/ 600-*-4000 A, montat în celulă, a) vedere laterală; fcQ vedere din fată; 1) rezervor de aer comprimat. 2) dispozitiv de acţionare. >> elementelor; de aceea, încercarea Ia putere de rupere se poate face pe un singur element.) întreruptorul e dezvoltat pe principiul elementelor unitare (ca bază servind rezervoarele cu aer comprimat, a căror capacitate creşte cu fensiunea nominală); camerele de stingere identice sînt dispuse vertical, dar există şi construcfii în cari sînt dispuse orizontal, reducîndu-se înălfimea totală. Alimentarea cu aer comprimat (de obicei prin izolatoare de susfinere cari servesc şi drept conducte) se face pe grupuri de camere sau pe fiecare separat. în stadiul actual al construcţiilor, un singur ajutaj poate să izoleze tensiuni de ordinul a 60 kV (deci pînă la această tensiune e suficientă osingură cameră de stingere pentru un pol). Pentru a evita supratensiuni de conectare din cauza întreruperii forfate a curentului înainte de trecerea7" lui prin zero, se conectează rezistoare în serie cu arcul, reducîndu-se tensiunea de revenire. Curentul rezidual (în rezistoare), după stingerea arcului dintre contactele principale, e întrerupt de separatoare de sarcină în serie cu rezistoarele. în starea deschisă, repartizarea tensiunii fiind dată numai de capacităfile mutuale şi fafă de pămînt ale camerelor de stingere inseriate, pentru asigurarea unei repartizări uniforme în momentul anclanşării se leagă în paralel cu ele condensatoare cu o capacitate mult mai mare decît cea a elementelor şi XXII. înfrerupfor automat cu aer comprimat, cu izolaţie de răşină turnată. 1) rezervor de aer comprimat; 2) acţionare pneumatică; 3) tijă pentru contact de separare; 4) pîrghie de acţionare; £) confact-punfe; 6) tijă penfru contact de stingere; 7) amor-tisoT; 8) ajufaj de stingere; 9) supapă de stingere. înfrerupfor elecfric de mică inducfivifafe 667 înfrerupfor elecfric de mică inducfivifafe dispuse asffel, încît formează un divizor capacifiv de fensiune (v. fig. XX/V). La majoritatea construcţiilor actuale, contactele deschise se menfin sub presiunea aerului comprimat penfru stingerea 0 a d 220 kV depăşind cu mult capacitatea disponibilă a laboratoarelor de mare putere şi înaltă tensiune, încercările, în aceste cazuri, nu se pot face decît la barele supracenfralelor. Întreruptor cu cameră sub presiune: întreruptor caracterizat prin includerea contactelor principale şi auxiliare, incluziv a rezistoarelor, într-un rezervor sub presiunea constantă a aerului de stingere. Acesta nu se consumă decît pentru stingerea arcului şi pentru acţionare, fiind totdeauna disponibil direct în spatele contactelor principale, ceea ce evită oscilaţii ale undei de presiune produse în cazul depărtării supapelor principale de admitere (dispuse, la celelalte construcţii, pe rezervorul de la baza întreruptorului sau a polului). înfrerupfor de sarcină: întreruptor care întrerupe şi stabileşte curen}i de sarcină pînă la capacitatea de rupere pentru care a fost construit / .1 XXIII. Serie unitară de întreruptoare automate cu aer comprimat, de înaltă şi de foarte înaltă tensiune, a) 110 kV; b) 154 kV; c) 220 kV; d) 380 kV; e) 500 kV. arcului (15---20 at), ceea ce prezintă dezavantajul că acest aer, cum şi cel din izolatoarele-suport, se pierde în momentul închiderii contactelor principale. T T XXIV. Schema unui întreruptor cu aer comprimat cu rezistoare şi capacităţi în paralel, penfru repartizarea uniformă a tensiunii aplicate şi amortisarea oscilaţiilor transitorii la rupere. Cr-C1(,) capacităţi de uniformizare; R) rezistoare ne!ineare; S) contacte principale de întrerupere; T) separator penfru curentul deviat în rezistoare. Aceste aparate se construiesc pentru toate tensiunile folosite în exploatare. Puterea de rupere la tensiuni peste şi încercat (v. fig. XXV). Acest întreruptor nu suportă solicitările cari apar la ruperea şi la stabilirea curenţilor de scurt-circuit. Din acest motiv nu e acţionat automat prin relee în funcţiune de valoarea curentului de scurt-circuit, ci e manevrat voit (manual sau prin comenzi de la distantă). Constructiv, întreruptoarele de sarcină sînt echipate cu dispozitive sau camere de stingere a arcului cu un curent redus, egal cu curentul nominal şi apropiat de curentul normal de sarcină, Arcul se stinge la întrerupere prin: suflare de gaze produse de materiale izolante răşinoase, în urma încălzirii lor de arcul electric (autosuflaj); suflare de gaze puse sub presiune de un piston; suflaj magnetic în aer liber sau în camere semideschise, cu pereţi izo-lanti refractari. Protecţia contra scurtcircuitelor se obţine prin siguranfe sau întreruptoare automate, montate în serie cu întreruptorul de sarcină. Cu toate acestea, o combinaţie de întreruptoare de sarcină cu siguranfă în serie e mult mai ieftină decît un întreruptor automat, singurul dezavantaj fiind că, după un scurt-circuit, siguranţele se ard şi trebuie să fie înlocuite. Sin. Separator de sarcină. î. ~ elecfric de mică inductivifate, F/z., Elf.: întreruptor cu închidere ultrarapidă, constituit în principal dintr-un interval de descărcare electrică în arc, în care aceasta se amorsează numai cînd presiunea în incintă, scăzînd treptat, atinge o anumită valoare. Se asigură, astfel, o constantă de fimp minimă a circuitului de descărcare, care are o inductivitate foarte mică. Se foloseşte, de exemplu, pentru curenţii foarte infenşi de descărcare impulsivă XXV. întreruptor de sarcină cu aufostin-gere pneumatică a arcului. a) pozifia închis (arcuf spiral armat); b) începerea declanşării (maneta aproape deschisă): c) pozifia deschis (resortul relaxat). înfrerupfor hidraulic 668 înfrerupfor mecanic a bateriilor de condensatoare în instalafiile de producere a temperaturilor ultraînalte, pentru studiul reacfiilor termonucleare dirijate. 1. ~ hidraulic. Tehn.: întreruptor penfru întreruperea, restabilirea sau influenfarea transmisiunii energiei hidraulice, care lucrează prin modificarea secfiunii sau lungimii unei conducte. Aceste întreruptoare sînt constituite, în principal, dintr-un obturator mecanic, cu mişcare de translafie ori de rotafie, sau dintr-un obturator hidraulic, cu modificare de nivel. Se deosebesc diferite tipuri de între-ruptoare hidraulice (v, fig.), după felul obturatorului, care poate fi: supapă (î), eventual supapă cu scaun dublu, depla- sabila prin translafie Dispozitive cu: 1) supapă (săgeata indică direcfia în lungul tijei sale, de deplasare); 2) ac; 3) bilă; 4) clapă; 5) vană; talerul supapei fiind 6) vană cu jafuzele; 7) cep; 8 a) supapă hidrau-perpendicular pe di- Ilcă în pozifia de închidere; 8 b) supapă hidrau-recfia vinei de fluid; ,lcă în P02Uia de deschidere* ac (2), care pătrunde prin translafie axială în vîna de fluid; bilă (3), care se poate afunda în vîna de fluid; clapă (4), cu mişcare de rotafie limitată, uneori fiind folosite două clape calate simetric, pe axul de rotafie sau clape cu supapă de descărcare, pentru uşurarea acfionării lor; vană (5) sau vană cu jaluzele (6), deplasabilă prin translafie plenă, perpendicular pe direcfia vinei de fluid; cep cu fantă (7), cu mişcare de rotafie; supapă hidraulică, care prin variafia nivelului ei întrerupe (v. pozifia 8 a) sau restabileşte (v. pozifia 8 b) trecerea vinei de fluid. în unele cazuri, pentru a evita vîrtejurile, se introduc ajutaje (de ex. difuzoare). 2. ~ mecanic. Tehn.: întreruptor pentru întreruperea, restabilirea sau influenfarea transmisiunii energiei stereome-canice între un organ sau un ansamblu emifător şi un organ sau un ansamblu receptor, de obicei Ia distanfă mică, în inferiorul unei maşini (de ex.: maşină de scris, maşină de calcul, maşină de cartat, maşină de sortat, maşină de multiplicat, casă înregistratoare, etc.), al unui instrument (de ex.: ceasornic, balanfă, instrument înregistrator) sau al unui aparat (de ex.: aparat de semnalizare, aparat de comandă şi de reglare, automat cu monete penfru materiale solide, lichide, gaze şi cantităfi de energie). întreruperea şi restabilirea energiei stereomecanice se fac întrerupînd sau restabilind posibilitatea de deplasare relativă a unor organe sau ansambluri, prin calare de formă (cu contact ghidat) sau prin calare de forfă (cu contact forfat). La calarea de formă se folosesc organe cu extremitatea sau cu proeminenfele de formă cores-punzătore, cari pot pătrunde în crestături, în deschideri, în găuri sau în cavităfi ale organului sau ansamblului fafă de care au mişcare relativă, pentru a întrerupe mişcarea; la calarea de forfă se folosesc organe de frecare (de ex.: sabofi, bandă, clichet cu fricfiune, etc.), cari pot întrerupe mişcarea prin hU întreruptoare hidraulice. apăsarea pe organul sau pe ansamblul fafă de care au mişcarea relativă. înfreruptoarele prin calare de formă întrerup şi restabilesc transmisiunea energiei stereomecanice prin înzăvorîre sau prin angrenare. înfreruptoarele cu înzăvorîre cuprind un pinten sau un zăvor şi pot funcfiona prin: introducerea unei proeminenţe (a unui pinten) a organului deplasabil în cel fix, de exemplu la fermoare (v. fig. I a) şi Ia selectoare automate /.întreruptoare cu înzăvorîre. (Săgefile indică direcţiile şl sensurile de deplasare sau de rotire.) a) cu pinten (proeminentă) cu deplasare frontală; b) cu pinten (proeminenfă) cu depfasare laterală; c) cu zăvor culisant (în mişcare rectilinie alternativă); d) cu zăvor cufisant şi bandă de comandă perforată; e şi î) cu zăvor oscilant; g) cu zăvor dublu oscifant; 1) piesă cu pinten, mobifă; 2) piesă dinţată, fixă; 3) piesă dinfată, mobilă; 4) zăvor culisant; 5) pîrghie de acfionare; 6) bandă de comandă, perforată; 7] zăvor oscilant; 8) resort elicoidal, de rapel; 9) zăvor dublu (cu două brafe) oscilant; 10) braf de împingere; 11) braf de calare (zăvorîre); 12) camă de comandă; 13) roată dinfată (cu zece dinfi), caiafă pe axuf tamburelor (discurilor) cu cifre ale contorului de taxat; 14) resort lamelar (arc), de stabilizare a pozifiei rofii dinfate. de telefoane (v. fig. I b); infroducerea unui zăvor cujisant (opritor) în crestături, canale, gcuri, etc., practicate de obicei în organul sau în ansamblul mobil, de exemplu la maşinile de calcul (v. fig. I c şi d); infroducerea extremităţii unui zăvor oscilant (opritor-pîrghie) în crestături, canale, găuri, etc., practicate de obicei în organul sau în ansamblul mobil, de exemplu la maşinile de scris (v. fig. / e) şi la ramele geamurilor de la autobuse (v. fig. / f); prin acfiunea unui zăvor dublu oscilant (opritor-pîrghie dublă), de exemplu Ia aparatele de taxat (v. fig. I g). întreruptorul cu angrenare cuprinde un grup de rofi dinfate şi poate funcfiona: prin deplasarea radială a unei rofi dinfate mobile, de exemplu la contoare (v. fig. II a şi b); prin deplasarea axială a unei rofi dinfate baladoare, de exemplu Ia cutiile de viteze (v. fig II c) şi Ia aparatele de taxat (v. fig. II d); prin înclichefare laterală sau frontală, cu roată de clichet dinfată, de exemplu la mecanismul remonfor de la ceasornice (v. fig. II e şi f); prin mecanism cu cruce de Malta, de exemplu la mecanismul remontor de la tamburele instrumentelor înregistratoare (v. fig. II h), pentru a limita solicitarea resortului spiral motor prin împiedicarea rotirii axului de remontare mai mult decît un anumit număr de învîrtituri (de obicei 7*-8); printr-un mecanism derivat din înfrerupfor mecanic 669 înfrerupfor mecanic cel cu cruce de Malta, de exemplu la contoarele (înregistratoarele) de turafie cu rotire sacadată a tamburelor (discurilor) cu cifre (v. fig. II g), etc. rupe transmiterea mişcării Ia arborele pe care e montat, prin mutarea curelei de pe roata calată pe roata liberă. Acest întreruptor se utilizează Ia unele mecanisme de antrenare, II. înfreruptoare cu angrenare. (Săgeţile indică direcţiile şi sensurile de deplasare sau de rotire.) a şi b) cu roată dinfată mobilă; c şi d) cu roată dinfată baladoare; e şi f) cu înclichefare laterală; g) cu mecanism similar celui cu cruce de Malta; h) cu mecanism cu cruce de Malta; 1) roată dinfată cilindrică, mobilă; 2) roată dinfată cilindrică, fixă; 3) pîrghie oscilantă; 4) resort elicoidal, de rapel; 5) roată dinfată baladoare; 6) ax de remontare (de armare a resortului spiral mofor); 7) roată înclichetabilă; 8) clichet; 9) resort lamelar (arc) pentru asigurarea înclichetării; 10) roată dinfată motoare; 11) carcasă; 12) cutia resortului spiral motor; 13) cruce de Malta, 14) ax de remontare (de armare a resortului spiral mofor); 15 inel calat pe axul 14; 16) proeminentă (deget) care roteşte crucea de Malta; 17) roată dinfată cu angrenare frontală, rotită de butonul 20; 18) disc rotitor cu nervuri cilindrice; 19) nervuri cilindrice, concentrice; 20) bufon de acfionare a rofii dinfate 17. întreruptoarele prin calare de forjă întrerup sau restabilesc transmisiunea energiei stereomecanice prin exercitarea unei forfe. Aceste înfreruptoare pot funcfiona: prin forfa de frecare datorită apăsării unuia sau a mai multor sabofi pe un organ mobil, de exemplu la înclichetarea cu clichet-camă de frînare (v. fig. III, sub Clichet); prin apăsarea unei benzi pe periferia unui tambur, de exemplu la frînele cu bandă ale maşinilor de ridicat (v. fig. III a); prin efect de pană, de exemplu la înclichetarea cu clichet-pană de frînare (v. fig. IV, sub Clichet); prin ambreiaje, cari pot fi cu discuri (v. fig. sub Ambreiaj cu fricfiune), cu con (v. fig. III b), cu lamele (v. fig. sub Ambreiaj cu fricfiune), etc. IV. Schema unui întreruptor mecanic pentru transmisiune. 1) roată calată pe arborele 4; 2) roată liberă; 3) pîrghie cu furcă (manetă); 5) curea de transmisiune. III. înfreruptoare prin calare de forfă. a) cu frînă cu bandă; b) cu ambreiaj cu con; 1) tambur de frînă; 2) bandă de frînarej 3) pîrghie de acfionare; 4) con de fricfiune fix; 5) con de fricfiune deplasabil axial. Exemplu: întreruptor mecanic penfru transmisiuni: Dispozitiv constituit din două rofi de curea, una calată pe un arbore şi alta liberă pe acelaşi arbore, cum şi dintr-o pîrghie cu o furcă Ia O extremitate, care prin deplasarea parale'ă cu arborele permite mutarea curelei de pe una din ce|e două rofi pe alta (v. fig. IV). Astfel, întreruptorul mecanic poate între- de exemplu la mecanisme cu curea sau la mecanisme cu arbore intermediar. Influenfarea transmisiunii energiei stereomecanice se face prin modificarea vitezei organelor mobile (de obicei rotitoare), cu regulatoare de turafie (regulatoare de viteză). Acestea pot fi: înfîrzietoare, cari acfionează prin întîrzierea mişcării (reducerea vitezei) organului sau ansamblului mobil, pînă Ia oprirea Iui; regulatoare de turafie, cari acfionează prin restabilirea egalităfii dintre puterea cerută şi puterea cedată, adică dintre cuplul mofor şi cel rezistent, penfru a menfine sau pentru a modifica după program turafia, respectiv viteza unghiulară a organului mobil. Înfîrziefoarele pot fi frîne (pentru mişcare de rotafie continuă sau pentru mişcare de rotafie oscilatorie) sau amor-tisoare (cu lichid, de exemplu ulei, sau cu aer). Regulatoarele de turafie pot acfiona fie prin modificarea cuplurilor motor sau rezistent, fie prin oprirea periodică a mişcării. Astfel, se folosesc: regulatoare centrifuge, cu manşon sau cu resort, cari acfionează prin micşorarea cuplului motor, de exemplu Ia motoarele cu abur sau cu ardere Interna (reducînd debitul de abur sau de combustibil); regulatoare cu frecare, cari acfionează prin mărirea cuplului rezistent, de exemplu introducînd un cuplu de frecare suplementar; regulatoare cu piedică, cari acfionează prin oprirea periodică a mişcării. Regulatoarele cu frecare (v. fig. sub Regulator cu frecare) acfionează continuu asupra organului sau ansamblului mobil şi pot fi: regulatoare cu frecare între solide, cu acfiune radială sau axială, cari folosesc forfa centrifugă a unor mase în rotafie, pentru a obfine un cuplu de frecare suplementar, de exemplu prin unu sau prin mai mulfi sabofi; regulatoare cu frecare în aer, la cari variafia cuplului rezistent se realizează prin variafia rezistenfei opuse de aer rotirii unor palete calate pe axul moderatorului; regulatoare cu frecare în lichide, la cari acfiunea de frînare se produce prin rezistenfa înfrerupfor opfic 670 înfrerupfor sincrbn pe care un lichid o opune înaintării unui piston într-un cilindru, fiind folosite de obicei pentru reglarea unor mişcări rectilinii sau aproape rectilinii. Regulatoare cu piedică, numite şi regulatoare cu cursă împiedicată, se folosesc pentru mişcări de rotafie şi acfionează numai temporar asupra organului sau ansamblului mobil, astfel încît se stabileşte o mişcare intermitentă. Ele consistă dintr-o ancoră cu mişcare oscilatorie, care întrerupe sau restabileşte mişcarea de rotafie a unei rofi dinfate din ansamblul rotitor. Se construiesc regulatoare cu oscilaţie proprie (v. şî Mecanism regulator, sub Ceasornic), care poate fi produsă de un pendul acfionat de gravitafie (de ex. la ceasornicele cu pendul) sau de un balansier (pendul cu resort) oscilant (de ex. la ceasornicele portabile) şi regulatoare fără oscilaţie proprie, cari au un pendul în formă de ancoră, cu greufăfi deplasabile pentru echilibrare. 1. ~ opfic. Tehn.: întreruptor pentru întreruperea, resta- bilirea sau influenfarea transmisiunii energiei electromagnetice radiate vizibile şi invizibile (infraroşii sau ultraviolete), care acfionează prin intermediul unei diafragme deplasabile sau reglabile. Aceste întreruptoare se folosesc, fie pentru obfi-nerea unei raze de lumină, fie pentru acoperirea unei părfi dintr-un fascicul luminos. La înfreruptoarele cu diafragme deplasabile se pot obfine întreruperi repetate, cu o anumită frecvenfă, printr o mişcare de translafie sau de rotafie variabilă; la înfreruptoarele reglabile se poate varia secfiunea de trecere. Se deosebesc diferite tipuri de întreruptoare optice, după modul în care se realizează întreruperea fasciculului luminos, care se poate obfine prin: disc cu fante (v. fig. a şi b), care înfreruptoare optice, a şi b) sisteme de funcfionare a înfrerupfoarelor cu disc rotitor; c- fj sisteme de funcfionare a înfrerupfoarelor cu obturator; g•••/) sisteme de funcţionare a înfrerupfoarelor cu discuri cu fante profilate; 1) disc cu fante, rotitor; 2) diafragmă; 3) coloană de lichid; 4) film cu pene cenuşii direcfia de deplasare^; 5) obturator iris; 6) obturator cu jaluzele; 7) disc cu fantă profilată. prin rotire deplasează fanta şi întrerupe trecerea fasciculului luminos, şi care e folosit la aparate de laborator, la aparate de cinematograf, etc.; diafragmă şi obturator lichid (v. fig. c), la care fasciculul luminos iese prin diafragmă şi e întrerupt prin creşterea nivelului unei coloane de lichid, şi care e folosit, de exemplu, la unele termoregulafoare; diafragmă şi film cu pene fotometrice (v, fig. d), la care fasciculul luminos iese prin diafragmă şi e întrerupt de penele cu opacitate mare, şi care e folosit, de exemplu, la aparate fotometrice; obturator iris (v. fig. e), a cărui secfiune de trecere se reduce prin deplasarea lamelelor sale spre centru, şi care e folosit Ia aparate fotografice; obturator cu jaluzele (v. fig. /), la care prin rotafia lui limitată se reduce secfiunea de trecere dintre jaluzele, şi care e folosit, de exemplu, la stroboscoape; două discuri cu fante profilate, la cari, prin mişcarea relativă a discurilor, se reduce secfiunea de trecere, şi cari se folosesc la oscilografe (v. fig. g), la aparate de televiziune (v. fig. h şi /), etc. 2. ~ pneumatic. Tehn.: întreruptor penfru întreruperea, restabilirea sau influenţarea transmisiunii pneumatice, care, constructiv şi funcfional, e similar celui hidraulic. 3. ~ sincron. Elf.: Dispozitiv format din două tuburi electronice cu gaz, de obicei ignitroane (v.), în montaj paralel inversat (anodul unui tub conectat la catodul tubului vecin, şi viceversa), care lasă să treacă un curent alternativ într-o sarcină legată în serie cu întreruptorul, permifîndu-i: întreruperea curentului fără arc (sau „flamă") într-un interval de timp mai mic decît o jumătate de perioadă (10msîn cazul frecvenfei de 50 Hz) sau reglarea progresivă a curentului pînă la zero, fără disipafie apreciabilă de energie (inevitabilă în cazul folosirii reostatelor). Sin. Comutator sincron. Cele două tuburi se aprind şi se sting alternativ şi în sincronism cu alternanfele tensiunii aplicate întreruptorului, iar curentul electric frece prin întreruptor alternativ numai în sensul permis de fiecare tub (de la anod la catod). întreruptorul sincron e utilizat de obicei la comanda aparatelor de sudură în puncte, alimentate fie în curent monofazat, fie în curent trifazat. Se deosebesc: întreruptor sincron cu comandă fixă (v. fig. la): întreruptor care permite numai stabilirea şi întreruperea curentului în circuitul de sarcină. Igni-troanele 1 şi 2 primesc pe electrodul de aprindere o tensiune de comandă cu d e-fazaj fix (cp = 0) fafă de tensiunea anodică, care poate fi aplicată sau anulată prin închiderea sau deschiderea întreruptorului manual 5. Cînd 5 e închis şi borna 7 are un potenfial mai înalt decît borna 8, intră în funcfiune ignitronul 2. Cînd 5 e închis şi borna 8 are un potenfial mai înalt decît borna 7, intră în funcfiune igni-fronul U La un moment dat nu se poate găsi în func- a) cu comandă fixă; b) cu comandă fiune decît unul dinfre cele variabilă, două ignitroane. Dacă se deschide întreruptorul 5, tubul care se găseşte în acel moment în funcfiune continuă să conducă curentul pînă cînd el se anulează; apoi ambele tuburi rămîn stinse; cum fiecare tub poate să conducă cel mult o jumătate de perioadă (10 ms), rezultă că intervalul de timp care se scurge din momentul deschiderii întreruptorului 5 şi pînă în momentul anulării curentului de sarcină e foarte scurt (^JJOms). întreruptorul automat 6 se deschide cînd debitul apei de răcire al ignitroanelor scade sub limita admisă. j Transformatorul 9 e un transformator penfru sudura în puncte. întreruptor sincron cu comandă variabilă (v.fig.lb): întreruptor care permite, pe lîngă stabilirea şi întreruperea curentului în circuitul de sarcină, reglarea progresivă a infensităfii acestui curent pînă la zero. Ignitroanele 1 şi 2 sînt comandate de tiratroanele 3 şi 4, cari, la rîndul lor, sînt comandate pe grilă prin tensiuni (sinusoidale sau în impulsuri) cu defazaj variabil fafă de tensiunea anodică a igni-tronului. înfrefesere 671 înveliş //. Forme de undă ale tensiunilor şi curenţilor într-un întreruptor sincron. Reglarea progresivă a curentului se poate face numai cînd defazajul tensiunii de comandă a tiratronului e mai mare decît unghiul de fază al impedantei circuitului de sarcină; atunci curentul prin sarcini e în regim întrerupt şi e format din impulsuri avînd forma unor segmente de sinusoidă, cu pauze între ele. Cînd acest defazaj creşte, pauzele cresc, impulsurile de curent |cad şi valoarea eficientă a curentului scade. Dezavantajul acestui fel de reglare a intensităţii curentului e aparifia unui regim deformant din ce în ce mai pronunfat (v. fig. II). Pentru orice defazaj al tensiunii de comandă a tiratronului mai mic decît unghiul de fază al impedanfei circuitului de sarcină curentul rămîne practic sinusoidal, adică în regim continuu, şi amplitudinea sa e determinată numai de tensiunea de alimentare şi de impedanfa de sarcină. 1. înfrefesere. Telc.: în televiziune, descompunerea sis- temului de n linii cari constituie cadrul unei imagini în c subsisteme a cîte njc linii (numite semicadre, cînd c = 2) dispuse intercalat şi baleiate succesiv. Dacă se numerotează liniile în ordinea în care constituie cadrul complet, subsistemul de ordinul l (/ = 1, 2•••,<:) cuprinde liniile — 1 (cu M= 1, 2,**-, n/c). Pe această cale se reduce pîlpîirea imaginii, intervalul de timp dintre momentele în cari fasciculul explorator atinge două elemente de imagine vecine fiind redus la a c-a parte. în tehnica actuală se lucrează cu c = 2. Sin. Interliniere, Explorare întrefesută (v. sub Explorarea imaginii), Explorare intercalară. 2. infrefinere. Tehn.: Ansamblul lucrărilor prin cari se menfin în bună stare o construcfie, o instaiafie, un vehicul, o maşină, o unealtă, etc., atît prin prevenirea defectărilor, cît şi prin înlăturarea micilor defecte curente. în întreţinerea maşinilor sînt cuprinse şi reviziile curente (v. sub Revizie), cari se execută, la intervale scurte. 3. ~a culturilor. Agr., Silv.: Totalitatea acfiunilor prin cari culturile sînt aduse şi păstrate în forma optimă. între-finerea diferă, ca natură şi intensitate, după cum cultura e în pepiniere sau în locul definitiv, ca semănrătui şi plantaţii. 4. întreţinute, oscilafii Fiz., Telc. V. sub Oscilaţie. 5. întunecarea navei. Nav.: Măsură de camuflaj al navei prin închiderea iublourilor şi stingerea tuturor luminilor de pe punte. 6. înfelenire. Agr.: Procesul de înierbare naturală sau artificială, prin care diferitele specii de ierburi perene, în special gramineele, cresc şi se dezvoltă, formînd un strat de felina (pajişte). 7. înţepenirea sapei. Expl. pefr.: Accident de foraj, care se produce în timpul procesului de foraj, în urma căruia sapa şi, uneori, împreună cu ea, şl garnitura de foraj, nu mai pot fi nici rotite şi nici extrase. înţepenirea poate fi provocată de: instabilitatea formaţiunilor străbătute, cari din motive tectonice sau din alte cauze curg în gaura de sondă; hidrofilitatea unora dintre formaţiunile străbătute, ca: marne, cărbuni, etc., cari, în contact cu apa liberă din fluidul de foraj, îşi măresc volumul şi obturează parfial gaura de sondă, reducîndu-i diametrul; reducerea diametrului găurii de sondă şi conicizarea ei, în timpul procesului de săpare, prin uzarea sapei (la introducerea unei sape noi se corectează porfiunea respectivă sau se introduce o sapă cu diametrul mai mic); formarea găurilor-cheie (v.) pe porţiunile de curbură accentuate; formarea de manşoane (manşonare) fie fa introducerea, fie la extragerea garniturii de foraj, prin acumularea şi aderenţa de humă răzuită de pe perefii găurii de sondă, la sapă şi la garnitura de prăjini, din cauza calităfii inferioare a noroiului de foraj sau a circulaţiei insuficiente; lipsa de mişcare a garniturii (rotafie sau ridicare) în timpul forajului, datorită defecţiunilor mecanice ale insialafiei, sau altor cauze cari întrerup funcfionarea sondei penfru un anumit timp. V. şî sub Prinderea garniturii. 8. învălăfucire. Arh., Cs.; Operafia de executări-a unui perete de vălătuci (v.). Var. Vălătucire. 9. învechirea vinului. Ind. alim,: Păstrarea vinului, pentru îmbunătăfirea calităfii lui, întîi în butoaie c£e stejar, depozitate în pivnife bine aerisite, cu temperatura constantă de 8"*12° şi cu umiditatea aerului moderată, iar apoi în sticle astupate ermetic. Păstrarea în butoaie durează 2--4'ani, pînă cînd vinul e matur, complet fermentat, cu tăria de cel pufin 12° alcool şi aciditatea de 5--7%. în timpul învechirii în butoaie, vinul trebuie pritocit o data sau de două ori pe an, iar pierderile prin evaporare, completate prin umplere. învechirea în sticle a vinurilor tari poate dura 30 de ani şi chiar mai mult, iar a vinurilor uşoare, sub 10--15 ani, cînd încep să-şi piardă buchetul şi fineţea. Principalele procese chimice din timpul păstrării, cari infiuenfează învechirea vinului, sînt: oxidarea substanfelor extractive şi mirositoare şi formarea esterilor. La învechire contribuie şi operafiile de limpezire,, ciei-re-şi filtrare. Durata învechirii vinului poate fi scurtată prin pasteurizare, tratamente cu frig, adaus de culturi de ciuperci (Botrytis cinerea), etc. 10. înveliş, pl. învelişuri. 1. Gen.; Obiect care acoperă ceva (de ex.: scoarfa sau coperta unei cărţi; învelitoarea de pe acoperişul unei case; stratul sau straturile de împletitură de fibre textile sau metalice ale conductelor electrice izolate şi ale cablurilor electrice; etc.*) sau stratul exterior al unui obiect, al unui corp, etc. (de ex. învelişul unui ou; învelişul unui tub electronic; etc.). 11. Nav.: îmbrăcămintea care acoperă etanş osatura corpului sau a perefilor navei. Astfel, se deosebesc: învelişul exterior al fundului şi al bordajului, învelişul dubluluifund, învelişul punfilor şi , q „ „ învelişul perefilor. Rolul învelişului e de a asigura etanşeitatea, rezistenfa generală a navei Ia încovoierea longitudinală şi rezistenfele locale datorite presiunii apei, încărcăturii şi şocurilor valurilor. La navele metalice, învelişul e constituit din table de ofel sau de alte aliaje uşoare, dispuse în lungul navei, în rînduri longitudinale de fable, constituind file (v. fig. /). Învelişul exterior al fundului se compune din: fila chilei plate (1) (în dreptul planului diametral), filele fundului (2) şi fila gurnei (3) (fila care face legătura între învelişul exterior al fundului şi cel al bordajului). — Învelişul exterior al bordajului se compune din: fila centurii (5) (prima filă de la punte), fila subcenturii (6) (fila adiacentă centurii) şi filele bordajului (4). — învelişul punfii se compune din: fila lăcrimară (7) (prima filă de lîngă bordaj), cornierul lăcrimar (8) (care face legătura între centură şi lăcrimară) şi filele punfii (9). Asamblarea tablelor filelor, a filelor între ele şi a filelor de osatură se face prin nituri sau prin sudură, după sistemul de construcfie (nituit, sudat sau- /. Filele învelişului. înveliş floral 672 învelitoare mixt). în cazul construcţiilor nituite, îmbinarea tablelor se face prin suprapunere, epolare simplă sau dublă şi cap la cap (cu eclise) (v. fig. II), iar în cazul construcţiilor sudate, numai cap la cap, afară de îmbinarea centurii cu lăcri-mara, care se execută uzual în T. Grosimea învelişului, stabilită prin regulamentele societăţilor de clasificare, se verifică şi se definitivează prin calcule de rezistenfă generală şi locală, şi variază atît în lungul navei, cît şi în aceeaşi secfiune transversală. Astfel, în regiunea centrală a navei, //. îmbinarea învelişului, pe O lungime egală CU 0,4 L sau 0,5 L a, b) îmbinare prin supra-(L fiind lungimea navei), filele îşi punere; c) îmbinare prin păstrează grosimea stabilită pentru cen- epolare simpla; d) îmbinare trul navei (cuplul maestru). La extre- prin epolare dublă; e) îm-mităfi, pe o lungime egală cu 0,1 L, binare cap Ia cap. această grosime se micşorează cu 10*..20%. între cele două regiuni, grosimea filelor descreşte gradat. Tablele filelor de la etravă şi etambou îşi păstrează însă grosimea de la centrul navei. în sens transversal, filele chilei, ale centurii, ale lăcrimarei şi, uneori, ale subcenturii şi ale gurnei, au grosimi mai mari decît restul filelor. La navele cari navighează prin gheafă, învelişul exterior din regiunea liniei de plutire e îngroşat. îngroşări locale se fac şi în dreptul ieşirii arborilor port-elice, a suporturilor şi în dreptul cîrmei, datorită sarcinilor suplementare hidro-dinamice şi vibrafiilor datorite acfiunii elicelor şi cîrmei. Pierderile de rezistenfă datorite deschiderilor -mari din punte (cu o lăfime mai mare decît 40 % din lăfimea navei) sînt compensate prin îngroşarea filelor dintre deschideri şi bordaj. De asemenea, concentrările de tensiuni de la coifurile deschiderilor şi din dreptul perefilor frontali ai suprastructurilor sînt compensate prin îngroşarea locală a tablelor. Din punctul de vedere al rezistenfei e avantajos ca tablele să fie cît mai late şi mai lungi posibil. Ele sînt însă limitate de formele navei, deoarece curbura tablelor e cu atît mai greu de executat, şi deci mai costisitoare, cu cît tablele sînt mai mari. Lăfimile minime ale chilei, ale centurii şi ale lăcrimarei sînt fixate prin regulamentele societăţilor de clasificare. Navele metalice mici pot avea învelişul punfii de lemn, însă, cu cît nava e mai lungă cu atît porfiunea de înveliş de lemn e mai mică. Astfel, la navele cu lungimea de 75 m, cel pufin jumătate din partea centrală a navei trebuie să fie metalică, iar la navele cu lungimea de 90 m, cel pufin 3/4 din învelişul punfii trebuie să fie metalic. în cazul punfilor cu înveliş de lemn, lăcrimara şi fila de la marginea gurilor de magazii sînt totdeauna metalice. învelişul punfilor de lemne constituit din dulapi cu dimensiuni de 60—75X90—150 mm, fixafi de traverse cu şuruburi zincate, cu capetele înecate, şi acoperite cu dopuri de lemn. îmbinările dulapilor sînt călăfătuite şi smolite pentru realizarea etanşeităfii. Punfile de lemn prezintă avantajul unei bune izolafii termice şi fonice. în general, se folosesc însă punfi cu înveliş metalic şi cu căptuşeală de lemn, grosimea dulapilor fiind de 40—50 mm. î. ~ florali Bof.: Ansamblul frunzelor modificate, prinse pe axa florală, cari îndeplinesc rolul de protecfie a organelor sexuale şi de atragere a insectelor. Originea foliară rezultă din structura anatomică asemănătoare cu a frunzelor. La florile unor plante, componentele învelişului floral au aceeaşi culoare (perigon, periant omeohlamideic); perigonul poate fi verde (sepaloid), cum e la urzică, sfeclă, cînepă, etc., sau colorat (petaloid), cum e la lalea, stînjenel, etc. La alte plante, învelişul floral e diferenfiat atît prin formă, cît şi prin culoare (periant dublu, eterohlamideic), distin-gîndu-se caliciul, constituit din frunzişoare, de obicei verzi (sepale), şi corola, înveliş intern, colorat (petale). La unele plante, învelişul floral lipseşte (periant golaş, ahlamideic), cum e, de exemplu, la frasin (Fraxinus excelsior), la salcie (Salix), la plop (Populus), etc. Sin. Periant. 2. ~ul seminţelor. Bof. V. sub Tegument. 3. înveliş. 2. Geo/.: Porfiunea Pămîntului, cuprinsă între suprafafa de discontinuitate Oldham-Gutenberg (adîncime circa 2900 km) şi aceea a lui Mohorovicici (adîncime medie sub continente ,35 km). învelişul e geosfera (v.), numită uneori şi mesosferă sau pirosferă, în interiorul căreia se propagă atît undele seismic^ longitudinale (cu viteze cari cresc dinspre exterior spre interior de la circa 8 km/s la circa 14 km/s), cît şi cele transversale (cu viteze cari cresc în acelaşi sens de la circa 4 km/s la circa 7 km/s). învelişul e format, în cea mai mare parte, din olivin şi piroxeni, cari intră de altfel şi în consîitufia meteorifilor. 4. învelit, material Cs. V. Anrobat, material 5. învelitoare, pl. învelitori. 1.Cs.: Strat de material care acoperă fafa exterioară a versantelor unui acoperiş, pentru a împiedica pătrunderea apei din precipitafii în spafiul de sub acesta şi pentru a-l izola termic. Materialele folosite la executarea învelitorilor trebuie să fie cît mai impermeabile, mai rezistente la foc, mai termoizolante şi durabile, şi să reclame cheltuieli cît mai mici de construcfie şi de întrefinere. Stratul de material care formează învelitoarea e fixat pe un strat suport, care poate fi executat din lemn, din metal sau din beton, şi poate fi continuu sau discontinuu (alcătuit din bare), şi care e susfinut de şarpanta acoperişului. Uneori, învelitoarea e aşezată direct pe panele acoperişului. Cînd stratul suport e alcătuit din scînduri aşezate alăturat, se numeşte as te reală (v.). Felul materialului din care e executată învelitoarea determina panta versantelor acoperişului, care trebuie să fie cu atît mai mare, cu cît învelitoarea are mai multe rosturi, cu cît suprafafa materialului e mai aspră şi cu cît materialul şi rosturile înveiitorii sînt mai pufin etanşe. La executarea învelitorilor trebuie să se fină seamă de aspectul estetic al acoperişului clădirii. în acest scop, materialul de execufie trebuie ales astfel, încît felul şi culoarea înveiitorii să se adapteze ansamblului clădirii şi mediului înconjurător. învelitorile trebuie executate astfel, încît să se asigure etanşarea perfectă a rosturilor, dîndu-se atenfie deosebită modului de alcătuire a doliilor, a coamelor, şi racordării înveiitorii cu calcanele, cu coşurile, lucarnele, gurile de ventilafie, etc. Materialele folos’te cel mai frecvent la executarea înve-litorilor, la clădirile civile şi industriale, sînt: lemnul (scîndurile, şifa, şindrila), stuful, paiele, cartonul asfaltat, pietrele naturale (ardezia) sau artificiale (figlele, olanele, asbocimentul), diferite metale (ofel, zinc, cupru, plumb) sub formă de foi sau de tablă plană ori ondulată, sticla sub formă de plăci sau de dale, şi materialele fabricate din mase plastice. înveli-torile de metal, de olane, de figle şi de asbociment sînt considerate învelitori rezistente la incendiu; cele de ca ton asfaltat, de lemn, de stuf şi de paie sînt considerate învelitori uşor inflamabile. învelitorile aplicate pe placa acoperişurilor de beton armat sau pe acoperişurile-terasă constituie izolafia hidrofugă a acestora şi se numesc şape (v.). La clădirile civile şi industriale cu acoperiş cu şarpantă se folosesc curent tipurile de învelitori descrise mai jos. învelitorile de asbociment sînt alcătuite din plăci de asbociment fixate pe un strat suport format din şipci paralele, ■ b învelifoare 673 învelitoare montate orizontal pe căpriorii acoperişului şi distanfate între ele. După forma plăcilor, se deosebesc: învelitori cu plăci plane (eternit), învelitori cu foi (plăci) ondulate şi învelitori cu plăci duble termoizolante. V. şî sub Placă de asbocimenf. Inve/ifoarea cu p I ă ci plane de asbocimenf poate fi simplă sau dublă. Jnveliioarea simplă cu plăci plane de asbocimeni e folosită pentru acoperişuri cu pante de 30"-35° (58---70 cm/m). Stratul suport e alcătuit din şipci distanfate între ele cu aproximativ 23 cm sau, în mod excepfional, dintr-o astereală de scînduri late de cel mult 20 cm şi distanfate între ele cu cel mult 3 cm, cu sau fără intercalarea unui strat de carton asfaltat. Plăcile de asbocimenf sînt montate în rînduri înclinate la 45° fafă de linia streşinii, şi sînt aşezate astfel, încît între coifurile teşite ale plăcilor adiacente să rămînă un rost de 2~-3 mm, iar marginile plăcilor să se acopere unele pe altele pe o lăfime de 75 mm (v. fig. I ai şi a2). Fiecare ± © 5 £ ÎS , mBM I, învelitori cu placi plane de asbociment. a) învelifoare simpla; 3j) secţiune transversala; a2) elevaţie; b) învelifoare dublă (elevaţie); c) copca de siguranfă; d) modul de montare a copcilor de slguranjă; e) racordarea învelitorii la coamă; f) racordarea înveliforlî fa doi ii; g) racordarea învelit or/l la coşuri; /) căpriori; 2) şipci de 28/48 mm; 3) placă normala; 4) pîacă de margine; 5) şort executat din jumătăţi de placă; 6) şort de tablă; 7) coamă; fi) cuie de fixare; 9) scîndură; 10) pazie de scîndură; ÎI) jgheab; 12) şablon pentru verificarea distantelor dintre şipci; 13) placa faiată; î4) şipcă de 28/48 mm; J5) riglă de 38/58 mm; 16) clemă penfru fixarea coamelor; 17) asfereală; Î8) tablă zincafă; 19) jug. placă e fixată de şipci (sau de astereală) cu două cuie de zinc, bătute prin găurile executate din fabrică la coifurile teşite ale plăcilor. Pentru a evita ridicarea plăcilor de către vînt, coiful inferior al acestora se fixează cu ajutorul unor copci de siguranfă. De obicei se folosesc copci alcătuite dinfr-o rondelă şi o tijă de sîrmă de cupru (v. fig. I c). Pentru fixarea plăcilor se introduce rondela copcii sub cele două coifuri teşite ale plăcilor adiacente, iar tija copcii se introduce prin gaura de la coiful inferior, ascufit, al plăcii de deasupra (v. fig. I d), şi se îndoaie către streaşină. Şipcile stratului suport trebuie aşezate astfel, încît cuiele de fixare a plăcilor să fie bătute în ele la distanfa de cel pufin 2 cm de la marginea lor, iar copcile de siguranfă să fie aşezate în dreptul şipcilor. Penfru a completa intervalele dintre coifurile inferioare ale plăcilor de la poalele versantului se montează, la început, un rînd de plăci speciale (plăci marginale), cari sînt aşezate deasupra unui şorf format din jumătăţi de plăci, fixate pe o scîndură, lată de 15 cm, aşezată pe căpriori în lungul streşinii şi acoperită cu o fîşie de tablă, şi care depăşeşte marginea acoperişului cu 20---30 mm. Racordarea învelitorii la coamele şi crestele acoperişului se face cu ajutorul unor piese speciale de asbociment (coame), în formă de jumătate de trunchi de con, montate cu concavitatea în jos şi suprapuse la capete pe o porfiune de 70"-80 mm, şi cari sînt fixate în cuie de o şipcă aşezată între capetele superioare ale căpriorilor (v. fig. I e). Coamele se montează astfel, încît rosturile dintre ele să fie aşezate în sensul contrar sensului dinspre care suflă vînturile dominante. La inter-secfiunea mai multor coame, învelitoarea se racordează cu o piesă alcătuită din bucăfi de coame de asbocimenf, tăiate astfel, încît să formeze ramificafia respectivă. La dolii se întrerupe învelitoarea, iar dolia se acoperă cu tablă zincată aşezată pe o astereală de scînduri (v. fig. / f). Racordarea învelitorii cu coşurile, cu calcanele sau cu alte ziduri se face cu o pazie de tablă zincafă, după aceleaşi reguli ca şi la învelitoarea de fig le (v. fig. I g). Jnveliioarea dublă cu plăci plane de asbocimenf se foloseşte la acoperişuri cu pante de 25"-30° (47---58 cm/m). Şipcile stratului suport sînt aşezate la intervale de circa 12,5 cm, iar plăcile învelitorii se montează în rînduri orizontale, cu una dintre laturile mari paralelă cu sfreaşina, alăturate şi aşezate astfel, încît să se acopere unele pe altele pe o lăfime de 27—28 cm, şi în fiecare punct al învelitorii să se găsească două plăci (v. fig. / b), iar rosturile dintre plăcile de pe un rînd să fie alternate cu rosturile dinfre plăcile rîndurilor alăturate. încheierea învelitorii la poalele versantului şi racordarea ei la coame, dolii, etc. se execută la fel ca la învelitoarea simplă de asbociment. Învelitoarea cu foi (plăci) o n d ul a t e de asbociment e folosită pentru acoperişuri cu pante de 20---250. Foile ondulate de asbociment sînt montafe direct pe panele acoperişului (aşezate Ia cel mult 98 cm unele de altele), cu ondulafiile dispuse după linia de cea mai mare pantă a versantului, şi sînt aşezate astfel, încît să se suprapună după linia de cea mai mare pantă pe lăfimea unei ondulaţii, iar pe direcfia orizontală, cel pufin pe o lăfime de 15 cm. Cînd panele acoperişului sînt metalice, foile de asbociment sînt fixate de acestea prin legare cu sîrmă (v. fig. II a) sau cu ajutorul unor buloane cu tija îndoită, ori al unor dispozitive speciale cu şurub (v. fig. Ilb---d). Cînd panele sînt de lemn, foile de asbociment sînt fixate, fie direct, cu ajutorul şuruburilor pentru lemn, fie cu şuruburi şi cleme curbate, zincate (v. fig. Neşif). în ultimul caz se aşază sub clemă, pe placa inferioară, o garnitură elastică de etanşare, iar gaura de trecere a şurubului se etanşează cu chit hidrofug. Racordarea învelitorii la coame şi creste se execută, fie cu piese speciale, profilate după ondulafiile foilor, fie cu o fîşie de fablă zincată sau de fablă neagră vopsită cu ulei, petre- 43 învelitoare 674 învelitoare cuiă peste marginile înveiitorii de pe versantele vecine. Racordarea înveiitorii la dolii, sau cu calcane, coşuri şi ziduri, se execută la fel ca la celelalte tipuri de învelitori de ssbociment. //. Modul de fixare a foilor ondulate de asbocimenf. e) fixare prin legare cu sîrma; b) fixare cu buloane cu tija îndoifă; c) fixare simplă cu dispozitiv cu şurub; o') fixare dubla cu dispozitiv cu şurub; e) fixare directă cu şurub penfru lemn; f) fixare cu cleme zlncafe şî şurub penfru lemn; 1) foi ondulafe de asbocimenf; 2) pană metalică; 3) pană de femn; 4) sîrma; 5) bulon cu tijă îndoita; 6 şi 6’) dispozitive de fixare cu şurub; 7) şurub penfru lemn; 8) clemă zincată. nvelifosrea cu plăci o'ub/e fermoizolante de asbocimenf se execută din două piese speciale de asbociment, asamblate, între cari se aşază o termoizolafie (v. fig. ///), (v. sub Placă de asbociment). Plăcile se montează în rînduri paralele cu streaşina, fiecare placă fiind rezemată pe două pane. Ele se aşază asffel, încît plăcile de pe un rînd să se acopere unele pe altele după laturile lor lungi, iar plăcile de pe două rînduri adiacente să fie aşezate cap la cap deasupra panelor. Rosturile de la capetele plăcilor sau de la coamă se umplu cu deşeuri plăci speciale, alcătuite I(J. Placă de asbociment cu termclzo^afie. a) vedere în perspectivă; fc) secţiune transversala; f j foi de asbocimenf; 2) fer-moizolafie; 3) şipci de femn. de pîslă minerală sau de alt material similar şi se acoperă cu mastic de bitum cald, netezit bine. Plăcile se fixează pe pane numai la un singur capăt, şi anume pe panele metalice cu cleme în formă de cîrlig, iar pe panele de beton armat, cu ajutorul unor musfăfi cu ochi, lăsate în pane, şi cu ajutorul unor cuie introduse prin cleme şi prin ochiurile mustăţilor şi bătute în bucăfile de lemn aşezate la capetele plăcilor, între cei doi pere)i ai plăcii. Suprapunerile longitudinale ale plăcilor se etanşează cu garnituri confecfionate din pîslă sau din pînză bitumată. După executare, învelitoarea se acoperă cu o izolafie hidrofugă. învelitorile de carton asfaltat sînf constituite din unu sau din mai multe straturi de carfon asfaltat, aşezate pe o asfe- reală de scînduri, cu grosimea de 2,5 cm, rezistentă, plană (cu denivelări de cel mulf 5 mm, pe direcfia panfei versantului, şi de cel mult 10 mm, pe direcfia paralelă cu streaşina), cu rosturi de cel mulf 10 mm. Pantele uzuale ale învelitorilor de carton asfaltat sînf de 12--180 (21-"32 cm/m), la învelitorile cu un singur straf de carfon asfaltat, şi de 4--120 (17---21 cm/m), la cele cu două sau cu frei sfrafuri. învelitoarea de carfon asfaltat cu un singur sfraf (v. fig./V a şi b) e o învelitoare provizorie. Cînd panfa IV. Inveilfori de carfon asfaltat, a) învelitoare cu un strat de carton asfaltat; b) învelitoare cu un sfraf de carfon asfaltat, fixată cu şipci; c) învelitoare cu două straturi de carfon asfaltat; d) învelitoare cu doua straturi de carton asfaltat, fixată cu şipcî; e) îmbinarea fîşiilor de carfon asfaltat# cînd învelitoarea e fixată cu şipci; I) căprior; 2) astereală; 3) fîşie de carton asfaltat aşezată fa poalele acoperişului; 4) straturi de carfon asfaltat; 5) şipci de lemn. Săgeata indică direcfia din care suflă vîntul dominant. acoperişului e mai mică decît 18°, fîşiile de carfon cari formează învelitoarea se aşază paralel cu streaşina, iar cînd panta e mai mare decît 18°, se aşază după linia de cea mai mare pantă a versanfelor. Marginile fîşiilor aşezafe paralel cu streaşina se suprapun pe lăfimea de 8-"10 cm asffel, încît fîşia dinspre parfea inferioară a versantului să fie acoperită de fîşii dinspre parfea superioară. Marginile fîşiilor aşezate după linia de cea mai mare pantă se suprapun pe aceeaşi lăfime asffel, încît fîşia dinspre sensul din care bate vîntul dominant să acopere fîşia dinspre sensul opus. Porfiunile cari se suprapun se lipesc cu mastic de bitum cald şî se fixează de astereală cu ajutorul cuielor cu cap lat, bătute prin rondele de carton asfaltat şi distanfate cu circa 15 cm unele de altele. La marginile asferelii, cartonul se îndoaie, penfru a acoperi fefele înguste verticale ale acesteia, şi se fixează cu cuie bătute la 7 cm unele de altele. învelitoarea poate fi consolidată cu ajutorul unor stinghii aşezate după linia de cea mai mare pantă la circa 50--70 cm distanfă între ele (în general, în dreptul căpriorilor), şi fixate cu cuie subfiri, distanfate cu 15 cm. Cînd panfa acoperişului e mare, se recomandă ca îmbinarea fîşiilor de carton aşezate după linia de cea mai mare pantă să se facă cu ajutorul unor şipci triunghiulare, dispuse după linia de cea mai mare pantă, aşezafe cu capătul inferior la circa 10 cm de la marginea streşinii, şi acoperife, fie de marginile' fîşiilor de carton adiacente, astfel încît rostul să se găsească pe fafa stinghiei- dinspre sensul opus sensului dinspre care suflă vîntul dominant, fie cu o fîşie de carton îndoifă în unghi (v. fig. (V e). Toate îmbinările se lipesc cu învelitoare învelitoare bitum şi se fixează cu cuie bătute prin rondele de carfon asfaltat. La acoperişurile fără jgheaburi, marginea fîşiei de la poalele înveiitorii se îndoaie pe lăfimea de 20 cm, se rabate peste fafa verticală a asferelii, penfru a forma un lăcrimar, şi se fixează cu cuie bătute la distanfa de 7 cm unele de altele. La coamă, fîşia ultimă de pe versantul dinspre sensul dinspre care suflă vîntul dominant se rabate peste versantul vecin pe o lăfime de cel puţin 10 cm. Racordarea înveiitorii cu un calcan se realizează ridicînd pe perete o fîşie cu lăfimea de cel pufin 15 cm, a cărei margine se introduce într-un rost al zidăriei, şi care se acoperă cu tencuială şi se fixează cu o şipcă. învelitoarea de carfon a s { a 11 a f cu mai multe straturi (v. fig. /V c şi d) e constituită din două sau din mai mulfe straturi de carfon asfaltat, lipite între ele la cald cu un strat de masfic de bitum, cu grosimea de 1 •■■2 mm. Stratul inferior se aşază direct pe astereală, după aceleaşi reguli ca Ia învelitoarea înfr-un singur strat. Straturile al doilea şi, eventual, al treilea, se aşază astfel, încît fîşiile de carton să se acopere pe lăfimea de 8---10 cm, iar marginea care acoperă să fie spre poalele versantului, cînd fîşiile de carton sînt aşezafe paralel cu streaşina, sau în sens contrar sensului dinspre care suflă vîntul dominant, cînd fîşiile de carton sînt aşezafe perpendicular pe linia streşinii. Masticul bifuminos se încălzeşte la 180--*200° şi se aplică la 150-"160°. Straturile de carton cari se lipesc cu mastic trebuie presate bine, penfru a evita formarea de pungi de aer. Lipirea fîşiilor de carfon se execută treptat, pe măsura desfăşurării sulului. îmbinările dinfre capetele fîşiilor de carton ale straturilor suprapuse trebuie decalate între ele cu jumătafe din lăfimea cartonului, la învelitorile cu două sfrafuri, şi cu 1/3 din lăfimea cartonului, la învelitorile cu trei sfrafuri. Fixarea înveliforii cu mai mulfe sfrafuri, cum şi racordările la dolii, la coame, la calcane, etc., se execută după aceleaşi reguli ca la fixarea înveliforii cu un singur sfraf. Cînd panta acoperişului e mare, se recomandă ca fixarea cartonului să fie consolidată prin şipci triunghiulare aşezafe la fel ca la învelitoarea de carfon înfr-un singur sfraf. învelitorile de maferiale plasfice (polimeri) sînt uşoare, impermeabile, rezisfenfe la intemperii, elastice, şi se comportă bine la variafii de temperatură. Folosirea lor se exfinde din ce în ce mai mulf, atît la clădirile industriale (deoarece multe dinfre aceste produse sînf transparente, astfel încît permit iluminarea bună a interiorului halelor) cît şi la clădirile civile. Materialele plastice folosife la executarea învelitorilor se prezintă sub forma de foi, plăci, figle sau olane. Fixarea materialului înveliforii se face fie prin lipire direcf pe sfraful suporf, fie cu ajutorul unor piese speciale (agrafe, cleme, şuruburi penfru lemn, şuruburi cu piulifă, etc.). Cel mai frecvent sînf folosife maferialele fabricate din polimefacrilaf de metil, din poliesferi armafi cu fesătură de sticlă, din policlorură de vinii (PVC), din polietilenă şi din poliisobufilenă. Polimetacrilaful de mefil e folosit sub forma de foi, cu grosimea de 3-"5 mm, ondulate ca şi foile de asbocimenf. Se folosesc, de obicei, foi de culoare albă, opală, cari permit o iluminare uniformă odihnitoare, fără reflexe cari obosesc ochii şi cari, cînd nu sînf colorate, prezintă un coeficient de frecere a luminii mai mare decîf al sficlei. Deoarece materialul e termoplastic, el nu poate fi folosit decît penfru acoperişuri uşoare, necirculabile. Poliesferii-i armafi cu fesăfură de sticlă sînf folosifi sub formă de plăci, cu ondulafii ca ale asbo-cimentului sau ale tablei ondulate. Cînd sticla folosită ca armatură are un alt indice de refracţie decîf al polimerului, plăcile au transparenfa sticlei mate, asffel încît permit o iluminare uniformă, fără luciri supărătoare pentru ochi. Uneori se folosesc plăci de poliesferi alcăfuite din două foi, cu grosimea de 0,8'-1,5 mm, lipite între ele printr-un strat de spumă d= polimeri (de obicei de polisfiren, care realizează o sudură perfectă între foi şi miez), cu grosimea de 2-”4 cm. Această învelitoare are greutate unitară mică şi realizează o izolafie fermică egală cu a unui zid cu grosimea de o cărămidă. Pentru a realiza o izolafie mai bună de la exterior căfre interior, în special la clădirile din regiunile cu climă foarfe caldă, se poafe îngloba în materialul de la exteriorul plăcilor, fie pulbere metalică, fie o foaie subfire de aluminiu, care reflectă radiafiile. Policlorură de vinii e folosită sub forma de foi, moi sau dure. Foile de PVC moi au grosimea de 0,3"-0,5 mm şi se lipesc direct pe astereală sau pe beton. în primul caz, ele pof înlocui carfonul asfalfat, fie sub învelitorile de figle şi olane, fie ca învelitoare. Foile de PVC folosite în acest scop se fabrică cu un adaus de substanţe ignifuge şi se lipesc cu o solufie preparată cu acelaşi polimer cloruraf (perclor-vinil), astfel încîf se realizează o izolaţie hidrofugă bună şi se măreşfe rezistenţa la foc a acoperişului. Datorită impermeabilităţii foilor de PVC nu e necesar ca învelitoarea să fie executată din mai muite sfrafuri de material, ca la învelitorile de carfon asfalfat. Suprafafa asterelei prinse în cuie trebuie se fie însă acoperită cu o foaie de carfon asfaltat, penfru a evita sfrăpungerea foii de PVC de capetele cuielor rămase afară. Cînd suportul înveliforii e execufat din beton sau din mortar de ciment, acesta trebuie să fie uscat şi perfect neted (eventual se netezeşte cu un masfic bifuminos). învelifoarea poate fi lipifă şi cu bitum suflat (oxidat), cald, prin presare cu un rulou îmbrăcat cu pîslă sau cu cauciuc, fără a se produce tensiuni în foaia de PVC. Foile alăturate se suprapun lateral pe cel pufin 10 cm, iar la capete, pe cel pufin 20 cm. Se recomandă să se folosească foi gofrate, cu aspect de pînză pe fafa inferioară, cari măresc aderenta adezivului. Foile de PVC dur sînf, de obicei, gofrate în vid, şi se folosesc pentru executarea învelitorilor cari imită suprafafa ţiglelor. Deoarece maferialul e casanf la femperaturi joase, se recomandă să fie folosite numai la acoperişuri necirculabile. Polietilena şi poliisobufilenă sînf folosite sub forma de foi flexibile, aplicate pe sfratul suport perfect uscat şi neted. Foile de polietilenă se sudează între ele şi se montează prin simplă aplicare. învelifoarea frebuie însă acoperifă cu alt material, pentru a fi ferită de acfiunea razelor solare. Foile de poliisobufilenă se lipesc de sfraful suport cu ajutorul adezivilor şi sînf rezistente la acfiunea razelor solare (rămîn elastice între —30 şi +60°), asffel încîf pot înlocui carfonul asfalfat. în ultimul timp se folosesc şi figle şi olane, fasonafe prin injecţie din polisfiren, din copolimeri de sfiren cu nitril-acrilic sau din PVC şi copolimerii săi cu acetat de vini!. Acestea prezintă avantajul că sînf uşoare, dar trebuie să fie ancorate de şarpantă, penfru a nu fi smulse de vînf. învelitorile de olane sînf alcătuite din olane (v.) aşezafe (unele cu concavitatea în sus, iar altele cu concavitafea în jos, penfru a masca rosful dintre celelalte) în rînduri paralele cu streaşina, pe o astereală de scînduri, cu grosimea de 2,5 cm, acoperifă cu un sfraf de carton asfalfat (fixat ca şi la învelitoarea cu un singur sfraf de carfon). Olanele cu concavitafea în sus sînf aşezafe cu marginile longitudinale alăturate şi cu capetele suprapuse cu 4 cm. Peste crestele acestor olane se aşterne mortar de ciment, apoi se aşază olanele cu concavifafea în jos, cu acelaşi decalaj ca şi al rîndului inferior. Racordarea versanfelor vecine, la coame şi la creste, se face cu olane aşezate cu concavifafea în jos şi fixate cu mortar de ciment, iar la dolii, cu tablă, ca şi la învelitorile de ţiglă. Racordarea înveliforii cu coşurile, cu calcanele şi cu jgheaburile, se face cu păzii de tablă. 43' învelifoare 6 76 învelifoare învelilorile de stuf sau de paie (v. fig. V) sînf folosite la construcfiile agricole, în regiunile în cari se găsesc aceste materiale şi în cari alte materiale (de ex.: şifa, şindrila, efc.) sînt costisitoare ori se găsesc greu, la acoperişuri simple, cu două sau cu patru versante, cu pante uzuale de 40 ■■■ 50° (84--120 cm/m). Deoarece sînt uşor inflamabile, aceste învelitori se folosesc numai cînd clădirile sînt destul de depărtate unele de altele. Stratul suport al învelitorii e alcătuit din prăjini de iemn cu grosimea de 4'"5 cm, aşezate paralel cu streaşina, distanfate cu 20"'30cm între ele, fixate pe căpriorii acoperişului. învelitoarea e alcătuită din 3 — 4 rînduri de snopi de stuf sau de paie, legafi cu sîrmă zincată, atît între ei cît şi de suport, şi aşezafi, în partea curentă a învelitorii, cu capătul gros spre coama acoperişului. La partea inferioară a acoperişului se fixează pe prăjini bucăfi de scînduri cu lungimea de aproximativ 60 cm, după direcfia liniei de cea mai mare pantă, pe ale căror capete inferioare se fixează o pazie provizorie de scîndură, pentru rezemarea snopilor. La streaşină, primele rînduri de snopi se aşază cu capătul gros spre poalele acoperişului, iar ultimul rînd, cu capătul gros spre coama acestuia. Snopii fiecărui strat se aşază astfel, încît să acopere pe oarecare lungime snopii stratului inferior. La coamă, racordarea înveliforilor versantelor vecine se execută îndoind snopii de o parte şi de alta a acoperişului, astfel încît să formeze o împletitură. Racordarea învelitorii cu coşurile se face cu o umplutură de lut amestecată cu paie tocate sau cu pleavă, netezifă bine cu pastă de lut (v. fig. V b). Pentru a construi o învelitoare mai pufin combustibilă se folosesc snopi de paie de secară, făvălifi în argilă grasă, fluidă. După aşezarea snopilor, se acoperă învelitoarea cu o lipitură de argilă. învelitorile de şifă sau de şindrilă sînf alcătuite din două sau din mai multe straturi de şifă (v.) sau de şindrilă (v,), fixate pe şipci aşezate paralel cu streaşina şi distanfate între ele în funcfiune de lungimea şifei sau a şindrilei. Învelitoarea de şifă se execută, de obicei, în patru straturi (excepţional în cinci straturi), iar la clădirile de importanfă secundară, auxiliare, şi de gospodărie, se execută în trei straturi. Şifele se montează în caplama, în rînduri paralele cu streaşina, cu fafa rugoasă în sus şi cu fibrele lemnului îndreptate în sensul pantei, şi se aşază astfel, încît fiecare rînd superior să acopere pe cel inferior (în sensul panfei) cu 2/3, cu 3/4 sau cu 4/5 din lungimea unei şife, după cum învelitoarea e alcătuită din frei, din patru sau din cinci straturi. Distanfele dintre axele şipcilor stratului suport trebuie să fie egale cu 1/3, cu 1/4 sau cu 1/5 din lungimea şifei, dacă învelitoarea e alcătuită din trei, din patru sau din cinci stra- turi. Şifele se fixează cu ajutorul cuielor pentru -şifă, fiecare şifă fiind fixată cu un singur cui, care trebuie să freacă şi prin şifa din stratul inferior şi să aibă capul acoperit de stratul de şifă din rîndul superior. Pantele învelitorilor de şifă sînt de 30"-40° (58--84 cm/m). Învelitoarea de şindrilă se execută, în general, în trei straturi, eventual în două straturi, la clădiri de importanfă secundară şi de gospodărie. Şindrilele se montează în rînduri V. învelitoare de stuf sau de paie. a) modul de alcătuire a învelitorii; b) racordarea învelitorii la coşuri; 1) căprior; 2) prăjini; 3)snopi legaţi; 4) umplutură de lut cu pale. paralele cu streaşina, cu marginile subfiri aşezate către aceeaşi direcfie, astfel încît să se îmbuce în ulucul executat în lungul celeilalte margini paralele. Fiecare sfraf se monfează asffel, încît să acopere pe cel inferior pe 2/3, respecfiv pe 1/2 din lungimea şindrilei, după cum învelitoarea e executată din frei, respectiv din două straturi, şi rosturile dintre şindrilele unui strat să fie alternate cu rosturile dintre şindrilele straturilor alăturate. învelitorile de fablă sînt constituite din foi de fablă de diferite metale, îmbinate etanş între ele Se foloseşte tabla de ofel (neagră sau zincată), tabla de zinc, de aluminiu, de cupru sau de plumb. Cel mai frecvenf sînt folosite învelitorile de tablă zincafă, de tablă neagră, de tablă ondulată şi, uneori, cele de tablă de zinc. învelitoarea de tablă zincată (v. fig. VJ) e folosită la acoperişuri cu orice pante, fiind recomandate pantele de 10'"20° (18 36 cm/m). Foile de tablă sînf aşezate direct pe astereală şi sînf îmbinate între ele, pe toate laturile, cu falfuri (simple sau duble) şi fixafe de astereală cu agrafe (v.) sau cu copci, îmbinările orizontale ale foilor de fablă se execută cu falf culcat (furtit), iar îmbinările după linia de cea mai mare pantă a versantului se execută cu falf vertical (numit creastă). V/. învelitoare de fablă zincată. a) modul de aşezare a învelitorii; b) alcătuirea învelitorii la streşinile fără jgheab; c) alcătuirea învelitori» la streşinile cu jgheab; d) alcătuirea InveH-forll la cornişele cu jgheaburi; e) racordarea învelitorii Ia coşuri; î) căpriori; 2) astereală; 3) învelitoare de tablă; A) pazie de lemn; 5) jug; 6) şort de tabla; 7) tabla de acoperire a cornişei; 8) pazie de tablă; 9) falf vertical; 10) falf orizontal. Falfurile orizontale ale foilor de fablă zincată, cum şi falfurile verticale de pe versantele opuse ale acoperişului, trebuie să fie decalate între ele cu cel pufin 40 cm. La coame, marginile foilor de tablă ale versantelor vecine se îmbină cu falfuri verticale. La dolii, se aşază foi de tablă îmbinate între ele, cari sînt îmbinafe cu învelitorile versantelor vecine prin falfuri duble. Racordarea învelitorii cu zidurile şi calcanele se execută prin ridicarea învelitorii pe perete pe o lăfime de 15-"30 cm, şi introducerea marginii tablei în rosturile zidăriei sau înfr-o scobitură, cu adîncimea de 5 ••• 6 cm, amenajată în zid. Racordarea învelitorii cu coşurile se execută prin ridicarea învelitorii cu 15---30 cm pe zidăria coşului, pînă sub gulerul acestuia (ieşind de zidărie lat de 1/4 de cărămidă) şi introducerea marginii tablei în rostul de sub acesta (v. fig. V/ e). Cînd lafura coşului situată spre coama acoperişului e mai lată decît 70 cm, se recomandă să se execute peste astereală, în această parte, o şea în formă de acoperiş cu două panfe, către laturile înguste ale coşului, a cărei învelifoare de fablă se racordează cu învelitoarea versantului prin falfuri orizon- învelifoare 677 înzăvorîre fale culcate, iar cu coşul, prin fixarea marginilor foilor de fablă sub gulerul coşului. La acoperişurile fără jgheaburi, marginea inferioară a înveliforii acoperă un şorf de fablă, aşezai în lungul sfreşinii, şi e îmbinafă cu acesfa penfru a forma un lăcrimar (v. fig. VI fc>). La acoperişurile cu jgheaburi, marginea inferioară a înveiitorii e îmbinafă cu jgheabul prin faIf orizonfal (v. fig. V/ c), Cînd jgheabul e aşezaf pe cornişa clădirii, fafa superioară a cornişei e acoperifă cu foi de fablă (v. fig. VI d). învelifoarea de f a b I ă neagră e folosifă la acoperişuri cu aceleaşi panfe ca şi învelitoarea de tablă zincată şi se execută la fel ca aceasfa. înainte de montare, foile de tablă trebuie sa fie curăfite bine de rugină şi vopsite, pe ambele părfi, cu o vopsea de ulei de in fiert şi adaus de miniu de fier sau de plumb, ori cu o vopsea gata preparată, pentru a feri de rugină învelitoarea, în special în locurile cari nu pot fi vopsife ulterior. După montare, învelitoarea trebuie vopsită pe fafa superioară, iar apoi, periodic, după fiecari 3—4 ani. învelifoarea de fablă de zinc se fixează pe asfereală în sens orizontal, ca şi învelitorile de tablă de ofel. în sens vertical, foile de fablă de zinc sînt îmbinate cu ajutorul unor şipci trapezoidale sau dreptunghiulare, cari permit di-lafafia liberă a tablelor, deoarece zincul are coeficientul de dilatafie mai mare. Şipcile sînf acoperite cu un capac de fablă,^ prins cu cuie galvanizate, al căror cap e acoperit cu un ca- pac de tablă cositorită, sau cu copci. învelitoarea de zinc poate fi alcătuită şi din foi mici rombice, îndoife pe cele pafru lafuri. învelitorile de figlă (v. fig. V/l) sînt constituite din figle (de argilă arsă, de sticlă, de ciment sau de mase plastice, introduse recenf) aşezate pe şipci de lemn, cu sau fără interpunerea unui strat de carton asfaltat. Cel mai frecvent sînt folosife figlele de argilă arsă, sub forma de figle-solzi, figle profilate trase şi figle profilate la mafrifă. Ţiglele sînf agăfate de şipcile stratului suporf cu nişte ciocuri (proeminente), situate pe fafa lor inferioară, şi sînt aşezafe în rînduri orizontale cari se acoperă unele pe aliele în cea mai mare parte (pe aproximativ 2/3, la figlele-solzi). Rîndurile succesive de figle se aşază cu rosturile alternate, astfel încît în fiecare puncf al înveliforii să fie cel pufin două rînduri de figle suprapuse (v. fig. VII aj, a2 şi a3). La figlele profilate, acoperirea e de numai cîfiva centimetri, deoarece ele se îmbucă una în alta, astfel încîf apa nu poate pătrunde printre rosturi (v. fig. VII bi şi 'b2). Panfa uzuală a învelitorilor cu figle-solzi e de 35—60°, iar a celor cu figle profilate e de 30—450. în regiuni cu vînluri puternice şi cînd acoperişul are pante mari, se reco- mandă ca figlele să fie legate de şipci cu sîrmă, care e trecută printr-o gaură amenajată din fabricafie în ciocuri. Pentru a mări etanşeitatea înveiitorii, aceasta poate fi aşezată pe o astereală de scînduri, peste care se aşază un strat de carton asfaltat, fixat cu şipci aşezate după linia de cea mai mare pantă şi peste cari se fixează şipcile de susţinere a figlelor. La coame şi la creste, învelitorile de pe versantele vecine se acoperă cu piese speciale (coame), fixate cu mortar (v. fig. VII c). La dolii, penfru a se putea executa racordarea celor două versante, se întrerupe învelitoarea de figle şi se înlocuieşte cu una de fablă zincată, aşezată pe astereală (v. fig. VII d). Racordarea înveliforii cu coşurile, cu calcanele sau cu jgheaburile se face cu păzii de fablă zincată (v. fig. VII f—h), ca la înveliforile de fablă. învelitorile de figlă izolează bine, sînt rezistente la foc, sînt durabile, se întrefin uşor, dar sînt foarte grele asffel încît reclamă ferme cu piese de dimensiuni mari. t. învelitoare. 2. Av.: îmbrăcămintea corpului unui balon, confecfionată din mătase lăcuită, din stofă cauciucată, etc., rezistentă şi impermeabilă, pentru a putea refine un gaz mai uşor decît aerul (de ex.: hidrogen, heliu, gaz de iluminat, etc.), cu care se umple corpul balonului. Sin. Anvelopă. V. şî sub Balon. JnveliJoare de angrenaje. Sin. Apărătoare (v. Apărătoare 2). s. inzăpezirea căii. C. f., Drum.: Acoperirea unei căi de comunicafie cu un strat de zăpadă, astfel încît să împiedice circulafia. Combaterea înzăpe-zirii se face fie prin împiedicarea depunerii zăpezii în canfităfi mari, cu ajutorul unor plantafii de protecfie (v.) sau al unor construcfii speciale, numite pa-razăpezi (v.), fie prin topirea zăpezii depuse, cu ajutorul aerului cald, al apei calde sau al unor substanfe cari coboară punctul de solidifica re al apei (de ex. clorură de sodiu), şi prin îndepărtarea zăpezii pe cale manuală sau cu ajutorul unor maşini speciale, numite pluguri de zăpadă (v.). 4. înzăvorîre. Tehn.: Blocare intenfionată, prin care se împiedică în general mişcarea înfr-un anumif sens, a unui obiecf fafă de un altul. Înzăvorîrea se poafe obfine prin zăvoare de translafie şi zăvoare de rotafie. Zăvoarele de translafie sînt de obicei acfionate manual şi menfinufe prin frecare în poziţia de blocare, de exemplu la capacele unor rezervoare, la lacăte, etc. acfionate manual sau printr-un trolii, la unele frîne de blocare, . C. f.: Dependenfe, între dispozitivele de acfionare comandă a macazurilor şi semnalelor, prin cari se 5. sau de VII. învelitori de figla. a) învelitoare de f/gie-sofzi: <3i) secfiune transversala; a2) InveJIfoare de figle-solzl simpla; aj) învelitoare de flgle-solzl dublă; bj învelitoare de figle cu jgheab: bj) secfiune transversală; b2) modul de aşezarea figlefor; c) racordarea înveiitorii la coama; d) racordarea înveiitorii Ia dolîi; e) racordarea înveiitorii la coşu'i; f) racordarea învelitori! cu un colcan care depăşeşte nivelul superior al acoperişului; g) racordarea înveiitorii cu un calcan situat sub nivelul superior al acoperişului; h) racordarea jgheaburilor cu învelitoarea, cînd acoperişul are streşini; î) căprior; 2) şipci; 3) astereală; 4) jug; 5J figle-solzi; 6) figle cu jgheab; 7) coamă; 8) tabla zincată; 9) pa-zle de lemn; 10) şorf de tablă zincată; II) pozie de tablă zincată. Zăvoarele de rofajie sînt mecanism, de exemplu la efc. V. şî sub Blocare. Înzăvorîre 678 înzăvorîre realizează o incompatibilitate, — de exemplu împiedicarea aşezării macazurilor şi a semnalelor în pozifii periculoase pentru siguranfa circulaţiei trenurilor. Penfru realizarea incompalibilităfilor se folosesc aparate cu pîrghii înzăvorîte, la cari dependenfele se realizează între dispozitivele de acfionare (pîrghii, manele) prin imobilizarea lor; aparate cu pîrghii libere, la cari dependenfele se realizează între dispozitivele de comandă (relee), iar dispozitivele de acfionare (de declanşare a comenzii), numite generic pîrghii (dar cari pot fi pîrghii, manefe sau buloane), nu se înzăvoresc. Toate înzăvorîrile dintre dispozitivele de acfionare (pîrghii) sînt realizate prin asocierea a cel pufin două înzăvorîri elementare, cari interzic acfionarea numai a unui dispozitiv într-un sens, şi numai cînd celălalt dispozitiv are o pozifie dată sau în timpul cursei de acfionare a celui de al doilea dispozitiv se obfine înzăvorîrea, în care caz se numeşte înzăvorîre în timpul cursei. fnzăvorîrile pot fi duble sau multiple, după cum realizează a'ependenfa între două sau mai multe dispozitive de acfionare sau de comandă. Înzăvorîrile multiple se mai numesc şi înzăvoiîri condijionate, deoarece subordonează pozifia unuia dintre dispozitivele de acfionare sau de comandă, pozifiei celorlalte dispozitive. Principiile cari stau la baza înzăvorîrilor sînt: fixarea poziţiei normale a obiectelor telecomandate, numită pozifie plus ( + ), după care rezultă şi pozifia manevrată sau pozifia minus ( —); corespondenta dintre poziţia dispozitivului de acfionare (pîrghie) sau a dispozitivului de comandă şi pozifia obiectului pe care îl comandă. După felul înzăvorîrilor realizate, se deosebesc: Înzăvorîre de pozifie: înzăvorîre care exclude o anumită combinafie a pozifiilor pîrghiilor de acfionare sau a dispozitivelor de comandă a obiectelor telecomandate. Acestea se împart în: Inzăvorîri de simultaneitate, cari nu permif ca două sau mai multe pîrghii sau dispozitive de comandăsă ocupe simultan poziţii manevrate. îndată ce se începe manevra unui dispozitiv de acfionare (pîrghie) sau de comandă, celălalt se imobilizează în poziţie normală, adică „pe plus ( + )", din care cauză înzăvorîrea de simultaneitate se numeşte şi înzăvorîre de plus. Inzăvoriri de succesiune (numite şi înzăvorîri de ordine sau de subordonare), cari nu permit manevra pîrghiilor sau a dispozitivelor de comandă decît într-o anumită ordine impusă. In acest caz pîrghia, respectiv dispozitivul de comandă, care nu poate fi manevrat decît după manevrarea celuilalt, înzăvorăşfe pe acesta în poziţia manevrată, adică „pe minus ( —)", din care cauză înzăvorîrea de succesiune se numeşte şi înzăvorîre de minus. Înzăvorîre de mişcare: înzăvorîre care, la o anumită poziţie a unei pîrg'-ii sau a unui dispozitiv de comandă, imobilizează cealaltă pîrghie sau celălalt dispozitiv de comandă, indiferent dacă acesta se găseşte în poziţie normală (plus) sau manevrată (minus), din care cauză înzăvorîrea de mişcare se numeşte şi înzăvorîre de plus-minus.— După pozi|ia pîrghiei sau a dispozitivului de comandă care produce înzăvorîrea, se deosebesc: înzăvorîre de mişcare normală şi înzăvorîre de mişcare manevrată. După modul de realizare a înzăvorîrilor, se deosebesc: înzăvorîre mecanică, care consistă în înzăvorîrea unei pîrghii prin poziţia altei pîrghii. Ea poate fi: Înzăvorîre mecanică pură, Ia care pîrghiile sau manetele lineare sau cu axe înfre cari se realizează 1 A -A K3. A fi—o 3 !• înzăvorîre de simultaneitate, cu acţionare mecanici. 1) linear acfionat în pion orizontal de pîrghia .4; 2) piedică; 3) ax actionat de pîrghia B; 4) camă. (O pîrghie manevrată înzăvorăjfe pe cealaltă în pozifie normală.) sînt legale cu înzăvorîrea cu ajutorul elementelor de înzăvorîre, cari sînt piese în formă de piedici, pene, came sau barefe. Fig. I reprezintă o înzăvorîre de simultaneitate realizată pur mecanic. Prin manevra pîrghiei A se deplasează spre dreapta, linearul şi piedica 2 imobilizează cama 4 şi, deci, pîrghia B, iar prin manevra pîrghiei B se rofeşte axul 3 şi cama 4 imobilizează pîrghia A. — Fig. II reprezintă o înzăvorîre de succesiune realizată purmecanic, In starea normală a pîrghiei B, linearul 3 imobilizează linearul I şi, deci, pîrghia A. După manevra pîrghiei B, linearul 3 e coborrf, iar pîrghia A poate fi manevrată, elementul de înzăvorîre 2 imobilizînd linearul 3 şi, deci, pîrghia B în pozifia manevrată. — Fig. III reprezintă o înzăvorîre de mişcare normală, realizată pur mecanic. Pîrghia B în pozifia normală înzăvorăşfe pîrghia A fie în poziţia normală (v. fig. III a), fie A L n b r □ II. Înzăvorîre de succesiune, mecanică. 1) linear acfionat în plan orizontal de pîrghia A\ 2) element de înzăvorîre; 3) lînear acţionat în plan vertical de pîrghia 8. (Întîi trebuie manevrata pîrghia B şi apoi pîrghia A, care va .în- zăvorî pîrghia B în pozifia manevrată.) d r\.? A fe III. Înzăvorîre de mişcare, realizată pur mecanic. I) linear actîonaf de pîrghia A; 2) linear acţionat de pîrghia B; 3) pana de înzăvorîre. a) pîrglva B în pozifie normală înzăvorăşfe pîrghia A în pozifie normală; e) pîrghia B în pozifie normală înzăvorăşfe pîrghia A în stare marevrafă; c) pîrghia A în timpul mişcării înzăvorăşfe pîrghia B în stare manevrată; b şi d) faze Intermediare în carî ambele pîrghii A şî B sînf neînzăvorîfe. în poziţia manevrată (v. fig. III e), iar pîrghia A, în timpul acţionării ei, înzăvorăşfe pîrghia B în pozifia manevrată (v. fig. III c). Înzăvorîre electromecanică, la care fiecare pîrghie sau manetă are un linear sau o axă, care poate fi înzăvorîfă (imobilizată) cu ajutorul unei tije legafe de armatura unui elecfromagnet (elecfrozăvor) al cărui circuit electric e comandat de un contact electric acfionat de o altă pîrghie. Fig. IV reprezintă o înzăvorîre de simultaneitate realizată electromecanic. Prin închiderea contactului de economie al pîrghiei A, electrozăvorul acestei pîrghii e atras şi pîrghia A poate fi manevrată. Dacă însă pîrghia B a fost manevrată, contactul 2 de pe axul I al acestei pîrghii se întrerupe, iar tija 4 nu mai e atrasă, astfel încît pîrghia A nu poate fi manevrată atît timp cît e manevrată pîrghia B. Înzăvorîre electrică, care se realizează numai prin relee şi nu necesită înzăvorîrea pîrghiilor. Fig. V reprezintă o înzăvorîre de simultaneitate realizată electric, la care înzidire 679 ;idir pîrghiile sînt libere, putînd fi manevrate oricînd, dar releele de comandă îşi întrerup reciproc circuitele de alimentare, /V. Înzăvorîre de slmulfaneitofei realizată electromecanic, f) axui manelei; 2) confactor cilindric; 3) şaibă cu camă; 4) fijă-zavor; 5) elec-tromagnef; 6) confact economizor; 7) baferie elecfrică. V. înzăvorîre de simultaneitate, realizată electric. 1J manetă de acţionare; R^ şl Rg ) dispozitive de comandă (releu). (Manetele A şl B nu se înzăvorasc, un releu acfionat întrerupe circui-ful de comandă al celuilalt refeu.) astfel încît, deşi manetele pot fi acfionate simultan, nu se manevrează decît un singur obiect, acela care a fost comandat întîi. Din punctul de vedere al realizării dependentelor între dispozitivele de acfionare sau de comandă, se deosebesc: Inzăvorîri directe, la cari dependenfele dintre două dispozitive de acfionare sau de comandă, indiferent de felul lor, se realizează direct. Inzăvorîri indirecte, la cari dependenfa dintre două dispozitive de acfionare sau de comandă (A şi C) nu se poate realiza decît indirect, prin intermediul unui al treilea dispozitiv (B), care are dependenfe directe cu fiecare dinfre primele două dispozitive. De exemplu, dispozitivul A în stare manevrafă înzăvorăşte dispozitivul B în stare manevrată, iar dispozitivul B în stare manevrată înzăvorăşte dispozitivul C în stare normală. Din aceste două înzevorîri directe rezuită o înzăvorîre indirectă: dispozitivul A în stare manevrată înzăvorăşte dispozitivul C în stare-normală, care se realizează prin intermediul dispozitivului B. Exemple de Inzăvorîri: înzăvorîrea parcursului: înzăvorîre care consistă în imobilizarea macazurilor peste cari va trece trenul, în pozifia corespunzătoare parcursului, cum şi a macazurilor de protecfie şi a sabofilor de deraiere în pozifia în care protejează (acoperă) parcursul; serveşte şi la împiedicarea apariţiei aspectului permisiv la semnalele cari comandă parcursuri incompatibile cu parcursul respectiv. Sin. Asigurarea parcursului. In funcfiune de momentul în care începs înzăvorîrea parcursului, se deosebesc: înzăvorîre de parcurs absolută, care se produce în momentul formării parcursului şi în momentul manevrării pe liber a semnalului. înzăvorîrea la formarea parcursului se realizează prin blocare automată (pîrghia de parcurs, prin manevrarea ei, se blochează automat) sau prin blocare manuală (cînd, după ce pîrghia de parcurs a fost manevrată, se blochează prin acfionarea cîmpului electric de şina izolată sau prin blocarea cîmpului de asigurare a parcursului). Acest fel de înzăvorîre a parcursului se foloseşte la instalafiile de centralizare mecanice, electromecanice şi electrodinamice cu Inzăvorîri mecanice sau electromecanice (v. şî sub Centralizare, instalafie de Înzăvorîrea în momentul manevrării pe liber a semnalului se foloseşte la centralizările electrodinamice cu Inzăvorîri electrice. > După ce înzăvorîrea de parcurs absolută a fost stabilită . nu mai poate fi deszăvorîtă, dacă trenul nu a efectuat parcursul, chiar dacă se aduce semnalul în pozifia de oprire. înzăvorîre de parcurs condiţională, la care momentul efectuării înzăvorîrii e condifional de pozifia trenului fafă de semnalul care comandă parcursul. Înzăvorîrea de parcurs condifională se poaie produce in momentul în care trenul infră pe o secfiune izolată de 1000---2000 m (secţiune de apropiere) din fafa semnalului pe liber care comar.dă parcursul, în care caz se numeşte înzăvorîre de apropiere, sau în momentul în care Irenul depăşeşte in pozifia pe liber semnalul care comandă parcursul. înzăvorîrea de parcurs condifionată se foloseşte în general la instalafiile de centralizare electrodinamice (v. sub Centralizare, instalafie de ~). în cazul înzăvoririlor de parcurs condifionate prin manevrarea pe liber a semnalului, parcursul se înzăvorăşte şi rămîne înzăvorît atît timp cît semnalul e pe liber, numindu-se înzăvorîre prealabilă. In această situafie, anularea înzăvorîrii parcursului poate fi efectuată prin aducerea pe oprire a semnalului, dacă trenul nu a ajuns în punctul respectiv fafă de semnal, în care moment se produce înzăvorîrea totală a parcursului. Deszăvorîrea unui parcurs înzăvorît total se^poate face natural, în mod automat, prin trecerea trenului, anularea înzăvorîrii făcîndu-se total pentru toate macazurile sau parfial pentru grupuri de macazuri sau pentru fiecare macaz, ori artificial, manual, printr-un bufon special, plumbuit în stare normală. Deszăvorîrea artificială poaie fi temporizată sau netemporizată. După modul de deszăvorîre a parcursului în funcfiune de pozifia trenului, se deosebesc: Inzăvorîrile de transit, cari pot fi: înzăvorîre de transit suplu, care e o înzăvorîre condifionată a parcursului cu deszăvorîre parfială individuală a macazurilor pe măsura depăşirii lor de uliima osie a trenului; înzăvorîre de transit frac-fionat, care e o înzăvorîre de parcurs condifionată cu deszăvorîre parfială a parcursului, pe măsură ce irenul depăşeşte anumite macazuri din parcurs; înzăvorîre de transit rigid, care e o înzăvorîre de parcurs absoluiă cu deszăvorîre totală a paicursului, în momentul în care trenul a părăsit cu ultima osie parcursul respectiv. Înzăvorîrea macazurilor: înzăvorîre care imobilizează comenzile de schimbare a pozifiei macazurilor cari fac parte dintr-un parcurs format. înzăvorîrea semnalelor: înzăvorîre care imobilizează comenzile de schimbare a aspectului semnalului, dacă nu pot fi îndeplinite condifiile de siguranfă pentru autorizarea ocupării parcursului de către tren. înzăvorîrea reciprocă între macazuri şi semnale: înzăvorîre care imobilizează comenzile de schimbare a aspectului semnalului, dacă macazurile nu stau în pozifia corespunzătoare parcursului. înzăvorîre alternativă: înzăvorîre formată din dispozitive speciale, folosife la înzăvorîrea schimbării pozifiei macazurilor cu dublă acoperire, în mod alfernativ penfru cele două parcursuri pe cari le acoperă (v. şî sub Macazuri de protecfie). înzăvorîre de sens: Înzăvorîre care interzice accesul pe acceeaşi linie a două trenuri dirijate în sens contrar şi care se realizează independent de pozifia macazurilor. înzăvorîre de subordonare: înzăvorîre care obligă agentul care manipulează instalafia, în cazul parcursurilor fracfionate, să comande întîi partea de destinaţie şi apoi cea de origine. V. înzăvorîre de succesiune, sub înzăvorîre de pozifie. i. înzidire. 1. Cs.: Operafia de fixare a unei piese sau a unui element de construcfie într-un masiv de zidărie, prin aşezarea sirinsă a materialului (folosii la înzidire) în jurul piesei sau al elementului de construcfie respectiv. înzidire. 2. Cs.: Operafia de acoperire parfială sau totală a unei construcţii, a unui element de construcfie, a Inzidire 680 înzidire unei maşini sau a unui organ de maşină, cu un strat de material ceramic sau de piatră naturală ori artificială. Sfraful de material poate fi in contact direct cu piesa sau cu con-slrucfia înzidifă, sau poate fi aşezat la mică distanfă de acestea. 1. înzidire. 3. Mş.: Sin. (parfial) Căptuşeală. 2. înzidire. 4. Mş.: Perefii refractari, izolanfi şi de efan-şare ai unui focar de căldare sau de cuptor industrial şi ai canalelor de gaze de ardere, cari leagă focarul căldării, respectiv camera de încălzire a cuptorului, de canalul de fum. Inzidirea reduce la minimum pierderile de căldură prin radiafie către mediul ambiant, împiedică infiltrafiile de aer fals în căldare sau în cuptor—la instalafiile sub depresiune,— respectiv scăpările de gaze în mediul ambiant — la instalafiile cu suprapresiune — şi protejează anumife părfi din scheletul metalic şi din colectoarele separatoare ale căldării, de contactul direct cu flăcările, cu zgura, etc. E constituită, în general, din zidărie refractară (de obicei de şamotă), către interiorul construcfiei, dublată către exterior cu zidărie roşie (de rezistenfă), înlocuită uneori cu o manfa de tolă metalică, şi separată de aceasta fie printr-un straf de material fermo-izolant, fie printr-un inferstifiu prin care se circulă aer de răcire sau în care se formează o pernă izolantă de aer. Construcţia de zidărie se consolidează cu un sistem de grinzi şi de tiranfi sau e susfinufă, în întregime, de un schelet metalic. La căldările de abur, forma şi materialul înzidirii depind, în principal, de tipul căldării. — La căldările cu corp vaporizator şi la unele căldări acvatubulare, cu fevi cu înclinare mică, de tip vechi, şi cu înălfime mică, înzidirea e constituită dintr-un perete masiv de zidărie roşie (care serveşte de obicei şi ca suport pentru corpul căldării) sprijinit pe o fundafie proprie şi căptuşit cu zidărie refractară, ancorată din loc în loc de peretele de zidărie, prin cîte un rînd de cărămizi refractare prinse între cărămizile zidăriei roşii (v.fig. /). Construcfia e consolidată printr-un sistem de stîlpi (de ofel profilat) legafi cu tiranfi şi cu centuri orizontale (de asemenea de ofel profilai) cari preiau eforturile datorite, în principal, împingerilor date de bolfile plafoanelor şi dilafafiei termice a zidăriei. Uneori, pe- 3 refele exterior de zidărie roşie se construieşte în bolfi verticale susfinute de stîlpi de ofel I (v. fig. //). Plafoanelesînt boltite, avînd deschideri de maximum 2,5 m. — La căldările acvatubulare de construcfie recentă, cu înălfime mare, înzidirea e susfinută de un schelet metalic (construit din ofel profilat şi de care se suspendă, în general, şi întregul sistem tubular al căldării), prin intermediul unor piese speciale de sprijinire şi ancorare. Căptuşeala refractară, complet separată de zidăria exterioară (cînd aceasta există), e constituită, în general, dintr-un sistem de blocuri fasonate şi de cărămizi normale separate, prin rosturi orizonfale, în brîuri impărfite în panouri (prin rosturi verticale). Ancorarea de scheletul metalic se face astfel, încît fiecare panou să se poată dilata liber în toate direcfiile şi fiecare brîu orizontal /. Element de înzidire de zidărie roşie cu căptuşeală refractară încastrată. I) zidărie roşie; 2J căptuşeală refractară. % //. înzidire cu perete exterior înjboltă verflcafă. î) zidărie roşie în bolta; 2) stîlp profilat; 3) zidărie roşie dreaptă; 4) căptuşeală refractară încastrată. să fie descărca! de presiunea brîuriior de deasupra. Rosturile dintre panourile de zidărie, cum şi cele dintre zidărie şi diferitele elemente ale scheletului şi ale sisfemului tubular al căldării, se umplu cu şnur de asbest. Rosfurile dinfre blocurile şi cărămizile aceluiaşi panou se umplu cu mortar refrac-tar avînd, în principal, rolul de etanşare şi, mai pufin, rolul de liant. Piesele de susfinere şi de ancorare se confecţionează din fontă sau din ofel turnat şi sînf fasonafe astfel, încît să se poată prinde demon-tabil de scheletul metalic, fără a necesita elemente speciale de îmbinare (v. fig. III). Rosfurile dinfre blocuri şi dintre cărămizile refractare sînt mici (de maximum 1---2 mm), aceste piese de şamotă execufîn-du-se cu toleranfe foarfe strînse; uneori, penfru obfinerea acestor rosturi mici, dimensiunile blocului fasonat sau ale cărămizii se corectează prin polisare cu piatră, iar păsuirea se face prin montarea provizorie, fără morfar, pe panouri, a elementelor componente ale căptuşelii refractare, în afara locului unde urmează să se efectueze înzidirea. Plafoanele focarelor, la căldările fără ecrane, sau cu suprafeţe ecranate mici, se execută din blocuri fasonafe şi suspendate de scheletul metalic al căldării prin tiranfi sau prin piese speciale profilate. Se construiesc, astfel, plafoane cu lăfimi uzuale de 6-"10 m şi maxime de 17 m. înzidirea cuprinde uneori şi perefi inferiori, constituind deflecfoare sau şicane pentru dirijarea gazelor de ardere pe un anumit traseu, în focar sau în canalele de gaze ale căldării. în funcfiune de pozifia acesfor perefi fafă de fevile sisfemului tubular al căldării, se deosebesc: perefi paraleli cu fevile, confecfionafi din plăci fasonafe (de grosime mică) rezemate pe fevi sau prinse de acestea prin piese metalice de suspendare, şi perefi transversali pe fevi, confecfionafi fie din cărămizi fasonafe îmbrăcînd un perete metalic refrac-far, fie din befon refractar armat (v. fig. IV). 111. înzidire din blocuri anco-rafe şi sprijinite de scheletul metalic al căldării. I) schelet metalic; 2) piesă,";de susţinere; 3) piesă de ancorare oscilantă; 4) bloc refractar; 5) bandă de etanşare da asbest; 6) căptuşeală termoizolanfă. /V. Perete transversal interior al unui V. Acoperire refractară de pro- cazan cu fevi cu înclinare mică. tecfie penfru colectoare sepa- a) secfiune prin axa fevilor; b) vedere rotoare, din axa fevilor; I) (eavă flerbăfoare; f) colector separator; 2) ele-2) perefe metalic; 3) perete refrac- menf de suspendare a colec- tar; 4) cărămidă fasonată. torului; 3) fevi ole sistemului fler . , ,ii bător; 4) blocuri fasonate de La unele căldări acvatubulare, şamofă pentru protecfia colectoarelor separatoare de acfiunea gazelor fierbinfi sau a flăcărilor, se folosesc blocuri fasonate (v. fig. V), prinse de colector, fie prin piese de ancorare solidare cu colectorul, fie prinfr-un straf de torcref refractar. 1. / î'Eli.: Simbol literal pentru densitatea curentului electric. 2. J 2. Mec.: Simbol literal pentru momentul de inerfie mecanic. s. J 1. Eli.: Simbol literal pentru unitatea de măsură Joule (v.), de folosit numai după valori numerice. 4. J 2. C/iim.: Simbol literal pentru elementul iod (Jodium). 5. J, mefal Mefg.: Aliaj de tipul vitalium (v.), modificat, cu confinut foarte mare în carbon şi cu adaus de tantal, cu compozifia: 60% Co, 23% Cr, 6% Mo, 2% Ta, 1% Mn, circa 2% C şi restul Fe, Mn, Si şi impurifăfi de fabricaţie. E foarfe rezistent la coroziune şi la temperaturi înalte; e folosit la executarea de piese cari funcfionează în medii acide foarte agresive sau la temperaturi înalte (de ex. piese de turbine cu gaz, piese penfru anumite instalafii din industria chimică, etc.). Sin. Aliaj J. Var. J-mefal, J-aliaj. o. j Elf.: Simbol literal folosit penfru unitatea imaginară V^T. 7. Jaborandi, foi de Bot., Farm.: Foile plantelor Pilo-carpus jaborandi Holmes, Pilocarpus pennatifolius Lem., şi ale altor specii de Pilocarpus din familia Rutaceae, cari cresc mai mult în America de Sud. Foile acestor arbuşti sînt compuse, ovale, alungite, de culoare verde deschisă, cu miros aromatic şi cu gust amar. Confin un ulei aromatic (0,2---1,1 %) cu miros puternic, cu d. 0,865"-0,895, şi cîfiva aicaloizi (0,2---1,5%), ca pilocarpina, isopilocarpina şi pilocarpidina. Foile de jaborandi sînt folosife în Medicină, pentru proprietăţile lor sudori-fice şi colagoge, sub formă de infuzie, de finctură, de extract sau de sirop. 8. Jacana, mefal ~. Metg.: Aliaj antifricţiune cu compoziţia 71% Pb, 10% Sn şi restul antimoniu; uneori se adaugă aliajului 1 % Bi. Var. Jacana-mefal, o. Jacaranda. Silv. V. Palisandru. 10. Jachefă, pl. jachete. 1. Ind. fexf.: Produs de îmbrăcăminfe confecfionat din fesături sau din tricot, care se poartă pesfe bluză sau peste rochie. Jacheta poate fi lejeră sau cu o tăietură (croială), care să muleze forma corpului pe care-l îmbracă. 11. Jachefă. 2. Te/c.: Recipient metalic în care se introduce anodul unui tub electronic de mare putere, răcif cu apă, astfel încîf între el şi anod să circule apa de răcire. îmbinarea dintre jachetă şi anod e etanşă, iar jacheta e supusă la înalta fensiune anodică. Apa rece se introduce în jachefă de obicei la parfea inferioară, iar apa caldă se evacuează la parfea superioară; uneori, jacheta are în interior şicane cari lungesc traseul apei de răcire în jurul anodului; mişcarea apei în circuitul de răcire e asigurată, de obicei, de o pompă. 12. Jack, pl. jack-uri. 1.Te/c.: Dispozitiv de conectare de tipul confrafişă (v. Fişă 1), în care se introduce fişa de tele- comunicaţii (v.) pentru a realiza închiderea sau deschiderea unuia sau a mai multor contacte electrice. Un jack e format (v.fig. /) dintr-o bucea cilindrică (dulia jack-ului) care serveşte drept ghidaj al fişei şi (uneori) drept contact electric cu unul dintre elementele acesteia — şi dintr-un număr JatR- oarecare (cel pufin două) juH-, jâck-ului; 2) lamelă de confact de lamele-arc, cari realizea- scurf§- 3) lamelă de contact lungă; -() şu-ză contacte electrice cu ele- ruburi de strîngere; 5) izolafie. mentele fişei sau între ele. După modul în care se fac sau se desfac contactele la arcuirea lamelelor, jack-urile pot fi de ruptură (v. fig. II a) sau combinate (v. fig. II b). în primul caz, arcuirea conduce la desfacerea contactelor între lamelele-arc ale jack-ului, în timp ce, în al doilea caz, arcuirea conduce la desfacerea unora dinfre contacte şi la realizarea alfora. în telefonie, jack-urile se folosesc la capetele circuitelor de abonat, în schimbătoarele telefonice manuale, în centralele telefonice, etc. După rolul pe care-l au, se III. Jack de ruptură (a) şi jack deosebesc: jack de separare, jack combinat (b). de control, jack de frecere (de la un sisfem pe două la un sisfem pe patru fire sau invers), jack de linie (local) sau jack multiplu (general). Jack-urile de linie şi cele multiple se întîlnesc în schimbătoarele cu cîmp mulfip'u. Primele corespund abonaţilor conectaţi la schimbătorul propriu unui operator, iar celelalte, tuturor celorlalţi abonaţi ai schimbătorului mulfiplu. Totalitatea jack-urilor de linie de pe panoul unui schimbător cu cîmp multiplu formează un cîmp de jack-uri de linie. Totalitatea jack-urilor multiple de pe panourile unui schimbător cu cîmp multiplu formează un cîmp de jack-uri multiple. După modul de fixare pe rame, jack-urile pot fi fixafe separat (individuale) ori pot fi grupate pe reglete sau pe rame de jack-uri. 13. Jack. 2. Expl. pefr., Uf.: Capră de pompare (v.) cu cap de cal. V. şi sub Cap terminal. (Termen de şantier.) 14. Jacksonian. Strat /gr.: Etaj corespunzător Eocenului superior, în continentul american. 15. Jacksonif. Mineral.: Prehnit. (Termen vechi, părăsit.) 10. Jacobi, ecuafia lui ~. Mat., Mec. V. Hamilton-Jacobi, ecuaţia lui 17. Jacobi, formula lui ~. Maf.: Fiind daf un sistem de n ecuafii diferenfiale lineare cu n funcţiuni necunoscute, = , iar yk {k= 1, 2,••■,«) fiind un sistem fundamental Jacobi, polinoamele lui ~ 682 Jăderin, fir ~ de solufii, determinantul acestuia, D(y), e dat de D(y) = * X = D(xo) exp ( (j*:)^ dx, unde xq e un punct în care J b coeficienţii a^x) sînt regulafi. 1. Jacobi, polinoamele lui ~. Maf. V. sub Polinom. 2. Jacobian. Mat. V. sub Determinant. 3. Jacobiană, pl. jacobiene. Geom.: Curbă plană asociată figurii formate de trei curbe algebrice situate într-un acelaşi plan. Fiind dafe trei curbe algebrice (1) fi (*1, *2, *3) =0 (/= 1, 2, 3) avînd ordinele egale, respectiv, cu rt\, n2, «3, jacobiana lor e curba algebrică definită de ecuafia (2) D (/1 ■ /2 1 /ş) D (*i, x2l x3) Şi e de ordi 0/i 0/l 0/l 0*i ' - 0*2 ' 0*3 0/2 0/2 ( dh 0*i ' 0*2 ' 0*3 5/3 0/3 0/3 0*1 ’ 0*2 ' 0*3 = 0 n i + >?2 + »3—3. 4. Jacob's, aliaj Mefg.: Grup de bronzuri cu siliciu-mangan, cu compozifii cuprinse în limitele: 2"-4% Si, 1 ■■•2% Mn şi restul cupru. Aliajele au plasticitate şi proprietăţi mecanice superioare celor ale bronzurilor cu staniu şi sînt bune înlocuitoare ale acestora în construcfia de maşini. Sînt caracterizate prin rezistenfă mare la coroziune în apă de mare şi în apă dulce, în fifei şi în benzine. Var. Jacob's-aliaj. s. Jacobsif. Mineral.: MnFejO^. Varietate de spinel (v.), întîl-nifă ca mineral metamorfic în unele roci calcaroase de contact şi ca impuritate în unele magneziie folosite în industria refractarelor bazice. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale octaedrice, sau se găseşte în granule rotunjite în mase gra-nulare compacte. Culoarea e neagră ca fierul; are urma roşie-neagră şi luciu metalic. Jacobsitul e opac, cu indicele de refracfie n = 2,3, şi puternic magnetic. Are duritatea 6 şi gr. sp. 4,75. La sinteri-zarea magneziei (la 400--9000), jacobsitul se transformă în parte în ferit de magneziu. 0. Jacoby, melal ~. 1. Mefg.: Aliaj pe bază de staniu, cu compozifia 85% Sn, 10% Sb şi 5% Cu. E folosit atît în construcfia de maşini ca aliaj antifricfiune, cît şi (sub formă de tablă) pentru obiecte casnice sau piese de ornamentafie. Var. Jacoby-metal. 7. Jacoby, melal 2. Mefg.: Aliaj antifricfiune pe bază de plumb, cu compozifia 85% Pb, 5% Sn, 10% Sb sau cu compozifia 63% Pb, 27% Sn, 10% Sb. E folosit în construcfia de maşini. Var. Jacoby-metal. 8. Jacquard, mecanism Ind. text.: Dispozitiv montat pe războaiele cari trebuia să producă o fesătură cu legătură (v. Legătură 4) complicată. Se caracterizează prin faptul că, în operafia de formare a rostului, fiecare fir de urzeală are o comandă individuală. Se pot fese desene complicate, utilizînd raporturi de urzeală oricîf de mari. E format dintr-o serie de ace orizontale cu ochiuri (4), prin fiecare.dintre ele trecînd cîte un cîrlig vertical (7), purtat de un dispozitiv care, piintr-o serie de cufite (5), poate imprima cîrligelor o mişcare în sus şi în jos. Extremitatea inferioară a cîrligelor se poate rezema pe un postament (8), care are cîie o gaură în dreptul fiecărui cîrlig. Prin găuri trec sforile scurle (2), legate de exiremităfile cîrligelor, sfori cari poartă ineluşe de cari sînf suspendate sforile lungi (9), cari trec printr-o scîndură perforată (10) şi poartă coclefi cu ochiuri. Coclefii se termină cu greutăţi de sîrmă, cari îi trag în jos. Prin ochiurile coclelilor trec firele de urzeală. Acele au la un capăt resor- turi de împingere, montate pe o scîndură (6), iar la celălalt capăt se reazemă pe un carfon numit cartelă (3), care poate fi găurit în dreptul unora dinfre ace; cartela e purtată pe una dinfre fefele unei prisme de lemn, numită cilindru (1). In timpul funcfionării războiului, înainte de trecerea suveicii printre firele de urzeală, sînf ridicate numai firele cari sînt legate de cîrligele ce trec prin ochiurile acelor ale căror extremităţi pătrund prin găurile cartelei. Desenul fesăturii e obfinut prin perforarea convenabilă a acestor cartele. Mecanismul tip Jacquard e de diferite construcfii, cari se clasifică după durata ciclului de mişcare a mecanismului (cu mişcare simplă şi cu mişcare dublă), după for- Mecanism Jacquard, ma rostului (cu rost SU- 1) prismă de lemn; 2) sfori scurte; 3) cartelă; perior, cu rost inferior şi ^ ace orizontale; j) cuţite; 6) scîndură cu i . r\ i v arcurf; 7) cîrliqe verticale; 8) postament: cu rost mixt); dupa sis- 9) sfo'rI |ung)0) sctndu'r~ ^eprfora)â. temui de şnuruire (şnu- ruitul drept, şnuruitul ascufit, şnuruitul amestecat şi şnuruitul prin mai multe planşete); după desimea perforaţilor cartelelor (patru categorii), şi numărul de platine (cinci categorii); după perfecfionările şi dispozitivele speciale adaptate (mecanisme tip Verdol, mecanisme tip Jacquard penfru feserea unui fexf pe marginea fesăturii, mecanisme tip Jacquard cu două prisme, aşezate pe fiecare parte, mecanismul tip Jacquard penfru fesături damasc), cum şi după numărul de platine care indică mărimea maşinii Jacquard (de ex. maşina Jacquard cu mărimea 800 are 800 de platine). Se folosesc mecanisme tip Jacquard şi la fabricarea tricoturilor. în acest caz, mecanismul e un dispozitiv special, adaptat maşinilor rectilinii sau circulare de fricotaf, care selecţionează acele, platinele sau alte organe producătoare de ochiuri, în vederea realizării în fricot a desenelor complicate de cu'oare, în relief sau mixte. 9. Jacquard, fricot Ind. text.: Tricot cu desene complicate — cu efecte de culoare, efecte în relief sau mixte, — care se execută cu dispozitive Jacquard. 10. Jacupirangif. Pefr.: Varietate de sienit nefelinic, bogată în fier şi în augif. 11. Jad. Mineral.: Sin. Jadeif (v.). 12. Jadeif. Mineral.: NaAI[Si2Og]. Mineral din grupul piroxe-nilor, întîi nit în rocile mefamorfice alcaline, mai rar în formaţiunile metasomatice de confact. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale rare. Mai frecvent e compact, în mase granulare, sau se prezintă în agregate fibroase fine. Are culoare albă, verzuie sau verde-albăstruie şi luciu sticlos. E plastic, cu clivaj potrivit după (110) şi imperfect după (010) şi (100) şi cu spărtură neregulată, colfuroasă. Are duritatea 6,5—7, gr. sp. 3,3 şî indicii de refracfie: «„=1,667, «„,= 1,659 şi -1,654. E folosit, din cele mai vechi timpuri, ca piatră prefioasă pentru confecţionarea obiectelor de artă. Sin. Jad. îs. Jăderin, fir ~. Topog.: Fir metalic de bronz, supus la tensiuni constante, utilizat, în trecut, pentru măsurarea bazelor triangulafiilor. A fost înlocuit cu firul de invar. 683 Jambon 1. Jae, mefel ~ cu compozifia 70% shunfuri magneiice. 2. JSger, fub ~ Mefg.: Aliaj feromagnefic nichei-cupru, Ni + 30% Cu, folosii în construcfia de Var. Jae-mefal. . Ind. chim.: Dispozifiv folosit la deter- minarea hidrogenului şi a mefanului prin mefoda comtusfiei separate, consfituif dintr-o feavă de cuarf, umplută cu granule sau cu sîrmă de oxid de cupru; prin tuburile capilare de la capefele sale, el e în legătură cu biureta de gaz şi cu pipetele de absorpfie ale aparatului de analiză a gazelor, la care e monfaf. Pentru determinări, tubul Jăger e încălzit înfr-o sobă cu flacără sau înf r-un cupfor electric, măsurîndu-se femperatura. După îndepărtarea componenfilor garului de analizaf (prin mefoda absorpfiei), hidrogenul şi metanul din amesfecul gazos rămas sînt arse la femperaturi convenabile; oxigenul necesar arderii e obfinut fără a se introduce aer, prin reducerea oxidului de cupru, care are rolul de oxidant şi de catalizator. Hidrogenul arde cantitativ la 260--2800, iar contracfiunea volumului de gaz, datorită condensării vaporilor de apă for-mafi la ardere, indică cantitatea de hidrogen din gazul de analizat; metanul arde la 600--6500, iar contracfiunea finală de volum a gazului, măsurată după absorpfia bioxidului de carbon şi condensarea vaporilor de apă, e egală cu cantifafea ocupată inifial de metan. 3. Jai. Pisc.: Puiet de peşte şi unele specii de peşti mafuri (fufa, Leucaspius delineafus, boarfa, Rhodsus sericeus) cu dimensiuni mici (T-5 cm), cari rămîn în jăpşi şi în bălfile de întinsură la retragerea apelor, sau cari se prind pe gîrlele şi privalele de evacuare ale bălfilor naturale. (Termen regional.) 4. Jais. Pefr. V. Gagat. 5. Jalapa. Bof., Farm.: Rădăcinile tuberiforme ale plantei Exogonium purga din familia Convolvulaceae, care creşte sălbatic în Anzii mexicani, la altitudinea de 1200---2400 m; se cultivă în India, în Jamaica şi în America de Sud. Confine ca principii active o rezină numită rezină de jalapa, care se obfine prin. evaporarea extractului alcoolic de pulbere de jalapa. Rezina confine ca produs principal convolvulina, o glucozidă insolubilă în eter, alături de jalapină, o glucozidă solubilă în eter, care se găseşfe în cantitate mai mică; ea confine, de asemenea, amidon, gume şi zaharuri. Se înfre-buinfează în Farmacie, sub formă de pulbere sau de finctură compusă, în doze mici, ca purgativ sau laxativ. 6. Jale. Agr.: Sin. Salvie (v.); var. Jaleş. 7. Jaleş. Agr.: Sin. Salvie (v.); var,^ Jale. s. Jalon, pl. jaloane. Topog.: Tijă confecfionată din lemn uşor şi ecarisat (mai rar metalică), servind la marcarea („maferializarea") şi semnalizarea punctelor de pe teren, în lucrările topografice de ridicare a detaliilor sau [în operafiile de trasare. Jalonul are, de obicei, lungimea de 2 m şi secfiunea ocfo-gonală, exagonală sau triunghiulară, cu grosimea de 3" capăf, jalonul e echipat cu un sabot metalic care permite în-figerea şi fixarea lui în pămînt prin apăsare, rotire sau chiar prin lovire. Jaloanele cari au pe ele diviziuni se numesc ja/oane- miră (v. fig. I). Penfru a fi perfect vizible şi uşor identificabile chiar de la distante mai mari, jaloanele se vopsesc în roşu şi /. Jaloane, a) jalon simplu; b) jolon-mlră. •5 cm. La un ■■ ta* i: lele. Prin distanfarea punctelor de încastrare în uscat a jetele-lor, acestea formează un avanf-port, de obicei foarte întins şi liniştit (în care valurile de hulă se desfind). Momentul critic de infrare a navelor în port se reduce Ia momentul frecerii prin gura intrării. Cînd curenfii sau valurile transversale sînf puternice, nava care intră în 2 fl. Modul de amplasare a jefelelor convergente, f) jetele; 2) canal de Intrare. Jefspun 688 Jgheab de acoperiş pori nu e expusă să se lovească de o jefelă, prin pivotare (deoarece pupa navei continuă să fie expusă acfiunii forfelor transversale, iar prora s-a angajat în şenal). Totuşi, pentru siguranfa accesului în port, se recomandă ca unghiul dintre direcfia vînfurilor (curenfilor) dominante şi direcfia de acces mire jetele să nu depăşească 70°. Penfru a nu împiedica transportul aluviunilor antrenate de curentul litoral, se recomandă ca porfiunea de la capătul jetelelor să fie înclinată către interiorul intrării mai mult decît restul jefelei. Deoarece jete-lele convergente nu mai pot fi prelungite, ele trebuie executate de la început astfel, încît capătul liber al lor să fie situat pe linia neutrală a litoralului respectiv, chiar dacă aceasta se găseşte dincolo de punctul în care sînt asigurate adîn-cimile navigabile. Din punctul de vedere al modului de construcfie, se deosebesc: jetele joase şi jetele înalte. J el el ele joase au înăifimea de 1---2 m deasupra nivelului fundului mării. Ele prezintă avantajul că interceptează curenfii de nisip de fund, fără a modifica prea mult regimul curenfilor liforali. J e t e I e I e înalte au partea superioară ridicată deasupra nivelurilor medii ale mării, şi executată, de obicei, cu perele plin (v. fig. III). Ele oferă o protecfie sigură, atît contra valurilor, Vq xrM.î. n V HB0 i \Ş//\ Bl i bi J III. Jelelă înaltă (secfiune transversală). L) curent dinspre larg; N. M.l.) nivelul mareei înalte; N.S.) nivelul ţenolului navigabil. IV. Jetelă înaltă permeabilă. I) Infrastructură de anrocamente (jetelă joasă); 2) suprastructură executată dintr-un eşafodaj; 3) piloţi. cît şi contra curenfilor transversali. Secfiunea jetelelor înalte se execută la fel cu a digurilor cu parament înclinat sau vertical (v. sub Dig). Uneori, se folosesc jetele alcătuite dintr-o infrastructură, executată sub forma de jetelă joasă, şi o suprastructură formată dintr-un eşafodaj care serveşte la semnalizarea jetelei şi la circulafie. Acest tip de jetelă, numită jetelă înaltă permeabilă (v. fig. /V), produce o oarecare micşorare a hulei, dar permite trecerea valurilor în şenalul navigabil. Eşafodajul suprastructurii jetelelor permeabile se execută din lemn, din ofel şi, mai ales, din beton armat. La gura de vărsare a fluviilor se folosesc cu succes jetele cu corpul format din fascine (saltele, suluri) şi din blocuri de piatră (de ex. jetelele de la gura Sulinei, cele de la vărsarea fluviului Mississippi, etc.). 1. Jetspun. Ind. text.: Fibră hidratcelulozică fabricată pe principiul viscozei (v.). 2. Jewreinowif. Mineral.: Vezuvian. (Termen vechi, părăsit.) 3. Jgheab, pl, jgheaburi. 1. Ind. făr.: Sin. Călcătoare (v. Călcătoare 2). 4. Jgheab. 2. Tehn., Gen.: Recipient lung şi deschis deasupra, conductă deschisă sau canal, construite din lemn, din metal, zidărie, etc. E folosit pentru scurgerea sau penfru colectarea lichidelor, a unor materiale mărunfite ori a anumitor semifabricate. 5. ~ basculant. Canal.: Jgheab executat din tablă de ofel, care are secfiunea transversală alcătuită astfel, încît jgheabul să se răstoarne datorită schimbării pozifiei centrului de greutate, cînd e umplut cu o anumită cantitate de apă, şi care e folosit penfru distribuirea apei uzate pe suprafafa bio-filfrelor (v. fig.). Jgheaburile basculante constituie un sistem de distribuire intermitentă a apei la bio-filtre, penfru a se asigura pauze în încărcarea lor cu apă uzată, în fimpul cărora se aeriseşte materialul filtrant. o. ~ colector penfru laminate. Metg.: tn secţia de finisare a laminatelor, fiecare dintre jgheaburile Jgheab basculant cu descărcare bilaterala, î) conductă de alimentare cu opă uzată a jgheabului; 2Jjgheab cu două compartimente; 3) gura de descărcare; 4) articulaţie; 5} jgheaburi de distribuţie. (numite şi buzunare sau pungi) construite din materiale feroase (fontă sau ofel), în cari laminatele se colectează după laminare — în legături sau în pachete,— şi de unde apoi sînt ridicate cu ajutorul podurilor rulante şi transportate în depozit. De obicei, jgheaburile colectoare se dispun după căile cu role de evacuare a laminatelor (cari sînt echipate cu împingătoare sau cu transportoare) ori după paturile de răcire din secfia de finisare a laminatelor.— Aceste jgheaburi se folosesc penfru laminate profilate, incluziv pentru semifabricate pătrate; pentru produse plate (brame, table, benzi, ofel lat), în secfia de finisare se montează — în locul jgheaburilor colectoare — stivuifoare de brame, de fable, platine, etc. 7. ~ de acoperi;. Cs.: Jgheab de lemn, de tablă sau de mase plastice, cu secfiunea semicirculară, dreptunghiulară, trapezoidală sau triunghiulară, fixat în lungul marginii inferioare a unui versant de acoperiş, cu ajutorul unor cîrlige sau dispozitive speciale (v. Cîrlig pentru jgheaburi), pentru a colecta apele provenite din precipitaţiile atmosferice şi a le conduce la burlane. Secfiunea de scurgere a jgheaburilor se determină astfel, încît să fie asigurată colectarea debitului de apă de pe suprafafa respectivă de acoperiş, calculat penfru ploi cu intensitatea de 3 mm/min, respecfiv de 6 mm/min penfru jgheaburile aşezate între versantele acoperişului. Suprafafa maximă de acoperiş (în metri pătrafi de proiecfie orizontală) aferentă unui jgheab cu secfiunea semicirculară poate fi determinată cu formula: în care a (cm2) e secfiunea utilă a jgheabului, l (mm min) e intensitatea ploii, P (cm/m) e panta jgheabului, iar p (cm) e perimetrul muiat al jgheabului. Pentru jgheaburile cu secfiunea dreptunghiulară sau trapezoidală, valorile determinate cu această formulă se sporesc cu 10%, iar penfru jgheaburile cu secfiunea triunghiulară se sporesc cu 20%. Pentru a micşora acumularea de materiale în jgheaburi se recomandă ca panta lor să fie de cel pufin 0,5 cm/m, la jgheaburile cu secfiune semicirculară, şi de cel pufin 0,8 cm/m, la jgheaburile cu alte feluri de secfiuni. Penfru a preveni degradările produse de înghef se recomandă ca diametrul jgheaburilor cu secfiune semicirculară să fie de cel pufin 12,5 cm. Jgheaburile de lemn pot fi executate prin scobirea unui canal semicircular în lungul unei manele de lemn tăiate Jgheab de acoperiş 689 - --. .. . Jgheab de acopcriş după un plan diametral longitudinal sau pol fi executate cu sec|iunea dreptunghiulară, di'n scînduri. Sînf folosite rar, la unele clădiri din zonele muntoase, unde lemnul constituie materialul principal de consfrucfie. Jgheaburile de tablă sînt folosife cel mai frecvent şi sînt executate din fablă zincată de ofel (cu grosimea de 0,5 sau de 0,74 mm), din tablă de zinc (cu grosimea de 0,6-1 mm), din fablă de cupru (cu grosimea de 0,4—0,7 mm) sau din tablă de plumb (cu grosimea de 1,0 sau 1,75 mm). Ele pot avea secfiunea fransversală triunghiulară, dreptunghiulară, trapezoidală sau semicirculară (simplă sau supraînălfată). La acoperişurile cu streaşină, jgheabul e aşezat în afara acesteia (jgheab suspendat sau de streaşină), iar la acoperişurile fară streaşină, el poate fi aşezat, fie pe acoperiş, la oarecare distanfă de marginea lui (jgheab de poală), fie deasupra cornişei sau a aticului (jgheab de cornişă sau de atic), ori în spatele unui parapet sau atic (jgheab mascat), mai ales la clădirile monumentale, pentru a fi mai pufin vizibile (v. fig. I a—f). La acoperişurile cari nu au pante de scurgere spre marginile clă- T dirii, de exemplu la acoperişurile în dinfi \~X/S~3 de ferestrău (şeduri), jgheabul e aşezaf la HJ\{jy muchia diedrului dintre două versante ală- / furate (v. fig. / g—j). Marginea liberă a 2 jgheaburilor suspendate şi a celor de cornişă se execută cu 5 cm mai jos decît marginea II. Prea-plin penfru de lîngă streaşină, iar la jgheaburile de poală jgţ^b de acoperiş, şi din spatele balustradelor, marginea dinspre 1 ^^ja-pUn.01'' poala versantului se executa cu 8 cm mai jos decît încheietura dinspre coama versantului. Uneori se folosesc prea-plinuri (v. fig. II), iar la jgheaburile din spatele aticurilor şi dintre versante se amenajează dispozitive de deversare. Cînd lungimea jgheabului e cuprinsă inlre 10 şi 20 m se recomandă ca jgheabul să aibă rosturi ds dilatafio (de 5 mm, la jgheaburile montate vara, şi de 30 mm, la jgheaburile montate iarna), cari sînf obligatorii cînd lungimea jgheabului e mai mare decît 20 m. /. Jghsaburi de acoperiş execufafe din fablă. а) jgheab suspendat sau de streaşina; b) jgheab de poală; c) jgheob de cornişă; d) jgheab de afle; e) jgheab mascat, aşezat în spatele unul parapet; f) jgheab mascat, aşezat în spatele unul atic; g) jgheab între şeduri, cu suport metalic; fi) jgheab între şeduri, cu suport de lomn; i) jghsab între versante cu pante egale, Io acoperişuri metalice; () jgheab între versante cu pante egale, la acoperişuri de lemn; î) căprior; 2) pazle; 3) JnvcIi-foare; 4) cîrlig semicircular pentru jgheab; 4') cîrlig triunghiular pentru jgheab; 4") cîrlig dreptunghiular pentru jgheab; 5) jgheab semicircular ; 5') jgheab triunghiular; 5") jgheab dreptunghiular; 5”') jgheab trapezoidal; б) burlan; 7) tub de racordare; 8) colector; 9) suport de metal; ÎP) îmbro-cămlr.te ornamentală; ît) cornişă; 12) atic; 13) parapet; H) versantele şedurîlor vecine; 15) suport de lemn pentru jgheab; 16) podină penfru circulare In vederea curăţiri! jgheabului; 17) suportul podlnel; 18) suporf metalic penlru jgheab. Jgheaburile de mase plastice sînt executate din foi de mase plastice, pînă în prezent din PVC, curbate la cald (110—130°) pe un cilindru cu diametru corespunzător, prin înfăşurare cu ajutorul unei pînze (v. fig. III). Materialul folosit frebuie să aibă coeficient de dilatafie şi rezisfenfe mecanice cari sa-i asigure o bună comportare la diferen-fele de temperatură din zonele în cari e folosit. Jgheaburile de mase plastice sînf fabricate în lungime de 2—4 m, care se ajustează la montare prin tăiere cu feresfrăul penfru lemn, şi se îmbină prin suprapunerea capetelor tronsoanelor, pe o lungime de cel pufin 5 cm, şi prin lipire cu o solufie de clorură de polivinil clorurată sau de copolimer clorură-acetat de polivinil. Fixarea jgheaburilor pe acoperiş se fsce cu cîrlige metalice, distanfate între ele cu cel mult 50 cm, şi ceri au diametrul pufin mai mare decîf ai jgheabului, pentru a permite dilafafia acestora. III. Fasonarea jgheaburilor din fol de PVC dur. I) cilindru; 2) foaie plana de PVC; 2') foaie de PVC curbai; 3) p*nz3 fixata la unul dintre capete pe man* drin. Jgheab de amesfecare 690 jgheab de furhare i Jgheab de amesfecare. 1) recipient penfru amestecul de formare; 2) ax cu pale; 3) motor; 4) reductor de turafie. î. ~ de amestecare. Meft.: Amestecător pentru umezirea amestecului de formare pregătit uscat, în prealabil, constituit în principal din următoarele elemente: un recipient deschis, în formă de jgheab (cu secfiunea transversală în semicerc, peste care e suprapus un dreptunghi); un ax rotitor pe care sînt calate * pale de răvăşire, dispuse în elice; un motor de antrenare şi, între axul motorului şi axul cu pale, un reductor de turafie, cu angrenaje cilindrice (v. fig.). Apa necesară se distribuie cu o feavă perforată, dispusă deasupra jgheabului. 2. ~ de cuptor. Metg. V. Jgheab de turnare 2. s. ~ de noroi. Expl. pefr.: Jgheab lung şi înclinat, cu secfiune dreptunghiulară, construit în general din scînduri, mai rar din metal, pe care curge fluidul de foraj (ieşit de la puf şi trecut întîi pe sita vibratoare) cu viteză mică şi depune particulele de rocă sfărîmată. Secfiunea jgheaburilor e de 60X30-80X40 cm, panta de 1—2%, iar lungimea totală, de30—70 m. Pentru a uşura depunerea detritusului se instalează pe jgheab, din loc în loc, şicane cu înălfimea de 20—30 cm, cari deviază curentul în plan orizontal sau vertical; în locurile de deviere, structura laminară a curentului e distrusă şi devine turbulentă, ceea ce reduce la minimum viscozi-tatea fluidului de foraj şi astfel efectul de depunere a detritusului e accentuat. Jgheaburile paralele, construite după sistemul longitudinale rezemată pe fafa zidăriei, şi înclinat asffel, încît să se scurgă cantitatea de mortar necesară obfinerii unui strat uniform. 5. /%/ de turnare. 1. Cs.: Jgheab de lemn sau de tablă, folosit la transportul prin gravitafie al pastei de beton proaspăt, pe direcfii înclinate sau pe verticală, pentru a evita segregarea materialului. în acest scop, jgheaburile sînt echipate cu şicane, cari imprimă betonului un traseu sinuos, micşorînd viteza de cădere (sub 2 m/s). Jgheaburile de turnare înclinate au, de obicei, secfiunea dreptunghiulară şi sînt alcătuite din perefi laterali şi din fund. La partea superioară, lăfimea jgheabului trebuie să fie cel pufin egală cu lăfimea mijlocului de transport din care se descarcă betonul, şi se micşorează spre partea inferioară. Jgheaburile de turnare pe verticală (numite hoboturi sau tuburi de cădere) au secfiunea circulară şi sînt echipate cu şicane în formă de semilună. Ele sînt constituite din tronsoane ou lungimea de circa 1 m, asamblate telescopic cu ajutorul unor cîrlige şi al unor urechi. Tronsoanele pot fi demontate pe măsura reducerii înălfimii de cădere. V. şî Hobot. «. ~ de turnare. 2. Mefg.: Jgheab de ofel turnat sau confecfionat din tablă de ofel groasă şi corniere, fixat la orificiul de descărcare al cuptoarelor de topit, care serveşte la descărcarea produselor topite (metale, aliaje, zgură) în oale sau în canale. Se fixează cu şuruburi sau e montat rabatabil la mantaua cuptorului; se căptuşeşte cu zidărie refractară (şamotă), acoperită cu masă refractară îndesată (ştampată). La furnale, jgheabul pentru fontă se execută cu înclinafia de 5—6%, iar cel penfru zgură, cu înclinafia de 6—7%. Zgura se separă de fontă înfr-un jgheab comun central, legat la orificiul de scurgere a fontei, obturat parfial cu un perete vertical care nu ajunge pînă la fundul jgheabului: zgura e refinufă de perete şi e evacuată — peste acesta, prin jgheabul pentru zgură —, iar fonta (mai grea) frece pe sub perete şi se scurgă — peste un prag — în jgheabul pentru fontă. La cubilouri, jgheabul penfru fontă are înclinarea de 1—2% şi lungime mică (0,7—1,2 m). El se fixează la mantaua cubiloului, respectiv Ia cea a anfecreuzetului, la cubilourile cu antecreuzet. Jgheabul pentru zgură se montează lateral sau în partea opusă celui penfru fontă, e mai scurt (0,2—0,5 m) şi are o înclinare mai mare; el poate fi turnat din fontă şi poate fi folosit fără a fi căptuşit. între cubilou şi antecreuzet se montează uneori un jgheab de captare .a zgurii, care separă zgura de fontă prin diferenfa de greutate specifică (v. fig. /). L Jgheab paralel sistem Linevski. a) cu pompele instalate lîngă furia; b) cu instalaţia de pompare separată; 1) nufuri pentru şicane; 2) şicane; 3) capace penfru curgerea noroiului din jgheaburi; 4) instalaţie de pompare; 5) batalul pompei. Linevski (v. fig.), comunică între ele la fiecari 6,50 m, şi astfel permit curăfirea lor în timpul forajului, fără oprirea pompelor. Curentul de noroi circulă simultan pe cela două jgheaburi, iar , curăfirea se face pe compartimente cari se izolează cu ajutorul unor capace verticale, cari se introduc în ghidaje aplicate pe perefii jgheabului. Cea mai bună curăfire de defritus a fluidului se execută |a o viteză de suprafafă a curentului pe jgheab: v\ = 20—25 cm/s. 4. . ~ de tencuih Cs.: Jgheab de tablă sau de lemn, închis la capete şi echipat cu două mînere, folosit în lucrările de tencuire pentru aplicarea mortarului pe suprafefe mari de zidărie, în vederea ridicării productivităţi muncii. Operafia de aşternere a mortarului se execută de doi lucrători, cari deplasează jgheabul de jos în sus, cu una dintre marginile /. Jgheab pentru separarea zgurii (cu sifon). ll. Schema unui cuptor elec- 1) gura de descărcare a cubiloului; 2) prag; trie cu arc, basculant. 3) scurgerea zgurii; 4) scurgerea fontei; 1) cuptor în pozifia de topire; /) niveiul zgurii în cubilou; H) nivelul 2) placide reazem; 3) dispo- de scurgere a zgurii; Iii) nivelul de scur- zitiv de comandă; 4) jgheab de gere a fontei. turnare. La cuptorul Martin, jgheabul are o înclinare de 7—1-0° şi e montaf la^un nivel jos, pentru a asigura evacuarea completă a ofelului de pe vatră. La cuptorul electric cu arc, jgheabul în pozifia de topire e înclinat în sus cu 10—12% fafă de orizontală, astfel încît e posibilă încărcarea cuptorului cu metal lichid pe jgheab. Descărcarea cuptorului se face prin basculare, cînd jgheabul e adus la înclinarea necesară (7—10°), în jos (v. fig. II). jgheab de Cerneala 691 J ic lor La cuptoarele de ofel, lungimea jgheaburilor se limitează, pentru a scurta durata de contact al ofeiului cu aerul (deci răcirea şi oxidarea sa). 1. Jgheab de cerneală. Poligr.: Rezervorul presei de tipărire, în care se pune cerneala. E constituit dintr-o riglă metalică (lineal), tangentă la ductor, care e un cilindru metalic aşezat orizontal. Prin rotirea sa, ductorul ia cerneala şi o predă sistemului de cilindre, care o transportă pe suprafafa formei de tipar. 2. Jgheaburi. Prep. min.: Aparate de concentrare gravitaţională, în cari separarea diferitelor produse din minereu se face într-un curent de apă înclinat (v. Aluvionare), şi cari se deosebesc de mesele de concentrare (v.), în principal, prin lungimea lor foarte mare în raport cu lăfimea. Jgheaburile (drepte şi slab înclinate) folosite pentru tratarea minereurilor (în special a nisipurilor aluvionare) se numesc sluisuri (v.), iar cele folosite pentru spălarea cărbunilor se numesc reo-spălătoare (v.). V. şi Jgheaburi elicoidale. 3. ~ elicoidale. Prep. min.: Dispozitive formate dintr-o serie de jgheaburi (4--*6) rotite după o elice cilindrică cu pas constant (v. fig.). utilizate pentru spălarea nisipurilor aluvionare, a minereurilor fine şi a cărbunilor mărunfi. Diametrul e de 600*• *1200 mm, iar pasul e cuprins între 250 şi 600 mm. Mărimea pasului e determinată de înclinarea necesară realizării unei anumite viteze medii a turburelii; înclinarea e cuprinsă între 12 şi 20°, care e, respectiv, de 2-**2,5 ori mai mică decît unghiul de frecare al minereului. Jgheaburile au în secfiune transversală formă semicirculară, eliptică sau parabolica şi sînt confecfionate din fontă, mai rar din tablă de ofel sau din cauciuc. Pentru prelungirea duratei de funcfionare a jgheaburilor de fontă, Jgheab elicoidal. e|e se căptuşesc CU plăci de cauciuc şi, 0 apă; 2) alimentare; recent, cu neopren, cari pot dubla sau 3) material uşor; 4) ma-tripla durata de folosire a lor. ferla* greu* Materialul se alimentează, sub forma unei turbureii, la capătul superior al jgheabului, separarea după dimensiuni şi greutate specifică a particulelor solide făcîndu-se de-a lungul jgheabului, sub acfiunea complexă a forfelor cari intervin în timpul deplasării turburelii. Sub acfiunea forfei centrifuge, tur-bureala se deplasează spre marginea exterioară a jgheabului, linia mediană a turburelii descriind o elice cu rază mai mare decît raza medie a elicei. în acelaşi timp, particulele minerale cari la început se găsesc în suspensie în turbureală încep să se depună sub acfiunea combinată a forfelor gravitaţionale, centrifuge, de frecare, şi a presiunii dinamice a apei. După stabilirea echilibrului între aceste forfe, care se produce într-un fimp foarte scurt, particulele minerale se deplasează cu viteze constante pe traiectorii elicoidale cu raze diferite, cari depind de viteza curentului turburelii în punctul considerat (care variază în funcfiune de distanfa fafă de fundul jgheabului), de viteza limită de cădere şi de coeficientul de frecare a particulelor minerale de jgheab, cum şi de înclinarea transversală şi longitudinală a jgheabului. Granulele cu aceleaşi dimensiuni, dar cu densităfi mai mari, ca şi granulele cu aceeaşi densitate, dar cu dimensiuni mai mici, se mişcă cu viteze mai mici, pe traiectoriile apropiate de marginea interioară a jgheabului şi sînt evacuate prin orificiile practicate pe fundul jgheabului, echipat cu aripioare metalice sau de cauciuc, cari au rolul de a colecta şi de a dirija către aceste orificii produsele concentrate. Sub acfiunea forfelor centrifuge se produce totodată şi un curent în planul transversal al curentului de turbureală, datorită căruia particulele mai grele sau mai mari, din apropierea fundului jgheabului, sînt deplasate spre marginea interioară, iar cele fine, în suspensie, sînt deplasate spre marginea exterioară. Din această cauză, concentrarea granulelor fine (sub 50 jx) e foarte dificilă, indiferent de greutatea lor specifică; ele sînt evacuate odată cu apa şi cu particulele de densitate mică, pe la capătul inferior al jgheabului. De aceea, rezultatele cele mai bune se obfin cu materiale deşlamate în prealabil, cu granulafie între 0,075*• *0,1 mm şi1,5'**2mm, în cazul minereurilor (limita superioară putînd atinge 5"*6 mm), şi între 0,2 şi 3-4mm, în cazul cărbunilor (limita superioară atingînd 10 mm). Pentru o separare eficientă e totodată indispensabil ca diferenfa de-greutate specifică dintre mineralele cari trebuie separate să fie de minimum 1; jgheaburile elicoidale neputînd efectua o separare perfectă, sînf folosite, de cele mai multe ori,, ca aparate de preconcentrare, în special în cazul nisipurilor aluvionare (tifanifere şi magneţi-fere, etc.) şi al unor minereuri neferoase sărace (plumb, etc.) sau la spălarea cărbunilor mărunfi. Avantajul principal al acestor aparate îl constituie simplicitatea lor, lipsa organelor în mişcare, suprafafa mică pe care 0 ocupă, insensibilitatea fafă de variafiile de debit şi de concentrafie, etc., cari se traduc, în final, în investifii şi cheltuieli de exploatare minime, astfel încît sînt indicate pentru tratarea minereurilor sărace, în locul sluisuri lor şi al meselor da concentrare. Productivitatea jgheaburilor elicoidale e, în medie, de 1 t/h. Ele se asamblează în baterii grupate penfru reciclarea produselor intermediare, cînd se pot obfine concentrate comparabile, din punctul de vedere al confinutului, cu cele obfinute pe mese. 4. Jghebar, pl. jghebari. Ind. pefr.: Lucrătorul care, la fabricarea parafinei, trebuie să observe dacă uleiul iese turbure din presele-filtre. 5. Jidor, pl. jicloare. Mş.: Dop metalic cu Un orificiu calibrat, care dozează debitul de combustibil pe circuitul de combustibil al unui carburator, în care e montat. După. funcfiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc jicloare principale, jicloare de mers încet, economizoare, de pornire, de repriză şi de accelerare. Uneori, oricare dinfre jicloare, afară de cel principal, se numeşte //c/or auxiliar. Jiclorul principal (cu dispozitivele de compensare), jiciorul de mers încet şi jiclorul economizor, asigură alimentarea motorului în regimurile continue. Celelalte jicloare cu cari e echipat carburatorul sînt necesare pentru regimurile transitorii, cum sînf pornirea, repriza, accelerarea şi decelerarea. Jiclorul principal asigură alimentarea cu combustibil a carburatorului, pentru cea mai mare parte a regimurilor /. Montarea Jiclorului principal, a) normal; b) înecat; I) j ici or; 2) tub porf-jiclor; 3) cameră de nivel constant (cuva carburatorului); 4) cameră de carburajie. de funcfionare ale motorului. El se montează în tubul porf-jiclor, care face legătura între camera de nivel constant Jiclor 692 Jiclor (cuva carburatorului) şi camera de carburafie (tubul convergenf-divergent); ca pozifie* jiclorul poate fi situat deasupra sau sub nivelul combustibilului (v. fig. I), în ultimul caz fiind numit jiclor înecat. Deoarece camera de nivel constant comunică cu atmosfera, jiclorul principal debitează sub influenfa depresiunii care există în camera de carburafie, ia extremitatea tubului port-jiclor. Penfru funcfionarea economică a motorului, dozajul amestecului (definit ca raportul dintre cantitatea de combustibil şi cantitatea de aer dintr-o cantitate oarecare de amestec) furnisat de carburator trebuie să scadă, cînd depresiunea din carburator creşte. La un carburator cu un jiclor principal, dozajul amestecului creşte odată cu depresiunea din carburator, în special datorită faptului că densitatea asrului scade mai mult decît densitatea combustibilului, cînd creşte depresiunea. Jiclorul principal nu poate asigura funcfionarea motorului în regim economic, din care cauză trebuie sase modifice debilul total de combustibil furnisat de carburator sau numai debitul da aer. De asemenea, jiclorul principal nu poate asigura funcfionarea la marşul încet, din cauză că la acest regim depresiunea se manifestă în aval de obturator. Datorită dispozitivelor de compensare, el nu poate asigura alimentarea motorului nici la regimul de putere maximă, cînd e necesar un amestec de dozaj bogat. Pentru adaptarea dozajului amestecului la regimul motorului şi pentru ca să se asigure funcfionarea acestuia în regim economic, se folosesc jicloare cu frînare pneumatică, jicloare compensatoare, jicloare cu difuzor compensator sau jicloare cu orificiu variabil. Jiclorul cu frînare pneumatică (v. fig. II) e un jiclor înecat 1, în avalul căruia se montează un tub 3, comunicant cu atmosfera prin orificiul 2. Datorită curentului de aer care circulă prin tubul 3, asupra jiclorului principal se -transmite numai o parte din depresiunea din carburator, ceea ce are ca urmare frînarea debitului de combustibil al jiclorului principal. Carburatoare cu frînare pneumatică sînt carburatoarele cu dispersor (v. sub Carburator, şi sub Dispersor). II. Jiclor cu frînare pneumatică. 1) jiclor,* 2) orificiu penfru aer; 3) tub de aer. fiindcă debitul de combustibil e constant, iar debitul de aer creşte. Deşi dozajul amestecului corespunde funcfionării economice a motorului, un astfel de carburator nu poate asigura alimentarea motorului la diverse sarcini, deoarece la sarcini diferite motorul are nevoie de cantităfi de combustibil diferite. De aceea carburatorul se echipează cu un jiclor principal 1 (v. fig. ///), care se găseşte sub influenfa depresiunii din carburator şi al cărui debit creşte odată cu depresiunea, pentru ca la motor să ajungă cantităfi variabile de combustibil; deoarece jiclorul principal îmbogăfeşte dozajul amestecului şi jiclorul compensator îi sărăceşte, secfiunile celor două jicloare se aleg astfel, încît efectul de sărăcire a dozajului — produs de jiclorul compensator — să fie predominant. J i c I o r u I cu difuz or compensator eun jiclor principal care alimentează un carburator cu difuzorul de secfiune variabilă, în general format fie din lame elastice (v. fig. iV a), fie din placi articulate la o extremitate şi supuse acfiunii unor resorturi (v. fig. IV b). Datorită presiunii dinamice a aerului, secfiunea difuzorului creşte odată cu depresiunea; îmbogăfirea dozajului, produsă de jiclorul principal, e compensată prin debitul sporit de aer. Unele carburatoare, cum sînt anumite carburatoare de motocicletă, au difuzorul compensator constituit dintr-un sertar acfionat de depresiunea motorului, astfel încît sertarul permite mărirea secfiunii de trecere a aerului spre mofor, cînd creşte depresiunea din cilindrii III. Carburdfbfcu un j:clorprincipal şi un jiclor compensator, penfru realizarea amestecului la reg:m economic, î). jiclor principal; 2) jiclor compen- 3 clorul compensator sator. 3) )ub de aer. (v. fig. III) e de asemenea un jiclor înecat 2, în avalul căruia se montează un tub 3, comunicant cu atmosfera; secfiunea tubului e suficient de mare, penfru ca presiunea în avalul jiclorului să fie egală cu presiunea atmosferică. Jiclorul compensator, fiind scos complet de sub influenfa depresiunii din carburator, are un debit constant, care corespunde secfiunii sale şi coloanei de înecare H. Dozajul amestecului furnisat de un carburator echipat numai cu jiclor compensator scade cînd depresiunea creşte, IV. Jiclor cu difuzor compensator. a) la carburator cu difuzorul cu lame elastice; b) Ia carburator cu difuzorul din plăci articulate; c şi d) la carburator cu difuzorul constituit dintr-un sertar de acceleraţie; 1) jiclor principal; 2) jiclor compensator; 3) canal în derivaţie; 4) ac de dozaj; 5) lamă elastică; 6) placă articulată; 7 şi 9) resort; 8) sertar de accelerafle; 10) clapetă de amestec (obturator). acestuia (v. fig. IV c, d); de obicei, aceste carburatoare sînt echipate şi cu un jiclor compensator sau cu un jiclor cu orificiu variabil (v. fig. V). Jiclorul cu orificiu variabil e un jiclor a cărui secfiune a orificiu lui poate fi modificată, de exemplu cu un ac obturator. Acest jiclor, care e un jiclor cu frînare mecanică, realizează dozajul amestecului pentru regimul economic al motorului. Fig. V reprezintă un carburator cu presiune constantă, numit şi carburator câ frînare mecanică, la care pistonul 1 are şi rolul de difuzor, iar acul 7 poate modifica secţiunea jiclorului 8 şi realizează frînarea mecanică. Camerele 3 şi 4, determinate de piston în cilindru, comunică, respectiv, cu camera de carburafie prin canalul 5 şi cu atmosfera prin orificiul 6; greutatea pistonului, care se mişcă liber în cilindrul 2, e echilibrată de forfa corespunzătoare depresiunii din camera 3. în funcfionare, pistonul ocupă diverse pozifii, dar la oricare dintre ele depresiunea din camera 3 şi depresiunea din carburator sînt aceleaşi. Pentru ca debitul jiclorului principal 8 să varieze cu sarcina motorului, se modifică secfiunea jiclorului cu acul 7, solidar cu pistonul 1. Acest jiclor, care asigură Jiclor 693 Jiclor funcţionarea motorului Ia toate regimurile şi realizează totdeauna o bună pulverizare a combustibilului, prezintă următoarele dezavantaje: necesitatea unei precizii mari de prelucrare, pierderi de sarcină provocate de lipsa unui difuzor profilat, schimbarea lentă a regimurilor de funcţionare din cauza inerţiei pistonului şi instabilitatea mersului în gol; pentru înlăturarea ultimului dezavantaj, jiclorul principal e montat în tubul 9, care culisează în tubu1- fix 10 şi e pus în legătură, prin inelul 11, cu un regulator centrifug. Jiclorul de mers în-c e t asigură alimentarea motorului la puteri mici, debitînd sub influenţa depresiunii din aval de obturator. Aerul e aspirat în principal din camera de carburafie, pentru a evita pătrunderea impurităţilor în motor. Amestecul e reglat cu un şurub, care controlează fie secfiunea orificiului de trecere a amestecului (v. fig. VI a), fie secţiunea unei prize suplementare de aer (v. fig. VI b). Sin. Jiclor de ralanti. V. Jiclor cu orificiu variabil. I) piston; 2) cilindru; 3) cameră pusă în legătură cu camera de carburatie; 4) cameră pusă în legătură cu atmosfera; 5) canal; 6) orificiu; 7) ac obturator; 8) jiclor principal; 9) tubu! jiclorului principal; ÎO) tub fix; lî)inei de legătură cu regulatorul. VI. Jiclor de mers încet, a) fără priză suplementară de aer; b) cu priză suplementară de aer; 1) jiclor de alimentare; 2) jiclor de mers încet; 3) şurub de reglaj. Fig. VI reprezintă un jiclor de mers încet 2, la carburatoarele la cari compensarea amestecului pentru regimul economic se obţine prin modificarea debitului de aer. Jiclorul 2 e alimentat cu combustibil printr-un tub comunicant cu almosfera, în care deoarece, oricît de mare e depresiunea din avalul obturatorului, debitul jiclorului de mers încet 2 e cel mult debitul dat de jiclorul 1, sub acţiunea înălţimii de înecare H. — Fig. VII reprezintă un jiclor de mers încet, care e orificiul 1 al tubului de aer. La carburatoarele cu frînare pneumatică a debitului jiclorului principal se foloseşte un singur tub de aer, anume tubul jiclorului principal, care serveşte ca tub de aer şi pentru jiclorul de mers încet (v. fig. VII a). La carburatoarele cu jiclor compensator, tubul da aer al jiclorului de mers încet e şi tubul de aer al jiclorului compensator (v. fig. VII b). La carburatoarele pentru autovehicule se produce regimul de mers încet forţat, cînd autovehiculele circulă prin inerţie cu motorul cuplat. în acest caz, motorul e folosit ca frînă, combustibilul debitat de jiclorul de mers încet fiind consumat inutil. Unele carburatoare au economi-zoare pentru mersul încet forţat, cari scot din funcţiune jiclorul demers încet, în timpul regimului de mers încet forţat, Fig. VIII reprezintă un economizor, pentru mersul încet forţat, avînd o membrană 1, care împarte camera 3 în spaţiile 5 şi 10. Spaţiul 5, în care se găseşte un resort 4, e în legătură, prin canalizaţia 7, cu camera de carburafie, în avalul obtu- VIII. Economizor pentru mersul încet forfat, cu acfiune pneumatică. 1) membrană; 2) jiclor de mers încet; 3) camera economizorului; 4) resort; 5) cameră în legătură cu aspiraţia motorului; 6) supapă; 7) conductă; 8) camera jiclorului de mers încet; 9) conductă; 10) cameră în legătură cu camera jiclorului de mers încet; 11) priză de aer. ratorului; spaţiul 10 e în legătură cu atmosfera prin orificiul 11 şi cu camera 8 (în care debitează jiclorul de mers încet 2), prin canalizaţia 9, La mersul încet, canalizaţia 9 e închisă de supapa 6, solidară cu membrana 1. La mersul încet forţat, depresiunea puternică din avalul obturatorului deplasează membrana 1; camera ' 10 epusă în legătură cu atmosfera şi, prin aceasta, debitarea combustibilului prin jiclorul de mers încet se opreşte. — Fig. IX reprezintă un economizor asemănător, IX, Economizor pentru mersul încet forfat, cu acfiune mecanică. VII. Montarea jiclorului de mers încet. a) la carburator cu frînare pneumatică a debitului jiclorului principal; b) la carburator cu jiclor compensator; I) jiclor de mers încet; 2) tub de aer; 3) jiclor principal; 4) jiclor compensator. combustibilul vine din camera de nivel constant prin jiclorul 1. Această dispoziţie asigură automatizarea mersului în gol, care funcţionează prin întreruperea mecanică a legăturii dinfre jiclorul de mers încet şi camera de carburaţie cu ajutorul unui organ de obturare, acfionat printr-o pîrghie de către membrana din camera economizorului. Jiclorul economizor are rolul de a îmbogăţi amestecul, cînd motorul funcfionează sub sarcini mari (v. fig. X). Carburatorul are o canaiizafie în legătură cu camera de nivel constant, care e controlată de, o supapă 3, acfionată de obturator prin intermediul unei tije şi al unui sistem de pîrghii; supapa se deschide aproape de momentul deschiderii complete a obturatorului. Jiclorul economizor 2 se montează în derivafie sau în serie cu jiclorul principal 1. — La montajul în derivafie (v. fig. X a), combustibilul suplementar trece prin jiclorul economizor, cînd supapa e deschisă; motorul funcfionează în regim economic, cînd jiclorul economizor nu lucrează. — La montajul în serie (v.fig. X b), jiclorul econo- Jiclor 694 Jiclor mizor e montat pe acelaşi circuit cu jiclorul principal. Cît timp supapa e închisă, combustibilul trece prin amîndouă jicloarele, jicloru! economizor mărind rezistenţa la scurgere. rierea secţiunii jiclorului principal, cu ajutorul unui ac profilat, acfionat mecanic (v. fig. XIII a) sau pneumatic (v fig. XIII b). X. Jiclor economizor cu acfionare mecanică, a) monfaj în derivafie; b) monfaj în serie; 1) jiclor principal; 2) jiclor economizor; 3) supapă. La deschiderea supapei, combustibilul frece numai prin jiclorul principal; rezistenfă la scurgere fiind mai mică, spre carburator curge o cantitate mai mare de combustibil, dozajul amestecului fiind astfel îmbogăţit. La jiclorul economizor în serie, funcţionarea motorului în regim economic se obfine cînd jiclorul economizor lucrează. Fig. XI reprezintă un jiclor economizor acfionat pneumatic, ia care o tijă antrenează supapa 3, fiind legată de un piston (v. fig. XI a) sau de o membrană (v. fig. XI b), cari se gă- XI. Jiclor economizor cu acfionare pneumafică. a) cu piston; b) cu membrană; I) jiclor principal; 2) jiclor economizor 3) supapă. sesc sub influenfa depresiunii din avalul obturatorului. La sarcini medii, depresiunea fine pistonul sau membrana într-o poziţie în care supapa 3 e închisă. Cînd obturatorul se apropie de pozifia complet deschisă, depresiunea scade şi forfa elastică a unor resorturi antagoniste produce deplasarea pistonului sau a membranei în sensul deschiderii supapei 3. Pentru o îmbogăfire mai lină a amestecului se folosesc două e-conomizoarefunui comandat mecanic şi celălalt, pneumatic (v. fig. XII). îmbogăţirea amestecului la puteri mari se realizează şi prin va- XII. Carburafor cu două jic/oare economizoare. 0 jiclor principal; 2') jiclor economizor cu acfionare (comandă) mecanică; 2") jiclor economizor cu acfionare (comandă) pneumatică. XIII. Jiclor principal cu secfiunea variabilă, pentru îmbogăfirea amestecului la puteri mari. a) cu acfionare mecanică a acului profilat; b) cu acfionare pneumafică a acului profilat, Jiclorul de pornire se foloseşte la carburatoarele cu un circuit special de pornire. Fig. XIV reprezintă un carburator cu jiclorul de pornire 1, alimentat dintr-un tub 3, pus în legătură cu camera de nivel constant prin jiclorul 2; aerul necesar amestecului e aspirat prin orificiul 4. La pornire, jiclorul 1 debitează combustibilul din tubul 3, cuprins între nivelul constant şi nivelul a-a,adicăo cantitatecareasi-gură amestecul foarte bogat necesar pornirii. în perioada de încălzire a motorului, jiclorul de pornire debitează numai combustibilul care trece prin jiclorul 2, x/v- Jiclor de pornire, cu acfionare (co-sub acţiunea coloanei H. După încălzire, jiclorul de pornire trebuie scos din funcfiune, pentru a evita înecarea motorului; în acest scop se întrerupe legătura cu camera de carburafie, prin manevrarea discului 5. Scoaterea din funcfiune a jiclorului de pornire se face şi automat (v. fig. XV). Jiclorul de pornire 1 debitează în ca- XV. Jiclor de pornire cu acfionare (comandă) automată. 1) jiclor derpomire; 2) ji-clor de alimentare; 3) tub de alimentare; 4)"camera jiclorului de pornire; 5) cameră intermediară; 6) supapă; 7) conductă; 8)^con-ductă; 9) cutie; 10) orificiu de aer; 11) conductă de evacuare a gazelor din motor;!2) camera din spatele membranei; 13) membrană; 14) pastilă; 15) lamă bimetalică. mera 4, pusă în legătură cu camera 5 prin supapa 6, solidară cu membrana 13. Camera 55 e în comunicaţie cu carburatorul, în aval de obturator, iar camera 12 (din spatele membranei mandă) manuala 1) jiclor de pornire; 2) jiclor de alimentare; 3) tub de alimentare; 4) orificiu penfru aer; 5) disc cu orificii. Jiclor de injecfor 695 Jigher e pusă în legătură cu camera 5, prin conducta 7, şi cu cutia 9, prin conducta 8; cutia 9, montată pe conducta de evacuare 11 a motorului şi în comunicafie cu atmosfera prin orificiul 10, are în interior pastila 14, montată pe lama bimeta-lică 15. Cît timp motorul e rece, membrana se găseşte în pozifia în care supapa 6 e deschisă şi pastila 14 lasă liberă trecerea aerului prin conducta 8, iar depresiunea din camera de carburafie provoacă un curent de aer prin conductele 7 şi 8, presiunea în camera 12 fiind apropiată de presiunea atmosferică. După încălzirea motorului, lama bimetalică 15 se încălzeşte de la conducta de evacuare şi, prin curbare, aplică pastila 14 pe orificiul conductei 8; în camera 12 se transmite depresiunea din carburator, ceea ce are ca efect închiderea supapei 6. Jiclorul de repriză e un jiclor de mers încet. La repriză, adică la trecerea de la alimentarea prin jiclorul de mers încet la alimentarea prin jiclorul principal, e necesar să se prelungească funcfionarea jiclorului de mers încet, pînă la amorsarea jiclorului principal. în acest scop se foloseşte o derivafie a canalizafiei jiclorului de mers încet, plasată sub obturator. Fig. XVI reprezintă un carburator cu jiclor de repriză. La mersul încet, amestecul aer-combustibii trece spre mofor prin orificiul 2, orificiul 1 servind la aspi-rarea aerului din carburator (v. fig. XVI a), iar la repriză, depresiunea maximă se deplasează imediat sub obturator şi amestecul se scurge prin orificiul 1 (v. fig. XVI b). — Unele carburatoare au numai orificiul 2. Repriza se realizează cu ajutorul unei pastile aşezate pe obturator în dreptul acestui orificiu; pastila are un profil care conduce la prelungirea depresiunii asupra orificiului 2 cînd obturatorul se deschide. Jiclorul de accelerare serveşte la introducerea unei cantităfi suplementare de combustibil, cînd se face trecerea rapidă de la o sarcină mai mică la o sarcină mai mare a motorului. Acest jiclor e alimentat de o pompă care aspiră combustibilul din camera de nivel constant. Pompa e acfionată fie mecanic (v. fig. XV//), fie pneumatic, cu piston, (v. fig. XVIII) sau cu membrană (v. fig. XIX). La acfionarea mecanică, pistonul pompei XVII. Pompă de accelerare cu acţionare (code accelerare primeşte mandă) mecanică, mişcarea prin interme- 0 jicior de accelerare; 2) tijă de comandă; diul unui resort 3, dis- 5) resort de amortisare; 4) piston; 5) supapă pozifie care evită refu- de aspiraţie; 6) supapă de refulare, larea unei cantităfi de combustibil prea mari, la deschiderea bruscă a obturatorului. Adeseori, jiclorul de accelerare e şi jiclor economizor; la deschiderea aproape completă a obturatorului, pistonul pompei de accelerare fine deschisă supapa de refulare, prin care XVIII. Pompă de accelerare cu piston acţionat pneumatic. I) jiclor de accelerare şi jiclor economizor; 2) jiclor principal; 3) supapă de aspiraţie; 4) supapă de refulare; 5) pistonul pompei de accelerare; 6) pistonul de comandă al pompei de accelerare. XIX. Pompă de accelerare cu membrană acţionată pneumatic. I) jiclor de accelerare; 2) membrana pompei de accelerare. . XVI. Funcţionarea jiclorului de mers încet, la repriză. a) la mersul încet; b) Ia repriză; t) orificiu pentru repriză; 2) orificiu penfru mersul încet. XX. Aspiraţia pompei de accelerare, pentru realizarea decelerării. I) jiclor de accelerare; 2) jiclor principal. se aspiră combustibil suplementar necesar îmbogăfirii amestecului (v. fig, XVIII). Pentru decelerare, aspirafia pompei de accelerare se plasează în avalul jiclorului principal (v. fig. XX). La decele** rare e necesară reducerea debitului de combustibil care se scurge prin canalizafia jiclorului principal, pentru a se trece repede de la o sarcină mai mare la o sarcină rhai mică. La decelerare, obturatorul se închide şi pompa aspiră combustibilul debitat de jiclorul principal. 1. ^ de injecfor. Mş.; Element al injectorului de combustibil lichid cu pulverizare prin presiune, careasigură pulverizarea fină a combustibilului astfel, încît să se producă „ceafa" de combustibil care arde în condifii optime, deoarece permite realizarea unui amestec infim cu aerul comburant. Jiclorul, care poate fi de diferite forme constructive, e echipat cu dispozitive de conducere, cari imprimă combustibilului o mişcare de rotafie pentru a-l pulveriza prin forfa centrifugă. Astfel, poate fi cu deflector turbionar, cu canale tangenfiale şi cu canale de întoarcere (v. fig. III, sub Injector 2). în primul caz, jiclorul e format dintr-un disc de tablă, sau de alt material cu mare rezistenfă la uzură, şi cu un ajutaj central, cu diametru mic, dşflectorul imprimînd combustibilului mişcarea de rotafie printr-un canal elicoidal, format dintr-o piesă filetată montată în el. în al doilea caz, jiclorul e format dintr-un disc cu cep şi cu gaură înfundată, combustibilul intrînd prin canale tangenfiale cu diametru mic. în ultimul caz, jiclorul e echipat cu canale de întoarcere prin cari se refulează excesul de combustibil. Sin. Cap de injector. V. şl Injecfor cu pulverizare prin presiune, sub Injecfor 2. 2. iigajne. Pisc. V. Jegajne. s. Jigger. Ind. text. V. Jigher. 4. jigher, pl. jighere. Ind. text.: Maşină pentru vopsirea fesăturilor în foaie întinsă. Jigherul (v. fig.) se compune dintr-o cadă (1) de lemn sau de ofel inoxidabil; două cilindre (2), aşezate deasupra jigherului, cilindre de înfăşurare, acfionate separat şi putîndu-se roti în două sensuri. Ţesătura de vopsit (3) circulă de mai multe ori de pe un cilindru pe altul. Rolele de conducere (4) permit un contact mai lung al fesă-turii cu baia de vopsire. Un dispozitiv basculant (5) contribuie la menfinerea fesăturii în foaie întinsa. Jilip 696 Jir La jigherele obişnuite pentru bumbac, e acfionat numai cilindrul pe care se înfăşoară fesătură, deci alternativ unul dintre cele două cilindre înfăşurătoare. în acest fel, fesătură e mai mult sau mai pufin tensionată. Pentru fesăturile de mătase, de mătase artificială, de fibre sintetice, cari nu se supun tensionării, se folosesc jighere cu mecanisme de acfionare diferenfială, cari asigură o viteză constantă de mişcare a fesăturii, fără tensionare. Jigherele automate asigură schimbarea sensului de mişcare al fesăturii şi înregistrarea numărului de treceri, automat. Var. Jigger. i. Jilip, pi. jiîipuri. 1. Silv., Ind. lemn.: Mijloc de mică mecanizare folosit în exploatările forestiere, constituit dintr-un jgheab de pămînt, de bîrne sau •descînduri,beton, tablă de ofel, etc., cu secfiune semicirculară sau trapezoidală (v. fig.), construit pe versantele cu pante mari ale munfilor , lp“n; . şi dealurilor, pen- a) de birne: b) de pam,nf; c) de sc'ndun-fru scoaterea lemnului din pădure, prin alunecare sub acfiu-nea greutăfii proprii. Uneori, penfru micşorarea coeficientului de frecare, jilipurile de lemn se ung cu parafină, cu ulei, săpun, sau se udă cu apă; alteori se udă şi se lasă apa să înghefe. Cînd lemnele cari alunecă pe jilip tind să ia viteze prea mari şi sînt expuse să sară afară din jilip, pentru mărirea frecării se presară pe fundul acestuia pămînt ars, sau se aplică peste uluc un arbore cu crengile netăiate. în cazul trunchiurilor grele de brad şi de molid pe perefii jiîipuri lor de bîrne se bat „perne cu cuie" sau „pisici", cari, înfigîndu-se în buştenii cari alunecă cu viteze mari, ie micşorează forfa vie acumulată. Sin. Drum de alunecare. — După natura materialului de construcfie folosit, se deosebesc: jiîipuri de lemn (cele mai frecvente), de pămînt, de beton, de fablă de ofel. — După starea fizică a căii de alunecare, se deosebesc: jiîipuri uscate, umede, ude, înghefate, parafinate, etc. Jilipurile de pămînt (v. fig. b) sînt construcţii simple, constituite din şanţuri practicate în pămînt prin mici săpături sau umpluturi, şi avînd eventual fundul consolidat cu prăjini aşezate longitudinal sau transversal faţă de axa caii. Ele au lărgimea, la partea superioară, de 0,8*”1,0m, şi panfa de 30--‘40o. Jilipurile de lemn erau folosite în trecut la scosul lemnelor din pădurile de deal şi de munte, prin alunecare liberă. în prezent sînt întîlnite rareori, deoarece deteriorează atît lemnul transportat pe ele, cît şi terenul în care sînt construite, producînd eroziuni provocate de apele de ploaie. Jilipurile de lemn (v. fig. a şi c) sînt constituite din canale construite din lemn rotund, cioplit ori ecarisat (jiîipuri de bîrne), sau din scînduri, dispuse astfel încît să formeze un jgheab cu profil trapezoidal sau în arc de cerc cu deschiderea la gură de 0,40--0,70 m şi, uneori, de 1,00 m. După modul de folosire, se deosebesc: jiîipuri uscate, cu panfa de 25—40%., pe cari lemnul alunecă pe timp uscat; jiîipuri umede sau jiîipuri udate, cu panfa de 10*--20%, pe cari se transportă lemnul după ploaie sau după stropirea cu apă; jiîipuri acoperite cu zăpadă sau cu gheaţă, cu panfa de 3**-80/o, pe cari se transportă lemnul numai în timpul iernii. — Jilipurile de scînduri (cuşcaiele), cu secfiune transversală în formă de trapez, se folosesc la scoaterea şi Ia transportul lemnului de foc. Adeseori ele sînt transportabile, putînd fi mutate din loc în loc, în funcţiune de nevoile exploatării. Prin faptul că pentru construcfia jilipurilor de lemn se consumă cantităţi importante de material, iar buştenii cari alunecă pe jiîipuri suferă adeseori deteriorări importante (ruperi, crăpări, etc.), ji ipurile se folosesc din ce^în ce mai puţin ca mijloace de scoatere şi de transport în exploatările de păduri. 2. Jilip. 2 Mine: Poditură de scînduri sau de tablă de oţel, cu caracter provizoriu, care se execută la construcţia lucrărilor miniere în- clinate (plane înclinate, sui tori, etc.), în secţiunea scărilor, pe culcuş (v. fig.), şi pe care se trag la locul de lucru, manual sau mecanic, unele dintre materialele fo- jp== z7 Suitoare cu două secfiuni. 1) cadre; 2) jilip; 3) scări. losite pentru construcţie (în special lemnul de mină). s. Jilip de apă. Silv., Ind. lemn.: Canal sau scoc pentru scos-apropiatul lemnului prin plutire liberă de-a lungul pantelor. V. sub Scoc. 4. iinor, pl. jinoare. V. Şnur. 5. Jinfălău, pl. jintălaie. Ind. alim.: Unealtă de lemn folosită la mărunţirea coagulului după tăiere, în fabricarea brînzeturilor prin procedee meşteşugăreşti, formată dintr-o bară de lemn, care are fixat la unul dintre capete dispozitivul de mărunţire, compus din două sau din trei cercuri concentrice de lemn, unite între ele prin două diagonale. 6. lintiţă. Ind. făr., Ind. alim.: Produs lactat rezultat de ia fabricarea caşului sau a brînzei telemea din lapte de oaie, avînd o mare valoare dietetică şi nutritivă, preparat prin încălzirea lentă, pînă la 80-”85°, a zerului rămas de la scurgerea caşului. La această temperatură, lacfoalbumina, care e componentul de bază al jinfifei, precipită şi se ridică la suprafaţă. După amestecarea ei cu o cantitate de zer şi după răcire, se obţine jintiţa dulce; prin fermentarea ei timp de 24 de ore Ia 18—20° se obţine jintiţa acidă. 7. Jir. Silv.: Fructul diferitelor specii de fag (genul Fagus L.). E un fruct uscat indehiscent, cu o singură sămînfă şi cu peri-carpu! neconcrescut cu sămînfă, deci o achenă, şi anume o nuculă. Are culoarea brună-roşcată şi secţiunea transversală triunghiulară; are maturaţie anuală. Pînă la mafuraţie şi scuturarea din arbore, jirul e cuprins comp'et (în general, cîte două fructe) într-o cupă sau carapace, care e un involucru lemnos cu numeroşi ţepi moi pe faţa exterioară. La maturaţie, cupa se desface de la vîrf în patru clape răsfrînte, lăsînd să cadă cele două fructe (jirul). (în vorbirea curentă se identifică fructul cu sămînţa, considerînd jirul drept sămînţă şi involucrul drept fruct, ceea ce nu e corect.) 'Spre deosebire de ghindă, cu care se aseamănă, în aite privinţe, jirul are germinaţie epigee: în primele faze ale dezvoltării plantulei, cele două cotiledoane ale seminţei ies din pămînt odată cu planfula, ca un fel de frunze false, de forma unor aripioare de fluture mari, la baza părfii aeriene cu frunze adevărate. Jirul speciei Fagus silvatica L. — dominantă în pădurile fării noastre — se coace în octombrie, cînd se şi recoltează, prin strîngere de pe sol. Un hectolitru de jir are greutatea de 40---50 kg; 1000 de bucăfi de jir au greutatea de 0,2--*0,25 kg, după calitate. Puterea germinativă a jirului e, după calitate, de minimum 60, 70 şi 90% (pentru calitatea III, II, respectiv I). Semănat toamna, jirul germinează în aprilie, iar cel semănat primăvara timpuriu germinează după 4■■■6 săptămîni, după condiţiile de umiditate şi de căldură. Jir de balta 697 Joanfa şinei Sămînfă de jir e bogată în amidon, în substanfe albu-minoide (18---25%), în grăsimi, zaharuri, etc.f ceea ce face ca "jirul să fie căutat pentru hrana animalelor şi, în special, a porcinelor. Uneori jirul e folosit în industria dulciurilor, după ce a fost prăjit. Consumat în stare proaspătă, provoacă tur-burări ale sistemului nervos (amefeli), deoarece confine fagină (o glucozidă). Uneori e folosit şi industrial, pentru extragerea uleiului de jir. Uleiul rezultat prin presare la rece e de calitate superioară, similar celui de măsline, putînd fi folosit la prepararea conservelor (sardele, etc.). Prin presare la cald, se obfine o proporţie mai mare de ulei, însă de calitate inferioară, cu gust astringent, fiind propriu numai pentru fabricarea săpunurilor şi pentru alte utilizări tehnice. Turtele rezultate în urma presării se folosesc la hrănirea animalelor şi, în special, a porcilor. Valorificarea jirului prezintă interes deosebit mai ales din considerente silviculturale, şi anume penfru producerea de puiefi în pepinieră şi pentru semănături directe. Dificultăfi se întîlnesc la condifionarea şi conservarea jirului de la recoltare şi pînă în momentul semanării. Bogăfia în substanfe nutritive îl expune la atacul rozătoarelor, insectelor şi ciupercilor (din grupul mucegaiurilor). Pe arbore, jirul e atacat, uneori în măsură destul de mare, de larvele unor gîndaci şi ale unor fluturi (genul Carpocapsa). Cantităfi importante de 'jir sînt consumate şi în pădure, de rozătoare şi de unele păsări. 1. Jir de baltă. Bof.: Sin. Ciulini (v.). 2. Jireapăn, pl. jirepeni. Silv.: Sin. (Banat şi Bucovina) Ienupăr comun. V. sub Ienupăr. 3. Jirebie, pl. jirebii. Agr.: Fîşie îngustă de teren arabil. 4. Jneapăn, pl. jnepeni. 1. Silv.: Sin, Ienupăr comun. V. sub Ienupăr. 5. Jneapăn. 2. Silv.: Pinus montana MiiI. var. mughus (Scop.) Willk. Varietate a pinului de munte, care constituie arborete sub formă de tuferişuri, numite jepi, în unele goluri alpine (v. şi Pin de munte). Sin. Jnep, Jep. 6. Jneapăr, pl. jneperi. Silv.: Sin. Ienupăr comun, Ienupăr pitic. V. sub Ienupăr. 7. Jnep, pl. jnepi. Silv.: Sin. Jneapăn (v. Jneapăn 2). 8. Jnepen, pl. jnepeni. Silv.: Sin. Ienupăr comun, Ienupăr pitic. V. sub Ienupăr. 9. Joagăr, pl. joagăre. 1. Ind. lemn.: Sin. Beşchie (v.). io. Joagăr. 2. Ind. lemn., Ind. făr.: Ferestrău cu pînze drepte verticale, cu mişcare de lucru alternativă, ca Ia gaterul vertical, acfionat de un curs de apă cu cădere mare, construit aproape excluziv din lemn (v. fig.). Joagărul se instalează de obicei în regiunile muntoase, la marginea pădurilor exploatate şi pe apele curgătoare, a căror cădere acfionează o roată de apă. Roata imprimă atît mişcarea principală de lucru la cele 1*-3 pînze ale joagărului, cît şi mişcarea de avans intermitent a carului (căruful, sclaiurile sau războiul joagărului) pe care se fixează buşteanul. Părfile principale ale joagărului sînt cele indicate în legenda figurii. Cheresteaua obfinută la debitarea cu joagărul nu prezintă precizie dimensională. Sin. Joagăr de apă, Gater de apă, Gater venefian, Gater, Canapea, Ferestrău de apă, Ferestrău de munte. ii. Joannifes. Paleont.: Ceratit din familia Arcestidae, caracteristic pentru Triasicul mediu şi pentru Triasicul superior. Avea cochilia involută, netedă, subglobuloasă, comprimată lateral, cu ombilic îngust, adeseori micşorat de o calozitate. Linia lobară, amonitică, era cu selele adînc crestate. Specia Joannites joannis austriae Klipst. e cunoscută în fara noastră din Triasicul superior din Munfii Apuseni. 12= Joanfa şinei, pL joantele şinei = C Legătura de Ia capetele învecinate a două şine de cale ferată, care asigură continuitatea căii. Această legătură de la capetele şinelor se face cu ajutorul a două eclise şi cu 4■■■6 buloane (cari prind între eclise inima şinelor), între cape- ________ _____________ tele şinelor lăsîndu-se un rost de dilatafie (v. fig.). Joantele celor două fire de şine ale căii se găsesc, fie într-un plan perpendicular pe axa căii, în care caz se numesc joante la echer, fie, în unele cazuri, joantele de pe un fir de şină se găsesc Ia mijlocul şinei numesc joante alternante sau Pe liniile cu tracfiune electrică, Tip de joanfă de şine suspendată. a) construcţia joantei pe traverse de lemn; b) construcfia joantei pe traverse metalice; 1) capetele şinelor; 2) rost de dilatafie; 3) traversă de lemn; 4) tirfon; 5) eclisă; 6) traversă metalică. în acest caz, se Joagăr. f) acoperiş; 2) stîlpi; 3) talpa (podul) feresfrăului; 4) scoc (iăptoc, bătoc sau podul apei); 5) roată de apă; 6) jgheabul pe care se scurge apa, cînd joagărul nu funcfionează; 7) cumpănă; 8) bătătoare (bătăioş); 9) terteleci (pocănea sau pîrghie); 10) roata de fier zimfată a,;fusului celui mic (gripcă sau mîfe mari); 11) mîfe mici; 12) covsfele carului (scoicile carului, sau drumurile carului); 13) car (sciaiuri, căruful sau războiul joagărului) aşezat pe şase sau pe opt rotife (sau dure), care poartă buşteanul, cînd etrecut la ferestrău: 14) buştean (butuc) de tăiat; 15) căpătîie (podva/e); 16) jugul care fine pînza feresfrăului; 17) pînza feresfrăului; 18) zbînfurile sau zbalfurile de sus ale pînzei; 19) corfe; 20) cioace. din fafă şi, in eşichier. la cari şina constituie conducta de întoarcere a curentului, joanta cuprinde şi legătura conductoare (eclisa) electrică. Pe porfiunile de linie cari fac parte din circuitul de blocare automată se folosesc joante izolante (v.). Se deosebesc: Joanfa suspendată, cînd aceasta e montată pe două traverse distanfate de Ia capetele şinelor. Construcfia joantei suspendate depinde de felul ecliselor, cari trebuie să aibă o secfiune puternică în partea centrală, adică în dreptul rostului de dilatafie. Joanta suspendată contribuie Ia realizarea unei căi elastice. Joanfa susţinută, cînd aceasta e montată pe două traverse alăturate sau chiar cuplate (printr-un bulon) de la capetele şinelor. în general, Ia joantele susfinute se foloseşte o singură placă-suport, care reazemă pe cele două traverse cuplate şi care are rolul de a repartiza mai bine presiunile produse de materialul rulant, la trecerea peste joantă. Tipurile de şină standardizate pe liniile C.F.R.: 40, 45 şi 49, sînt echipate toate cu joante susfinute, avînd o singură placă dublă la joantă, numită şi placă-pod. Datorită joantei susfinute se obfine o cale mai rigidă, din care cauză nu e folosită la unele tipuri de şină, deşi solicită mai pufin eclisele, ceea ce reprezintă mai multă siguranfă în circulafia trenurilor. Sin. Joantă cu traverse joantive. Joantă sudată, care reprezintă legătura obfinută prin sudarea celor două capete ale şinelor. Acest sistem se foloseşte pentru eliminarea loviturilor de la joante şi pentru obfinerea unei joante ideale din punctul de vedere al circu-lafiei materialului rulant. în construcfia recentă a suprastructurii Joantă izolantă 698 Joc căii, prin introducerea de şine de^fip greu şi de traverse de beton armat, calea cu joante sudate (în fond, cale fără joante) e considerată cea mai bună cale şi tinde să fie introdusă pe toate liniile cu circulafie de mare viteză. Joanfă îngenuncheată: Joantă slăbită, la care capetele şinelor au căpătat deformafii permanente, astfel încît, în zona de eclisaj, acestea nu se mai găsesc la acelaşi nivel, ci sînf îndoite în jos, obfinîndu-se astfel la joantă un punct cu o denivelare mare şi cu o discontinuitate a căii. Şinele îndoite şi lovite la capete au aceste joante îngenuncheate; pentru remediere trebuie tăiate capetele şinelor deformate şi trebuie efectuat un nou eclisaj, prin noi găuri practicate în inima şinei, după ce s-au scurtat. Joantă cu traverse joan'f ive: Sin. Joantă sus-finută (v.). 1, Joanfă izolantă. C. f.: Joanfă de cale ferată care izolează electric cele două şine de cale ferată pe cari Ie uneşte. Aceste joante izolează şinele cap în cap printr-un profil izolant. Prinderea şinelor se face cu eclise metalice sau de lemn şi de ofel fixate prin buloane izolate fafă de şine (v. fig.). Joantele izolante sînf folosite penfru realizarea secfiunilor izolate ale circuitelor de cale. V. şî sub Izolarea stafiei, şi sub Circuit de cale. 2. Joantive. Gen,: Calitatea a două piese de a fi apropiate una de alfa. în general, termenul e folosit penfru traversele apropiate una de alta Ia joante sau pentru traversele de Ia poduri, fără interstiţii prea mari (de ex. tablier cu traverse joantive). s. Joaquînif. Mineral.: BaNa(Ti,Fe)3[Si40i2]- Mineral din grupul nepfunitului (v.), cristalizat în cristale romboedrice foarte mici. Are culoarea galbenă ca mierea pînă Ia galbenă-brună. Are duritatea 6 şi gr. sp. 3,89. 4^ Joasă frecvenţă. Elf., Telc,: Frecvenfă din banda inferioară de frecvenfe în instalafiile cari folosesc benzi de frecvenfe de diferite ordine de mărime. Calitatea de „joasă ",a unei frecvenfe, e deci relativă Ia funcţiunea îndeplinită într-o instaiafie dată: în instalafii industriale (neelectronice) e joasă frecvenfă refelei de alimentare cu energie electrică (frecvenfă industrială de 50 sau de 60 Hz); în radiofehnică, orice frecvenfă modulatoare (audio sau video); în telefonie, orice frecventă vocală (200---3400 Hz), etc. Var. Frecvenfă joasă. V. şi Frecvenfă 2. 5. Joasă fensiune. Elf.: Tensiune electrică de valori numerice mici în comparafie cu ale alteia, în instalafiile cari folosesc tensiuni de lucru de diferite ordine de mărime. Calitatea de „joasă" a unei tensiuni e deci relativă la funcţiunea îndeplinită într-o instalaţie dată. în instalafiile electroenergetice (de alimentare cu energie electrică) se înţelege prin joasă tensiune orice tensiune inferioară tensiunii de 1 kV (uneori egală sau inferioară tensiunii de 500 V) — cu valori nominale uzuale de 500, 380/220 V şi 220/127 V, iar prin foarte joasă tensiune, sau tensiune joasă nepericuloasă, se înţelege orice tensiune sub 42 V — cu valori nominale uzuale de 12, 24 şi 36 V. în curent alternativ, valorile de mai sus sînt valori efective. Joanta izolantă. ^6. Joc, pl. jocuri. 1. Tehn.: Deplasarea relativă maximă, posibilă, dintre două obiecte conjugate, eventual unul cuprinzător şi celălalt cuprins, considerată între poziţiile lor extreme de contact, după o anumită direcţie (v. fig. /). Se deosebesc: joc de ajustaj, joc funcţional şi joc de uzură. Joc de ajustaj: Jocul dintre două piese conjugate (asociate), dinfre cari una e cuprinzătoare şi cealaltă cuprinsă, dacă aceste piese sînf ajustate penfru a fi asamblate prin întrepătrundere. Jocul de ajustaj se consideră în direcţia în care se urmăreşte să se limiteze deplasarea relativă a pieselor asamblate. La asamblări de piese cu suprafeţe cilindrice, jocul / e egal cu diferenţa dintre diametrul efectiv D al alezajului (al golului) şi diametrul efectiv d al arborelui, dacă primul e mai mare decît al doilea (v. fig. II). Considerînd toleranţele de Jocul dintre două corpuri solide întrepătrunse. J) corp soild imobil; 2) corp solid deplasabil pe axa x-x; J) joc în direcfia axei x-x. Jmin II. Joc. D) diametrul efectiv ai alezajului; d) diametru, efectiv al arborelui; J) joc; S) strîngere. Dmax) diametrul maxim al alezajului; dmax) diametrul maxim al arborelui; Dmjn) diametrul minim al alezajului; dmjn) diametrul minim al arborelui. prelucrare, se deosebesc: jocul maxim (posibil), egal cu diferenţa dinfre diametrul maxim al alezajului şi diametrul minim al arborelui ( Jmax “ ^max ^min)* respectiv jocul minim (posibil), egal cu diferenţa dinfre diametrul minim al alezajului şi diametrul maxim al arborelui (/ min ^max^' Dacă diferenţa dintre dimensiunile asociate (omologe) e nulă (J—D — d== 0), jocul e nul, iar dacă diferenţa e negativă, jocul e negativ şi se numeşte strîngere (S= —J — d — D). Deci valoarea jocului negativ, adică a strîngerii, e egală cu diferenfa dintre diametrul arborelui şi diametrul alezajului, pentru a se păstra semnul pozitiv. Considerînd tolerantele de prelucrare, se deosebesc: strîngere maximă (posibilă), egală cu diferenfa dinfre diametrul maxim al arborelui şi diametrul minim al alezajului (Smax~dmax~Dmin), respecfiv strîngere minimă (posibilă), egală cu diferenţa dintre diametrul minim al arborelui şi diametrul maxim al alezajului (Smin—dmin — Dmax). Mărimea jocului caracterizează libertatea deplasării relative a pieselor asamblate, iar mărimea strîngerii caracterizează solidarizarea pieselor asamblate rigid (îmbinate). Din cauza condiţiilor tehnice de execuţie a dimensiunilor suprafeţelor cuprinzătoare şi cuprinse, jocurile şi strfngerile necesare în asamblări nu pot fi realizate în practică cu o precizie absolută. Valorile jocurilor şi strîngerilor depind atît de poziţia cîmpului de toleranţă, care se referă la poziţia relativă a cîmpurilor de toleranţă ale pieselor cuprinzătoare şi cuprinsă, cît şi de mărimea cîmpului de toleranţă, care indică toleranţele dimensiunilor celor două piese. Relaţia dintre dimensiunile posibile a două piese asamblate prin întrepătrundere, din punctul de vedere al diferenţei dintre dimensiunile esenţiale asociate (omologe), poate să determine: ajusfaje cu joc, cînd există un joc pozitiv minim între piesele asamblate; ajusfaje cu strîngere, cînd există un joc negativ minim, adică o strîngere minimă între piesele Joc 699 Joc asamblabile; ajusfaje intermediare, cînd există un joc pozitiv sau negativ maxim între piesele asamblabile, rezultînd asamblări cu joc sau cu strîngere, în funcţiune de dimensiunile efective ale pieselor asamblate. în sistemul de ajustaje STAS se admit (literele reprezintă simbolurile respective, cele mari pentru alezaje şi cele mici pentru arbori): ajustaje cu strîngere, cari pot fi ajustaje presate special (SXf sx; SV, sv; SU, su), ajustaje fretate (SC, sc), ajustaje presate (SB, sb) şi ajustaje presate uşor SA, sa); ajusfaje intermediare, cari pot fi ajustaje blocate TD, td), ajustaje forjate (TC, tc), ajustaje aderente (TB, tb) şi ajustaje cu frecare (TA, ta); ajusfaje cu joc, cari pot fi ajustaje alunecătoare (JE, je), ajustaje semilibere (JD, jd), ajustaje libere (JC, jc), ajustaje largi (JB, jb) şi ajustaje foarte largi (JA, ja). La asamblarea a două piese se alege, fie un anumit ajustaj al alezajului (de ex. TB) combinat cu ajustajul alunecător al arborelui (je), dacă se recomandă sistemul „arbore unitar", fie un anumit ajustaj a! arborelui (de ex. tb) combinat cu ajustajul alunecător al alezajului (JE), dacă se recomandă sistemul „alezaj unitar". Toleranfa jocului e dată de diferenfa dinfre jocurile extreme, cel maxim şi cel minim, în cazul ajustajului cu joc a două piese cari se întrepătrund. Analog, toleranfa strîngerii e dată de diferenfa dintre strîngerile extreme, cea maximă şi cea minimă, în cazul ajustajului cu strîngere al pieselor cari se întrepătrund. Jocul şi strîngerea, ca şi mărimile la cari acestea se referă, pot fi considerate şi în condifii mai generale, spre a fi aplicate şi asamblărilor de corpuri cari nu sînt cilindrice, în special corpurilor conice, celor filetate sau cu fefele de asamblare plan-paralele. Asamblări cu joc se fac la corpurile cu deplasări relative în serviciu (adică în timpul funcfionării), indiferent dacă se rotesc unul fafă de altul sau se deplasează axial, cum şi la piesele cu toleranfe largi (cînd nu trebuie să se realizeze şi centrarea pieselor). Se alege asamblarea cu joc, pentru a permite dilafafiile sau deformafiile inerente serviciului şi pentru a asigura asamblării o anumită libertate de funcfionare. Mărimea jocului se alege după condifiile de funcfionare, finînd seamă de diametrul şi de lungimea suprafefei de sprijin, de sensul şi de viteza de deplasare a pieselor, de valoarea şi distribufia presiunii pe suprafafa de sprijin, de lubrifiantul folosit şi de diferenfa de temperatură dinfre piese, etc.; de asemenea se fine seamă de mărimea toleranfelor dimensiunilor, pentru a nu avea jocuri mari la asamblarea unor piese prelucrate cu toleranfe strînse. Asamblări cu joc'negativ, adică cu strîngere, se fac la corpurile întrepătrunse calate prin deformafii elastice, fără a fi nevoie de alte elemente de îmbinare (pene, şuruburi, cuie spintecate, etc.). Mărimea strîngerii se alege finînd seamă ca forfa de frecare între suprafefele în contact să fie suficient de mare ca să se împiedice deplasarea relativă a pieselor, fără ca presiunea pe suprafefele în contact să depăşească presiunea admisibilă la strivire. în acest scop, strîngerea trebuie verificată prin calcul, luînd în considerafie atît strîngerea minimă (posibilă), pentru verificarea solidarizării pieselor, cît şi strîngerea maximă, penfru verificarea presiunii pe suprafefele de contact. Asamblări cu ajustaj intermediar se fac la corpurile întrepătrunse cari prezintă strîngeri mici sau jocuri mici, scopul principal fiind de a asigura (la asamblările rigide) o cît mai bună centrare a pieselor, deoarece pentru împiedicarea deplasării relative se folosesc anumite elemente de îmbinare (pene, şuruburi, cuie spintecate, etc.). La alegerea mărimii jocurilor sau strîngerilor ajustajului intermediar se fine seamă de condifiile de funcfionare şi de montare-demontare, ştiind că strîngerea îmbunătăfeşte centrarea pieselor, dar îngreunează montarea şi demontarea. Joc de uzură: Valoarea cu care se măreşte, prin uzură, jocul de ajustaj sau jocul funcfional (v.). De exemplu, jocul de uzură e creşterea jocului dintre piston şi cilindru, în urma uzurii. Uneori, prin joc de uzură se înfelege suma dintre jocul de ajustaj sau funcfional şi valoarea cu care acestea se măresc din cauza uzurii. De exemplu, jocul total dintre fus şi cusinei, produs în urma uzurii cusinefului. Joc funcfional: Jocul necesar între două piese asociate în serviciu (conjugate), determinat în principal de condifiile de funcfionare a ansamblului respectiv. La piese cari funcfionează la temperaturi relativ înalte, jocul funcfional se numeşte joc termic, dacă la stabilirea lui se fine seamă de acest regim de funcţionare. Jocul termic e necesar pentru a permite funcţionarea şi la temperaturi înalte a pieselor considerate, conform condiţiilor de serviciu, cînd se produce o micşorare a jocului din cauza dilataţiei termice diferite a acestor piese. Mărimea jocului termic se măsoară şi se determină ia rece, pentru ca după dilatarea corespunzătoare regimului termic de serviciu să rămînă un joc suficient, care să permită deplasarea pieselor respective. în sistemul de toleranţe ISA există un grup special de ajustaje cu joc, caracterizate prin jocuri minime mai mari, la toleranţe relativ mici, pentru imprecizia de execufie a pieselor cari se asamblează; acest grup de ajustaje e destinat pentru asamblări la motoarele cu ardere internă, la turbinele cu abur, la turbocorhpresoare, la aparate termotehnice, etc., la cari jocul se micşorează în timpul funcfionării. La aceste ajustaje, jocurile se măresc repede Ia creşterea diametrului, din care cauză s-a introdus o gradafie mai densă a intervalelor de diametri, între limitele cărora toleranţele se iau identice. Jocul maxim Jmax, care trebuie prevăzut la asamblare (la rece), pentru a se realiza în funcţionare jocul termic maxim J'mox< e da) de relafia: Jmax J^p ^'c ^)] ' în care d e diametrul nominal al asamblării, şi ac sînt coeficienţii de dilatafie lineară ai materialului pistonului şi cilindrului, Tp şi Tc sînt temperaturile maxime probabile ale pereţilor pistonului şi cilindrului (în timpul funcţionării), iar t e temperatura la asamblarea cilindrului şi pistonului. Jocul termic maxim J'max se indică de obicei ca mărime relativă, raportat la diametrul nominal al asamblării. Astfel, de exemplu la motoarele uşoare cu ardere internă, jocul termic relativ maxim optim dintre corpul pistonului şi pereţii cilindrului, în stare de funcţionare, trebuie să aibă valoarea ty'max~ —0,002* • *0,003 mm/mm diametru.— La motoarele de autovehicule răcite cu apă, jocul la capul cilindrului se alege ^'max = 0,003'"0,010 mm/mm diametru, Jn funcfiune de tipul pistonului (care poate fi cu corpul întreg, fără tăieturi şi fără inserţii, eventual cu tăieturi şi fără inserţii sau cu tăieturi şi inserfii), de materialul din care e confec-fionat pistonul, de diametrul cilindrului şi de temperafura de regim a motorului. Sin. Joc de dilatafie. Exemple: Jocul între flancuri: Joc funcfional, egal cu diferenfa dintre plinul şi golul danturii unui angrenaj, măsurată pe cercul primitiv. V. Dantura angrenajului. Jocul la fund: Joc funcfional, care e spafiul liber dintre vîrful unui dinte şi fundul golului dintelui cu care angrenează. Astfel, mărimea jocului la fund e diferenfa dinfre înălfimea dintelui şi adîncimea sa de angrenare. V. Dantura angrenajului. Joc la calibrare 700 Jokro, moară ~ Jocul cilindrelor de laminor: Joc funcţional, egal cu creşterea temporară a distanţei dintre cilindrele unui laminor, în timpul unei treceri de laminare. Acest joc e suma jocurilor funcţionale dinfre piesele în contact ale laminorului (paliere, dispozitive de strîngere cu şurub sau cu pene, etc.) şi dintre deformarea elastică (prin comprimare) a acestor piese, datorită reacţiunii laminatului asupra cilindrelor. Variază cu diametrul D al cilindrelor şi cu tipul laminorului (de ex. 0,5"*0,8% D, la laminoarele de profiluri mici; 0,8—1,5% D, la blumingurî; etc.)- Sin. Saltul cilindrelor de laminor. Jocul la osie: Joc funcţional, egal cu distanţa cu care se poate deplasa culia de unsoare a unei osii de vehicul de cale ferată, faţă de plăcile de gardă. Jocul dinfre cutia de unsoare, în pozifia ei mijlocie, şi plăcile de gardă, în direcţia axei longitudinale a vagonului, se numeşte joc Ion-gîfudinal; jocul dinfre urechile cutiei de unsoare, în pozifia mijlocie a osiei, şi plăcile de gardă, în direcţie perpendiculară pe axa vagonului, se numeşte joc AA‘) axa osiei; J) placă de gardă; 2) osia, trdnsversdl(v. fig. III). Aceste cu cutia de unsoare; 3) joc longitudinal; jocuri permit înscrierea în 4) joc transversal, curbă a unor osii de locomotive, de tendere, de automotoare şi de vagoane, mărimea lor fiind limitată de felul osiei, de dispoziţia ei în carul vehiculului şi de vitezele de circulaţie. Jocurije la osie nu cuprind jocurile dintre cusinet şi fus, sau dintre cutia de unsoare şi cusinet. Jocul la buza bandajelor: Joc funcţionai, egal cu diferenţa dintre ecartamentul unei linii de cale ferată şi distanţa dintre buzele celor două bandaje coaxiale al unui vehicul feroviar, reprezenfînd distanţa cu care se poate deplasa transversal trenul de roţi al vehiculului. Acest joc e necesar pentru a asigura mersul liniştit a! vehiculului şi trebuie ca în curbe să fie mai mare decîf în aliniament. jocul suspensiunii: Joc funcţional, egal cu deplasarea verticală pe care părfile suspendate elastic ale unui vehicul o pot efectua faţă de părţile nesuspendate. Acest joc condiţionează calculul suspensiunii. La vehiculele de cale ferată, jocul suspensiunii e limitat de înălfimea maximă şi minimă admisă a tampoanelor fafă de coroana şinei, iar la vehiculele rutiere, de înălfimea liberă (v. Liberă, înălfime ~). Jocul la piston: Joc termic, care e diferenfa dintre diametrul inferior ai cilindrului unei maşini şi diametrul exterior al pistonului acesteia, necesar pentru a permite dilatafia pistonului în timpul funcţionării. La motoare cu ardere internă, deoarece temperatura fundului pistonului e mai mare decîf a bazei lui şi deci dilatafia e mai mare la fund, se recomandă ca pistonul să fie pufin tronconic. Jocul supapei: loc termic, egal cu distanfa care se iasă între tija supapei unui motor cu ardere internă şi piesa cu care vine în confact (de ex. culbutor), pentru a permite dila-taţia acesteia. Joc negativ: Sin. Strîngere. V. şi sub Joc de ajustaj. î. ~ la calibrare. Mefg.: Joc care se prevede, între cilindre, la calibrarea cilindrelor de laminof pentru a evita contactul între cilindre la mersul în gol/ln calculul jocului se ţine seamă de saltul cilindrelor în timpuf laminării, de uzura calibre-lor şi de un interval de siguranţă barecare. Valoarea jocului ia calibrare depinde de tipul laminorului, de construcţia cajei, de valoarea presiunii de laminare, efWşvrh general, e.cuprinsă între 0,5 şi 1,5% din diametrul cilindrelor de lucru. 2. Joc. 2: Sin. Garnitură (v. Garnitură 2). 3. ~ de chei. C. fSistem de tipuri de chei pentru două încuietori de macaz sau de semnal, alese astfel, încît anumite încuietori să poată fi manevrate (încuiate sau descuiate) numai într-o anumită ordine impusă (v. şi încuietori conjugate). î, J9C. 3. Gen., Maf.: Activitate plăcută şi fără scop util, imediat, în cadrul unui sistem de reguli cari definesc un succes sau un eşec, un cîştig sau o pierdere. 5. Joc al gurii ţesăturii. Ind. fexf.: Sin. Fîşie de îndesare (v. îndesare, fîşie de ~). 6- Joc la receptorul telegrafic. Telc.: La transmisiunea unui semnal telegrafic, distorsiunea maximă admisibilă din punctul de vedere al receptorului, pentru ca acesta să traducă corect semnalul. 7- Johannit. Mineral.: Cu [OH | UO2 i S04]2*6 H20. Sulfat hidratat de uraniu şi de cupru, cristalizat în sistemul triclinic, în mici cristale prismatice cari formează agregate reniforme. Are culoarea şi urma verzi ca iarba. Are duritatea 2—2}5. 8. Johannsenit. Mineral.: CaMnSÎ20s. Mineral din grupul hedenbergitului, care se prezintă în mase sferolifice de culoare roşie-brună. Are gr. sp. 3,6. 9. Johnif. Mineral.: Turcoază. (Termen vechi, părăsit.) 10. Johnsfon, aparatul Expl. pefr. V. Aparat de încercat productivitatea stratelor petrolifere sau gazeifere, sub Aparat de încercare. 11. Johnstrupit. Mineral.: (Ca, Na)3 (Ti, Ce) [F | (Si04)2]. Mineral din grupul wohleritului, înfîlnit în unele pegmatite sieni-tice. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale striate în lung după (001), cu predominare după (100). Are culoare verde-brună, luciu sticlos şi e transparent (privit pe muchie). Prezintă clivaj după (100). Are duritatea 4 şi gr. sp. 3,4. 12a Jojă, pl. joje. Ms.: Indicator de nivel, penfru măsurarea conţinutului de ulei din carterul unui motor. V. şi sub Indicator. 13. Jokro, moară Ind. hîrf.: Utilaj de laborator penfru măcinarea pastelor de semifabricate fibroase papetare şi a pastelor de hîrtie în vederea formării la formator (v.) a foilor de hîrtie necesare determinării caracteristicilor fizico-meca-nice. E formată (v. fig. /) din moara propriu-zisă 1, alcătuită din- /. Moară Jokro. fr-un disc mobil (masa morii) pe care sînt aşezate simetric şase oale de măcinare 5 şi din motorul electric cu angrenajele respective 2, care printr-o roată dinţată pune în mişcare discul. Afară de mişcarea de rotaţie a discului, dispozitivele de fixare a oalelor de măcinare capătă şi o mişcare de rotaţie proprie. Pereţii laterali ai oalelor, confecţionaţi din bronz fosfo-ros, sînt canelafi (cu caneluri la 55°) pe toată suprafaţa lor interioară. în timpul operaţiei de măcinare, oala se poate închide ermetic cu ajutorul unui capac 6 echipat cu o garnitură de cauciuc. în fiecare oală se găseşte un corp mobil de măcinare, sub IU. Joc la osie. joliy, balanfa ~ 701 Joubert, teorema Iui ~ forma unui cilindru canelat 7, confecfionat tot din bronz fosforos (v. fig. //), care efectuează măcinarea materialului la învîrtirea oalei. Mişcarea corpului e provocată de forfa centrifugă rezultată din mişcarea discului pe care sînt fixate oalele şi de mişcarea de rotafie proprie a oalelor de măcinare. Viteza de rotafie a discului morii la măcinare e înregistrată de tahimetrul 3 şi menfinută cu ajutorul reostatului cu reglaj fin 4. La operafia de măcinare, fiecare oală, care confine 16 g material, se scoate după un timp diferit de măcinare (de //. Condijii constructive ale morii Jokro. J) oală de măcinare cu peretele interior striat; 2) rotor canelat; 3) suportul rotativ al oalei; 4) axul de rotire al mesei cu oalele de măcinare; 5) striurile inferioare ale oalei. la 10 la 100 minute), obfinîndu-se astfel paste cu grade de măcinare crescîndă, cari permit stabilirea unor curbe de variafie a proprietăfilor fizico-mecanice în funcfiune de gradul de măcinare. 1. Joliy, balanţă F/z. V. sub Balanfă. 2. Joliyif. Mineral.: Varietate de hisingerit (v.)f cu confinut de aluminiu. 3. lominîr încercare Metg.: Sin. încercare de căi ib i li -tate. V. încercare tehnologică, sub încercare. 4. Jomp, pl. jompuri. Mine: Partea unui puf de extracfie adîncită sub nivelul ultimului orizont de exploatare, în care se colectează apele de mină. Volumul jompului trebuie să asigure acumularea apei în timp de minimum 12 ore, după care aceasta e extrasă la suprafafă cu pompele. Jompul e folosit, în general, în cazul debitelor reduse sau cînd numai o parte a minei lucrează pentru un timp limitat la un nivel inferior. V. şi sub Basin pentru colectarea apelor de mină, Evacuarea apelor de mină. 5. ionathan. Agr.: Varietate de măr cu coroana semisferică, rară, avînd ramurile lungi, subfiri, crescînd răsfirate, iar florile albe şi cu marginile petalelor de culoare roză. Rezistent la ger, dar sensibil la boli (Carpocapsa pomonella, Monilia), se altoieşte de obicei pe port-altoi sălbatic. Intră pe rod după 7—8 ani de la plantare, producînd fructe de formă tronconică, cu pielifa roşie de diferite nuanfe (de la roşu-purpuriu Ia roşu Bordeaux şi chiar la roşu-negru), pe fond de culoare galbenă deschisă; miezul fructului e galben, suculent, dulce, cu aromă puternică şi foarte fină. Se coace după recoltare, pînă în luna decembrie, şi se păstrează pînă în luna mai a anului următor. 6. Joncă, pl. jonci. Nav.: Navă cu vele, de transport şi de pescuit, folosită pe coastele construcfie greoaie de lemn, cu vele pătrate, avînd ferfe orizontale, confecfionate din rogojini de paie de orez sau din pînză de bumbac, întărite cu speteze orizontale. Deplasamentul joncilor e de maximum 400 t. Nu pot naviga în volte (în zigzag), ci numai cu vînt dina-poia traversului (v. fig.). 7. Joncţiune, pl. joncţiuni. 1. Fiz., Elt., Telc.: Regiunea de tranziţie a unui semiconductor neomogen, între două regiuni semiconductoare cu proprietăfi diferite din punctul de vedere al conductibili- Japoniei, Coreei şi Chinei. E o Joncă. tăfii electrice (v. Diodă semiconductoare, Semiconductor, Transistor). în particular se numesc: Joncţiune p-n, joncfiunea situată între o regiune cu con-ductibilitafe tip p (de lacuna) şi o regiune cu conductibilitate tip n (de electroni) (v. şî Conductivităfii, teoria ~ electrice). Joncţiune emitor, joncfiunea polarizată în sens direct (de rezistenfă mică) a, unui transistor, în vederea injecfiei de purtători minoritari în bază. Joncţiune colector, joncfiunea polarizată în sens contrar (de rezistenfă mare) a unui transistor, astfel încît curentul care o străbate să poată fi comandat prin injecfie de purtători minoritari. 8. Joncţiune. 2. C. f.: Legătura între două căi ferate. Legătura se poate efectua printr-o linie de joncfiune, printr-o ramificafie, prin traversare-joncfiune, prin transbordor, etc. Legătura dintre două căi ferate de ecartament diferit se face într-o stafie de joncfiune situată într-un „punct" comun al celor două căi. 9- Jonif. Mineral.: Mineraloid din grupul ozocheritului. 10. Jordan, curba Mat. V. Curba Jordan. 11. Jordan, lema lui Maf.; Dacă o funcfiune F (z) satisface, în semipianul superior şi pe axa reală, condifia ca F (z) să tindă uniform, către zero, cînd z tinde către infinit, iar m e un număr pozitiv oarecare, atunci f F{z)eimz dz -> 0 J c pentru R -f co, unde C e semicercul cu centrul în origine şi cu raza R, situat în semipianul superior. 12. Jordan, moară Ind. hîrt.: Rafinor conic special, folosit în instalafiile de măcinare (v. Măcinare 2) continuă sau discontinuă ale semifabricatelor fibroase şi pastei de hîrtie (v. Rafinor conic, sub Rafinor). Sin. Moară conică. 13. Jordanit. Mineral.: Pb4Âs2S7. Arsenosulfură de plumb, întîlnită în unele filoane metalifere. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale bogat fafetate după (010) sau lamelar, cu aspect vărgat, datorită suprapunerii lamelelor gemene după (10'T). Are culoare cenuşie închisă de ofel, cu urma neagră şi luciu puternic metalic. Prezintă clivaj perfect după (010); are duritatea 3 şi gr. sp. 6,4. 14. Jordanoni. Geobot.: Specii vegetale ale căror caractere distincte sînt adeseori greu de deosebit, ele putîndu-se separa numai prin caractere morfologice (exterioare). Ariile lor sînt restrînse şi continue. Sin. Specii mici, Specii jordaniene. 15. Jordaniene, specii Geobot.: Sin. Jordanoni (v.). 16. Jorissen, metoda lui Chim.: Metodă colorimetrică utilizată pentru determinarea furfurolului în băuturi alcoolice şi în ofet. Se bazează pe colorafia dată de furfurol în prezenfa anilinei şi a acidului acetic. Pentru determinare se folosesc etaloane de furfurol proaspăt distilat. 17. Josefinif. Mineral.: Nichel teluric, în care raportul Ni: Fe variază între 2:1 şi 3:1. îs. Joseil. Mineral.: Bi4(Te, Se, S). Telurură de bismut asemănătoare tetradimitului (v.). Cristalizează în sistemul romboedric. 19. Jofnian. Stratigr.: Sistem cuprinzînd formafiunile Scutului baltic, constituit după cutările careliene şi înaintea Cam-brianului. în sens restrîns, e echivalentul Algonkianului, depozitele detritice ale acestui sistem reprezentînd molasa formată pe seama gotokarelidelor. Formafiunile post-careliene cuprind Seria de Noppi (Hoglandium), granitul de Rapakiwi şi gresia jotnică sau de Dala, al cărei complex, desemnat şi ca Jotnium, are o pozifie aproape orizontală. Gresia jotnică eo formaţiune fluviatilă şi eoliană, de climă uscată, şi e constituită din gresii cuarfitice roşii (Oldest red Sandstone), adeseori cu stratificafie încrucişată, cu urme de „valuri" şi cu crăpături de uscăciune. 20. Joubert, feorema lui Elt. V. sub Impedanfă electrică 2. Joule 702 1. Joule, pl. jouli. Fiz.: Unitatea de măsură MKSA penfru lucru mecanic, căldură şi energie. Un joule e energia elecfrică transmisă în fimp de o secundă unui circuit electric care primeşte puterea constantă de un watt*. 1 J = 1 Ws=107 erg. 2. Joule, legea lui Fiz.: Energia internă U a unei mase date de gaz perfect depinde numai de temperafura gazului. Un gaz real se încălzeşte sau se răceşte- într-o expansiune, după cum pv-\-U scade sau creşte, la temperatură constantă, p fiind presiunea gazului, iar v, volumul său specific. La presiunile şi temperaturile ordinare, hidrogenul şi heliul se încălzesc, îar celelalte gaze se răcesc. La presiuni şi temperaturi foarte înalte, toate gazele se încălzesc. 3. Joule-Lenz, efect Elf., Fiz.: Efectul electrocaloric (v.), care consistă în dezvoltarea ireversibilă de căldură în conductoarele electrice parcurse de curent elecfric de conducfie, puterea instantanee dezvoltată într-un circuit de rezistentă R parcurs de curentul i fiind proporfională cu pătratul intensi-tăfii instantanee a curentului: p=Ri2. în curent continuu, puterea dezvoltată se scrie P = RI2, iar căldura dezvoltată în timpul t de curentul constant I e Q = k0RI2t, ^o“Oi239 cal/J fiind coeficientul de conversiune al unităfilor (legea lui Joule-Lenz). în regim periodic (sinusoidal sau nesinusoidal), expresiile precedente se menfin dacă se înfelege prin P puterea activă (media pe un număr întreg de perioade a puterii instantanee dezvoltate sub formă de căldură), prin Q căldura dezvoltată în timpul t, considerat un multiplu exact al perioadei, şi prin /, valoarea efectivă a infensităfii curentului electric. Puterea dezvoltată se mai poate exprima, numai în curent continuu, prin notafiile P=Ul/R=UhI, în cari Uy este tensiunea aplicată la borne. Efectul Joule-Lenz e una dintre formele transformării energiei electromagnetice în energie interioară a conductoarelor, expresiile de mai sus fiind forme particulare ale legii lucrului de conducfie (v. Lucrului, legea ~ de conducfie). 4. Joule-Thomson, efect Fiz.: Variafia de temperatură a gazelor reale, în urma destinderii acestora fără producere de lucru mecanic, datorită dependenfei dintre energia internă şi volumul gazelor reale (contrar celor stabilite prin legea lui Joule penfru gazele perfecte, la cari energia internă depinde numai de temperatură). Efectul Joule-Thomson e descris de relafia: \ d T_Av ( j_\ () dp cp'[a T) în care T e temperatura, p e presiunea, A e echivalentul caloric al lucrului mecanic, v e volumul specific, Cp e căldura specifică la presiune constantă, a e coeficientul de dilatafie fermică. Relafia dă rezultate în bună concor-danfă cu experienfele, pentru variafii de presiune de ordinul unei atmosfere. Această relafie arată că efectul Joule-Thomson e nul cînd coeficientul de dilatafie al gazului, a, are valoarea — » adică în cazul gazelor perfecte. Deoarece, în cazul destinderii, 1 1 totdeauna dp<0, cînd a> — rezultă că dT<0, iar cînd a< - rezultă că d7’>0. Aceste rezultate sînf confirmate de expe-rienfă: cînd coeficientul de dilatafie al gazului real e mai mare decît cel al gazelor perfecte, efectul Joule-Thomson produce scăderea temperaturii gazului, ceea ce se constată — la presiunile şi temperaturile obişnuite — la toate gazele, afară de (3) hidrogen şi de heliu; cînd coeficientul de dilatafie al gazului real e mai mic decît cel al gazelor perfecte, efectul Joule-Thomson produce creşterea temperaturii gazului, ceea ce se constată — la presiunile şi temperaturile obişnuite — ia hidrogen şi la heliu; cînd coeficientul de dilatafie al gazului real e egal cu cel al gazelor perfecte, efectul Joule-Thomson e nul. Fiecare gaz are la flecare temperatură o anumită presiune, la care efectul Joule-Thomson se anulează, astfel încît, la presiuni şi la temperaturi suficient de înalte, efectul Joule-Thomson produce creşterea temperaturii tuturor gazelor, după cum, la temperaturi suficient de joase, efectul Joule-Thomson provoacă scăderea temperaturii hidrogenului şi a heliului (de ex.f la'presiunea atmosferică, efectul Joule-Thomson pentru hidrogen se inversează la —80°). Relafia (1) e valabila numai în intervale de presiune relativ mici. Pînă la 5 at şi între 0 şi 90°, variaţia temperaturii datorită efectului Joule-Thomson poate fi calculată, cu suficientă precizie, cu relafia mai simplă: (2) kt=a(pi-p2), în care At rezultă în °C, iar p e dat în kg/cm2. Penfru aer, a^0,27, iar pentru bioxid de carbon, a& 1,35. O relafie cu un domeniu de valabilitate mult mai larg, deoarece fine seamă atît de influenfa temperaturii cît şi de cea a presiunii iniţiale a gazului, este următoarea: (*-*) (^)2. în care, pentru aer, ^ = 0,268—0,00068 p\, iar pentru oxigen, * = 0,313-0,00085 pi. Efectul Joule-Thomson, care constituie o abatere a gazelor reale de la modul de comportare a gazelor perfecte, e folosit în tehnică pentru obfinerea temperaturilor foarte joase (prin destinderea repetată a aceleiaşi mase de gaz), cum şi pentru lichefierea gazelor prin procedeul Linde. 5. Jug, pl. juguri. 1. Ind. făr.: Dispozitivul de înjugare a animalelor cornute la car, compus din butucul jugului, două restee, două bulfee şi policioară. V. fig. III, sub Car 1. 6. Jug. 2. Mi pe: Susfine- re suplementară, de siguranfă mi ' "mr-3 (v. fig.)» executată de obicei din R i i! ! H-7 lemn de mină, aşezată transversal sub armaturile cadrului format din grindă sau din grindă şi talpă, şi din stîlpii respectivi (v. fig.), pe cari le sprijină. V. şl Cadru de mină, sub Cadru de rezistenfă. 7. Jug» 3. Expl. pefr.: Ansamblul care asigură legătura dintre balansier şi prăjina lustruită, format dintr-un cablu cu diametrul de 25 sau de 28 mm, curbat, astfel încîf cele două capete ale lui să fie legate solidar la puntea de agăfare (v. fig.). Cablul se aşază cu partea de sus pe o şea, montată în partea din fafă a capului de cal (v. sub Cap terminal), iar prăjina lustruită se trece prin canalul din mijlocul punfii de agăfare, fiind blocată cu un zăvor, pentru ca să nu iasă din punte în direcfia laterală, şi cu o pereche de şarniere strînse pe corpul prăjinii deasupra punfii, cari împiedică ieşirea acesteia în jos. La ridicarea capului baîansierului se ridică şi jugul cu puntea de agăfare, iar odată cu acestea, şî prăjina lustruită şi, cu ea, întregul ansamblu al garniturii de prăjini de pompare. J. ii li Jug de mină. I) grinda jugului; 2) sfîlp de jug; 3) grindă de armatură; 4) sfîlp de armatură. Jug cu punte. I) şurub; 2) cablu; 3) rondelă; 4) zăvor (căţea); 5) puntea de agăfare. Jug 703 jugastru Fixarea capetelor cablului în puntea de agăfare se face în cele două locaşuri laterale de formă conică ale punfii de agăfare, în care firele răsfirate ale capetelor cablului se prind cu plumb topit. Sin. Jug cu punte, Praştie (termen de şantier). î. Jug. 4. Elf.: Armatură componentă a Ianfuriior de izolatoare de suspensiune, duble (de susfinere şi de întindere), avînd rolul de a menfine distanfa dintre cele două lanfuri şi de a repartiza uniform sarcina pe ele. V. Armatură pentru instalafii electrice. 2. Jug. 5. Elf.: Parte constitutivă a circuitului magnetic (v.) al unui sistem electromagnetic, care nu are înfăşurărhelectrice. în transformator, jugul leagă miezurile între ele (v. fig. I). în maşina electrică constituie corpul inductorului şi al indusului. La un inductor cu poli aparenfi, jugul legînd polii între ei apare ca un element distinct; la un inductor cu poli înecafi şi la orice indus, jugul formează însuşi miezul aces-1 tora. Are în general formă de coroană® cilindrică, uneori prismatică. E construit din ofel sau din fontă, masiv (cînd e stră- bătut de flux magnetic constant) sau la- Uugul la transformator, melar (cînd e străbătut de flux magnetic variabil). Jugul inductorului maşinii de curent continuu şi al maşinii comutatoare e masiv, de ofel (cînd se cere greutate mică) sau de fontă; face şi funcfiunea de carcasă; secfiunea e de obicei dreptunghiulară, eventual pufin bombată; se întîl-nesc însă şi alte forme de secfiuni (v. fig. II). în general, jugul e executat cu tălpi pentru fixarea maşinii pe glisiere sau pe placa de fundafie; în cazul maşinilor de putere mică poartă şi scuturile port-Iagăr. La maşinile mari, jugul e format din două jumătăfi asamblate după un plan' orizontal. Jugul inductorului maşinii sincrone e de obicei masiv, de fontă sau de ofel turnat. Pentru viteze periferice mari (peste 80—100 m/s), se execută în formă de coroană cu spife. Spre a evita solicitările la încovoiere în obadă, se adoptă construcfia cu coroana liberă. La maşinile lungi sînt asamblate mai multe coroane. Jugul indusului maşinilor sincrone şi al inductorului maşinilor asincrone e constituit iamelar din pachete de tole de ofel electrotehnic (separate prin canale de ventilafie în cazul maşinilor mari). La maşinile cu diametru mic, tolele sînt dintr-o bucată. La maşinile cu diametru mare, tolele sînt executate din mai multe sectoare, cu crestături în formă de coadă de rîndunică, pentru prinderea în carcasă. Sectoarele se instalează cu rosturile decalate. Totalitatea pachetelor de tole e strînsă între două plăci groase de ofel şi ansamblul astfel format e fixat în carcasa statorului. Jugul indusului maşinilor de curent continuu, al maşinilor asincrone, cu şi fără colector, e constituit Iamelar din pachete de tole de ofel electrotehnic. La maşini cu diametru mic, pachetele de tole se montează direct pe ax, fixîndu-se cu pană de siguranfă; presarea în sens axial se face cu ajutorul unor flanşe şi al unor inele de fixare (v. sub Inel electric). La maşinile asincrone cu rotor bobinat şi la maşinile asincrone cu colector, aceste flanşe marginale sînt de obicei completate cu suporturi de bobinaj (v.) pe cari se reazemă capetele bobinelor. La maşinile cu diametru mai mare, pachetele de tole se montează de obicei pe un butuc; în cazul diametrilor foarte mari, pachetul de tole se execută din sectoare fixatele butuc prin sistemul de prindere în coadă de rîndunică. Tensiunea magnetică a jugurilor maşinilor electrice reprezintă o parte mică din tensiunea magnetică a întregului circuit magnetic. La calculul circuitului magnetic, fluxul poate fi considerat repartizat uniform. 3. Jug. 6. Cs.: Grindă de lemn rezemată la capete pe două grinzi paralele ale unui planşeu de lemn, care serveşte ca reazem pentru grinzile planşeului aşezate între cele două, şi cari nu se pot rezema direct pe zidăria respectivă, din cauza unui gol de uşă sau de fereastră sau a unor canale de fum amenajate în acesta (.v fig.). 4. Jug. 7. Cs.: Riglă de lemn aşezată orizontal şi rezemată la capete pe doi căpriori ai unui acoperiş, care serveşte ca reazem pentru căpriorii aşezafi între cei doi şi amplasaţi în dreptuf unui coş de fum. 5. Jug. 8. Hldrof.: Cele două piese de lemn cari formează laturile orizontale ale cadrului transversal de solidarizare a elementelor longitudinale cari alcătuiesc perefii jgheaburilor de lemn pentru transportul apei (v. fig.)- «. Jug; 9. Hidrof.: Dis- 1) jug; 2) montanei; 3) contrafişej 4) jgheab, pozit.v folosit pentru reglarea debitului din conductele de mase plastice utilizate în irigafii, alcătuit din două bare metalice sau de lemn, solidarizate cu două şuruburi, cu ajutorul cărora barele pot fi apropiate sau jUg penfru reglarea debitului conduc-distanfate, variind secfiunea fe|or peretelui acesteia (v. fig.). 7. Jug de ciocan. Uf.: Cadrul fix, cu două coloane, al ciocanului de forjă. (Termen de atelier.) 8. Jug de joagăr. Ind. făr.: Cadrul mobil în care sînt fixate pînzele de ferestrău ale unui joagăr (v.). V. fig. sub Joagăr. 9. Jugasfru, pl. jugaştri. Silv.: Acer campestre L. Arbore de mărimea a doua, din genul Acer, familia Aceraceae, putînd depăşi, în anumite condifii de creştere foarte favorabile (soluri aluvionare fresce), înăifimea de 20 m. Aria sa de răspîndire naturală are limita nordică la nivelul Edinburgului, Danemarcei, Varşoviei, sudului Moscovei, coborînd brusc în jos, cam de-a lungul Donului, către coiful sud-estic al Mării Caspice, iar limita sudică trece prin insulele Baleare, Sicilia, Grecia de sud, Ankara, sudul Mării Caspice. în fara noastră, jugastrul se localizează în părfile de mijloc şi sudice ale zonei forestiere (coline şi cîmpie), ca arbore de diseminafie rară, în arborete de şleau şi, în general, de stejar. E un arbore care suportă bine uscăciunea în sol şi în atmosferă şi nu e pretenfios fafă a b V II. Diferite secfiuni de juguri (carcase) Ia maşina de curent continuu, a) dreptunghiulară bombată; b) dreptunghiulară cu prelungiri penfru fixarea scuturilor; c) cu nervuri; d) profil special (de fontă); e) profil special (de ofel). Jug pentru grinzi de pfanşeu, 1) grinzi de pianşeu rezemate pe zid; 2) jug; 3) grinzi de planşeu rezemate pe jug; 4) canale de coş. Jugar 704 jukovski, profil ~ de fertilitatea solului, dezvoltîndu-se bine în soluri adînci. Se înmulfeşte prin seminfe, lăstari şi drajoni, manifestînd o creştere deosebit de viguroasă în prima tinerefe. E foarte apreciat ca arbore de amestec, în special în pădurile de şleau, datorită ac|iunii sale de ameliorare a solului şi de ferire a acestuia de înierbare. Poate îndeplini în condifii optime şi funcfiunea de arbore de stimulare şi de „împingere" a stejarului, şi e considerat una dintre speciile prefioase pentru constituirea perdelelor forestiere de protecfie a cîmpului. Lemnul de jugastru are culoarea albă-gălbuie; e omogen, avînd vasele uniform răspîndite şi vizibile numai cu instrumente măritoare, razele medulare fine, cari apar în spărtură ca oglinzi mărunte. Se lucrează şi se lustruieşte uşor, fiind întrebuinfat în strungărie; mai e întrebuinţat în rotărie, în construcfia de maşini agricole şi Ja confecţionarea de ustensile şcolare (rigle, etc.), etc. Lemnul de jugastru e şi un foarfe bun combustibil. 1. Jugar, pl. jugăre. Ms. V. lugăr. 2. Juglandaceae, Silv.: Familie de arbori şi de arbuşti, caracterizafi prin frunzele lor imparipenat-compuse, flori uni-sexuate monoice, — şi prin fructul lor, care e o drupă dehis-centă sau cu înveliş aripat. Cei mai importanfi reprezentanţi ai acestei familii sînt nucul (v.) şi unele specii de caria (v.). s. Juglans. Paleonf.: Arbore din familia Juglandaceae, cu frunze compuse penate, cu foliolele laterale nesimefrice, cu jumătatea externă mai lată şi cu nervurile secundare arcuite la marginea limbului, unde se unesc. S-a dezvoltat din Cretacic pînă azi. Specia Juglans acuminata Al. Br., foarte răspîndită în Terfiarul din lumea întreaga, e cunoscut în tara noastră din Miocejiul de la Tîmpa-Deva, Daia Frunză de Săsească-Sibiu, etc. De asemenea, se întîlnesc mai juglans. multe specii în Acvitanianul de pe Valea Jiului. 4. Juglonă. Chim.: 5-Hidroxi-1,4-naftochinonă. Se prezintă sub forma de cristale brune-roşii, cu p. t. 150°, solubile în cloroform, în eter şi în alcool etilic, insolubile în apă, antrenabile cu vapori de apă. Se găseşte sub forma de leucoderivat cojile nucilor verzi (Juglans Regia OH HC"S O II /C\ l HC V/Cnc/ H H CH II CH n apropiere de şi încălzită cu .4 i H[ i rj si Aparaful Jukov. I) vas Dewar; 2) vas care confine substanţa de analizat; 3) termometru. a fluidului de-a Linn.). Leucoderivaful se oxidează la aer, colorîndu-se în brun închis. Se utilizează în cosmetică, pentru unele briantine colorate şi vopsele de păr, şi, în Medicină, la tratarea unor O afecţiuni ale pielii. 5. jugulare. Ind. alim.: Proces tehnologic de abator care consistă în tăierea vaselor sangvine din regiunea submaxilară (artera carotidă şi vena jugulară) a animalului. Acest procedeu se aplică obişnuit la tăierea animalelor mici (vifei, miei, oi, iepuri de casă) fiind precedat de asomare. La animalele mari (bovine adulte), jugularea se aplică numai ocazional, execu-tîndu-se prin tăierea vaselor sangvine din treimea inferioară a gîtului, fără a se face asomare. 6. Jujeu, pl. jujee. Ind. făr.: Jug rudimentar constituit din trei bucăfi de lemn aşezate în triunghi, şi care se pune vifeilor sau porcilor în jurul gîtului, — sau bucată de lemn care se agafă cu o sfoară de gîtul dinilor, penfru a-i împiedica să treacă prin garduri. Var. Jujău, Jijeu. 7. Jukov, aparaful Iui Chim.: Aparat folosit pentru determinarea punctului de solidificare al subsianfelor între 30 şi 150°. Se compune (v. fig.) dintr-un vas Dewar cu funaul plat, echipat cu un dop de cauciuc prin care frece un termometru cu diviziuni de 0,1 °, avînd rezervorul situat î fund. Pentru determinare, substanfa, topită 10--150 peste punctul de topire, se toarnă repede în vasul interior al aparatului, încălzit la aceeaşi temperatură. Se astupă vasul cu dopul de cauciuc echipat cu termometru şi se amestecă confinutul vasului cu termometrul, lăsînd întregul aparat să se răcească. La aparifia cristalelor se observă o mărire a temperaturii. Ca punct de solidificare al substanţei se admite punctul cel mai înalt la care a ajuns temperatura. 8. Jukovski, formula lui Av.: Formulă care dă forfa portantă P pentru unitatea de lungime a unui profil aerodinamic care se deplasează cu viteza fafă de un fluid de densitate q şi care inifial era imobil, în funcfiune de circulafia T a vitezei relative lungul conturului profilului, adică P=Qv coT. Pentru a determina sensul acestei forfe, se consideră convenţional că circulaţia T e un vector orientat (ca direcţie şi sens), ca şi vîrtejul căruia îi corespunde; se obţine astfel P = QVoo xf, ceea ce înseamnă că porfanţa e normală pe viteză. Formula lui Jukovski se extinde şi pentru regimul compresibil subsonic, dacă se admite ipoteza perturbaţiilor mici. 9. Jukovski, ipoteza lui Mec. fl.: Circulaţia în jurul unui profil aerodinamic cu bordul de fugă ascufit se determină făcînd ca bordul de fugă să corespundă cu un punct de viteză nulă de pe cercul generator, adică de pe cercul din care se obţine profilul prin transformarea conformă Jukovski (v.). Astfel, circulaţia F are expresia r = 4^0sin(a + x), în care a e unghiul dintre axa Ox şi viteza de la infinit vq a fluidului, x e unghiul dinfre axa de portanţă nulă şi Ox, iar a e raza cercului generator. în cazul profilurilor cu bordul de fugă rotunjit, această ipoteză se înlocuieşte cu ipofeza lui Carafoli, Ia care se pune condifia ca unul din punctele de viteză nulă de pe cercul generator să corespundă cu punctul de pe profil în care derivata funcfiunii de transformare are valoarea minimă (în modul). 10. Jukovski, profil Av.: Profil aerodinamic de aripă sau de pală de elice, obfinut printr-o transformare con'ormă Jukovski: n: a - r;' A fi 0 j 1 a unui cerc din planul complex în planul complex z — — x + iy, unde c=OQ (v. fig. a) este cea mai mică (în valoare absolută) dinfre abscisele celor două puncte de intersecfiune a cercului transformat, cu axa reală (0|). Forma profilului obfinut prin Profil Jukovski. £Ot]) sistemul de coordonate din planul xO'y) sistemul de coordonate din planul z; M) centrul cercului din planul ţ; Q') bordul de fugă din planul z, corespunzător punctuluiQ dinplanul p) unghiul dintre axa de portantă nulă şi axa absciselor; CM) direcfia axei de portantă nulă; «-direcfia vitezei relative a aerului, pentru care portanta profilului e nulă; OQ=c. transformarea Jukovski depinde de pozifia centrului cercului în planul De exemplu: dacă centrul cercului (M) se găseşte în primul cadran din planul % şi cercul intersectează axa Og (v. fig. a), se obfine un profil Jukovski, teorema Iul ~ 705 Jupifer de aripă (v. fig. b); dacă centrul (M) se găseşte pe axa imaginară (Or]), se obfine un profi! biconvex simetric; dacă centrul (M) se găseşte pe axa reală (0|), se obfine un arc de cerc; dacă centrul (M) se găseşte în originea axelor (O), se obfine un segment de dreaptă. Axa de portanfă nulă a profilului (adică paralelă cu direcfia vitezei curentului, pentru care portanfa profilului e nulă) formează acelaşi unghi cu axa Ox ca şi dreapta QM cu axa 0|. Punctul Q (din planul £) se transformă într-un vîrf ascufit Q' (din planul z), care se numeşte bordul de fugă al profilului. 1. Jukovski, feorema iui Mec. fl. V. Kutta-Jukovski, tecrema 2. Jukovski, transformarea Mec. fl.: Transformarea con- formă a unui cerc şi a domeniului său exterior din planul £ = într-un contur oarecare şi domeniul exterior al acestuia din planul z = x-\-iy, prin funcfiunea de transformare unde c2 poate avea totdeauna o valoare reală, dacă se aleg adecvat axele de coordonate (OŞ şi Ot]). Pentru conture în formă de profil aerodinamic (v. fig. a şi b sub Jukovski, profil ^), c este cea mâi mică (în valoare absolută) dintre abscisele celor două puncte de intersec-fiune a cercului cu axa reală (OŞ). Transformarea Jukovski face ca mişcării unui fluid în jurul cercului, să-i corespundă o mişcare de fluid în jurul conturului; aceasta se obfine înlocuind, în potenfialul complex f(t) „d/ al mişcării din planul pe % cu z. Cunoscînd viteza w — a fluidului în jurul cercului, viteza a fluidului din jurul conturului se obfine din relafia d/^d/.dţ dz dl; dz ’dz' dţ în care w—u — iv e expresia complexă a vitezei în planul cercului (u şi v fiind componentele vitezei după axele OŞ şi Or|) şi w' — u’ — iv' e expresia complexă a vitezei în planul conturului (u' şi v' fi.ind componentele vitezei după axele Ox şi Oy). 3. Julian. Sfratigr.: Subetajul inferior al Carnianului, reprezentat în Alpii de No*d prin Stratele cu Cardita (Cardita guembeli), calcare roşii de tip Hallstattcu Trachyceras aonoides, Stratele de Reingraben cu Carnifes floridus şi Stratele de Lunz, situate deasupra, — iar în Alpii de sudf prin Stratele de Rai bl inferioara, cuprinzînd calcare cu Trachyceras aonoides şi şisturi negricioase cu peşti şi plante, apoi marne cu Myopho-ria kefersteini, iar la partea superioară, calcare cu Megalodon. 4. Jumătate de buşfean. Ind. lemn.: Sin. Lemn semirotund (v. sub Lemn). V. şî sub Cherestea. 5. Jumăfafe-sînge. Zoof.: Calitatea unor animale (în special cai) de a fi rezultat prin încrucişarea, într-o singură generaţie, a două rase. Se pot încrucişa: rase de pur sînge între ele, rase de pur sînge cu rase comune din acelaşi tip, şi rase grele cu rase uşoare. în primele două cazuri se obfine „un jumatate-sînge de rasă", iar în al treilea caz, un „jumă-tate-sînge sub raportul masei" (animale intermediare). c^ ^C<- diazoderivat galben, solubil; cu- | |j. | plează în poziţiile 7 şi 2 cu săruri HO3S______C C CH de diazoniu, formînd două serii de ^C^ ^C^ coloranţi monoazoici. , ^ j Procedeul de fabricaţie consistă SO3H în încălzirea acidului 1 -naftilamin- 4, 6,8-trisulfonic cu soluţie apoasă de hidroxid de sodiu la 170°, timp de 12 ore, sub presiunea de 3,5-*3,8 at. După reacţie se tratează cu o solufie diluată de acid clorhidric, se îndepărtează bioxidul de sulf sub agiiare şi se filtrează produsul brut, care confine ca impuritate isomerul 5-amino- 2-naftol-4, 8-disulfonic. Acesta e separat ulterior prin disol-varea selectivă a acidului K în hidroxid de sodiu. Acidul K e utilizat într-o mare măsură câ un intermediar penfru coloranfii azoici. Roşul acid Antracen 3 BL, colorant penfru lînă, se prepară prin cuplarea unui amestec de anilină şi o-toluidină diazo-fate, cu produsul de condensare dintre sulfoclorura acidului Schaeffer şi acid K. Derivafii săi N-acilafi sînt folosiţi la fabricarea de coloranţi azoici rezistenţi roşii şi violeţi. O serie de coloranţi monoazoici din clasa antosinelor sînt preparaţi din N-benzoil-K şi din 2,4-dicloro- şi 2,5-dicIoro-benzoil, derivaţii săi. De exemplu: Anthosinâ A şi 5 B; Antho-sina 3 B, roşul strălucitor Supranol G, etc. O utilizare importantă a acidului 1 -naftilamin-4, 6, 8-tri- sulfonic e fabricarea germaninei, un medicament pentru tratarea bolii somnului. Sin. Acid Kalle. 5. k \.Mat.: Simbol literal pentru un număr curent întreg. e. k 2. Fiz.: Simbol literal pentru constanta lui Boltzmann(v.). 7. k Fiz.: Simbol literal pentru prefixul kilo-. 8. tc. Elf.: Simbol literal penfru coeficientul de raţionalizare (v.), egal cu 1 în sisteme de unităţi raţionalizate şi egal cu4jr în sisteme de unităţi neraţionalizate. 9. Kahlbaum, fier Mefg.: Fier tehnic de mare puritate, al cărui conţinut în carbon şi în alte impurităţi e sub 0,025% în total, conţinutul în impurităţi fiind aproximativ: 0,001 % Mn, 0,015% Si, 0,0014% Cu şi 0,004% Ni. E folosit ca material magnetic moale. V. şi sub Magnetice, materiale 10. Kainit. Mineral.: KMg(S04)CI*3 H20. Mineral din grupul sulfaţilor metalici alcalini, format ca produs de sedimentaţie chimică în lagune şi în basine marine pe cale de dispariţie. .Se găseşte ca mineral important al zăcămintelor de săruri de potasiu, mai frecvent în formaţiunile de acoperiş. Cristalizează în sistemul monoclinic, prezentîndu-se, de cele mai multe ori, sub formă de mase granulare compacte zaharoide, sau, mai rar, în cristale cu habitus tabular sau prismatic. E a 1 b-gălbui, cenuşiu, uneori roşu, şi are luciu sticlos. Are clivaj foarte bun după (100); e translucid, cu spărtura sclipitoare. Are duritatea 2 şi gr. sp. 2,1. Se disolvă cu uşurinţă în apă; are gust amărui-sărat şi nu e higroscopic. E optic biax, cu indicii de refracţie ng= 1,516, nm= 1,505, np= 1,494. Se întrebuinţează ca îngrăşămînt agricol şi Ia fabricarea unor săruri de potasiu. 11. Kainosif. Mineral.: (Y, Ce)2Ca2[Co3 | Si205]-2 H20. Silicat natural de ytriu, ceriu şi calciu, hidratat, cristalizat în sistemul rombic, în mici cristale prismatice. Are culoarea gilbenă-brună, duritatea 5—6 şi gr. sp. 3,5. 12. Kaki. Ind. fexf.: Culoare verde-gălbuie, folosită pentru vopsirea ţesăturilor de lînă pieptenată, de bumbac şi de in, din cari se confecţionează uniforme militare, unele produse speciale ca: prelate, foi de cort, de rucsacuri, saci de merinde, etc. astfel încît să prezinte un contrast cît mai slab cu impresia de culoare pe care o prezintă pămîntul văzut din depărtare. 13. Kalaiî. Mineral.: Sin. Turcoază (v.). 14. Kalevian. Sfrafigr.: Sin. Formaţiune kaleviană (v. sub Karelian). 15. Kalfax. Foto., Poligr.: Peliculă fotografică (v.) specială, care se impresionează cu radiaţii ultraviolete şi se developează termic, folosită la unele tipuri de maşini de foto-culegere (v.) (de ex. Grafafon). 16. Kaliasfrakanif. Mineral.: Sin. Leonit (v.). 17. Kaliborif.Mineral.: KMg2BnOi9*9 H20. Borat natural de potasiu şi de magneziu, rezultat ca produs de transformare al pinnoitului (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale incolore, clare ca apa. Are duritatea 4 şi gr. sp. 2,1. Sin. Hintzeit. îs. Kalicinif. Mineral.: HKCO3. Carbonat acid de potasiu, cristalizat în sistemul monoclinic. Se întîlneşte în zăcămintele de salpetru de potasiu. 19. Kalicreină. Chim. biol.: Hormon de circulaţie de natură polipeptidică extras din pancreas. Kalicreina se găseşte sub o formă inactivă în urină şi în sînge. Are o acţiune acce-lerantă asupra pulsului, mărindu-i frecvenţa şi amplitudinea. 20. Kalinif. Mineral.: KA^SO^’ 12 H20. Alaun de potasiu natural, întîlnit obişnuit ca eflorescenfe pe crăpăturile lavelor vulcanice, pe cărbunii arzînd şi pe şisturile argiloase cari conţin pirită. Cristalizează în sistemul cubic. E incolor, cu luciu sticlos şi spărtura concoidală. Are duritatea 2—2,5, gr. sp. 1,7—1,8 şi indicele de refracfie « = 1*456. 21. Kaliofilit. Mineral.: K-AlSiO,*. Mineral din grupul nefelinului, cu structura cristalină deosebită de a acestuia, cristalizat în cristale subfiri, aciculare după (1010) şi (0001), grupate în mănunchiuri. Kalipatron 710 Karfoîit E incolor pînă la alb, cu luciu sticlos sau sidefos. Prezintă clivaj după (0001). Are duritatea 6 şi gr. sp. 2,5—2,7. E optic negativ, cu indicii de refracfie: (0 = 1,532 şi 8 = 1,527. Cu acid clorhidric se transformă într-o masă gelatinoasă. Sin. Fakelit. 1. Kalipatron, pl. kalipatroane. Mine. V. sub Mască de mină. 2. Kaliu. Chim.: Sin. Potasiu (v.). 3. KalSokiboffum. Paleont.: Reptilă din ordinul Chelonienilor (broaşte festoase), grupul Pleurodirae, caracteristică pentru Crefacicul superior. La adulfi, basinul e sudat la carapace, vertebrele cervicale sînt mici şi de tip amficelic, iar cele caudaie sînf turtite. Specia Kallokibotium bajazidi a fost întîlnită în tara noastră în Danianuî din Transilvania. 4. SCamala. Bot.: Arbust din familia Euphorbiaceae, care creşte în regiunile tropicale, şi din fructele şi seminfele căruia se extrage o substanfă colorantă cu acelaşi nume, întrebuinfată la vopsitul ţesăturilor şi, în Medicină, ca fenifug. Sin. Kamela. & Kamarezif. Mineral.: Cu3[(OH)4 | SO4] -6 H20. Sulfat bazic natural de cupru, cristalizat în sistemul rombic, în cristale tabulare de culoare verde. Are duritatea 3 şi gr. sp. 4. e. Kamela. Bot.: Sin. Kamala (v.). 7. fCames, pl. kamesuri. Geogr.; Relief deluros, format din nisipuri stratificate, amestecate cu materiale grosiere (bolo-vănişuri) şi mîluri argiloase, în care se separă depresiuni adeseori lipsite de scurgere, iar uneori mlăştinoase sau formînd mici lacuri. Relieful de kames ia naştere prin acfiunea complexă a ghefarilor Exemplu de Kames. şi a apelor rezultate din j) argjfg stratificată; 2) nisipuri stratificate; topirea ghefii, cari de- 3) argilă nisipoasă fină, stratificată, pun materiale nisipoase- argiloase, intercalate între morenele de fund şi cele de suprafafă. Uneori, kamesurile reprezintă conuri de dejecfie Ia periferia ghefarilor continentali (de calotă). Relieful de kames e larg răspîndit în partea nord-vestică a URSS (regiunea Leningrad şi carelo-fină), cum şi în Peninsula scandinavă şi în Nordul Canadei. Var. Cames. s. Kămmererif. Mineral.: Varietate de clorit (v.) care confine crom. c. Kammgarn. Ind. text.: Stofă produsă din fire de lînă pieptenată care trebuie să aibă următoarele calităfi: să fie netedă; în majoritatea cazurilor, firul să fie subfire, fiind fabricat dinfr-o fibră subfire,, lungă, uniformă, rezistentă şi cu ondulafii pufine; să aibă greutate şi desime mari. La feserea acestei stofe se folosesc pe scară mare legătura serj, cum şi serj în combinafie cu alte legături. O serie de articole se fabrică şi cu legătură diagonal. Ţesăturile kammgarn necesită o confecf/onare foarte îngrijită, deoarece pe partea netedă a fesăturii ies clar în evidenţă toate defectele cusutului şi ale finisării. Ţesăturile kammgarn se întrebuinfează la confecfionarea de costume (gabardină, covercoat, cheviot, diagonal, etc.), de rochii (caşmir, crepe, etc.) şi de uniforme militare. 10. Kamsin. Meteor..* Sin. Simun. V. sub Vînt, tipuri de ti. KaneS. fnd. cb.: Parafină obfinută din cărbuni. 12. Kanfhal. Metg.: Aliaj al fierului cu crom, aluminiu şi cobalt, cu compozifia: 20—25% Cr, 5% Al, 1,5—3% Co, urme de carbon şi restul fier. Caracteristicile principale sînt: temperatura de topire 1510°, rezisfivitafea electrică 1,35 O mm2/m, coeficientul de variafie a rezisfivităfii cu temperatura 8,10* 10~5 grd"1. E un aliaj costisitor; se foloseşte la confecfionarea de rezistoare destinate să lucreze la temperaturi înalte (pînă Ia 1350°) în cuptoare industriale, de aparate casnice, etc. Var. Cantal. 13. Kapadermgrund. Ind. chim,, Ind. piei.: Emulsie de copolimer acrilovinilic, folosită, în industria pielăriei, ca liant fermoplasfic în compozifia apreturilor pentru finisarea pieilor cu fafa corectată. 14. Kaplan, turbină Mş., Hidr. V. sub Turbină hidraulică. 15. Kapok. Bot., Ind. text. V. Capoc. ie. ulei de Ind. alim. V. Capoc, ulei de 17. Kar, pl. karuri. Geo/.: Sin. Circ glaciar (v. Circ 3)f Zănoagă, Căldare. 18. Karagan, Sfrafe de Stratigr.: Diviziune stratigrafică a Tortonianului din părfile sudice ale URSS (Crimeea, Gol- ful Konka, teritoriile situate Ia nord şi Ia sud de Caucaz), constituită din marne cu Spaniodonfella şi argile gipsoase. Aceste sfrafe au în culcuş argile şi marne cu Spirialis, iar în acoperiş, nisipuri şi depozite argilo-marnoase cu Venus kon-kensis (Strate de Konka). 19. Karakane. Metg.: Grup de bronzuri cu Sn-Pb, confinînd între 14 şi 25% staniu. Sînt foarte dure şi se folosesc numai în stare turnată. Se toarnă clopote şi alte obiecte similare. 20. Karakul. Zoot., Ind. piei. V. Caracul. 21. Karelian. Strafigr.: Sistem de depozite sedimentare şi roci magmatice ale Scutului baltic, corespunzător Huronianului (v.) din Scutul canadian. început după cutările svekofennidice, sistemul karelian cuprinde mai mulfe formafiuni în parte echivalente, şi anume: formaţiunea jatuliană, care are în bază arcoze, urmate de conglomerate cuarfitice, apoi de şisturi cu hematit şi marne cu shungit (etajul Onegian), diabaze şi por-firife; formaţiunea kaleviană (fiiş), cu conglomerat bazai, urmat de cuarfite şi filite calcaroase şi grafifoase cu infer-calafii de serpentine; formafiunea ladogiană, cu şisturi dolo-mifice şi amfibolitice, cuarfite şi filite, toate puternic mig-matizate; formaţiunea laponă, cu minereuri de fier rubanate, roci verzi şi jaspilite la partea inferioară, urmate de conglomerate şi de cuarfite (fiiş); formafiunea de Kiruna, constituită la bază din roci verzi (porfirite şi diabaze spilitizafe), deasupra cărora urmează conglomerate şi grauwacke, porfire sienitice şi cuarf-porfire, cu cari sînt asociate lentile de mag-netit cu apatit şi diopsid (renumitele minereuri de fier de la Kirunavara), apoi tufuri şi lave de porfire sienitice şi cuarfi-fere; formafiunea de Tunfuri, cu curgeri de diabaze, şi formafiunea granulitelor lapone din peninsula Kola. 22. Karelide. Strafigr.: Sistem orogenic al Scutului baltic, dezvoltat în Finlanda şi constituit la sfîrşitul Karelianului. împreună cu gofidele din partea de sud a Peninsulei scandinave, constituie gotokarelidele, formarea lor corespunzînd aproximativ cutărilor algomiene de la sfîrşitul Huronianului din America de Nord. Metamorfismul din timpul cutărilor karelidice a fost mai pufin intens decît în timpul formării svekofennidelor, cutarea foarte puternică creînd local defor-mafiuni de stil alpin (solzi şi mici şariaje). Seriile postkare-lidice, constituite în parte din sedimente de tipul molasei, provenind din distrugerea Ianfuriior karelidice, cuprind formafiunea numită Hoglandium (sau Noppi), cu cuarfite şi porfire, şi gresia jofniană (sau de Dala). După formarea kareli-delor a avut loc intruziunea"graniţelor de Rapakiwi. 23. Karfoîit. Mineral.: MnAl2[(OH)4 | (SiOg^]. Silicaf de mangan şi aluminiu natural, întîlnit în ganga şi în druzele unor zăcăminte. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale fibroase, filiforme sau stufoase. E galben, galben-brun sau galben-verde, cu luciu mătăsos. Are duritatea 5,5 şi gr. sp. 2,9. E slab atacat de acizi. E optic negativ, cu indicii de refracfie ^ — 1,63; nm= 1,628, nr 1,61. \ltz\ivni3 Karfosiderit 711 Karmân-Trefffz, profil ~ 1. Karfosideiif- M/nera/.: 3 Fe203*4 S03*9 H2O. Varietate de sulfat de fier natural. 2. Karion F. Chim.: Sirop de sorbită utilizat în cosmetică, în locul glicerinei, ca agent de înmuiere a epidermei, în creme de toaletă, lotiuni, etc. (Numire comercială.) 3. Karife, un! de Ind. alim.: Grăsime obfinută din fructul arborelui Butyrospermum Parkii, care creşte în Africa, în jurul latitudinii 15° nordice, unde constituie sursa principală de grăsimi. Grăsimea rafinată e galbenă deschisă, plastică, uneori granulară, fără miros; se păstrează foarte bine. Stearina obfinută prin presare din untul de karite serveşte ca înlocuitor al untului de cacao. 4. Karling. Geogr.: Relief caracteristic regiunilor mun-toaseînalte, alpine, cu aspect de piramidă triunghiulară (v. fig.), care se formează în urma intersectării perefilor circurilor glaciare, ca urmare a dezvoltării lor regresive către partea superioară. De exemplu: vîrful Ujba din Caucaz, vîrful Matterhorn din Alpi, etc. 5. Karlsbad, maclă de Mineral. V. sub Maclă. e. Karma, aliaj Mefg.: Aliaj nichel-crom cu compozifia: 20% Cr, 3% Fe, 3% Al, 0,3% Si, 0,15% Mn, 0,06% C şi restul nichel. Are rezistenfă mare la temperaturi înalte şi e folosit la confecfionarea de rezistenfe electrice de încălzire şi de elemente de încălzire cari lucrează la temperaturi înalte şi sub solicitări mecanice. 7. Kărmăn, vîrfejuri paralele Mec. fl.: Două şiruri paralele de vîrtejuri cu axele rectilinii, de aceeaşi intensitate şi de sensuri contrare, decalate între ele (v. fig.). Aceste vîrtejuri se formează în aval de un corp cilindric, aflat în mişcare de translafie într-un fluid, şi se deplasează cu viteza F ^ h v*=2T,h"r unde T e intensitatea vîrtejurilor, h e distanfa dintre şiruri şi l e distanfa dintre două vîrtejuri consecutive ale aceluiaşi şir (v. fig); axele vîrtejurilor sînt paralele cu generatoarele corpului cilindric. Formarea vîrtejurilor alternate e un fenomen periodic,, avînd perioada * r=——, ® v-va f-----/ Karling. a) vîrf; b) cresfe laferafe; c) circuri cu facurî glaciare. Vîrfejuri parafefe Kârmân. C) corp cilindric; /) disfanfa între vîrfejuri; h) disfanfa dinfre două şiruri parelele de vîrtejuri. v fiind viteza de translafie a corpului cilindric, paralelă cu axa Ox. Penfru ca vîrtejurile să fie stabile, trebuie ca între distanfele h şi l să existe relafia: j=0,2805, dar această stabilitate nu se obfine decît penfru perturbafii cu caracter particular. Vîrtejurile alternate apar cînd numărul lui Reynolds e suficient de mare pentru ca suprafefele de discontinuitate; cari se formează în spatele corpului la mişcări lente, să-şi piardă stabilitatea şi să se transforme în nuclee de vîrtejuri. Dacă numărul lui Reynolds depăşeşte o anumită valoare, vîrtejurile alternate dispar şi mişcarea în aval de corp prezintă un caracter cu totul dezordonat. în cazul cînd se formează vîrtejuri alternate, rezistenfă la înaintare a corpului cilindric are expresia Vîrtejurile se amortisează, datorită viscozităfii, la o distanfă destul de mare în spatele corpului. Uneori, aceste vîrtejuri alternate se numesc vîrfejuri Benard-Kârmân, deoarece fenomenul formării lor a fost observat experimental de Benard. a. Karmân-Trefffz, profil Mec. fl.: Profil aerodinamic de aripă sau de pală de elice, obfinut prin transformarea conformă z-kq_/\-q\k Z+kq \% + q) a unui cerc din planul complex ţ = |-!-zr] (cercul generator), în planul complex z^x-j-iy, cu k<2 şi q fiind cea mai mică -x? /. Profil Karmân-Trefffz de formă generali. K) cercul generator; C) profilul; M) centrul cercului; P) punct pe cerc; P’) punct pe profil; ^2=(0i/Q2)^/ s—k+fmck' Pentru k=zs- Ik, U^ şi E^i sînt reprezentările în complex ale mărimi-lor ik, uk şi Ek. Ki r roii t 721 Kjeldahl, mefoda /X/ în formă operaţională, în cazul reţelelor lineare (penfru cazul în care valorile inifiale ale intensităţilor curenţilor şi sarcinilor electrice sînf nule), feorema este următoarea: E.£,{' k p k F respectiv k-\ k-\ [C], {^ >] = [O], unde £P{»k}=^h(P)^ {is}, 5=1 în care Zks(p)=PLks • Pentru k^s, Zkk(p)^ZkiP):=Rk^PLk^pCk> Peniru k=s.— Numărul ecuaţiilor independente obţinute prin aplicarea teoremelor lui Kirchhoff [(n — s) oMinute cu prima teoremă, n fiind numărul de noduri şi s număn. de subrefele şi (l — n + s) obţinute cu cea de a doua teorema^ fiind numărul de laturi] este suficient pentru rezolvarea refel k electrice în cari de obicei se dau parametrii reţelei şi t^/unile electromotoare exterioare (ale generatoarelor) şi se\[ ere să se determine intensităţile curenţilor. în cazul reţelelor lineare, prin aplicarea teoremelor iui Kirchhoff se obţin sisteme de ecuaţii algebrice sau integro-diferentiale lineare cu coeficienţi constanţi. Pentru reţelele nelineare, legătura dintre căderile de tensiune şi curenfi trebuie indicată prin caracteristicile »^=/(i^) ale elementelor nelineare cari intră în alcătuirea refelei. — Teoremele lui Kirchhoff se pot prezentaşi sub formă duală, în care drept necunoscute se consideră tensiunile la bornele laturilor refelei. Forma du a I ăa celei de a doua teoreme a lui Kirchhoff este următoarea: Suma algebrică a tensiunilor la borne ale laturilor dintr-un ochi al unei refele este nulă: l respectiv Y^Ckqubk:=z 0 sau [C]*[«*] = 0f k k—\ conservîndu-şi valabilitatea în formă complexă şi operaţională. Forma duală a primei teoreme are un enunţ simplu numai în cazul refelelor lineare de curent continuu şi al refelelor de curent alternativ fără cuplaje mutuale: (c= 1,2.....n-s), respectiv (c=1-2......n~s)- fi k în care Gk este conducfanfa laturii k, iar Isc^= —G^E^ reprezintă intensitatea curentului de scurt-circuit al laturii k care intră în nodul c; Yk este admitanfa complexă a laturii k, iar Ţ — — Y%~Eu es*e reprezentarea în complex a intensităfii iCfe k K / curentului de scurt-circuit care intră în nodul c. Cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff se demonstrează toate celelalte teoreme importante ale refelelor electrice, cum sînt teorema curenfilor ciclici (v.), teorema tensiunilor la noduri (v.), etc. î. Kirrolif. Mineral.: Ca3Al2 [OH 1 PO4]. Mineral din grupul descloizitului, de culoare galbenă deschisă, care se prezintă în mase compacte. 2. Kirsch. Ind. alim.: Băutură alcoolică obfinută din suc de cireşe în amestec cu vişine, incluziv apă, alcool şi zahăr. 3. Kirschner, indicele Chim.: Număr indicînd aciditatea acizilor graşi volatili dintr-o grăsime. Reprezintă numărul de mililitri de solufie alcalină 0,1 n, necesară pentru neutralizarea acizilor graşi volatili din 5 g grăsime, în condifii determinate. Indicele Kirschner prezintă diferenfieri importante după natura grăsimilor (v. tabloul). 4. Kiruna, formaţiunea de~. Stratigr.: Sin. Seria de Kiruna (v. sub Karelian). 5. Kissling, metoda lui Chim.: Metodă folosită la determinarea oxidabilitătii uleiurilor de uns. Ea consistă în oxida-rea unei probe de ulei la 120°, timp de 70 de ore, cu un debit anumit de oxigen uscat, după care produsul se hidrolizează 20 de minute cu o solufie alcoolică de hidroxid de sodiu. Se frece confinuful flaconului înfr-o pîlnie de separare şi se lasă în repaus pînă a doua zi. Dacă la suprafafa de separafie a celor două lichide se observă urme de substanfe negre asfaltoase, uleiul se consideră necorespunzăfor. Din stratul alcoolic se extrag cu benzen substanfele oxidate şi se dozează. o. Kistiakowskî, ecuafia lui Chim. fiz.: Relafia: Lm —=8,75+4,575 log Tf, 1 f în care Lm e căldura latentă molară de vaporizare a unei substanfe în cal/mol, iar Tţ e temperatura absolută de fierbere la presiunea ordinară. Deşi dedusă din ecuafia lui Clapeyron-Clausius, relafia are caracter empiric. Ea dă rezultate exacte pentru lichide nepolare, şi rezultate mai pufin exacte pentru cele disociate. 7. Kiton, coloranţi Ind. chim.: Azocoloranfi pentru lînă rezistenfi la spălare şi la lumină. Exemplu: roşul Kiton rezistent 4 BL este un colorant rezistent la lumină şi la spălare. La preparare se utilizează săruri de diazoniu, confinînd o grupare de aril-sulfonă, care produce o îmbunătăţire a rezistenţelor umede. Galbenul Kiton S, obţinut prin cuplarea anilinei diazotate cu acidul 1 -[fenil-4-sulfonic]~5-pirazolon-3-carboxilic, are o rezistenţă bună la spălare şi la lumină; în plus, egalizează mai bine decît tartrazina (v.). Sin. Kiton rezistent, Kiton rezistent la lumină, Acilan, Erio, Alphanol, Supracen, Erio-rezistent, Supranol, Polar, Supramin, Fullacid, Eriosolid. 8. kJ E/f.: Simbol literal pentru kilojoule. 9. Kjeldahl, mefoda Chim.: Metodă pentru determinarea conţinutului în azot al unei substanţe. în cazul determinării azotului din combustibili solizi şi din alte substanţe organice, principiul metodei consistă în trans- formarea compuşilor cu azot în sulfat de amoniu, prin acţiunea unui exces de acid sulfuric concentrat fierbinte, în prezenţa unui catalizator transportor de oxigen; sulfatul de amoniu format e descompus cu o soluţie concentrată de hidroxid de sodiu sau de potasiu şi distilă, iar amoniacul degajat e captat într-o cantitate cunoscută de acid sulfuric cu titru cunoscut şi apoi e determinat prin titrare. Odată /. Balon Kjeldahf. cu acidul sulfuric concentrat, necesar dezagregării, se adaugă o cantitate de sulfat de potasiu (sau de sodiu), care ridică punctul de fierbere al acidului sulfuric, Grăsimea Indicele Kirschner ml/5 g Unt Unt de cocos Unt de palmier Grăsimi comune 20--26 1-2 0,S--1 sub 0,5 46 Klaprofhit 722 Klinke' ceramic II, Instaiafie pentru distilarea şi dozarea amoniacului. 1) balon cu solufia oxidată; 2) tub de sticlă; 3) refrigerent; 4) pahar cu acid sulfuric. bază temperează fierberea şi ajută la clarificarea solufiei după terminarea oxidării. Pentru catalizarea reacfiei se adaugă o picătură de mercur sau de sulfat de cupru anhidru, de telur, seleniu, etc. Dezagregarea durează 2—4 ore (v. fig./), cu excepfie în cazul antracitului şi al cocsului, cînd durata ei atinge 12»*16 ore. în aceste cazuri, oxidarea poate fi uşurată prin adăugare de permanganat de potasiu, în cantităfi foarte mici, reacfia fiind foarte violentă. După limpezirea solufiei prin oxidare, confinutul balonului Kjeldahl se diluează cu apă distilată şi se trece cantitativ într-un alt balon, în care se introduc granule de zinc, pentru degajare de hidrogen, sulfură de sodiu (sau de potasiu), necesare descompunerii compuşilor de mercur-amo-niu, şi o solufie concentrată de hidroxid de sodiu, pentru descompunerea sulfatului de amoniu şi degajarea amoniacului care, prin distilare (v. fig. //), e prins sub formă de sulfat de amoniu într-un balon confinînd acid sulfuric cu titru cunoscut, iar excesul de acid sulfuric se titrează cu hidroxid de potasiu în prezenfa unui indicator: roşu de Congo, alizarină în alcool, metiloranj, etc.; 1 cm3 acid n/10, respectiv 1 cm3 n/10, corespunde la 1,4 mg N2. 1. Klaprofhit. Mineral.: 3 CusS*2 Bi^. Sulfură naturală de cupru şi de bismut. Cristalizează în sisfemul rombic, în cristale aciculare, alungite după axa lor verticală, cu striafiuni longitudinale, Are culoare galbenă-cenuşie, cu aspect pestrif şi luciu metalic. Prezintă clivaj perfect după (100). Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 6,4. 2. Klaus, Sfrafe de Strafigr.: Inifial calcarele spatice cu brahiopode ale Bajocianului superior de la Klausalpe (Alpii calcaroşi de nord). Prin extensiune, ulterior, ansamblul depozitelor calcaroase şi feruginoase ale Doggerului superior şi ale Callovianului inferior (zona cu Macrocephalites macro-cephalus), constituind un orizont de condensare stratigrafică bogat m amonifi. în fara noastră sînt desemnate sub numele de Strate de Klaus calcarele hematitice cu amonifi din Banat (Svinifa), cum şi calcarele cu nodule limonitice şi cu moluşte, printre cari numeroase cefalopode, de pe versantul estic al Bucegilor (pasul Strunga). s. Klein şi Gordon, ecuafia Fiz.: Ecuafie a Mecanicii ondulatorii, care descrie comportarea particulelor de spin nul. Corespunde formei relativiste a hamiltonianului H = c\Jm2c2+p2 şi se obfine din ecuafia lui Schrodinger (v.), introducînd o funcfiune scalară oj) şi înlocuind în H2=c4m2-i-c2/?2 mărimile// şi p cu simbolurile: h 0 h , -—r —- şi —-—. grad. 2 jt; c)£ 2 7i] Pentru funcfiunea de undă ^ se obfine ecuafia: 2 jim2c2 □ ty=------T------ 1 c)2 în care operatorul lui d'Alembert e D=A~*ar A e operatorul lui Laplace. Ecuafia e relativist invariantă şi, prin aceasta, constituie o extindere relativistă a ecuafiei lui Schrodinger. 4. Kleinîf. Mineral.: HgCl2*3 HgO. Mineral din grupul terlinguaitului, cristalizat în sistemul exagonal. Prezintă luciu adamantin caracteristic. s. Kliff, pl. kliffuri. V. Cliff. 6. Klingerifi Tehn.: Material de etanşare preparat dintr-un amestec de circa 70% asbest şi 30% cauciuc. Se fabrică sub forme diferite (plăci, inele, etc.), colorate în toate nuanfele. Are o foarte bună rezistenfă la întindere (circa 350 kgf/cm2, încercarea făcîndu-se pe o bandă cu lăfimea de 3 cm). Se întrebuinfează la confecfionarea de garnituri de etanşare a căldărilor de abur, avînd o bună rezistenfă chimică la solufiile alcaline şi acide, ia uleiuri acide şi calde. Asbestul din compozifia klingeritului conferă mare rezistenfă chimică produsului. Var. Klingherit. 7. Klinker ceramic. Maf. cs.: Produs ceramic vTtrifiat, fabricat din argile greu fuzibile (1200-"1400°), cu interval mare între temperatura de vitrifiere şi temperatura de topire. E folosit la executarea unor pavaje (la trotoare, la partea carosabilă a străzilor, la curfi), a unor pardoseli (la peroane, hale industriale, etc.) şi a unor zidării şi placaje exterioare. Se fasonează în blocuri prismatice de diferite dimensiuni. Piesele folosite la executarea pavajelor şi a pardoselilor au pe fafa văzută mici şanfuri, pentru a împiedica alunecarea în timpul circulafiei. Klinkerele trebuie să îndeplinească următoarele condifii: să aibă greutatea specifică aparentă de 1900--2000 kg/m3; să aibă rezistenfa la compresiune de cel pufin 1000 kg/cm2; să prezinte o absorpfie de apă de cel mult 2%; să fie arse uniform şi să prezinte în toată secfiunea o masă omogenă, bine vitrifiafă, fără stratificafii, crăpături sau goluri; prin lovire cu ciocanul, să producă un sunet clar, metalic. Penfru corectarea compozifiei chimice a argilelor folosite la fabricare, cînd acestea nu au aptitudine pentru klinkeri-zare bună, se folosesc amestecuri artificiale. Penfru reducerea plasticităfii se folosesc degresanfi (şamotă refractară, şamotă de klinker ceramic, nisip cuarfos fin măcinat) în proporfie de cel mult 20***25%. Argilele cu punct de vitrifiere prea ridicat se corectează cu fondanfi (cretă, dolomită, marnă, cenuşă de cărbune, zgură de furnal înalt, nisip cu mică sau cu feldspat, unele minereuri de fier sau de mangan, argile feruginoase, sticlă, magnezit, bazalt, mică, etc.). Un confinut prea mare de CaCC>3 produce degajări de CO2 cari fac masa poroasă şi produc umflături la suprafafă, iar CaO micşorează viscozitatea klinkerului. Se admit argile cu calcar fin diseminat, iar cînd acest compus e în cantitate mai mare se evită dezavantajele produse de el printr-o curbă rapidă de ardere. Magnezia măreşte intervalul de vitrifiere, dar dă contracfiuni relativ mari. Oxidul de fier, Fe203, nu trebuie să depăşească 6-**8%. Cînd e în cantitate mai mare, arderea trebuie condusă după o curbă lentă, pentru evitarea umflăturilor, în special la argilele plastice. Produsele de klinker pot fi fabricate prin metoda uscată sau umedă. Cu prima metodă se obfin produse cu forme mai regulate şi se evită pericolul deformării la uscare (ca la fasonarea prin mefoda umedă). Prepararea amestecului trebuie condusă astfel, încît să se obfină o masă omogenă. în acest scop se folosesc malaxoare, valfuri, kollerganguri, prese-filiere. La fabricarea prin metoda umedă, macerarea amestecurilor prezintă importanfă deosebită. Uneori, pentru micşorarea plasticităfii argilelor, acestea se calcinează la 300-*-500°, înainte de a fi malaxate. Fasonarea amestecului se execută mecanic (presare la 200*”300 atm), de preferinfă la prese cu presiune bilaterală, cu două sau cu mai multe etape, în forme şi şabloane încălzite. Presarea suplementară se foloseşte la produsele cari trebuie să aibe dimensiuni precise obligatorii (de ex. pentru placaje de fafadă). Klinker de ciment 723 Knebelit Arderea se execută în cuptoare circulare cu secţiune mică sau în cuptoare-cameră cu flacără întoarsă, cu volum mic, şi se conduce după o curbă bine precizată cu alură de încălzire lentă sau rapidă, după felul materialului, cu menţinerea la aceeaşi temperatură un timp cît mai îndelungat şi cu răcire lentă si în absenţă de aer. Un ciclu de ardere durează 10-15 zile. 1. Klinker de ciment. Maf. cs.: Produs intermediar obţinut 1a fabricarea cimenturilor Portland şi aluminos, prin arderea amestecului de materii prime pînă la apariţia fazei lichide şi răcirea acesteia penfru a obţine o masă compactă şi dură. K I i n k e r u I de ciment Portland, care se obţine prin arderea unui amestec de calcar şi argilă, la temperatura de 1450°, şi răcirea bruscă a acestuia, e un produs cu compoziţie chimică şi mineralogică eterogenă. Compuşii chimici principali ai acestui klinker sînt: silicatul tricalcic (3 Ca0*Si02); silicatul bicalcic (2Ca0*Si02), care adiţionează isomorf, în proporţie sub 1%, următorii oxizi: AI2O3, Fe203, T1O2, K2O, Na20, MgO, CaF2, Cr2C>3, etc.; aluminatul tricalcic (3 CaO-A^Os), care se găseşte în klinker singur, dar şi în amestec de soluţie solidă cu Na20-8 CaO-3 AI2O2, în kiinkereie răcite lent; feroaluminatul tetracalcic (4CaO*A^Oa*Fe20s) (brownmille-ritul), care se găseşte adeseori în amestec de soluţie solidă cu ferit dicalcic (2CaO-Fe2C>3) şi adiţionînd isomorf, pînă la 1%, MgO şi Mn203î oxidul de calciu liber (CaO), în cantităţi admisibile sub 1%; periclazul (MgO), în cantităţi pînă la 4%; în masa vitroasă, compuşii alcalini de tipul Na20»8 Ca0*Si02 şi K20-23 CaO* 12 S1O2 (v. şî sub Ciment Portland). Klinker ul de ciment aluminos se obţine prin arderea pînă Ia topire (1400°), mai rar pînă Ia vitrifiere (1300°), a unui amestec de bauxită şi calcar, fin măcinate, urmată de o răcire lentă a amestecului obţinut. Constituenţii mineralogici a acestui klinker sînf: aluminatul monocalcic (CaO- A!203), care se prezintă sub forma de cristale prismatice cu bune proprietăţi hidraulice, silicatul dicalcic (2Ca0-Si02), feroaluminatul tetracalcic (4 CaO»A^Os-Fe203), compusul lui Tavasci (Ca0*Al203*2 Fe20s) şi unii compuşi nehidraulici, ca: gehlenitul (2 CaO* A^Og’SiC^), trialuminatul pentacalcic (5 CaO*3 AI2O3) şi masa vitroasă, care în compoziţia cimentului aluminos nu are proprietăţi hidraulice, astfel încît kiinkereie răcite lent au rezistenţe mecanice mai bune. 2. Klinkerizare. Maf. cs.: Procesul de ardere a materiei prime folosite Ia fabricarea unui ciment, pînă Ia apariţia fazei lichide, în scopul obţinerii klinkerului de ciment (v.). La început se produc reacţii în stare solidă, între oxidul de calciu (CaO) şi oxizii de aluminiu (AI2O3) şi de fier (Fe203), cu formare de trialuminat pentacalcic (5 CaO*3 AJ2O3), de silicat bicalcic (2Ca0-Si02) şi de ferit bicalcic (2 Ca0*Fe203), în intervalul de temperatură 800--13000. Primii componenţi eutectici (v. Diagramă de echilibru) intră în topitură în jurul temperaturii de 1300°, după compoziţia amestecului de materii prime. Pînă la 1450° apar ceilalţi componenţi ai cimentului Portland, şi anume aluminatul tricalcic (3 CaO* A^Og), feroaluminatul tetracalcic (4 CaO* AI203*Fe203) şi silicatul tricalcic (3Ca0-Si02). Deoarece componentul valoros al cimentului Portland e silicatul tricalcic, iar acesta e un compus incongruent în stare solidă (v. Incongruent, punct de topire ~), care se descompune în silicat bicalcic şi oxid de calciu, klinkerul obfinut Ia 1450° trebuie să fie răcit foarte brusc, pentru a opri astfel descompunerea silicatului tricalcic şi a obţine o cantitate mai mare de fază sticloasă care, Ia cimentul Portland, are proprietăţi hidraulice. La fabricarea cimentului aluminos, al cărui klinker nu conţine compuşi incongruenţi valoroşi, şi a cărui fază sticloasă nu are proprietăţi hidraulice, e indicată răcirea lentă a klinkerului, pentru a cristaliza toţi componenţii din topitură şî a rămîne puţină fază vitroasă. Klinkerizarea se face în cuptoare speciale, iar răcirea bruscă (la prepararea cimentului Portland) se realizează în răcifoare de construcţii diferite. Procesul de klinkerizare e favorizat mulf prin adăugarea unor mineralizatori, ca fluorură de calciu (CaF2), oxid de mangan (MnO), oxid de fier (Fe203)f oxid de magneziu (MgO), al căror rol se explică prin coborîrea punctului de topire al amestecului (fondanţi) şi prin micşorarea viscozităţii fazei lichide. 3. ~r grad de Maf. cs.î Raportul dintre cantitatea de fază lichidă şi cantitatea de faze solide cari stau în echilibru la temperafura de ardere a materiilor prime folosite Ia fabricarea unui ciment. Un ciment klinkerizează cu atît mai greu cu cît conţine mai mult CaO şi Si02, şi cu atît mai uşor, cu cît confine mai mult Fe203 şi AI2O3. Gradul de klinkerizare dă indicafii asupra mersului procesului de fabricare a cimentului şi asupra calităfii lui. 4. Kiipă, pl. klipe. Geo/.: Sin. Petic de acoperire (v,); var. Clipă. 5. Kliwa, gresie de Pefr., Strafigr.: Gresie silicioasă de vîrstă oligocenă, constituită din granule fine sau medii (rareori grosieră) de cuarf prinse într-un ciment silicios, foarte rar argilos (caolinitic), care uneori prezinfă ca impurifăfi fragmente de şisturi verzi. Are culoare albicioasă-gălbuie, rezistenfă de rupere la compresiune în stare uscată circa 1100 kgf/cm2. E o piatră de construcfie bună, nu e gelivă şi se lucrează bine. Cu timpul capătă o patină ruginie datorită oxizilor de fier . cari se găsesc în rarele granule de glauconit pe cari le confine. Gresia de Kliwa e dezvoltată deasupra orizontului inferior de menilite al Paleogenului, în intervalul stratigrafie atribuit curent Oligocenului, în partea externă a Pînzei de Tarcău din Carpafii romîneşti (respectiv a pînzei de Shole din Carpafii ucraineni şi polonezi) şi în autohtonul Pînzei de Tarcău, unde formează bancuri puternice (cu grosimea de cîteva sute de metri), cu intercalafii de şisturi disodilice sau de tipul depozitelor pelitice ale Stratelor de Pucioasa, cari prezintă variafii de facies şi de grosime, atît longitudinale cît şi laterale. în partea sudică a acestei pînze, şi anume în Pintenul de Văleni, se deosebesc două pachete de gresie de Kliwa, separate prin Stratele de Podu Morii (echivalente, parfial, cu Stratele de Krosno superioare). Gresiile pachetului superior, în bancuri mai groase şi asociate cu nisipuri albe silicioase şi cu diatomite, mai sînt desemnate şi ca Gresia de Buşte-nari. Variefăfile mai slab cimentate şi mai curate ale gresiei de Kliwa, ca şi nisipurile provenite prin alterafie din aceste gresii, sînt utilizate Ia fabricarea sticlei (în regiunea Văleni-de-Munte). Orizontul gresiei de Kliwa e important şi din punctul de vedere petrolier, confinînd multe dintre zăcămintele de fifei din Moldova şi cîteva din Muntenia. 6. KSockmannit. Mineral.: CuSe. Seleniură de cupru naturală, cristalizata în sistemul exagonal, care se găseşte isomorf cu covelinul (v.). Are culoare albăstruie închisă, cu luciu metalic. Are duritatea 2-*3 şi gr. sp. ~ 5. 7. km. Ms.: Simbol literal pentru kilometru. a. Knebelit. Mineral.: (Mn, Fe)2Si04. Varietate feroman-ganiferă de peridot, întîlnită în unele zăcăminte de magnetit. Se prezintă sub formă de agregate reniforme, de plăci mici sau de cristale columnare, de culoare neagră-cenuşie, cu luciu de smoală. Are clivaj după (010) şi slab după (110) şi duritatea 6—7. Se topeşte la flacăra suflătorului. 46* Knockmetru 724 Kohlrausch, legea lui ~ \c Knockmetru, pl. knockmefre. Mş.: Dispozitivul indicator ai unui aparat CFR de măsurare a detonafiei, constituit fie dintr-un termoelement cu miliam-permetru sau dintr-un voltametru, fie din ambele aparate (v. fig.)*— La dispozitivele cu termocuplu şi cu miliampermetru, detonata se determină prin indicafiile mili-ampermetrului, conectat cu termo-cuplul, care se găseşte în vecinătatea unei rezistenfe electrice din circuitul de transmisiune a detonafiei. Astfel se măsoară indirect intensitatea efectivă a curentului discontinuu din acest al doilea circuit, care e proporfională cu deto-nafia produsă în aparatul CFR şi transmisă prinfr-o membrană la o tijă săritoare, prin intermediul căreia se închide temporar circuitul re-zistenfei. — La dispozitivele cu voltametru, detonafia se determină prin volumul de hidrogen degajat la un electrod, prin electroliză, voltametru! fiind instalat în circuitul electric de transmisiune a detonafiei. Schema unul knockmetru. 1} cilindrul motorului; 2) membrană; 3) tijă săritoare; 4) contact Intermitent (cu cît tija 3 e aruncată mai puternic în sus de Cu voltametrul se măsoară, ' de me^ran_= *. «• «"'«tul asemenea indirect, detonafiile pro- rămîne închis mal mult timp); duse în aparatul CFR şi transmise 4 ?urub de re9,are; 5) sursă H2N SOsH I C HC^ ' ''CH H0*s-i*cÂc/-s0*H H H Operafia se execută într-un aparat de extracfie tip percolator. Se introduc în extractor 20 g piele degresată şi se extrage 1 litru la 35—40°. Se filtrează extractul pînă cîp^ se obfine un filtrat clar. Se îndepărtează primii 150 ml, iar 50 ml se evaporă pe baia de apă, într-o capsulă de porfelan tarată în prealabil. După uscare în etuvă se recîntăreşte capsula. Din diferenfa de greutate se calculează substanfele extrase. 8. Kodurol. Foto. V. Glicin. 9. Koechlinit. Mineral.: Bi203*Mo03. Oxid natural de bismut şi molibden, cristalizat în sistemul rombic, în cristale cu habitus tabular. Are culoare verde-gălbuie. 10. Kdenig, feorema lui Mec.: Energia cinetică a unui sistem de puncte materiale în mişcare fafă de un triedru fix este egală cu energia cinetică în mişcarea lui fafă de un triedru avînd originea în centrul de greutate al sistemului şi direcfiile axelor paralele cu axele triedrului fix, însumată cu energia cinetică a centrului maselor sistemului, în care se presupune concentrată întreaga masă a acestui sistem: £ = T MQ2+TYimiri de încălzire; 8) termoelement; 9 a) miliampermetru (knock-metrul propriu-zis). —Calea de curent B: 7 b) rezistenfă electrică; 8 b) voltametru cu acid sulfuric diluat (10 %); 9 b) electrozi; 10 b) tub gradat, pentru măsurarea volumului de hidrogen degajat. printr-o diafragmă la tija sări- de curenf continuu; 6) comutator foare, care închide circuitul electric. Penfru cafeade curent A sau B.~ Sin. Knockmeter. V. şî sub CFR, Ca,ea de curenf A:7a> sîrmă aparat 2. Knopif. Mineral.: Varietate de perowskit (v.) confinînd pînă la 4—5% ceriu şi ytriu, întîlnit în unele calcare metamorfozate sau în unele magme primare. Cristalizează în sistemul cubic. Are culoare neagră cu luciu metalic, gr. sp. 4,2 şi indicele de refracfie n = 2,3. s. Knup, piramidă Tehn., Meft. V. sub Duritate 2» Microdurifate (Procedeul prin imprimare). 4. Kobell, scara lui Mineral. V. Scara lui Kobell. 5. Kohellif. Mineral.: Varietate de cozalif (v.), compact, în care o mare parte din bismut e înlocuit cu stibiu. 6. Kochr acid Chim.: 8-aminonaftalen-1,3,6-trisulfo- nic; 1 -naftilamin-3,6,8-trisulfonic. Cristalizează cu 6 H20; este solubil în apă şi în alcool; sarea de anilină are p.t. 312°, cu descompunere. Se obfine industrial prin nitrarea acidului naftalen-1,3,6-tri-sulfonic şi reducerea produsului nitrat. E utilizat la fabricarea acidului H prin topire alcalină (v. H, acid ~). Prin hidroliza sării de diazoniu, se prepară acidul 1-naftol-3,6,8-frisulfonic (oxiacidul Koch), un important intermediar pentru formarea acidului cromotropic (v.) (v. şi Hidroxinaftalinsulfonici, acizi ~). Acidul cromotropic se poate obfine şi prin topirea alcalină a acidului Koch, în timpul topirii producîndu-se desaminarea. Sin. Acid T; Acid amino K. V. şî H, acid 7. Koch, mefoda Chim.: Metodă folosită la determinarea substanfelor solubile din pieile tăbăcite vegetal, bazată pe extragerea la rece, cu apă, a acestor substanfe. unde M= S este masa totală a sistemului de puncte materiale considerat; q este vectorul de pozifie al centrului de greutate al sistemului de puncte, fafă de originea triedrului fix; mi este masa unui punct Ai al sistemului A de puncte materiale; r\ este vectorul de pozifie al punctului Ai fafă de triedrul cu originea în centrul de greutate al sistemului. Energia cinetică a unui corp rigid în mişcare generală se compune din energia sa cinetică într-o mişcare de translafie cu viteza centrului maselor, însumată cu energia cinetică în rota}ia sa în jurul axei instantanee trecînd prin centrul maselor: £ = y + y/AW2 unde M e masa corpului; vG e viteza centrului G al maselor; e momentul de inerfie al corpului în raport cu axa instantanee de rotafie A; co e viteza unghiulară instantanee în rotafia corpului în jurul axei A- Pentru mişcările particulare ale solidului rigid, energia sa cinetică rezultă din formula generală de mai sus, impunînd vectorilor vq şi co restricf ii le respective* Energia cinetică a unui sistem deformabil de puncte materiale oarecare în mişcare se compune din energia lui cinetică într-o mişcare de translafie cu viteza centrului maselor lui, însumată cu energia cinetică a tuturor particulelor acestui sistem în mişcarea lor relativă fafă de centrul maselor; E~~ Mv'k’^r Y. (-1 mv'i 2 ** 1 jLA \ 2 unde M e masa întregului sistem de puncte materiafe; vG e viteza centrului G al maselor sistemului; m e masa unui punct material al sistemului; vr e viteza relativă a acestui punct material în raport cu G. u. Koepe, roafă Mine: Sin. Roată de fricfiune. V. sub Extracfie, maşină de 12. Koerox. Elf. V. sub Magnetice, materiale 13. Koerzif. Elt. V. sub Magnetice, materiale 14. Kogasin. Ind. pefr.: Amestecuri de hidrocarburi din benzina sintetică obfinută prin procedeul Fischer-Tropsch. Se deosebesc: Kogasin 1, care confine parafine normale şi iso-parafine şi care distilă între 30 şi 200°, şi Kogasin II, care distilă peste 200°. 15. Kohlrausch, legea lui Elf., Chim. fiz.: Relafie conform căreia conductivitatea echivalentă limită (v. sub Kohlrausch, punte ~ 725 Kossmaficeras HCX XC-OH conductivitate electrică) a unei solufii de electrolit e egală cu suma conductivităfilor ionilor la dilufie infinită. î. Kohlrausch, punte E/f., Chim. fiz.: Punte Wheat-stone cu fir pentru măsurarea conductivităţii solufiilor de elec-trolifi. V, sub Punte. % Kojic, acid Chim.: Derivat natural al y-pironei. Se formează prin cultivarea, pe fructoză sau pe manită, a bacteriilor oxidante de acid acetic (cari n transformă glucoza în acid gluconic). jj Alte bacterii (Aspergillus) sintetizează q acid kojic şi din alte monozaharide sau din glicerină. A fost obfinut şi pe cale chimică, din glucoză. HOHoC_____C PH 3. Koker, pl. kokere. Nav.: Piesă metalică, aproximativ tubulară, montată între bordajul pupei şi puntea unei nave, prin care trece arborele cîrmei. 4. Kok-saghîz. Bof., Ind. chim.: Plantă ierboasă, perenă, din specia Taraxacum officinale Wigg., familia Compositae, avînd rădăcina dezvoltată şi foarte rezistentă Ia condifii grele de temperatură sau de calitate a terenului. Tulpina şi frunzele formează o rozetă care apare direct (şi foarfe aproape) din rădăcină. Coaja rădăcinii e străbătută de vase lactifere aşezate în cercuri concentrice, din cari se extrage, prin inciziuni în rădăcini, un latex lichid, care e un cauciuc natural. în vasele exterioare ale rădăcinii, latexul se găseşte coagulat, sub formă de fire. Pentru a evita coagularea la aer a latexului, el se extrage sub apă cu amoniac, după fărîmifarea rădăcinii. Rădăcina de un an, uscată, are, de obicei, următoarea compoziţie: cauciuc (extras cu cloroform) 7,6%, hidrocarburi solubile (în special inulină) 35,9%, răşini 2,5%, lignină, proteine, celuloză, etc., 54%. Rădăcina proaspătă confine circa 2% cauciuc. Pentru extragerea cauciucului, rădăcina e supusă unui proces microbiologic (prin fermentare) sau unui proces chimic (prin atac cu alcalii), pentru a distruge părfile lemnoase; apoi e fărîmifată şi centrifugată, pentru a separa cauciucul de parfea lemnoasă. în URSS, unde planta e cultivată în Sud şi în regiunile păduroase, se practică reproducerea ei vegetativă, pentru a-i dezvolta cultura, şi planta a fost introdusă în producfia agricolă. Prin butaşi se obfin recolte cu rădăcinile de două ori mai mari decît ale celor obfinute prin seminfe. a Kolbeckîf. Mineral.: Be2(Al, Ca, Fe) [(P, Si)04]2-6 H2O. Mineral cu compozifie complexă, incomplet cunoscut, cristalizat în sistemul monoclinic, în cristale albăstrui, puternic pleocroice. Are luciu sticlos şi prezintă clivaj după (010). Are duritatea 3,5—4 şi gr. sp. 2,4. 6. Kofinsky. Ind. piei.: Animal din familia jderilor, prefios pentru blana lui. E răspîndit în Siberia orientală, în Manciuria şi în Coreea. Puful blănii de kolinsky e moale, dar scurt; restul firelor de păr sînt de lungime uniforjnă. Culoarea e în general galbenă. Blana de kolinsky se vopseşte în general ca să imite culoarea jderului. Sin. Nevăsfuică siberiană, Zibelină aurie (Mustela sibirica). 7. Kollergang. Mş.: Sin. Moară chiliană. V. sub Moară. 8. Komorowsky, metoda Chim.: Metodă analitică colori-metrica utilizată Ia determinarea alcoolilor superiori din băuturile alcoolice distilate. Se bazează pe reacfia de culoare pe care o dau alcoolii superiori cu acidul sulfuric. Comparafia se face cu ajutorul unei scări colorimetrice etalon obfinute din solufii de alcool isoamilic pur în alcool. 9. Konel, metal Mefg. V. Metal Konel. 10. Kongsbergif. Mineral.: Amalgam natural de argint, cu peste 49% argint, avînd refeaua cristalină a argintului. Se prezinfă sub formă de agregate granulare, tabulare, etc. Are Koninckina arfhaberi. culoarea albă-argintie şi luciu metalic. E fărîmicios, cu duritatea ~ 3. 11. Konik. Mefg.: Ofel de cementare slab aliat, cu compozifia: 0,10% Cf 0,35% Ni, 0,12% Cr, 0,25% Cuji restul fier. E foarfe bun pentru piese cari trebuie să aibă duritate superficială mare — obfinută prin cementare — şi solicitări mecanice mici sau mijlocii. 12. Koninckina. Paleonf.: Brahiopod articulat din familia Athyridae, cu cochilia mică, netedă, concav-convexă, cu linia cerdinală scurtă şi dreaptă. Umbo-nele, puternic răsucit, e în general lipsit de foramen, iar aparatul brahial, de tip elicopegmat, prezintă apofizele crurale unite printr-o lamă calcaroasă transversală, numită jugum. Specia Koninckina arthaberi Sim. e cunoscută în fara noastră din Triasicu! din insula Popina-Razelm (Dobrogea). 13. Koninckit. Mineral.: Fe"'[P04]-3 H20. Fosfat feric hidra-tat natural, de culoare galbenă, care se prezintă sub forma unor mici granule sferice. 14. KonSeinit. Mineral.: C5H4. Ceară fosilă de culoare albă-gălbuie, cu p.t. 114°. Se găseşte în plăci foarte subfiri, probabil rombice, în lignitul de Utznach. 15. Kopecky,aparatul ~.Ped.: Aparat pentru analiza granulometrică a solurilor şi a sedimentelor neconsolidate, în care se separă granulele mai mari decît 0,01 sau 0,02 mm, în trei fracfiuni. E compus din trei tuburi de sticlă cu secfiuni diferite, legate între ele (v. fig.). Materialul de analizat e introdus în tubul ce! mai subfire 1, după care se frece un curent de apă cu debit constant, controlat prin tubul piezometric 2. \ Viteza de curgere ascendentă a apei în fiecare tub e invers proporfională cu secfiunea tubului, astfel încît prin păstrarea unui anumit raport între secţiunile celor trei tuburi, la un anumit debit, viteza de curgere a apei e asffel reglată, încît în fiecare tub să corespundă vitezei de cădere a particulelor de anumit diametru, după legea lui Stokes. în vasul a, după antrenarea particulelor mai fine rămîn particulele peste 0,1 mm, în tubul b particule cu diametrul de 0,1 *"0,05 mm, în tubul c de 0,05—0,01 mm, iar particulele sub 0,01 mm sînt evacuate. 16. Kopper. Ind. fexf. V. Tricot, legătură de 17. Koppit. Mineral.: (Ca, Ce, Fe, Hg, Na2) O • Nb02 ■ H20. Niobat natural de calciu, ceriu, sodiu, etc. din grupul piro- clorului (v.), întîlnit în unele marmore de contact. . îs. Kornerupin. Mineral.: (AI2Mg3)B4 [0|(Si04)3]. Borosilicat de aluminiu şi magneziu, cristalizat în sistemul rombic, în cristale prismatice columnare, asemănătoare silimanitului. Are culoare albă pînă la brună-galbenă, cu luciu sticlos. Prezintă clivaj bun după (110). Are duritatea ~7, gr. sp. 3,3 şi indicii de refracfie: 7^=1,682; ^=1,681 şi np= 1,669. 19. Kossel, teoria lui Chim. fiz. V. sub Valenfă. 20. Kossmaficeras. Paleonf.: Amonit din familia Desmo-ceratidae, caracteristic pentru Crefacicul superior. Avea cochilia mai mult sau mai pufin evolută şi în secfiune subcircu-lară prezinfă strangulaţii bine marcate. Ornamentafia era formată din numeroase coaste (unele mai lungi alternînd cu altele mai scurte), cari trec neîntrerupte pe marginea externă. Aparatul Kopecky. Koftigif 726 Kripfon Specia Kossmaficeras iheobaldinum Sfob. e caracteristică pentru Crefacicul superior din munţii Bucegi. Sin. Pseudo-holcodiscus. 1. Koftigif. Mineral.: Zn3(As04)2-8 H20. Arseniat hidratat de zinc. Confine şi pufin oxid de cobalt. Are culoare roză şi e isomorf cu eritrinul. 2. Kovar. Mefg.: Aliaj ternar Fe-Ni-Co, cu compozifia: 54% Fe, 27% Ni şi 19% Co. Proprietatea caracteristică a kovaruiui e dilatafia lui termică egală cu cea a sticlei şi cu a plaţi nu lui (pe care îl înlocuieşte la montarea filamentelor în becurile cu incandescenfă, la piese de radio, la montarea lentilelor, etc.). E superior platinitului (v.)f prin faptul că existenfa în kovar a cobaltului în proporfie atît de mare măreşte sensibil zona de temperatură în care dilatafia se menfine constantă. Var. Covar. 3. Kozeny, criteriul lui Expl. pefr.: Criteriu de estimare a diametrului echivalent be al granulelor unei roci sedimentare detritice. Criteriul lui Kozeny derivă din criteriul mediei armonice a diametriior claselor granulometrice componente, ponderată cu fracfia granulometrică respectivă, fafă de care prezinfă o corecfie care consistă în sporirea convenţională cu 50% a ponderii fracfiei celei mai fine a compo-zifiei granulomefrice: 1 1 c A*1jA*2 , A*8 , T-=l,3 -r—b~z—f—s 1-----------, Oe Ol 02 O3 unde bi e diametrul mediu al clasei granulometrice de ordinul i, iar Asi e fracfia granulometrică de ordinul i. Experienfa a arătat că acest criteriu corespunde mai mult unei echivalenfe a suprafefei specifice a rocii reale cu roca fictivă, decît unei echivalenfe a permeabilităfilor absolute. 4. Kozeny, ecuaţia lui Expl. pefr. V. sub Poros, model mediu 5. Kr, Chim.: Simbol literal pentru elementul Kripton. e. Krâmer-Samow, aparat Ind, pefr.: Aparat pentru determinarea punctului de înmuiere al bitumului. E compus dintr-un capac metalic străbătut de un termometru şi de patru tuburi de sticlă în care se introduce bitumul de cercetat, după ce a fost încălzit la 160°. După răcire, la suprafafa bitumului din tuburi se aşază cinci grame mercur, se pune totul într-un vas cu apă (cînd bitumul are punctul de înmuiere mai mic decît 80°) sau cu glicerină (cînd bitumul are punctul de înmuiere mai mare decît 80°) şi se încălzeşte cu un grad pe minut. Se citeşte temperatura la care mercurul străbate bitumul. 7. Krarupizare. Te/c.: Procedeu de sporire a inductivităfii lineice a unui cablu de telecomunicaţii, prin înfăşurarea firului conductor cu un fir sub-fire de material feromagnetic, folosit pentru încărcarea liniilor (v.) în cablu. Inductivitatea lineică creşte sensibil, dar odată cu ea creşte şi rezistenfă lineică în curent alternativ, care depinde direct de pătratul frecvenfei şi de puterea a treia a grosimii stratului de material feromagnetic. Cablurile krarupizate obişnuite, cu material feromagnetic cu grosimea de O^—O.S mm, sînt utilizabile numai pentru telecomunicafii de frecvenţe foarte joase (telegrafie infraacustică — (v.) — şi telefonie vocală). Cablurile krarupizate speciale, cu mai multe straturi foarte subţiri (0,035 mm) de material feromagnetic, pot fi folosite însă şi pentru frecvenfe mai înalte, pentru intercalări în liniile aeriene. -Q.BLBL 4' Aparat Krămer-Sarnow. 1) patru tuburi identice; 2) bitum; 3) apă sau ulei de parafină; 4)5 g mercur. a. Krasovski, elipsoidul lui ~. Geod. V. sub Elipsoid de referinfă, 9. Krafzer, pl. kratzere. Uf.: Sin. Bandă cu raclete. V. sub Transportor cu bandă. 10. Kraurif, Mineral.: Fe‘*‘ [(OH)31 PO4]. Fosfat de fier natural cu un confinut de Fe” şi Cu, în general neomogen. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale mici şi rare, cu fefele rotunjite. Se prezintă mai frecvent sub formă de agregate radiare, sferice sau reniforme (glaskopf verde). Are culoarea verde deschisă pînă la verde neagră şi, uneori, verde-gălbuie, cu luciu gras. Urma e verde gălbuie. Are duritatea 3,5-»4 şi gr. sp. 3,3—3,5. E optic pozitiv, cu indicii de refracfie ng= 1,885; nm —1,840; ^=1,830. Sin. Dufrenit. 11. Krausit. Mineral.: KFe^O^H^O. Sulfat de fier şi potasiu hidratat, cristalizat în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus foarte variat. Are culoarea verde-gălbuie pală, şi gr. sp. 2,84. 12. Kreiss, reacfia Chim. V. sub Reacfia Kreiss. 13. Kreiss-Taufel, reacfia Chim. V. sub Reacfia Kreiss 14. Krennerif. Mineral.: (Au,Ag)Te2- Telurură naturală de aur şi argint, cu proprietăfi asemănătoare silvanitului (v.), întîlnită în unele filoane auro-argentifere. Cristalizează în sistemul rombic, în mici cristale columnare, cu sfriafiuni longitudinale. Are culoarea albă-argintie, pînă la galbenă de alamă, şi luciu metalic. Prezintă clivaj după (001); are duritatea 2**-3 şi gr. sp. 8,4. Sin. Bunsenin. 15. Kripfon. Chim.: Kr. Element chimic din familia gazelor nobile, avînd nr. at. 36; gr. at. 82,9. Se găseşte în aerul atmosferic în proporfia de 0,00011 %. Industrial se obfine prin distilarea fracfionată a aerului lichid. E un gaz incolor şi inodor, cu gr. sp. 2,89, p. t. —156,6° şi p. f. —151,7°. Kriptonul are următorii isotopi: Numărul de masă Abun- denfa Timpul de înjumătătire Tipul dezin- tegrării Reacţie nucleară de obţinere 77 — 65 min (3+, K Se7* (a, n) Kr?? 78 0,342% — - - 79 34 h K(98%), P+(2%) Se76 (a, n) Kr™, Bn» (d, 2n) Kr», Br79(p/ n) Kr79, Kr78 (d, p) Kr?9, Kr78(n, y) Kr™ 80 2,223 — — - 82 11,50 - - - 83 11,48 — — - 83* “ 113 min ? i Se80 (a, n) Kr8®, Kr82 (d, p) Kr83, Kr82 (n( y) «r§3, bombardarea uraniului cu neutroni, dezintegrarea Br?3 84 57,02 |n ! — — 85 I I 4,5 h ! r ! Kr84 (d, p) Kr85, Kr84(n, y) Kr85, ! Rb-5 (n, p) Kr85, Sr?s (n, a) Kr«5, bombardarea uraniului cu neutroni, dezintegrarea Br85 85* — | 9,4 ani r ? 86 17,43 — . - 87 — j 74 min r KrS6 (d, p) Kr87, Rb87 (n/p) Kr87, bombardarea uraniului cu neutroni, dezintegrarea Br8? Kunz-Stahre, metoda ~ 728 Kyschfymif (ia Solikamsk, în URSS). Fauna acestui etaj are ca specii mai reprezentative brahiopodul Productus cora şi lamelibranhiatele Schizodus rossicus şi Bakewiella antiqua. 1. Kunz-Stahre, metoda Chim.: Metodă de analiză pentru identificarea şi determinarea acidului citric din vinuri. Metoda se bazează pe oxidarea şi bromurarea probei de analizat, folosind ca reactivi acid sulfuric diluat, apă de brom, bromură de potasiu, permanganat de potasiu şi sulfat feros. în prezenfa acidului citric se formează la început o turbureală de pentabromacetonă şi, după 12 ore, un precipitat cristalin. Penfru determinarea cantitativă a acidului citric se foloseşte aceeaşi metodă ca mai sus, dozarea efectuîndu-se nefelometric, folosind solufii etalon de acid cifric, sau gravimetric, prin cîntărirea pentabromacetonei, ori volumetric, prin titrarea acesteia iodometric. 2. Kunzit. Mineral.: Varietate transparentă de spodumen (v.), colorată în violet, liliachiu sau roz, folosită ca piatră semiprefioasă. s. Kuprodur, Metg.: Var. Cuprodur. V. Aliaje cupru-nichei, sub Cupru, aliaje de 4. Kurkane. Geogr.: Sin. Gorgan (v.). 5. Kurumă, pl. kurume. Geo/. V. Curumă. 6. Kiisehauch, aparatul Ind. text.: Aparat penfru defer-minarea rapidă a diametrului fibrelor de lînă. Are ca organe principale (v. fig.) un micromefru cu ac indicator 1, cu jgheab 3, şi un pipăitor 2. Pentru determinare se procedează în modul următor: din proba de analizat, se iau 100 de fibre din toate clasele de lungime, se paralelizează cu un pieptene metalic şi se introduc sub pipăitor, unde sînt presate cu o greutate de 100 g. Acul indicator al micrometrului arată grosimea medie a celor 100 de fibre. 7. Kusefa. Ind. text.: Fibră textilă care se obfine pe cale chimică prin filarea esterului diacetilcelu-lozic disolvat într-un amestec de acetonă, alcool şi apă (v. şi Fibră acetat). a. Kusum,uleide~./nd. ch/m. Aparatul Kiisebauch. Ulei obţinut din seminfele arbore- n micrornetru; 2) pipăitor; lui kusum care creşte în Himalaia, ^ jgheab. India de Sud, Burma, Ceylon, Java, Timor. Se foloseşte local în scopuri comestibile, medicale, la fabricarea săpunului, etc. Are indicele de aciditate 10—70, indicele de saponificare 220—230, indicele de iod 48—58, indicele Reichert-Meissl 16, n$= 1,459—1,462, p. t. 20—30°, confine nesaponificabile 1,5—3%. Confine 1—2% acid acetic, însă nu ca gliceridă. Confinutul în acizi insolubili e următorul: acid miristic 1%, acid palmitic 2—6%, acid arahic 20—25%, acid oleic 60%, acid linoleic -3—4%. Sin. Ulei de Macassar. 9. Kufta-Jukowski, feorema Mec. fl.: Presiunile, exercitate de către un fluid, aflat în mişcare permanentă, asupra unui corp solid cilindric de lungime infinită, au o rezultantă (în valoare absolută) P = qFv01 , unde l e lungimea unui element de cilindru cu generatoarele perpendiculare pe viteza vq de la infinit a fluidului, 9 e densitatea fluidului şi rj- e circulara în jurul conturului secfiunii transversale a cilindrului ( v e viteza într-un punct şi d* e elementul de arc). Rezultanta Pe o forfă perpendiculară pe direcfia vitezei vq, Curgerea în jurul unui solid cilindric (profil), de anvergură infinită, a) curgere potenţială fără rotor de suprafaţă (fără circulaţie în jurul profilului), cu viteza Vp; b) curgere solenoidală (cu circulaţie T în jurul profilului), cu viteza v$j c) curgere potenţială cu rotor de suprafaţă (rezultată din suprapunerea celor două curgeri de sub a şi b), cu viteza v~Vp care e presupusă constantă în valoare absolută, direcfie şi sens; pentru a obfine sensul rezultantei P, se roteşte vectorul vq cu un unghi drept în sensul invers circulafiei. Teorema Kutta-Jukovski e valabilă şi pentru un fluid compresibil, dar în acest caz valoarea circulafiei e diferită. 10. Kuznefov, reacţia Chim.: Reacfie de culoare folosită la identificarea ionului de litiu. Reactivul folosit e acidul 2-arsenobenzen-(1 -azot-1 )-2-oxinaffalin-3,6-disulfonicf care dă cu ionul de litiu o culoare galbenă-portocalie. 11. kV Elf.: Simbol literal pentru kilovolt. 12. kVA Elf.: Simbol literal pentru kilovolfamper. 13. kVar Elf.: Simbol literal pentru kilovar. 14. Kvas. Ind. alim. V. Cvas. 15. kW Elt.: Simbol literal pentru kilowatt. ie. Kyanif. Mineral.: Sin. Cianit, Disten (v.). 17. Kyschfymif. Pefr.: Rocă magmatică intruzivă, ultra&azică, care confine corindon în cantitate mai mare. A fost găsită în Urali. i a *